PARTEA I Noţiuni introductive privind evaluarea

întreprinderii.

CAPITOLUL I Conţinutul economic al evaluării întreprinderii.

1.1. Evaluarea întreprinderii – esenţă şi necesitate.

1.2 Întreprinderea ca obiect al tranzacţiei în procesul de evaluare.

1.3. Principiile evaluării întreprinderii.

1.4. Tipurile de evaluări şi de valori ale întreprinderii utilizate în activitatea de evaluare.

1.5. Problematica evaluării.

1.1 Evaluarea întreprinderii – esenţă şi necesitate.

Evaluarea întreprinderilor a început din momentul în care comercianţii au dorit

să ştie mărimea averilor, sau ce părţi din ea au fost vândute, donate, moştenite,

expropriate sau supuse impozitării.

În acest mod, întreprinderea era considerată ca un instrument de câştig al

proprietarului, pentru care era necesar de a stabili valoarea şi preţul unei întreprinderi,

se deducea pe de o parte din mărimea capitalului propriu, şi pe de altă parte, din

capacitatea productivă a bunurilor componente ale patrimoniului.

Atât ,,valoarea economică” cât şi ,,preţul” au constituit obiectul unor dispute

ample şi îndelungate, concretizate în lucrări fundamentale ale ştiinţei economice, fără

a se realiza până în prezent o unanimitate de vederi.

În timp, s-au conturat două teorii ce au încercat să ofere răspunsuri, măcar

parţiale, acestor întrebări: teoria valorii - muncă (obiectivă) şi valorii – utilitate

(subiectivă).

Teoria valorii – muncă, a cărui izvor se află în opera economiştilor clasici,

susţine că substanţa valorii economice este munca producătorilor de bunuri,

concretizată în noi bunuri economice. Mărimea valorii se manifestă pe piaţă prin

8

valoarea de schimb şi reprezintă raportul cantitativ în care se schimbă două bunuri,

adică preţul. În concepţia lui Adam Smit, baza asupra valorii o constituie

determinarea valorii de schimb, prin cantitatea de muncă pe care o conţine o

marfă: ,,munca apare evident ca singura măsură universală şi precisă a valorii şi ca

singur etalon cu care putem compara valorile diferitor mărfuri”. Prin confruntarea pe

piaţă a intereselor producătorilor cu cele ale cumpărătorilor, bunurile identice ajung

să aibă una şi aceiaşi valoare comună, indiferent de valorile şi condiţiile individuale

în care au fost produse.

Conform teoriei valorii utilitate, valoarea bunurilor se exprimă prin raritatea

bunurilor economice şi prin utilitatea pe care indivizii, în calitatea lor de consumatori,

o atribuie acestora. Fundamentată iniţial de Turgot şi Candillac, teoria valorii utilitate

a fost dezvoltată de şcoala austriacă, care a completat-o cu intensitatea nevoilor

umane. Pe măsura satisfacerii trebuinţelor, se reduce intensitatea nevoii, deci scade şi

valoarea pe care cumpărătorul o conferă bunurilor cumpărate. Expunând teoria

subiectivă a valorii, Bohm-Bawerk, reprezentant de seamă al şcolii austriece, arată

că: ,,valoarea unui bun este determinată de mărimea utilităţii sale marginale. Această

teză constituie punctul esenţial al teoriei noastre a valorii” [ 10. p .3.] .

Cele două teorii sunt ireductibile. Fiecare dintre ele, privită în sine, este într-o

măsură mai mare sau mai mică , incompletă. Acest lucru a devenit evident şi pentru

adepţii valorii - utilitate. Şcoala neoclasică susţine că valoarea bunurilor economice

este dată atât de costul integral (full-cost), cât şi de utilitatea ce le-o conferă

cumpărătorul, de preferinţele acestuia, preferinţe ce se află sub incidenţa mărimii şi

sursei venitului.

În literatura econo596mică contemporană, noţiunea de valoare economică,

datorită numeroaselor definiţii, a caracterului său abstract şi neoperaţional, este

deseori ,,ocolită”, utilizându-se că instrument de măsurare şi evaluare preţul: “... de

foarte multă vreme, economiştii, în loc să discute despre valoare, caută mijloace prin

care să poată evalua bunurile”[ sau, aşa cum afirma George Bernard

Show: ,,economiştii cunosc preţul oricărui lucru şi valoarea nici unuia .[10. p. 4]

9

Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei

unităţi de bun economic, respectiv expresia bănească a valorii de schimb pe care o

încasează vânzătorul pentru o unitate din bunul tranzacţionat.

Întreprinderea este şi ea un bun care se tranzacţionează. În ciuda

caracteristicilor sale specifice (produce bunuri şi servicii, este dotată cu un statut

juridic, etc.).

Utilizarea noţiunilor de valoare şi preţ în activitatea complexă de evaluare a

întreprinderii, domeniu relativ nou al ştiinţei economice, a necesitat conceperea şi

determinarea unor tehnici adecvate acestui proces.

Conceptual, a evalua înseamnă a contribui la determinarea valorii de schimb, ţinând

cont de caracteristicile interne ale întreprinderii şi de referinţele externe, care trebuie

analizate concomitent. Evaluarea unei întreprinderi trebuie să ofere un sprijin în

fixarea preţului acesteia, prin precizarea unei zone de negociere între vânzător şi

cumpărător.

Evaluarea în linii generale poate fi definită ca ,,un proces de determinare a

valorii bunului la o dată concretă, ţinând cont de factorii fizici, economici, sociali şi

de altă natură, care influenţează valoarea”. [1.p.1].

Evaluarea unei întreprinderi constituie o problemă financiară dintre cele mai

complexe, de care sunt preocupaţi analiştii financiari şi evaluatorii pentru a rezolva

dilema dintre preţ şi valoare a întreprinderii. Această problemă reprezintă tot odată un

domeniu de sinteză în care trebuie să se recurgă simultan la diverse metode de

selectare a investiţiilor, de adoptare a deciziilor financiare, de stabilire a

diagnosticului strategic şi financiar sau de previziune financiară.

Ea se pune pentru întreprinderile care cotează pe pieţele financiare mai puţin

lichide şi pentru întreprinderile care nu cotează la bursă. Pe pieţele financiare active

cursul bursier al acţiunilor poate fi considerat a fi foarte apropiat sau identic cu

valoarea capitalurilor proprii, iar cursul bursier al obligaţiunilor poate da informaţia .

10

privind valoarea datoriilor întreprinderii, iată de ce este necesar de a efectua analiza -

diagnostic atât a patrimoniului întreprinderii cât şi a surselor de finanţare a lui.

Din aceste considerente vom menţiona că evaluarea întreprinderii poate fi

considerată ca rezultatul unui proces de diagnostic, acesta fiind drept o linie strategică

a întreprinderii (de cele mai multe ori în situaţii de negociere a întreprinderii).

Din punct de vedere financiar, evaluarea întreprinderii poate fi privită ca un

proces de estimare şi atribuire unei valori întreprinderii la un moment dat în întregime

sau parţial în scopul determinării capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri (profit,

chash-flow) la dispoziţia proprietarului său, avându-se în vedere, că obiectul evaluării

întreprinderii este un “bun”, care are capacitatea de a crea alte “bunuri”.

În dependenţă de aceasta se determină elementele de bază, utilizate în evaluare,

printre care:

1. Patrimoniul – în acest caz, valoarea întreprinderii se calculează pornind de

la valoarea corectată a elementelor de activ şi de pasiv, reflectate în bilanţul

său.

2. Profitul – poate fi sub formă de cash-flow, încasări totale, dividende,

serveşte de asemenea ca o bază de evaluare; se foloseşte în metode de

evaluare, bazate pe profit.

3. Cursul de piaţă al titlului proprietate (al acţiunilor)- în acest caz valoarea

întreprinderii se stabileşte în dependenţă de preţul, agreat la care titlurile

acesteia sunt tranzacţionate pe piaţă.

În procesul evaluării, întreprinderea este sub forma unui bun destinat vânzării-

cumpărării, ca un obiect destinat schimbului între cumpărător şi un vânzător, pe

diferite segmente specifice ale pieţei. Deci în contextul evaluării dimensiunea

fundamentală pentru orice întreprindere este valoarea acesteia.

Valoarea este o calitate convenţională a unui bun sau a unui serviciu, ce îi este

atribuită acestuia, ca urmare a estimării şi calculelor efectuate de către evaluator.

Valoarea unui bun este fondată pe noţiunea de schimb, preţul fiind punctul de

11

echilibru, în care vânzătorul şi cumpărătorul (subiecţii afacerii) acceptă tranzacţia,

adică este rezultatul negocierii dintre vânzător şi cumpărător.

Valoarea afacerii poate fi apreciată diferit de către vânzător şi cumpărător,

deoarece cumpărătorul doreşte să cumpere cât mai ieftin, iar vânzătorul să vândă cât

mai scump şi să obţină un preţ mai bun, dar în linii generale, reprezintă calităţile

atribuite unui bun. Referitor la preţul tranzacţiei, la prima vedere, mărimea acestuia ar

trebui să fie dată de activul net.

În realitate, preţul de vânzare poate fi de până la 10 ori mai mare sau mai mic.

Din punct de vedere al vânzătorului opţiunea de a vinde poate fi determinată de:

- scăderea nivelului afacerii

- nevoia urgentă de lichidităţi

- consideraţii strategice

- degradarea conjuncturii economice

- modificarea tipului de proprietate

- cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).

Din punct de vedere al cumpărătorului dorinţa de a cumpăra poate fi

determinată de:

- dorinţa de a-şi consolida poziţia de piaţă

- iniţierea unei afaceri noi, dorinţa de a avea propria afacere

- rentabilitatea ridicată (prezentă sau aşteptată) a afacerii

Preţul întreprinderii (afacerii) este deci infuienţat atât de criterii obiective,

cât şi de criterii subiective.

Criteriile obiective sunt determinate de metodele de calcul, capabile să

stabilească valoarea corectă a întreprinderii, care la rândul ei se bazează pe

proprietăţile, bunurile tangibile (corporale) şi intangibile (necorporale), iar pe de altă

parte, de volumul datoriilor întreprinderii considerate.

12

Criteriile subiective – sunt bazate pe intensitatea dorinţei de a vinde şi pe

elementele capabile să intensifice această dorinţă. Astfel de elemente pot fi cele

psihologice, economice, etc.

Procesul de evaluare presupune existenţa obiectului şi subiectului evaluării. În

conformitate cu legislaţia în vigoare a RM şi cu prevederile internaţionale obiectivul

activităţii de evaluare îl constituie activele corporale, necorporale, financiare aflate în

proprietatea sau sub controlul întreprinderii, iar evaluarea se poate efectua fie în mod

individual, fie în totalitatea acestora.

Conform prevederilor legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova, evaluării se

supun următoarele obiecte :

a) bunuri mobile, bunurile imobile şi drepturile asupra lor;

b) activele nemateriale (drepturile asupra obiectelor proprietăţii industriale,

drepturile de autor, drepturile asupra resurselor naturale, etc.);

c) întreprinderile în calitate de complexe patrimoniale;

d) valorile mobiliare, obligaţiile debitoare şi creditoare;

e) lucrările şi serviciile, informaţia;

f) alte obiecte.

Subiectul activităţii de evaluare, cel care efectuează evaluarea, respectiv o

persoană fizică cu o reputaţie bună, cu studii corespunzătoare, titular al certificatului

de calificare al evaluatorului, care posedă o experienţă de muncă suficientă în

domeniul evaluării, un înalt nivel profesional şi competenţa necesară pentru

desfăşurarea activităţii de evaluare.

Subiecte ai activităţii de evaluare sunt, pe de o parte, evaluatorii şi

întreprinderile de evaluare, iar pe de altă parte, beneficiarii serviciilor de evaluare.

Evaluarea întreprinderii trebuie să corespundă mai multor cerinţe. Diversitatea

persoanelor interesate de rezultatele evaluării este elocventă. Opţiunile lor faţă de

obiectul evaluat, scopul şi obiectivele evaluării, vor influenţa procesul de evaluare,

valoarea ce va fi estimată şi preţul ce se va obţine în urma tranzacţiei. Importanţa şi

13

necesitatea evaluării întreprinderii decurge anume din interesul pe care îl manifestă

beneficiarii serviciilor de evaluare.

Necesitatea evaluărilor, indiferent că sunt bunuri, active sau întreprinderi în

totalitatea lor, decurge din nevoile pe care le au proprietarii lor sau administratorii,

care au mandat de vânzare, pentru cunoaşterea tipurilor de valori care să servească ca

bază în procesul negocierii preţului de vânzare-cumpărare, după ce s-a luat decizia

înstrăinării lor.

Acelaşi lucru îi interesează, dar din alt punct de vedere şi pe cumpărătorii

potenţiali, indiferent că sunt investitori autohtoni sau străini, salariaţi sau

intermediari.

Ca urmare a unor asemenea operaţiuni în piaţa capitalurilor apare un segment

nou şi anume piaţa de vânzare-cumpărare a întreprinderilor şi a activelor acestora.

Această piaţă reuneşte investitorii sau deţinătorii de capital dispuşi să

investească direct în întreprinderile existente, cumpărându-le şi sperând să obţină

profituri mai mari decât folosind capitalul într-un alt fel. Ei consideră, în primul rând,

că vor acţiona asupra sistemului de management, de gestiune şi de administrare şi

apoi asupra altor pârghii şi elemente ale profitului.

Printre beneficiarii interesaţi de evaluare, pot fi enumeraţi:

Orice investitor deţinător de capital care poate avea următoarele intenţii:

Cumpărarea unei întreprinderi, a unei afaceri în ansamblu cu scopul

asumării funcţiei de exploatare productivă şi de conducere a acesteia.

În această situaţie, sunt posibile mai multe strategii:

Achiziţionarea unei întreprinderi pentru a desfăşura o activitate productivă pe cont

propriu;

Dezvoltarea unei activităţi (creştere externă – prin preluarea unui concurent,

fuziune);

Cumpărarea unei anumite cote – părţi din întreprindere (portofoliu de acţiuni) cu

scopul de a obţine, de la suma investită, o eficienţă cât mai mare în condiţiile unui

risc asumat dat;

14

Acţionarii, interesaţi de o evaluare cât mai corectă a firmei pentru a cunoaşte

perspectivele de evoluţie ale acesteia, evoluţie ce le va dicta comportamentul

investiţional viitor (şi în primul rând vânzarea unora dintre acţiunile deţinute /

cumpărarea de noi acţiuni);

Studiul evoluţiei valorii firmei le va aduce la cunoştinţă, de asemenea, rezultatele

înregistrate de managerul firmei, deci îi va ajuta în decizia de menţinere a acestuia

în funcţie sau nu;

Băncile, interesate să cunoască:

Nivelul de îndatorare, calitatea garanţiilor şi potenţialul financiar viitor al

clienţilor lor, poziţionarea acestora într-o logică de rating, pentru a modela şi

manipula, în funcţie de client, relaţiile de creditare a întreprinderilor;

Performanţele economico-financiare potenţiale ale întreprinderilor, utile în

activitatea serviciilor de consultanţă, conciliere, custodie şi plasament.

Fondurile şi instituţiile financiare de plasament, pentru buna gestionare a

portofoliilor lor;

Societăţile de asigurări, pentru calculul primelor de asigurare sau a garanţiilor

oferite de întreprinderi;

Echipa de conducere a fiecărei întreprinderi, este permanent interesată să

cunoască estimările de valoare asociate întreprinderii pe care o conduce, pentru:

Fundamentarea deciziilor de bază ale întreprinderii:

de investiţii,

de finanţare - prin emisiune de acţiuni şi obligaţiuni,

de stabilire a coordonatelor echilibrului financiar,

de distribuire a dividendelor etc.

Pentru precizarea unor parametri din contractul de muncă în raport cu proprietarii

– acţionari.

15

Pentru definirea strategiei sau a căilor de urmat în cazul apariţiei unor evenimente

majore în viaţa întreprinderii: preluare (acceptată sau forţată), fuziune etc.;

În cadrul gestiunii curente, îndeosebi a fluxului de lichidităţi, pentru cunoaşterea

valorii pe care întreprinderea ar putea-o obţine prin vânzarea activelor sale

(stocuri, active financiare deţinute pe termen scurt, alte active).

Furnizorii şi creditorii unei întreprinderi, pentru fundamentarea şi negocierea

termenilor de plată mai mult sau mai puţin favorabili, sau pentru argumentarea

deciziei de conversiune a datoriilor;

Salariaţii, în special prin forţa conferită de puterea sindicatelor (în ipoteza

comportamentului raţional al salariaţilor şi a aplicării normelor statului de drept),

pot cere salarii mai mari numai când firma are o evoluţie favorabilă, materializată

în creşterea valorii, astfel acţionând exact în sensul falimentarii propriei firme şi

deci pentru pierderea propriului loc de muncă;

Statul, este interesat adeseori de evaluarea întreprinderilor, în special din

considerente fiscale. Pentru cazul Republicii Moldova, în plus, un câmp extrem de

vast îl reprezintă determinarea unei valori a firmelor cât mai avantajoase, în

vederea privatizării.[ 13, p.27, p.28.]

Componenţa beneficiarilor evaluării este prevăzută în figura 1.1.

Fig. 1.1 Beneficiarii procesului de evaluare

Fiecare dinte aceşti agenţi prezintă propriile interese, şi ca atare va încerca

impunerea metodei de evaluare cea mai avantajoasă din punctul lor de vedere.

16

Evaluarea întreprinderii

Acţionari sau salariaţi

Manageri

Furnizori

Firme de asigurări

Statul

Investitorii

Creditorii

Anume exigenţele beneficiarilor rapoartelor de evaluare, au contribuit, ca

activitatea de evaluare să presupună cunoştinţe specifice şi o bună experienţă a

persoanelor ce activează în domeniul evaluării, şi anume a evaluatorilor. Evaluatorul

este “o persoană fizică cu o reputaţie bună, cu studii superioare corespunzătoare,

titular al certificatului de calificare al evaluatorului, care posedă o experienţă de

muncă suficientă în domeniul evaluării, un înalt nivel profesional şi competenţă

necesară pentru desfăşurarea activităţii de evaluare”.[ 1. p. 1]

În activitatea lor evaluatorii se conduc de norme de drept, profesionale şi etice.

Normele de drept sunt fundamentate în actele legislative de nivel naţional şi

internaţional. În prezent, în Moldova doar Legea cu privire la activitatea de evaluare

reglementează drepturile şi obligaţiile evaluatorului.

Normele profesionale ale evaluării reprezintă standardele practicii

profesionale de evaluare, elaborate de organizaţiile internaţionale de evaluare.

Normele etice ale evaluatorului sunt fixate în Codul Deontologic sau Codul

Etic al evaluatorilor, elaborat de organizaţiile naţionale şi internaţionale în acest

domeniu, care urmăreşte să stabilească o linie de conduită pentru evaluatori, astfel

încât acestea să desfăşoare o activitate competentă. Codul Deontologic(Etic)

stabileşte, ca principiu fundamental că “valoarea determinată trebuie să fie obiectivă

şi nu trebuie să fie influenţată de voinţa, dorinţa sau nevoia clientului care angajează

serviciile evaluatorului”[22. p. 9,10]

Întreprinderea – ca obiect al evaluării are sens atunci când piaţa nu e în stare să

o evalueze obiectiv. Acest lucru se întâmplă în următoarele situaţii:

Întreprinderea evaluată e o societate de tip închis şi nu se cotează la bursa

de valori, respectiv nu e evaluată pe piaţa de capital.

Întreprinderea evaluată este “formal” de tip deschis: nu se nominalizează pe

lista bursei de valori, deoarece nu corespunde normativelor (după volum şi

transparenţa evidenţei financiare), în acelaşi timp nu este cotată nici pe piaţa

extra - bursieră.

17

Întreprinderea evaluată este de tip deschis, se cotează la o bursă de valori,

iar acţiunile ei nu sunt suficient de lichide, astfel, nu poate fi urmărită

valoarea de piaţă reală a acţiunilor.

Piaţa financiară, nu este suficient de lichidă sau depinde într-o mare măsură

de factorii economici externi pe termen scurt.

Este cazul să menţionăm, că pentru Republica Moldova sunt caracteristice

toate situaţiile enumerate mai sus

1.2. Întreprinderea ca obiect al tranzacţiei în procesul de evaluare.

În economia de piaţă evaluarea întreprinderii de cele mai multe ori este

înfăptuită în cazul reorganizării ei, sau în momentul determinării valorii de emisie a

noilor acţiuni pentru întreprinderile de tip deschis, ce activează în regim normal,

precum şi la determinarea valorii de răscumpărare a acţiunilor ce vor fi scoase din

capitalul acţionar al societăţilor pe acţiuni (fie de tip închis sau deschis). În fiecare caz

concret, evaluarea se caracterizează prin particularităţi specifice ce reflectă esenţa şi

specificul obiectului evaluării ţinându-se cont, însă, şi de aspectele comune pentru

toate cazurile de evaluări. Printre ele:

Tipul tranzacţiei presupus în legătură cu obiectul evaluării (vânzare,

cumpărare, schimb, ipotecare, asigurare etc.)

Participanţii la procesul de evaluare – beneficiarul şi evaluatorul

Perioada de timp pentru care se efectuează evaluarea; dat fiind faptul că

piaţa imobiliară din Republica Moldova se află în continuă dezvoltare,

rezultatele evaluării sunt valabile doar în cadrul unei perioade limitate de

timp (2-3 luni)

Dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă au condus la dezvoltarea mai multor

tipuri de tranzacţii, care necesită folosirea evaluării pentru determinarea valorii

bunului tranzacţionat. Astfel, putem distinge următoarele tipuri de tranzacţii:

Vânzarea – cumpărarea întreprinderilor, a părţilor de întreprinderi

(active), a acţiunilor sau participaţiilor.

18

În procesul de vânzare - cumpărare are loc schimbarea proprietarului obiectului

evaluat şi este necesar de a determina preţul care să satisfacă, deopotrivă, vânzătorul

şi cumpărătorul. Preţul de vânzare poate fi considerat acceptabil dacă se situează între

limita minimă sub care este dispus să vândă vânzătorul (sub această limită vânzarea

n-ar mai fi eficientă) şi limita maximă pe care cumpărătorul este dispus să o

plătească.

Fuziunea sau contopirea întreprinderilor

Fuziunea se face prin absorbţia unei întreprinderi de către alta, iar contopirea a

două sau mai multor entităţi economice duce la formarea unei întreprinderi noi. La

fuzionare trebuie stabilit în ce măsură proprietarii întreprinderilor implicate participă

la capitalul întreprinderii rezultate din fuzionare. Stabilirea cotei de participare se

bazează pe valorile întreprinderilor care fuzionează. Fuzionarea este profitabilă dacă

noile părţi rezultate din fuziune le depăşesc pe cele anterioare, dacă în fuzionare sunt

implicate întreprinderi la care acelaşi proprietar deţine participări, problema valorii

nu are relevanţă. Valoarea devine relevantă dacă întreprinderile care fuzionează au

asociaţi diferiţi, ceva de genul “Joint-venture”, şi de asemenea, dacă se vând părţi

unor terţi.

Divizarea sau separarea întreprinderilor

Divizarea rezultă din împărţirea întregului patrimoniu al unei întreprinderi,

care-şi încetează activitatea, între două sau mai multe întreprinderi existente care se

înfiinţează prin acest mod. Divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare a

întreprinderii care-şi încetează existenţa şi transmiterea în întregime, a patrimoniului

către întreprinderile beneficiare. Iar în cazul separării, întreprinderea ce se separă va

fi lichidată.

Restructurarea sau lichidarea întreprinderii în baza deciziei de

evaluare

Evaluarea întreprinderii cu rezultate slabe poate constitui argumentul esenţial

în alegerea alternativelor de redresare sau lichidare.

Emisiunea de acţiuni. Cotarea la bursă

19

În acest caz este vorba de vinderea de acţiuni, în cantităţi mari, de către terţi

privaţi. Premisa pentru cotarea la bursă este dovada capacităţii productive a

întreprinderii în cauză în condiţiile competiţiei de piaţa. Baza stabilirii cursului de

emisiune îl reprezintă evaluarea întreprinderii. Evaluarea nu poate conduce direct la

valoarea cotaţiei bursiere deoarece mai sunt de luat în calcul şi alţi factori, cum ar fi:

cursurile la bursă, raporturile curs-profit la întreprinderi cotate la bursă etc. Evaluările

rezultatelor întreprinderii constituie puncte de sprijin referitoare la aprecierea

viitoarelor dividende de încasat şi posibilele creşteri de curs ale acţiunilor pentru

eventualii cumpărători.

Particinpaţii în cadrul Joind-ventures

La înfiinţarea sau asocierea de întreprinderi în cadrul joind-ventures se aplică

aceleaşi proceduri de stabilire a valorii ca şi la fuzionări. Împărţirea corectă a

drepturilor de proprietate se poate face numai prin evaluarea părţilor cu care participă

fondatorii, respectiv asociaţii.

Restituirile

La exproprierile fără compensaţii, evaluarea în cazul unei restituiri integrale

ulterioare, trebuie să se facă de 2 ori, adică în momentul exproprierii şi în cel al

restituirii, pentru a preveni creşteri de valori sau devalorizări.

Arendare

Evaluarea întreprinderii trebuie făcută la începutul şi sfârşitul arendării pentru a

diminua riscurile modificărilor, în plus sau în minus, ale patrimoniului arendat.

Oferirea de informaţii preliminare pentru flexibilitatea în vânzări de

întreprinderi sau cooperări

Evaluările preliminare scurtează fazele pregătitoare pentru vânzări de

întreprinderi şi cooperări, şi măresc flexibilitatea factorilor de decizie.

Evaluarea unui obiect din motive concrete

În principiu se pot face distincţii între motive de evaluări care depind sau nu de

o decizie care urmează să se ia. Motivele de evaluare în care modificarea condiţiilor

de proprietate este condiţionată de o anumită decizie, pot fi împărţite în:

20

a) Prilejuri de evaluări în care modificarea situaţiei proprietăţii nu se poate

face de o parte împotriva voinţei celeilalte părţi.

b) Cazuri în care una din părţi poate efectua modificări ale situaţiei proprietăţii

împotriva voinţei celeilalte. Acestea se mai numesc şi situaţii conflictuale

aflate sub control.

Însă, împărţirea motivelor de evaluare care depind de o decizie în situaţii

conflictuale nestăpânite şi situaţii aflate sub control, nu este suficientă deoarece nu

cuprind toate cazurile în care se face evaluarea, ca, de exemplu:

- plasarea iniţială a acţiunilor la bursă;

- participarea salariaţilor la capitalul statutar, caz conflictual parţial, aflat sub

control (cotele de participare ale salariaţilor sunt mici şi nu conduc la

cumpărări de părţi din întreprindere).

Pentru motive de evaluare care nu sunt dependente de o anumită decizie, nu

este prevăzută o modificare a raporturilor de proprietate. Aici se pot avea în vedere

evaluările:

- legate de impozitarea patrimoniului;

- la stabilirea limitei de creditare

- la verificarea garanţiei creditului;

- la redresarea (asanarea) întreprinderilor.

Evaluarea întreprinderii proprii sau a unor elemente (active) strategice

din aceasta

În afară de situaţiile concrete amintite mai înainte, poate să apară şi necesitatea

evaluării propriei întreprinderi sau a unor unităţi strategice de afaceri (active

strategice) ale acesteia. O asemenea evaluarea se face tot în vederea luării unei decizii

fără ca prin aceasta să se schimbe relaţiile de proprietate. Motive pentru asemenea

evaluări le-ar putea constitui:

- compararea diferitor concepte strategice cu cel actual;

- stabilirea valorii efectelor de sinergie (2+2=5) în propria întreprindere în

cazul cumpărării unei alte întreprinderi;

21

- intenţia înfiinţării unui “joint-venture”

1.3 Principiile evaluării întreprinderii

Estimarea unei valori rezonabile a întreprinderii este în funcţie de experienţa şi

judecata bazată pe informare, dar ea trebuie să se bazeze pe un fundament teoretic

bine definit.

Principiile de evaluare a întreprinderilor sintetizează toate coerenţele şi

corelaţiile economice care trebuie respectate în metodologia evaluării printre ele

[19,p.31- 32] :

printre ele:

Principiul 1 Valoarea întreprinderii este echivalentă cu valoarea prezentată a

tuturor fluxurilor viitoare anticipate care derivă din dreptul de proprietate asupra

capitalului întreprinderii.

Pe scurt, putem reţine că valoarea întreprinderii este orientată spre viitor. Pe o

piaţă, investitorii analizează întreprinderile pe baza performanţelor lor evidente de a

genera, după cumpărare, venituri sau fluxuri financiare libere atât din activitatea de

exploatare(operaţională), cât şi din afara exploatării.

Ca regulă generală, cu cât este mai mare incertitudinea referitoare la

performanţele viitoare ale întreprinderii, cu atât riscul perceput va fi mai mare, şi prin

urmare valoarea va fi mai mică.

Principiul 2 Atunci când valoarea este definită ca „valoarea actualizată a

tuturor câştigurilor viitoare anticipate care derivă din dreptul de proprietate”, valoarea

are două componente distincte: comercială (sau transferabilă) şi necomercială (sau

valoare pentru proprietar).

Acest principiu, relativ simplu de exprimat, este uneori greu de cuantificat,

pentru că, aşa cum s-a arătat, o condiţie importantă a manifestării valorii este

determinată de transferabilitatea proprietăţii şi, deci, evaluatorul trebuie să discearnă

şi să cuantifice valoarea netransferabilă care aparţine proprietarului actual în virtutea

22

atributelor sale personale, incluzând în valoarea de piaţă doar valoarea comercială

(transferabilă).

Principiul 3 Valoarea este estimată la un anumit moment de timp. Ea este, în

funcţie de informaţiile cunoscute şi previziunile făcute, numai la acel moment de

timp.

Întreprinderile sunt în continuă evoluţie ca rezultat al vânzării sau cumpărării

de active, linii de fabricaţie, schimbării managementului, modificării aranjamentelor

financiare, schimbărilor din ramură şi a situaţiei concurenţiale.

Fiecare, şi toate aceste schimbări influenţează evoluţia întreprinderii şi conduc

la modificarea valorii ei. Prin urmare, valoarea corespunde unui anume moment de

timp.

Principiul 4 Piaţa determină rata de fructificare a capitalului aşteptată de

investitor.

Costul capitalului sau rata de fructificare a capitalului are un rol esenţial în

estimarea valorii de piaţă a întreprinderii. De asemenea, evaluatorul trebuie să

înţeleagă că la un anumit moment de timp, forţele pieţei sunt cele care determină

ratele de fructificare a capitalului, aşteptate de investitori. Aceste forţe sunt

determinate îndeosebi de:

- condiţiile economice generale, dar în mod deosebit ratele dobânzilor la

creditele pe termen scurt şi lung;

- situaţia echilibrului cerere-ofertă pe piaţa investiţiilor în general şi a

întreprinderilor în special;

- categoria de cumpărători de pe piaţă, motivaţia lor şi filosofia de

investiţie a fiecăruia

Principiul 5 Valoarea întreprinderii depinde direct de performanţa acesteia de

a genera în viitor fluxuri pozitive la dispoziţia proprietarilor, cu excepţia cazurilor

când lichidarea conduce la o valoare mai mare.

23

În cadrul concepţiei de continuitate a activităţii întreprinderii, valoarea este

estimată prin aplicarea unei rate de actualizare adecvate în condiţiile alegerii unor

fluxuri financiare viitoare obţinute după plata impozitului pe profit.

Acceptând că piaţa „dictează” rata de fructificare a capitalului şi că aceasta în

cele mai multe cazuri se află într-un interval relativ restrâns, este clar că valoarea unei

întreprinderi variază direct proporţional cu performanţa ei de a genera în viitor

fluxuri pozitive pentru remunerarea capitalului învestitorilor.

Logic, înţelegem că valoarea estimată pe principiul continuităţii nu poate fi mai

mică decât valoarea de lichidare a afacerii.

Principiul 6 Cu cât este mai mare valoarea activelor tangibile (estimată ca

valoare de utilizare sau de lichidare), cu atât este mai mare valoarea întreprinderii.

Acest principiu se fundamentează pe următoarele elemente:

valoarea de utilizare presupune continuitatea activităţii întreprinderii

evaluate. De exemplu activele tangibile cum ar fi clădirile sau echipamentele cu

utilizare unică, au de obicei o „valoare de utilizare” mai mare decât „valoarea de

lichidare”. Teoretic, atunci când se estimează activul net corectat, cu cât este mai

mare valoarea activelor tangibile, cu atât este mai mare suma necesară de investit

pentru a intra în domeniul în care funcţionează întreprinderea.

Rezultă in cost mai mare de intrare în ramură, o probabilitate mai mică de

concurenţă şi, de asemenea, o rată de fructificare cerută de cumpărător mai mică.

Aplicarea acestui raţionament trebuie să reflecte condiţiile unei situaţii date.

Deşi se presupune continuitatea activităţii întreprinderii, toate

previziunile pe care le realizează un investitor raţional iau în calcul şi probabilitatea

de faliment. La data cumpărării întreprinderii, activul net al ei va avea o valoare de

lichidare. Teoretic, cu cât valoarea de lichidare la data evaluării este mai mare, cu atât

riscul cumpărătorului este mai mic şi, prin urmare, rata de fructificare aşteptată de

cumpărător este mai mică.

24

Principiul 7. În majoritatea cazurilor participaţia de control are o valoare

unitară mai mare decât participaţia minoritară, atunci când acestea sunt estimate

separat.

Este important să se facă deosebirea între estimarea valorii totale a

întreprinderii şi estimarea valorii individuale a participaţiilor pe care la au diferiţi

acţionari ai întreprinderii.

Controlul deţinut de un acţionar sau un grup de acţionari care acţionează

coerent în luarea deciziilor în virtutea unui acord, asigură, în primul rând, alegerea

membrilor consiliului de administraţie şi apoi controlul operaţiilor întreprinderii şi

strategia acesteia.

Un acţionar cu participaţie minoritară nu va putea controla semnificativ fluxul

de lichidităţi generat de firmă, şi ca urmare a acestui dezavantaj valoarea unitară a

participaţiei sale este inferioară faţă de valoarea unitară a participaţiei majoritare.

1.4 Tipuri de evaluări şi de valori utilizate în activitatea de evaluare

În practica de evaluare datorită unicităţii tranzacţiilor sunt diferite tipuri de

evaluări, care pot fi grupate conform mai multor criterii.

În dependenţă de obiectul evaluării pot fi distinse următoarele tipuri de

evaluări:

- evaluări de bunuri (mijloace fixe, stocuri etc.)

- evaluări de active intangibile (licenţe, brevete, mărci, investiţii în resurse

umane tec)

- evaluări de active economice (secţii, magazine, depozite etc.)

- evaluări de întreprinderi în calitate de complexe patrimoniale

în funcţie de beneficiarii evaluării distingem:

- evaluări pentru proprietarii afacerii, în vederea vânzării firmei

- evaluări pentru instituţiile publice, în vederea impozitării

- evaluări pentru instituţiile financiar – bancare, în vederea gajării

25

- evaluări pentru instanţe judecătoreşti în cazul existenţei legate de mărimea,

mişcarea sau lichidarea patrimoniului firmei

- evaluări pentru persoane fizice (moştenitori, salariaţi etc.)

În funcţie de metoda utilizată pentru evaluare pot fi:

- evaluări patrimoniale

- evaluări bazate pe actualizarea veniturilor

- evaluări bazate pe actualizarea cash flow-urilor

- evaluări mixte

În funcţie de scopul urmărit evaluările pot fi clasificate în:

- evaluări economice, care urmăresc stabilirea valorii de piaţă a întreprinderii în

vederea vânzării ei

- evaluări administrative care urmăresc de regulă stabilirea masei impozabile şi

sunt cerute de către organele fiscale

În funcţie de caracterul desfăşurării, sunt:

- evaluări benevole, efectuate din iniţiativa beneficiarului

- evaluări obligatorii, se efectuează în cazurile: privatizării sau altui mod de

înstrăinare a obiectelor evaluării (sechestru, inclusiv în urma insolvabilităţii

proprietarului obiectului, etc.); transmiterii dreptului de folosinţa asupra obiectelor de

proprietate publică a statului sau dării în arenda a acestora; transmiterii obiectelor

evaluării în administrare fiduciară; exproprierii obiectelor evaluării pentru cauza de

utilitate publică; impozitării bunurilor şi încasărilor forţate a impozitelor;

reorganizării şi lichidării întreprinderilor de stat, municipale, precum şi a

întreprinderilor insolvabile, indiferent de tipul de proprietate; depunerii în gaj a

obiectelor - proprietate publică a statului sau proprietate publică a unităţilor

administrativ-teritoriale; transmiterii obiectelor evaluării; în calitate de contribuţii în

capitalul social al întreprinderilor; alte situaţii. Scopul evaluării este fundamental în

alegerea bazei de evaluare la momentul definirii misiunii de evaluare, ceia ce

presupune alegerea tipului de valoare care trebuie estimat în dependenţă de scopul

26

evaluării. De cele mai multe ori în procesul de evaluare se cere a fi determinată

valoarea de piaţă .

. Literatura economică de specialitate atribuie diferite definiţii noţiuni de

“valoare de piaţă”. Cea mai semnificativă definire a valorii de piaţă este redată de

Standardele Europene de evaluare (ediţia anului 2000): “Valoarea de piaţă este suma

estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat, la data evaluării, între un

cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacţie

liberă, după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de

cauză, prudent şi fără constrângeri”.[23,p.1,2,3.]

Valoarea de înlocuire (valoarea de nou) reprezintă suma costurilor totale

pentru producerea sau procurarea din nou a proprietăţii respective, calculate în baza

preţurilor de piaţă, existente la momentul evaluării. În varianta în care pentru diferite

proprietăţi nu se pot prezenta devize sau expertize se recomandă stabilirea valorii în

baza metodologii stabilite de specialiştii din diferite domenii.

Valoarea rămasă reprezintă valoarea de înlocuire din care se scade uzura. În

cazul în care evidenţele contabile nu oferă toate datele pentru determinarea gradului

de uzură, aceasta se determină :

- pe bază de expertiză tehnică de către experţi autorizaţi

- pe bază de analiză tehnică, luându-se în calcul vechimea, starea de întreţinere,

numărul de reparaţii capitale, regimul de utilizare, calificarea personalului de

deservire.

Valoarea de impozitare reprezintă valoarea unei proprietăţi, conform

definiţiei date de reglementările legale cu caracter fiscal.

Valoarea de lichidare reprezintă suma lichidităţilor rezultate prin vânzarea

activelor unei întreprinderi, în cazul în care aceasta îşi încetează activitatea.

Valoarea bursieră reprezintă valoarea firmei cotate la bursă, în urma aplicării

metodelor de evaluare bursiere.

Valoarea de asigurare reprezintă valoarea acceptată de asigurător pe baza

evaluării proprii, şi în baza unui contract de asigurare.

27

Valoarea de continuitate reprezintă valoarea determinată pe baza însumării

cash flow-urilor actualizate, generate de desfăşurarea activităţii firmei.

Practica evaluării sugerează că oricare ar fi scopul evaluării, criteriul

fundamental este determinarea şi explicarea valorii de piaţă. Astfel, în procesul unei

evaluări, evaluatorul va determina valoarea de piaţă a bunului evaluat, suplimentar la

acel tip al valorii asupra căruia s-a convenit cu beneficiarul evaluării ţinând cont de

scopul evaluării.

Determinarea scopului evaluării este un pas foarte important, nu doar la

stabilirea şi definirea tipului de valoare, ci şi a metodelor de evaluare.

În general, evaluatorul îşi propune determinarea valorii de piaţă ca o estimare a

preţului ce ar trebui să rezulte din tranzacţie. Din diverse motive, însă preţul poate să

nu aibă nici o legătură cu valoarea de piaţă.

Factorii determinanţi ai valorii întreprinderii sunt:

1. Venitul din vânzări

2. Profitul

3. Activul total

4. Capitalurile proprii

5. Datoriile financiare (firmei)

6. Politica de dividend

7. Creşterea economică la nivel naţional

8. Evoluţia sectorului de activitate din care face parte întreprinderea

9. Rata inflaţiei

10.Rata dobânzii.

Din cele relatate până acum rezultă obiectivul principal al evaluării financiare a

întreprinderii: în a determina valoarea raţională de piaţă a unei proprietăţi la o

anumită dată în vederea vânzării, sau acela de a determina valoarea cu scopul de a

obţine un împrumut.

Funcţia evaluării, se referă la utilizarea ce o vor avea rezultatele evaluării, după

ce aceasta va fi dusă la bun sfârşit. Funcţia poate fi de exemplu, aceea de a ajuta

28

proprietarul întreprinderii să stabilească preţul de cerut la o eventuală vânzare, sau

poate fi estimarea valorii unei proprietăţi din care face parte un bun. În cea mai mare

parte a cazurilor, evaluatorul determină funcţia evaluării în timpul discuţiei cu

clientul, după care îşi asumă însărcinarea şi-şi defineşte scopul.

1.5. Problematica evaluării

Prin valoarea întreprinderii se subînţelege valoarea portofoliului său de active.

Această valoare este denumită şi valoare brută. Preţul propus de cumpărător

corespunde acestei valori. Atunci când se deduce valoarea datoriilor, se obţine

valoarea capitalurilor proprii, adică valoarea patrimoniului acţionarilor. Aceasta din

urmă se mai numeşte valoarea netă. Evaluarea întreprinderii poate fi privită atât din

punct de vedere al vânzătorului, cât şi din punct de vedere al cumpărătorului.

Punctul de vedere al vânzătorului. Decizia de vânzare constituie pentru el o

dezinvestiţie. Conform criteriului Valorii actualizate nete (VAN), el nu va vinde

întreprinderea decât dacă valoarea actuală (VA) sau (CMPv) costul mediu ponderat al

capitalului vânzătorului pe care îl poate obţine, urmărind exploatarea, este inferioară

preţului (Po) oferit de cumpărător.

Aici pot apărea 3 posibilităţi:

1.Vânzătorul se opreşte la exploatare şi după dezmembrare, vinde activele ce

compun întreprinderea pentru valoarea lor de cesiune pe piaţa secundară sau se mai

numeşte valoarea de lichidare (VL). Valoarea de lichidare a bunurilor cedate pe piaţa

secundară corespunde cu valoarea pe care o aşteaptă cumpărătorii medii, ceea ce

înseamnă că alţi agenţi pot lua un mai mare folos din bunurile vândute decât

vânzătorul.

În acest caz: VL > VA sau (CMPv) (costul mediu ponderat al capitalului

vânzătorului) şi VL > Po.

2. Vânzătorul urmăreşte exploatarea, ceea ce înseamnă că valoarea actuală (VA)

estimată la costul capitalului vânzătorului (CMPv) este mai ridicată decât valoarea de

lichidare (VL) şi decât preţul oferit (Po).

29

Problema evaluării unei întreprinderi constă în distingerea factorilor la care se

face de obicei referinţă când se formulează o opinie asupra valorii întreprinderii şi în

exprimarea numerică a factorilor, care fiind ponderaţi ocupa o importanţă deosebit de

importantă în cadrul valorii globale ( V ).

Aceasta se poate reprezenta în felul următor:

,

sau VA (CMPv) şi Po > Vl, unde

Ft – fluxul de lichidităţi în perioada t aşteptată de vânzător.

3. Vânzătorul vinde întreprinderea la preţul Po oferit de cumpărător. În acest

caz: Po > VA, sau (CMPv) şi Po > V L. Cumpărătorul varsă un preţ mai ridicat

pentru întreprindere decât preţul pe care l-ar fi obţinut pentru răscumpărarea

activelor pe piaţa secundară. Acest fapt este legat de plata pentru “activele

umane” şi anumite active necorporale, care nu sunt negociate direct (pe piaţă).

În acest caz, preţul cerut (Pd) de vânzător va fi cel puţin egal cu valoarea cea

mai ridicată dintre VA şi VL. Deci:

Pd > Max [VA(CMPv),VL];

Punctul de vedere al cumpărătorului. Achiziţionarea întreprinderi pentru

cumpărător este o decizie de investiţii. Decizia va depinde de VA sau (CMPc) , costul

capitalului cumpărătorului, de preţul cerut de vânzător (Pd) şi de valoarea de

reconstituire a întreprinderii (Vr) în cazul în care aceasta este posibilă.

Se pot distinge 3 situaţii:

1. Vr > VA şi Pd > VA (CMPc). Cumpărătorul nu realizează achiziţionarea şi

abandonează soluţia de reconstruire, deoarece valoarea de reconstruire Vr

>VA. Deci investiţia nu este rentabilă.

2. VA (CMPc) > Vr şi Pd > Vr, cumpărătorul nu realizează achiziţionarea şi

preferă să recreeze întreprinderea prin răscumpărarea diferitor active.

30

3. VA (CMPa) > Pd şi Pd < Vr, cumpărarea este realizată. Preţul cerut fiind

inferior valorii de reconstruire, cumpărătorul are interes să procedeze la

răscumpărare.

În cazul achiziţionării, preţul maxim oferit Po va fi cel mult egal cu valoarea

minimă între VA şi Vr sau: .

Determinarea finală a preţului. Presupunem că avem ierarhia următoare a valorilor:

VA, (CMPc) > [ ............] > VA ,(CMPv)> VL; Zona de negociere

Zona de negociere a preţului final s-ar putea situa între VR (valoarea de

reconstruire) pentru cumpărător şi VA, (CMPv), valoarea actuală a fluxurilor de

lichidităţi viitoare pentru vânzător.

Întrebări de recapitulare

1. Ce reprezintă conceptul evaluării întreprinderii ?.

2. Ce înţelegeţi prin valoarea unui bun ?.

3. Care este diferenţa dintre valoarea unui bun şi preţul acestuia ?.

4. Cum definiţi valoarea de piaţă a întreprinderii ?.

5. În ce condiţii se calculează valoarea de lichidare sau de vânzare forţată ?.

6. Care sunt elementele structurale ale procesului de evaluare ?.

7. Ce semnificaţie au principiile de evaluare a întreprinderii ?.

8. Care a fost necesitatea dezvoltării evaluării în Republica Moldova ?.

9. Cum se clasifică evaluările în funcţie de obiectul supus evaluării ?.

10.Care sunt celelalte tipuri de evaluări ?.

Capitolul II Organizarea activităţii de evaluare

2.1 Organizarea activităţii de evaluare la nivel naţional şi internaţional,

standardele activităţii de evaluare.

2.2 Etapele activităţii de evaluare a întreprinderii.

31

2.1 Organizarea activităţii de evaluare la nivel naţional şi

internaţional, standardele activităţii de evaluare.

Activitatea de evaluare a patrimoniului unei întreprinderi, a unui activ, a unor

active imobilizate (utilaje, terenuri, clădiri) sau a unor active curente trebuie să fie

organizată şi desfăşurată conform unor principii şi reguli unanim acceptate în practica

economică. Prin această organizare a activităţii se asigură un grad ridicat de

veridicitate şi fundamentate a lucrărilor de evaluare.

Încă din stadiul de ofertare, firma de evaluare numeşte un responsabil de

lucrare îşi formează echipa de specialişti, având în vedere:

- specificul întreprinderii şi particularităţile evaluării;

- disponibilitatea colaboratorilor în perioada de timp în care de solicită

executarea lucrării.

Odată cu contractarea lucrărilor de evaluare, coordonatorul echipei va realiza

următoarele lucrări:

1. planificarea activităţii, care va conţine următoarele informaţii:

2. fazele intermediare ale lucrării:

3. durata şi plasarea în timp a fazelor;

4. condiţionările între faze;

5. componenţa colectivelor de lucru pe fiecare fază;

6. momentele când vor avea loc întâlnirile cu conducerea întreprinderii.

7. pregătirea materialului documentar, referitor la lucrări similare executate în

trecutul apropiat.

8. culegerea informaţiilor de ordin general, privind domeniul în care activează

întreprinderea.

9. pregătirea chestionarelor şi machetelor de culegere şi ordonare a

informaţiilor de la întreprindere.

10.desemnarea persoanelor din întreprindere, care vor fi aproba şi verifica

raportul de evaluare.

32

Înainte de a începe activitatea de evaluare este necesar de a stabili cadrul

acestui proces. Astfel necesitatea utilizării numeroaselor informaţii din diferite

domenii de activitate ale întreprinderilor (juridic, tehnic, fiscal, analiza economico-

financiară) impune existenţa în primul rând:

- a unui cadrul profesional, acceptat şi recunoscut în cadrul comunităţii

economico-financiare respective, care nu contravine reglementărilor legale.

- a unui cadru legal cu privire la inventarierea patrimoniului unităţilor

economice; cu privire la regimul preţurilor şi tarifelor; cursului de schimb a monedei

naţionale, privind reevaluarea activelor şi pasivelor; modificarea capitalului social,

imobilizărilor corporale. Cadrul legal este necesar pentru asigurarea caracterului

unitar al operaţiunilor de evaluare.

- cadrului metodologic – acest cadru trebuie să fie asigurat de o bună pregătire

a profesiei de evaluator, prin intermediul Asociaţiilor Naţionale de Evaluatori,

cursurilor de pregătire, editărilor de publicaţii şi materialele de specialitate, intrării în

sistemul european şi internaţional de organizare a profesiei.

În afară de existenţa cadrului activităţii de evaluare este necesar ca în acest

proces să fie utilizate principalele noţiuni de categorii valorice cum ar fi: preţuri

libere (formate prin negociere), preţuri interne (utilizate în contabilitate în interiorul

agenţilor economici), preţuri de achiziţie care reprezintă costul de cumpărare al

bunurilor, tipuri de valori, instrumentele tehnico-economice, coeficienţi, indici,

norme prevăzute în acte normative (de exemplu, coeficienţi de actualizare a

imobilizărilor corporale).

În Republica Moldova activitatea de evaluare este reglementată prin anumite

acte legislative adoptate de Parlamentul Republicii Moldova, printre care: ,,Lege cu

privire la activitatea de evaluare”, care cuprinde aspectele juridice, organizaţionale şi

metodologice, precum şi drepturile, obligaţiunile şi răspunderea evaluatorilor.

Conform art. 1 al acestei Legi: ,,activitatea de evaluare, care se desfăşoară de

întreprinderile de evaluare, constă în estimarea valorii de piaţă sau a altei valori a

obiectului evaluării”.

33

Din acelaşi articol putem desprinde şi definiţia întreprinderii de evaluare, care

reprezintă: ,,persoana juridică sau fizică, înregistrată în Republica Moldova în modul

stabilit, în calitate de întreprindere, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică

de organizare ”.

În legea respectivă este promovată ideia de a asigura caracterul complex al

operaţiunii de evaluare în condiţiile Republicii Moldova.

În afară de Legea indicată anterior activitatea de evaluare din Republica

Moldova este reglementată şi de alte acte normative, precum ar fi: Codul funciar,

Cadastru bunurilor imobiliare, Legea cu privire la preţul normativ şi modul de

vânzare-cumpărare a pământului, etc.

Activitatea de evaluare trebuie să corespundă anumitor standarde sau reguli

unanim acceptate care să fie în corelare:

- cu legislaţia internă şi internaţională,

- cu practica evaluării,

- să instituie proceduri care să permită certificarea valorii în condiţii

comparabile,

- să ajute evaluatorii prin definirea elementelor fundamentale ale evaluării,

- să asigure parametrii de calitate pentru beneficiarii evaluărilor.

Standardele de evaluare sunt impuse de cadrul profesional, constituit din asociaţii

naţionale şi internaţionale ale evaluatorilor, bazate pe asociere voluntară, care

reprezintă interesele evaluatorilor şi organizează activitatea lor.

Printre astfel de asociaţii putem distinge:

Comitetul Internaţional pentru Standarde Internaţionale, care reuneşte

asociaţiile de evaluatori din Europa Occidentară, Australia, China, Asia, America,

Noua Zeilandă, etc., în total peste 50 de ţări. Acest Comitet a elaborat Standarde

Internaţionale de Evaluare, sistematizând toate aspectele relevante, care reprezintă

suportul ştiinţific şi metodologic fundamental pentru pregătirea profesională a

evaluatorilor profesionişti, pentru aproprierea şi unificarea conceptelor, principiilor şi

metodelor de evaluare utilizate în practica internaţională.

34

Standardele sunt reunite în trei grupe, printre care:

I. Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS),

II. Standardele Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare (IVA),

III. Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare (GN).

În total în cele trei grupe de Standarde sunt incluse 16 standarde, inclusiv şi

cele ce se referă la întreprinderi, şi instrucţiuni de aplicare a fiecărui standard,

făcându-se tot odată şi legătura lor cu Standardele Internaţionale Contabile.

În octombrie 2003 a fost lansată ce-a de-a şasea ediţie a Standardelor

Internaţionale de Evaluare traduse în limba română de către colaboratorii Asociaţiei

Naţionale a Evaluatorilor din România.

Grupul European al Evaluatorilor (TEGoVA) - a fost înfiinţat la 4 mai

1977, reprezentând organizaţiile profesionale ale evaluatorilor din ţările europene,

precum: Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria, România, Ţările Baltice, Rusia, Ucraina,

Belarus, etc., iar din 1988 şi Republica Moldova.

Printre obiectivele principale ale TEGoVA este cel ce ţine de a stabili şi a

publica standarde comune de evaluare, care să exprime opinia organizaţiilor

profesionale din toate ţările Uniunii Europene.

TEGoVA lucrează în strânsă colaborare cu Comitetul Internaţional pentru

Standardele de Evaluare (IVSC) şi asociaţiile evaluatorilor din SUA, Australia, Noua

Zeilandă. Aceste Standarde reflectă cea mai bună practică de evaluare din Europa.

În prezent, TEGoVA are în componenţa sa în calitate de membri plini şi

membrii asociaţi 38 organizaţii profesionale din 27 de ţări, precum şi observatori din

11 ţări. Standardele Europene de Evaluare, în ultima lor redacţie, au fost adoptate în

anul 2000. Ele conţin 9 standarde, 13 regulamente şi 9 anexe.

Societatea Americană a Evaluatorilor (ASA) – organizaţie profesională

ce reuneşte în rândurile sale peste 6 mii de membri, a elaborat Standardele unice ale

practicii de evaluare profesionistă (US PAP). Aceste Standarde, elaborate în 1986-

1987, sunt obligatorii pentru aplicare în ţările Americii de Nord (SUA, Canada,

Mexic).

35

Standardele US PAP sînt destinate evaluatorilor şi utilizatorilor serviciilor de

evaluare, care sunt obligaţi să le respecte şi să ceară efectuarea evaluării în

conformitate cu standardele date.

În US PAP sunt expuse condiţiile ce trebuie urmate la efectuarea evaluării,

întocmirea raportului şi acordarea serviciilor de consultanţă, precum şi metodele de

efectuare a evaluării. US PAP include 10 standarde şi un şir de regulamente cu

caracter metodologic [ 11, p.138 -139].

În Republica Moldova, necesitatea creării asociaţiilor obşteşti de evaluatori a

apărut odată cu derularea procesului de privatizare şi de formare a pieţei imobiliare.

Astfel, în perioada a.a. 1994-1996 au fost create trei asociaţii de evaluatori;

1.Asociaţia Participanţilor Profesionişti la Piaţa Imobiliară (AEPI).

2.Asociaţia Republicană a Experţilor Profesionişti în Evaluare (APERE), care

în a. 1998 a aderat la TEGoVA.

3.Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din Moldova (ANEVAM).

În anul 1999 s-a format Camera Naţională de Imobil din Republica Moldova,

în cadrul căreia s-au reunit Asociaţia Participanţilor Profesionişti la Piaţa Imobiliară

şi Asociaţia Republicană a Experţilor Profesionali în Evaluare, aceasta din urmă

figurând ca persoană juridică independentă, fiind organizată pe principii de

autofinanţare şi autogestiune. Dreptul ei de membru asociat al Grupului European

al Asociaţiilor de Evaluatori (TEGoVA) i-a fost transmis Camerei Naţionale de

Imobil.

Conform art. 1.2 al Statutului Asociaţiei Evaluatorilor Profesionali din

Moldova, obiectivul principal al ei este promovarea evaluărilor profesionale în

Republica Moldova.[5.p.1]

Principalele activităţi în urmărirea acestui obiectiv sunt:

- ameliorarea educaţiei şi studiilor în domeniul evaluărilor,

- supravegherea eticii profesionale şi a practicilor respective ale evaluatorilor,

- dezvoltarea metodologiei, terminologiei, standardizării, legislaţiei şi

elaborarea propunerilor în vederea ameliorării acestora în R. Moldova,

36

- reprezentarea membrilor Asociaţiei şi protejarea intereselor şi drepturilor lor

faţă de organele administrative, legislative şi judiciare.

Referindu-ne la standardele de evaluare, v-om menţiona, că în Republica

Moldova încă nu sunt elaborate astfel de Standarde, activitatea de evaluare rezultând

din Legea cu privire la activitatea de evaluare, statutul APERE şi a Camerei

Naţionale de Imobil.

2.2 Etapele activităţii de evaluare.

Activitatea de evaluare trebuie să cuprindă trei etape principale:

I- etapa preliminară, include:

1. definirea misiunii

2. cunoaşterea întreprinderii

II- etapa de desfăşurare a activităţii propriu-zise de evaluare include:

1. diagnosticul patrimonial

2. previziunea pe baza diagnosticului

3. alegerea metodelor de evaluare

III - etapa de încheiere a evaluării, include întocmirea raportului de evaluare.

Schema concretă a activităţii de evaluare, scopurile şi lucrările le putem desprinde

din tabelul 2.1.

Tabelul 2.I

Conţinutul activităţii de evaluare

FAZE SCOP LUCRĂRI1. Definirea misiunii Obiectul evaluării Codul evaluării

Planificarea activităţii2. Cunoaşterea întreprinderii Înţelegere şi documentare Pregătirea documentaţiei

Culegerea datelor interne şi externeOrdonarea informaţiilor

3.Diagnosticul general:3.1. Economic şi comercial3.2. Tehnic de conducere3.3. Social3.4. Juridic şi patrimonial

Diagnostic Identificarea punctelor tari şi slabe

37

4. Diagnostic contabil şi financiar:

4.1. Corecţiile patrimoniale4.2. Corecţiile rezultatelor

activităţii4.3. Analiza financiară4.4. Rezultatele de referinţă din

anii precedenţi

Analiza financiară Confirmarea valorii şi a plus valorii (punct tare)

Evaluarea riscurilor şi elementelor de diminuare a valorii (puncte slabe)Transformarea contabilă şi financiară

5. Previziuni:5.1 Perspectivele întreprinderii5.2 Rezultatele de referinţă previzionale

Scenarii şi metode Controlul veridicităţii şi transformarea în elemente financiare

6. Alegerea metodelor de evaluare Modele de evaluare Justificarea metodologică11. Determinarea activ net corectat:7.1 Calculul valorii globale7.2 Sinteza corecţiilor

Valoarea patrimonială Sinteza variabilelor şi parametrilor evaluăriiAplicarea formulelor şi modelelor

12. Evaluarea globală:8.1 Calculul valorii globale8.2 Evaluarea goodwil

Valoarea financiară (“de flux”)

Analiza diferenţelor

9. Testul de coerenţă Argumente şi alegere a variantei

Coerentă

10. Finalizarea evaluării Raport de evaluare Opinia evaluatorului, rezerve şi incertitudini

Sursa: [ 20,p.37]

I Etapa preliminară cuprinde demararea operaţiunii de evaluare, care la

rândul său se derulează în mai multe faze:

1. Declanşarea tranzacţiei, respectiv a operaţiunii de vânzare-cumpărare, fuziune,

afiliere, cesiune sau închiriere, printr-un act juridic sau administrativ din partea

întreprinderii interesate, cu acordul conducerii organului său tutelar

(departament, judeţ) şi întocmirea comenzii sau contractului de evaluare (cerere

de evaluare) a părţii interesate.

2. Prezentarea ofertei de efectuare a evaluării de către agenţii specializate în

evaluare sau evaluatori – persoane fizice.

3. Primirea dreptului de efectuare a evaluării de către agenţia specializată ofertantă

sau alţi evaluatori – persoane fizice, fie ca urmare a unei licitaţii sau pe baza

unui acord direct şi încheierea contractului între evaluator şi conducerea

38

întreprinderii interesate, cu stabilirea obiectivelor, termenilor şi a celorlalte

clauze obligatorii.

Conform standardelor profesionale, un evaluator este o persoană cu o bună

reputaţie, care:

- a obţinut o calificare corespunzătoare de la o instituţie de învăţământ / instruire

recunoscută sau o calificare universitară echivalentă;

- are o experienţă corespunzătoare şi este competentă să evalueze întreprinderi în

domeniul sau de activitate şi în zona sa geografică de lucru.

În afara acestor condiţii care asigură intrarea liberă în cadrul profesiei, evaluator

poate fi:

- o persoană care este membru deplin al unei asociaţii profesionale recunoscute, ce

se ocupă cu evaluarea întreprinderilor;

- o persoană nominalizată de instanţa judecătorească sau de o autoritate cu statut

echivalent.

4. Stabilirea obiectivelor evaluării (bun, activ, întreprinderea) şi a scopului

acesteia pe baza datelor contabile şi a altor precizări.

5. Cunoaşterea obiectului supus evaluării, pentru a se cunoaşte cadrul

organizatoric şi specificul întreprinderii, pentru a se defini mediul şi obiectul de

studiu şi a se putea pregăti lucrările de diagnostic propriu-zis. Cunoaşterea

conducerii întreprinderii şi a modului de organizare a acesteia, a relaţiilor sale

cu furnizorii şi clienţii, organele bancare, financiare, fiscale şi ierarhic

superioare. În cadrul acestei faze evaluatorul va putea cunoaşte atât aspecte

tehnice, cât şi umane, economice şi financiare a întreprinderii.

Cunoaşterea întreprinderii este etapa cea mai importantă în etapa de evaluare,

deoarece asupra întreprinderii acţionează diverşi factori externi, uneori foarte greu de

identificat, care la rândul lor influenţează structurile umane, comerciale,

administrative, tehnice şi financiare.

Evaluarea întreprinderii are ca obiectiv inventarierea acestor factori de

influenţă şi orientarea lor în direcţia sporirii capacităţii întreprinderii.

39

Cunoaşterea întreprinderii are drept obiectiv definirea modalităţilor de

abordare a acţiunii de evaluare şi pregătirea lucrărilor de diagnostic. Durata şi

extinderea acestei faze depinde de experienţa evaluatorului, de domeniul şi

competitivitatea problemelor tratate.

6. Culegerea datelor din sistemul informaţional al întreprinderii. Documentaţia

necesară trebuie să aibă în vedere obiectivele stabilite în contractul încheiat cu

întreprinderea, pentru a nu se depăşi necesarul de informaţii, a nu se culege un

volum redus de date care să nu dea posibilitatea unei evaluări corecte şi complete.

Astfel, pe baza unei liste de informaţii de la întreprindere se vor solicita

următoarele:

- informaţii juridice, pentru identificarea unităţii;

- .informaţii tehnice, economice şi comerciale; echipamente şi instalaţii,

sectoare de activitate, tipologia clientelei, reţele de desfacere, politica de marcă

şi de preţuri;

- informaţii privind activitatea: evoluţia producţiei, a volumului de vînzări, a

investiţiilor, a cercetării – dezvoltării, capacităţii de producţie şi de personal;

- informaţii cu privire la piaţa internă şi externă de desfacere a produselor

proprii ale întreprinderii (situaţia pieţei pe sector, zonă, produs);

- informaţia privind managementul întreprinderii, organizarea, compoziţia

conducerii, sistemele de gestiune practice;

- informaţia cu privire la perspectivele tehnice, economice şi comerciale pe termen

mediu ale activităţii desfăşurate de întreprindere;

- informaţii contabile şi financiare, inclusiv de gestiune financiară, angajamente.

Informaţiile culese se verifică şi se clasifică. În încheierea acestei etape evaluatorul

stabileşte un “prediagnostic”, pe baza căruia se întocmeşte în continuare un plan

detaliat de evaluare.

II Etapa de desfăşurare a activităţii propriu-zise de evaluare. Această etapă

cuprinde fazele esenţiale ale evaluării:

1. Analiza – diagnostic a stării actuale şi viitoare – pe baza:

40

- diagnosticului juridic

- diagnosticului tehnic

- diagnostic comercial

- diagnosticului de gestiune

- diagnosticului socio-uman

- diagnostic contabil şi financiar

2. Analiza - diagnostic a situaţiilor viitoare sau previziunea.

Analiza - diagnostic de strategie a dezvoltării are rolul de a stabili punctele forte şi

cele slabe existente în cadrul întreprinderii şi măsurile de reglare a activităţii prin

strategia şi tactica de dezvoltare economică şi financiară în următorii 3 – 5 ani.

Această analiză se realizează pe baza documentării la sediul întreprinderii şi a

folosirii complecte a sistemului informaţional economico-financiar.

Argumentarea valorii întreprinderii, a rezultatelor de evaluare se face prin

anumite metode sau modele de evaluare, pe care se vor stabili valorile întreprinderii.

În alegerea unei metode sau model de evaluare nu există o anumită regulă.

Evaluatorul decide singur asupra uneia sau altei metode. Deseori se utilizează un

număr mai mare de metode pentru a se realiza un grad cât mai înalt de obiectivitate şi

a se apropia mai aproape de valoarea întreprinderii, a putea compara rezultatele

obţinute. Aplicarea metodelor de evaluare cuprinde folosirea variabilelor sau

cantităţilor şi marjelor de referinţă care corespund, în general, elementelor

caracteristice ale întreprinderii (producţia, activele, marja brută şi netă, rezultatele

brute şi nete, dividendele) şi a parametrilor modelelor. Pe această bază se vor stabili

valorile întreprinderilor în funcţie de fiecare metodă.

III Etapa de încheiere a lucrărilor de evaluare cuprinde 2 faze principale,

referitoare la stabilirea valorii întreprinderii cu ajutorul metodelor de evaluare

utilizate şi întocmirea raportului de evaluare.

Această etapă include în sine:

1. Concluziile evaluatorului, care vor include în sine: sinteza diagnosticului

general, stabilit pe baza celor pe domenii şi a diferitelor valori ale

41

întreprinderii, activului ori bunurilor evaluate , aspecte critice legate de diferite

riscuri curente sau latente , ultimele corecţii care se consideră necesare,

precum şi părerea acestuia asupra valorii finale, care să reprezinte preţul de

începere a negocierii tranzacţiei respective, cu motivările corespunzătoare.

2. Întocmirea raportului de evaluare se va realiza ţinând seama de prevederile

legale privind conţinutul acestuia şi anexele cu documentele necesare

susţinerii concluziilor la care a ajuns evaluatorul în cazul studiului său.

Raportul de evaluare este produsul final al activităţii desfăşurate în procedura

de evaluare.

Teoria şi practica evaluării propune mai multe variante ale rapoartelor de

evaluare , dar o formă mai generală poate fi următoarea:

1. Titlul raportului;

2. Prezentarea succintă a întreprinderii evaluate (respectiv adresa, actul de

înfiinţare, numărul de înregistrare, codul fiscal, obiectul de activitate)

3. Scopul evaluării, beneficiarul şi destinatarul lucrării. Precizează scopul pentru

care s-a elaborat raportul de evaluare( privatizare, vânzare, închiriere la bursă).

4. Prezentarea evaluatorului: se menţionează datele de identificare a întreprinderii

desemnate pentru realizarea evaluării, echipa de evaluatori.

5. Diagnosticul pentru evaluare presupune: precizarea concluziilor rezultate în

urma analizei – diagnostic.

6. Evaluarea întreprinderii:

- procedura de evaluare şi motivaţia alegerii metodelor utilizate.

- sinteza rezultatelor, în care evaluatorul îşi exprimă opinia asupra valorii

întreprinderii sau limita în cadrul căreia se încadrează zona negocierilor

7. Recomandări, precizări finale.

7. Autentificări. Se precizează locul şi data întocmirii raportului de evaluare, se

semnează, se prezintă o sinteză succintă a raportului cu concluziile – cheie şi

rezultatele evaluării.

42

Întrebări de recapitulare.

1. Ce reprezintă activitatea de evaluare şi care sunt etapele organizării acesteia ?.

2. Care este cadrul activităţii de evaluare ?.

3. Cum este organizată activitatea de evaluare la nivel internaţional ?.

4. Care sunt particularităţile organizării activităţii de evaluare în Republica

Moldava ?.

5. Care sunt actele normative care reglementează activitatea de evaluare în

Republica Moldova ?.

6. Care este rolul declarat al Standardelor de evaluare ?.

7. Care este necesitate aplicării standardelor de evaluare în Republica Moldova ?.

8. Care sunt etapele procesului de evaluare a întreprinderii ?.

9 .Care sunt principalele compartimente ale raportului de evaluare?

Test de evaluare nr. 1

1. Evaluarea întreprinderii este procesul de terminare:

a) costul întreprinderii (sau a unei părţi din ea);

b) preţul întreprinderii la la un moment dat;

c) valorii întreprinderii;

2. Preţul de vânzare a întreprinderii poate fi:

a) egal cu valoarea ei;

b) mai mare decât valoarea ei;

c) mai mic decât valoarea ei;

3. Evaluării pot fi supuse următoarele elemente ale patrimoniului întreprinderii,

inclusiv:

a) bunurile mobile;

b) bunurile imobile;

c) drepturile de proprietate;

d) brevetele, licenţele, mărcile;

e) mijloacele fixe date în arendă;

43

f) mijloacele fixe luate în leasing;

4. Întreprinderea ca obiect al evaluării are sens atunci când:

a) piaţa nu este în stare să evalueze obiectiv;

b) piaţa financiară este suficient de lichidă;

c) întreprinderea nu se nominalizează pe lista buesei de valori;

d) când întreprinderea se cotează la bursă;

e) când întreprinderea nu se nominalizează pe lista bursei de valori şi nu se

cotează nici pe piaţa extra - bursieră;

5. Procesul de evaluare a întreprinderii poate fi cerut în cazul:

a) plasării de către întreprindere a acţiunilor la bursă;

b) modificările în situaţia proprietarului;

c) verificarea garanţiei creditului;

d) participarea cu capital a întreprinderii într-o altă întreprindere;

6. Valoarea de piaţă a întreprinderii reprezintă;

a) valoarea de înlocuire din care se scoate uzura;

b) valoarea unei proprietăţi cu caracter fiscal;

c) suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat;

d) valoarea acceptată de asigurător;

e) valoarea firmei cotate la bursă.

7. Etapa preliminară a desfăşurării procesului de evaluare, inclusiv:

a) diagnosticul întreprinderii;

b) definirea misiunii;

c) cunoaşterea întreprinderii;

d) previziunea pe baza diagnosticului;

e) declanşarea tranzacţiei;

8. Evaluările de întreprinderi pot fi de următoarele tipuri:

a) juridice ;

b) economice;

c) financiare;

44

d) administrative;

e) personale;

PARTEA II Diagnosticul întreprinderii – etapă de desfăşurare a

activităţii propriu-zise de evaluare.

CAPITOLUL Ш Conţinutul şi rolul diagnosticului întreprinderii în

procesul de evaluare .

3.1 Conceptul de diagnostic la nivel de întreprindere.

3.2. Obiectivele diagnosticului.

3. 3 Metodele şi instrumentele analizei - diagnostic la întreprindere

3.4 Tipurile diagnosticului .

3.4.1. Diagnosticul juridic.

3.4.2. Diagnosticul tehnic.

3.4.3. Diagnosticul resurselor umane.

3.4.3.1. Dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman.

3.4.3.2. Eficienţa utilizării potenţialului uman.

3.4.4. Diagnosticul comercial.

3.4.4.1. Analiza evoluţiei în timp a vânzărilor.

3.4.4.2. Analiza dinamicii şi structurii vânzărilor.

3.4.4.3 Analiza clientelei întreprinderii .

3.4.4.4. Analiza furnizorilor întreprinderii.

3.4.4.5. Analiza marjei comerciale

3.1 Conceptul de diagnostic la nivel de întreprindere

45

Conceptul de analiză – diagnostic al unităţilor economice poate fi definit mai pe

larg, având în vedere următoarele două laturi:

- unitatea economică este în structura şi funcţionalitatea sa, asemănătoare unui

organism viu şi este deci supusă unor legi de echilibru, de creştere, de adaptare.

- unitatea economică (întreprinderea) trebuie să fie în măsură să depisteze rapid

dezechilibrele şi alte momente negative şi să pregătească adaptările corespunzătoare.

Diagnosticul este preluat din medicina umană şi defineşte rezultatul unei

examinări mai mult sau mai puţin detaliate a unui pacient, identificarea unei

eventuale maladii cu menţiunea că în cazul diagnosticului unităţilor economice se

urmăreşte şi indicarea unor remedii, precum şi prescrierea unui tratament adecvat.

Pentru definirea noţiunii de diagnostic al unităţii economice se foloseşte analogia

între procesele biologice şi cele economice, respectiv între organismul uman şi

unitatea economică (fig. 3.1).

Fig. 3.1 Dualitatea diagnosticului .

46

Cauze (etiologie)

Efecte (simptome)

Măsuri imediate

Planuri de aplicaţii (studii de proiecte)Analiza-diagnostic

Recomandări (terapeutică)

Termenul de “diagnostic” este de origine greacă şi înseamnă “apt de a

discerne”, respectiv capacitatea de descernământ pentru a delimita cu obiectivitate un

subiect oarecare după manifestările acestuia.

Indiferent de domeniul de utilizare, demersul diagnosticului impune analiza

complexă a mecanismului de formare şi modificare a fenomenelor specifice.

Conceptul de diagnostic în plan economic, la nivelul întreprinderii presupune

repetarea disfuncţionalităţilor activităţii ei, cercetarea şi analiza obiectivelor şi

responsabilităţilor, identificarea cauzelor şi a măsurilor care să ducă şa reglarea

situaţiei. Raţiunea efectuării unui diagnostic al performanţelor întreprinderii poate

avea la bază nu numai situaţia în care aceasta are dificultăţi, disfuncţionalităţi, ci şi

atunci când starea este bună, dar se doreşte îmbunătăţirea ei.

Astfel zis, diagnosticul poate fi declanşat fie în cazul întreprinderilor în

dificultate, când efectuarea diagnosticului reprezintă o obligaţie legală în cadrul

procesului de reorganizare sau lichidare (judiciară), fie în cadrul întreprinderilor

sănătoase, având caracterul unui instrument de control al realităţii performanţelor.

Motivaţia diagnosticului, indiferent de poziţia celuia care-l efectuiază o constituie-

cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei.

Diagnosticul, ca instrument de acţiune apare deci ca un examen

complet ,,anatomic” şi ,,fiziologic” al unităţii economice.

Diagnosticul economico-financiar are un rol – cheie în procesul de evaluare a

întreprinderii şi anume:

- de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte tipuri de diagnostic;

- de asigurare a coerenţei (concordanţei) dintre diagnostic şi metodele de evaluare.

Diagnosticul permite managerilor formularea unor concluzii privitor la

dinamica şi perspectivele întreprinderii din punct de vedere a valorii ei (cantitative

sau calitative) şi căutarea unui avantaj concurenţial prin comparaţii interne şi externe.

În analiza –diagnostic o condiţie indispensabilă este relevarea fidelă a faptelor

şi evitarea informaţiei subiective.

47

Prin diagnosticarea unei întreprinderi în vederea evaluării se urmăreşte

cunoaşterea tuturor laturilor activităţii acesteia, de aceia, principalele domenii ale

diagnosticului le constituie chiar funcţiile întreprinderii, respectiv:

- funcţia juridică-patrimonială

- funcţia comercială

- funcţia tehnică a producţiei

- funcţia de organizare (managerială);

- funcţia financiar-contabilă.

Pe baza diagnosticului întreprinderii evaluate se pot constitui scenarii

pertinente, care trebuie să stea la baza evaluării şi se pot realiza teste de coerenţă între

diverse piese de diagnostic, cât şi între evaluarea propriu-zisă a afacerii şi analiza-

diagnostic.

De aici rezultă, că diagnosticul pentru evaluare nu are doar rolul de a prezenta

situaţia întreprinderii la un anumit moment, ci şi acela de a direcţiona şi susţine

scenariile de evoluţie a afacerii, proiecţiile economico-financiare.

Realizarea diagnosticului întreprinderii în scopul evaluării presupune

parcurgerea următoarelor etape:

1. stabilirea problemelor supuse analizei;

2. asigurarea informaţiilor contabile şi financiare necesare diagnosticării şi

analiza documentelor care stau la baza lor;

3. punerea în evidenţă a diferitor fenomene economico-financiare:

- legate de disfuncţionalităţi;

- punctele tari (forte) şi slabe de activitate;

4. analiza explicativă a:

- cauzelor dificultăţilor;

- handicapul activităţilor;

5. previziuni şi recomandări:

- informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii,

performanţele, eficienţa utilizării resurselor

48

- stabilirea variabililor cheia ale dezvoltării, a corelaţiilor dintre acestea;

- stabilirea măsurilor de redresare sau ameliorare a performanţelor;

- identificarea noilor surse de avantaj concurenţial;

- fundamentarea noilor strategii de dezvoltare într-un mediu concurenţial.

6. prezentarea rezultatelor analizei-diagnostic într-un raport.

Din parcurgerea acestor etape ale diagnosticului rezultă răspunsul la aşa

probleme ale întreprinderii cum sunt :

- statutul juridic al întreprinderii;

- rezultatele economico-financiare ale întreprinderii şi nivelul acestora;

- metodele şi căile de obţinere a rezultatelor;

- performanţele şi obiectivele întreprinderii;

- nivelul dorit al performanţelor şi ce trebuie făcut pentru atingerea lor;

Din problemele puse în cadrul diagnosticului întreprinderii rezultă

obiectivele acestuia.

3.2. Obiectivele diagnosticului .

Obiectivele diagnosticului sunt deosebit de complexe. Această complexitate

decurge din varietatea de poziţii ocupate de cei care-l realizează şi ca o consecinţă din

diversitatea de puncte de vedere, de obiectivele pe care şi le propun, respectiv

informaţiile la care au acces.

Într-o formurale sintetică, motivaţia diagnosticului, indiferent de poziţia celui

care-l efectuiază, o constituie:

- cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei;

- informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanţele,

eficienţa utilizării resurselor;

- stabilirea variabilelor-cheie ale dezvoltării, şi a corelaţiilor dintre acestea;

- stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanţelor;

- identificarea noilor surse de avantaj concurenţial;

- fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurenţial dinamic.

49

Motivaţia dezvoltării diagnosticului economico-financiar în contex de criză a

întreprinderii şi în context de dezvoltare continuă a ei poate fi privită ca în figura 3.2.

diagnostic

recomandări procedura judiciară în funcţie de dificultăţile observate

Succes Eşec

Diagnostic StrategieRecomandări

Progres

Starea pieţei Stil de managementConcurenţa Mijloace materialeStarea tehnologică Mijloace umaneSituaţia pe piaţa muncii Mijloace financiareSituaţia pieţei capitalului Metode de gestiuneLegislaţia (fiscală) StrategieSituaţia politică Sistem de controlFactorii socio-umani

50

întreprinderi

În dificultate

sănătoase

Disfuncţionalităţi

performante

DIAGNOSTIC

În c

onte

xt d

e cr

iză

În context de dezv. continuă

analiză

analiză

Măsuri de redresarere

Program de acţiune

Rezultatele trecute şi prezenteOpurtunităţi externe

Analiza externă Analiza internă

Interacţiune

Fig. 3. 2 Motivaţia diagnosticului economico-financiar.

Sursa: [1 7, p.31]

Din motivaţiile prezentate anterior rezultă obiectivele diagnosticului printre

care:

- realizarea unui sistem de organizare şi conducere corespunzător etapei respective

care să dea o structură echilibrată unităţii economice şi să asigure îndeplinirea

corespunzătoare a funcţiilor sale;

- prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre structurale sau de tulburări

funcţionale, ca urmare a influenţelor unor factori interni şi externi;

- găsirea căilor şi mijloacelor de remediere a eventualelor dezechilibrări;

- precizarea direcţiilor de dezvoltare a rezultatelor favorabile şi performanţelor

ce se vor obţine cu o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

Potrivit celor menţionate, diagnosticul trebuie să pună în evidenţă punctele ,,slabe” şi

,,tari” ale întreprinderii şi să propună soluţii pentru remedierea deficienţelor, precum

şi măsuri pentru dezvoltarea şi consolidarea aspectelor pozitive, în vederea

îmbunătăţirii activităţii de ansamblu a unităţii.

Diagnosticul nu trebuie să se limiteze la o analiză critică a deficienţelor

întreprinderii. Prin el trebuie să se studieze şi posibilităţi reale de aplicare sau

extindere a diverselor metode şi mijloace în situaţia existentă şi în perspectivă. Astfel,

ca una din principalele etape de evaluare, diagnosticul trebuie să furnizeze

informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente, care constituie o bază

pentru estimarea elementelor şi variabilelor ,,cheie” ce trebuie avute în vedere în

cazul aplicării diferitelor metode de evaluare.

3.3. Metodele şi instrumentele analizei - diagnostic la

întreprindere.

Cercetarea fenomenelor economice, realizarea obiectivelor diagnosticului

implică operarea cu o serie de metode şi insrumente specifice.

51

La nivelul tuturor agenţilor economici finalitatea oricărui tip de activitate se

exprimă cu ajutorul indicatorilor economico-financiari, care reprezintă instrumentul

principal al analizei-diagnostic.

Ca expresie fizică, monetară, etc., a nivelului potenţial sau efectiv de realizare a

unei activităţi, fenomen, proces etc., indicatorii constituie baza aplicării metodologiei

de analiză şi de diagnostic, a fundamentării deciziilor de progres şi a punerii lor în

aplicare. Ei permit utilizatorilor evaluarea evenimentelor trecute şi prezente,

identificarea tendinţelor, aprecierea viabilităţii unui agent economic într-un mediu

complex, dinamic şi instabil.

Indicatorii pot fi grupaţi în:

- indicatori ai resurselor (umane, materiale, financiare, informaţionale);

- indicatori ai consumului de resurse (ai cheltuielilor);

- indicatori de rezultate (efecte), solduri intermediare de gestiune;

După utilitatea lor în investigarea realităţii economice metodele diagnosticului

economico-financiar pot fi structurate astfel [17,p.47.] :

1 .metode ,,calitative”

1. metode de analize a tendinţelor fenomenelor şi rezultatelelor,

2. modelarea fenomenelor economice,

3. metode de analiză structurală,

4. metode de analiză factorială,

5. metode bazate pe grilele de evaluare,

6. metoda ratelor,

7. metoda analizei regresionale,

8. metoda calculului marginal,

9. metoda fluxurilor,

10.metode ale analizei strategice,

11.metode sociologice,

12.alte metode de diagnostic,

52

Metodele ,,calitative” de analiză permit delimitarea câmpului de investigare în

evaluarea realităţii economice şi în fundamentarea deciziilor manageriale. În această

categorie de metode sunt incluse:

-diviziunea şi descompunerea fenomenelor şi rezultatelor prin indici;

- gruparea;

- comparaţia (în timp, în spaţiu, faţă de un criteriu stabilit, etc.).

Analiza prin indici, coeficienţi de concentrare şi sezonalitate, abaterile,

mărimii medii, stabileşte dinamica unui fenomen faţă de o bază de componente, face

aprecieri a evoluţiei diferitor elemente structurale.

Metoda comparaţiei permite de a face comparaţii a fenomenelor economice şi

financiare din întreprindere în timp, în spaţiu (între întreprinderile similare),

comparaţii mixte (timp şi spaţiu), comparaţii faţă de un criteriu stabilit (norme,

standarde, valori), comparaţii cu caracter special (definirea strategiilor de dezvoltare).

Benchmarketingul este un instrument al analizei-diagnostic, prin intermediul

căruia se realizează comparaţii directe între procesele funcţionale sau operaţionale ale

unor întreprinderi ce aparţin unor sectoare diferite cu scopul de a identifica sursele de

avantaj concurenţial.

Benchmarketingul se desfăşoară în 3 etape:

I – identificarea proceselor cheie asupra cărora se va concentra studiul în

funcţie de impactul lor economic, de importanţa lor strategică pentru viitor şi de

receptivitatea salariaţilor la schimbare;

II – identificarea celor mai bune performanţe, practici manageriale;

III – identificarea posibilităţilor şi mijloacelor concrete de aplicare a acestor

practici în întreprinderea analizată.

Gruparea reprezintă împărţirea entităţii cercetate în grupe relativ omogene în

funcţie de o anumită caracteristică de grupare.

Metoda de analiză a tendinţelor fenomenelor şi rezultatelor vizează evoluţia

pe mai multe exerciţii a fenomenelor şi rezultatelor unei întreprinderi pe baza:

- abaterilor (în mărimea absolută)

53

Δ = F1 - F 0

- indicatorilor de creştere,

- ritmurilor medii anuale de creştere,

- coeficienţilor de sezonalitate, care caracterizează evoluţia unui fenomen sau

rezultat în cursul anului (pe trimestre sau luni),

- tehnicilor vizualizării prin care se pot aprecia tendinţele activităţii.

Modelarea fenomenelor economice, presupune: definirea obiectului analizei,

precizarea conceptelor, indicatorilor, stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului

analizat, stabilirea restricţiilor, construirea modelului. .

Din punct de vedere a formei de prezentare se disting trei tipuri de modele:

imitative, analogice, simbolice.

Metodele de analiză structurală se utilizează pentru evidenţierea contribuţiei

diferitor componente la formarea sau modificarea rezultatelor globale. Aici se

folosesc:

- mărimi relative de structură;

f i

g i = --------- x 100 ; unde F

g i - ponderea elementului f i în totalul fenomenului analizat (F);

- coeficienţii de concentrare(c) : n c = Σ gi 2 ;

i = 1

Acest coeficient (Herfindhal) poate lua valori între 1 şi 1/n. Apropierea de 1

semnifică un grad ridicat de concentrare a fenomenului, iar 1/n o distribuţie egală a

fenomenului între componentele sale.

Printre metodele de analiză structurală putem distinge metoda ABC (se utilizează

în determinarea mărimii fiecărui tip de stoc la întreprindere) şi a grupelor de clienţi.

Metodele de analiză factorială – se foloseşte pentru cuantificarea contribuţiei

diferiţilor factori la formarea şi modificarea unui anumit fenomen sau rezultat.

54

Metodele grilelor de evaluare – se foloseşte preponderent în diagnosticul global al

întreprinderii şi presupune:

- identificarea criteriilor de evaluare a întreprinderii; stabilirea coeficienţilor de

semnificaţie pentru fiecare criteriu; notarea fiecărui criteriu; determinarea unei note

medii ponderate.

Metoda ratelor- pune la dispoziţia analiştilor instrumentul operaţional pentru o

evaluare mai complexă a forţelor şi disfuncţionalităţilor întreprinderii, a

performanţelor unei activităţi. Permite realizarea unor studii comparative în timp şi

spaţiu, aprecierea obiectivă a poziţiei şi performanţelor diferitor agenţi economici.

După conţinutul lor ratele pot fi:

- de structură (rata activelor imobiliare, activelor curente);

- de gestiune (durata de rotaţie a stocurilor, rata creditului – client, furnizor);

-de rentabilitate (economică, financiară);

-de echilibrul financiar (rata solvabilităţii, rata de îndatorare).

Ca mecanism de calcul, ratele se determină prin raportarea unui flux la stoc, şi

invers:

Flux Amortizare R1 = -------- , R = ------------- - exprimă coeficientul de uzură,

Stoc A1

Stoc Smf durata medie de rotaţie R2 = --------, R = ------- * T - a stocurilor de mărfuri

Flux VVN Stoc

R3 = ------- - rată de structură.

Stoc

Agregarea unui anumit număr de rate cu semnificaţie în termen de rentabilitate,

structură financiară şi risc într-o funcţie Z se numeşte funcţie scor, care are în

general următoarea formulă:

n Z = a + Σ gi x Ri

I=1

a – este o constantă

55

gi - coieficient de semnificaţie a fiecărei rate

R – rate implicate în calcul.

Pentru exemplificare, redăm ultima versiune a funcţiei scor, constituită în

baza modelului Altman:

Z = 6,56 x X1 + 3,26 x X2 + 6,72 x X3 + 1,05 x X4 , unde :

Necesarul de fond de rulment

X1 = --------------------------------------; Total activ Profitul netX2 = -------------------;

Total activ

Rezultatul operaţionalX3 = ------------------------------; Total activ Capital propriuX4 = --------------------; Datorii

Dacă : Z < 1.1, aceasta semnifică o probabilitate sporită a falimentului;

Z cuprins între 1,1 şi 2,6 - semnifică o situaţie intermediară;

Z > 2,6 semnifică o probabilitate scăzută a falimentului.

Scorul Z indică gradul de vulnerabilitate a întreprinderii.

Metoda analizei regresionale se foloseşte în cazul în care fenomenul şi factorii

analizaţi sunt în relaţii de tip stocastic.

Metoda calculului marginal –reflectă cheltuielile sau rezultatele adiţionale generate

de modificarea unitară a volumului de activitate sau a factorilor de producţie în

condiţiile libertăţii activităţii agenţilor economici.

Metoda fluxurilor se bazează pe analiza fluxurilor financiare din trezoreria

întreprinderii şi construirea tabloului de finanţare, în vederea determinării capacităţii

de plată a întreprinderii.

56

Metode ale analizei strategice se bazează pe întocmirea chestionarelor, interviurilor,

care servesc drept instrumente de informare.

3.4. Tipurile diagnosticului.

În funcţie de obiectivele urmărite se pot efectua anumite grupaje ale

diagnosticului cu proceduri de lucru şi compartimente corespunzătoare. Astfel,

diagnosticul va studia întreprinderea în primul rând în ansamblul său (sistem general)

după care va trece la analiza organizării şi funcţionării subsistemelor componente, fie

separat (pe activităţi, fie pe domenii de activităţi, funcţiuni).

În acest context putem diferenţia :

- diagnosticul global strategic (de sistem);

- diagnosticul funcţional (de subsistem ) ;

Diagnosticul global strategic – abordează organizarea generală a întreprinderii şi are

ca obiectiv aprecierea structurii şi funcţionării acesteia ca sistem de ansamblu. Acest

diagnostic urmăreşte să stabilească poziţia unităţii în mediul în care activează şi

permite acesteia în mod practic să-şi amelioreze situaţia de ansamblu. Datele şi

informaţiile primite din partea întreprinderii alături de celelalte informaţii obţinute

vor constitui materialul documentar pentru realizarea diagnosticării întreprinderii pe

domeniile menţionate, ceea ce putem desprinde din schema ce urmează:

Diagnosticul global

57

Informaţii + documenteJuridico-patrimoniale

Informaţii + documente

Activitatea de producţie

Informaţii + documente

Organizarea, conducerea personalului

Informaţii + documente

Activitatea comercială

Diagnosticul juridic

Diagnosticul tehnic

Diagnosticul resurselor umane

Diagnosticul comercial

Bilanţul contabil

Raportul cu privire la rezultatele financiare

Diagnosticul financiar

Diagnosticul funcţional (de subsistem). Această analiză se efectuează, de

regulă, după ce s-a procedat la analiza globală a întreprinderii. Diagnosticul de acest

gen are o arie mai restrânsă, se consacră analizei funcţionale şi urmăreşte să

stabilească:

1. Modul în care sunt îndeplinite diverse activităţi:

- de producţie (diagnostic tehnologic şi de producţie);

- de personal (diagnosticul uman);

- de aprovizionare – desfacere (diagnosticul comercial);

2. Nivelul de organizare al compartimentelor care au responsabilitatea îndeplinirii

activităţii respective (diagnostic managerial).

3. Modul în care sunt aplicate metodele şi tehnicile de organizare şi conducere

potrivit cerinţelor fiecărui subsistem.

Se poate remarca, că analizele-diagnostic pot fi generale sau parţiale, pe termen

scurt sau lung, dar în toate situaţiile vizează perfecţionarea întreprinderii prin soluţii

imediate şi de perspectivă. Pentru evaluarea economică a unei întreprinderi,

diagnosticul funcţional( conform schemei 1) poate include:

- diagnosticul juridic;

- diagnosticul tehnic;

- diagnosticul resurselor umane;

58

- diagnosticul comercial;

- diagnosticul financiar,etc.

3.4.1 Diagnosticul juridic al întreprinderii .

Diagnosticul juridic are drept scop verificarea aspectelor juridice legale

privind activitatea firmei sau a activului de evaluat. Realizarea acestuia presupune

analiza elementelor specifice în următoarele domenii:

Dreptul juridic. În acest domeniu se verifică: statutul şi modificările ulterioare

a înfiinţării, registrul adunării generale a acţionarilor (asociaţilor), registrul

acţionarilor, registrul acţiunilor.

Dreptul civil. Se analizează şi se verifică actele şi contractele privind:

- dreptul de proprietate asupra construcţiilor;

- situaţia juridică a terenurilor întreprinderii (drept de proprietate, contractul de

închiriere);

- situaţia juridică a imobilizărilor necorporale de natura brevetelor, licenţelor,

mărcilor înregistrate şi altora de aceeaşi natură (se verifică dacă acestea sunt

înregistrate la organismele abilitate, cine este titularul dreptului de inventator

sau autor, existenţa certificatului de inventator sau autor, durata legală de

protecţie);

- situaţia imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale

activităţii de portofoliu, creanţe imobilizate);

- situaţia împrumuturilor primite, a garanţiilor constituite, existenţa creanţelor

nerambursate la scadenţă, eventualitatea declarării stării de faliment;

-situaţia asigurării societăţii prin efectul legii (imobiliare şi de răspundere civilă)

şi în virtutea unor contracte de asigurare împotriva unor riscuri (calamitate

naturală, furt), situaţia achitării primelor de asigurare.

Dreptul comercial. Se verifică contractele de vânzare-cumpărare, de închiriere,

contractele de locaţie.

59

Dreptul fiscal. În acest domeniu se verifică:

- înregistrarea întreprinderii la organele abilitate de administrare financiară;

- dacă s-au achitat obligaţiile legale datorate (impozite, taxe, contribuţii);

- situaţia plăţilor restante comparativ cu termene exigibile;

- ultimul control şi rezultatele sale.

Dreptul muncii. Se verifică şi se analizează existenţa contractelor colective şi

individuale de muncă, a regulamentului de ordine interioară. Un punct important la

acest subcapitol al diagnosticului juridic îl reprezintă relevarea informaţiilor care pot

preciza dacă oamenii - cheie pot sau nu să fie menţinuţi în această întreprindere după

schimbarea proprietarului, sau dacă noul proprietar este obligat să menţină un anumit

număr de salariaţi.

Dreptul mediului. Se verifică dacă activitatea firmei evaluate se desfăşoară în

cadrul impus de legislaţia de mediu: din perspectiva restricţiilor privind efectele

activităţii asupra mediului interesează dacă firma are un studiu de impact, dacă au

fost obţinute autorizaţiile de mediu, dacă sunt litigii cu alte întreprinderi ori cu

autorităţi.

Problemele de mediu tind să capete un rol semnificativ în cadrul activităţii de

evaluare, aceasta fiind o tendinţă determinată de “semnalele” provenite de pe piaţa

vânzării-cumpărării întreprinderilor .

Litigii. Se verifică dacă întreprinderea evaluată este implicată în litigii şi ce

posibilităţi de rezolvare există. În cazul existenţei unor litigii de muncă se verifică

stadiul de rezolvare al acestora.

În toate cazurile aceasta reprezintă un punct important ce are implicaţii directe

atât asupra valorii patrimoniale (realizându-se corecţii atunci când nu s-au constituit

rezervele, cât şi asupra valorii de randament.

După verificarea şi analiza domeniilor juridice prezentate mai sus, juristul din

echipa de evaluare formulează concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor

forte şi punctelor slabe ale cadrului juridic, acestea constituindu-se ca parte

componentă a raportului de evaluare. Ca puncte forte ale cadrului juridic pot fi

60

exemplificate următoarele: statutul corespunzător, relaţiile contractuale conforme cu

prevederile legale, absenţa litigiilor de muncă, absenţa amenzilor şi penalităţilor

fiscale.

Ca puncte slabe ale cadrului juridic pot fi amintite următoarele: existenţa unor

litigii comerciale, de muncă, plata unor amenzi şi penalităţi fiscale.

În raportul de evaluare trebuie să se facă referire concretă la actele normative ale

căror prevederi nu au fost respectate sau a fost dată o altă interpretare decât cea

normală.

3.4.2. Diagnosticul tehnic al întreprinderii.

În esenţă, acesta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie,

a tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării producţiei şi a

muncii, ce trebuie realizată de către evaluatori, care au calitatea de experţi tehnici.

Astfel, în legătură cu mijloacele fixe incluse în patrimoniul întreprinderii,

precum şi a celor pe care le folosesc fără a fi proprietatea lor, evaluatorii trebuie să se

pronunţe cu privire la:

- starea de funcţionare a maşinilor, utilajelor, gradul de uzură fizică;

- performanţele acestora în raport cu cele care se produc în momentul dat pe

plan mondial;

- posibilităţile de utilizare în viitor;

- mijloacele fixe pe categorii conform Codului fiscal privind amortizarea

capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;

- oportunitatea trecerii în conservare a unor mijloace fixe (dacă este cazul);

condiţiile în care s-a făcut aceasta şi perspectivele de punere în funcţiune. Într-o

asemenea situaţie specialiştii trebuie să se pronunţe cum vor fi tratate aceste

mijloace fixe în procesul de evaluare;

- valoarea investiţiilor în curs de execuţie, stadiul lor în raport cu graficele de

execuţie, posibilităţile de finalizare şi influenţa lor asupra potenţialului tehnico-

productiv sau a prestaţilor de servicii;

61

- posibilităţile pe care le are întreprinderea de a-şi asigura utilităţile necesare

pentru desfăşurarea normală a activităţii; gradul de dependenţă faţă de utilităţile

furnizate de regiile autonome de profil.

În legătură cu clădirile, experţii tehnici în urma examinării lor se pronunţă

asupra:

- concordanţei situaţiei din teren cu planurile de construcţie; modificările aduse,

bazei legale a acestor modificări, implicaţiilor asupra funcţionalităţii şi siguranţei

în exploatare;

- situaţia structurii de rezistenţă în raport cu seismele (dacă au fost) petrecute şi

gradul de rezistenţă existent;

- schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de folosire în

viitor.

În ceea ce priveşte mijloacele de transport (dacă firma evaluată are parc

propriu) în urma examinării structurii parcului pe categorii de mijloace de transport

(auto, feroviar, aerian şi pe apă) se vor face referiri la:

- gradul de folosire a parcului propriu;

- modul de utilizare a capacităţii mijloacelor proprii de transport;

- starea tehnică, gradul de uzură;

- valoarea cu care sunt înregistrate comparativ cu cea de înlocuire;

- dacă se justifică sau nu existenţa parcului;

- posibilităţile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor

mijloacelor auto în standardele impuse pe plan naţional şi internaţional.

Referitor la terenurile de incintă se examinează:

- concordanţa dintre categoriile de suprafeţe existente şi cele din certificatul de

ofertare a dreptului de proprietate asupra terenului;

- îmbunătăţirile aduse unor categorii de terenuri;

- schimbarea destinaţiei unor suprafeţe de teren; baza legală şi implicaţiile asupra

activităţii întreprinderii.

În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie:

62

- se prezintă succint principalele produse fabricate, servicii;

- se face o scurtă descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub

formă de schemă, schiţă;

- aprecieri asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există în domeniul respectiv;

- organizarea generală a producţiei;

- organizarea transportului intern;

- calitatea producţiei;

- impactul asupra mediului;

- alte aspecte referitoare la producţie sau serviciile pe care le prestează, în funcţie

de obiectul de activitate.

Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă următorii

indicatori [17.p.145]:

1. Gradul de folosire a capacităţii de producţie(Gr):

2. Ponderea maşinilor şi a utilajelor în total active fixe (P):

3. Gradul de uzură a mijloacelor fixe (Grmf):

4. Gradul de reînnoire a mijloacelor fixe (Grr)

63

3.4.3. Diagnosticul resurselor umane

Dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman.

Eficienţa utilizării potenţialului uman.

3.4.3.1. Dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman.

Factorul uman reprezintă – coordonata esenţială a dimensiunii şi calităţii

activităţii. Acest factor se află la baza potenţialului de resurse materiale şi financiare

ale întreprinderii. Conexiunea dintre potenţialul uman şi performanţele întreprinderii

o putem desprinde din fig. 3.4

64

Variabile ale potenţialului uman

Interne Externe Convergente

RecrutareaFormarea

RemunerareaPromovareaMotivarea

Condiţiile de muncăRelaţiile sociale

Conjunctura economicăPiaţa muncii

Nivelul tehnologicOrganizarea sindicală

Cadrul familial

Cultură şi sistem de valori

CalificareaSpecializarea

Vechimea în muncăExperienţa anterioară

Vârsta, sexulNaţionalitatea

Poziţia ierarhică

Comportamentul salariaţilor

Atitudinea faţă de muncăConcordanţa cu obiectivele întreprinderii

Coeziune personaluluiAbsenteismulMobilitatea

Conflictele de muncă

Performanţele economico-financiare şi imaginea întreprinderii

Rezultatele tehnico-economice Rezultatele financiare Imaginea întreprinderii

Eficienţa şi eficacitatea activităţii întreprinderii

Fig. 3.4 Conexiunea potenţialului uman şi a performanţelor întreprinderii. Sursa:[7, p.98 ]

Astfel apare necesitatea unei diagnostificări sistematice, operative a

potenţialului uman, care ar include:

1.analiza – diagnostic a dimensiunii şi structurii potenţialului uman;

2. analiza – diagnostic a comportamentului personalului;

3. analiza – diagnostic a eficienţei utilizării potenţialului uman;

Pentru a efectua un astfel de diagnostic este necesar de a dispune de o anumită

informaţie, care poate fi extrasă din: planurile de activitate, dări de seamă statistice

privind asigurarea cu personal, indicatorii de rezultate şi performanţă, indicatorii

potenţialului material şi financiar.

În ţările cu economie dezvoltată la întreprinderile unde activează mai mult de

300 salariaţi se elaborează aşa-zisul “bilanţ social” în care se reflectă toată informaţia

privitor la potenţialul uman în dinamică pe 3 ani.

În acest bilanţ de reflectă:

- situaţia posturilor;

- remunerarea şi cheltuielile asociate;

- condiţiile de igienă şi securitate;

- formarea profesională continuă a salariaţilor;

- alte condiţii de viaţă a salariaţilor.

Diagnosticul dimensiunii şi structurii potenţialului uman vizează latura

cantitativă şi calitativă a încadrării în întreprindere a personalului necesar, dinamica

şi structura acestuia. Pentru reflectarea cantitativă a dimensiunii potenţialului uman

se utilizează indicatorii:

- numărul scriptic de salariaţi, care cuprinde totalitatea personalului existent în

evidenţa unităţii (întreprinderii), în baza unui contract sau a unui document generator

de drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi;

65

- efectivul scriptic (numărul de personal prezent la lucru), la un moment dat,

indiferent de timpul de lucru efectiv;

- numărul mediu scriptic (lunar, trimestrial, anual), care caracterizează prezenţa în

unitate a personalului, în raport cu durata calendaristică a perioadei luate în calcul;

- numărul maxim (Nmax) de salariaţi, adică, limita superioară în cadrul căreia se

poate înscrie întreprinderea în funcţie de volumul de activitate şi de productivitate a

muncii. Relaţia de calcul este:

Nma. = VV x 100; sau ;

W

VV- venitul din vânzări

W – productivitatea anuală prevăzută

Iq - indicele volumului de activitate exprimat prin volumul vânzărilor nete

N0 – numărul mediu de personal prezent pentru perioada respectivă

Considerăm, că indicatorul N0 este cel ce permite evidenţierea dimensiunii

potenţialului uman.

Analiza cantitativă a asigurării cu potenţialul uman se face pe aşa categorii de

personal ca: personal operativ şi personal de administraţie şi conducere.

Creşterea relativă a personalului operativ se apreciază ca o tendinţă favorabilă.

Analiza asigurării cu potenţialul uman trebuie efectuată pe grupe de profesiuni,

care îşi au rolul său în desfăşurarea procesului de exploatare în anumite sectoare de

activitate.

Structura resurselor umane. Analiza economică a potenţialului uman are ca

obiectiv pe lângă dimensiunea cantitativă a potenţialului uman şi pe cea calitativă,

exprimată prin gradul de calificare a salariaţilor (muncitori, ingineri, tehnicieni).

66

Îmbunătăţirea calificării constituie o necesitate obiectivă impusă de creşterea

complexităţii activităţii economice, diversificarea continuă a gamei de producţie,

creşterea gradului de tehnicitate a acestora.

Pentru analiza asigurării întreprinderii cu personal calificat se poate folosi

coeficientul calificării medii (K), care se determină ca o medie aritmetică ponderată

între categoria de încadrare (Ki) şi numărul de lucrători din categoria respectivă (ni):

Acest coeficient se calculează pe grupe de profesiuni şi evidenţiază mutaţiile

calitative ce au avut loc în calificarea personalului în timp şi spaţiu. Cu cât mărimea

lui este mai apropiată de categoria maximă de încadrare, cu atât situaţia întreprinderii

este mai bună.

În afară de structurarea personalului după gradul de calificare în diagnosticul

potenţialului uman se mai iau în consideraţie aşa criterii de structurare cum ar fi:

6. vechimea în muncă la întreprindere – conform căreia personalul se poate

structura în următoarele grupe: sub 1 an, între 2-5 ani, între 6-10 ani, 11-15

ani, peste 20 ani;

- vârsta personalului, care se poate grupa: până la 30 de ani, între 31-40, 41-50,

peste 50 ani;

- sexul, se face structurarea în dependenţă de natura activităţii;

- modalităţile de calificare, aici se impune structurarea personalului pe nivele de

pregătire (superior, mediu, profesional şi pe categorii de personal ).

Evaluarea comportamentului potenţialului uman cuprinde aspecte privind:

- utilizarea timpului de muncă disponibil;

- mobilitatea personalului;

- conflictualitatea în relaţiile de muncă (indicatorii comportamentului

individual).

67

Utilizarea timpului de muncă disponibil – trebuie privită atât sub aspect

cantitativ al utilizării complecte a unităţilor de timp cât şi sub aspect calitativ al

economisirii timpului cheltuit pentru realizarea unui produs sau prestarea unui

serviciu. Pentru evidenţierea acestor aspecte se folosesc indicatorii (exprimaţi în zile

sau om-zile):

- fondul de timp calendaristic;

- fondul de timp maxim disponibil;

- fond de timp efect lucrat;

7.fond de timp neutilizat.

Aprecierea indicatorilor ce au intervenit în utilizarea timpului de muncă se face

pe baza indicatorilor de mai sus în mărime absolută, a mărimilor relative de structură

şi a coeficientului de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Cu) calculat după

relaţia:

, unde :

T1 – timpul efectiv lucrat

T.md – timpul maxim disponibil

Folosirea timpului de muncă se analizează pe baza balanţei întocmite în acest

sens care cuprinde, pe de o parte, sursele totale de timp al unei perioade, iar pe de altă

parte, modul de utilizare a timpului disponibil, respectiv cauzele folosirii incomplete

a acestuia.

Absenteismul poate fi generat de motive justificate: boală, accidente de muncă,

maternitate şi nejustificate (absenţe nemotivate).

Deci, absenteismul permite numai o evaluare cantitativă a timpului de muncă.

Prezintă interes datorită consecinţelor sale economice reflectate direct în gradul şi

modul de utilizare a capacităţilor existente şi indirect în mărimea cheltuielilor şi a

rezultatelor.

68

Diagnosticul mobilităţii personalului – se face pe baza indicatorilor circulaţiei

şi fluctuaţiei acestuia. Circulaţia reprezintă mişcarea salariaţilor determinată de

cauze obiective cu sunt:

- concedierea pentru cauze economice (şomaj);

- pensionări, decese, încheierea unor contracte de muncă cu durată determinată,

plecări pentru satisfacerea stadiului militar, plecări pentru studii de lungă durată. În

afară de cele menţionate mai sus plecări din proprie iniţiativă. Aceste plecări

reprezintă fluctuaţia personalului, fenomen cu implicaţii nefavorabile asupra

volumului şi calităţii activităţii întreprinderii.

Pentru caracterizarea circulaţiei şi fluctuaţiei personalului se utilizează

următorii indicatori:

- coeficientul intensităţii intrărilor (Ki) care se calculează ca raport între numărul

salariaţilor intraţi în întreprindere (I) în perioada analizată şi numărul mediu de

salariaţi (N) (1 an) din perioada respectivă:

- coeficientul intensităţii ieşirilor(Kieş), care se stabileşte ca raport între totalul

plecărilor justificate (E) şi numărul mediu de salariaţi (N):

- coeficientul fluctuaţiei (mişcării) totale (KMT.) se va calcula:

Pentru caracterizarea generală a stabilităţii potenţialului uman de foloseşte

“gradul de stabilitate” (Gs):

Gs = 1-KMT

69

Conflictualitatea relaţiilor de muncă. Deoarece asupra utilizării timpului de

muncă acţionează şi gradul de conflictualitate dintre salariaţi (sindicate) şi

organismele de conducere, aceasta impune promovarea unei politici de personal

orientate spre evitarea conflictelor şi crearea unor condiţii de muncă cât mai

favorabile pentru salariaţi. Toate aspectele menţionate mai sus constituie variabile ale

volumului şi calităţii muncii depuse, respectiv ale performanţelor economico-

financiare ale oricărei întreprinderi.

3.4.3.2. Diagnosticul eficienţei utilizării potenţialului uman

Analiza eficienţei potenţialului uman a întreprinderii în vederea evaluării se

realizează cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a productivităţii muncii

medii şi marginale. Caracterizarea eficienţei muncii se poate face şi prin utilizarea

altor indicatori constituiţi prin implicarea în calitate de efect a rezultatului

operaţional, profitului net, vânzărilor:

Productivitatea medie - reprezintă venitul din vânzări obţinut în medie de o

unitate de factor uman utilizat. Deci, venitul din vânzări este de tipul:

V V = f.(T), de aici:

V V f (T)Productivitatea medie: Wmedie = --------- = ------------, unde: T T

T. – factorul uman (dimensionat prin timpul de muncă exprimat în număr de

salariaţi în zile sau în om-zile).

Productivitatea marginală – reflectă creşterea venitului din vânzări obţinute cu o

unitate suplimentară de factor uman utilizat. Ea este egală cu raportul dintre variaţia

venitului din vânzări şi variaţia factorului uman:

V V1 - V V0 ΔV VWmarg.= ----------------- = ----------;

T1 - T0 Δ T

70

Analiza productivităţii marginale permite înţelegerea curbei venitului din vânzări

prin exemplu următorul tabel:

Tabelul 3.1.

Timpul de muncă

T. (om-zile)

Venitul din

vânzări (VV)

( lei)

Productivitate

medie ( lei)

Productivitate

marginală Wm

( lei)

Coeficientul de

elasticitate

E=Wm - W

1 2 3 4 5

1. 0 0 0 0 0

2. 10 8000 800 0,800 1,1

3. 20 20000 1000 1200 1,2

4. 30 45000 1500 2500 1,66

5. 40 80000 2000 3500 1,75 zona I

6. 50 100000 2000 2000 1,0

7. 60 115000 1916 1500 0,78

8. 70 128000 1829 1300 0,72

9. 80 140000 1750 1200 0,69 zona II

10. 90 145000 1611 500 0,31

11. 100 148000 1480 300 0,20

12. 110 147000 1336 -10 0

13. 120 145000 1208 -100 -0,08

14. 130 144,00 1108 -200 -0,18 zona III

Tabelul 3.1 Corelarea productivităţii marginale cu veniturile din vânzări

Astfel, pe I parte a intervalului analizat, VV creşte din ce în ce mai rapid pentru

fiecare unitate suplimentară a factorului uman utilizat (între T.= 10 până la T.= 40).

Începând de la valoarea maximă a productivităţii marginale (Wmmax =3500 lei) şi

până la o valoare nulă a acesteia, VV continuă să crească, dar mai lent. VV atinge

valoarea maximă (VVmax =148000 mii lei) în momentul în care Wm = 0.

Prin urmare, productivitatea marginală (Wm) creşte de la 800 lei până la o

anumită valoare maximală, după care se reduce treptat până când VV începe să scadă

(fig. 3.5 )

71

Din figura 3.5 se observă evoluţia relativ similară a curbelor indicatorilor

productivităţii. Ele încep prin p – 0 creştere, trec prin p - max, după care încep să

scadă. Între cei 2 indicatori se formează relaţiile:

Wm > W înaintea punctului maxim al productivităţii medii;

Wm = W în punctul maxim al productivităţii medii;

Wm > W după punctul maxim al productivităţii medii.

Productivitatea margnală ca formă de exprimare a eficacităţii factorului uman

are anumite limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărei

valoare este sensibil influenţată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea

volumului de activitate. Pentru a elimina această dificultate s-a introdus noţiunea de

elasticitate a activităţii la variaţia factorului uman realizat.

Elasticitatea VV reprezintă raportul dintre variaţia procentuală a acesteia şi

variaţia procentuală a factorului uman:

Δ VV

------ VV ΔVV T VV Wmag

e = ------- = -------- x ------ + ------- = -------- ; Δ T VV Δ T T Wmedie ---------

T

72

Coeficientul de elasticitate astfel calculat semnifică rata de creştere procentuală

a VV când avem creşterea de 1% a factorului uman şi poate fi folosit ca unitate de

măsură independentă a factorului uman.

3.4.4. Diagnosticul comercial

3.4.4.1. Analiza evoluţiei în timp a vânzărilor.

3.4.4.2. Analiza structurală a vânzărilor pe produse şi pieţele de desfacere.

3.4.4.3. Analiza clientelei întreprinderii.

3.4.4.4 .Analiza furnizorilor întreprinderii.

3.4.4.5. Analiza marjei comerciale.

3.4.4.1. Analiza evoluţiei în timp a vânzărilor

Diagnosticul comercial vizează operaţiunile ce ţin de marfă, piaţa de desfacere a

produselor întreprinderii şi piaţa ei de aprovizionare.

Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în estimarea pieţei actuale şi

potenţiale a întreprinderii şi a locului pe piaţă. În cadrul diagnosticului se recomandă

a fi abordate următoarele aspecte: piaţa, cererea, clienţii, oferta, concurenţa.

În acest context se poate vorbi despre: evoluţia vânzărilor, analiza structurală a

vânzărilor pe produse şi pieţe de desfacere, analiza clienţilor întreprinderii,

furnizorilor şi studierea concurenţei.

Analiza vânzărilor în condiţiile actuale este esenţială pentru aprecierea locului

întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinii

întreprinderii de a-şi defini obiectul activităţii (producţia, serviciile lansate care vor

aduce profit, ceea ce se mai poate defini ca „cifra de afaceri”.

În categoria vânzărilor nu se includ veniturile din producţia stocată, producţia

de imobilizări, veniturile financiare şi exepţionale, cum ar fi cedările de active

Veniturile din vânzări pot fi abordate ca:

- venituri din vânzări totale –volumul din punct de vedere valoric a tuturor

vânzărilor;

73

- venituri medii din vânzări;

- venituri marginale din vânzări;

- venituri critice din vânzări.

Veniturile din vânzări totale – reprezintă volumul total al afacerilor unei

întreprinderi evaluate la preţurile pieţei (încasările totale).

Conform Ordinului Experţilor Contabili din Franţa, aceste venituri – reprezintă

valoarea afacerilor realizate de întreprindere cu terţii prin exercitarea curentă a

activităţii sale profesionale.

Veniturile medii din vânzări, reflectă încasarea realizată pe unitate de produs

sau serviciu:

V VVV medii = ------------; unde: QF

QF - volumul fizic al vânzărilor.

În Republica Moldova conform sistemului nou de conturi contabile volumul

vânzărilor reprezintă valoarea tuturor vânzărilor sau volumul vânzărilor totale

exprimate valoric şi se calculează în felul următor:

VVT = Vânzări nete + Venituri din vânzarea activelor curente altele decât

produsele finite + Venituri din ieşirea activelor materiale pe termen lung ;

Venitul din vânzări se calculează în felul următor:

VV = Venituri din vânzarea produselor finite + venituri din vânzarea mărfurilor

+ venituri din prestarea serviciilor – TVA;

Volumul marginal de venituri din vânzări (VVm) exprimă variaţia venitului din

vânzări a unei întreprinderi generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a

cantităţii de produse vândute (∆Q):

;

Volumul critic al venitului din vânzări (VVmin), reprezintă acel nivel al încasărilor cu

care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul, de la care întreprinderea începe să

producă profituri:

74

Chv – suma cheltuielilor fixe

Rchv – rata medie a cheltuielilor variabile

Pentru aprecierea corespunzătoare a performanţelor comerciale ale întreprinderii

în timp, VV se corectează cu indicele preţurilor domeniului de activitate în preţuri

comparabile.

Relaţia de calcul a VV în preţuri comparabile este:

Evoluţia în timp a veniturilor din vânzări a întreprinderii trebuie analizată din

punct de vedere comparativ cu dinamica vânzărilor pe piaţa sectorului de activitate a

acesteia pentru a se evidenţia poziţia întreprinderii pe piaţă. Aceasta se poate face

prin următoarea relaţie:

IVVt – indicele venitului din vânzări totale a întreprinderii;

IVVs – indicele venitului din vânzări a sectorului;

PVVÎ – ponderea venitului din vânzări a întreprinderii în VVs, perioada fiind luată

ca bază de comparaţie.

3.4.4.2. Analiza dinamicii şi structurii vânzărilor

Indiferent de subiectul care efectuează analiza diagnosticului şi de scopul ei,

analiza vânzărilor trebuie să dea răspuns la mai multe întrebări, cum ar fi:

- care sunt sursele principale de venituri ale întreprinderii;

- care este evoluţia lor în ultimii ani şi cât de stabile sunt;

- care este tendinţa acestor surse în viitorul apropiat;

De aceea, în evaluarea potenţialului de creştere a veniturilor sunt necesare

informaţii privind sursele de venituri, evoluţia lor în timp şi modul de agregare pe

diferite niveluri. Analiza dinamicii şi structurii vânzărilor urmăreşte evoluţia lor

75

totală şi pe elemente componente faţă de perioada precedentă, precum şi modificările

intervenite în structura lor. De asemenea, în analiza dinamicii şi structurii vânzărilor

se precizează cauzele care au determinat evoluţia acestui indicator şi modificările

structurale, în vederea stabilirii măsurilor corespunzătoare pentru sporirea vânzărilor.

Dacă avem o descreştere a unui oarecare venit în structură, atunci se precizează

cauzele, care de regulă vizează:

- supraevaluarea cererii şi dimensionarea corespunzătoare a producţiei;

- nerealizarea producţiei prevăzute din diferite cauze;

- apariţia produselor de substituţie;

- scăderea cererii solvabile a potenţialelor cumpărători;

Nerealizarea veniturilor din activitatea de bază (operaţională) este compensată

de veniturile din alte activităţi, intervinind astfel şi modificarea de structură.

3.4.4.3. Analiza clientelei întreprinderii

Analiza vânzărilor din punct de vedere al clientelei urmăreşte în primul rând

evoluţia structurală a volumului de vânzări pe clienţi. În acest context putem releva

faptul că cu cât clienţii sunt mai stabili (tradiţionali), cu atât se va releva o stabilitate

mai mare a vânzărilor şi va exista un suport pentru evoluţia viitoare a lor.

O asemenea concluzie este importantă pentru evaluator, în ceea ce priveşte

pregătirea pentru aplicarea metodelor financiare de evaluare.

Pentru analiza volumului vânzărilor din punct de vedere al clientelei ar fi

necesar să facem o grupare a clienţilor pentru a stabili volumul vânzărilor sau pentru

a le previziona, la fel şi pentru a determina limitele clientelei.

Astfel putem întocmi următorul tabel:

Tabel 3.2

Anul Nr. 2 Anul Nr. 1 Nr.

lei % lei % lei %

1.Clienţii interni 10249460 65,0 10467847 70 10262585 62

1.1,, A” 2838312 18,0 2616962 17,5 2830589 17,0

1.2 ,,B” 2365260 15,0 2542192 17,0 2797491 16,0

76

1.3 ,,C” 2049892 13,0 2093569 14,0 1986384 12,0

1.4 ,,D” 1892208 12,0 2018799 13,5 1407022 8,0

2. Alţi clienţi interni 1103788 7,0 1196325 8,0 1241490 7,0

3. Clienţi externi 5518940 35,0 4486221 30,0 6290217 38,0

3.1 ,,E” 1892208 12,0 1495407 10,0 2482980 15,0

3.2 ,,F” 1576840 10,0 1345866 9,0 1820852 11,0

3.3 ,,G” 1261472 8,0 822474 5,5 1489788 9,0

4 Alţi clienţi 788420 5,0 822474 5,5 496597 3,0

Total 15768400 100 14954068 100 16553202 100

Clienţi interni: 1.1+1.2+1.3+1.4+2 = 1

Un alt aspect ce ţine de analiza-diagnostic a clientelei se poate reprezenta prin

urmărirea:

1. duratei de imobilizare a creanţelor (Di) care se poate determina prin

următoarea relaţie de calcul:

∑ Sd – suma soldurilor debitoare ale conturilor de creanţe;

∑Rd – suma rotaţiilor debitoare (a creanţelor), în practică adesea se

utilizează VV ;

T – perioada de analiză exprimată în zile;

2. durata medie de imobilizare a creanţelor - poate fi calculată în funcţie

de:

- structura creanţelor (gi);

- durata de imobilizare pe categorii de creanţe (di);

; ; ;

Sursa de informaţie o reprezintă datele contabile din Raportului cu privire la

rezultatele financiare. Prin compararea duratei de imobilizare (di) pe clienţi cu

77

termenul contractual de decontare se poate realiza o grupare a clienţilor, separând

pentru analiza dinamică clienţii care nu achită plăţile.

În finalul analizei clientelei întreprinderii evaluatorul trebuie să aprecieze în ce

măsură întreprinderea are o piaţă de desfacere care va putea va fi luată în consideraţie

în efectuarea previziunii necesare în aplicarea metodei de randament.

3.4.4.4. Analiza furnizorilor întreprinderii

Principalele aspecte care ţin de evaluarea furnizorilor întreprinderii vizează:

- gruparea furnizorilor în funcţie de utilitate (furnizori de mai multe

semifabricate);

- structurarea furnizorilor în funcţie de cantitatea şi valoarea aprovizionărilor;

- stabilirea criteriilor de alegere a acestora (după preţurile practicate, după

cantităţile aprovizionate);

- analiza numărului de furnizori pentru un timp de resursă aprovizionată şi a

calităţii aprovizionărilor;

- aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori;

- analiza gradului de integrare a activităţii întreprinderii evaluate;

- durata de utilizare a surselor atrase reprezentate de obligaţiile faţă de

furnizori(Df) calculată pe baza relaţiilor:

, unde :

∑Sc – suma soldurilor medii creditoare ale conturilor de furnizori;

∑Rc – suma rotaţiilor creditoare ale conturilor de furnizori;

sau:

, unde : ; ;

gfi – structura obligaţiilor faţă de furnizori stabilită pe baza rulajului creditor al

acestora;

dfi – durata de folosire a sursei atrase reprezentată de datoria faţă de furnizori;

78

Astfel se poate compara durata de folosire a surselor atrase pe fiecare furnizor

în parte cu termenul contractual de onorare a obligaţiilor rezultate faţă de furnizor.

Totodată trebuie estimate implicaţiile pe care le-ar fi avut întreprinderea relaţiilor

contractuale de către acei furnizori cu întreprinderea evaluată.

3.4.4.5. Analiza marjei comerciale

Produsele care sunt supuse comercializării de întreprindere au în mod egal pe

lângă capacitatea de a satisface nevoile consumatorilor şi capacitatea de a degaja

marje.

Marja comercială este un concept operaţional şi poate fi calculat şi analizat în

mărimi absolute şi relative.

Marja comercială (Mc) în mărime absolută se stabileşte după relaţia:

Mc = VV – Cc = VV – (C + c.a +∆S)

Cc – costul de cumpărare a mărfurilor vândute;

C – costul de achiziţie a mărfurilor;

c.a – cheltuielile de achiziţie aferente;

∆ S – variaţia stocurilor;

∆ S = SÎ ex.. – Ssf. ex. , adică variaţia stocurilor este egală cu

diferenţa dintre stocul de la începutul exerciţiului şi cel de la sfârsitul exerciţiului.

Daca Ssf < SÎ, atunci variaţia stocurilor este pozitivă,

ceea ce semnifică comercializarea unei părţi din mărfurile aflate în stoc la

începutul perioadei de gestiune.

Dacă Ssf. > Si, aceasta ne vorbeşte despre faptul că,

mărfurile cumpărate pe parcursul exerciţiului respectiv n-au fost comercializate în

totalitate, ceea ce a condus la creşterea stocului.

Realizarea marjei comerciale este esenţială pentru

întreprinderile comerciale, deoarece condiţionează prosperitate acestora din punct

de vedere financiar.

Marja comercială(Mc) poate fi stabilită şi în mărime

relativă, prin intermediul ratei marjei comerciale (Rmc):

79

Mc

R mc = ------- x 100 , sau : ;

VV

Analiza marjei comerciale este mai semnificativă, atunci când se realizează la

nivelul grupelor de produse şi al produselor, ceea ce asigură o mai bună apreciere a

performanţelor diferitelor mărfuri şi elaborarea unei politici comerciale selective. În

acest context se poate efectua analiza factorială a marjei comerciale, care se modifică

sub acţiunea: VVN, structurii vânzărilor pe produse (gi), ratei marjei comerciale (ri):

1Mc = VV x Rmc x ------ , 100

unde : ;

Întrebări de recapitulare.

1. Ce urmăreşte evaluatorul prin diagnosticul activităţii întreprinderii pe care

urmează să o evalueze ?.

2. Ce caracteristici calitative trebuie să îndeplinească informaţiile care stau la

baza elaborării diagnosticului întreprinderii evaluate ?.

3. Care sunt etapele diagnosticului economico-financiar ?.

4. Care sunt obiectivele principale ale diagnosticului economico-financiar ?.

5. Ce metode şi instrumente economico-financiar se utilizează pentru realizarea

diagnosticului ?.

6. Care sunt tipurile de diagnostic economico-financiar al întreprinderii ?.

7. Ce presupune diagnosticul juridic ?.

8. Ce reprezintă diagnosticul tehnic ?.

80

9. Care sunt elementele care trebuie relevate în diagnosticarea mijloacelor fixe ?.

10.Ce reprezintă dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman al

întreprinderii ?.

11.Care sunt indicatorii de eficienţă a potenţialului uman ?.

12.Ce presupune analiza pieţei de desfacere ?.

13.Ce aspecte sunt avute în vedere la analiza clienţilor şi furnizorilor întreprinderii

evaluate ?.

Capitolul 4 Diagnosticul financiar al întreprinderii.

4. I. Diagnosticul şi estimarea patrimoniului întreprinderii şi eficienţei

utilizării activelor .

4.2. Diagnosticul şi estimarea surselor de constituire a patrimoniului

întreprinderii şi eficienţei utilizării pasivelor

4.3 Diagnosticul în termeni de lichiditate şi solvabilitate

4.4 Diagnosticul financiar al întreprinderii în funcţie de rentabilitate şi

risc.

4. I. Diagnosticul şi estimarea patrimoniului întreprinderii şi eficienţei utilizării activelor .

Patrimoniul întreprinderii conform art. 284 al Codului Civil al R. Moldova,

reprezintă ,, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în

bani) privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând

unor persoane fizice şi juridice”

În practica economică, în dependenţă de sursele de provenienţă poate fi

determinată :

8. valoarea reală a patrimoniului întreprinderii;

81

9. valoarea netă a acestuia;

Valoarea reală a patrimoniului întreprinderii include bunurile create atât din

sursele proprii, cât şi din cele împrumutate. Aspectul contabil ale acestei valori este

reflectat în activul bilanţului contabil.

Tendinţa de modificare a acestui indicator în dinamică ne dă posibilitatea să

evităm tendinţa spre majorarea sau reducerea patrimoniului respectiv.

Valoarea netă a patrimoniului exprimă numai bunurile economice care provin

din surse proprii (cu alte cuvinte, exprimă averea întreprinderii). Patrimoniul net

sintetic se calculează prin relaţia:

A net = TA – DT

Unde: A net reprezintă valoarea averii întreprinderii (activelor nete);

TA – valoarea totală a activelor;

DT – suma datoriilor totale ale întreprinderii pe termen lung şi scurt.

Proprietarii (acţionarii) care vor să cunoască evoluţia averii sale, precum şi

câştigul pe care-l aşteaptă pe viitor trebuie să ţină cont de faptul că în cazul calculelor

corecte mărimea (valoarea) patrimoniului net trebuie să corespundă cu mărimea

capitalului propriu al întreprinderii respective. Elementele patrimoniale ale

întreprinderii pe baza datelor din bilanţul contabil pot fi structurate în modul următor:

82

Alte active curente Rd. 450

Active pe termen lung Rd. 180Active curente Rd. 460

Active nemateriale Rd. 030

Active materiale pe termen lung Rd. 090

Active financiare pe termen lung Rd. 160

Alte active pe termen lung Rd. 170

Stocuri de mărfuri şi materiale Rd. 250

Creanţe pe termen scurt Rd. 350

Investiţii pe termen scurt Rd.390

Mijloace băneşti Rd. 440

Patrimoniul întreprinderii (rd 470)

Fig. 4.1 Elementele patrimoniale ale întreprinderii pe baza bilanţului contabil.

În prima etapă a diagnosticului, patrimoniul întreprinderii poate fi examinat în

baza următoarelor compartimente ale bilanţului:

I active pe termen lung

II active curente

Astfel, fiecare compartiment poate fi descompus în câteva grupe de elemente

structurale (după denumirea subcapitolelor respective din bilanţul contabil). Astfel,

activele pe termen lung pot fi examinate, ţinând cont de modificările operate în

următoarele subcapitole:

1.1 active nemateriale

1.2 active materiale pe termen lung

1.3 active financiare pe termen lung

1.4 alte active pe termen lung

La rândul său, activele curente pot fi examinate pe baza modificărilor

evidenţiate în următoarele cinci subcapitole:

2.1 stocuri de mărfuri şi materiale

2.2 creanţe pe termen scurt

2.3 investiţii pe termen scurt

2.4 mijloace băneşti

2.5 alte active curente

Analiza patrimoniului întreprinderii la valoarea reală se poate efectua,

utilizându-se următorul tabel ca exemplu analitic cu elemente din bilanţul contabil

(tab. 4.1):

Tabelul 4.1

Diagnosticul şi aprecierea structurii patrimoniului întreprinderii la valoarea

reală (pe baza datelor din bilanţul contabil S.A “XYZ”).

83

Indicatori Semn

conv.

La finele anului

precedent

La finele anului de

gestiune

Abaterea + / -

Suma, mii

lei

Ponderea

în %

Suma, mii

lei

Ponderea

în %

Mii lei %

A B 1 2 3 4 5 6

I . Active pe termen lung1.1Active nemateriale (rd 030)

AN 7069283 13,2 5716617 12,3 -1352666 -0,9

1.2 Active materiale pe termen lung (rd 090)

AML 15482964 28,3 17729092 38,3 +2246128 +9,4

1.3 Active financiare pe termen lung (rd 160)

AFL 91346 0,17 97186 0,21 +5840 +0,04

1.4 Alte active pe termen lung (rd 170)

AL 0,0 0,0 0,0 0,0 - -

Total capitolul I (rd 180)

TAL 22643593 42,2 23542895 50,8 899302 +8,6

II Active curente2.1 Stocuri de mărfuri şi materiale (rd 250)

SMM 21871545 40,8 18269592 39,4 -3601953 -1,4

2.2 Creanţe pe termen scurt (rd 350)

CTS 8874407 16,6 4233078 9,14 -8451100 7,46

2.3 Investiţii pe termen scurt (rd 390)

IS - - - - - -

2.4 Mijloace băneşti (rd 440)

MB 177972 0,33 256535 0,55 +78563 +0,22

2.5 Alte active curente (rd 450)

AS 2958 0,005 24459 0,05 21501 0

Total capitolul II (rd 460)

TAC 30926882 57,7 22783664 49,2 -8143218 -8,5

Total general – activ (rd 470)

TA 53570475 100 46326559 100 -7243916 X

Tabelul 4.1 Diagnosticul şi aprecierea structurii patrimoniului întreprinderii la valoarea

reală

Datele din tabelul 1 ne permit de a concluziona că pe parcursul anului de

gestiune s-a observat o tendinţă de majorare a activelor pe termen lung în totalul

elementelor patrimoniale, acestea constituind o creştere de 8,6%. Cea mai mare

pondere dintre activele pe termen lung în Activul Total revine activelor materiale

38,3%, care s-au majorat în perioada analizată cu 9,4%.

O pondere însemnată (12,3%) în Activul Total revine şi activelor nemateriale,

acestea însă suferind o descreştere cu (0,9%). Au scăzut considerabil cu (8,5%) şi

84

Activele pe termen scurt. Toate acestea au influenţat negativ mărimea patrimoniului

întreprinderii analizate.

Lipsa intercorelării între valoarea activelor materiale pe termen lung şi a celor

curente contribuie la crearea unor condiţii nefavorabile atât pentru structura

patrimoniului întreprinderii, cât şi pentru utilizarea lui eficientă, deaceea, în structura

patrimoniului întreprinderii trebuie să existe o astfel de concordanţă, care ar contribui

la o desfăşurare normală a procesului de producţie prin investiţii suplimentare atât în

domeniul procurării activelor materiale pe termen lung, cât şi a celor pe termen scurt.

De cele mai multe ori, în condiţiile economiei de piaţă concordanţa favorabilă

în structura patrimoniului unităţilor de producţie apare la nivelul unui echilibru de 50

la 50. Adică, 50% din patrimoniul întreprinderii trebuie să constituie activele

materiale pe termen lung şi 50% - active curente. O pondere mai mare a activelor

curente în structura patrimoniului întreprinderii poate duce spre o utilizare mai

eficientă a acestui patrimoniu.

În vederea unei analize mai detaliate, aprecierea structurii activelor

întreprinderii se poate efectua şi pe baza unui sistem de coeficienţi (rate)[ 8, p. 49,50]:

1. Ponderea patrimoniului cu destinaţie de producţie în suma totală a activelor

(Rpp) indică potenţialul de producţie al întreprinderii şi se calculează prin

relaţia:

Rpp = (AML + SMM) : TA

AML- reprezintă valoarea de bilanţ a activelor materiale pe termen lung (rd 090)

SMM –stocul de mărfuri şi materiale

TA- total activ sau patrimoniul întreprinderii la valoarea reală.

De regulă, pentru unităţile de producţie acest indicator trebuie să fie mai mare

decât 0,5 (sau 50%). Dacă mărimea lui este mai mică, potenţialul de producţie ocupă

o pondere mai redusă în structura activelor întreprinderii şi acest fapt trebuie să

servească ca un semn de îngrijorare atât în domeniul de specializare, cât şi al

posibilităţilor reale de desfăşurare a activităţii de producţie pe viitor.

85

2. Ponderea activelor curente în stocuri de mărfuri şi materiale în suma totală a

activelor (Rsm), care se calculează prin relaţia:

Rsm = SMM : TA.

În condiţii normale de activitate acest indicator relativ reflectă condiţional

durata ciclului de producţie. De regulă, la întreprinderile cu un ciclu de producţie mai

îndelungat mărimea acestui indicator este ridicată şi invers. Ca moment supus

controlului operativ poate servi ecuaţia de echilibru structural între indicele

volumului vânzărilor nete şi indicele activelor curente în stocuri de mărfuri şi

materiale:

Ivvn > Ismm

Cu alte cuvinte, sporirea volumului de activitate (pe baza indicatorului

rezultativ – volumul vânzărilor nete) contribuie la majorarea justificată a activelor

curente în stocuri de mărfuri şi materiale.

Una din condiţiile primordiale ale situaţiei financiare bune pentru orice unitate

de producţie se consideră situaţia în care pe baza datelor din bilanţul contabil

întreprinderea dispune de mijloace băneşti în mărimea necesităţilor operative (de

regulă, până la 5 zile).

În acest context indicatorul relativ, care poate să reflecte această situaţie în

structura patrimoniului întreprinderii, poate fi rata activelor curente mobile în suma

totală a activelor sau rata disponibilităţilor băneşti (RDB), care se calculează prin

relaţia:

RDB = (IS + MB) : TA

IS – suma totală a investiţiilor pe termen scurt ;

MB – suma totală a mijloacelor băneşti .

De regulă, majorarea acestui indicator în dinamică se apreciază ca pozitivă,

deoarece asigură capacitatea de plată urgentă a întreprinderii.

86

În practica analitică, pe lângă indicatorii relativi, ce vizează structura

patrimoniului întreprinderii, pa larg se examinează sistemul de rate ce reflectă

eficienţa utilizării activelor, dispunând de mai mulţi indicatori relativi:

1 Rata recuperabilităţii activelor (Rra), care reflectă gradul de rotaţie a

tuturor activele curente, de care dispune unitatea de producţie la un moment dat (de

regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune) şi se calculează după relaţia:

Rra = VVN : TA, unde:

VVN – volumul vânzărilor nete

De regulă, pentru a asigura o activitate eficientă a producţiei mărimea acestei

rate trebuie să fie supraunitară . Însă, actualmente recuperabilitatea activelor la

majorarea unităţilor de producţie pe teren atinge nivelul subunitar (cu mult mai mic

de 1,0).

2. Rata utilizării capitalului de lucru (Rcl) reflectă gradul de utilizare a

capitalului de lucru al întreprinderii şi se calculează prin relaţia:

Rcl = VVN : CL,

CL – constituie capitalul de lucru care, la rândul său, se calculează pe baza

datelor din bilanţul contabil în modul următor:

CL = (TAC – IS - MB) – (TDS - CS),

Tac reprezintă suma totală a activelor curente

IS – investiţii pe termen scurt

MB – mijloace băneşti

TDS – suma totală a datoriilor pe termen scurt

CS – credite bancare pe termen scurt

Sau conform poziţiei din bilanţ. contabil CL = (rd 460 – rd 390 – rd 440) –

(rd 970 – rd 780).

Cu cât rata utilizării capitalului de lucru este mai mare, cu atât rezultatele

obţinute sunt apreciate la un nivel mai înalt. Tendinţa de majorare a acestui indice se

apreciază pozitiv şi invers – reducerea lui pe parcursul perioadei de gestiune –

negativ.

87

3. Rata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt (Rrc) indică viteza de

transformare a creanţelor pe termen scurt în numerar şi se calculează prin

relaţia:

Rrc = VVn : CTS,

CTS – reprezintă suma totală a creanţelor pe termen scurt .

Orice unitate de producţie trebuie să tindă spre o performanţă maximă a acestui

indicator, ceea ce reflectă eficacitatea colaborării întreprinderii cu clienţii săi.

Concomitent, pe baza acestui indicator se poate calcula perioada de recuperare

a creanţelor pe termen scurt (în zile) prin relaţia:

P = 360 : Rrc,

Rrc – rata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt.

Metodele de diagnoză şi estimare a patrimoniului întreprinderii şi eficienţei

utilizării activelor descrise mai sus pot servi drept un instrument analitic de

examinare a acestui compartiment din bilanţul contabil în contextul restructurării

întreprinderilor de producţie pe teren şi implimentării noului sistem contabil.

4.2. Diagnosticul şi estimarea surselor de constituire a patrimoniului

întreprinderii şi eficienţei utilizării pasivelor

Diagnosticul şi estimarea surselor de formare a patrimoniului, de care dispune

întreprinderea la un moment dat este de o mare importanţă în procesul de evaluare.

Sursele financiare ale întreprinderii .

La prima etapă de diagnostic sursele de finanţare ale patrimoniului

întreprinderii por fi examinate în baza următoarelor compartimente ale pasivului

bilanţier:

III Capital propriu

IV Datorii pe termen lung

V Datorii pe termen scurt.

88

Schimbările survenite în pasivul bilanţului contabil al întreprinderii în

perioadele analizate, pot fi redate şi analizate după următorul tabel (4.2)

Tabelul 4.2

Structura surselor de constituire a patrimoniului întreprinderii

(în baza datelor contabile a S.A “XYZ”).

Indicatori Sem. conv

La fin. anului precedent

La fin. anului de gestiune

Abaterea + / -

Suma, mii lei

Ponderea în %

Suma, mii lei

Ponder. %

Mii lei %

A B 1 2 3 4 5 6

III Capital propriu3.1 Capital statutar şi suplimentar, total (rd 520)

CSS 18871552 35,22 18871552 40,7 0 5,48

3.2 Rezerve, total (rd 560) RE 190838 0,35 217114 0,46 26276 +0,11

3.3Profit nerepartizat (pierdere neacoperită), total (rd 610)

PNr (51936) (0,096) 4756092 (10,2) (4704156) -10,1

3.4 Capital secundar, total (rd 640)

CS 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0

Total capitolul III (rd 650) CPr 19010454 35,4 14332574 30,9 -4677880 -4,5

IV Datorii pe termen lung4.1 Datorii financiare pe termen lung, total (rd 690)

DFL 0 0 1236640 2,66 -- --

4.2 Datorii pe termen lung calculate, total (rd 760)

DLC 11398097 21,2 11369528 24,5 -28569 +3,3

Total capitolul IV (rd 770) TDL 11398097 21,2 12606171 27,2 1208074 +6,0

V Datorii pe termen scurt5.1 Datorii financiare pe termen scurt, total (rd 820)

DFS 5848187 10,9 7771910 16,7 1923723 +5,8

5.2 Datorii comerciale pe termen scurt, total (rd 860)

DCS 16830266 31,4 10663984 23,0 -6166282 -8,4

5.3 Datorii pe termen scurt calculate, total (rd 960)

DSC 483471 0,90 951920 2,05 468449 +1,15

Total capitolul V (rd 970) TDS 23161924 43,2 19387817 41,8 -3774110 -1,4

89

Total general pasiv (rd 980)

TP 53570475 100 46326559 100 -7243916 X

Pentru o analiză mai detaliată a surselor de finanţare a patrimoniului în baza

datelor din acest tabel, este necesar a lua în consideraţie:

- ponderea principală a capitolului şi subcapitolului în suma totală a surselor de

constituire a patrimoniului întreprinderii;

- modificările produse în structura acestor surse în cursul anului de gestiune şi

direcţiile de acţiune pe viitor, ce vor contribui la sporirea ulterioară a aspectelor

calitative;

- ratele privind structura capitalurilor întreprinderii şi eficienţa utilizării

pasivelor.

Din tabel rezultă că suma totală a surselor de constituire a patrimoniului

întreprinderii analizate în anul de gestiune s-a misşorat faţă de anul precedent cu

7243916 lei sau cu 13,5% (-7243916 : 53570475) x 100. Această abatere a fost

cauzată, în principiu, de descreşterea capitalului propriu, care pe parcursul anului de

gestiune s-a mixorat de la 19010454 la 14332574 lei sau cu (4677880) lei , ceea ce

constituie 24,6% ( (-4704156) : 19010454) ) x 100 % ) din suma totală a capitalului

respectiv la finele anului precedent. Este de menţionat, că pe parcursul anului de

gestiune întreprinderea a apelat la credite bancare pe termen ling în sumă de 1236643

lei, ceia ce constituie 2,66% din Total Pasiv. Concomitent s-a mărit şi suma datoriilor

financiare pe termen scurt de la 5848187 lei la 771910 sau cu 1923723 lei, ceia ce

constituie 5,8% din Total Pasiv. Ponderea totală a datoriilor financiare pe termen

scurt în Total Pasiv constituie 16,7%, iar ponderea tuturor datoriilor pe termen scurt –

41, 8 % sau cu (-1,4) % mai puţin decât în perioada precedentă.

Aceasta înseamnă, că întreprinderea a micşorat datoriile pe termen scurt în

vederea apelării la credite bancare pe termen lung.

Pentru diagnosticul succint a stării financiare a întreprinderii la un moment dat

pot fi utilizaţi următorii indicatori [ 8, p.45,46 ] :

90

Rata de finanţare a activelor curente (RFac) reflectă proporţia în care

fondul de rulment acoperă activele curente ale întreprinderii şi se calculează prin

relaţia:

Rfac = FR : TAC, unde :

FR- fondul de rulment

TAC - reprezintă valoarea totală a activelor curente .

În condiţii normale de activitate a întreprinderii mărimea acestui indicator

trebuie să depăşească 0,5 sau 50%.

Rata de finanţare a stocurilor (RFs) reflectă proporţia în care fondul de

rulment acoperă stocurile de mărfuri şi materiale şi se calculează prin relaţia:

RFs = FR : SMM, unde:

SMM - reprezintă valoarea totală a stocurilor de mărfuri şi materiale.

Se apreciază pozitiv situaţia în care mărimea acestui indicator depăşeşte 2 / 3.

Astfel, fondul de rulment trebuie să acopere cel puţin 65 – 70% din valoarea

totală a stocurilor de mărfuri şi materiale reflectată în bilanţul contabil al

întreprinderii.

În ceea ce priveşte concordanţa optimă dintre datoriile pe termen lung şi cele

pe termen scurt în totalul resurselor împrumutate este necesar de ţinut cont de

necesităţile întreprinderii concrete în investiţii capitale. Ponderea datoriilor pe termen

lung trebuie să ocupe nu mai mult de 30% în componenţa capitalului permanent al

întreprinderii.

În practica economică un loc important revine şi analizei eficienţei utilizării

pasivelor. Literatura de specialitate oferă o multitudine de indicatori ce vizează acest

aspect al analizei.

În continuare vom examina numai câţiva dintre ei printre care:

Rata autonomiei financiare (RAf) reflectă gradul în care capitalul propriu al

întreprinderii asigură autofinanţarea activităţii de producţie şi se calculează prin

relaţia:

Raf = CPr : CP, unde:

91

CPr - reprezintă mărimea capitalului propriu ;

CP – mărimea capitalului permanent.

Acest indicator se apreciază pozitiv în cazul când ponderea capitalului propriu

tinde spre o mărime unitară (între 0,70 – 1,0). Dacă mărimea acestuia este mult mai

mică, înseamnă că activele curente ale întreprinderii nu mai acoperă datoriile pe

termen scurt şi, deci, fondul de rulment este negativ.

Rata de autofinanţare a activelor totale (RFa) reflectă aportul capitalului

propriu în finanţarea tuturor elementelor patrimoniale ale întreprinderii şi se

calculează prin relaţia:

Rfa = CPr : TA, unde :

TA - reprezintă valoarea totală a activelor (patrimoniului) întreprinderii .

În condiţii normale de activitate a întreprinderii mărimea acestui indicator este

considerată suficientă în cazul când rata este mai mare de 0,5 (50%). În astfel de

condiţii riscul creditorilor se reduce la minimum, deoarece întreprinderea are

posibilitatea să-şi achite datoriile pe seama mijloacelor proprii.

Rata datoriilor globale (RDg) reflectă ponderea datoriilor totale ale

întreprinderii pe termen lung şi scurt în suma totală a patrimoniului ei.

Acest indicator poate fi calculat prin două relaţii:

a. RDg = (TDL + TDS) : TA, unde:

TDL - reprezintă suma totală a datoriilor pe termen lung;

TDS – suma totală a datoriilor pe termen scurt ,

b. RDg = 1 – Rfa, unde:

Rfa – rata de autofinanţare a activelor totale.

Cu cât rata respectivă este mai mică, cu atât securitatea financiară a

întreprinderii este mai stabilă. Deci, rata datoriilor globale după conţinutul său

caracterizează dependenţa financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale

financiare atât curente, cât şi previzionale.

Rata de rotaţie a datoriilor pe termen scurt (Rrds) indică viteza de plată a

datoriilor întreprinderii către terţi, formate în cadrul relaţiilor acesteia cu furnizorii,

92

acţionarii, salariaţii proprii, bugetul, statul, băncile. Acest indicator se calculează prin

relaţia:

Rrds = VVn : TDS, unde :

VVN - reprezintă volumul vânzărilor nete .

TDS - total datorii pe termen scurt.

De regulă, cu cât rata de rotaţie a datoriilor pe termen scurt este mai mare, cu

atât este mai mică durata de plată a acestor datorii, care se calculează (în zile) prin

relaţia:

Dpo = 360 : Rrds,

Dpo - reprezintă durata de plată a datoriilor pe termen scurt.

Putem considera normală situaţia, în care, durata de plată a datoriilor pe

termen scurt poate depăşi perioada de recuperare a creanţelor cu maximum 5 zile.

În cadrul sistemului de indicatori de eficienţă a utilizării capitalurilor

întreprinderii pot fi examinaţi încă doi indicatori semnificativi care vizează rata

rentabilităţii capitalului propriu (sau rentabilitatea financiară) şi rata rentabilităţii

capitalului permanent (sau rentabilitatea economică).

Pentru analiza structurii surselor de constituire a patrimoniului şi eficienţei

utilizării pasivelor întreprinderii, este necesar de a determina o structură optimă a

pasivelor luând în consideraţie costul capitalurilor proprii şi împrumutate ceea ce va

permite obţinerea unui echilibru financiar nu numai în perioada curentă, ci şi în cea

de previziune.

În practica analitică se consideră o situaţie normală, când raportul dintre sursele

proprii şi cele atrase (împrumutate) este de 50 la 50%.

O pondere importantă în structura capitalului întreprinderii o ocupă capitalul

statutar, care se constituie la fondarea întreprinderii. Pe parcursul activităţii sale

întreprinderea î-şi poate modifica capitalul său statutar prin mai multe căi, cum ar fi:

emisiunea de noi acţiuni, încorporarea rezervelor, capitalizarea profitului prin

răscumpărarea unor acţiuni la bursa de valori, ieşirea acţionarilor sau fondatorilor din

întreprindere.

93

Modificarea mărimii capitalului statutar se poate face numai prin hotărârea

Adunării generale a acţionarilor, prin decizia respectivă a acesteia.

De aici, se poate menţiona, că cu cât este mai mare ponderea capitalului statutar în

suma totală a surselor de formare a activelor, cu atât echilibrul financiar dintre sursele

proprii şi cele împrumutate este mai elocvent.

Din punct de vedere al echilibrului financiar drept pilon principal al acestuia

poate fi considerat fondul de rulment , care după conţinut reflectă sursele proprii ale

întreprinderii aflate în circulaţie. Fondul de rulment poate servi şi ca un indicator de

lichiditate: cu cât mărimea lui absolută este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile

pe termen scurt care participă la funcţionarea activelor curente.

Mărimea absolută a fondului de rulment (FR) poate fi determinată prin două

variante de calcul: fie ca diferenţă între capitalul permanent (CP) şi suma totală a

activelor pe termen lung (TAL), fie ca diferenţa între suma totală a activelor curente

(TAC) şi total datorii pe termen scurt ale întreprinderii (TDS).

Prin ambele variante de calcul obţinem unul şi acelaşi rezultat cu deosebirea că

prima variantă creează posibilitatea aprecierii modalităţii de finanţare a investiţiilor,

iar a doua – cea a echilibrului financiar pe termen scurt.

În condiţiile economiei de piaţă varianta a doua are un sens semnificativ şi se

utilizează pe larg. Pentru calculul şi aprecierea fondului de rulment se pot utiliza

următorii indicatori din capitolul II şi V din bilanţul contabil (tab. 4.3):

Tabelul 4.3

Calculul şi aprecierea fondului de rulment în dinamică a întreprinderii “XZY”

Indicatorii

Sem. Convenţionale

La finele anului precedent

La finele anului de gestiune

Abaterea (+/-)

II Active curente2.1 Stocuri de mărfuri şi materiale (rd 250)

SMM 21871545 18269582 -3601953

2.2 Creanţe pe termen scurt (rd 350) CTS 8874407 4233078 -46413292.3 Investiţii pe termen scurt (rd 450) IS 0 0 02.4 Mijloace băneşti (rd 440) MB 177972 256535 785632.5 Alte active pe termen scurt (rd 450) AS 2958 24459 21501

Total capitolul II (rd 460) TAC 30926882 22783664 -8143218

94

V Datorii financiare pe termen scurt5.1 Datorii financiare pe termen scurt (rd 820)

DFS 5848187 7771910 1923723

5.2 Datorii comerciale pe termen scurt (rd 860)

DCS 16830266 10663984 -6166282

5.3 Datorii pe termen scurt calculate (rd 960)

DSC 483471 951920 468449

Total capitol V. (rd 970) TDS 23161924 19387814 - 3774110Fondul de rulment (rd 460 - 970) FR 7764958 3395850 -4369108

Conform datelor din tabelul de mai sus, întreprinderea analizată dispune

de un fond de rulment negativ în descreştere. Dacă la începutul anului de gestiune

acest indicator a constituit 7764958 lei, la finele acestui an el s-a coborât la 3395850

lei sau cu (-4369108) lei mai puţin, ceia ce constituie 56,3 %, fapt ce se apreciază

negativ pentru întreprindere.

Pentru o apreciere mai obiectivă a rezultatelor obţinute anterior apare

necesitatea calculului şi aprecierii factorilor direcţi şi indirecţi, care au contribuit la

modificarea fondului de rulment.

Ţinând cont de informaţia prezentată în tabelul 2, această etapă de analiză se

realizează prin metoda bilanţieră, determinând influenţa modificării:

- stocurilor de mărfuri şi materiale;

- creanţelor pe termen scurt;

- investiţiilor pe termen scurt;

- mijloacelor băneşti;

- altor active pe termen scurt;

- datoriilor financiare pe termen scurt;

- datoriilor comerciale pe termen scurt;

- datoriilor pe termen scurt calculate

4.3 Diagnosticul în termeni de lichiditate şi solvabilitate

În scopul aprecierii echilibrului financiar-patrimonial se recomandă

utilizarea unui sistem de indicatori exprimaţi sub formă relativă, care poartă

95

denumirea de rate şi care oferă posibilitatea realizării unor comparaţii financiare în

timp şi spaţiu. Utilizarea ratelor în diagnostificarea financiară a întreprinderilor

presupune selecţia acelor rate semnificative, care exprimă obiectivele diagnosticului,

inclusiv dimensiunile financiare ale întreprinderii din punct de vedere a structurii

financiare şi rotaţiei capitalurilor. Ratele structurii financiare caracterizează

modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt,

apreciază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii.

Printre ratele cele mai semnificative ale echilibrului financiar le vom

menţiona pe cele ce ţin de lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii sau aşa

numitele rate de “bonitate”.

Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se

transforma în bani, fiind totodată şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ. Se

exprimă prin rapoarte între elementele de activ, în sensul că se poate stabili, cât din

valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilităţi băneşti şi

cât pot să devină lichide imediat (creanţe, stocuri).

Aprecierea lichidităţii globale pe bază de bilanţ se face prin fondul de

rulment şi diverşi coeficienţi de lichiditate şi îndatorare. Fondul de rulment,

reprezentat de capitalul permanent pentru finanţarea activelor curente interesează nu

numai întreprinderea, ci şi creditorii acesteia, care văd în fondul de rulment

posibilitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt. Prin urmare

fondul de rulment este un indicator care marchează riscul de lichiditate. Mărimea

fondului de rulment nu are însă o semnificaţie absolută ca indicator de lichiditate, el

trebuie interpretat şi în funcţie de alte variabile, îndeosebi de natura activităţii,

rentabilitate şi creştere economică.

În afara fondului de rulment în cazul transmiterii de proprietate şi

stabilirii bonităţii întreprinderii se v-or calcula următorii indicatori:

1. Rata lichidităţii absolute sau de acoperire a bilanţului contabil:

Mijloace băneştiR lichid.abs .= --------------------------- ,

Datorii pe termen scurt

96

- reflectă în ce măsură întreprinderea este capabilă să-şi onoreze imediat

obligaţiile curente. Mărimea optimă a acestui indicator este între 0,2 – 0,25, ceea ce

înseamnă, că la fiecare leu datorii pe termen scurt întreprinderea trebuie să dispună de

20 – 25 bani în numerar.

De regulă, tendinţa majorării acestui indicator poate fi considerată pozitivă

pentru întreprindere.

2 . Rata lichidităţii intermediare sau redusă:

Active curente - stocuri R lichid.interm .= ---------------------------- ; Datorii pe termen scurt

- reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile pe termen scurt, fără a

fi obligată să realizeze stocurile. În condiţii favorabile acest indicator trebuie să tindă

spre unitate (între 0,2 – 0,8).

3. Rata lichidităţii curente :

Active curente R lichid.curente = ----------------------; Pasive curente

- trebuie să varieze conform teoriei economice între 1,2 şi 1,8. Caracterizează

capacitatea de rambursare a datoriilor exigibile, ţinând cont de disponibilităţile

existente. Ea asigură corelarea elementelor cele mai lichide ale activului cu obligaţiile

imediat exigibile ale pasivului..

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor

sale băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente. Aici intervine

compararea între Activ şi Pasiv (Disponibilităţi şi obligaţii).

Gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale este dat de rata

solvabilităţii pe termen lung (Rstl) exprimată prin raportul:

97

Valoarea raportului mai mare decât 1,5 dovedeşte că întreprinderea are

capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti imediate şi depărtate faţă de terţi.

Întreprinderea poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat din lipsa de

lichiditate nu prezintă capacitatea de plată.

O valoare mai mică de 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au

asumat furnizorul de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii, risc evidenţiat şi în

analiza echilibrului financiar de valoarea negativă a situaţiei nete.

4.4 Diagnosticul financiar al întreprinderii în funcţie de rentabilitate şi risc.

În teoria şi practica evaluării, diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită

importanţă, întrucât oferă informaţii asupra situaţiei trecute şi prezente, realizând

premise utile pentru viitorul afacerii, care formează obiectul evaluării.

Astfel, cumpărătorul potenţial al unei întreprinderi, cel care investeşte, doreşte

nu numai să recupereze suma avansată, dar şi să obţină un profit superior unui

plasament fără risc. Cu cât o afacere e mai rentabilă, cu atât valoarea acesteia şi

implicit preţul ce se va negocia e mai mare.

Deci, studierea rentabilităţii e absolut necesară pentru aplicarea metodelor de

evaluare bazate pe randament, indiferent de modul de exprimare a acestuia (profit

net, dividend pe acţiune).

În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul rentabilităţii poate fi

structurat în forme diferite, furnizate de sistemul contabil.

Principala sursă de informaţie în realizarea diagnosticului rentabilităţii o

reprezintă “Raportul privind rezultatele financiare”, care arată modul în care s-a atins

o anumită stare financiară, un anumit rezultat, care au fost fluxurile de venituri şi

cheltuieli pe domenii de activitate.

98

În elaborarea diagnosticului întreprinderii, ratele de rentabilitate permit

efectuarea de comparaţii în spaţiu, precum şi în raport cu anumite norme sau

standarde elaborate şi acceptate de organisme abilitate în domeniul evaluărilor.

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate, completează diagnosticul prin

capacitatea informaţională a indicatorilor respectivi.

Fiecare formă de exprimare a rentabilităţii în raport cu elementele luate în

calcul are o anumită putere informaţională, îndeplinind o funcţie specifică în

activitatea practică de gestionare a capitalului şi plasamentelor de capital.

Literatura de specialitate operează cu o mulţime de rate, având diverse

denumiri şi anumite limite, în care trebuie să se înscrie acestea.

Pentru activitatea practică de evaluare pot fi utilizate, de exemplu, următoarele

forme de exprimare a rentabilităţii:

1. Rata rentabilităţii veniturilor:

Profitul înaintea impozităriiRv = --------------------------------; Veniturile aferente perioadei

Acest indicator caracterizează eficienţa întregii activităţi a întreprinderilor în

cursul exerciţiului. Această rată mai poate fi scrisă astfel:

;

qv – structura veniturilor, r – rata rentabilităţii pe categorii de venituri

Exemplu:

Activităţi Structura venitului % Rata rentabilităţii % Rata recalculată(R’V )

Po (1) P1 (2) Po (3) P1 (4)

Operaţională 99,04 98,88 9,02 10,63 +8,92

Financiară 0,52 0,68 -25,0 60,0 -0,17

Investiţională (excepţională)

0,44 0,44 40,0 46,88 + 0

TOTAL 100 100 100 100 6,264

Rezultă o creştere a rentabilităţii veniturilor de +2,33 (11,31-8,98) care se

explică prin:

99

- influenţa structurii veniturilor: R’ v - Rv0 = 8,93 – 8,98 = - 0,05%,

- influenţa rentabilităţii pe categorii de venituri:

Rv1 – R’v = 11,31 – 8,93 = +2,38%.

Sporirea rentabilităţii pe categorii de venituri creşterea nivelului rentabilităţii,

duce la îmbunătăţirea activităţii.

Rentabilitatea vânzărilor (Rv) reflectă în ce măsură întreprinderea este

capabilă să obţină profit din activitatea de desfacere sau profitabilitatea acesteia.

Rv = Profit brut / Vânzări nete ;

Rentabilitatea economică, din punct de vedere al conţinutului poate fi

divizată în două variante:

1. varianta engleză, care caracterizează eficienţa utilizării activelor angajate

în activitatea întreprinderii, indiferent de sursele provenienţei lor. În practica analitică

şi literatura de specialitate acest indicator se utilizează cu denumirea rentabilitatea

activelor (Ra):

PiRa = -------- , unde:

TA

Pi – profitul perioadei de gestiune până la impozitare

Actualmente acestui indicator i se acordă o atenţie deosebită, deoarece după

conţinutul lui unitatea economică de producţie îşi demonstrează capacitatea de a

utiliza cu eficacitate cât mai mare patrimoniul său. Parametrii acestui indicator pot fi

diferiţi, însă pentru activitatea de producţie normală în Republica Moldova el trebuie

să atingă un nivel nu mai mic de 10-15%. Cu alte cuvinte, acest indicator ne

demonstrează că întreprinderea de producţie trebuie să obţină pe parcursul unui an de

activitate la fiecare leu patrimoniu 10-15 bani (profit până la impozitare).

2. varianta franceză. Rentabilitatea economică reflectă eficienţa utilizării

mijloacelor materiale şi financiare ale întreprinderii în vederea desfăşurării activităţii

sale:

Pi

100

Rec. =------ , unde, CP

Rec – rentabilitatea economică;

Pi – profitul perioadei de gestiune până la impozitare;

CP – capitalul permanent.

Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi

creşterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă.

Pentru ca unitatea de producţie să activeze normal în condiţiile dure de piaţă,

indicatorul respectiv trebuie să atingă un nivel de cel puţin 20-25%.

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se poate face decât prin studierea

evoluţiei în timp a indicatorilor şi componentelor acestora (rezultate, capitaluri),

referitoare la aceeaşi întreprindere. De asemenea, rata rentabilităţii economice trebuie

să fie superioară ratei de inflaţie, pentru ca întreprinderea să-şi poată menţine

substanţa sa economică.

Rentabilitatea financiară este influenţată de modalitatea de procurare a

capitalurilor şi de aceea este sensibilă la structura financiară.

Din punct de vedere al conţinutului economic rentabilitatea financiară reflectă

gradul de autofinanţare a întreprinderii sau, cu alte cuvinte, arată capacitatea

întreprinderii de a utiliza capitalul propriu în vederea desfăşurării unei activităţi

normale de producţie. Acest indicator se determină prin raportarea profitului net la

capitalul propriu al întreprinderii:

Rfin – rentabilitatea financiară;

PN – profitul net;

CPr - capitalul propriu

Este de dorit ca rentabilitatea financiară să fie mai mare ca rata dobânzii pe piaţă

pentru a face atractive acţiunile întreprinderii pe piaţă şi a creşte cursul bursier.

101

Pentru întreprinderea, care cotează la bursă pentru a măsura reacţia bursieră (a

pieţei financiare) în funcţie de rentabilitatea financiară, se poate calcula indicatorul

numit coeficient de capitalizare bursieră( PER ) pric iaring raţio):

Pentru întreprinderile care cotează la bursă se poate calcula un randament

bursier al acestora, determinat de câştigul de capital prin creşterea cursului acţiunilor

şi de dividendele ce revin per acţiunii.

PER măsoară de câte ori investitorii sunt dispuşi să cumpere profituri per

acţiune (este expresia directă a profitabilităţii întreprinderii, din enleză: Earning per

Share - EPS).

Profi tnet EPS = ---------------------- ; Numărul de acţiuni

Alături de PER, EPS, în literatura anglo-saxonă se folosesc rate de rentabilitate

ROA şi ROE.

Figura 4.2 reprezintă relaţia existenţa între rentabilitatea investiţiei în active,

rotaţia activelor şi marja de profit- această relaţie este denumită sistemul modificat

Du PONT.

Partea din dreapta a diagramei este cea în care apar marjele de profit raportate

la volumul vânzărilor.

Marja de profit înmulţită cu rata rotaţiei activelor este numită ecuaţia Du

PONT, iar rezultatul acestei ecuaţii reprezintă rata de rentabilitate a activelor (rate of

return on assets - ROA):

102

Rata de rentabilitate a activelor (ROA) înmulţită cu factorul de multiplicare a

capitalului propriu, care este reprezentat de raportul dintre activ total şi capitalul

propriu, permite de a obţine rata de rentabilitate a capitalului propriu (return on

equity – ROE, sau rentabilitatea financiară).

Ecuaţiile de mai sus se pot combina pentru a forma ecuaţia extinsă Du PONT:

Ecuaţia Du PONT arată modul în care marja de profit, rata de rotaţie a

activelor totale şi utilizarea creditului interacţionează pentru a determina rata de

rentabilitate a capitalului propriu.

x

x

/

/

Fig. 4.2 Diagrama modificată Du Pont .Sursa: [23.p.120]

103

Rata de rentabilitate a capitalului propriu (ROE)

Active / Capital PropriuRata de rentabilitate a activelor

(ROA)

Rata de rotaţie a activelor

Marja de profit

Vânzări Active

Venit net Vânzări

Conform figurii 1 în partea marjei de profit, personalul departamentului

de marketing poate studia efectul creşterii preţurilor la vânzare (sau, dimpotrivă,

efectul scăderii preţurilor pentru creşterea volumului vânzărilor), efectul introducerii

de produse noi sau penetrării pe pieţe noi, care permit o marjă de profit mai ridicată.

În partea ratei de rotaţie se pot căuta modalităţi de a minimiza investiţiile în diferite

categorii de active.

În dependenţă de situaţia rentabilităţii (slabă, satisfăcătoare, bună) se poate

face o dezvoltare a diagnosticului financiar pe domenii de activitate a întreprinderii,

în funcţie de poziţia concurenţială pe piaţa produselor şi serviciilor respective şi de

faza de creştere a activităţii respective. Aceasta putem desprinde din tabelul 1:

Tabelul 4.2.

Diagnosticul poziţiei concurenţiale a întreprinderii.

Faze ale ciclului de viaţă

Nevoi de finanţare Situaţia rentabilităţii Situaţia financiară

Lansare Investiţii în AF, NFR Slabă E.T..< 0Creştere Investiţii în NFR Satisfăcătoare Echilibru Maturitate Investiţii de menţinere

a NFR şi acoperire a riscurilor financiare

Bună E.T.>0

Declin Investirea pentru restructurare ,NFR< 0

Se apropie de pragul de rentabilitate

E.T..> 0

* Notă: Af - active fixe

E.T. - exedentul trezoreriei

Conform teoriei financiare poziţia concurenţială pe piaţă se apreciază în finanţe

de următoarea rată vânzările întreprinderii /vânzările întreprinderii concurente

cea mai bine plasată pe piaţă.

Întreprinderea este considerată „lider” dacă această rata> 1 sau slabă dacă

rata< 1.

Există şi un alt criteriu: întreprinderea este considerată „forte” şi atractivă dacă

are o rată a creşterii economice >10% şi „slabă” < 10%.

Creşterea activităţii este însoţită de creşterea rentabilităţii prin reducerea costurilor.

104

Alături de analiza rentabilităţii, un aspect esenţial pentru diagnosticarea întreprinderii

îl reprezintă analiza riscului, care în fond reprezintă cealaltă,, faţă” a rentabilităţii.

Noţiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul dualităţii :

rentabilitate – risc. În funcţie de problemele pe care le îmbracă riscul, problematica

poate fi structurată astfel:

- analiza riscul economic

- analiza riscului financiar

- analiza riscului de faliment

Riscul economic sau riscul de sensibilitate a profitului ţine de problema

stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru o creştere a rentabilităţii scontate.

Riscul economic – incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi la cel mai mic

cost la variaţia condiţiilor de mediu (econ. social). Acest risc poate fi analizat din

două unghiuri de vedere:

- a întreprinderii ,

- a investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament.

Riscul economic se măsoară în dependenţă de variabilitatea profitului din

activitate şi a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort. Variabilitatea

profitului la o variaţie a nivelului de activitate a întreprinderii reprezintă efectul de

levier de exploatare.

Ca indice de măsurare a activităţii se poate lua şi venitul din vânzări (VV),

caracterizat printr-un anumit volum al cheltuielilor variabile(Chv), cheltuielilor fixe

(Chf); portofoliului (P) şi pragul de rentabilitate (PR). În aceste condiţii profitul se va

determina după relaţia:

P= VV-Chv-Chf

Dacă notăm cu „a” coeficientul cheltuielilor variabile în totalul VV;

Chv

a = ------ iar dacă a=1 atunci Ch v=VV, obţinem:

VV

105

P=VV(1-a)-Chf, de aici se poate delua dispersia şi abaterea medie pătratică a

profitului, ca măsuri a riscului economic în raport cu VV:

(P)= (VV)x(1-a)2

(P)= (VV)x(1-a)

P=VV(1-a)-Chf

P=VV - VV * =VV -Chv x Chf

Se deduce, că riscul economic este cu atât mai mare cu cât variabilitatea

venitului din vânzări este mai mare şi cu cât marja asupra Ch variabile (1-a) este mai

mare.

Riscul financiar – caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub

incidenţa structurii financiare a întreprinderii, deoarece capitalurile împrumutate prin

mărimea lor şi prin suportarea unor cheltuieli financiare duc spre o variabilitate a

rezultatelor modificând riscul financiar.

Având în vedere diferenţa între nivelurile de remunerare a capitalurilor proprii

şi împrumutate se poate menţiona că: remunerarea capitalului împrumutat este

inferioară celei a capitalului propriu ceea ce justifică apelarea la îndatorare ca o

posibililă cale de creştere a rentabilităţii.

Aceasta impune căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderi în

vederea minimizării costurilor şi creşterii rentabilităţii.

Însă, unei creşteri a îndatorării îi corespunde o creştere a riscului financiar,

ceea ce face ca rentabilitatea costului productiv să fie mai superioară pentru

acoperirea schimbării riscului.

Analiza variabilităţii financiare generată de politica de finanţare a

întreprinderii reprezintă un aspect primordial al riscului financiar.

În practica economică există următoarele modalităţi de analiză şi evaluare a

riscului financiar. Analiza riscului financiar:

106

- pe baza pragului de rentabilitate;

- efectului de levier;

- prin explicarea factorială a rentabilităţii întreprinderii şi a pragului de

rentabilitate;

1. Analiza riscului financiar prin metoda pragului de rentabilitate se face la fel ca şi a

riscului economic cu luarea în consideraţie a cheltuielilor financiare care sunt

considerate cheltuieli fixe (Chf) la un anumit nivel de activitate. Trebuie să precizăm

că dobânzile se apreciază ca o cheltuieală fixă în raport cu venitul din vânzări (V V ).

Chf +Dob. PR = --------------- ; unde :

1-a

Chf - cheltuieli fixe;

D – dobânda ca o cheltuieală fixă;

a - coeficientul privind ponderea cheltuielilor variabile în venitul din vânzări;

Evaluarea riscului se face prin:- indicatorul de poziţie

absolut V V – PR relativ V V / V V – PR

- coeficientul de elasticitatate:

Δ PC ------ PC

E = --------------------; unde: Δ VV ---------- VV

PC - profitul curent după deducerea dobânzii.

107

2. Analiza riscului financiar prin efectul de levier

Incidenţa îndatorării asupra veniturilor din vânzăi (VV) în raport cu pragul de

rentabilitate (PR) se confirmă prin relaţia efectului de levier.

Eficienţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare (Rf) este dependentă de

raportul dintre rentabilitatea economică (Re) şi rata dobînzii (Rd).

Dacă : Re > Rd => Rf este o funcţie crescătoare faţă de gradul îndatorării;

Re < Rd = > Rf este o funcţie descrescătoare faţă de gradul îndatorării;

.Pornind de la relaţia efectului de levier(L):

Rf=Re+(Re - Rd) x L, unde: L = ;

Dacă, Rd este o constantă cu dispersia 0 de aici , 2Rd = 0, atunci Rf se

măsoară cu ajutorul abaterii medii pătratice:2 Rf = 2 ( Re + ( Re - Rd ) x L;2Rf = 2 ( Re x (1+L));

2Rf = 2 Re x ( 1+L )2;

Rf = Re x ( 1+L );

3. Explicarea factorială a rentabilităţii financiare pe baza punerii în evidenţă a

efectului de levier, are în vedere următorii factori:

- îndatorarea întreprinderii

- rentabilitatea întreprinderii

Rfin = ( PC / V V ) x ( V V /AE)+(( PC/V V ) x (V V / AE) - Rd ) x Dat / Cpr;

PC – prof.curent;

PC/V V – rata marjei curente de acumulare (fără dobânzi);

V V/A E – rata rotaţiei activului economic;Riscul de faliment. Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii

întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, adică a solvabilităţii

ei. Analiza riscului de faliment se poate face prin:

- metoda statică, având în vedere analiza echilibrului financiar din bilanţ;

- metoda dinamică , având în vedere analiza fluxurilor financiare.

108

- metoda scorului

Principalele instrumente utilizate în analiza statică a patrimoniului, a riscului

de faliment sunt: fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR),trezoreria

netă(TN), ratele de solvabilitate şi lichiditate.

Analiza dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului

financiar, evidenţiat prin analiza statică de aceia aceste analize trebuie făcute

concomitent.

Determinarea riscului de faliment prin metoda scorului (metoda Altaman)

porneşte de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau de slăbiciune

a întreprinderii. Se iau apoi caracteristicile financiare (calcularea cu ajutorul ratelor)

ale întreprinderii cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi. Se caută apoi cea

mai bună combinaţie a ratelor care să diferenţieze întreprinderea sănătoasă de cele

falimentare. Această combinaţie duce la determinarea unui indice numit scor (Z),

care dă o bună aproximaţie a riscului de faliment pentru o întreprindere dată. Scorul

(Z) apare ca o funcţie liniară cu mai multe variabile (rate) caracterizat de coeficienţi

medii determinaţi prin metoda celor mai mici pătrate în urma observaţiilor asupra

întreprinderilor grupate.

Z=a1R1+a2R2+………….anRn,

Rn – rate de rentabilitate şi structură a capitalului;

an – coeficienţi de corelaţie cu funcţia scor (Z) sau variaţia scorului (Z) la o

variaţie a ratei R1

Printre diferite funcţiile ,,scor” cea mai răspândită este funcţia modelului

Altaman

Capital circulant Profit reinvestit Profit înainte de impozitare Z = 1,2 R1 x ----------------- +1,4 R2 x --------------- +3,3 R3 x --------------------------- +

Total activ Total activ Total activ

Capitalizare bursieră Venitul din vânzări0,6 R4 x ----------------------- +1,0 R5------------------; Datorii pe termen lung Total activ

109

Dacă coeficienţii sunt negativi – situaţia este riscantă.

Scorul Z se poate reprezenta în felul următor:

când,, Z ” 1,8 => starea de faliment este iminentă ;

când „Z” > 3 => situaţia financiară este bună;

când 1,8 < Z 3 => situaţie financiară este dificilă, cu performanţe vizibil

diminuate şi apropiate de pragul stării de faliment.

Întrebări de recapitulare.

1. Care este rolul diagnosticului economico-financiar ?.

2. Cum se estimează elementele patrimoniale şi sursele de finanţare a lor în

cadrul diagnosticului financiar ?.

3. Care sunt indicatorii de eficienţă a utilizării activelor şi pasivelor

întreprinderii ?.

4. Care sunt indicatorii financiari cu ajutorul cărora se analizează profitabilitatea

întreprinderii ?.

5. Ce reprezintă ,,bonitatea” întreprinderii prin prisma evaluării financiare ?.

6. Cum se determină poziţia concurenţială a întreprinderii în funcţie de

rentabilitate şi risc ?.

7. Cum se identifică riscul unei întreprinderi ?.

Test de evaluare nr. 2

1. Diagnosticul întreprinderii presupune următoarele etape:

a) estimarea valorii întreprinderii;

b) stabilirea problemelor supuse analizei;

c) cunoaşterea întreprinderii;

d) prezentarea rezultatelor analizei - diagnostic;

e) stabilirea metodei de evaluare;

f) previziunea financiară;

110

2. Din efectuarea diagnosticului rezultă răspunsul la aşa probleme cum sunt:

a) determinarea preţului întreprinderii sau a unor părţi din ea;

b) performanţele şi obiectivele întreprinderii;

c) metodele şi căile de obţinerea a rezultatelor;

d) identificarea elementelor patrimoniale care nu sunt indicate în bilanţ;

3. Dintre metodele analizei - diagnostic la întreprindere fac parte:

a) metodele ,,calitative”;

b) metoda fluxurilor;

c) metodele veniturilor;

d) metode de analiză factorială;

e) metoda capitalizării directe;

f) metoda ratelor;

4. Diagnosticul funcţional al întreprinderii se stabileşte în dependenţă de următoarele

funcţii ale întreprinderii:

a) funcţia juridică;

b) funcţia socială;

c) funcţia comercială;

d) funcţia de aprovizionare cu resurse materiale;

e) funcţia financiară;

f) funcţia de redistribuire a resurselor financiare.

5. Diagnosticul tehnic al întreprinderii se face în legătură cu:

a) maşinile şi utilajele întreprinderii;

b) hârtiile de valoare;

c) clădirile şi construcţiile întreprinderii;

d) determinarea producţiei şi tehnologiilor;

e) determinarea segmentelor de desfacere a producţiei pe piaţă.

6. Diagnosticul dimensiunii şi structurii potenţialului uman reflectă:

a) numărul scriptic al salariaţilor;

b) numărul mediu de personal prezent la lucru;

111

c) utilizarea timpului de muncă disponibil;

d) intensitatea întrărilor şi ieşirilor de personal;

e) efectivul scriptic al personalului.

7. Eficienţa utilizării potenţialului uman se determină prin aşa indicatori ca:

a) coeficientul fluctuaţiei personalului;

b) productivitatea muncii;

c) volumul venitului din vânzări;

d) timpul efectiv lucrat;

8. Analiza dinamicii şi structurii vânzărilor presupune:

a) determinarea sortimentului de producţie;

b) determinarea veniturilor din vânzări;

e) determinarea şi analiza volumului producţiei;

d) determinarea productivităţii muncii;

9. Analiza-diagnostic a clientului se poate prezenta prin următoarele:

a) duratei de imobilizare a creanţelor;

b) durata de utilizare a surselor atrase;

c) mărimea pieţei de desfacere.

10. Pentru aprecierea structurii activelor întreprinderii se pot utiliza următorii

indicatori:

a) rata de finanţare a activelor curente;

b) ponderea patrimoniului cu destinaţie de producţie în suma totală a activelor

întreprinderii;

c) rata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt;

d) rata utilizării capitalului de lucru;

e) rata de finanţare a stocurilor;

d) rata de recuperare a activelor.

11. Care din relaţiile de mai jos determină fondul de rulment ?

a) FR = AC - DTS;

b) FR = Ai - CPr ;

112

c) FR = TA - DT;

d) FR = AI - CP.

12. Din indicatorii care determină ,,bonitatea” întreprinderii fac parte:

a) lichiditatea: absolută, curentă, intermedială;

b) rentabilitatea : economică, financiară, investiţional;

c) solvabilitatea;

d) pragul de rentabilitate.

13. Riscul financiar se determină prin:

a) pragul de rentabilitate;

b) efectul de ,,levier”;

c) modelul Altaman;

d) media artimetică pătrată.

113