Considerată drept o metodă tactică fundamentală în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, organizarea anchetei penale serveşte realizării scopului procesului penal: constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, prin determinarea direcţiilor şi întinderii cercetărilor necesare elucidării, sub toate aspectele, a faptelor incriminate de lege58.

Planificarea reprezintă elementul de legătură dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale, pe de o parte, şi modul lor de realizare prin acţiuni concrete, pe de altă parte. Acest element se materializează în obiectivele anchetei, versiunile şi problemele de clarificat, metodele şi mijloacele disponibile59.

În noţiunea de planificare a urmăririi penale se includ analiza şi aprecierea datelor existente referitor la infracţiune, elaborarea versiunilor şi ordonarea activităţilor ce trebuie întreprinse în procesul de administrare a probelor şi termenele de îndeplinire.

Astfel, prevăzând în cuprinsul său în special activităţi tactice, mijloace tehnice şi condiţii de loc şi de timp în care se vor aplica, planificarea urmăririi penale asigură într-un mod organizat orientarea tacticii pentru îndeplinirea sarcinilor cercetării criminalistice60.

Planificarea apare ca o veritabilă activitate creativă de organizare, sistematizare şi verificare în practică a datelor şi faptelor existente într-o anumită cauză penală, activităţi care se bazează pe valorificarea experienţei pozitive a anchetatorului şi pe folosirea cunoştinţelor sale de drept penal, drept procesual-penal, criminalistică, psihologie judiciară, medicină legală, s.a.m.d.61.

Importanţa planificării activităţii de urmărire penală rezidă în faptul că aceasta asigură:

- respectarea dispoziţiilor legale- respectarea drepturilor părţilor şi a celorlalte persoane participante în procesul penal- orientarea corectă a cercetărilor- înalta calitate a actelor de urmărire penală- lămurirea cauzei sub toate aspectele inclusiv prin extinderea cercetărilor

pentru alte fapte sau făptuitori- iniţiativa organului de urmărire penală în administrarea probelor- folosirea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice

corespunzătoare de cercetare- celeritatea urmăririi, economisirea de timp şi forţe- recuperarea prejudiciilor- prevenirea săvârşirii de infracţiuni

58 Gheorghe Zaharescu-Precizări cu privire la organizarea şi planificarea urmăririi penale-planul de urmărire penală, în Revista P.C.C.C. nr.2/1981, pg.8659 E. Stelzer-Criminalistica, vol.I., Ed.Şt.Germană, Berlin, 1977, pg.12260 Ion Mircea-Criminalistica, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg.22261 Constantin Aioaniţoaie, I.E.Sandu (coordonatori) şi colectiv-Tratat de tactică criminalistică, Ed.Carpaţi, 1992, pg.17-18; M.J. Palmiotto „Criminal Investigation”, Ed. Nelson Hall, Publishers, Chicago, Illinois, SUA, 1994, pg.24-30

162

- mijlocul de autocontrol al anchetatorului.

1.2. Principiile planificării urmăririi penalea. legalitatea, este un principiu general care stă la baza oricărei activităţi de

urmărire penală, deci trebuie să existe şi la baza planificării urmăririi penale.b. principiul individualităţii;

Acest principiu derivă din faptul că fiecare caz în parte care este instrumentat de organul de urmărire penală are particularităţile sale, din caracterul individual al fiecărei infracţiuni. De aici decurge necesitatea parcurgerii de către anchetator a unui drum concret de cercetare, ţinându-se seama de natura faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de persoana făptuitorilor, precum şi de alte elemente particulare fiecărei infracţiuni în parte 62.

c. principiul dinamismului;Acest principiu se reflectă în două direcţii principale 63:

- efectuarea dinamică, promptă, a cercetărilor criminalistice, ceea ce contribuie la creşterea eficienţei urmăririi penale, a operativităţii cu care se impune a fi stabilite şi soluţionate încălcările legii;

- maleabilitatea planificării, adaptarea permanentă a planului de urmărire penală la situaţiile, la datele noi apărute în timpul anchetei.

Planificarea urmăririi penale nu trebuie interpretată sub forma unei scheme rigide din limitele căreia să nu se poată ieşi ci ca o modalitate de organizare şi adaptare elastică a activităţilor la fiecare nouă situaţie, astfel încât faptele să fie stabilite la timp şi în mod complet.

1.3. Structura planului de urmărire penalăConvenţional, planificarea urmăririi penale în orice cauză penală implică

următoarele elemente:- stabilirea sarcinilor planificării- elaborarea versiunilor- precizarea sferei problemelor, a faptelor ce urmează a fi stabilite în vederea

verificării tuturor versiunilor elaborate- determinarea activităţilor prin a căror efectuare se urmăreşte rezolvarea

problemelor şi sarcinilor stabilite64.Cu alte cuvinte, sub raport tactic, rezultă că principale elemente constitutive ale

planului de urmărire penală următoarele65:- versiunile- problemele ce trebuie rezolvate în verificarea fiecărei versiuni- activităţile ce vor fi desfăşurate prin intermediul cărora se rezolvă problemele- termenele de rezolvare

62 S.A.Golunski-Criminalistica, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pg.25163 Emilian Stancu-Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti 2004, pg.359-36064 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă-Criminalistica, Ed.Chemarea, Iaşi, 1997, pg.22865 Emilian Stancu-Tratat de criminalistică, Ed. Actami, 2001, pg.373; S.A. Golunski, op.cit., pg.250; „Organizarea activităţii de anchetă penală”, elaborată de Institutul de Cercetări Criminalistice al Procuraturii României, Bucureşti, 1964, pg.20-22 (Lucrare aflată în Fondul documentar al Copartimentului de Criminalistică şi Criminologie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)

163

- persoanele care urmează a participa la desfăşurarea activităţilor- am adăuga noi, şi mijloacele materiale şi tehnice din dotarea organului de

urmărire penală necesare desfăşurării activităţilor- de asemenea, specialiştii din alte instituţii care vor fi atraşi la desfăşurarea

diferitelor activităţi stabilite.Un alt element tactic important în elaborarea planului de urmărire penală este

alegerea momentului de întocmire a planului. O întocmire prematură, într-un moment în care nu se deţin decât date sumare cu privire la faptă, poate conduce cercetările în direcţii greşite, acest lucru influenţând atât calitatea urmăririi penale cât şi eficienţa activităţilor, provocând pierderi de timp. Şi întocmirea planului într-un moment târziu al anchetei poate conduce la efecte negative asupra desfăşurării urmăririi penale materializându-se în neefectuarea unor activităţi sau efectuarea lor cu întârziere.

Deci, planul se va elabora în momentul în care anchetatorul deţine un minim de date şi materiale faptice care să-i permită elaborarea versiunilor şi stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite.

Experienţa de urmărire penală generalizată a condus la constatarea că există o serie de împrejurări care trebuie stabilite, lămurite, în general, în cercetarea oricărei cauze. Aşa s-a născut „formula celor 7 întrebări”66:

- ce faptă s-a comis şi care este natura ei?- unde s-a comis fapta?- când a fost săvârşită?- cine este autorul (participanţii)?- cum a fost săvârşită (modul de operare)?- cu ajutorul cui ?- în ce scop a fost comisă?

Această „formulă” serveşte la elucidarea problemelor unei cauze penale plecând de la elementele constitutive ale infracţiunii:

- determinarea obiectului infracţiunii, respectiv a relaţiei sociale lezate cât şi a obiectului nemijlocit asupra căruia s-a exercitat acţiunea ilicită

- stabilirea laturii obiective a infracţiunii, a acţiunii-inacţiunii, a raportului de cauzalitate dintre aceasta şi urmările faptei precum şi a locului, timpului, modului şi a altor circumstanţe în care a fost săvârşită fapta

- identificarea subiectului activ, a tuturor participanţilor ca şi identificarea subiectului pasiv al faptei penale

- determinarea laturii subiective prin stabilirea formei de vinovăţie

1.4. Forma planului de urmărire penalăPlanificarea activităţii de urmărire penală într-o cauză concretă se materializează

într-un plan în formă scrisă cuprinzând, ca structură, elementele menţionate mai sus. În practică s-au vehiculat mai multe variante de planuri dar, practic, poate fi întocmit în forme diferite, în funcţie de experienţa anchetatorului.

În cauzele complexe, cu multitudine de fapte şi făptuitori, se pot întocmi planuri pentru fiecare gen de fapte sau se poate recurge şi la ajutorul schemelor destinate

66 Emilian Stancu, ed. a III-a, 2004, pg.361; S.A. Golunski, op.cit., pg.254; A.Ciopraga, I.Iacobuţă, op.cit., pg.229

164

evidenţierii celor mai diferite aspecte şi împrejurări ale cauzei cât şi sistematizarea materialului din dosar.

În cauzele cu mai mulţi învinuiţi/inculpaţi, în funcţie şi de dificultatea soluţionării dosarelor, este recomandat să se întocmească fişe pentru fiecare participant, care conţin date referitoare la poziţia sa procesuală, datele şi probele deţinute în legătură cu contribuţia sa la comiterea infracţiunilor cercetate, acte procedurale şi alte activităţi ce urmează a fi efectuate, termene etc.67.

1.5. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penalăCa noţiune cu caracter general, versiunea reprezintă o variantă sub care poate fi

înfăţişat un fapt.68

Din punct de vedere tactic-criminalistic, într-o accepţiune mai restrânsă, versiunea reprezintă o presupunere, o explicaţie plauzibilă, obiectiv posibilă, provizorie, dată diverselor împrejurări legate de cauza care se instrumentează.

Versiunea reprezintă rezultatul unui proces complex de cunoaştere a realităţii, desfăşurat de către organul de urmărire penală, în cadrul căruia acesta percepe, analizează şi sistematizează faptele şi împrejurările de fapt în scopul formulării unor concluzii cu privire la cauza concretă.

Versiunea trebuie să permită stabilirea unei concordanţe cât mai depline între presupunerile, explicaţiile pe care într-un anumit moment le dă organul de urmărire penală şi ceea ce s-a petrecut în realitate 69.

Pentru elaborarea unor versiuni apte să servească aflării adevărului într-o cauză penală sunt necesare cel puţin următoarele condiţii70:

a. Deţinerea unor date sau informaţii despre fapta cercetată;Aceste date trebuie să fie concrete şi cât mai precise. Simplele supoziţii sau

presupunerile bazate pe experienţă, lipsite de un suport real, nu sunt suficiente. De regulă, sursa datelor este de natură procesuală (cercetarea la faţa locului, declaraţii de martori, înscrisuri ridicate, constatări tehnico-ştiinţifice). Dar, pot exista şi surse extraprocesuale: investigaţiile, sesizările anonime, materiale publicate în presă etc.

b. Profesionalismul organului de urmărire penală (pregătire profesională şi în domeniul în care s-a comis fapta, experienţă, intuiţie);c. Folosirea unor forme logice de raţionament (deductiv, inductiv şi prin analogie).Reguli tactice care trebuie respectate în elaborarea versiunilor de anchetă 71:

- să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce pot avea mai multe explicaţii

- să se facă pe baza datelor de natură procesuală completate, la nevoie, cu cele din surse extraprocesuale

- temeiul versiunilor îl va constitui numai datele concrete- să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile care pot fi date în

cauza cercetată67 E.Stancu, op.cit., pg.36868 Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pg.102369 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.20; E.Stancu, op.cit., pg.36270 E.Stancu, op.cit., pg.36471 Idem, pg.366-367; E.Stelzer-Criminalistica, vol.I, Ed. Ştiinţifică Germană, Berlin, 1977, pg.190-191

165

- să fie bine construite din punct de vedere logic iar problemele fiecăreia clar şi precis formulate.

1.6. Modalităţi de verificare a versiunilor de urmărire penalăAceasta este o etapă de maximă importanţă în stabilirea adevărului. Organul de

urmărire penală va proceda la verificarea aprofundată şi atentă a fiecărei versiuni pentru eliminarea acelor ipoteze care nu sunt conforme cu realitatea.

Generalizarea experienţei pozitive a criminalisticii a desprins unele reguli care trebuie respectate cu ocazia verificării versiunilor 72:

- verificarea multilaterală a problemelor- versiunile perechi (care se referă la acelaşi fapt sau la aceeaşi împrejurare) se

verifică paralel şi nu consecutiv- trebuie planificate şi întreprinse toate măsurile posibile de verificare a

versiunilor- în caz de obţinere a unor rezultate contradictorii, verificarea va continua până

la înlăturarea contrazicerilor- verificarea va fi considerată terminată numai atunci când au fost înlăturate

toate versiunile perechi, rămânând una singură care este confirmată de rezultatul tuturor verificărilor întreprinse.

Tot din practică, aceeaşi autori au reţinut, cu titlu orientativ, o ordine de prioritate în efectuarea activităţilor de verificare, ordine care, după părerea noastră, se bazează pe logică şi pe priorităţile urmăririi penale în orice cauză penală:

- mai întâi se execută acele activităţi menite să împiedice săvârşirea de noi infracţiuni, distrugerea sau ştergerea urmelor, ascunderea produsului infracţiunii, sustragerea făptuitorilor de la urmărirea penală

- urmează activităţile care, prin posibilele rezultate obţinute, pot contribui la verificarea tuturor sau a majorităţii versiunilor elaborate, câştigându-se timp şi operativitate în soluţionarea cauzei

- atunci când sunt prevăzute mai multe activităţi pentru verificarea aceleiaşi versiuni ori pentru lămurirea aceleiaşi probleme, mai întâi se execută activităţile care asigură obţinerea unui rezultat mai concludent.

SECŢIUNEA a II-a – Tactica ascultării persoanei sau părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente

1. Aspecte procesual-penale şi importanţă

Potrivit dispoziţiilor art.64 din C.P.P., constituie mijloace de probă şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente. În înţelesul legii, partea vătămată este persoana care a suferit prin infracţiune o vătămare fizică, materială sau morală şi participă ca atare în procesul penal.

72 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.21-22; C.Suciu-Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg.501; I.Mircea-Crimialistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg.146

166

Partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal iar partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Declaraţiile părţilor pot pune în lumină diferitele elemente de fapt de natură a servi ca probe cu privire la fapta săvârşită, la persoana făptuitorului, la modul de comitere a infracţiunii, la împrejurările săvârşirii acesteia, la urmările produse etc.73

În art.76 din C.P.P. se arată că „organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare, prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă”.

Din textul citat rezultă că, în condiţiile în care partea vătămată nu a fost audiată de organul de urmărire penală, prima instanţă are obligaţia de a chema persoana care a suferit un prejudiciu prin infracţiune, pentru a preciza dacă înţelege să participe în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă.

Ascultarea părţilor este o activitate destul de complexă care trebuie să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legale şi pe baza regulilor de tactică criminalistică. Complexitatea ascultării acestor categorii de persoane este dată şi de multitudinea de interese pe care le au la un moment dat într-o cauză şi care pot influenţa obiectivitatea declaraţiilor. În cauzele privind infracţiunile silvice complexitatea este şi mai mare şi este determinată şi de specificul acestui domeniu vis-a-vis de dreptul de proprietate asupra fondului forestier. Astfel, conform art. 3 din OG 96/1998, pot fi proprietari de fond forestier:

- statul- unităţile administrativ teritoriale (comune, oraşe, municipii)- unităţile de cult (parohii, schituri, mănăstiri)- instituţii de învăţământ sau alte categorii de persoane juridice- asociaţii, fundaţii (exemplu: composesoratele din Transilvania)- persoane fizice.

Deci, partea vătămată şi partea civilă pot proveni din rândul acestorcategorii de proprietari.

Partea responsabilă civilmente poate fi şi statul prin organele Regiei Naţionale a Pădurilor atunci când învinuitul/inculpatul este angajatul lor iar infracţiunea comisă are legătură cu atribuţiunile de serviciu.

Deşi legislaţia actuală nu prevede acest lucru, în toate infracţiunile silvice a căror acţiune a fost îndreptată direct asupra vegetaţiei forestiere şi s-au produs pagube materiale, parte vătămată este şi statul ca reprezentant al societăţii civile şi ca apărător şi protector al mediului înconjurător şi al funcţiilor ideale (sociale) ale pădurilor.

Aceasta ar trebui să se realizeze cel mai bine prin organele de protecţia mediului. Aşa cum spuneam, conform legislaţiei actuale, acest lucru nu se realizează, paguba raportându-se numai ca valoare materială (în esenţă valoarea materialului lemnos).

Din punct de vedere procesual penal, conform disp. art.77 C.P.P., ascultarea părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente se face potrivit disp.

73 V. Dongoroz s.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român-partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti 1975, pg.195

167

privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Sunt interesante şi dispoziţiile introduse prin art. 771 prin care sunt prevăzute modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi părţii civile (nu şi a părţii responsabile civilmente):

- ascultare fără prezentă fizică, prin intermediul unor mijloace tehnice – reţele video sau audio

- participarea unui consilier de protecţie a victimelor, la solicitarea organului judiciar sau a părţii, care va semna transcrierea în formă scrisă a declaraţiei părţii

Aceste procedee speciale de ascultare se folosesc atunci când poate fi periclitată viaţa, integritatea corporată sau libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor acesteia. Aceste metode se încuviinţează de procuror sau instanţa de judecată, după caz.

Ca şi în cazul ascultării altor categorii de persoane în procesul penal, şi ascultarea părţilor, din punct de vedere tactic, presupune parcurgerea unor etape.

2. Etapele ascultării părţilor

2.1. Studierea materialelor cauzeiAceasta etapă este necesară, practic, înainte de desfăşurarea oricărei activităti

procesuale în cauză. În cazul infracţiunilor silvice, de multe ori, persoana vătămată este cea care sesizează săvârşirea infracţiunii, deci, practic, până la ascultarea ei nu există cauză.

În aceste situaţii, de regulă, se impune o reascultare a persoanei vătămate, după cunoaşterea principalelor elemente constitutive ale infracţiunii săvârşite pentru a stabili dacă v-a participa în procesul penal ca parte vătămată şi dacă se constituie ca parte civilă, eventual stabilindu-se şi întinderea despăgubirilor civile solicitate.

În cazul infracţiunilor silvice, aşa cum vom vedea la alt capitol al lucrării, calculul pagubei produse prin infracţiune este stabilit prin lege specială. În această etapă anchetatorul trebuie să cunoască toate aspectele cauzei şi din acest punct de vedere.

Din studierea materialelor existente la dosarul cauzei, administrate până în momentul ascultării, organul judiciar stabileşte persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente, fapta ce formează obiectul cauzei, problemele care vor fi lămurite prin ascultare, precum şi ordinea abordării lor74.

Cel puţin în această etapă, dacă nu chiar cu ocazia cercetării la faţa locului, anchetatorul trebuie să stabilească cine este proprietarul fondului unde s-a comis infracţiunea. De multe ori, în momentul constatării infracţiunii silvice, nu se cunoaşte nici locul de săvârşire al infracţiunii. Cu ajutorul organelor silvice se va urmări stabilirea cu exactitate al locului comiterii şi apoi al proprietarului sau deţinătorului terenului pentru a se identifica persoana vătămată. Au fost multe cazuri când terenul afectat a fost revendicat de mai mulţi proprietari ajungându-se la necesitatea efectuării de expertize topografice.

74 Aioaniţoaie Constantin, Vasile Bercheşan-Tactica criminalistică, Serviciul editorial al M.I., Bucureşti, 1979, pg.115; N.Volonciu-Tratat de procedură penală-partea generală, Ed. Paideia, vol.I, pg.181,184,192

168

Aşa cum am văzut mai sus, cele mai multe persoane proprietari de fonduri forestiere sunt persoanele juridice (inclusiv persoanele fizice constituite în asociaţii de proprietari) situaţii în care pot fi ascultaţi ca persoane vătămate membrii ai organelor de conducere ale acestora.

Calitatea de persoană responsabilă civilmente o pot avea următoarele categorii de persoane:

- părinţii care răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori- comitenţii pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor (întâlnim în special

răspunderea Direcţiilor Silvice în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de pădurari sau brigadierii silvici)

- persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul şi au tras foloase de pe urma infracţiunii.

2.2. Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate în calitate de părţiDatele privind identitatea, pregătirea profesională, locul de muncă,

comportamentul în societate, la serviciu, trebuie completate cu cele referitoare la comportarea acestora dupa săvârşirea infracţiunii, modul de viaţă, anturajul, profilul moral, natura relaţiilor existente între acestea şi făptuitor, existenţa sau inexistenţa unor bunuri în patrimoniul persoanei vătămate la data comiterii faptei, perioada de timp în care persoana responsabilă civilmente a gospodărit împreună cu făptuitorul, folosul obţinut de pe urma săvârşirii infracţiunii de către învinuit/inculpat etc75.

Pentru caracterizarea personalităţii părţilor este necesar să se cunoască:- interesele predominante pe care în mod logic părţile urmează să le apere sau

(şi) să le impună- gradul de dezvoltare a gândirii- mediul în care trăiesc, experienţa de viaţă, interesele etc.- trăsăturile de caracter.

În ceea ce priveşte interesul pe care aceste părţi l-ar avea însoluţionarea cauzei penale, organul judiciar trebuie să aibă în vedere următoarele:

- partea vătămată este preocupată cu preponderenţă de dovedirea vinovăţiei făptuitorului pentru ca acesta să fie pedepsit. Foarte rar se întâmplă, în special la persoanele puternic influenţate de perceptele religioase privind iertarea greşelii aproapelui, ca partea vătămată să urmărească dovedirea nevinovăţiei făptuitorului pentru ca acesta să nu fie pedepsit. Dar nu sunt excluse asemenea atitudini;

- partea civilă este interesată de stabilirea unui prejudiciu cât mai mare, chiar şi pentru pagube produse de alte persoane cu altă ocazie şi încă nedescoperite şi recuperarea lui cât mai repede şi în mod integral;

- partea responsabilă civilmente face tot ce poate pentru ca prejudiciul să fie cât mai mic, să nu se dovedească că a obţinut foloase de pe urma săvârşirii infracţiunii, într-un cuvânt să se pună la adăpost de plata daunelor.

75 A.Constantin, V.Bercheşan-Tactica criminalistică, Serviciul Editorial şi Cinematografic al M.I., Bucureşti 1989, pg.116

169

Alte aspecte privind cunoaşterea împrejurărilor în care s-a comis fapta, modul în care partea vătămată le-a putut recepţiona etc., nu le mai repetăm întrucât acestea sunt similare cu cele ce vor fi tratate în cazul ascultării martorilor76.

Cunoaşterea personalităţii părţii vătămate şi a părţii responsabile civilmente, a posibilelor lor poziţii şi a atitudinii în cauză, se pot realiza prin diferite activităţi:

- cercetarea la faţa locului- verificarea cazierului judiciar şi a altor evidenţe operative ale poliţiei- efectuarea de investigaţii - ascultări de martori- ascultarea învinuitului- efectuarea de confruntări, prezentări pentru recunoaştere, ridicări de obiecte

şi înscrisuri- analiza rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză etc.

Sigur, la toate acestea se adaugă practica şi experienţa profesională pozitivă a anchetatorului.

2.3. Întocmirea planului de ascultareLa întocmirea acestuia trebuie să se aibă în vedere următoarele:

- problemele care urmează să fie lămurite prin ascultarea părţii- materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării şi ordinea în care v-

a fi folosit.Conţinutul concret al planului de ascultare diferă de la o cauză la alta, în raport

cu particularităţile acestuia şi este orientativ, pe parcursul ascultării putând fi completat. Acest plan nu diferă cu mult de cel întocmit pentru ascultarea martorilor decât în funcţie de particularităţile persoanei ascultate şi problemele de lămurit.

2.4. Asigurarea prezenţei persoanelor la locul, data şi ora fixate pentru ascultare

Şi în cazul părţilor sunt valabile aceleaşi reguli, metode şi procedee de citare şi de stabilire a locului de ascultare ca şi în cazul celorlalte persoane. În cazul părţii vătămate sau responsabile civilmente instituţii (de învăţământ sau de cult), mănăstiri, administraţii publice locale, asociaţii este bine ca ascultarea să se facă la sediile acestora unde, de regulă, există şi acte, documente, hărţi etc., care pot ajuta pe parcursul ascultării la lămurirea unor probleme. Locul v-a fi stabilit de organul judiciar în funcţie de problemele de lămurit, specificul cauzei şi chiar de personalitatea persoanei care v-a fi ascultată.

În această etapă intră şi eventualele activităţi de asigurare a condiţiilor în care se va desfăşura activitatea, în cazul infracţiunilor silvice, de regulă, nefiind necesare condiţii sau materiale deosebite în afara celor obişnuite.

2.5. Ascultarea propriu-zisă

76 A se vedea şi Corneliu Nicola, Unele elemente de psihologie judiciară, Serviciul Editorial şi Cinematografic al M.I., 1979, pg.70-72

170

Înainte de a trece efectiv la ascultare,organul judiciar trebuie să parcurgă unele momente stabilite atât de legea procesual-penală cât şi de tactica criminalistică, indiferent de locul în care se desfăşoară ascultarea:

- verificarea identităţii părţii pe baza actului de identitate- ascultarea cu privire la datele personale, inclusiv raporturile cu făptuitorul,

interesul în cauză- aducerea la cunoştinţă a dreptului de a participa (pentru persoana vătămată)

ca parte în procesul penal ori dreptul de a se constitui ca parte civilă (dacă a suferit o pagubă materială) sau, renunţând la aceste două calităţi, de a depune în calitate de martor. Cu acelaşi prilej organul de urmărire penală are datoria de a încunoştinţa persoana vătămată că se poate constitui parte vătămată sau civilă pe toată durata urmăririi penale iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere unele aspecte de ordin general:

- faptele şi împrejurările ce prezintă importanţă pentru cauză, cunoscute de părţi

- persoanele şi psihologia părţilor- condiţiile în care părţile au luat cunoştinţă despre faptele sau împrejurările

cu privire la care sunt ascultate, poziţia părţii vătămate ori părţii civile faţă de celelalte părţi din procesul penal, interesul lor de a declara într-un anumit fel

- natura şi valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare- măsura în care anchetatorul cunoaşte domeniul silviculturii, specificul

acestor infracţiuni şi particularităţile cauzei.Pentru partea responsabilă civilmente, având în vedere că interesul acesteia cu

privire la soluţionarea acţiunii civile este aproximativ acelaşi cu cel al învinuitului, în ascultarea acesteia sunt aplicabile procedeele tactice folosite la ascultarea învinuitului/inculpatului.

Ascultarea părţii vătămate şi părţii civile, parcurge, practic, etapele ascultării martorilor, respectiv relatarea liberă şi ascultarea dirijată.

În cazul părţii responsabile civilmente, aceasta situându-se din punct de vedere al răspunderii civile de aceeaşi parte a baricadei cu învinuitul/inculpatul, aceasta nu beneficiază de dreptul de a opta sau respinge cu privire la această calitate. Introducerea în proces a părţii responsabile civilmente se face la cerere sau din oficiu până la citirea actului de sesizare.

În cazul părţii responsabile civilmente trebuie să se insiste spre clarificarea naturii legăturii dintre ea şi făptuitor, raporturile de muncă existente intre aceştia, perioadă în care au gospodărit împreună, folosul obţinut ca urmare a săvârşirii faptei, bunurile şi valorile acumulate în acest interval de timp.

În etapa ascultării dirijate o pondere însemnată o vor avea întrebările de detaliu iar în cadrul acestora întrebările de referinţă, de precizare şi cele de verificare.

Aşa cum am mai spus, conform disp. art.77 din C.P.P. ascultarea părţilor se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Acest lucru înseamnă, în primul rând, că părţile nu pot fi ascultate sub prestare de jurământ.

171

Posibil, legiuitorul să fi avut în vedere interesul pe care aceste părţi pot să-l aibă în cauză şi dorinţa lor, normală la urma urmei, de a-şi apăra propriile interese. Dar, din punct de vedere tactic, aşa cum am mai arătat, în cazul părţii vătămate regulile tactice sunt mai apropiate de cele aplicate martorului, la fel în cazul părţii civile dar cu unele variaţiuni ceea ce implică aplicarea şi a unor reguli specifice ascultării învinuitului, iar în cazul părţii responsabile civilmente sunt aplicabile regulile tactice specifice ascultării învinuitului/inculpatului.

3. Consemnarea declaraţiilor

Declaraţiile părţilor date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de lege. Legea nu reglementează expres modalitatea constituirii ca parte vătămată sau parte civilă, ceea ce ne duce la concluzia că în lipsa unei dispoziţii formale aceasta se poate face fie în scris, fie oral prin declaraţia expresă făcută în faţa organului judiciar competent şi consemnată într-un act procedural, de regulă în cuprinsul declaraţiei părţii.

Declaraţia părţii vătămate şi părţii civile se consemnează de către acestea, în scris. Pot exista situaţii când, din diferite motive, persoanele nu-şi pot consemna singure declaraţia, acest lucru fiind făcut de către organul de urmărire penală. Din conţinutul declaraţiei trebuie să rezulte datele de identitate ale părţilor ascultate, menţiunea că persoanei vătămate i s-a adus la cunoştinţă posibilitatea de opţiune, pagubele produse prin infracţiune, pretenţiile cu privire la recuperarea pagubei, suma cu care se constituie parte civilă.

Pentru persoana vătămată – persoana juridică, în declaraţia conducătorului acesteia trebuie să se facă menţiunea privind funcţia şi că este reprezentantul legal al unităţii păgubite. Credem că este corectă modalitatea de a se constitui parte vătămată sau parte civilă prin comunicarea unei adrese scrise semnată de conducătorul unităţii, contabilul şef, jurist şi ştampilată. De regulă, în practică aşa se procedează.

Celelalte dispoziţii procedurale privind semnarea declaraţiei, aducerea la cunoştinţă a conţinutului, semnătura interpretului, a reprezentantului legal, sunt cele comune ascultării persoanelor în procesul penal.

Conform disp. art. 771, al.6 C.P.P., declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, ascultate prin metode speciale, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum şi de consilierul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultare şi se depune la dosarul cauzei.

4. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor părţilor

Atâta timp cât legiuitorul le-a prevăzut în rândul mijloacelor de probă înseamnă că şi declaraţiile părţilor au importanţa lor în cadrul procesului penal.

172

Conform art.75, al. 2 C.P.P., declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Aprecierea lor se subordonează principiului general de liberă apreciere a fiecărui mijloc de probă, astfel că trebuie să se ţină cont de măsura în care acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Acesta este şi principalul mijloc de a le verifica obiectivitatea. Alte mijloace de verificare pot fi: ascultarea martorilor, a învinuitului, efectuarea confruntărilor şi reconstituirilor, efectuarea de experimente judiciare, cercetarea la faţa locului, constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele etc.

Secţiunea a III-a – Tactica ascultării martorilor

1. Aspecte procesual penale şi importanţa mărturiei

Alături de organele judiciare şi de părţi, în activitatea complexă care este procesul judiciar, mai participă şi subiecţi secundari care ajută la rezolvarea problemelor pe care le implică aflarea adevărului. Aceşti subiecţi sunt martorii, experţii, interpreţii etc. Pentru rezolvarea cauzelor aflate pe rol privind infracţiunile silvice, fie cu autori cunoscuţi sau neidentificaţi, pe lângă alte probe obţinute prin activităţi de cercetare prevăzute de C.P.P., o serie de date şi informaţii, care pot constitui probe, sunt furnizate de martori.

Unul din mijloacele de probă prevăzute de lege77 este şi proba cu martori. Conform art.78 din C.P.P., martorul este persoana care are cunoştinţă despre vre-o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, singur organul judiciar poate să decidă care persoane pot furniza date necesare pentru aflarea adevărului78. Calitatea de martor poate să o aibă orice persoană fizică indiferent de situaţia socială, vârstă, sex, religie, cetăţenie, naţionalitate etc. Ca martor, poate fi ascultat şi minorul, iar dacă nu a împlinit 14 ani la ascultare trebuie să participe şi unul din părinţi sau altă persoană care-l are în îngrijire, creştere şi educare.

Codul de pocedură penală., în art.79, prevede unele categorii de persoane care nu pot fi ascultate ca martor, astfel:

a. persoanele obligate să păstreze secretul profesional; din această categorie fac parte persoanele care, în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, devin deţinători ai unor secrete care, dacă ar fi divulgate, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor persoane fizice sau juridice79; sunt obligaţi să păstreze secretul profesional, de exemplu, avocaţii, medicii, preoţii, notarii

77 Codul de procedură penală a României, art.6478 Emilian Stancu-Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol.II, Universitatea din Bucureşti, 1988, pg.61; Ion Neagu-Drept procesual penal-Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pg.353-35479 Ion Neagu, op.cit., pg.355; N.Volonciu, op.cit., pg.366

173

publici; divulgarea secretului de stat, de serviciu sau a celui profesional constituind şi infracţiuni (art.251, 298, 196 din Codul Penal).

Art.79 alin.1, partea finală, prevede totuşi posibilitatea înlăturării obligaţiei păstrării secretului, deţinătorii acestuia putând fi ascultaţi ca martori, în cazul în care persoana fizică sau juridică faţă de care există obligaţia păstrării secretului profesional încuviinţează divulgarea.

Pentru ca un martor, care ar putea fi de mare folos în procesul penal, să nu dobândească o calitate care să nu-i permită să declare ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările cauzei, C.P.P. a prevăzut expres că are întâietate calitatea de martor faţă de cea de apărător cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi.

b. O altă categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martori este constituită de părţile vătămate sau părţile civile80; persoana vătămată, potrivit art.82 C.P.P., poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată; această restricţie este justificată şi logică deoarece părţile sunt persoane interesate în cauză şi se presupune că declaraţiile acestora pot fi subiective, părtinitoare, lucru determinat de interes; s-ar încălca şi un vechi principiu de drept potrivit căruia nimeni nu poate depune ca martor în propria cauză (nemo testis idoneus in re sua).

Dacă, totuşi, partea vătămată a fost ascultată în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosar81.

Ce se întâmplă în cazul părţilor vătămate sau părţilor civile persoane juridice (statul roman, asociaţii de composesori, administraţiile publice locale-primării şi consilii etc.)? În cazul infracţiunilor silvice foarte multe părţi vătămate sunt astfel de persoane juridice. Considerăm că nu se recomandă a fi ascultat ca martor conducătorul acesteia sau membrii în organismele de conducere, însă pot fi ascultaţi ca martori orice alte persoane angajate în cadrul acestora. Desigur, aprecierea declaraţiei se va face ţinând seama şi de posibile interese în cauză (exemplu, ascultarea unui pădurar sau brigadier silvic gestionar al fondului în care s-a comis infracţiunea silvică care poate avea interes să-şi justifice, într-un mod sau altul, lipsa în gestiune, respectiv existenţa cioatelor).

Pe lângă persoanele care nu pot fi ascultate ca martori, legea prevede şi anumite persoane care nu sunt obligate de lege să depună ca martor dar, dacă îşi manifestă dorinţa de a depune mărturie, acestea pot fi ascultate.

Art.80 C.P.P. prevede că soţul sau rudele apropiate ale învinuitului/inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Aceste persoane, totuşi, odată ce au depus mărturie nu sunt privilegiate de lege, au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca şi orice alt martor, deci, pot fi traşi la răspundere penală şi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă82.80 Olguţa Băjenaru-Incompatibilitatea calităţii de parte în proces cu cea de martor, în Revista Dreptul, nr.11/2000; N.Volonciu, op.cit., pg.36781 D.Pavel, Notă, în RRD nr.1/1972, pg.145-24882 Ion Neagu, op.cit., pg.356; Avram Filipaş, Infracţiuni contra justiţiei, Ed. Academiei, Bucureşti 1985, pg.50-51; I.Doltu-Declaraţiile martorilor în procedura penală română, Dreptul nr.7/1995

174

Obligaţiile şi drepturile martorilorPentru ca activitatea de ascultare a martorilor să aibă un caracter organizat şi să

preîntâmpine unele situaţii de genul refuzul de prezentare a martorului la chemarea organelor judiciare, legea a prevăzut unele obligaţii pe care le au martorii. Literatura de specialitate le-a exprimat în structuri diferite. Unii autori apreciază că martorii au obligaţia de a se prezenta la chemare, obligaţia de a depune şi aceea de a relata adevărul83. Potrivit art.83 din C.P.P., martorilor le revin două obligaţii (care practic le includ pe toate exprimate în literatura juridică): să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora menţionate în citaţia organului judiciar şi să declare tot ce ştiu cu privire la aspectele cauzei (nu numai cu privire la aspectele asupra cărora au fost întrebaţi!). În cazul nerespectării celor două obligaţii pe care le au, martorii pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară.

O problemă care a fost mult dezbătută în literatura juridică a fost aceea a sancţionării martorului care nu-şi respectă obligaţia de a spune adevărul şi tot ceea ce ştie în legătură cu cauza şi dacă fapta de mărturie mincinoasă poate fi comisă şi în faza actelor premergătoare. Părerile au fost împărţite.84

Considerăm că martorul nu poate comite infracţiunea de mărturie mincinoasă decât după începerea urmăririi penale, deci în cadrul procesului penal. Faza actelor premergătoare constituie o activitate de investigaţii pentru identificarea mijloacelor de probă, inclusiv a martorilor care pot fi audiaţi. În această fază martorii nu sunt audiaţi sub prestare de jurământ, neurmărindu-se întru totul procedura legală de ascultare. Relevant este în acest sens şi faptul că, începând cu anul 2004, organele poliţiei judiciare nu consemnează declaraţia martorului pe formulare tipizate, care conţin şi formulele de depunere a jurământului, decât după începerea urmăririi penale, iar formularele de declaraţie sunt înseriate şi au un regim special.

În dispoziţiile legale nu se prevede procedura de urmat în cazul în care martorul refuză să depună jurământul prevăzut de art.85. În practică s-a apreciat, credem că în mod corect, asemenea situaţie ca fiind un caz în care persoana nu va putea fi ascultată în calitate de martor. Dacă face declaraţii fără jurământ, declaraţiile date vor fi luate în considerare de organul judiciar ca simple informaţii.

Drepturile martorului se manifestă în mai multe direcţii85:- martorul este apărat de lege împotriva violenţelor, ameninţărilor,

constrângerilor fizice sau psihice (art.68 C.P.P.)- să i se aducă la cunoştinţă obiectul cauzei şi să i se pună în vedere faptele

sau împrejurările în legătură cu care va fi ascultat ca martor (art.86 C.P.P.); relatările martorului trebuie să se circumscrie datelor cauzei, art.86 menţionând limitele în care are loc ascultarea acestuia; deşi legea nu prevede în mod expres, din interpretarea textului rezultă că martorul are dreptul să refuze răspunsurile la întrebările care exced cadrul legal al audierilor sale;

83 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Ed.a III-a, pg.364-36584 Ion Neagu, op.cit., pg.354; V.Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă în timpul actelor premergătoare, în RRD nr.2/1987, pg.45-4785 N.Volonciu, op.cit, pg.365-366

175

- acoperirea cheltuielilor de transport, întreţinere, cazare şi altele prilejuite de chemarea şi deplasarea sa, inclusiv venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu (art.190, alin.1,2,3 C.P.P.).

- dreptul la protecţia datelor de indentificare;Acest „drept” rezultă din disp. art.861 din C.P.P. în care se prevede că în cazul

existenţei de probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori altei persoane, acestuia i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar. Măsura poate fi dispusă de procurori în faza de urmărire penală sau de instanţă în cazul judecăţii la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite. Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, intr-un loc special în plic sigilat.

- dreptul de a fi asistat în timpul ascultării de un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor (art.862 al.2)

- dreptul de a nu fi prezent fizic pentru ascultare la sediul organului judiciar sau în faţa instanţei de judecată, în situaţiile prevăzute de art.861 C.P.P.

- dreptul la protecţia personală, a domiciliului sau reşedinţei ori la asigurarea unei alte reşedinţe temporare supravegheate, inclusiv pe timpul deplasărilor la organul judiciar sau instanţă şi la domiciliu ori reşedinţă; aceste măsuri se pot lua din iniţiativa procurorului sau instanţei de judecată ori a martorului, cu aprobarea procurorului sau instanţei şi se asigură prin organele de poliţie (art.865)

2. Rolul tacticii criminalistice în ascultarea martorului

Ascultarea martorilor este o activitate complexă care se desfăşoară în conformitate cu prevederile legii şi cu regulile de tactică criminalistică şi necesită din partea organului judiciar atenţie deosebită, calm, perseverenţă, obiectivitate maximă, atât în luarea cât şi în aprecierea declaraţiilor obţinute. Dificultatea ascultării martorilor rezidă şi în aceea că în faţa organului judiciar se prezintă oameni cu personalităţi diferite, cu diferite calităţi şi defecte, lucruri care au putut influenţa perceperea faptelor, pentru fiecare trebuind adoptată o anumită tactică, o anumită atitudine şi conduită86.

Necesitatea elaborării unor procedee tactice în ascultarea martorilor este dictată şi de raporturile martorului cu părţile, de atitudinea acestuia vis-a-vis de cauză. Procedeele tactice prevăzute de criminalistică sunt acele posibilităţi oferite organelor judiciare care dacă nu sunt respectate pot conduce la declaraţii necorespunzătoare în raport cu realitatea deşi dispoziţiile procedural-penale au fost respectate.

86 Colectiv-Tactica criminalistică, M.I., 1989, pg.82; E.Stancu, op.cit., ed. a III-a, 2004, pg.369; A.Ciopraga şi I.Iacobuţă-Criminalistica, Ed. Chemarea, Iaşi, 1997, pg.293; Tratat de tactică criminalistică, Academia de Poliţie, M.I., Ed. Carpaţi, 1992, pg.121-122

176

În cazul martorilor de rea-credinţă regulile tactice criminalistice au rolul de a-l determina pe martor să renunţe la poziţia sa şi să relateze adevărul.

Tactica folosită de organul judiciar va avea în vedere procesele psihologice privind formarea şi redarea mărturiei, de aceea regulile tactice trebuie aplicate nuanţat, diversificat, adaptate personalităţii celui ascultat şi tuturor circumstanţelor cauzei.

Dacă încercăm să dăm o definiţie tacticii criminalistice a ascultării persoanelor în procesul judiciar putem arăta că, este acea parte a tacticii care, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual-penale, un ansablu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea unui plan pe baza căruia se face ascultarea, modul propriu-zis de ascultare al martorilor şi la valorificarea şi aprecierea declaraţiilor acestora.

3. Unele elemente ale procesului de formare a mărturiei şi de psihologie a martorului

Cercetările ştiinţifice întreprinse în domeniul psihologiei martorilor au demonstrat că mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare şi de redare variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările, cu o infinitate de alte elemente ce acţionează iniţial sau care se suprapun între momentul percepţiei şi acela al redării, aşa încât în orice declaraţie apare ca inevitabil un coeficient de alterare ori de formare subsecventă87.

Psihologi, medici, jurişti (A.Binet, W.Stern, E.Altvilla, Al.Roşca, T.Bogdan) realizând experienţe, adunând date şi informaţii, dând naştere la o importantă ramură a psihologiei judiciare-psihologia mărturiei-au pus în vedere atât utilitatea probei cu martori în vederea verificării, a evaluării mărturiei în procesul penal, dar şi relativitatea depoziţiilor martorilor.

Cercetările efectuate de A.Binet, cel care a fundamentat, de fapt, psihologia judiciară, l-au condus la elaborarea a două teorii, în aparenţă paradoxale:

- „o mărturie poate fi precisă şi totodată completamente falsă”;- „exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu forţa de revenire”.

În Germania, după publicarea cercetărilor lui Binet, psihologul W.Stern şi colaboratorii lui, după o serie de cercetări, au concluzionat:

- exactitatea amintirilor nu este o regulă ci o excepţie;- uitarea la bărbaţi este mai accentuată decât la femei;- amintirile femeilor, de cele mai multe ori, sunt inexacte.88

În anul 1906, prof. Ed.Claparede a iniţiat o serie de cercetări asupra problemei mărturiei, ocupându-se în special de problema memoriei involuntare şi cea a recunoaşterii, concluziile fiind următoarele:

- în mărturie nu este important numai să reţii ci să-ţi dai seama exact de ceea ce ai reţinut;

87 V.Dongoroz, s.a., op.cit., pg.20188 Conf.Univ.Dr.Tudorel Butoi, Asist.Univ.Ioana Teodora Butoi-Tratat universal de psihologie judiciară-teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti 2003, pg.75

177

- valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor căci adesea o infimă minoritate poate avea dreptate faţă de majoritatea imensă89.

Concluzia specialiştilor vis-a-vis de proba testimonială este aceeacă declaraţiile martorilor au un caracter relativ iar proba cu martori este aparent fragilă, uneori înşelătoare şi cu valoare destul de aleatorie90. Care sunt cauzele principale?

- imperfecţiunea organelor de simţ ale omului- procese psihice distorsionate- convingerea quasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor

judiciare- particularităţi psihologice ale organului judiciar91.

Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze92: recepţia (percepţia) informaţiilor, prelucrarea lor logică, memorarea şi reproducerea (recunoaşterea, reactivarea).

a. recepţia şi percepţia faptelor şi împrejurărilor; factori care pot influenţa aceste operaţii;

Prima fază în formarea mărturiei în cadrul etapei de recepţie oreprezintă recepţia senzorială. Declaraţiile martorilor sunt o reflectare a lumii exterioare mijlocită de organele de simţ. Exactitatea acestei reflectări depinde de starea şi nivelul de dezvoltare a organelor de simţ93.

Percepţia auditivăÎn practică se pot întâlni cel puţin două situaţii în raport cu împrejurările asupra

cărora martorul este chemat să redea ce a auzit sau anumite cuvinte ori expresii pe care le-a auzit:

- martorului i se cere să reproducă cuvinte, termeni, expresii, cifre etc.- martorului i se solicită să reproducă sensul vorbirii, esenţa unor discuţii,

ideile principale ce rezultă din acestea.Pot interveni diferite situaţii: convorbirea auzită de martor s-a purtat

în altă limbă decât cea maternă a martorului, limbă pe care o poate înţelege mai mult sau mai puţin ori deloc. În această situaţie trebuie să se verifice dacă martorul cunoaşte limba şi în ce măsură. De asemenea, discuţia recepţionată de martor poate să se fi purtat într-un limbaj convenţional, folosindu-se expresii profesionale şi termeni de specialitate specifici silviculturii şi domeniului forestier, foarte mulţi termeni de nepriceput pentru o persoană străină de aceste domenii. Şi în acest caz martorul trebuie verificat dacă înţelege semnificaţia acestor termeni. În acest caz este de recomandat să i se solicite martorului să redea termenii exact aşa cum i-a auzit, fără să-i „traducă” sau să-i interpreteze după cunoştinţele sale.

Specific domeniului silvic, prin percepţia auditivă un martor poate să reţină anumite date şi împrejurări cu privire la:

89 Tiberiu Bogdan-Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, pg.147-14890 Aurel Ciopraga-Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979 91 Tudorel Butoi, op.cit, pg.7692 Idem, pg.7993 Colectiv, Tactica criminalistică, op.cit., pg.84; N.Dan-Rolul senzaţiilor şi percepţiilor în procesul formării declaraţiilor martorilor şi informaţiilor, în Rev. „Probleme de medicină şi criminalistică”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1965, pg.88; Al.Roşca-Psihologie generală, Ed. Didacatică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pg.237

178

- zgomote produse de tăieri de arbori cu toporul sau fierăstrăul- zgomot produs de fierăstrău mecanic (drujbă)- zgomote produse de căderi sau ruperi de arbori- sunete specifice unor animale de tracţiune (nechezat de cai, sau muget de

bovine)- sunete produse de mijloace auto (tractoare, camioane,)- voci de persoane, discuţii, strigăte.Principalii factori care pot perturba percepţia auditivă a martorului sunt:- externi - condiţiile atmosferice

- existenţa unor surse de zgomot (exemplu: şosea)- distanţa dintre locul unde se află martorul şi locul faptei

- interni - probleme de sănătate- experienţa de viaţă

- stările afectiv-emoţionale (stări de frică, de nelinişte) concomitente percepţiei cât şi ulterioare, până la depunerea mărturiei.

Percepţia vizualăMărturiile bazate pe recepţiile vizuale sunt cele mai frecvent întâlnite în practică,

superioritatea senzaţiilor vizuale faţă de celelelate senzaţii constând în aceea că ele dau o imagine exactă şi completă a lumii înconjurătoare.

În cadrul recepţiei vizuale o foarte mare importanţă o are mecanismul de percepere a culorilor, condiţii optime pentru percepţia culorilor fiind date de lumina naturală.

O altă situaţie o reprezintă vederea crepusculară (în zori sau în amurg) când culorile se şterg pe nesimţite iar ochiul devine mai sensibil la culorile reci, la indigo94. Astfel, în amurg culoarea verde apare mult mai strălucitoare, culoarea roşie-violetă este percepută ca o culoare neagră, iar cea verde-albastră apare mult mai luminoasă.

În condiţiile vederii nocturne, chiar ochiul adaptat, totul se percepe într-o gamă de nuanţe ale unui singur ton (vedere unitonală) iar acuitatea văzului scade de aproximativ 1/10 iar lumina lunii este foarte mult inferioară celei emanate de soare.

Perceperea culorilor în aceste condiţii este imposibilă. Există posibilitatea distingerii culorii albe (exemplu un cal alb, un articol de îmbrăcăminte alb) faţă de orice altă culoare.

Un alt aspect, foarte important al percepţiei vizuale îl reprezintă percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor. Această percepţie ridică unele probleme aparte deoarece în foarte multe situaţii, prin ascultarea martorilor, se urmăreşte obţinerea unor date privind diferite relaţii spaţiale, cum sunt: mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spaţiu, distanţe etc. Percepţia oricăreia dintre însuşirile spaţiale este condiţionată de limitele obiective ale eficienţei privirii binoculare, limita superioară a percepţiei vizuale fiind la distanţa de circa 0,5 km, distanţă stabilită pe cale experimentală.

Şi această percepţie poate fi influenţată de diverşi factori perturbatori cum sunt experienţa de viaţă, pregătirea profesională şi profesia, oboseala, starea de emotivitate, condiţiile meteorologice şi de vizibilitate etc.

94 A.Ciopraga, op.cit., pg.123

179

Determinarea mărimii unui obiect depinde în mare măsură de celelalte obiecte aflate în jurul lui deoarece în astfel de condiţii îşi face simţită prezenţa iluzia optică cunoscută sub denumirea de contrast simultan.

Percepţia dimensiunii obiectelor este influenţată de fondul culorii dominante ale obiectelor din jur şi ale obiectului estimat, fenomen cunoscut sub denumirea de iradierea vizuală. Obiectele de culoare neagră par mai mici decât cele de culoare albă deşi au aceeaşi mărime; obiectele de culoare albă, galbenă, roşie se văd de la o distanţă mai mare şi lasă impresia că sunt mai aproape decât sunt în realitate.

În cazul infracţiunilor silvice, mărturiile bazate pe percepţia vizuală sunt cele mai frecvente şi sunt şi cele mai importante pentru că pot conţine cele mai valoroase informaţii. Astfel pot fi obţinute informaţii cu privire la:

- locul comiterii faptei- urmele găsite la faţa locului (de tăiere, tragere, ale mijloacelor de transport

etc.)- semnalmente ale autorilor, ale persoanelor participante- caracteristici ale mijloacelor de transport, direcţia de deplasare- caracteristici ale materialului lemnos (esenţă, grosime, culoarea scoarţei,

lungime, cantitate etc.)- locul de depozitare a materialului lemnos- locul izbucnirii focului, culoarea flăcării şi a fumului- animalele care au păşunat etc.

Mărturia martorului „ocular” este foarte importantă, în cazul infracţiunilor silvice şi pentru faptul că urmele de la faţa locului pot fi distruse sau degradate de intemperii (exemplu ploaie torenţială, căderi de zăpadă) în timp foarte scurt de la comiterea faptei.

Memorarea faptelor perceputeMemoria deţine un rol deosebit de însemnat pentru obţinerea unor declaraţii

veridice de martor. În psihologie, prin memorie se înţelege capacitatea unei persoane de a-şi întipări obiectele şi fenomenele lumii exterioare percepute şi de a reproduce imaginile acestora în conştiinţa sa.95 Unii autori consideră că între momentul percepţiei şi cel al memorării se interpune un proces de prelucrare logică a celor percepute, aşa numita decodare a informaţiilor96. Această decodare a informaţiilor percepute constă într-o completare logică şi semantică a diferitelor goluri în percepţie; ca urmare, datorită activismului psihic, informaţiile recepţionate sunt decodate, în conştiinţa persoanei căpătând un anumit sens. Dintre factorii cei mai importanţi meniţi să influenţeze calitatea prelucrării, amintim: experienţa de viaţă a martorului, gradul său de cultură, profesiunea, semnificaţia pentru propria lui persoană a celor percepute, capacitatea de apreciere a spaţiului, dimensiunilor, timpului.

Cercetările psihologice experimentale au demonstrat că în raport cu durata sa memoria poate fi primară (de scurtă durată) sau secundară (de lungă durată). Între

95 S.A. Golunski-Criminalistica, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1961, pg.32196 E.Stancu, op.cit., pg.376

180

cele două tipuri de memorie există o relaţie de dependenţă, memoria primară transmiţând în condiţii favorabile o parte din informaţii memoriei de lungă durată97.

Memoria implică desfăşurarea a trei etape succesive între care există o strânsă legătură: faza de achiziţie (memorarea propriu-zisă), faza de păstrare şi faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

Specialişti psihologi şi criminalişti98 au împărţit memoria în mai multe tipuri dar, indiferent de modul de împărţire, din formele speciale ale memoriei se desprind cel puţin două reguli tactice ce se vor aplica în cadrul ascultării:

- dacă martorul nu relatează anumite aspecte pe care, după părerea noastră şi în mod normal, trebuia să le reţină, nu înseamnă neapărat că martorul este de rea credinţă pentru că este posibil ca acesta să fi perceput şi memorat acele aspecte pentru care are o anumită predilecţie, ignorând altele;

- caracterul, uneori, unilateral al memoriei sau memorării poate conduce la nereţinerea de către unii martori a tuturor aspectelor percepţiei; de aceea, pentru restabilirea în întregime a faptelor, aceste aspecte nereţinute să fie precizate prin ascultarea acelora care, datorită predominării unui alt tip de memorare, se presupune că le-a reţinut.

În cazul mărturiei, memorarea faptelor poate avea atât un caracter deliberat, voluntar, cât şi un caracter neintenţionat. Suntem în prezenţa memoriei voluntare ori de câte ori persoana depune eforturi speciale pentru reţinerea faptelor. De regulă, însă, memoria martorului este involuntară pentru că el nu ştie că în viitor i se va cere să reproducă faptul sau fenomenul pe care l-a observat şi martorul nici nu este pregătit să recepţioneze informaţiile. În cazul reţinerii involuntare volumul şi gradul de întipărire a imaginilor în memorie depinde de exactitatea şi caracterul complet al perceperii, care, la rândul său, depinde de gradul de atenţie precum şi de interesul pe care martorul îl acordă fenomenului perceput99.

Sub aspectul interesului pe care-l reprezintă pentru martor evenimentul perceput şi memorat, este evident că memoria de scurtă durată este incapabilă să reţină obiecte, fenomene, împrejurări, atâta timp cât acestea nu prezentau nici cel mai mărunt interes pentru martor, sau măcar nu ieşeau în evidenţă prin nimic deosebit. Cu totul alta este situaţia când martorul a asistat la un eveniment de natură să-i stârnească, fie şi temporar, interesul. În aceste cazuri, memoria fixând în mod firesc faptele şi împrejurările respective. Din nefericire se întâlnesc practici în activitatea organelor judiciare care nu au ce căuta atunci când dorim să realizăm o ascultare eficientă şi fără complicaţii a martorilor. Astfel, se obişnuieşte ca martorii sa fie chestionaţi excesiv cu privire la unele amănunte care nu au avut nici o relevanţă pentru martorii respectivi în momentul percepţiei, fiind amănunte nesemnificative, neexistând interes din partea martorului. Destul de des se întâlnesc declaraţii de martor luate pe multe pagini conţinând o sumedenie de amănunte fără importanţă, multe din ele „smulse” de la martor şi care nu de puţine ori chiar îngreunează desprinderea esenţialului

97 Tiberiu Bogdan-Psihologia comportamentului uman în procesul judiciar, Serviciul editorial şi cinematografic al M.I., Bucureşti 1983, pg.12498 E.Stancu, op.cit., pg.37899 S.A.Golunski, op.cit., pg.322-323

181

relatării martorului. Asemenea practici nu se justifică chiar dacă par a fi unele „teste” pentru verificarea capacităţii memoriei martorului.

În legătură cu unii factori perturbatori ai memoriei dorim să ne referim la câteva reguli tactice criminalistice necesare a se aplica în ascultarea martorului.

Vârsta şi sănătatea martorului influenţează starea mărturiei. Astfel, vor fi tratate cu rezerva cuvenită datele amănunţite furnizate de persoanele cu vârste înaintate sau de către copii.

Unele afecţiuni ale stării de sănătate influenţează negativ nu numai percepţia dar şi faza de întipărire şi selectare a datelor percepute.

Cu mari rezerve trebuie ascultaţi şi bolnavii psihic.Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama este uitarea, un fenomen natural

care determină denaturarea treptată a informaţiilor. La început se şterg din memorie detaliile neesenţiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esenţiale pentru ca, în final, să intervină acest proces al uitării.

Intensitatea uitării este influenţată de:- gradul impresiei produse de eveniment asupra martorului, asupra psihicului

acestuia- efortul persoanei de a reţine în minte faptul perceput- temperamentul martorului- intervalul de timp scurs din momentul în care a avut loc evenimentul- defecte ale memoriei100.

În baza regulilor uitării organele judiciare vor aplica în ascultare anumite reguli tactice:

- martorul să fie audiat de îndată ce este posibil; ascultarea să nu fie amânată pe perioade lungi de timp

- martorul să fie întrebat dacă nu cumva a făcut şi păstrat însemnări- reamintirea prin asociaţiune cu ajutorul organului judiciar- deplasare cu martorul la faţa locului.

Comunicarea informaţiilor organelor judiciare (reproducerea sau reactivarea)Redarea-reactualizarea-reproducerea reprezintă ultimul moment al formării

mărturiei. Este momentul în care cel care a perceput desfăşurarea faptelor compare în faţa organului judiciar în calitate de martor. În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor, modul comun de obţinere a depoziţiilor, îl constituie reproducerea orală care, în procesul judiciar, îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar101.

Fenomenul de reprezentare este strâns legat de particularităţile individuale ale fiecărei persoane. Unul din autori102 arată că procesul reproducerii depinde în mare masură de:

- capacitatea martorului de aşi formula ideile în mod just şi clar- starea psihică a celui audiat- caracterul celui audiat (comunicativ sau închis, modest sau lăudăros etc).

100 Idem, pg.323101 T.Butoi, op.cit, pg.95; E.Stancu, op.cit., pg.379102 S.A. Golunski-Criminalistica, op.cit, pg.324

182

Ca şi alte procese psihice care alcătuiesc procesul complex de formare a mărturiei şi ultima sa etapă poate fi influenţată de mai mulţi factori103:

- imaginaţia-întâlnită destul de frecvent în activitatea de ascultare, uneori fiind foarte greu de făcut o delimitare exactă între aceasta şi realitatea percepută anterior;

- gândirea-descoperă raporturile şi legăturile, trăsăturile şi esenţa fenomenelor ori a obiectelor sau anumitor părţi din acestea; operaţiile gândirii fiind: analiza şi sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea şi concretizarea;

- limbajul-joacă un rol foarte important în procesul cunoaşterii realităţii, fiind intercondiţionat cu gândirea, practica neexistând separat.

În procesul ascultării prezintă importanţă formele de limbaj-scris şioral-între acestea existând legatură şi deosebiri. Multe persoane întâmpină greutăţi în a se exprima în scris iar altele prin vorbire. Recomandabil este ca ascultarea să se facă oral, limbajul oral putând oferi posibilitatea organului judiciar să-şi formeze o imagine cât mai reprezentativă despre personalitatea martorului. Şi legiuitorul foarte posibil să fi avut în vedere aceste aspecte prevăzând regula ca declaraţiile martorilor să fie consemnate de organul judiciar şi excepţia să o constituie cazurile când martorul îşi consemnează în scris propriile declaraţii.

Există o serie de factori care pot influenţa mărturia, specifici momentului audierii104:

- priceperea cu care este condusă ascultarea de către organul judiciar şi condiţiile create pentru desfăşurarea ascultării; momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianţa în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor asupra capacităţii de exprimare; aceasta şi pentru faptul că, de regulă, ascultarea martorului se face la sediul organului judiciar;

- emotivitatea martorului;- personalitatea martorului, gradul de cultură şi inteligenţă, vârsta,

temperamentul, profesia, experienţa de viaţă etc;- atitudinea faţă de faptă, faţă de autorul acesteia şi relaţiile cu acesta (de

duşmănie, prietenie, de frică, angajat la firma autorului etc);- atitudinea faţă de anchetator (respect, antipatie, ură,etc).

4. Pregătirea în vederea ascultării

În general, toţi autorii de specialitate se opresc asupra următoarelor activităţi pregătitoare în vederea ascultării martorului105:

- studierea dosarului cu materialele cauzei- stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori şi cunoaşterea

acestora

103 Colectiv-Tactica...,op.cit., pg.89-92104 E.Stancu, Investigaţia..., op.cit., pg.73105 E.Stancu, op.cit., pg.380-381; Colectiv-Tactica criminalistică, op.cit., pg.94-95

183

- stabilirea momentului şi locului pentru ascultare şi asigurarea condiţiilor necesare ascultării

- citarea martorilor- întocmirea planurilor de ascultare.

Aceste etape nu sunt toate obligatorii a fi parcurse şi nici ordinea în care s-au enumerat, acest lucru depinzând de complexitatea cauzei, materialul probator, împrejurările ce urmează a fi clarificate prin ascultare.

Vom face referire numai la unele aspecte pe care le considerăm mai importante din perspectiva investigării infracţiunilor silvice.

a. Studierea dosarului cauzeiConform legislaţiei silvice, pe lângă organele de poliţie judiciară au drept să

constate infracţiuni silvice şi organele din cadrul structurilor silvice. Când acestea constată infracţiunea organul de urmărire penală este sesizat prin primirea procesului verbal de constatare, de obicei fără alte materiale. În consecinţă organul de poliţie judiciară care urmează a efectua cercetarea penală trebuie să reţină din actul de sesizare toate amănuntele privind locul şi împrejurările comiterii faptei, timpul comiterii (ziua, ora aproximativă), trasee de deplasare ale autorilor, modalitatea de săvârşire, mijlocul de transport folosit, instrumentele folosite, locul unde s-a găsit materialul lemnos produs al infracţiunii.

Prin analizarea acestor date şi în urma efectuării cercetării la faţa locului pot fi identificate persoane care ar fi putut lua cunostinţă în mod direct, sau indirect, de comiterea faptei. Prin studierea materialelor existente în dosarul cauzei se vor stabili şi aspectele şi împrejurările care pot fi clarificate (probate) prin declaraţii de martor, ce date s-ar putea obţine de la martor şi cunoaşterea condiţiilor obiective sau chiar subiective care au putut influenţa percepţia şi formarea mărturiei.

Odată cu studierea dosarului considerăm că organul judiciar trebuie să realizeze ceva foarte important, având în vedere domeniul special în care se efectuează cercetarea şi anume pregătirea personală. Aceasta presupune studierea legislaţiei, eventual studierea unor speţe asemănătoare soluţionate şi nu în ultimul rând se recomandă discutarea cu organul silvic constatator sau cu cel care are în administrare sau gestiune fondul în care s-a comis infracţiunea. Este importantă şi punerea la punct cu înţelegerea termenilor specifici folosiţi în silvicultură, acest lucru tot cu ajutorul organelor silvice.

b. Stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultateAşa cum am arătat mai sus, în cele mai multe situaţii trebuie identificate

persoanele care ar fi putut avea posibilitatea să fie martori ai comiterii infracţiunii. Această activitate este destul de greu de realizat pentru următoarele motive:

- nivelul de cultură şi conştiinţă a majorităţii populaţiei determină reţineri în a se implica în procese penale în această calitate, în special în cazul infracţiunilor silvice şi mai ales dacă partea vătămată este statul;

- situaţia aceasta s-a accentuat după anii 1990 odată cu restituirea pădurilor către vechii proprietari; majoritatea persoanelor nu concep ca având calitatea de proprietari cineva să le impună un regim restrictiv de administrare şi folosinţă a terenurilor forestiere şi a pădurilor; de aici mulţi

184

nu au conştiinţa că s-a comis o infracţiune, că fapta prezintă pericol social şi ca atare nu depun mărturie;

- frica de a nu avea probleme din partea autorilor faptelor sau din partea apropiatilor acestora; în judeţul Harghita (localităţile Vlahiţa şi Căpâlniţa) infractorii silvici, în mai multe cazuri, s-au manifestat foarte violent atât faţă de organele silvice cât şi faţă de organele de poliţie şi jandarmerie în momentul în care au fost prinşi în flagrant);

- martorii sunt angajaţi ai societăţilor comerciale ai căror patroni sunt autorii infracţiunilor silvice sau instigatorii acestora, existând riscul pierderii locului de muncă;

- au comis şi ei infracţiuni silvice însă nu au fost prinşi.În ultimii ani a apărut un fapt pozitiv manifestat prin aceea că acolo unde s-au

format asociaţii de proprietari de păduri (composesorate) bine organizate s-a schimbat atitudinea oamenilor faţă de protejarea pădurilor din partea membrilor, astfel că aceştia sesizează comiterea faptelor ilegale îndreptate împotriva pădurii şi în cea mai mare parte acceptă şi să depună mărturie.

Oricum, pentru identificarea martorilor este necesară o bună colaborare dintre organele de poliţie judiciară, organele silvice, administraţia primăriilor şi consiliile locale, reprezentanţii proprietarilor sau proprietarii persoane fizice.

În cazul infracţiunilor silvice categoriile de persoane din rândul cărora s-ar putea selecta martori sunt:

- personalul silvic ai ocoalelor silvice de stat sau private, altele decât agenţii constatatori

- paznici de păduri proprietatea composesoratelor, proprietatea privată a persoanelor fizice ori juridice, proprietatea administraţiei publice locale, a bisericilor, unităţilor de învăţământ etc.

- membri ai asociaţiilor de vânătoare, paznici de vânătoare- angajaţi ai societăţilor comerciale cu profil de exploatare forestieră care au

lucrat în zona de interes- angajaţi ai societăţilor comerciale care execută lucrări de amenajare şi

întreţinere a drumurilor forestiere- culegători de ciuperci, plante medicinale, cetină, scoarţă de copac şi alte

produse ale pădurii- ciobani şi alţi păstori de animale- proprietari de căsuţe de vacanţă sau cabane turistice- locuitori care au casele la marginea localităţilor, pe traseele de deplasare

spre păduri- lucrători la instalaţiile de debitat material lemnos în cherestea- turişti- alte persoane care pot fi indicate de părţile vătămate sau chiar de autor

(inclusiv în apărarea sa).

185

În cazul martorilor propuşi de părţi trebuie să li se acorde o atenţie sporită. La fel persoanelor participante la comiterea infracţiunii dar care au acţionat fără vinovăţie.

După identificarea posibililor martori organul judiciar trebuie să realizeze şi o cunoaştere a acestora sub următoarele aspecte106:

- nivelul de cultură şi de pregătire, nivelul de inteligenţă- interesele predominante ale persoanei, eventuale preocupări care au putut

influenţa perceperea- starea sănătăţii în momentul realizării perceperii şi chiar starea de

emotivitate- mediul în care trăieşte, acesta putând avea efect asupra experienţei de viaţă,

a intereselor etc.- profesia şi ocupaţia- trăsături de caracter (hotărât – nehotărât, liniştit-agitat, vesel-trist, curajos-

fricos, deschis-închis)- relaţiile cu persoanele cu privire la care se efectuează cercetarea şi

ascultarea- eventuale aspecte ale cauzei în care ar putea fi personal interesaţi- vicii şi pasiuni- afecţiuni fizice sau psihice, boli de care suferă.

c. Stabilirea momentului şi locului pentru ascultareÎn legătură cu acest aspect organul judiciar trebuie să aibă în vedere evitarea

pericolului înţelegerii cu alţi martori ca şi influenţarea celui care va fi audiat de către alte persoane, din familie sau din anturajul său ori al autorului faptei.

Despre momentul şi faptul citării se recomandă să nu aibă cunoştinţă decât martorul.

Dacă sunt mai mulţi martori este indicat, în măsura posibilităţilor, ca aceştia să fie citaţi în aceeaşi zi la intervale mici de timp şi invitaţi în încăperi diferite pentru a reduce posibilitatea de a lua contact între ei.

Dacă martorii nu au fost citaţi în aceeaşi zi, este bine ca cei audiaţi să nu cunoască ce martori vor mai fi audiaţi în cauză.

De asemenea, am observat în practică că nu este bine ca martorul să fie citat cu mult timp înainte de data planificată pentru audiere. Acest interval de timp dintre momentul citării şi cel al audierii va fi cât mai scurt posibil, chiar şi de ordinul orelor. Desigur, se va ţine seama şi de programul de activitate şi specificul locului de muncă al martorului.

În ceea ce priveşte locul audierii legea procesual-penală nu stabileşte un loc anume în care trebuie să se facă audierea. De regulă, aşa cum am mai spus, ascultarea se face la sediul organului judiciar dar atunci când situaţia impune ea poate fi efectuată şi în alte locuri (chiar şi la locul comiterii infracţiunii).

Sunt situaţii obiective când audierea trebuie să se facă în alte locuri: la locuinţa martorului sau la spital când acesta este bolnav şi nu se poate deplasa, în arest sau la penitenciar când martorul este arestat în altă cauză, în sanatorii etc.

Un alt aspect ce ţine de pregătirea ascultării este asigurarea prezenţei unuia din părinţi, tutore sau curator când martorul nu a împlinit 14 ani sau a unui interpret când 106 Colectiv-Tactica..., op.cit., pg.96-97

186

martorul nu cunoaşte limba română. Acest din urmă aspect, din propria experienţă, l-am întâlnit foarte des în judeţul Harghita, zonă locuită în majoritate de populaţie de naţionalitate maghiară.

În legătură cu citarea martorilor, acest aspect nu ridică probleme deosebite de tactică, unele din acestea le-am şi amintit mai sus.

Organul judiciar este, însă, obligat să efectueze citarea în conformitate cu dispoziţiile C.P.P., art.175-181. Astfel, citarea se face:

- la adresa unde locuieşte- la locul indicat de cel în cauză- la locul de muncă- la spital- la locul de arest sau deţinere- la unitatea militară, dacă martorul este militar în termen sau rezervist

concentrat- la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care

efectuează urmărirea penalăCa forme de citare organul judiciar poate opta în funcţie de condiţiile concrete

ale cauzei şi de persoana martorului. Formele utilizate sunt citarea în scris, notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.

În cazul în care se deţin date că martorul este refractar şi există posibilitatea de a nu se prezenta, se va folosi forma scrisă şi nu celelalte forme, tocmai pentru a exista dovada citării conform C.P.P. şi posibilitatea sancţionării.

d. Întocmirea planului de ascultareRealizarea unei bune şi eficiente audieri, în special în cauzele complexe, este

condiţionată, în mare măsură, de existenţa unui plan de ascultare întocmit pe baza cunoaşterii întregului material privitor la cauza penală şi la persoana martorului.

Planul de ascultare, practic, reprezintă materializarea problemelor ce urmează a fi lămurite prin intermediul unor întrebări care vor fi adresate martorului.

Practic, planul de ascultare se prezintă sub forma unei scheme în care sunt prevăzute toate problemele ce trebuie clarificate prin ascultare cât şi întrebările corespunzătoare.

Practica judiciară s-a fixat asupra unei anumite succesiuni a problemelor ce trebuie cuprinse în planul de ascultare: indicarea într-o anumită ordine a împrejurărilor ce urmează a fi clarificate; întrebări prin care se clarifică aceste împrejurări, altele necunoscute, precizarea datelor existente deja la dosar în legătură cu împrejurările necunoscute; pregătirea înscrisurilor, fotografiilor, alte mijloace materiale de probă care se consideră necesar a fi prezentate martorului pentru lămurirea unei împrejurări, verificarea de date sau în scop tactic pentru a-l ajuta pe martor să-şi amintească cele percepute107.

Ordinea întrebărilor prevăzute în plan trebuie să aibă o succesiune logică, firească, urmărind firul evenimentelor cercetate. Nu se exclud întrebările surpriză, neaşteptate de martori.107 E.Stancu, Investigaţia…, op.cit., pg.77

187

5. Reguli şi procedee de tactică criminalistică aplicate în ascultarea martorilor

Ascultarea propriu-zisă a martorului, în general, parcurge trei etape108:- verificarea identităţii martorului şi ascultarea cu privire la datele personale- relatarea liberă sau spontană- ascultarea dirijată (interogatoriul).

Aş include o etapă separată, după verificarea identităţii, şi anume depunerea jurământului. Această activitate este un moment solemn la începutul audierii şi destul de complexă din punct de vedere psihologic, în special pentru martor şi mai ales martorul creştin. Consider că acest moment trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate şi importanţă.

Persoana care se constituie ca martor într-un proces penal are anumite obligaţii morale care se nasc din cunoaşterea împrejurărilor, a persoanelor care iau parte la proces. Aceste obligaţii morale la care se adaugă şi cele juridice determină o anumită reacţie a persoanelor martor în sensul că unele vor maximiza iar altele vor minimaliza această calitate.

Intervenţia în conţinutul jurământului a religiei, referirea la divinitate, reprezintă pentru omul simplu, cu frica lui Dumnezeu, un impact psihic puternic.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământ, acestuia i se atrage atenţia să spună adevărul.

Despre depunerea jurământului se consemnează în declaraţia martorului şi acesta semnează.

a. Relatarea liberăConform dispoziţiilor art.86 C.P.P., martorului i se înfăţişează obiectul dosarului

arătându-i-se care sunt faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea109.

Ascultarea va începe prin respectarea disp. art.84 C.P.P., respectiv adresarea de întrebări prealabile referitoare la nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie. Apoi martorul va fi întrebat dacă este soţ sau rudă cu vre-una dintre părţi şi în ce raporturi se află cu acestea precum şi dacă a suferit vre-o pagubă de pe urma infracţiunii.

În cadrul acestei etape martorului i se cere să relateze, singur, liber, tot ceea ce ştie despre împrejurările în care evenimentul s-a produs. I se cere, de asemenea, să nu se grăbească şi să prezinte evenimentele pe cât posibil în ordinea producerii lor, cu toate amănuntele pe care le-a reţinut, fără a încerca o selectare a lor.

Este indicat ca organul judiciar să asculte în mod liniştit relatarea martorului evitându-se schiţarea vreunui gest, reacţie, mimă sau expresie prin care se aprobă sau se dezaprobă afirmaţiile martorului. Încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate şi nerăbdare, lipsa de atenţie, folosirea de expresii de mirare, luarea în glumă au darul de a bloca sau de a deruta ori a intimida martorul.

108 E.Stancu, op.cit., pg.78; E.Stancu-Tratat de criminalistică, ed. a III-a, 2004, op.cit., pg.383-384; Ion Mircea-Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1978, pg.154-155; Camil Suciu-Criminalistica, Bucureşti 1972109 M.Le Claire, op.cit., pg.273

188

b. Ascultarea dirijatăNu este o etapă obligatorie, ea intervine atunci când prin relatarea liberă a

martorului nu s-au lămurit toate aspectele. Aceasta constă în adresarea de întrebări de către organul judiciar şi recepţionarea răspunsurilor martorului.

Între cele două etape de ascultare nu trebuie să existe neapărat o delimitare clară, acestea se pot întrepătrunde. În timpul relatării libere, în special când martorul pierde firul evenimentelor, organul judiciar care face audierea poate interveni cu întrebări pentru concretizarea relatării.

În literatura criminalistică şi procesual penală se indică următoarele tipuri de întrebări110:

- de precizare sau de referinţă- de completare- ajutătoare sau de reamintire- de control sau de verificare

În formularea întrebărilor, tactica criminalistică impune respectarea anumitor reguli:

- formularea de întrebări clare, simple, precise şi concise- întrebările se vor referi la faptele percepute de martori şi nu la opinia

acestuia despre ele.- întrebările să nu conţină elemente de intimidare şi nici referiri la promisiuni

de avantaje pentru martor dacă va răspunde într-un anumit fel- orice întrebare formulată va ţine seama de nivelul de pregătire, experienţa

de viaţă, inteligenţa martorului- evitarea folosirii de tonuri diferite în adresarea întrebării astfel încât să

sugereze un anumit răspuns.Sugestia este un aspect foarte periculos în efectuarea interogatoriului şi conduce

la o alterare gravă a declaraţiilor martorului. În cazul întrebărilor sugestive martorul are tendinţa de a nu contrazice pe anchetator.

Privită prin prisma aspectului calitativ, pentru anchetator întrebarea sugestivă constă în introducerea unui element al răspunsului în întrebare. Din punct de vedere cantitativ ea vizează limitarea răspunsurilor, orientând sau incitând răspunsul martorilor.

Rezistenţa la sugestie este dependentă de o serie de factori care privesc personalitatea martorului, un rol important avându-l vârsta. Copiii, tinerii sunt mai uşor influenţabili iar vârstnicii mai greu.

Care sunt avantajele ascultării dirijate111?:- înlătură confuziile şi contrazicerile pe care martorii le-au făcut în povestirea

liberă- elimină posibilitatea martorilor de a se abate de la împrejurările care

interesează cauza- oferă posibilitatea celui care a condus ascultarea de a ajuta martorii să-şi

amintească unele împrejurări uitate

110 E.Stancu, op.cit., pg.385-388; N.Volonciu, op.cit., pg.368111 Colectiv-Tactica..., op.cit., pg.103

189

- constituie metoda de bază în demascarea martorilor de rea credinţă care, în mod deliberat, vor să ascundă anumite împrejurări cunoscute

- constituie un mijloc important pentru obţinerea de date necesare cunoaşterii personalităţii martorilor precum şi a sentimentelor pe care aceştia le nutresc faţă de faptă şi făptuitor.

Ascultarea dirijată poate avea şi neajunsuri, cel mai mare constituindu-l cazurile în care întrebările au un grad mare de sugestibilitate.

Pe lângă forma declaraţiei scrise, ascultării directe nemijlocite, art.862 C.P.P. introduce modalităţi speciale de ascultare a martorului.

În situaţiile de atribuire a unei alte identităţi martorului, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorul să fie ascultat fără să fie prezent fizic, prin intemediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. Şi în cazul martorului, în astfel de situaţii, la ascultare poate participa un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor.

6. Ascultarea martorilor care nu cunosc limba română

Având în vedere specificul infracţiunilor silvice, rar vom întâlni martori cetăţeni străini (care nu cunosc limba română), de aceea vom prezenta câteva aspecte privind ascultarea martorilor cetăţeni români de alte naţionalităţi care nu cunosc deloc sau destul de puţin limba română vorbită. Trăind în judeţul Harghita am întâlnit în activitatea de anchetă cazuri de persoane aparţinând naţionalităţii maghiare care nu cunoşteau limba română (fie martori sau făptuitori).

Codul de procedură penală prevede pentru asemenea situaţii folosirea unui interpret care cunoaşte limba martorului. Interpret poate fi orice persoană care cunoaşte limba vorbită de martori, acesta putând fi chiar coleg cu anchetatorul. Când anchetatorul cunoaşte limba respectivă nu sunt probleme.

Înainte de ascultare anchetatorul trebuie să-i pună în vedere interpretului să traducă exact cuvintele în înţelesul lor din context, în cazul celor cu mai multe semnificaţii să nu adauge propriile cuvinte, adică să nu influenţeze interogatoriul prin introducerea propriilor opinii sau păreri, de aceea, dacă este posibil, anchetatorii din cadrul organelor de urmărire penală (poliţie şi procuratură) este bine să apeleze la un coleg pentru a face rolul de interpret. În faţa instanţei de judecată există reglementări precise iar, pe de altă parte, de regulă judecătorii sau cel puţin grefierul cunosc limba minorităţii maghiare.

Dezavantajul ascultării prin intermediul interpretului în faza de urmărire penală este acela că anchetatorul nu poate realiza relaţia psihologică necesară cu martorul. Interpretul, în general, „rupe” această posibilă relaţie.

Pentru asemenea martori personal aş recomanda ca în etapa relatării libere martorul să-şi consemneze propria declaraţie în limba maternă care, apoi poate fi tradusă în limba română.

De asemenea, există greutăţi în sensul traducerii unor termeni specifici silviculturii. Se va apela, în asemenea cazuri, la personal silvic de specialitate,

190

cunoscători ai limbii maghiare, pentru a asigura traducerea cât mai aproape de înţelesul acestor termeni în limba maghiară.

7. Particularităţi ale ascultării martorilor în cazul comiterii unor infracţiuni de distrugere prin incendiere de păduri.

Audierea martorilor infracţiunilor silvice nu comportă, în general, reguli tactice de ascultare speciale. Totuşi, în cazul incendiilor de păduri se impun câteva aspecte de care este bine să se ţină seama.

Cele mai multe incendii atrag atenţia oamenilor, mai ales prin efectele spectaculoase create de flăcări sau fum ori alte manifestări ale focului. Această atragere a atenţiei oferă posibilitatea de a identifica persoane care pot furniza diferite date cu privire la modul de izbucnire a incendiului, locul de unde s-a declanşat şi, uneori, chiar referitor la cauze.

În cazul producerii de incendii ascultarea martorilor trebuie făcută cu maximă urgenţă şi, pe cât posibil, chiar la locul unde ei au fost identificaţi. Acest lucru se poate produce chiar cu ocazia cercetării la faţa locului urmând ca apoi să se facă o reascultare şi consemnarea declaraţiei conform dispoziţiilor C.P.P. (după începerea urmăririi penale).

Este bine să se reţină că sub impresia puternică pe care le-a lăsat-o evoluţia incendiului ori urmările acestuia, unele persoane pot manifesta tendinţe de exagerare în relatările lor şi, în acest caz, prin calm şi mult tact trebuie ascultate cu grijă pentru a putea desprinde esenţialul.

Persoanele în vârstă, copiii şi o parte din femei sunt impresionate puternic de incendii, iar relatările lor pot fi punctate de descrierea unor închipuiri şi, de aceea, se cere o mare putere de selecţie a informaţiilor.

Martorii ce se oferă singuri să dea date cu privire la producerea incendiului prezintă mare interes mai ales când aceştia fac parte din rândul persoanelor care au sosit la faţa locului înaintea pompierilor ori a organelor de poliţie ori chiar au intervenit pentru stingerea focului ori limitarea extinderii lui.

8. Fixarea declaraţiilor martorilor

Consemnarea în scris a declaraţiilor martorului decurge din prevederea art.86 alin.3 şi 4, combinat cu art.73 C.P.P. privind declaraţiile învinuitului/inculpatului.

Declaraţiile martorului se scriu după începerea urmăririi penale pe formulare tipizate, înseriate care conţin şi prevederi privind depunerea jurământului sub toate formele prevăzute de lege.

În situaţii deosebite (exemplu, la cercetarea la faţa locului) când organul judiciar nu are asemenea formulare sau nu le poate folosi, se consemnează declaraţia pe coli de hârtie albe având grijă să se facă referire la toate elementele prevăzute de C.P.P. (soţ sau rudă cu făptuitorul, relaţiile cu acesta, dacă a suferit pagube în urma comiterii infracţiunii, jurământul, aducerea la cunoştinţă a conţinutului infracţiunii de mărturie mincinoasă).

191

De regulă, declaraţia se scrie cu mâna sau la maşina de scris de către organul judiciar. Dacă martorul solicită în mod expres poate să-şi scrie declaraţia personal.

La sfârşitul declaraţiei este important să se facă menţiunea despre faptul că martorul a citit conţinutul declaraţiei apoi declaraţia se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de către martor şi anchetator.

Deşi în cazul infracţiunilor silvice nu se impune, în anumite cauze speciale, cu acordul martorului, fixarea declaraţiei se poate face şi pe bandă magnetică sau video dar acest lucru nu exclude forma scrisă care este prevăzută de lege.

De asemenea, conform disp. art.862 al.4 C.P.P., declaraţia martorului ascultat prin metodele speciale, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă. Conform al.5, în cursul urmăririi penale se întocmeşte un proces verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi se semnează de procurorul care a fost prezent la ascularea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului transcrisă va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat.

9. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor

Orice declaraţie de martor poate fi, din diferite motive, reală sau mincinoasă, parţial sau integral, lucru pentru care ea trebuie verificată de către organul judiciar.

În principal, această verificare se face prin compararea conţinutului declaraţiei cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Verificarea se poate face şi prin desfăşurarea altor activităţi procesuale: audieri de martori, ascultarea învinuitului, a părţii vătămate, confruntări etc.

Destul de frecvent sunt folosite şi reconstituirile. De asemenea se poate recurge şi la efectuarea de controale medicale privind sănătatea fizică şi psihică a martorului.

În ceea ce priveşte evaluarea probei testimoniale trebuie să pornim de la principiul consacrat în dreptul românesc, respectiv principiul liberei aprecieri a probelor, adică nici o probă nu are o valoare stabilită dinainte de lege mai mare decât alta.

Operaţia de analiză şi apreciere a unei declaraţii se efectuează în cadrul examinării şi aprecierii tuturor probelor administrate existente la dosar, ea presupunând, în esenţă, un studiu comparativ al faptelor stabilite cât şi un studiu comparativ al surselor directe sau indirecte din care provin datele112.

Secţiunea a IV-a – Tactica ascultării învinuiţilor şi inculpaţilor

Ascultarea învinuiţilor (inculpaţilor) este o activitate deosebit de importantă pentru soluţionarea oricărei cauze penale, pentru respectarea drepturilor la apărare a fiecărei persoane în spiritul prezumţiei de nevinovăţie. Nu trebuie să se uite faptul că 112 E.Stancu, op.cit, pg.388

192

învinuitul este personajul principal al procesului penal, figura centrală şi în jurul lui se desfăşoară întreaga activitate de administrare a probelor, în acuzare sau apărare, dar toată activitatea subordonată principiului dominant al procesului penal, şi anume aflarea adevărului.

De aceea, organul judiciar trebuie să-i acorde importanţa cuvenită.Persoana care săvârşeşte o infracţiune are calitatea de făptuitor până în

momentul în care devine învinuit prin începerea urmăririi penale, când devine şi subiect de drepturi şi obligaţii procesuale. Declaraţia învinuitului sau inculpatului este importantă indiferent dacă acesta recunoaşte sau neagă faptele comise, exprimă sau nu realitatea. De multe ori nerecunoaşterea faptei de către învinuit determină organul judiciar să identifice alte mijloace de probă necesare aflării adevărului.

1. Aspecte procesuale. Importanţa şi semnificaţia elementelor de tactică criminalistică în ascultarea învinuitului inculpatului

Procedura de obţinere a declaraţiilor învinuitului înmănunchează un complex de reguli de ordin procesual şi tactic criminalistic.

Legiuitorul a prevăzut o procedură de ascultare care oferă posibilitatea unei investigări minuţioase a subiectului procesual care, în realitate, cunoaşte cele mai multe date în legătură cu săvârşirea infracţiunii113.

Declaraţia învinuitului constituie un drept al acestuia şi nu o obligaţie. El nu poate fi obligat să declare, acesta având „dreptul la tăcere114”.

Învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi probeze nevinovăţia sa, sarcina administrării probelor revenind organului de urmărire penală şi instanţei de judecată (art.65 C.P.P.). În cazul când există probe de vinovăţie acesta are dreptul să probeze netemeinicia lor. Organul judiciar este obligat să adune probe atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului chiar dacă acesta îşi recunoaşte fapta.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte, furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte constituie prima modalitate prin intermediul căreia îşi exercită dreptul la apărare.

Pe parcurul procesului penal învinuitul sau inculpatul este ascultat, în mod obligatoriu, de mai multe ori:

- la începerea urmăririi penale- cu ocazia luării măsurii reţinerii sau arestării (procedura de ascultare fiind

prevăzută de art.70-74, 150, 323-324, 473, 481 şi 483)- la prezentarea materialului de urmărire penală- în etapa cercetării judecătoreşti.

Învinuitul şi inculpatul poate fi ascultat, însă, ori de câte ori este necesar.Unii autori115 desprind chiar, cel puţin trei funcţii ale declaraţiilor învinuitului-

inculpatului:113 Ion Neagu-Drept procesual penal, Ed. Global Lex, Bucureşti 2004, pg.349; N.Volonciu, op.cit., pg.361114 Valerică Dabu, Pro Lege nr.4/2004, pg.45-Dreptul învinuitului/inculpatului de a nu face nici o declaraţie; E.Stancu, op.cit., pg.424115 Dr.Nicolae Văduva-Criminalistică (Curs de tactică şi metodică), Ed. Universitaria 2002, pg.101-102; P.Bouzat, J.Pinatel-Traité de Droit Pénal et Criminologie, vol.21, Ed. Dalloz, Paris, 1972, pg.1163

193

- funcţia de mijloc de probă- funcţia de mijloc de apărare- mijloc de oprire a eventualelor abuzuri şi de prevenire a posibilelor erori

judiciare.Principalele reguli tactice referitoare la ascultarea învinuitului/inculpatului sunt

cuprinse imperativ în însăşi normele procesual-penale ce reglementează cadrul legal în care trebuie să se desfăşoare această activitate: declaraţia scrisă personal de către învinuit-inculpat reduce probabilitatea retractării ulterioare; art.71 alin.1 şi 3 C.P.P. are în vedere ascultarea separată a fiecărui învinuit sau inculpat urmărind finalitatea tactică a evitării influenţării reciproce, atunci când într-o cauză urmează a fi ascultaţi mai mulţi învinuiţi; dispoziţiile cuprinse în art.71 alin.3 şi art.72 C.P.P. oferă garanţia obţinerii unor declaraţii mai ample, exacte şi neinfluenţate de intervenţia intempestivă a organului judiciar.

Regulile tactice de ascultare au un caracter individual şi trebuie aplicare nuanţat, adaptate specificului cauzei şi personalităţii celui ascultat116.

2. Aspecte referitoare la psihologia învinuitului şi inculpatului; particularităţi psihologice ale procesului formării şi redării declaraţiilor

În perioada post infracţiune îşi fac apariţia procesele psihice determinate de teamă, încercările infractorului de simulare şi de disimulare în vederea evitării identificării şi tragerii la răspundere penală. Particularităţile proceselor de percepţie şi de memorare a faptelor săvârşite determină procesul formării şi redării declaraţiilor învinuitului. Se consideră că învinuitul sau inculpatul reprezintă sursa celor mai ample şi fidele informaţii cu privire la activităţile nemijlocit legate de infracţiune, precum şi cu privire la cele ce au precedat sau succedat acestui moment, deoarece faţă de cei care au participat la săvârşirea infracţiunii în alte calităţi, învinuitul, în majoritatea cazurilor, se găseşte în condiţii optime de percepţie şi memorare117. Acest aspect, însă, trebuie privit nuanţat. Cunoaşterea informaţiilor legate de fapte şi împrejurări necesită atenţie, care are un rol mobilizator asupra percepţiei şi memorării doar în măsura în care stările afective, sentimentele care o determină, se situează în limitele unei anumite intensităţi. Din acest punct de vedere stările emoţionale de intensitate medie au un efect stimulator asupra atenţiei, însă sentimentele ce depăşesc o anumită intensitate, adică emoţiile şoc, au un efect distructiv asupra atenţiei.

În cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, cum este şi cazul infracţiunilor silvice, condiţiile de percepţie şi memorare sunt propice şi de aceea declaraţiile învinuitului pot furniza cele mai bogate şi exacte informaţii cu privire la împrejurările săvârşirii infracţiunii.

În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă făptuitorii pot da declaraţii sincere cu privire la faptele săvârşite. O caracteristică psihologică a acestora o constituie faptul că, deşi recunosc faptele, nu se consideră vinovaţi de săvârşirea lor sau îşi diminuează sugestiv răspunderea.

116 Aurel Ciopraga, Criminalistica-Tactică, Universitatea A.I.Cuza, Iaşi117 A.Ciopraga, I Iacobuţă-Criminalistica, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, pg.313

194

Trebuie să recunoaştem faptul că lacunele memoriale cu privire la unele împrejurări ale cauzei nu trădează neapărat reaua credinţă a învinuitului.

Rolul jucat la săvârşirea infracţiunii, acela de principal actor, precum şi poziţia procesuală distinctă în care apare în proces, conferă învinuitului o fizionomie psihologică proprie care explică existenţa unor particularităţi, sub raportul condiţiilor de percepţie, de memorare şi de reproducere a faptelor. Organele judiciare, cunoscând aceste particularităţi, vor putea diferenţia procedeele tactice de ascultare aplicabile într-o situaţie sau alta şi vor putea aprecia exact, pe baza probelor, acest util dar extrem de complex element de informare.

2.1. Psihologia învinuitului sau inculpatului în perioada de după săvârşirea infracţiunii

În această perioadă post-faptă elementul dominant care caracterizează psihologia infractorului este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi răspunderii. Această stare de tensiune provoacă anumite procese psihice care generează o stare de nelinişte, de nesiguranţă, de lipsă de control normal asupra modului de comportare, ceea ce conduce şi explică o serie de greşeli în atitudinile şi declaraţiile făcute. Aşa se explică o serie de acţiuni întreprinse de făptuitor: distrugerea de obiecte sau înscrisuri care pot constitui mijloc de probă sau înstrăinarea lor, ascunderea lor, încercarea de a crea alibiuri.

Alţi infractori, după descoperirea faptei şi declanşarea anchetei, încearcă să obţină date despre evoluţia acesteia, caută să intre în contact cu persoanele ascultate de anchetatori, se deplasează la locul comiterii faptei etc.

2.2. Unele elemente de ordin psihologic ale relaţiei anchetator-anchetatAnchetatorul trebuie să reprezinte o garanţie pentru cel ascultat că nu se

urmăreşte altceva decât stabilirea adevărului.În general, pentru un anchetator activitatea de ascultare a învinuitului este cea

mai complexă şi anevoioasă din activitatea sa şi tot atât de stresantă. De aceea, aceasta reclamă o serie de calităţi pe care trebuie să le deţină anchetatorul:

- inteligenţă şi perspicacitate, abilitate şi tact- curaj şi stăpânire de sine- rezistenţă la tensiune psihologică- plăcere de a lucra cu oamenii- să aibă forţă de persuasiune- perseverenţă, consecvenţă în aflarea adevărului- autocontrol- spirit de observaţie- obiectivitate- uneori, capacitate actoricească.

Pe de altă parte, magistratul trebuie să se ferească de manifestările care pot conduce la un rezultat negativ sau ineficient:

195

- aşa-zisele „amprente profesionale”, adică, înclinaţii spre o anumită optică, concepţie, urmărirea ca finalitate a dovedirii vinovăţiei şi nu a aflării adevărului;

- orientarea unilaterală a investigaţiilor, tendinţa de minimalizare a faptelor şi împrejurărilor favorabile învinuitului sau supradimensionarea împrejurărilor ce ar confirma învinuirea;

- bănuiala excesivă;- transformarea experienţei profesionale în rutină şi empirism profesional;- disproporţionata încredere în sine, în intuiţia sa manifestată într-o atitudine

de superficialitate şi de superioritate;- lăsarea sub influenţa sentimentelor de simpatie sau antipatie;- permisivitatea, prin care se înţelege acceptarea (conştientă sau nu) de a fi

studiat psihologic de către persoana anchetată.În lumea juriştilor se apreciază – hiperbolizat, desigur – că anchetatorul ideal

trebuie să aibă „înţelepciunea proverbială a biblicului Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison”. Această afirmaţie, retorică şi exagerată, este însă, la o scară normală, revelatorie sub raportul exigenţelor ce trebuie însumate în persoana anchetatorului.

În literatura de specialitate118 sunt prevăzute unele reguli tactice care pot facilita contactul verbal între interlocutori:

- în contactul cu adversarul, înainte de a fi ascultaţi suntem priviţi;- exprimarea clară, în limbaj inteligibil a interlocutorului, este obligatorie;- înainte de a vorbi trebuie să ştim să observăm şi să ascultăm;din primele

clipe de contact cu învinuitul trebuie să-l studiem, la început în ansamblu şi apoi mişcările necontrolabile în momentul în care este chestionat asupra problematicii critice;

- faţă de interlocutor se recomandă a se avea o atitudine deschisă; - învinuitul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare atenţie,

deci această atitudine exprimă respectul anchetatorului faţă de el însuşi;- faţă de interlocutor se recomandă a avea o atitudine echilibrată, exasperant

de calmă, răbdătoare;- înţelegerea umană faţă de învinuit dar fără a se confunda cu bunăvoinţa sau

cu iertarea.

3. Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului

3.1. Studierea materialelor cauzeiPregătirea pentru ascultare presupune stabilirea problemelor ce urmează a fi

lămurite cu ocazia ascultării, tactica de ascultare, materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării.

118 Tiberiu Bogdan, Ion Sântea, Rodica Drăgan-Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. M.I. Bucureşti 1988, pg.151-152

196

Practica a demonstrat faptul că ascultarea învinuitului nu poate fi realizată în condiţii de maximă eficienţă fără cunoaşterea temeinică, prin studiu aprofundat, a materialelor probatorii administrate în cauza ce face obiectul cercetării.

Pe baza studiului acestor materiale se stabilesc persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de învinuiţi, faptele care pot fi reţinute, participanţii, calitatea şi contribuţia la săvârşirea infracţiunilor, probleme ce trebuie lămurite prin ascultare119.

Pe lângă cunoaşterea materialelor cauzei, în cazul infracţiunilor din domenii speciale, aşa cum sunt şi cele la regimul silvic, este necesară o pregătire de specialitate a anchetatorului pentru cunoaşterea legislaţiei din acest domeniu, unele date tehnice, termeni de specialitate şi modalităţi specifice de săvârşire a infracţiunilor, regimul exploatării materialelor lemnoase, sistemele de marcare, instrumentele de marcare, atribuţiile de serviciu şi competenţa organelor silvice, modul de folosire şi circulaţia documentelor oficiale privind provenienţa şi transportul materialelor lemnoase.

Studierea materialelor cauzei se poate extinde şi la alte dosare, soluţionate sau nu, dacă au legătură cu învinuitul sau cu fapta cercetată.

3.2. Cunoaşterea învinuitului şi inculpatuluiPe lângă cunoaşterea concretă a faptelor comise de învinuit sau inculpat, organul

de urmărire penală trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoaşterea personalităţii şi a trăsăturilor specifice acestuia.

Trăsăturile psihice ce definesc personalitatea sunt120: - caracterul – definit ca manifestarea de conduită cu semnificaţie morală

pozitivă (sinceritate, corectitudine, conştiinciozitate, demnitate, sociabilitate etc.) sau negativă (egoism, susceptibilitate, îngâmfare etc.);

- temperamentul- determină diferenţierea psihică a indivizilor în funcţie de capacitatea energetică şi dinamica comportamentului (coleric, sanquinic, flegmatic şi melancolic);

- aptitudinile (inteligenţa, precizia memoriei, spiritul de observaţie, imaginaţia).

Pentru cunoaşterea personalităţii învinuitului sau inculpatului organul de urmărire penală are mai multe posibilităţi, activităţi directe sau indirecte121:

- investigaţiile- actele premergătoare- cercetarea la faţa locului- verificări la cazier judiciar şi alte evidenţe- ascultarea martorilor, a altor învinuiţi- studierea unor înscrisuri emanate de la învinuit sau inculpat etc.

Alte date care trebuie cunoscute:- studiile şi profesia

119 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu şi Colectiv, Tratat de tactică criminalistica, M.I., Ed. Carpaţi, pg.91; I.Mircea, op.cit., pg.274, A.Ciopraga-Criminalistica-Tratat de tactică, Ed. Gama, Iaşi, 1997, pg.251; E.Stancu, op.cit., pg.431120 P.P.Noveau-Psihologia generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1974; P.Popescu Neveanu-Psihologia generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pg.240 şi urm.121 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit, pg.93

197

- locurile de muncă şi funcţiile avute- domiciliul (inclusiv cele anterioare)- starea civilă, copii- starea materială, surse de venit cunoscute- comportamentul în familie, la locul de muncă şi în societate- atitudinea faţă de autorităţile statului- religia, atitudinea faţă de perceptele religioase- antecedentele penale, contravenţionale (pe linie silvică)- comportamentul de după comiterea infracţiunii- dacă a mai fost cercetat anterior pentru fapte similare (inclusiv pentru

contravenţii silvice), atitudinea pe care a avut-o pe timpul cercetărilor- cercul de prieteni sau de afaceri al învinuitului- mediile pe care le frecventează- viciile.

Unii autori122 menţionează şi mijloace directe prin care se poate cunoaşte personalitatea învinuitului:

- efectuarea percheziţiei domiciliare- aplicarea sechestrului asigurator- reţinerea sau arestarea- ascultarea acestuia.

O modalitate directă de cunoaştere a învinuitului, chiar specifică infracţiunilor silvice, este constatarea infracţiunii flagrante. Este cunoscut faptul că multe infracţiuni silvice se constată la locul comiterii sau pe drumurile de acces spre localităţi din direcţia pădurilor. Prin observarea învinuitului, a comportării acestuia faţă de organele autorităţii publice, felul cum răspunde la întrebările puse de aceste organe, modul în care reacţionează la prinderea în flagrant sau la descoperirea bunurilor-produs al infracţiunii, poate prefigura poziţia pe care învinuitul o va adopta pe parcursul cercetărilor.

Aplicarea sechestrului asigurator, având în vedere că măsura este scoasă din competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei (organe care, practic, efectuează cea mai mare parte a urmăririi penale), nu mai poate constitui un mijloc de a intra în contact cu învinuitul sau inculpatul.

3.3. Alegerea locului unde urmează să se facă ascultarea şi a timpului optim pentru ascultare

Conform disp. art.74 din C.P.P., ascultarea învinuitului sau inculpatului se realizează la locul unde acesta se află. De regulă acest loc al ascultării este sediul organului de urmărire penală sau al instanţei de judecată.

Pot exista situaţii în care învinuitul sau inculpatul se ascultă în alte locuri (este arestat sau deţinut în altă cauză, este internat în spital sau azil de bătrâni etc.).

122 Idem, pg.93-94

198

Organul de urmărire penală care va efectua ascultarea trebuie să asigure o ambianţă sobră în încăperea respectivă, fără calendare cu fel şi fel de fotomodele pe pereţi, hărţi, tablouri etc., pentru a nu distrage atenţia învinuitului. Practica de anchetă japoneză, de exemplu, interzice ca în camera de anchetă să se afle chiar şi un telefon care ar putea întrerupe ascultarea şi să determine pierderea momentului psihologic al mărturisirii123.

Pe de altă parte anchetatorul trebuie să prevină folosirea unor obiecte în acte de agresiune asupra sa, astfel că în camera respectivă nu trebuie să existe obiecte de acest gen (scrumiere voluminoase, statuete, bibelouri etc.).

În ceea ce priveşte alegerea timpului când se face ascultarea legea nu stabileşte acest lucru. Totuşi, C.P.P. prevede momente din cursul procesului penal când trebuie să se facă ascultarea sau cu ocazia unor măsuri procesuale:

- la începerea urmăririi penale (art.70) şi la sfârşitul acesteia la prezentarea materialului de urmărire penală

- la luarea măsurii reţinerii şi/sau arestării preventive (art.143 al.1 C.P.P.)- la continuarea urmăririi penale după punerea în mişcarea a acţiunii penale.

Deci, la stabilirea timpului de ascultare organul judiciar trebuie să respecte aceste prevederi procesual-penale.

Alegerea zilei şi orei se face în funcţie de programul organului judiciar, de activitatea învinuitului şi de locul de muncă al acestuia, de specificul cauzei şi de alte aspecte de ordin tactic. De regulă, ascultarea se face în timpul programului oficial de lucru al organului judiciar.

3.4. Pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit în timpul ascultării

În timpul ascultării anchetatorul poate folosi anumite mijloace de probă existente la dosar, inclusiv mijloace materiale de probă124. Aceasta în cazul nesincerităţii învinuitului pentru a-l determina să renunţe la poziţia sa. Totuşi, acest lucru trebuie făcut cu reţinerea şi atenţia cuvenită. De regulă, nu vom apela la cele mai relevante mijloace de probă întrucât este posibil ca învinuitul să recunoască numai faptele pentru care organul de urmărire penală dispune deja de probe. Din categoria mijloacelor de probă care pot fi utilizate în timpul ascultării enumerăm: părţi din declaraţiile părţii vătămate sau a martorilor, urme ridicate de la faţa locului, obiecte, fotografii s.a.m.d.

3.5. Stabilirea ordinii în care se va face ascultareaExistă cauze cu mai mulţi făptuitori, cu forme de participaţie penală diferită,

situaţie care impune stabilirea unei ordini de ascultare. Practica de anchetă recomandă ca să fie ascultaţi mai întâi autorii iar dintre ei cei pentru care există presupunerea că vor fi sinceri. Aceasta se poate deduce din analiza materialelor existente privind cunoaşterea învinuitului. De asemenea se va ţine seama şi de învinuiţii care ar putea avea cele mai multe cunoştinţe despre fapte.

123 Dr.Ilie Măgureanu-Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004, pg.61124 I.G.Wilhelm-Introducere în practica criminalistică, Stuttgart, 1974, pg.98

199

Ceea ce este important este respectarea dispoziţiilor legale privind ascultarea separată a fiecărui învinuit sau inculpat.

3.6. Asigurarea prezenţei învinuitului sau inculpatului la locul de ascultare

Dacă învinuitul este cercetat în stare de libertate atunci chemarea acestuia se face prin citare sau prin aducere, cu respectarea dispoziţiilor C.P.P. privind citarea şi mandatul de aducere (art.175-181 C.P.P.).

Este important din punct de vedere tactic alegerea momentului de citare sau de aducere. Momentul înmânării citaţiei trebuie ales în funcţie de obiectul şi complexitatea cauzei. Practica organelor de urmărire penală a demonstrat că, din punct de vedere tactic, este bine ca citaţia să fie înmânata în ziua sau seara zile anterioare datei fixate pentru ascultare. Când în cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi care trebuie ascultaţi, citarea acestora se face de aşa manieră încât să se evite, pe cât posibil, posibilitatea să i-a legătura între ei înainte de a se prezenta la ascultare. Pentru aceasta, citarea nu trebuie să fie făcută pentru aceeaşi oră chiar dacă ascultarea se va realiza concomitent, dar separat, a tuturor învinuiţilor125.

Conform art.174 C.P.P., în cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul poate fi reprezentat dacă prezenţa personală nu este obligatorie. Pe cale de consecinţă, deducem că în faza de urmărire penală învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentaţi.

3.7. Asigurarea prezenţei apărătoruluiLegea procesual-penală, în art.171 din C.P.P., prevede dreptul învinuitului sau

inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul procesului penal. Acest lucru, în mod obligatoriu, trebuie adus la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului de către anchetator, aspect care va fi consemnat în declaraţia acestora. Învinuitul şi inculpatul pot solicita apărător sau pot renunţa la apărător în faza urmăririi penale.

În anumite situaţii expres prevăzute de lege asistenţa învinuitului de către un apărător este obligatorie:

- dacă este minor- când este internat într-un centru de reeducare sau institut medical educativ- este reţinut sau arestat, chiar şi în altă cauză- când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale

sau obligarea la tratament medical, chiar în altă cauză- când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că acesta nu şi-ar

putea face singur apărarea- în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea

săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de 5 ani sau mai mare.

În cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării 125 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.97

200

actului. De aici rezultă obigaţia organului de urmărire penală nu de a-l aduce pe apărător ci numai de a-l încunoştinţa despre ascultare. Acest lucru se face din timp util prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces verbal (art.172 al.1 C.P.P.)

Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului, lipsa lui împiedicând desfăşurarea ascultării. Acest lucru presupune ca momentul ascultării să fie stabilit de comun acord cu apărătorul.

3.8. Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului

Conform art.128 din C.P.P., când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima în această limbă, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Acesta poate fi desemnat sau ales de părţi.

Aceste situaţii sunt frecvente în zonele locuite de minorităţi etnice compacte, în special minoritatea maghiară. O situaţie specială este aceea a persoanelor surdo-mute.

Pentru învinuiţii minori legea obligă prezenţa apărătorului. Din punct de vedere tactic se recomandă însă şi asigurarea prezenţei părintelui, tutorelui sau educatorului, după caz, ori altă persoană care-l are în creştere şi supraveghere. Persoanele apropiate minorului îl pot determina pe acesta să adopte o poziţie sinceră, pot ajuta anchetatorul să identifice împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea faptei.

3.9. Asigurarea condiţiilor materiale necesare ascultăriiAceste condiţii, pe lângă ambianţa care trebuie creată la locul de ascultare şi

pregătirea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul ascultării, se referă la asigurarea mijloacelor tehnice care pot fi utilizate şi materialelor: hârtie şi instrumente de scris, aparatură de înregistrare a vocii sau de redare a înregistrărilor (audio ori video) etc.

Este indicat ca pe masa anchetatorului să nu existe alte materiale în afara planului de ascultare şi mijloacelor de probă care urmează a fi folosite dar puse de aşa manieră încât să nu poată fi văzute de învinuit (exemplu, înscrisurile în dosar iar obiectele în dulap sau sertarul biroului).

Ca o condiţie pregătitoare a ascultării, pentru cazurile de învinuiţi cunoscuţi sau suspectaţi de a fi agresivi, violenţi, se recomandă să asiste la ascultare şi alt lucrător pentru a preîntâmpina un eventual atac.

4. Întocmirea planului de ascultare

Toate activităţile de pregătire în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului se concretizează în întocmirea unui plan de ascultare. În plan se reflectă, în primul rând, rezultatul activităţilor de cunoaştere a materialelor cauzei şi a învinuitului. Planul trebuie să cuprindă referiri la:

- activitatea ilicită la care a participat învinuitul- ce probleme urmează a fi lămurite prin ascultare, succesiunea lor

201

- ce materiale-mijloace de probă pot fi folosite pe parcursul ascultării şi momentele în care ar putea fi folosite

- date despre învinuit şi psihologia acestuia.Prin intermediul întrebărilor ce vor fi cuprinse în plan se va urmări:

- obţinerea de date privind modul de comitere a infracţiunii, date despre participanţi, mijloace materiale de probă, bunuri –produs al infracţiunii

- cunoaşterea şi verificarea probelor, a argumentelor pe care le prezintă în apărarea sa

- verificarea alibiurilor- dovedirea nesincerităţii poziţiei adoptate.

Planul va fi un instrument flexibil care poate fi completat pe parcursul ascultării întrucât pot apare situaţii neprevăzute.

În principiu, întrebările care vor fi cuprinse în plan pentru a fi adresate învinuitului pot fi clasificate în 3 categorii126:

- întrebări „temă”, care oferă posibilitatea învinuitului să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele pentru care este învinuit

- întrebări ”problemă”, au menirea să contribuie la lămurirea unor aspecte din activitatea ilicită desfăşurată

- întrebări „detaliu”, sunt foarte concrete şi prin folosirea lor se urmăreşte obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea declaraţiilor învinuitului. Aceste întrebări pot fi: de completare, de precizare şi de verificare.

Indiferent de natura întrebărilor ce vor fi folosite, acestea trebuie să fie clare, cât mai scurte, precise şi să nu determine răspunsuri prin „da” sau „nu”. De asemenea, la formularea întrebărilor trebuie să se ţină seama de nivelul de pregătire, de înţelegere a învinuitului. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive.

Succesiunea întrebărilor trebuie să fie realizată de aşa manieră încât să surprindă sau chiar să deruteze pe învinuit. Se va evita o succesiune logică de întrebări, decurgând una din alta, astfel încât învinuitul să nu le intuiască şi să aibă posibilitatea de a-şi construi răspunsul dinainte. Acest lucru nu înseamnă că ordinea întrebărilor trebuie să fie haotică.

În plan nu se pot prevedea toate întrebările pentru că nu se pot prevedea nici toate răspunsurile pe care le va da învinuitul. De aceea este recomandat să fie prevăzute şi întrebări de rezervă.

Planul de ascultare trebuie întocmit pentru fiecare învinuit sau inculpat în parte, indiferent de calitatea lor după forma de participaţie.

Unii autori recomandă ca în cadrul unei ascultări să fie clarificat un singur obiectiv127. Considerăm că, în general, cu ocazia ascultării trebuie să se încerce lămurirea tuturor aspectelor cauzei şi cu privire la vinovăţia învinuitului. Altfel prelungim nejustificat soluţionarea cauzei sau chiar, fără intenţie „trădăm” celelalte aspecte ale cauzei care nu au fost abordate în cadrul ascultării şi dăm posibilitatea învinuitului de a mai ascunde din probe, de a se pune de acord cu alţi învinuiţi etc.

126 Idem, pg.95-96; E.Stancu, op.cit., pg.433127 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.95

202

Desigur, în cauzele complexe pot fi efectuate asemenea ascultări fragmentate, pe obiective.

5. Tactica ascultării propriu-zise a învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului şi inculpatului se desfăşoară după anumite reguli comune organelor de urmărire penală şi intanţelor de judecată. Procedura de ascultare este prevăzută în art.70 -74, 150, 323-324, 473, 481 C.P.P.

Aceste dispoziţii legale se completează cu cele cuprinse în art.5-6 din Constituţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dispoziţii în aplicarea cărora sunt pertinente regulile statornicite de art.1-8 din Codul de Conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat prin Rezoluţia nr. 34.169 a Adunării Generale a O.N.U. în şedinţa din 17.dec.1979128.

Atât în faza urmăririi penale cat şi în faza cercetării judecătoreşti, ascultarea învinuitului şi inculpatului cuprinde trei etape distincte129:

a. verificarea identităţii civile a învinuitului/inculpatuluib. ascultarea relatării liberec. adresarea de întrebări

a. Verificarea identităţii civile - este necesară pentru a nu exista substituiri de persoane. Aceasta se face prin verificarea actului de identitate iar dacă se impune chiar prin verificarea evidenţelor operative ale poliţiei.

Un moment important al acestei etape, care practic nu este o ascultare pe fond, îl constituie introducerea în starea psihologica a învinuitului, în atmosfera lui interioară, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza (exemplu despre ultimele evenimente petrecute pe plan social sau politic, în ţară sau în străinătate, evenimente culturale sau sportive etc.), în vederea stabilirii contactului psihologic.

Conform disp. art.70 al.1 C.P.P., învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.

Conform al.2, învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta printr-o declaraţie scrisă personal.

De asemenea, tot în această fază, conform al.4 al art.70 C.P.P., învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.

b. În această etapă a relatării libere, după adresarea întrebării temă (de genul: „sunteţi învinuit de comiterea infracţiunii prev. de art.97 din Codul Silvic

128 N.Văduva, op.cit., pg.105129 C.Aioaniţoaie, T.Butoi-Ascultarea învinuitului sau inculpatului, în volumul Tratat de criminalistică, Ed. Carpaţi, 1992, pg.109-122; E.Stancu, op.cit., pg.434

203

constând în aceea că în data de .......aţi tăiat fără drept 10 arbori de molid de pe picior din pădurea statului producând un prejudiciu de......lei. Ce aveţi de declarat în legătură cu această învinuire?”), organul de urmărire penală are posibilitatea de a-l studia pe învinuit. Îi poate observa omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri.

În practică am observat la unii colegi obiceiul că, după adresarea întrebării temă, să nu asculte verbal relatarea învinuitului, ci să-l invite direct să scrie ceea ce are de relatat. Consider greşită această manieră întrucât nu se valorifică momentul psihologic cel mai prielnic, învinuitul putând sta liniştit şi să se gândească la ceea ce să scrie.

Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator de a-şi forma o imagine despre atitudinea adoptată de învinuit prin compararea celor relatate cu materialul probator existent la dosar.

Toate observaţiile făcute în acest timp vor constitui baza pentru stabilirea procedeelor tactice adecvate interogatoriului.

În faza relatării libere se recomandă folosirea următoarelor reguli tactice:- permisivitatea redusă din partea organului de urmărire penală- să existe un control permanent al gesticii şi mimicii- evitarea notărilor pe timpul relatării verbale pentru a nu-l face pe învinuit

circumspect, pentru a nu-l atenţiona asupra „punctului slab”- supravegherea permanentă a comportamentului învinuitului: crisparea,

muşcatul buzelor, ticuri nervoase, mişcarea membrelor, evitarea anumitor cuvinte, a unor nume, denumiri de locuri etc.

- abţinerea de la gestul de încruntare, zâmbire, râs, mişcări din cap „a aprobare” sau de „dezaprobare”

- abţinerea de la întreruperea relatării.Totuşi, vor fi obligatorii dispoziţiile art.711 C.P.P., potrivit cărora, dacă în timpul

ascultării învinuitul sau inculpatul acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe indiferent de faza în care se află, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa acestuia nu este în pericol.

Când învinuitul neagă învinuirea ce i se aduce această etapă a relatării libere poate fi foarte scurtă. Practic se cere învinuitului să consemneze ce are de negat şi se trece la desfăşurarea interogatoriului.

5.1. Strategii de interogare a învinuitului/inculpatuluiSelectarea procedeelor tactice de ascultare a învinuitului ce contestă săvârşirea

faptelor trebuie realizată în raport cu personalitatea acestuia. Atunci când informaţiile care se află în posesia organului judiciar dovedesc un caracter dârz, tenace al învinuitului, înzestrat cu o deosebită rezistenţă la eforturi psihice, toate acestea sunt de natură a aviza organul judiciar că acesta se va apăra cu înverşunare, faţă de el trebuind a fi adoptată o linie tactică energică, menită a nimici sistemul său defensiv130.

130 A.Cipraga, I.Iacobuţă, op.cit., pg.315-316

204

Tactica ascultării învinuitului/inculpatului cuprinde metode şi mijloace legale folosite în activitatea de ascultare în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice care să contribuie la aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei131.

Interogarea învinuitului presupune adresarea de întrebări acestuia şi recepţionarea răspunsurilor. Un prim aspect important îl reprezintă cel referitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările. Unii autori132 definesc interogatoriul ca fiind „un sistem de întrebări cu particularităţi şi organizare specială”.

Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească întrebările sunt133:- să fie clare şi precise- să fie formulate la nivelul de înţelegere a celui interogat- să nu sugereze răspunsul- să oblige pe învinuit să relateze- să nu pună în încurcătură pe învinuit.

Alegerea tipurilor de întrebări care vor fi folosite pe timpul ascultării depind, în cea mai mare măsură de poziţia pe care a adoptat-o învinuitul, adică de recunoaştere sau de negarea învinuirii ce i se aduce sau de refuzul de a face declaraţii.

Dacă învinuitul are o poziţie sinceră şi recunoaşte învinuirea şi toate împrejurările faptei, pentru anchetator nu sunt probleme deosebite. Acesta verifică declaraţia în contextul celorlalte probe existente la dosar pentru a vedea dacă s-au lămurit toate aspectele. Dacă unele probleme au scăpat relatării învinuitului/inculpatului sau nu sunt suficient clarificate, anchetatorul procedează la adresarea de întrebări de completare, de precizare şi de control.

In situaţia în care învinuitul neagă integral sau parţial învinuirea, încearcă să denatureze faptele, pe lângă celelalte întrebări se folosesc, în mod deosebit, întrebările „detaliu”.

5.1.1. Folosirea întrebărilor”detaliu”Scopul utilizării acestor întrebări este acela de a obţine de la învinuit cât mai

multe amănunte referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicaţiilor. Se va încerca prin aceasta să se demonstreze învinuitului netemeinicia susţinerilor sale şi determinarea lui de a renunţa la atitudinea de negare. Aceste întrebări sunt de natură a depista erorile şi inconsecvenţele logice din construcţia apărării pe care şi-a realizat-o. De multe ori, când învinuitul îşi dă seama de contradictorialitatea declaraţiilor pe care le dă, îşi schimbă atitudinea şi recunoaşte faptele aşa cum ele s-au petrecut.

5.1.2. Ascultarea repetatăAcest procedeu se foloseşte, de regulă, în situaţia în care învinuitul/inculpatul

face declaraţii incomplete, contradictorii sau mincinoase.

131 C.Aioaniţoaie, T.Butoi, op.cit, pg.109; G.Gudjansson-The Psyhology of Interrogations Confessions &Testimony, Ed. John Willey & Sons, New York, SUA, 1998, pg.24 şi urm.132 P.Bieltz, D Gheorghiu-Logică judiciară, Ed.Pro Transilvania Bucureşti, 1998133 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.104

205

Învinuitul va fi reascultat la intervale de timp diferite, stabilite de anchetator, cu privire la aceleaşi fapte sau împrejurări folosind însă metode diferite (schimbând ordinea evenimentelor, exemplu invers cronologic etc).

În esenţă, ascultarea se va referi la aceleaşi fapte, împrejurări, aspecte, unele amănunte contradictorii. Nereprezentând reflectarea unor situaţii reale, intervenind şi procesul uitării, stări de tensiune, în declaraţiile învinuitului apare nesiguranţa şi inevitabil contraziceri şi nepotriviri între afirmaţii. În final i se poate demonstra că nu a spus adevărul.

5.1.3. Interogarea sistematicăDupă cum îi spune şi denumirea, acest procedeu urmăreşte în mod sistematic,

cronologic şi logic, evenimentele produse şi în acest mod i se solicită învinuitului să le prezinte. Este greu pentru învinuit să iasă din acest angrenaj al evenimentelor iar explicaţiile ilogice pe care le-ar da ar ieşi imediat în evidenţă ca nefiind la locul lor.

5.1.4. Ascultarea încrucişatăAcest procedeu urmăreşte determinarea învinuitului să renunţe la falsele probe

aduse în apărare, de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor săvârşite134.

Este un procedeu ofensiv, tensionat şi constă în ascultarea învinuitului de către mai mulţi anchetatori în aceeaşi împrejurare. Ritmul alert şi susţinut creat de întrebările adresate alternativ de fiecare anchetator nu-i dă posibilitatea învinuitului să-şi pregătească răspunsurile.

Acest procedeu nu se recomandă a se folosi decât la învinuiţi puternici, rezistenţi la tensiuni psihice puternice, greu de „spart”.

Învinuitul cu o structură psihică slabă poate fi derutat şi inhibat prin folosirea acestui procedeu.

5.1.5. Tactica complexului de vinovăţieSe foloseşte în cazul persoanelor mai sensibile, chiar cu o credinţă religioasă

destul de puternică, care, în interiorul lor, sunt afectaţi de situaţia în care au ajuns, motiv pentru care tind să nege faptele sau unele aspecte mai delicate. În aceste cazuri întrebările vor conţine cuvinte afectogene, critice privitoare la faptă şi la rezultatele ei. Se pot face chiar trimiteri la judecata şi pedeapsa divină pentru două păcate: acela privind comiterea faptei şi acela de a nu spune adevărul, de a minţi.

5.1.6. Tactica întâlnirilor surprizăAceasta se bazează pe factorul surpriză. Pe timpul ascultării, din „întâmplare”,

învinuitul vede printr-o uşă lăsată deschisă pe unul din complicii săi, pe un martor sau persoana vătămată aflaţi într-o altă încăpere sau pe coridor.

5.1.7. Interogarea prin folosirea probelor de vinovăţiePractica organelor de urmărire penală a demonstrat faptul că există

învinuiţi/inculpaţi, în special recidivişti, care recunosc foarte greu faptele comise sau nu le recunosc decât în condiţiile în care îşi dau seama că organul de urmărire penală

134 E.Stancu-Investigarea Ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, Partea a II-a şi a III-a, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti 1988, pg.113

206

deţine probele necesare pentru dovedirea vinovăţiei sale. Aceştia cunosc faptul că legea nu condiţionează învinuirea de recunoaştere a faptei, astfel că, în asemenea condiţii, de regulă cedează şi recunosc faptele comise.

Acest procedeu tactic este unul dintre cele mai dificile, dacă nu chiar cel mai dificil, şi presupune cel puţin următoarele cerinţe pentru a putea fi eficient:

- experienţa anchetatorului, hotărârea şi stăpânirea de sine, un fin observator- cunoaşterea temeinică a tuturor probelor din dosar, a legăturii dintre ele şi

activitatea ilicită desfăşurată de învinuit, cunoaşterea valorii acestor probe- stabilirea celui mai propice moment pentru folosirea probelor- discernământ în stabilirea ordinii de prezentare a probelor pe parcursul

ascultării- stabilirea cu mare atenţie a întrebărilor care vor însoţi prezentarea probelor.

Sensibilitatea acestui procedeu constă şi în faptul că orice eroare din partea anchetatorului poate compromite întreaga muncă desfăşurată pentru determinarea învinuitului să facă declaraţii veridice şi complete.

Experienţa de cercetare a infracţiunilor recomandă utilizarea a două procedee principale de prezentare a probelor: progresiv sau frontal135.

Potrivit procedeului progresiv, ascultarea învinuitului se face în mod treptat, pornindu-se de la aspecte mai puţin importante cu prezentarea de probe cu o mai mică valoare probantă, care nu dovedesc nemijlocit săvârşirea faptei şi vinovăţia şi se continuă cu probe din ce în ce mai relevante din care rezultă în mod direct vinovăţia.

Metoda de prezentare frontală presupune ca în mod neaşteptat, încă de la debutul interogatoriului, prezentarea probelor care dovedesc vinovăţia şi adresarea de întrebări directe cu privire la fapta săvârşită. Înaintea momentului prezentării probei, pentru crearea momentului psihologic, învinuitul va fi întrebat în legătură cu împrejurările dovedite prin probele ce urmează a fi prezentate.

5.1.8. Ascultarea unui învinuit despre activitatea celorlalţi participanţiÎn funcţie de faptul dacă sunt cunoscute identitatea şi rolul jucat de participanţi

în raport de poziţia de recunoaştere sau de nerecunoaştere, se pot distinge variate situaţii care impun observarea unor procedee tactice adecvate136:

- toţi participanţii recunosc faptele, sincer sau mai puţin sincer; accentul va cădea pe confruntarea declaraţiilor pentru a se pune în evidenţă eventualele nepotriviri;

- numai unul sau unii din participanţi recunosc faptele;- toţi participanţii neagă săvârşirea faptelor.

Cunoaşterea învinuiţilor implicaţi în cauză permite organului de urmărire penală să stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acestea să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puţin organul de urmărire penală.

5.1.9. Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul/inculpatul a folosit timpul intr-o anumită perioadă (justificarea timpului critic)

135 E.Stancu, op.cit., pg.438-439136 A.Ciopraga, I.Iacobuţă, op.cit, pg.317

207

Acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când învinuitul refuză să facă declaraţii. Cunoscându-se activitatea acestuia i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine, ce activităţi a desfăşurat înainte, în timpul şi imediat după momentul săvârşirii infracţiunii. După darea explicaţiilor acestea vor fi verificate minuţios pentru a stabili sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului.

5.1.10. Strategii vizând interogatoriul psihanalitic137

Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respectă integral demnitatea, drepturile şi libertăţile cetăţeanului din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie. Este un joc al inteligenţei prilejuit preponderent de o simplă discuţie asupra cazului şi care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele – cele legale sau ilegale.

Duplicitatea (simularea) este caracteristică unei persoane care adoptă două atitudini şi joacă premeditat două roluri, afişează sentimente şi gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat. Simularea este, deci, divergenţa dintre forma gândită şi cea exprimată.

În timpul anchetei apare la individul supus ei, un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinată de conflictele interpsihice. Astfel, conflictul dintre actul inconştient şi cel conştient determinat de raportul EU-realitate, se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conştientului, fiind localizat la nivelul preconştientului.

Altfel spus, conţinuturile intelectuale sunt respinse, refulate de conştiinţă ca stări ce trezesc învinuitului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoţionale, dar ele continuând să-şi exercite presiunea asupra cenzurii conştientului, provocând acte greşite. În interogatoriul la care este supus învinuitul acesta se va autodemasca sub influenţa eu-lui sedimentat în subconştient alături de eu-ul primitiv şi brutal, identificând la aceştia lapsus-uri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.:

- lăsarea obiectelor la locul faptei- revenirea la locul faptei- uitarea cuvintelor şi a numelor proprii- erorile de lectură şi de scris- asociaţiile de idei.

6. Unele particularităţi ale ascultării învinuiţilor minori138

Cu ocazia ascultării învinuitului minor, mai ales la aprecierea declaraţiilor acestuia, trebuie să se ţină seama că psihologia sa se deosebeşte mult de cea a învinuitului adult. Astfel, fantezia, inventivitatea, susceptibilitatea acestuia, teama de părinţi şi de educatori, sentimentul pudorii, curajul rău înţeles, influenţează în mod deosebit procesele de percepere, memorare şi redare ale minorului. Lipsa experienţei de viaţă şi muncă, dificultăţile în a aprofunda faptele, evenimentele sau fenomenele

137 T.Butoi-Psihanaliza crimei, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1994; T.Butoi, I.T.Butoi, op.cit., pg.174-176138 C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.115-118

208

pe care le percepe, pun pe minor în imposibilitatea de a reţine şi reda aspecte esenţiale pentru cauză, deşi, în unele cazuri, acesta are un spirit de observaţie foarte bine dezvoltat. Structura psihică a minorului depinde în mare măsură de evenimentele trăite în familie, şcoală şi cu ocazia unor activităţi anterioare, desfăşurate independent.

Se recomandă ca ascultarea învinuitului minor să se facă într-un timp cât mai apropiat de cel în care a fost săvârşită infracţiunea. Cerinţa este impusă de dezvoltarea continuă şi rapidă a minorului care este însoţită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi. În legătură cu aceasta, nivelul redus al intelectului minorului face ca acesta să reţină nu fapta în întregul ei ci doar unele detalii şi să confunde simple coincidenţe exterioare cu legăturile interne, fapt ce determină obţinerea unor declaraţii neconforme cu realitatea.

7. Consemnarea declaraţiilor învinuitului/inculpatului

Declaraţia dată conform art.70 alin3 din C.P.p, este scrisă personal cu mâna de către învinuit sau inculpat. Acesta o scrie cu pix pe coală albă de hârtie şi nu pe formular tipizat. Învinuitul îşi formulează declaraţia cu propriul vocabular, aşa cum doreşte, însă trebuie să se refere la poziţia faţă de învinuirea ce i se aduce. Această declaraţie este datată şi vizată de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost dată. Dacă învinuitul nu-şi poate scrie singur declaraţia sau refuză, se întocmeşte un proces verbal care consemnează această situaţie cu motivele existente sau invocate.

Declaraţia corespunzătoare interogatoriului se consemnează în scris de către anchetator pe formular tipizat, înseriat. În declaraţie se fac menţiunile cu privire la drepturile acordate învinuitului/inculpatului şi prevăzute de C.P.P. în art.70 alin.2. În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi încheierii ascultării. Declaraţia scrisă i se citeşte învinuitului/inculpatului sau i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conţinutul ei învinuitul o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit iar dacă refuză semnarea, anchetatorul face menţiune în declaraţia scrisă.

Declaraţia scrisă se semnează şi de organul de urmărire penală care a luat-o iar în faza de judecată de către preşedintele completului de judecată şi de grefier. Declaraţia se semnează şi de apărător dacă a participat la ascultare, precum şi de interpret când a fost luată prin intermediul său.

Deşi legea nu prevede, declaraţia va fi semnată, în cazul învinuitului minor, şi de părinte, tutore sau educator ori de altă persoană care l-a asistat pe minor pe timpul ascultării, respectiv persoana care îl are în creştere sau supraveghere.

În acest mod se consemnează şi celelalte declaraţii, ulterioare, care se iau învinuitului/inculpatului.

Cu privire la modul de redactare al declaraţiei trebuie să se respecte anumite cerinţe. Consemnarea trebuie să reflecte cât mai fidel expunerea învinuitului, adică să folosească un limbaj adecvat vocabularului acestuia respectând decenţa cuvenită, să fie folosite expresiile şi cuvintele celui ascultat evitându-se expresiile care pot avea mai multe înţelesuri cât şi cele indecente sau vulgare.

Deşi legea procesual-penală nu o prevede, practica judiciară a ultimilor ani a demonstrat că înregistrarea declaraţiilor învinuitului/inculpatului pe banda magnetică

209

sau video-magnetică este una dintre cele mai frecvente mijloace folosite. Cel mai mare avantaj al cestor înregistrări este acela că organul judiciar are posibilitatea să sesizeze în urma ascultării sau vizionării benzii toate momentele din declaraţie, reacţiile persoanei, care nu se pot consemna în formă scrisă. Pot fi observate încercările de disimulare iar învinuitul va reveni mult mai greu la declaraţiile anterioare şi nu va putea susţine că le-a făcut ca urmare a unor violenţe, ameninţări, promisiuni sau îndemnuri.

Aceste înregistrări trebuie să se facă cu respectarea regulilor procesual-penale şi a celor tactice criminalistice. Înainte de a se începe înregistrarea i se va aduce la cunoştinţă învinuitului/inculpatului că declaraţia sa va fi înregistrată.

Aceste metode de înregistrare nu exclud existenţa şi a formei scrise, deci declaraţia înregistrată va fi transcrisă în forma ceruta de lege.

8. Verificarea declaraţiilor învinuitului/inculpatului

Această activitate prezintă importanţă pentru a se stabili dacă cele declarate de învinuit/inculpat sunt veridice.

Declaraţiile se verifică, în primul rând prin compararea conţinutului lor cu datele şi probele verificate, administrate anterior ascultării.

Pentru verificare, organul de urmărire penală poate apela şi la desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală: percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte şi înscrisuri, ascultarea de martori, confruntări, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau dispunerea de expertize, efectuarea de reconstituiri, prezentări pentru recunoaştere, experimente judiciare etc.

În urma efectuării acestor verificări, organul de urmărire penală îşi dă seama dacă învinuitul a fost sincer, dacă declaraţiile sale sunt confirmate de celelalte mijloace de probă. În caz negativ se impune o reascultare a învinuitului/inculpatului.

Verificarea declaraţiilor se mai poate realiza şi prin metoda biodetecţiei judiciare, rezultatul testării realizându-se într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, privind detecţia psihologică a comportamentului simulat.

9. Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului/inculpatului

Din dispoziţiile art.69 C.P.P. rezultă că declaraţiile învinuitului/inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care acestea sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

La aprecierea valorii probante a declaraţiilor învinuitului /inculpatului trebuie să se ţină seama şi de faptul că aceasta este retractabilă, putându-se oricând reveni asupra celor declarate. Şi de aceea, dar şi în baza principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile învinuitului/inculpatului nu pot avea valoare decât în coroborare cu celelalte probe.

210

Aceste declaraţii au un caracter divizibil139 (ca şi declaraţiile martorilor sau părţilor). Aceasta înseamnă că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate să reţină părţi din declaraţii sau numai unele din declaraţiile date în mod succesiv care se coroborează cu celelalte mijloace de probă, existând astfel o oarecare garanţie că acele parţi din declaraţii oglindesc adevărul.

În practica judiciară s-a statuat că existenţa unor contradicţii între declaraţiile succesive ale aceleiaşi părţi indică falsitatea uneia sau a unor dintre ele, cel puţin în acele elemente asupra cărora poartă contradicţiile140. Practica judiciară a statuat, de asemenea, că între declaraţiile date în mod succesiv nu există o ordine de preferinţă141.

Este evidentă concluzia că forţa probantă a declaraţiilor învinuitului inculpatului nu poate fi cuantificată dinainte, valoarea probantă a acestui mijloc de probă fiind lăsată la aprecierea organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, apreciere care trebuie să aibă la bază convingerea intimă a organului judiciar izvorâtă din analizarea întregului material probator administrat în cauză.

139 N.Văduva, op.cit, pg.109; Ioan Doltu-Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului-mijloc de probă în procesul penal, RDP nr.2/1995, pg.38140 I.Măgureanu, op.cit., pg.119141

211