PARTEA I A – GINECOLOGIE VETERINARĂ

CAP. I. CONSIDERAŢII ANATOMO-CLINICE ASUPRA BAZINULUI

LA ANIMALELE DOMESTICE

1.1. GENERALITĂŢI

Bazinul are o importanţă deosebită pentru reproducţie la animale din două

considerente principale:

a) delimitează cavitatea pelvină în care este adăpostit aparatul genital;

b) oferă posibilitatea ca prin conductul pelvin să treacă fătul în

momentul naşterii.

Pentru acest motiv medicul veterinar confruntat cu probleme de reproducţie şi

obstetrică trebuie să cunoască toate amănuntele cu privire la construcţia bazinului,

la dezvoltarea lui legată de specie, rasă, individ şi vârstă. În construcţia lui intră

formaţiuni osoase, articulaţii, ligamente şi muşchi. Formaţiunile osoase care concură

la alcătuirea bazinului sunt: cele două coxale, în componenţa fiecăruia intrând

oasele ilium, ischium şi pubis (fig. 1). Ca articulaţii: lombo-sacrală, sacro-coccigiană,

intercoccigiană, şi simfiza ischio-pubiană, iar extrem de dezvoltate sunt cele două

ligamente sacro-ischiatice. Musculatura bazinului vine şi formează îmbrăcămintea

moale, suprapunându-se peste toate formaţiunile arătate (Damian A. şi col., 2001).

Elementele descriptive ale pelvisului, în conformitate cu N. A. V. (Nomina

Anatomica Veterinaria) 1992 sunt: Arcada ischiatică (Arcus ischiadicus), creasta

simfizară (Crista symphysialis), cavitatea pelvină (Cavum pelvis), linia terminală

(Linea terminalis), deschiderea cranială a pelvisului (Apertura pelvis cranialis),

deschiderea caudală a pelvisului (Apertura pelvis caudalis), axa pelvisului (Axis

pelvis), planşeul pelvisului (Solum pelvis osseum), diametrul conjugat (Diameter

conjugata), diametrul transvers (Diameter traversa), diametrul vertical (Diameter

verticalis), înclinaţia pelvisului (Inclinatio pelvis).

Bazinul sau pelvisul (Pelvis) reprezintă un ansamblu constituit din oasele

coxale, sacrum şi primele vertebre coccigiene, consolidat şi completat de o serie de

ligamente şi muşchi.

Aceste formaţiuni delimitează cavitatea pelvină (Cavum pelvis) în care sunt

plasate colonul descendent, rectul, ureterele, vezica urinară, precum şi unele

1

segmente ale aparatului genital. Bazinul constituie o veritabilă filieră pe care fătul

trebuie să o traverseze în timpul parturiţiei. Pentru descriere, bazinul prezintă o faţă

externă (exopelvină) şi o faţă internă (endopelvină).

Faţa exopelvină este formată din patru pereţi, dorsal, ventral şi doi pereţi

laterali.

Peretele dorsal este reprezentat de faţa dorsală a osului sacrum, parcursă

median de creasta sacrală mediană şi încadrată bilateral de creasta sacrală laterală.

Creasta sacrală mediană se continuă caudal cu procesele spinoase ale primelor

vertebre coccigiene. Acest plan este completat de ligamentele sacro-iliace dorsale şi

de muşchi.

Peretele ventral este reprezentat de simfiza pelvină, gaura obturată acoperită

de muşchiul obturator extern, ramurile oaselor pubis şi tabla oaselor ischium.

Pe marginea cranială a peretelui ventral proemină pectenul oaselor pubis.

Marginea caudală a peretelui ventral realizează arcada ischiatică, limitată

bilateral de câte o tuberozitate ischiatică.

Peretele lateral este mai larg în partea sa cranială decât caudal, corespunde

aripii şi corpului osului ilium, spinei ischiatice, fiind completat de ligamentul sacro-

ischiatic şi de musculatura regională (Pentea M., 2005).

Faţa endopelvină prezintă peretele dorsal, peretele ventral, doi pereţi laterali

şi două deschideri sau aperturi, cranială şi caudală.

Peretele dorsal sau plafonul cavităţii pelvine este alcătuit din faţa pelvină a

osului sacrum, care se întinde de la promontoriu până la corpurile primelor vertebre

caudale, fiind consolidat de ligamentul sacro-iliac ventral şi de muşchii sacro-

coccigieni.

Peretele ventral sau planşeul cavităţii pelvine este format de oasele pubis şi

ischium, unite la nivelul simfizei pelvine. De-o parte şi de alta a simfizei pelvine apar

găurile obturate, acoperite de muşchiul obturator intern.

Pereţii laterali, reprezentaţi de corpurile oaselor ilium şi ischium, sunt excavaţi

şi netezi. Marginea dorsală a feţelor laterale ale cavităţii pelvine este alcătuită în

sens cranio-caudal din marea incizură ischiatică, spina ischiatică, mica incizură

ischiatică, terminându-se caudal la nivelul tubercului ischiatic, completate de

ligamentul sacro-sciatic şi de muşchi (Pentea M., 2005).

Deschiderea anterioară sau apertura cranială este delimitată în partea

superioară de sacrum, pe părţile laterale de faţa internă a oaselor iliace, crestele ilio-

pectinee, iar ventral de marginea anterioară a celor două oase pubiene, unite prin

simfiza pubiană.

2

Deschiderea anterioară face posibilă comunicarea cavităţii pelvine cu cea

abdominală. Forma deschiderii sau aperturii craniale este în general ovală sau

rotundă, cu înclinaţie oblică de sus în jos şi dinainte înapoi. Gradul de înclinaţie al

acestei deschideri variază cu specia.

Deschiderea posterioară este limitată superior de partea terminală a

sacrumului şi primele vertebre coccigiene, iar latero-ventral de marginea posterioară

a celor două ligamente sacro-ischiatice şi arcada ischiatică (Boitor I., 1984; Groza I.

şi Muntean M., 2002; Pentea M., 2005).

Articulaţiile bazinului sunt fixe, permiţând o mobilitate mai redusă în timpul

parturiţiei. Ele sunt articulaţii de tip diartroidal (amfiartroze), simfiza ischio-pubiană

fiind o sincondroză (sinostoză). Ligamentele sacro-ischiatice suferă cu ocazia

parturiţiei o infiltrare, o relaxare şi ca urmare are loc o mărire a diametrului

transversal al deschiderii posterioare. Modificări asemănătoare suferă şi întreaga

musculatură a bazinului. Toate aceste modificări fac parte din semnele

premergătoare ale fătării.

Întrucât forma şi mărimea oaselor care delimitează conductul pelvin nu este

aceeaşi la toate femelele, axul bazinului diferă de la specie la specie (Damian A. şi

col., 2001).

Axul bazinului este o linie imaginară care străbate în sens cranio-caudal

conductul pelvin şi care este egal depărtată de toate punctele din interiorul bazinului.

Cunoaşterea acestui ax ajută pe specialist să ştie cum trebuie să tracţioneze de

fetus, atunci când intervine în rezolvarea unei distocii.

Naşterea are loc spontan, eutocic, atunci când bazinul oferă diametre

corespunzătoare diametrelor fetusului. În consecinţă, obstetricianul va trebui să

poată aprecia atât diametrele verticale, cât şi pe cele orizontale ale bazinului.

Diametrele bazinului sunt nişte linii imaginare, luate între anumite puncte

fixate în mod convenţional şi care servesc la aprecierea dimensiunilor conductului

pelvin. Cele mai importante diametre sunt: diametrul sacro-pubian (conjugata vera),

diametrul orizontal superior (bisiliac superior), diametrul orizontal inferior (bisiliac

inferior) şi diametrul vertical (pecten verticalis).

- Diametrul sacro-pubian reprezintă o linie imaginară care uneşte promontoriul

cu marginea anterioară a simfizei ischio-pubiene.

- Diametrul bisiliac superior reprezintă o linie imaginară care uneşte două

puncte aşezate la limita dintre treimea superioară şi cea mijlocie a circumferinţei

anterioare a bazinului.

3

- Diametrul bisiliac inferior reprezintă o linie imaginară care uneşte două puncte

aşezate la limita dintre treimea mijlocie şi cea inferioară a circumferinţei

anterioare a bazinului.

- Diametrul vertical este reprezentat de o perpendiculară care pleacă de la

marginea anterioară a simfizei ischio-pubiene în direcţia osului sacrum, putând

întâlni, la unele specii, extremitatea caudală a osului sacrum, sau primele

vertebre coccigiene la altele (Paştea şi col., 1978; Coţofan N., 1978; Boitor I.,

1984; Popovici şi col., 1994; Groza I. şi M.Muntean, 2002; Pentea M., 2005).

1.2. PARTICULARITĂŢI PE SPECII

1.2.1. Bazinul la vacă

Bazinul la vacă este turtit lateral, iar conductul pelvin este alungit şi de formă

cilindrică. Alungirea conductului se datorează oaselor ischiatice care sunt mult

dezvoltate şi adâncite.

Sacrumul este larg, lung, uşor concav. Coxalele sunt aproape paralele, cu

cele două ischii extrem de dezvoltate şi a căror tuberozităţi tricuspide sunt dirijate de

jos în sus şi dinainte înapoi. Promontoriul, crestele suscotiloidiene, crestele

iliopectinee, şi tuberozităţile ischiatice sunt dezvoltate, ducând la o îngustare a

lumenului. Tendonul prepubian se inseră sub marginea anterioară a pubisului, motiv

pentru care angajarea fetusului în cavitatea pelvină este anevoioasă. Planşeul este

escavat dinainte înapoi, datorită adâncirii celor două pubisuri şi a ischiumurilor (fig.

2, 3).

Datorită formei neregulate a oaselor bazinului, axul pelvin descrie o linie

frântă care urcă spre deschiderea anterioară, devine orizontală până la nivelul

deschiderii posterioare şi apoi urcă din nou. În cazul parturiţiilor grele, tracţiunea ce

se execută asupra fetusului trebuie dirijată de jos în sus, în sensul axului pelvin

(înspre baza cozii).

Deschiderea anterioară a conductului pelvin are o formă ovală, uşor turtită

lateral, motiv pentru care diametrul sacro-pubian este cu 4-5 cm mai mare decât

diametrul bisiliac superior, având în medie 20 cm. Diametrul bisiliac superior este

apropiat ca dimensiune de cel inferior, însă întotdeauna ceva mai mare.

Deschiderea anterioară este orientată aproape vertical, ceea ce face ca pătrunderea

fătului în conductul pelvin să fie mai greoaie, întrucât acesta, în momentul angajării,

4

ajunge simultan în contact cu toată circumferinţa anterioară (fig. 4, 5). Naşterea

decurge mai greoi la această specie faţă de altele, din cauza următoarelor

obstacole: orientarea deschiderii anterioare, crestele suscotiloidiene, tuberozităţile

ischiatice (Boitor I., Muntean M.,1977; Boitor I. şi col., 1984; Boitor I., Muntean M.,

Groza I. şi col., 1986).

1.2.2. Bazinul la oaie şi capră

Se aseamănă într-o mică măsură cu cel de la vacă. Cele două coxale sunt

aproape rectilinii, cu oasele iliace mult înclinate spre înainte, rezultând faţă de

planşeu un unghi de 35-40º (fig. 6). Această poziţie a oaselor iliace face ca

deschiderea anterioară să aibă o poziţie aproape orizontală. Deschiderea anterioară

are o formă ovală.

Diametrul sacro-pubian are dimensiunea cea mai mare, iar diametrul bisiliac

superior este mai mic decât cel inferior. Suprafaţa inferioară a sacrumului este

dreaptă, iar ultimele vertebre sacrale sunt mobile. Planşeul este aproape plan, axul

bazinului este rectiliniu, iar crestele suscotiloidiene sunt puţin dezvoltate. Articulaţiile

sacro-iliace devin foarte mobile în timpul naşterii.

Parturiţia la oaie şi capră este mult mai uşoară, pentru că fătul vine în contact

cu circumferinţa anterioară a bazinului în mod treptat, iar crestele suscotiloidiene

sunt slab dezvoltate; de asemenea, slaba dezvoltare a ischiilor nu duce la

strâmtarea bazinului pe parcursul lui, iar axul bazinului este rectiliniu (Boitor I.,

Muntean M., 1984).

1.2.3. Bazinul la iapă

Conductul pelvin are forma unui trunchi de con, uşor curbat în partea

superioară. Deschiderea anterioară are o formă ovală, asemănătoare unei inimi

aşezate cu baza în sus (fig. 7).

Diametrul sacro-pubian este aproape egal cu diametrul bisiliac superior.

Diametrul bisiliac inferior este mai mic decât cel superior, iar deschiderea anterioară

este oblică de sus în jos şi dinainte spre înapoi. Plafonul este concav în sens cranio-

caudal, iar planşeul este aproape drept. Crestele suscotiloidiene sunt slab dezvoltate

(fig. 8).

Prin slaba dezvoltare a oaselor iliace, deschiderea posterioară a bazinului

poate fi extrem de spaţioasă în momentul parturiţiei. Dimensiunile deschiderii

5

posterioare comparativ cu cele ale deschiderii anterioare sunt în raport de 10:7 (fig.

9, 10).

Axul bazinului are forma unei linii curbe cu convexitatea în sus, motiv pentru

care, în caz de distocii, se tracţionează în jos (spre jarete) aspra fătului (fig. 11).

1.2.4. Bazinul la scroafă

Este foarte dezvoltat şi alungit. Coxalele sunt paralele, iar prin deplasarea

mult anterioară a celor două iliumuri şi respectiv a sacrumului, deschiderea

anterioară, care are o formă ovală, ia o poziţie accentuat oblică spre înainte. Pentru

acest motiv, diametrul vertical urcă de la marginea anterioară a pubisului la ultima

vertebră sacrală sau prima coccigiană (fig. 12, 13).

Crestele suscotiloidiene sunt foarte dezvoltate şi convexe, iar canalul pelvin

se îngustează la acest nivel, dar este larg anterior şi posterior de această regiune.

Simfiza ischio-pubiană se osifică târziu, iar la începutul fătării sacrumul devine mobil

(fig. 14, 15, 16). Particularităţile anatomice descrise fac ca la această specie

naşterea să fie uşoară.

1.2.5. Bazinul la căţea şi pisică

Conformaţia bazinului la aceste specii este favorabilă unei parturiţii uşoare.

Forma bazinului la aceste specii se aseamănă cu un trunchi de con cu baza

mică anterior (fig. 17, 18, 19, 20).

Oasele coxale sunt aproape orizontale, iar crestele suscotiloidiene sunt joase

şi obtuze (fig. 21). Deschiderea anterioară are formă ovală. Plafonul bazinului este

excavat, iar la formarea lui concură 5-6 vertebre coccigiene. Crestele suscotiloidiene

sunt slab dezvoltate şi orientate spre interiorul bazinului. Planşeul în partea sa

posterioară este lat şi teşit. Această construcţie favorizează trecerea rapidă a

fetuşilor prin conductul pelvin în momentul parturiţiei (Boitor I., Muntean M., 1977;

Boitor I. şi col., 1984).

1.3. PELVIMETRIA

Pelvimetria este manopera obstetricală prin care se determină pe baza unor

măsurători directe sau indirecte, dimensiunile şi diametrele pelvisului (bazinului).

6

Aplicaţiile pelvimetriei în medicină în general nu sunt orientate numai spre obstetrică

ci şi spre reproducţie, fiind folosită cu succes în multiple situaţii ale practicii

veterinare şi umane.

Ca metodă obstetricală de investigaţie, pelvimetria în medicina veterinară a

fost utilizată încă din secolul al XIX-lea, când ţări cu zootehnie avansată (Franţa,

Danemarca, Olanda, Austria, Germania) considerau practica obstetricală ca

disciplină de sine stătătoare. Astfel, Arloing, Saint Cyr, Violet, De Bruin Sun,

Pearson, etc. au făcut primele încercări de a aprecia prin măsurători externe,

diametrele pelvisului la animale. Instrumentele folosite în acea vreme erau simple,

chiar rudimentare, iar metodele utilizate variate şi nesigure.

Dezvoltarea unor tehnici imagistice noi, precum tomografia computerizată

(CT), rezonanţa magnetică nucleară (RMN) şi fluorografia digitală (DF), au condus la

o creştere a interesului obstetricienilor veterinari în utilizarea pelvimetriei ca metodă

în cercetările şi aplicaţiile obstetricale, îndeosebi la animalele de companie, dar şi la

cele de rentă (Pentea M., 2005; Boitor I., Muntean M., 1977).

1.3.1. Diametrele pelvisului

Pelvisul (lat. Pelvis = găleată) reprezintă o cavitate cu aspect de trunchi de

con, mai largă cranial şi mai îngustă caudal, care urmează cavităţii abdominale şi

care adăposteşte segmente ale aparatelor digestiv şi uro-genital.

Cranial, pelvisul comunică cu cavitatea abdominală prin deschiderea

cranială (Apertura pelvis cranialis), iar caudal prezintă deschiderea caudală

(Apertura pelvis caudalis).

Apertura cranială a pelvisului se mai numeşte la mamiferele domestice şi

"intrarea bazinului", circumscrisă de linia terminală (Linea terminalis), al cărui

contur este reprezentat de baza osului sacrum, liniile arcate, eminenţele ilio-pubiene

şi marginea cranială a pubisului. Are orientare oblică ventro-caudal şi este mai înaltă

decât largă. Forma aperturii craniale a pelvisului diferă de la specie la specie, iar în

cadrul speciei prezintă dimorfism sexual.

Apertura caudală a pelvisului este ocupată în întregime de diafragma pelvină,

formată din muşchii şi fasciile perineului şi a regiunii anale.

Dorsal este delimitată de către corpurile primelor vertebre coccigiene, iar

ventral de arcada ischiatică.

Bilateral, este completată de ligamentele sacro-ischiatice şi de muşchi.

7

Apertura caudală a bazinului nu constituie un obstacol în timpul parturiţiei, cu

toate că este mai îngustă decât apertura cranială, fiind mai extensibilă şi limitată de

un cadru osos.

Axa pelvisului (Axis pelvis) reprezintă linia imaginară care trece prin mijlocul

celor două aperturi.

Din considerente obstetricale pentru a furniza indicaţii privind conformaţia şi

dimensiunile cavităţii pelvine au fost măsurate o serie de diametre.

Diametrul conjugat (Diameter conjugata) reprezintă linia dusă în plan

median, de la nivelul extremităţii craniale a simfizei pelvine la promontoriul osului

sacrum. Exprimă înălţimea deschiderii craniale a pelvisului.

Diametrul vertical (Diameter verticalis) reprezintă perpendiculara dusă în

sens dorsal de la nivelul extremităţii craniale a simfizei pubiene pe plafonul bazinului,

unde întâlneşte fie osul sacrum, fie corpul primelor vertebre coccigiene. În funcţie de

înclinaţia pelvisului, acest diametru atinge plafonul cavităţii pelvine în mod variat,

astfel: la vacă în S3, la iapă în S3 – S4, la oaie în Cc1, la porc în Cc1, în Cc2 la căţea.

Cu cât acest diametru este mai caudal, spre baza cozii, cu atât expulzarea fătului se

face mai uşor, datorită posibilităţilor de acomodare mai mare a plafonului.

Diametrul vertical, definit de NAV are o importanţă practică mai mare decât

cel conjugat datorită dificultăţilor care apar în timpul parturiţiei.

Diametrul transvers (Diameter transversa) reprezintă linia ce uneşte

tuberculii de inserţie ai muşchilor psoas mic de pe corpul celor două iliumuri.

În obstetrică se recunoaşte existenţa şi a altor diametre denumite diametre

oblice, măsurate de la o articulaţie sacro-iliacă la eminenţa ilio-pubiană opusă pe

ambele părţi ale pelvisului. În pelvimetrie aceste diametre oblice sunt mai puţin

măsurate şi luate în considerare.

La femele, diametrul transvers al bazinului este mai mare decât la mascul,

ceea ce conferă intrării bazinului o formă circulară. În timpul parturiţiei diametrul

transvers se măreşte prin mobilizarea articulaţiei sinatroidale ischio-pubiene.

După studiile lui Saint-Cyr şi Violet (1888) s-au mai identificat două diametre

transverse, superior (iliac superior) şi inferior (iliac inferior).

Diametrul transvers superior (iliac superior) reprezintă distanţa măsurată la

exterior dintre cei doi tuberculi coxali (tuberozităţile inferioare ale unghiurilor externe

ale iliumului).

Diametrul transvers inferior (iliac inferior) reprezintă distanţa dintre cele

două articulaţii coxofemurale (diametrul bi-coxofemural).

8

Înclinaţia pelvisului (Inclinatio pevis) este unghiul pe care-l formează

diametrul conjugat cu diametrul vertical.

Studiul aprecierii dimensiunilor bazinului poartă numele de pelvimetrie.

Pelvimetria poate să se efectueze prin două metode: pelvimetria internă sau directă

şi pelvimetria externă sau indirectă.

Pelvimetria internă se face prin exploraţie vaginală sau rectală manuală, cu

ajutorul degetelor răsfirate, cunoscându-se distanţa dintre pulpa degetului mare şi

vârful fiecărui deget. Această metodă se poate aplica numai la rumegătoarele mari şi

la cabaline, apreciindu-se direct diametrele: diametrul conjugat, bisiliac superior şi

inferior. De obicei diametrele apreciate prin această metodă sunt mai mici decât cele

reale, deoarece între vârful degetelor şi oasele bazinului se interpune grosimea

pereţilor rectali sau vaginali. Metoda are avantajul că este uşor de aplicat şi permite

evidenţierea unor anomalii şi tulburări: fracturi, tumori, bazin juvenil, bazin rahitic.

Pelvimetria externă. În aprecierea diametrelor pe această cale s-a plecat de la

considerentul că în general, dezvoltarea oaselor bazinului decurge proporţional cu

dezvoltarea membrelor şi cu creşterea taliei. Pentru stabilirea diametrelor bazinului

şi a circumferinţei anterioare se măsoară anumite dimensiuni corporale ale femelei

(talia la greabăn, distanţa dintre unghiurile externe ale iliumului, etc.) şi se înmulţesc

cu coeficienţi, folosindu-se anumite formule.

La iapă, diametrul conjugat se obţine înmulţind talia la greabăn a femelei cu

coeficientul 0,143 (coeficient ce a rezultat prin împărţirea sumei diametrelor

conjugate de la 100 femele la suma taliei la greabăn).

Diametrul bisiliac superior se obţine înmulţind lărgimea crupei luată între

tuberozităţile inferioare ale unghiurilor externe ale iliumului cu coeficientul 0,048.

Circumferinţa anterioară se calculează după următoarea formulă:

La fel se determină şi pentru celelalte specii, folosind coeficienţii respectivi.

Saint-Cyr şi Violet stabilesc următorii coeficienţi pentru calculul diametrelor şi

circumferinţei anterioare la iapă, vacă, oaie şi capră (tabel 1).

9

Diametrul de

calculat

Dimensiunile

ce se

măsoară

Coeficienţi

Iapă Vacă Oaie Capră

Sacro-pubian Talia la

greabăn

Lărgimea

crupei

0,143 0,180 0,180 0,161

Bisiliac superior 0,43 0,36 0,51 0,45

Bisiliac inferior -4,8 -2,0 0,51 0,60

Circumferinţa

anterioară 3,60 3,44 3,50 3,40

Tabel 1 – Coeficienţi folosiţi pentru calculul diametrelor şi a circumferinţei anterioare a bazinului

La oaie şi la capră, diametrul bisiliac inferior fiind mai mare decât cel superior,

se adaugă coeficientul şi nu se scade ca la vacă şi iapă.

La căţea şi pisică, deşi pelvisul este uşor curbat spre exterior în porţiunile sale

iliacă şi ischiatică, iar axa mare a pelvisului este aproape paralelă în plan median cu

corpul iliumului, aceste caracteristici conferindu-i aspect de trunchi de con, mai lat

cranial şi mai îngust caudal, frecvenţa distociilor este destul de mare (Pentea M.,

2005).

Mai mult decât atât, există rase de câini la care datorită conformaţiei pelvisului

apar distocii frecvente. La aceste rase, cauzele sunt determinate în cea mai mare

parte de conformaţia pelvisului matern şi mai puţin de fetuşi.

Keller citat de Benesh în 1957, clasifica rasele de câini după forma aperturii

craniale a pelvisului în trei tipuri morfologice:

- tipul dolicocefalic;

- tipul mezocefalic;

- tipul brevicefalic.

10

Fig. 1 – Scheletul bazinului la animalele domestice (vedere cranială)

Fig. 2 – Coxalul la taurine

1. Osul ilium; 2. Tuberozitatea ischiatică3. Osul pubis; 4. Gaura obturată; 6. Linia planşeului osos al cavităţii pelvine

Fig. 3 – Scheletul bazinului la taurine (vedere cranială)

1. Osul ilium; 2. Tuberculul pubian;3. Osul sacrum; 4. Promontoriul

11

Fig. 4 – Bazinul la vacă (vedere cranială)

1. Osul ilium; 2. Osul sacrum; 3. Tuberculul interpubian; 4. Ligamentul sacrospinotuberos sau ligamentul ischiatic

Fig. 5 – Bazinul la vacă (vedere laterală stânga) după Gheţie V.

1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis stâng; 4. Ligamentul supraspinos;5.Ligamentul sacroiliac dorsal scurt; 6, 7, 8. Ligamentul sacrospinotuberos;9. Gaura mare ischiatică;10. Gaura mică ischiatică

Fig. 6 – Coxalul la oaie şi capră1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis

Fig. 7 – Scheletul bazinului la iapă1. Osul ilium; 2. Tuberculul pubian; 3. Osul sacrum; 4. Promotoriul

Fig. 8 – Scheletul şi diametrele bazinului la iapă

1. Osul ilium; 2. Tuberculul pubian; 3. Osul sacrum;

Fig. 9 – Coxalul la cabaline (vedere dorsală)

1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis; 4. Simfiza ischio-pubiană; 5. Arcada ischiatică; 6. Gaura obturată

12

Fig. 10 – Coxalul la cabaline1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis

Fig. 11 – Bazinul (pelvisul) la iapă (vedere laterală dreapta) după Gheţie V.

1. Ligamentul sacroiliac dorsal scurt; 2. Ligamentul sacroiliac dorsal lung; 3. Ligamentul interspinos; 4. Ligamentul sacrospinotuberal sau ischiatic; 5. Paleta iliumului; 6. Gaura mare ischiatică; 7. Gaura mică ischiatică; 8. Tuberozitatea ischiatică; 9. Articulaţia coxofemurală; 10. Osul femur drept (secţionat)

Fig. 12 – Coxalul la suine1. Osul ilium; 2. Osul pubis; 3. Crestele supracotiloide sau supraacetabulare; 4. Arcada ischiatică; 5. Gaura obturată

Fig. 13 – Coxalul la suine (vedere dorsală)

1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis drept; 4. Simfiza ischio-pubiană; 5. Arcada ischiatică

13

Fig. 14 – Bazinul la scroafă : A. vedere laterală stângă B. vedere ventrală (după Gheţie V.)

A. 1. Osul ilium; 2. Tuberozitatea ischiatică; 3. Osul sacrum şi primele vertebre coccigiene; 4. Ligamentul sacroiliac dorsal lung; 5, 6. Ligamentul sacrospinotuberal sau ischiatic; 7. Gaura obturată mare; 8. Gaura ischiatică mică.B. 1. Osul ilium; 2. Osul sacrum; 3. Osul pubis drept; 4. Osul ischium drept; 5. Arcada ischiatică; 6. Ligamentul sacroiliac ventral; 7. Ligamentul sacrospinotuberos sau ischiatic; 8. Gaura mare ischiatică; 9. Gaura mică ischiatică

Fig. 15 – Bazinul la scroafă (vedere dorsală)

1. Osul ilium; 2. Osul pubis; 3. Osul ischium; 4. Osul sacrum; 5. Ligamentul sacrospinotuberos sau ischiatic; 6. Simfiza ischio-pubiană; 7. Arcada ischiatică; 8. Gaura mare ischiatică; 9. Gaura mică ischiatică

Fig. 16 – Bazinul la scroafă (vedere laterală stângă)

1. Osul ilium; 2. Tuberozitatea ischiatică; 3. Osul sacrum; 4. Ligamentul sacrospinotuberos sau ischiatic.

14

Fig. 17 – Scheletul bazinului la căţea (vedere dorsală)

1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis drept; 4. Ultima vertebră lombară; 5. Osul sacrum; 6. Simfiza ischio-pubiană; 7. Arcada ischiatică

Fig. 18 – Scheletul bazinului la căţea (vedere laterală stângă)

1. Osul ilium; 2, 2’. Oasele ischiatice; 3. Osul pubis; 4. Osul sacrum

Fig. 19 – Scheletul bazinului la pisică (vedere dorsală)

1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul pubis; 4. Osul sacrum; 5. Gaura obturată; 6. Arcada ischiatică

Fig. 20 – Scheletul bazinului la pisică (vedere laterală stângă)

1. Osul ilium; 2. Osul ischium; 3. Osul sacrum

15

CAP.II. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ŞI HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL FEMEL LA ANIMALE

2.1. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL FEMEL

Organul esenţial sau gonada feminină este reprezentată de ovar. Ovarele

produc ovulele îndeplinind astfel rolul gametogen şi secretă hormonii sexuali, căpătând

astfel şi numele de glande endocrine. Căile conducătoare sunt reprezentate de către

trompele uterine oviductele, coarnele uterine, uter, vagin şi vestibul vaginal, care se

deschide la exterior printr-un orificiu special conformat, alcătuind partea externă a

organelor genitale femele, vulva. Exceptând ultima porţiune, toate celelalte segmente

au topografia în cavitatea pelvină şi abdominală, unde sunt suspendate de plica

peritoneală urogenitală.

Datorită dimensiunii ei, la femele, această plică peritoneală poartă denumirea de

ligamentele late sau largi.

2.1.1. Ovarul

Anatomia ovarului

Forma ovarului este de sâmbure de migdală, ovoidală şi uşor turtită lateral.

Culoarea lui este albicioasă în perioada pregenitală, roz-palidă uneori roşiatică

la femelele adulte şi alb-cenuşie în climacterium.

Volumul variază în funcţie de stadiile şi fazele ciclului sexual, dar şi de

condiţiile şi starea de întreţinere a femelelor. Astfel, în estrus ovarul îşi dublează

volumul faţă de metestru, iar în diestrus o bună parte este reprezentat de C.L.

Corpus Luteus. În timpul gestaţiei, ovarul este mărit în volum, însă imediat după

fătare ovarele devin mici. Femelele hrănite parcimonios, cu dezechilibre în ceea ce

priveşte constituenţii raţiei, lipsa unora etc., influenţează volumul ovarului, fie

determinând creşterea acestuia samulastra de primăvară, silozul de porumb

proaspăt etc. sau scăderea lui furaje slab nutritive, voluminoase, borhoturi etc..

Greutatea ovarului variază cu specia, fazele şi stadiile ciclului sexual, starea de

întreţinere a femelei, situarea topografică dreaptă sau stângă faţă de axul longitudinal

al femelei.

16

La viţea greutatea medie a ovarului drept este de 5,34 g, pe când a celui stâng

de 3,37g.

La vaca multipară, ovarul drept cântăreşte în medie 8,5 g, pe când cel stâng

doar 5,1 g.

Dimensiunea ovarului la femela adultă este influenţată de asemenea de o serie

de factori. În medie, la femelele speciilor mari dimensiunile ovarului sunt de2/3/5 cm .

Pentru cele mijlocii şi mici dimensiunile sunt de 0,5/1/2 cm.

Aspectul exterior al ovarelor este neted şi regulat cu excepţia scroafei până la

maturitatea sexuală, apoi suprafaţa devine neregulată, mamelonată, cu cicatrici

rezultate din involuţia C.L. sau chistitripsia accidentală. În climacterium devine

neregulat şi relativ neted.

Situaţie şi orientare. Ovarele sunt organe mobile, situate de o parte şi de alta a

coarnelor uterine (la nivelul bifurcaţiei) pe faţa posterioară a ligamentelor largi, a căror

poziţie variază în funcţie de etapa genitală şi starea fiziologică a femelei.

La multipare, ovarele se găsesc în treimea inferioară a aperturii craniale a

cavităţii pelvine; la bovine, bubaline, ovine şi caprine sub bifurcaţia arterelor iliace; la

căţea, pisică ovarele sunt mai aproape de treimea superioară a cavităţii abdominale,

sub apofizele transverse lombare, de o parte şi alta a acestora. În cazul scroafei,

ligamentele largi şi oviductele fiind mai lungi, permit o mobilitate mai mare a ovarelor,

situate înaintea aperturii craniale a cavităţii pelvine anterior unghiului extern al iliumului.

La multipare, ovarele tind să se deplaseze spre cavitatea abdominală. În

gestaţie, coboară totdeauna împreună cu uterul în cavitatea abdominală. Poziţia

ovarelor mai depinde şi de starea de plenitudine a vezicii urinare sau de unele afecţiuni

ale ligamentelor mezoovariene, care presupun modificări de inserţie, lungime sau

aderenţe ale acestora.

Ca direcţie, ovarele sunt orientate în general uşor oblic, caudo-cranial şi latero-

lateral spre latero-medial, marginea liberă situându-se medial şi posterior (Runceanu L.

şi Cotea C., 2001).

Fiecare ovar prezintă câte o faţă latero-medială şi una latero-laterală; o margine

liberă orientată ventro-medial, o alta mezoovarică opusă precedentei, pe care se inseră

ligamentul ovarian şi la nivelul căreia intră în ovar, prin hilul ovarian pediculul

vasculonervos; o extremitate cranială (sau tubară) şi o extremitate caudală (sau

uterină) de pe care porneşte ligamentul utero-ovarian (Coţofan V., 1978).

Mijloace de fixare. Suspendarea ovarelor în cavitatea abdominală este realizată

de către peritoneu. Astfel, mezoovarul, plasat la extremitatea anterioară a ligamentelor

largi, cuprinde în grosimea lui artera şi vena ovariană precum şi filete nervoase. La

17

acest nivel se formează o lojă peritoneală denumită punga ovariană, formată din două

pliuri peritoneale distincte: pliurile lateral şi medial (mezoovarul propriu zis). Pliul lateral

sau mezosalpinxul este foiţa peritoneală, care suspendă trompa uterină, de la vârful

căreia porneşte pe ovar ligamentul tuboovarian. Spaţiul cuprins între aceste două pliuri

peritoneale, respectiv punga ovariană, variază pe specii astfel: la scroafă este largă şi

acoperă complet ovarul; la căţea orificiul de comunicare este foarte îngust, dispus

medial şi mascat de ţesut gros; la iepuroaică bursa ovariană este redusă, ovarele fiind

dispuse în afara acesteia. La vacă, oaie şi capră bursa ovariană acoperă pe jumătate

ovarul în interestru şi în întregime în estrus. La iapă pavilionul este îngust, situat în

apropierea fosei de ovulaţie.

Structura şi poziţia ovarului

Epiteliul este simplu, cubic.

Albugineea ovarului care se găseşte sub epiteliu este formată din fibre

conjunctive, ce se continuă fără delimitare netă cu stroma ovarului. Este groasă (0,01-

0,1 mm), albicioasă şi rezistentă. Aceste componente variază, ca raport şi topografie,

în funcţie de vârsta femelei şi reflectă, începând cu pubertatea până la sfârşitul

perioadei fertile, modificările ciclice care interesează morfofiziologia foliculilor ovarieni.

Ţesutul propriu al ovarului este format din două zone: parenchimatoasă

(corticală) şi vasculară (medulară).

Zona parenchimatoasă (exceptând iapa) este plasată la periferia ovarului şi

formată din foliculi ovarieni, primari, foliculari, secundari şi foliculi veziculoşi (sau

cavitari) în diferite stadii de evoluţie, corpi galbeni, corpi albi, formaţiuni degenerative şi

o stromă reprezentată de o reţea colagenă şi celule conjunctive, vase şi nervi.

Zona vasculară (sau medulară). La majoritatea speciilor este plasată central, în

apropierea hilului ovarian şi formată dintr-o masă de ţesut fibros şi fibre musculare

netede, numeroase artere, vene, fibre nervoase centrale şi grupuri de celule

poligonale, galbene, brune, granulate, care constituie celulele interstiţiale cu rol

endocrin.

La femelele la care epiteliul germinativ este restrâns, zona parenchimatoasă

ovigeră, fiind plasată în apropierea acestuia, va avea drept consecinţă întinderea zonei

vasculare şi circumferenţial, periferic, de aşa manieră încât epiteliul germinativ va avea

aspect adâncit, sub forma unui şanţ sau fose ovariene, la nivelul căreia va avea loc

ovulaţia.

Aspectul descris este valabil pentru iapă, la care ovarele au aproape toată

suprafaţa netedă, acoperită de peritoneu, feţele convexe şi consistente, iar marginea

18

liberă prezintă o scobitură adâncă corespunzătoare fosei ovariene şi ovulaţiei (Coţofan

V., 1978; Popovici I. şi col., 1999).

2.1.2. Trompele uterine

Trompele sau oviductele sunt două conducte musculo-membranoase de

lungimi variate, înguste şi uneori flexuoase; se întind de la ovar până la vârful cornului

uterin. Sunt suspendate între foiţele duplicăturii externe a bursei ovariene, respectiv în

mezosalpinx, care le leagă de extremitatea anterioară a ligamentelor late, precum şi de

plafonul cavităţii abdominale. Fiecare oviduct poate fi sistematizat în 3 segmente:

ovarian, corpul şi segmentul uterin.

Segmentul ovarian. Se reprezintă la toate femelele sub forma unei dilataţii

cupuliforme denumită infundibul (sau pavilionul trompei uterine). Circumferinţa

pavilionului este franjurată, datorită faptului că mucoasa de pe faţa sa internă prezintă

numeroase pliuri bogat vascularizate (fimbriile tubare), care se continuă pe faţa externă

(netedă) cu peritoneul, iar central converg spre orificiul abdominal al trompei uterine (la

scroafă este larg). Datorită acestei particularităţi cavitatea peritoneală, complet închisă

la mascul, la toate femelele este perforată şi comunică cu exteriorul prin traiectul căilor

genitale. Unul din franjurii pavilionului, care conţine şi fibrele musculare netede, se

inseră pe polul cranial al ovarului formând fimbria ovarică.

Corpul oviductului. Învelit de foiţele mezosalpinxului la unele femele (ecvine,

rumegătoare) formează o multitudine de flexuozităţi, care se şterg treptat spre vârful

cornului uterin unde se continuă insensibil, fără o demarcare precisă. La iapă,

extremitatea uterină prezintă o uşoară strangulaţie - istmul tubei uterine - după care se

termină în vârful cornului uterin printr-o proeminenţă - papila uterină - la capătul căreia

se găseşte un orificiu redus - ostiul uterin al tubei (Coţofan V., 1978; Hafez şi Hafez

2000; Groza I. şi Morar I., 2004; Roşca P., 2005).

2.1.3. Uterul

Uterul - este un organ musculos, cavitar, în care se dezvoltă oul sau zigotul,

interpus între trompele uterine şi vagin. Este situat median, nepereche, dimensiunile

variind în funcţie de vârsta femelei, starea funcţională, starea de întreţinere, rasă,

individ, etc.

Forma: este de trunchi de con, uşor turtit dorso-ventral, variat cu specia,

subsecvent contopirii diferenţiale, în plan median, a canalelor Muller.

19

La marsupiale, cele două canale nu se unesc decât la extremitatea lor

caudală în sinusul urogenital (uterus duplex, vagina duplex).

La rozătoare, porţiunea vaginală a canalelor Muller fuzionează (vagina

simplex), porţiunea uterină rămâne complet separată, cazul iepuroaicei (uterus

duplex, cervix duplex). La celelalte femele domestice se formează un corp uterin

comun sau despărţit incomplet de un sept; la vacă, oaie, scroafă, căţea, pisică se

întâlneşte uter bicorn subseptat (bipartitus pseudobicornis), iar la iapă uter bicorn

septat.

Configuraţie. La rumegătoare şi iapă uterul este aşezat la intrarea în

cavitatea pelvină şi în interiorul acesteia (la femelele tinere), iar la scroafă, carnivore

şi iepuroaică se găseşte în totalitate în cavitatea abdominală. Este format din două

coarne uterine dispuse cranial, divergent şi o porţiune impară plasată caudal,

reprezentată de corpul uterului, care se prelungeşte cu gâtul (colul) uterin (fig. 21).

Coarnele uterine. La toate speciile au o formă conică mult efilată (exceptând

iapa) şi sunt dispuse în plan paramedian, uşor divergent. Au o lungime şi poziţie

variată în funcţie de specie şi starea lor fiziologică. Lungimea lor este dependentă de

numărul de produşi pe care îi poartă femela într-o perioadă de gestaţie. La fiecare

corn, se deosebesc: o margine mezometrică concavă (sau mica curbură), faţa

vezicală pe care se inseră ligamentele late; o margine liberă, convexă şi netedă

acoperită de foiţa seroasă (faţa intestinală); o faţă laterală şi o faţă medială (sau

concentrică); extremitatea cranială (sau vârful coarnelor uterine) se continuă direct

cu oviductul, iar extremitatea caudală se continuă cu corpul uterin. În plan median,

între cele două coarne uterine se formează ligamentul intercornual.

Corpul uterin. La toate speciile are un aspect cilindric, uşor turtit dorso-

ventral, cu o faţă dorsală şi alta ventrală, două margini (dreaptă şi stângă) pe care se

inseră ligamentele late; caudal se prelungeşte cu gâtul uterin.

Gâtul uterin (sau cervixul). Este reprezentat de o porţiune mai îngustă a

uterului cu pereţii deosebit de groşi şi care adăposteşte la interior un canal îngust -

canalul cervical - care comunică cu fundul vaginului. Gâtul uterin este format dintr-o

porţiune prevaginală, mai lungă şi o porţiune vaginală, de aspect cilindric sau

tronconic, care proemină în fundul vaginului. În jurul porţiunii vaginale a cervixului se

formează un fund de sac circular - fornixul vaginal - rezultat din răsfrângerea

mucoasei pe peretele vaginal. La nivelul orificiului exterior al uterului mucoasa se

pliază radiar şi circular (rumegătoare) formând “floarea involtă”.

Cavitatea uterină. Reprezintă în totalitate spaţiul închis în interiorul uterului.

În sens cranial comunică cu trompele prin orificiul uterin al acestora, iar caudal (prin

20

orificiul uterin intern) cu canalul cervical; prin intermediul acestuia comunică cu

vaginul prin orificiul uterin extern. Cavitatea uterină prezintă o porţiune centrală,

dispusă în interiorul corpului uterin şi care, la locul de fuzionare a pereţilor mediali ai

coarnelor, prezintă un pinten denumit septul uterin, la carnivore şi artiodactyle. La

iapă, extremitatea cranială a cavităţii corpului uterin formează fundul uterului.

Menţinerea uterului în poziţie normală se realizează prin intermediul ligamentelor

late, precum şi prin continuitatea sa caudală cu vaginul.

Ligamentele late reprezintă plica peritoneală urogenitală, care suspendă

uterul de o parte şi de alta în cavitatea pelvină şi abdominală. În general ele au o

formă trapezoidală, cu baza mare inserată pe uter şi cu baza mică în regiunea

sublombară şi pe pereţii laterali ai cavităţii pelvine. Faţa ventrală a ligamentului lat, la

iapă şi căţea, prezintă o îngroşare secundară constituind ligamentul rotund al

uterului, reminescenţa embrionară a ligamentului cozii epididimului; la căţea, intră în

interiorul inelului vaginal formând aici un redus proces vaginal peritoneal. Între foiţele

ligamentelor late se află arterele, venele şi nervii ce se distribuie organelor genitale,

înglobate într-o masă de ţesut conjunctiv şi fibre musculare netede (Coţofan V.,

1978; Vîrtej P., 1996; Muntean M. şi Groza I., 1998, Popovici I., 1998).

Structură. La toate speciile animalelor domestice uterul este format din:

tunica seroasă (perimetrium); ţesutul conjunctiv subseros (parametrium); tunica

musculoasă (myometrium) şi tunica mucoasă (endometrium).

Tunica seroasă înveleşte în totalitate uterul, continuându-se cu ligamentele

late, cranial pe oviducte, iar caudal pe vagin.

Ţesutul conjunctiv, care înconjoară uterul, este mai dezvoltat la baza

ligamentelor largi şi se continuă între foiţele seroase ale acestora.

Tunica musculară la nivelul coarnelor şi corpului uterin este formată din fibre

musculare netede, dispuse în trei straturi slab delimitate între ele: în stratul intern,

situat imediat sub mucoasă, fibrele musculare sunt dispuse pe două planuri

(longitudinal profund şi circular în porţiunea superficială): stratul mijlociu (sau stratul

vascular) este format din vase mari arteriale şi venoase a căror tunică medie se

confundă cu fibrele musculare de legătură; stratul extern are o dispoziţie

longitudinală. La nivelul gâtului uterin fibrele musculare sunt dispuse, de asemenea,

în trei straturi întreţesute, însă cu o bogată reţea de fibre colagene şi elastice.

Porţiunea vaginală a gâtului uterin este mai bogată în aceste elemente, ceea ce

determină consistenţa mai fermă la palpare a gâtului uterin (Hafez şi Hafez, 2000;

Groza I. şi Muntean M., 2002).

21

Mucoasa este formată dintr-un epiteliu unistratificat, prismatic înalt sau cu

celule ciliate, suprapus peste un corion bogat în elemente celulare.

Raporturile uterului

Raporturile corpului uterin: faţa vezicală vine în raport cu faţa posterioară a

vezicii urinare, faţa intestinală cu faţa anterioară a ampulei rectale, marginile laterale

dau inserţie ligamentelor largi şi vin în raport cu vasele uterine, iar fundul uterin vine

în raport cu ansele intestinale, colonul sigmoid.

Raporturile colului uterin: porţiunea supravaginală a colului vine în raport

anterior cu vezica urinară, posterior cu ampula rectală, iar lateral cu ureterul şi artera

uterină. Ambele organe coboară de pe peretele lateral al excavaţiei pelvine şi

pătrund în baza ligamentelor largi. Aici se încrucişează la o distanţă de 1,5-2 cm

lateral de col (cervix). Încrucişarea se face datorită direcţiei diferite a celor două

organe. De pe perete artera ia o direcţie transversală prin baza ligamentului larg în

drumul ei spre col (cervix), iar uterul merge în jos, înainte şi median, trece pe sub

artera uterină şi se aplică pe domul vaginal, întâi pe peretele lateral apoi anterior şi

ajunge la vezică. Porţiunea supravaginală a colului (cervixului) este înconjurată de

ţesut conjunctiv.

Conformaţia internă a uterului (cervixului): în interiorul uterului se găseşte o

cavitate turtită dorso-ventral, care ocupă corpul şi colul (cervix), iar la nivelul

coarnelor uterine se continuă cu tubele şi prin ostiumul uterin se deschide în vagin.

Normal, cavitatea uterină are aspectul unei fisuri ai cărei pereţi vin în

contact, ea fiind de fapt o cavitate virtuală, ce devine reală doar în sarcină sau în

dezvoltarea unui proces (Vîrtej P., 1996; Muntean M. şi Groza I., 1998).

22