Note de curs la

Analiza pieţei

1

I Piaţa1. Cererea şi oferta

Într-o economie de piaţă liberă, preţurile joacă un rol cheie în transmiterea informaţiilor

de la cumpărători la comercianţi şi de la comercianţi la cumpărători. Acest capitol va examina

mecanismele preţurilor în detaliu.

Ne punem întrebarea ce anume determină cererea, ce anume determină oferta şi care este

legătura dintre cerere, ofertă şi preţ, în ce fel mecanismul preţurilor transmite informaţii, cum

acţionează preţurile că obiectiv şi cum reacţionează cererea şi oferta la aceste obiective.

Pieţele pe care le vom examina sunt pieţe înalt competitive cu foarte mulţi competitori. În

termeni economici aceasta se numeşte competiţie perfectă. Într-o astfel de piaţă producătorii şi

consumatorii sunt prea numeroşi pentru a putea avea control asupra preţurilor; ei acceptă

preţurile.

În cazul consumatorilor aceasta înseamnă că ei vor accepta preţurile aşa cum sunt pentru

bunurile pe care le vor cumpăra. De cele mai multe ori această situaţie este reală. De exemplu,

dacă un consumator îşi va face cumpărăturile la un magazin alimentar, acesta nu va negocia

preţul cu vânzătorul.

În cazul firmelor, competiţia perfectă înseamnă că producătorii sunt prea mulţi şi prea

mici şi competiţia cu ceilalţi producători este prea mare, că aceştia să-şi permită să ridice preţul.

Dacă vom analiza piaţa de cereale, în speţă cazul grâului, producătorii vor vinde la preţul pieţei.

Dacă un producător încearcă să obţină mai mult pentru grâul sau, nu va avea cumpărători,

întrucât toţi cei interesaţi să cumpere vor putea avea grâul la preţul pieţei, inferior celui solicitat

de producător.

Desigur că multe firme au puterea de a stabili propriile preţuri. Aceasta nu înseamnă

totuşi că ei pot schimba tot ce doresc. Ei vor trebui să ţină cont de cererea exprimată de

cumpărători şi de preţurile competitorilor. Când firma Ford stabileşte preţul pentru un nou model

de Escort, va trebui să ţină seama de competitori în aşa fel încât modelul lor să rămână competitiv

în comparaţie cu modele similare că Opel Astra, Wolkswagen Golf, Toyota Civic, ş.a. Cu toate

acestea cele mai multe firme au o oarecare flexibilitate în stabilirea preţurilor; ele au un anumit

nivel de “putere a pieţei”.

Acestea fiind date, de ce mai este necesară studierea pieţelor perfecte, unde producătorii

acceptă preţurile. Unul dintre motive este acela că ne oferă o aproximare a lumii reale şi ne oferă

o privire de ansamblu aspra modului în care funcţionează o economie de piaţă. Multe pieţe

funcţionează similar celor pe care le vom descrie.

2

Un alt motiv ar fi acela că pieţele perfecte constituie un model ideal cu care putem

compara pieţele reale. Se spune frecvent că pieţele perfecte sunt în avantajul consumatorului în

timp ce pieţele dominate de marii producători sunt în dezavantajul consumatorilor. Acestea sunt

doar consideraţii de ordin pur teoretic, întrucât un economist nu va compara niciodată preţurile,

ieşirile sau profitul pe pieţe diferite. De exemplu, va ajunge consumatorul să plătească preţuri

mult mai ridicate într-o piaţă dominată de doar câţiva producători în comparaţie cu o piaţă

perfectă? Altfel spus, creşterea cererilor de linii telefonice va fi tratată în acelaşi mod, de către o

companie de telecomunicaţii, în care tratează un fermier creşterea cererii de castraveţi?

1.1. Cererea

Relaţia dintre cerere şi preţ

Dacă mâine mass-media va anunţa că producţia de cafea din Brazilia şi Africa de Est a

fost compromisă în acest an, preţurile vor exploda. Imediat după această ştire, preţurile la cafea

vor fi dublate în comerţ. Ce este de făcut? De presupus că veţi reduce drastic, consumul de cafea.

Să spunem de la şase căni pe zi la doar două. Sau poate veţi renunţa complet la consumul de

cafea.

Aceasta este o simplă ilustrare a relaţiei generale dintre preţuri şi consum: când preţul

unui bun creşte, cantitatea de bunuri solicitată scade. Această relaţie este cunoscută că legea

cererii. Există două raţiuni ale acestei legi:

Oamenii se vor simţii mai săraci. Nu vor mai putea cumpăra o cantitate la fel de mare

că înainte din acelaşi bun. Puterea de cumpărare a veniturilor lor (veniturilor reale) a

scăzut. Acesta este efectul veniturilor generat de creşterea preţurilor.

Bunul respectiv va fi acum mai scump decât celelalte bunuri. Oamenii vor trece la

bunuri alternative sau substituenţi ai acelui bun. Acesta este efectul de substituţie

generat de creşterea preţurilor.

În mod similar, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea solicitată va creşte. Oamenii

îşi vor putea permite să cumpere mai mult (efectul veniturilor) şi vor renunţa să mai consume

bunuri alternative (efectul de substituţie).

Cu toate acestea, revenind la exemplul anterior cu creşterea preţului la cafea, nu ne vom

mai putea permite să cumpărăm sau să consumăm cantităţi la fel de mari că înainte şi probabil că

vom consuma cantităţi mai mari de ceai, cacao sau sucuri de fructe.

Mărimea cu care va scădea cantitatea din bunul respectiv va depinde de mărimea efectelor

veniturilor şi de substituţie.

3

Mărimea efectului veniturilor depinde în primul rând de proporţia din venituri consumată

pentru cumpărarea acelui bun. Astfel, cu cât consumăm mai multă cafea, cu atât mai mult va

trebui să reducem cantitatea consumată după creşterea preţurilor. Cu alte cuvinte, cu cât proporţia

din venituri cheltuită pentru acel bun este mai mare, cu atât mai mare va fi efectul creşterii

preţurilor asupra veniturilor reale şi cu atât mai mult se va reduce cantitatea consumată din bunul

respectiv.

Mărimea efectului de substituţie depinde în primul rând de numărul şi apropierea dintre

bunurile substituibile şi bunurile substituite. Dacă ceaiul este un bun consumat cu plăcere, atunci

creşterea preţului cafelei va genera o reducere drastică în consumul de cafea şi o creştere

considerabilă a consumului de ceai.

Ca o precizare suplimentară, cererea exprimată cantitativ se referă la cantitatea pe care

consumatorii doresc şi sunt capabili să o cumpere pentru un anumit preţ şi o perioadă dată de

timp ( o săptămână, o luna, un an, etc.). Aceasta nu se referă la ceea ce consumatorilor le-ar face

plăcere să consume.

Curba cererii

Să considerăm datele ipotetice prezentate în tabelul de mai jos, care prezintă câte

kilograme de cartofi pe luna vor fi cumpărate la preţuri diferite.

Tabelul 1.1

Pret/kg Consumatorul A Consumatorul B Cererea totală a pieţei

(t)

A 0,04 28 16 700

B 0,08 15 11 500

C 0,12 5 9 350

D 0,16 1 7 200

E 0,20 0 6 100

Coloanele 2 şi 3 arată cererea programată pentru doi consumatori. Ultima coloană arată

cererea programată a pieţei. Aceasta reprezintă cererea totală a tuturor consumatorilor. Pentru a

obţine cererea totală a tuturor consumatorilor adiţionăm cererile individuale similare celor doi

consumatori exemplificaţi, pentru fiecare preţ. De remarcat încă o dată că vorbim despre o cerere

pe o durată oarecare de timp şi nu una punctuală, la un moment dat.

Cererea programată poate fi reprezentată grafic sub forma curbei cererii. Graficul din

figura 2.1 ne prezintă curba cererii de cartofi a pieţei corespunzătoare datelor înscrise în tabelul

1.1. Preţul cartofilor este reprezentat pe axa verticală, iar cantităţile cerute pe axa orizontală.

4

Punctul E ne arată că la un preţ de 0,20 UM/kg, în fiecare lună sunt solicitate 100.000 t de cartofi.

Când preţul scade la 0,16 UM/kg , coborâm pe curbă până în punctul D. Aici observăm că

respectiva cantitate solicitată a urcat la 200.000 t. În mod similar, dacă preţul scade la 0,12

UM/kg coborâm pe curbă până în punctul C, unde cantitatea solicitată se ridică la 350.000 t.

Punctele din acest grafic corespund valorilor înscrise în tabelul 1.1. Exprimarea grafică ne

permite de asemenea să determinăm cantităţile la alte preţuri decât cele înscrise în tabel. O curbă

a cererii poate fi obţinută şi pentru un singur consumator. Ca şi curbele cererii pieţei, cele

individuale scad de la stânga spre dreapta, adică au pantă negativă.

Două aspecte trebuiesc subliniate până aici:

În literatură, curbele cererii (şi alte curbe, de asemenea) sunt folosite numai ocazional

pentru a exprima date specifice. Cel mai frecvent acestea sunt utilizate pentru a ilustra

aspecte teoretice cu caracter general. În astfel de situaţii axele nu vor fi marcate în

unităţi de măsură şi vor exprima pur şi simplu preţul şi cantităţile.

Termenul de curbă este folosit chiar şi în situaţia în care graficul este o dreaptă. De

fapt, atunci când ne folosim de grafice pentru a ilustra curba cererii, o trasăm că pe o

dreaptă, în mod curent.

Alţi determinanţi ai cererii

Preţul nu este singurul care determină cât de mult vor cumpăra consumatorii dintr-un

anumit bun. Cererea este, de asemenea, afectată de către:

Gust. Cu cât bunul respectiv este mai dorit de către consumatori, cu atât ei îl vor cumpăra

în cantităţi mai mari. Gusturile sunt influenţate de: publicitate, modă, observarea celorlalţi

consumatori, consideraţii legate de sănătate şi de experienţa consumării bunului respectiv în

ocazii precedente.

Numărul şi preţul bunurilor substituente (bunurilor în competiţie). Cu cât este mai mare

preţul bunurilor substituente, cu atât mai mare va fi cererea pentru bunul respectiv prin

renunţarea la substituenţi. De exemplu, cererea de cafea va depinde de preţul ceaiului. Dacă

preţul ceaiului va creşte, cererea pentru cafea va creşte.

Numărul şi preţul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt acelea care

se consumă împreună: maşini şi benzină, pantofi şi cremă de ghete, ş.a. Cu cât preţul va fi mai

mare pentru bunurile complementare cu atât mai puţine vor fi cumpărate şi cu atât mai mult va

scădea cererea. De exemplu, cererea de chibrituri depinde de ţigările consumate. Dacă preţul

ţigărilor creşte, cantitatea cumpărată scade şi cererea de chibrituri va scădea.

5

Veniturile. Cu cât cresc veniturile cu atât mai mult va creşte cererea pentru majoritatea

bunurilor. Astfel de bunuri sunt numite bunuri normale. Sunt şi excepţii de la această regulă

generală. Cu cât oamenii devin mai bogaţi, cu atât mai puţin vor cheltui pentru bunurile

inferioare, că de exemplu, margarină ieftină, şi vor trece la bunuri de calitate superioară.

Distribuţia veniturilor. Dacă venitul naţional este redistribuit de la săraci la bogaţi,

cererea de bunuri de lux va creşte. În acelaşi timp, pe măsură ce cei săraci devin şi mai săraci,

cererea de bunuri inferioare va creşte.

Posibila schimbare a preţurilor. Dacă, consumatorii cred că există posibilitatea că

preţurile să crească, vor cumpăra cantităţi mai mari din bunurile respective înainte că aceasta să

se producă.

Pentru a ilustra aceşti şase determinanţi, să folosim exemplul cererii de unt:

Gustul: dacă are loc o campanie puternică de publicitate, cererea creşte. Dimpotrivă,

dacă ameninţarea colesterolului este prezentă, cererea va scădea.

Substituenţii: dacă preţul margarinei va creşte, cererea de unt va creşte întrucât

consumatorii vor substitui una cu cealaltă.

Complementele: dacă preţul pâinii va creşte, consumatorii vor cumpăra mai puţin unt

pentru a-l întinde pe pâine.

Veniturile: dacă veniturile consumatorilor cresc, ar putea începe să consume unt în loc

de margarină sau să-şi permită să întindă untul într-un strat mai gros.

Distribuirea veniturilor: dacă aceasta are loc dinspre cei cu venituri reduse, aceştia ar

putea renunţa la consumul untului şi să înceapă să consume margarină în loc sau ar

putea deveni mult mai economi în consumul de unt.

Estimările: dacă la ştiri se va anunţa că este posibilă o creştere a preţului untului în

viitorul apropiat, consumatorii sunt tentaţi să-şi stocheze cantităţi mai mari de unt prin

refrigerare până când preţul este încă scăzut.

Mişcarea de-a lungul curbei şi schimbări în curba cererii

Curba cererii este construită pornind de la premisă că celelalte elemente rămân egale

(ceteris paribus). Altfel spus, se presupune că nici unul dintre ceilalţi determinanţi nu va suferi

schimbări în afara preţului. În această situaţie, efectul schimbării preţului este ilustrat de manieră

simplă prin mişcarea de-a lungul curbei cererii, de exemplu de la punctul B la punctul D în figura

anterioară, atunci când preţul creşte de la 0,08 la 0,16 UM/kg.

Ce se întâmplă însă atunci când un alt determinant se schimbă? Răspunsul este că trebuie

construită o noua curbă, o curbă deplasată. Dacă o schimbare în unul dintre determinanţi induce o

6

creştere a cererii, să spunem creşterea veniturilor, întreaga curba se va deplasă spre dreapta.

Aceasta arată că la fiecare dintre nivelurile anterioare ale preţurilor, cantităţi mai mari vor fi

solicitate. În figura 2.2 se poate observa că la preţul P o cantitate iniţială Q0 este solicitată, dar

după creşterea cererii o nouă cantitate Q1 este solicitată. De notat că cele două curbe nu sunt

neapărat paralele.

Dacă o schimbare oarecare într-unul dintre determinanţi va induce o scădere a cererii,

întreaga curbă se va deplasă spre stânga.

Distincţia între mişcările de-a lungul curbei şi schimbarea curbei, în mod curent, este

distincţia între cerere şi cantitatea cerută. O deplasare a curbei este atribuită unei schimbări a

cererii în timp ce o mişcare de-a lungul curbei datorită schimbării preţului este atribuită unei

schimbări în cantitatea cerută.

Ecuaţia cererii

Putem reprezenta relaţiile dintre cererea pieţei pentru un bun şi determinanţii cererii sub

forma unei ecuaţii. Aceasta poartă numele de funcţia cererii. Ea poate fi exprimată la forma

generală sau cu valori specifice ataşate determinanţilor.

Forma generală este:

Qd = (Pg, T, PS1, PS2…PSn, PC1, PC2…PCm, Y, B, Pge

t1)

Aceasta este transpunerea în cuvinte a faptului că, cantitatea cerută (Qd) este funcţie de

(este dependentă de): preţul bunurilor (Pg), gusturi (T), preţurile bunurilor cu care poate fi

substituit (PS1, PS2…PSn), preţul bunurilor complementare (PC1, PC2…PCm), veniturile totale ale

consumatorului (Y), distribuirea veniturilor (B) şi preţul aşteptat al bunului ( Pge

) în viitor (t+1).

Să admitem deci că cererea de unt în pachete de 250g, depinde de preţ (Pb), preţul

margarinei (Pm), şi veniturile anuale totale ale consumatorilor (Y).

Ecuaţia cererii estimate săptămânal ar arăta după cum urmează:

Qd = 2000000-50000Pb+20000Pm+0,01Y

Dacă preţul untului ar fi de 0,5UM şi preţul margarinei 0,35UM şi veniturile

consumatorilor ar fi de 200000000UM, atunci cererea de unt ar fi de 2200000 unităţi.

Adică: Qd = 2000000-(50000x50)+(20000x35)+(0,01x200000000)=2200000

Funcţia cererii simple

7

Ecuaţiile cererii sunt folosite în mod frecvent pentru a “lega” cantitatea cerută de un

singur determinant. În aceste condiţii o ecuaţie a cantităţii solicitate dependente de preţ ar avea

următoarea formă:

Qd = a - bP

De exemplu:

Qd = 10000 - 200P

Din această ecuaţie se poate calcula curba cererii sau planificarea acesteia, că în tabelul

anterior. Cu cât preţul se modifică, ecuaţia ne arată cum se modifică şi cantitatea solicitată (Qd).

Această ecuaţie se bazează pe presupunerea ceteris paribus: se presupune că toţi ceilalţi

determinanţi ai cererii rămân constanţi. Dacă unul singur dintre aceşti alţi determinanţi se

modifică, ecuaţia cererii se modifică. Va apărea deci o modificare a curbei, o modificare a cererii.

Dacă termenul (a) se modifică, atunci va apărea o curbă paralelă, dacă termenul (b) este cel care

se modifică, înclinaţia curbei se va modifica.

Ecuaţiile simple pot fi utilizate şi pentru a lega alţi determinanţi de cerere. De exemplu, o

ecuaţie care să lege cantitatea solicitată de venituri ar avea următoarea formă:

Qd = a - bY

Ramura economiei care aplică tehnici statistice datelor economice este cunoscută sub

numele de econometrie. Econometria că şi alte ramuri ale statisticii nu poate produce ecuaţii şi

grafice care să permită prognoze şi predicţii exacte. Datele pe care ecuaţiile se bazează sunt

frecvent incomplete şi relaţiile care se stabilesc între factori (cel mai adesea supuşi influenţei

comportamentului uman) se schimbă sau se pot schimba în timp.

1.2 OFERTA

Oferta şi preţul

Imaginaţi-vă că sunteţi un fermier care trebuie să decidă ce anume să cultive. Parte din

terenuri se găsesc într-o luncă şi sunt foarte fertile, iar cealaltă parte se găsesc pe un deal, unde

fertilitatea este mult mai scăzută. Veţi fi deci înclinat să cultivaţi legume în luncă şi să folosiţi

terenul de pe deal că păşune. Decizia va depinde în mare măsură de preţul legumelor pe piaţă şi

de preţul laptelui sau cărnii.

În ceea ce priveşte terenurile din luncă, veţi cultiva acele legume care vă vor permite

obţinerea celor mai bune rezultate. Dacă, de exemplu, preţul cartofilor este ridicat, veţi folosi cea

mai mare parte a terenurilor din luncă, pentru a cultiva cartofi. Dacă preţul creşte veţi planta

întreg terenul din luncă numai cu cartofi, cu riscul apariţiei unor boli şi dăunători. Dacă preţul

urcă şi mai mult, vă puteţi gândi să folosiţi chiar şi terenul de pe deal pentru cartofi, chiar dacă

8

rezultatele de producţie vor fi mult inferioare. Cu alte cuvinte, cu cât preţul creşte, cu atât mai

mult veţi prefera planta respectivă celorlalte. Aceasta ilustrează relaţia generală dintre ofertă şi

preţ: atunci când preţul unui bun creşte, cantitatea oferită (ofertată) creşte de asemenea.

Există în principal trei explicaţii pentru aceasta:

cu cât cantitatea produsă creşte, firmele vor descoperi că peste un anumit nivel de

producţie, costurile cresc mai repede şi mai mult;

În cazul ilustrat mai devreme, în momentul în care fermierul va cultiva cartofi şi pe

terenurile de pe deal, costurile vor creşte. De asemenea, dacă gradul de intensificare va creşte,

prin utilizarea unor cantităţi mai mari de îngrăşăminte, costurile suplimentare vor creşte rapid.

Lucrurile stau la fel atunci când este vorba despre producătorii industriali. Cu cât nivelul ieşirilor

(producţiei) creşte cu atât cresc şi costurile cu forţa de muncă utilizată suplimentar, iar utilajele se

apropie mai repede de nivelul maxim de uzură. Dacă nivele mai ridicate ale ieşirilor implică,

costuri ridicate, producătorii vor avea nevoie de un preţ mai mare pe unitatea de produs, pentru a

fi încurajaţi să producă mai mult.

cu cât preţul unui produs este mai mare, cu atât mai profitabilă este producerea sa.

Firmele vor fi atunci încurajate să producă, cantităţi din ce în ce mai mari de produse,

renunţând la cele mai puţin profitabile;

într-o perioadă de timp dată, dacă preţul rămâne ridicat, noi producători vor apărea şi

deci oferta va creşte;

Primii doi determinanţi afectează oferta pe termen scurt în timp ce cel de-al treilea, o

afectează pe termen lung.

Curba ofertei

Cantitatea pe care producătorii doresc să o ofere la preţuri diferite poate fi reprezentată în

planificarea ofertei. Tabelul de mai jos prezintă oferta lunară, planificată de cartofi, pentru un

producător privat şi pentru totalitatea producătorilor (întreaga piaţă).

Tabelul 1.2

Tabel

Oferta planificată poate fi reprezentată grafic, că fiind curba ofertei. O curbă a ofertei

poate fi reprezentată pentru un singur producător sau pentru întreaga piaţă. Figura de mai jos ne

prezintă curba ofertei de cartofi.

Ca şi în cazul curbei cererii, preţul este marcat pe axa verticală, iar cantitatea pe axa

orizontală. Fiecare din punctele de la (a) la (e), corespund unei linii din tabelul anterior.

9

De exemplu, o creştere a preţului de la 0,12 UM/kg la 0,16 UM/kg va determina o

deplasare de-a lungul curbei de la punctul (c) la punctul (d); oferta totală a pieţei va creşte de la

350000 t/lună la 530000 t/lună.

Nu toate curbele ofertei sunt curbe pozitive (crescătoare de la stânga spre dreapta).

Câteodată ele pot fi verticale, orizontale sau chiar cu pantă negativă. Aceasta va depinde în mare

măsură de perioada de timp considerată în care firmele vor răspunde la schimbarea preţului.

Acest aspect este detaliat în partea de elasticitate a ofertei.

Alţi determinanţi ai ofertei

Ca şi cererea, oferta nu este determinată numai de preţ. Ceilalţi determinanţi ai ofertei

sunt:

- Costurile de producţie. Cu cât costurile de producţie vor fi mai mari, cu atât mai mic

va fi profitul, la oricare nivel al preţului. Cu cât costurile vor creşte, firmele îşi vor reduce

producţia respectivă, probabil producând bunuri alternative ale căror costuri nu au crescut într-

atât.

Principalele motive pentru care costurile se modifică sunt:

schimbarea preţului input-urilor: costurile de producţie vor creşte dacă salariile,

materiile prime, chiriile, dobânzile sau preţurile oricăror altor input-uri vor creşte;

schimbarea tehnologiei: schimbările tehnologice afectează fundamental costurile de

producţie;

schimbări organizaţionale: reduceri ale costurilor pot fi realizate în aproape orice

structură prin reorganizarea producţiei;

politica guvernamentală: costurile pot fi reduse prin subvenţii sau ridicate prin taxe.

- Profitabilitatea bunurilor alternative (substituibile în ofertă). Dacă un bun care este

substituibil în ofertă devine mai profitabil decât anterior, producătorii se vor orienta de la bunul

iniţial spre acest bun alternativ. Oferta primului bun va scădea. Alte bunuri pot deveni mult mai

profitabile, dacă:

preţul lor creşte;

costurile de producţie scad.

-Profitabilitatea bunurilor în ofertă legată. Câteodată, producerea unui bun are loc

simultan cu producerea altora. Acestea sunt bunuri în ofertă legată. Un bun exemplu este ţiţeiul

folosit pentru producerea benzinei. Odată cu producerea benzinei, se obţin şi alte produse că

motorina şi parafina. Dacă se produce mai multă benzină, pentru că există o creştere a cererii,

atunci şi oferta celorlalte două va creşte.

10

- Natura, şocurile şi alte evenimente neprevăzute. În această categorie vom introduce:

vremea şi bolile, care afectează producţia agricolă, războaiele, care pot afecta aprovizionarea cu

materii prime, defectarea utilajelor, cutremure, inundaţii şi altele.

- Scopurile producătorilor. O firmă care va urmări maximizarea profitului, va avea o

ofertă diferită de o firmă care va urmări maximizarea vânzărilor. În majoritatea situaţiilor pe care

le vom analiza, vom presupune că firmele urmăresc maximizarea profitului.

- Estimările privind posibilele schimbări ale preţului. Dacă se aşteaptă că preţurile să

crească, producătorii vor prefera să-şi reducă vânzările. În schimb îşi vor consolida stocurile şi

vor vinde doar atunci când preţurile vor fi crescut din nou. În acelaşi timp, şi-ar putea propune să

producă mai mult, să-şi lărgească, capacităţile de producţie şi să fie deci pregătiţi pentru

momentul în care preţul va creşte şi deci vor putea creşte şi ei oferta.

Pentru a ilustra aceşti determinanţi ne vom întoarce la exemplul cu untul. Ce anume va

cauza creşterea ofertei de unt?

o reducere a costurilor de producţie. Aceasta ar putea fi cauzată de o reducere a

preţului îngrăşămintelor cu azot. Aceasta va încuraja fermierii să folosească mai multe

îngrăşăminte, producţia de furaje va creşte şi deci prin urmare şi producţia de lapte va

creşte. În paralel noi tehnologii vor permite extracţia mai eficientă a untului. Încă o

dată, guvernul poate decide să subvenţioneze fermierii pentru a produce mai mult unt.

o reducere a profitabilităţii producerii de smântână sau brânză. Dacă producerea

acestora devine mai puţin profitabilă datorită reducerii preţului acestora, că urmare a

reducerii cererii consumatorilor, cantităţi mai mari de unt vor fi produse.

o creştere a profitabilităţii laptelui smântânit. Dacă consumatorii vor cumpăra cantităţi

mai mari de lapte smântânit, atunci va fi stimulată producerea de lapte smântânit şi

aceasta va conduce şi la o creştere a ofertei de unt, întrucât acestea sunt produse

împreună.

vremea. Dacă condiţiile meteorologice sunt favorabile, producţia de furaje va creşte şi

deci, producţia de lapte va creşte. Acestea vor determina o creştere a ofertei de unt şi

alte produse lactate.

dacă producătorii de unt aşteaptă o creştere a preţului în viitor, atunci aceştia vor livra

pieţei doar o cantitate redusă de unt, stocând diferenţa de producţie în depozite

frigorifice şi pot aştepta creşterea preţului.

Deplasări şi mişcări de-a lungul curbei ofertei

Principiul este acelaşi că şi în cazul curbei cererii. Efectul schimbării preţului este ilustrat

de o mişcare de-a lungul curbei. Dacă oricare dintre ceilalţi determinanţi se modifică, întreaga

11

curbă se va deplasa. O deplasare spre dreapta va însemna o creştere a ofertei, în timp ce o

deplasare spre stânga va însemna o reducere a ofertei. O mişcare de-a lungul curbei este atribuită

în mod curent unei schimbări a cantităţii ofertate în timp ce o deplasare a curbei este atribuită

unei modificări a ofertei.

Ecuaţiile ofertei

O funcţie generală a ofertei poate fi scrisă astfel:

Qs = (Pg, Cg, a1, a2…an, j1, j2…jm, R, A, Pge

t1)

Cu alte cuvinte: cantitatea ofertată (Qs), depinde de preţul bunului (Pg), costul de

producţie (Cg), profitabilitatea bunurilor alternative (a1, a2…an), profitabilitatea bunurilor oferite

“împreună” (j1, j2…jm), natura şi alte şocuri (R), scopul producătorilor (A) şi preţul aşteptat al

bunului ( Pge

) într-un timp viitor t+1.

Folosindu-ne de rezultatele unor anchete şi de analiza regresivă, ecuaţiile pot fi estimate şi

stabilite între ofertă şi alţi determinanţi. De notat că nu toţi determinanţii pot fi cuantificaţi cu

uşurinţă (că de exemplu, factorii naturali, şi scopurile producătorilor) şi aceştia pot fi excluşi din

ecuaţii.

Cea mai simplă forma a ecuaţiei face legătura între ofertă şi un singur determinant. O

funcţie a ofertei dependentă de preţ ar avea forma:

Qs = c + dP

Folosind analiza regresivă, valorile lui c şi d pot fi estimate. Astfel o ecuaţie actuală a

ofertei ar fi:

Qs = 500 + 1000P

Dacă oricare dintre determinanţi, exclusiv preţul se modifică, va rezulta o nouă ecuaţie.

De exemplu, dacă se modifică, costurile de producţie, rezultatul va fi:

Qs = 1000 + 1500P

Ecuaţii mai complexe ale ofertei vor include mai mulţi determinanţi. De exemplu:

Qs = 200 + 80P - 20a1 - 15a2 + 30j, unde:

P este preţul bunului, a1 şi a2 sunt profitabilitatea a două bunuri alternative care ar putea fi

oferite că înlocuitor, iar j este profitabilitatea bunului oferit împreună.

1.3 Preţul şi determinarea nivelului producţiei

Preţul de echilibru şi producţia

Acum putem combina cererea şi oferta în analiză. Aceasta va arăta în ce mod preţul actual

al unui bun şi cantitatea oferită şi vândută sunt determinate într-o piaţă liberă şi competitivă.

12

Să ne întoarcem la exemplul cu cartofii şi să folosim datele din tabelul 1.3.

Tabelul 2.4

Care va fi preţul şi cantitatea care vor prevala? Dacă preţul este de 0,04 UM/kg, cererea

va depăşi oferta cu 600000 t (A - a). Consumatorii nu vor putea să-şi acopere nevoile şi deci vor

fi dispuşi să plătească un preţ mai mare. Producătorii incapabili, sau nedorind să acopere cererea,

vor fi încântaţi să accepte un preţ mai mare. Efectul deficitului va ridica preţul. Acelaşi lucru se

va întâmpla şi la 0,08 UM/kg; încă va mai exista un deficit şi preţul va continua să crească. Dar

pe măsură ce preţul creşte, cantitatea solicitată scade iar cantitatea ofertată creşte. Deficitul este

eliminat progresiv.

Ce s-ar fi întâmplat dacă preţul iniţial ar fi fost de 0,20 UM/kg? În această situaţie, oferta

ar depăşi cererea cu 600000 t (e - E). Efectul acestui surplus este acela de a coborî preţul, pe

măsură ce fermierii sunt în competiţie pentru a-şi vinde surplusul. Acelaşi lucru s-ar întâmpla şi

la un preţ de 0,16 UM/kg. Preţul ar coborî în continuare.

De fapt un singur preţ este sustenabil. Acesta este preţul la care cererea este egală cu

oferta, adică la 0,12 UM/kg, iar în exemplul nostru, la 350000 t. Când oferta este egală cu

cererea, piaţa este curată. Nu există deficit sau excedent.

Acest preţ, la care cererea şi oferta sunt egale este numit preţ de echilibru. Prin echilibru

înţelegem un punct de balans sau un punct de repaus; cu alte cuvinte, un punct în care nu există

tendinţa de mişcare. În exemplul anterior, dacă preţul începe la un alt nivel decât la 0,12 UM/kg,

tendinţa acestuia va fi de a se deplasa la 0,12 UM/kg. Preţul de echilibru este singurul preţ la care

dorinţele producătorilor şi ale consumatorilor sunt satisfăcute reciproc; acolo unde planurile

producătorilor se întâlnesc perfect cu dorinţele de cumpărare (cantitative) ale consumatorilor.

Curbele cererii şi ofertei

Determinarea preţului de echilibru şi nivelului producţiei se poate face folosind curbele

cererii şi ofertei.

Figura de mai sus ne prezintă curbele cererii şi ofertei pentru exemplul cu cartofii. Preţul

de echilibru este Pe = 0,12 UM/kg iar cantitatea de echilibru este Qe = 350000 t.

La orice preţ mai mare de 0,12 UM/kg va exista un surplus. La 0,16 UM/kg surplusul se

ridica la 330000 t (d - D). Oferta este mai mare decât sunt dispuşi şi pot cumpăra consumatorii la

preţul respectiv. La 0,16 UM/kg nu se reuşeşte curăţarea pieţei. Preţul va scădea la valoarea de

echilibru de 0,12 UM/kg. Aceasta se va manifesta prîntr-o mişcare de-a lungul curbei cererii din

punctul D în punctul C şi o mişcare de-a lungul curbei ofertei din punctul d în punctul c.

13

La orice preţ sub 0,12 UM/kg va exista un deficit. La 0,08 UM/kg, deficitul va fi de

300000 t (B - b). Preţul va creşte la 0,12 UM/kg. Aceasta va produce o mişcare de-a lungul

curbei ofertei din punctul b în punctul c şi de-a lungul curbei cererii din puntul B în punctul C.

Punctul Cc este punctul de echilibru; acolo unde cererea este egala cu oferta.

Mişcarea spre un nou echilibru

Preţul de echilibru va rămâne neschimbat doar atât timp cât şi curbele cererii şi ofertei vor

rămâne neschimbate. Dacă una dintre curbe se va deplasa, se va forma un nou echilibru.

O schimbare în cerere

Dacă unul dintre determinanţii cererii (altul decât preţul) se modifică, întreaga curbă a

cererii se va deplasa. Aceasta va conduce la o deplasare de-a lungul curbei ofertei spre noul

punct de intersecţie.

De exemplu, în figura 2.7, o creştere a veniturilor consumatorilor va deplasa curba în D2

şi va apărea deci un deficit de h - g la preţul de origine Pe1. Aceasta va face că preţul să crească la

noul echilibru Pe2. În acest timp va avea loc o mişcare de-a lungul curbei ofertei din punctul g în

punctul i. Cantitatea de echilibru va creşte de la Qe1 la Qe2. Efectul deplasării cererii a fost o

mişcare de-a lungul curbei ofertei de la vechiul punct de echilibru spre unul nou: din punctul g în

punctul i.

O schimbare în ofertă

În mod analogic, dacă unul dintre determinanţii ofertei (altul decât preţul) se modifică,

întreaga curbă se va deplasa. Aceasta va conduce la o deplasare de-a lungul curbei cererii spre un

nou punct de intersecţie.

De exemplu, dacă, costurile de producţie vor creşte, curba ofertei se va deplasa spre

stânga (ca în figura 2.8) la S2. Aici se va înregistra un deficit de g - j la preţul vechi Pe1. Preţul va

urca de la Pe1 la Pe3. Cantitatea se va reduce de la Qe1 la Qe3. Cu alte cuvinte va avea loc o

deplasare de-a lungul curbei cererii de la g la k, şi de-a lungul noii curbe (S2) din punctul j în

punctul k.

Pentru a condensa: o deplasare a unei curbe va conduce la o mişcare de-a lungul curbei

celeilalte spre noul punct de intersecţie.

Câteodată mai mulţi determinanţi pot suferi modificări în acelaşi timp. Aceasta poate

induce deplasarea ambelor curbe. Când aceasta are loc, punctul de echilibru se va deplasa de la

vechiul punct de intersecţie al curbelor la noul punct de intersecţie.

14

Identificarea poziţiei curbelor cererii şi ofertei

Atât cererea cât şi oferta depind de preţ şi cu toate acestea interacţiunea lor determină

preţul. Din această cauză este dificil de identificat ceea ce se petrece cu exactitate atunci când

preţurile şi cantităţile se modifică şi cum se vor prezenta curbele cererii şi ofertei.

Să presupunem că încercăm să identificăm curba cererii pentru bunul X. Observăm că

atunci când preţul era de 20 UM, erau cumpărate 1000 de unităţi. Mai târziu preţul a urcat la 30

UM şi 800 de unităţi erau cumpărate. Ce se poate deduce de aici despre curba cererii? Răspunsul

este acela că fără alte informaţii nu putem spune decât foarte puţine. Să analizăm următoarele

două figuri (figura 2.9 şi 2.10).

În prima dintre cele două, curba cererii nu s-a deplasat. Creşterea preţului şi reducerea

vânzărilor este datorată în întregime deplasării curbei ofertei. Deplasarea de la punctul a la

punctul b este o deplasare de-a lungul curbei cererii. Dacă putem afirma cu certitudine că nu a

avut loc o deplasare a curbei cererii, atunci putem identifica poziţia sa (sau cel puţin două puncte

de pe aceasta).

În cea de a două figură ambele curbe s-au deplasat. Să presupunem că gustul

consumatorilor pentru produs a crescut. În acest caz o deplasare de la a la b nu induce deplasarea

curbei cererii. Nu putem trasa curba cererii numai folosindu-ne de preţ şi cantitate. Problema este

aceea că atunci când curba ofertei se deplasează, nu putem determina dacă şi curba cererii se

deplasează, şi dacă da, cu cât. Cum putem afla, de exemplu, la câţi consumatori gustul pentru

produs a crescut?

În acelaşi mod se pune problema şi dacă analiza se efectuează în sens opus. Este dificil de

identificat o curbă a ofertei atunci când curba cererii se deplasează. Schimbarea preţului şi a

cantităţii este datorată exclusiv deplasării curbei cererii sau a avut loc şi o deplasare a curbei

ofertei?

Această problemă este cunoscută sub numele de “problema identificării”. Este dificilă

identificarea cauzelor care au dus la modificarea preţului şi a cantităţii.

Elasticitatea preţului în cerere

Când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută scade. Acesta este un fenomen probat. Dar

în cele mai multe situaţii, vom dori să ştim mai mult despre acestea. Vom dori să cunoaştem cu

cât va scădea cantitatea solicitată. Cu alte cuvinte, vom dori să ştim cum şi cât răspunde cererea

la o creştere a preţului.

Să analizăm cazul a două produse: carburanţii şi conopida. În cazul benzinei, o creştere a

preţului va induce o scădere redusă a cantităţii solicitate. Dacă, consumatorii doresc să continue

să conducă, vor trebui să plătească noul preţ, mai mare. Foarte puţin consumatori vor trece la

15

mersul pe bicicletă sau vor folosi maşina mai puţin frecvent, dar marea masă a consumatorilor va

fi prea puţin afectată în modul în care îşi vor folosi autoturismul.

În cazul conopidei, o creştere a preţului poate duce la o scădere drastică a cantităţii

solicitate. Raţiunea este aceea că oamenii pot trece la bunuri alternative. Majoritatea

consumatorilor sunt foarte receptivi la preţul legumelor şi în majoritatea cazurilor vor cumpăra

acele legume care au preţuri rezonabile.

Acest răspuns al cererii la schimbarea preţului poartă numele de elasticitatea preţului în

cerere, şi aşa cum vom vedea în continuare, este unul dintre cele mai importante concepte

economice. De exemplu, dacă vom cunoaşte elasticitatea preţului în cererea pentru un produs,

putem prevedea efectul asupra preţului şi cantităţii la deplasarea curbei ofertei produsului

respectiv.

În figura 2.11 putem observa efectul unei deplasări a curbei ofertei în raport cu două curbe

ale cererii diferite (D şi D’). Curba D’ este mult mai elastică decât curba D. Cu alte cuvinte,

pentru orice modificare a preţului, va avea loc o modificare puternică a cantităţii pe curba D’ în

comparaţie cu curba D.

Admiţând că iniţial curba ofertei era S1 şi că aceasta intersectează ambele curbe ale cererii

în punctul a, la preţul P1 şi cantitatea Q1. Oferta se deplasează la S2. Ce se va întâmpla cu preţul şi

cantitatea? În cazul curbei mai puţin elastice (D) va avea loc o creştere puternică a preţului (a P2)

şi o reducere scăzută a cantităţii (la Q2), echilibrul se realizează în punctul b. În cazul curbei mai

elastice (D’), creşterea preţului este relativ scăzută (la P3) dar are loc o scădere puternică în

cantitate (la Q3); echilibrul se realizează în punctul c.

Măsurarea elasticităţii preţului în cerere

Am observat din figura anterioară că dacă plasăm două curbe ale cererii în aceeaşi figură,

cea joasă este mai elastică decât cea înaltă. Dar observarea pantei curbei ne oferă doar o indicaţie

vagă asupra elasticităţii. Este foarte important să putem determina aceasta cu mai multă precizie.

Ceea ce dorim să comparăm este mărimea schimbării în cantitatea solicitată cu mărimea

schimbării preţului. Dar întrucât cele două elemente folosesc unităţi de măsură diferite, singura

cale de a le compara este aceea procentuală. Aceasta conduce la următoarea formulă a

elasticităţii preţului în cerere (PD) pentru un produs: schimbarea în cantitatea solicitată

exprimată în procente raportată la schimbarea preţului exprimată în procente.

Adică PD = %QD/%QP, unde:

- epsilon este introdus pentru elasticitate iar semnifică modificarea.

Dacă o schimbare de 40% în creşterea preţului carburanţilor determină o scădere a

cantităţii solicitate de 10%, elasticitatea preţului va fi de:

16

-10%/40% = -0,25

Şi dacă o scădere a preţului conopidei cu 5% induce o creştere a cantităţii solicitate cu

15%, elasticitatea preţului în cererea de conopidă va fi de:

15%/-5% = -3

Conopida este mult mai elastică în cerere decât carburanţii.

Care este semnificaţia acestui lucru şi care este semnificaţia valorilor -0,25 şi -3?

Interpretarea elasticităţii

Utilizarea procentelor

Utilizarea exprimării procentuale este motivată de următoarele:

permite compararea schimbării în două elemente calitativ diferite, care sunt deci

măsurate în unităţi diferite. Adică permite compararea schimbării cantitative cu

schimbarea monetară (preţul);

evită problema alegerii unei unităţi comune. O schimbare în preţ de la 1 la 5 USD

reprezintă o schimbare de 4 unităţi; o schimbare de la 50 la 70 de cenţi reprezintă o

schimbare de 50 de unităţi. Prin utilizarea procentelor, schimbarea va fi reflectată real,

indiferent de unitatea monetară, evitând schimbările aparente;

este singura variantă care permite determinarea taliei schimbării în preţ sau cantitate.

De exemplu, o schimbare în preţ de 1 USD este o modificare mare sau mică?

Răspunsul poate fi dat numai dacă se cunoaşte preţul de bază. Dacă este vorba despre o

conservă, creşterea de preţ este enormă; dacă este vorba despre o casă, schimbarea este

nesemnificativă;

Semnul (pozitiv sau negativ)

Curbele cererii au o pantă descrescătoare, în mod general. Aceasta înseamnă că

schimbările de preţ şi cantitate au loc în direcţii şi sensuri diferite. O creştere a preţului (+) va

duce la o scădere a cantităţii (-). În mod similar, o scădere a preţului va determina o creştere a

cantităţii solicitate. Deci de fiecare dată când determinăm elasticitatea preţului în cerere, una

dintre valori va avea semnul minus (-). În concluzie, rezultatul raportului va avea întotdeauna

acelaşi semn (-).

Valoarea (sub- sau supra- unitară)

Dacă ignorăm semnul şi ne concentrăm asupra valorii, aceasta ne va indica dacă cererea

este elastică sau rigidă.

Elastică ( > 1) atunci când o schimbare în preţ produce o schimbare proporţional mai

mare în cantitatea solicitată. În acest caz valoarea elasticităţii va fi supraunitară, întrucât raportul

se stabileşte între o valoare mai mare şi una mai mică.

17

Rigidă ( < 1) atunci când o schimbare în preţ produce o schimbare proporţional mai

mică în cantitatea solicitată. În acest caz valoarea elasticităţii va fi subunitară, întrucât raportul se

stabileşte între o valoare mai mică şi una mai mare.

Elasticitate unitară ( = 1). Elasticitatea unitară este aceea în care preţul şi cantitatea

solicitată se modifică în aceeaşi proporţie. Valoarea raportului va fi unitară întrucât se stabileşte

între valori egale.

Determinarea elasticităţii preţului în cerere

Elasticitatea preţului în cerere variază imens de la un produs la altul. De exemplu, cererea

pentru vacanţe cu destinaţii tropicale, are o elasticitate a preţului în cerere superioară la 5, în timp

ce cererea pentru energie electrică are o elasticitate inferioară la 0,5 (în ambele cazuri semnele

minus au fost ignorate). Întrebarea care se pune este de ce unele bunuri au o mare elasticitate a

cererii în timp ce altele sunt foarte rigide în cerere şi care sunt determinanţii?

Numărul şi apropierea bunurilor substituibile. Este unul dintre cei mai importanţi

determinanţi. Cu cât există mai multe bunuri alternative şi cu cât acestea sunt mai apropiate de

bunul original, cu atât mai mult consumatorii vor apela la ele în situaţia în care preţul va creşte şi

deci cu atât mai mare va fi elasticitatea preţului în cerere.

Revenind la exemplul nostru cu carburanţii şi conopida, nu există bunuri alternative

apropiate de carburanţi şi de aceea cererea este rigidă. Pentru conopidă, în schimb, există o serie

întreagă de bunuri alternative şi deci cererea este relativ elastică.

Argumente similare sunt aplicabile şi anumitor mărci ale unui produs. Elasticitatea

preţului în cerere pentru o anumită marcă va fi probabil foarte ridicată. Dacă preţul va creşte,

consumatorii vor trece la o altă marcă: efectul substituţiei este foarte pronunţat. Prin contrast,

cererea pentru un produs, la modul general, va fi relativ rigidă. Dacă preţul alimentelor, va urca,

cererea va scădea doar foarte puţin. Consumatorii vor cumpăra cantităţi ceva mai mici, întrucât

nu îşi vor putea permite noile preţuri, dar acesta este efectul veniturilor generat de creşterea

preţurilor. Dar întrucât nu există o altă alternativă la alimente, virtual, nu există efect de

substituţie.

Proporţia din venituri cheltuită pentru un bun. Cu cât proporţia din venituri cheltuite

pentru un anumit bun este mai mare, cu atât mai mult vom reduce consumul atunci când preţul va

creşte. Cu cât efectul veniturilor este mai mare cu atât este cererea mai elastică.

Sarea de bucătărie are o elasticitate a preţului în cerere foarte redusă. Aceasta se datorează

pe de o parte faptului că nu există un alt bun care să o substituie. Pe de altă parte cheltuim atât de

puţin din venituri pentru a cumpăra sare, încât putem suporta foarte uşor o creştere importantă în

proporţie a preţului: efectul asupra veniturilor a creşterii preţului va fi foarte mic. Prin contrast,

efectul asupra veniturilor va fi mult mai mare dacă una dintre cheltuielile majore îşi va modifica

18

preţul. De exemplu, dacă dobânda sau ipotecile vor creşte, oamenii vor fi nevoiţi să reducă

substanţial cererea de locuinţe, preferându-le pe cele de talie mai redusă şi deci mai ieftine sau

locuind cu chirie.

Perioada de timp. Când preţurile se modifică, consumatorii vor avea nevoie de o durată

de timp în care să-şi ajusteze consumul şi să găsească alternative. Cu cât această perioadă de timp

este mai mare, după o schimbare de preţ, cu atât mai mare va fi elasticitatea cererii.

Pentru a ilustra efectul timpului asupra elasticităţii preţului în cerere, să ne întoarcem la

exemplul cu carburanţii. Între decembrie 1973 şi iunie 1974, preţul ţiţeiului s-a multiplicat cu

patru, ceea ce a produs o creştere similară a preţului carburanţilor. În următoarele luni scăderea

consumului a fost nesemnificativă. Cererea era foarte rigidă. Consumatorii nu aveau bunuri

alternative pentru carburanţi, la care să treacă. Tot ceea ce puteau face era să reducă numărul de

călătorii sau să conducă mai economic. Centralele termice care foloseau combustibil lichid, nu

puteau trece dîntr-o dată la gaz sau combustibil solid. Tot ceea ce puteau face era să reducă,

cantitatea de căldură furnizată.

În timp, întrucât preţul ridicat al carburanţilor s-a menţinut, au fost dezvoltate modele de

autoturisme cu consum economic şi mulţi consumatori au preferat autoturisme mai mici. În ceea

ce priveşte încălzirea, oamenii au trecut la gaz sau combustibil solid şi au cheltuit ceva mai mult

izolându-şi locuinţele. Deci pe o durată de timp mai mare, cererea a fost mult mai elastică.

Elasticitatea preţului în cerere şi cheltuielile consumatorilor

Una dintre cele mai importante aplicaţii ale elasticităţii preţului în cerere, este relaţia

acestuia cu volumul total de bani pe care consumatorii îl cheltuiesc pentru un produs.

Cheltuielile totale ale consumatorilor (TE) este produsul simplu dintre preţ şi cantitate: TE = P

x Q.

De exemplu, dacă, consumatorii vor cumpăra 3.000.000 de unităţi (Q) la preţul de 2 UM

per unitate (P), ei vor cheltui un total de 6.000.000 (TE). Aceste sunt prezentate grafic în figura

2.12 sub forma dreptunghiului haşurat.

Cheltuielile totale ale consumatorilor vor fi egale cu veniturile totale realizate de

companiile care au vândut produsul (înainte de aplicarea oricăror taxe).

Ce se va întâmpla cu cheltuielile consumatorilor (şi implicit cu veniturile companiilor)

dacă are loc o schimbare a preţului? Răspunsul depinde de elasticitatea preţului în cerere.

O cerere elastică

Cu cât preţul creşte, cantitatea solicitată scade şi invers. Când cererea este elastică,

cantitatea solicitata creşte în proporţie mai mare decât preţul. Deci o schimbare în cantitate are un

efect mai puternic asupra cheltuielilor consumatorilor decât o schimbare a preţului. De exemplu,

19

atunci când preţul creşte, scăderea cantităţii va fi atât de puternică, încât cheltuielile vor fi mai

mici decât înainte. Acestea pot fi concluzionate astfel:

- P creşte; Q scade în proporţie mai mare, deci TE scade;

- P scade; Q creşte în proporţie mai mare, deci TE creşte.

Cu alte cuvinte, cheltuielile totale se modifică în aceeaşi direcţie şi sens cu cantitatea.

Acestea sunt ilustrate în figura 2.13. Cererea este elastică între punctele a şi b. O creştere a

preţului de la 4 la 5 UM, va cauza o scădere în proporţie mai mare în cantitatea solicitată: de la 20

la 10 milioane. Cheltuielile totale scad de la 80 milioane la 50 milioane.

Când cererea este elastică, o creştere a preţului va provoca o scădere în veniturile totale

ale companiilor care vând produsul respectiv. O reducere a preţului va provoca o creştere a

cheltuielilor consumatorilor şi implicit o creştere a veniturilor companiilor.

O cerere rigidă

Atunci când cererea este rigidă, lucrurile stau exact invers. Preţul se modifică în proporţie

mai mare decât cantitatea. Deci o schimbare a preţului are un efect mai mare asupra cheltuielilor

totale ale consumatorilor decât o schimbare a cantităţii. Efectul, exprimat concentrat, se prezintă

astfel:

P creşte; Q scade în proporţie mai mică, deci TE creşte;

P scade; Q creşte în proporţie mai mică, deci TE scade.

Cu alte cuvinte, cheltuielile totale ale consumatorilor se modifică în aceeaşi direcţie şi

sens cu preţul. Acestea sunt ilustrate în figura 2.14. Cererea este rigidă între punctele a şi c. O

creştere a preţului de la 4 la 8 UM, cauzează o scădere în proporţie mai redusă a cantităţii

solicitate: de la 20 la 15 milioane. Cheltuielile totale cresc de la 80 milioane la 120 milioane.

În aceeaşi situaţie, veniturile companiilor vor creşte dacă are loc o creştere a preţului şi

vor scădea dacă preţul scade.

Cazuri speciale

În figura 2.15 sunt prezentate trei cazuri speciale:

1. o cerere complet rigidă (PD = 0)

2. o cerere complet elastică (PD = )

3. o cerere unitar elastică (PD = -1)

Cererea complet rigidă. Este reprezentată printr-o dreaptă verticală. Indiferent de ce se

întâmplă cu preţul, cantitatea solicitată rămâne aceeaşi. Este deci evident că, cu cât preţul creşte,

cu atât cheltuielile totale ale consumatorilor vor fi mai mari. În figura 2.15a cheltuielile

consumatorilor vor fi mai mari în P2 decât în P1.

Cererea infinit elastică. Este reprezentată printr-o dreaptă orizontală. La orice preţ mai

mare decât P1 (în figura 2.15b), cererea este 0. Dar la preţul P1 (sau oricare altul inferior lui)

20

cererea este infinit de mare. Aceasta curbă neobişnuită este caracteristică producătorului

individual. Într-o piaţă perfectă, aşa cum am văzut, producătorii sunt mici, comparaţi cu piaţa.

Aceştia trebuie să accepte preţul stabilit de cerere şi ofertă pe piaţă, dar la nivelul la care pot

vinde tot ceea ce produc. (Cererea nu este infinită în sens literar, dar în ceea ce priveşte firma, ea

este). În aceasta situaţie, cu cât producătorul individual, produce mai mult, cu atât va câştiga mai

mult. În figura 2.15b, veniturile firmei sunt mai mari în Q2 decât în Q1.

Cererea unitar elastică. Aceasta se întâmplă atunci când preţul şi cantitatea se modifică

în exact aceeaşi proporţie. Orice creştere a preţului va fi reflectată printr-o scădere proporţională

a cantităţii, lăsând veniturile totale neschimbate. În figura 2.15c, cele două zone sunt egale, în

ambele situaţii, cheltuielile având aceeaşi valoare. Deşi s-ar putea crede că, curba cererii pentru

elasticitatea unitară ar fi o dreaptă la 45 faţă de axe, aceasta este o hiperbolă rectangulară.

Raţiunea este aceea că o creştere proporţională a preţului trebuie să fie egală cu o scădere

proporţională a cantităţii şi invers. Cu cât ne deplasăm în jos, pe curba cererii, pentru a menţine

proporţiile constante în preţ şi cantitate, trebuie să aibă loc o creştere din ce în ce mai mare în

cantitate în timp ce are loc o scădere din ce în ce mai mare a preţului.

Măsurarea elasticităţii: elasticitatea arcului

Am definit elasticitatea preţului, că fiind procentul de modificare proporţională a cantităţii

solicitate, raportată la procentul de modificare proporţională a preţului. Dar în practică, cum

putem măsura aceste schimbări pentru o curbă a cererii specifică. O să utilizam două metode

pentru aceasta. Prima este metoda arcului, iar cea de a două metoda punctului.

O greşeală comună este aceea că în mod general se crede că atunci când se vorbeşte

despre elasticitate, se tratează întreaga curbă. Greşeala este aceea că, în cele mai multe situaţii,

elasticitatea variază de-a lungul curbei.

Sa analizam curba cererii prezentată în figura 2.16. Între punctele a şi b, cheltuielile

totale cresc (P2Q2 > P1Q1) cererea este elastică între aceste două puncte. Între punctele b şi c,

cheltuielile totale scad (P3Q3 > P2Q2). Aici, cererea este rigidă.

În mod normal, deci, ne referim doar la elasticitatea unei porţiuni a curbei şi nu la întreaga

curbă. Exista însă şi două excepţii la această regulă.

Prima este aceea în care elasticitatea este aceeaşi de-a lungul întregii curbe. Cea de a două

este aceea în care două curbe sunt reprezentate în aceeaşi figură. Aici putem spune că, curba D

este mai puţin elastică decât curba D’ la un preţ dat. Dar fiecare dintre aceste două curbe vor avea

elasticităţi diferite de-a lungul lor.

Dacă nu putem discuta despre elasticitatea întregii curbe, atunci putem discuta despre

elasticitatea dintre două puncte de pe o curbă. Aceasta este elasticitatea arcului. De fapt,

21

formula pentru elasticitatea preţului în cerere este formula pentru elasticitatea arcului. Formula

era: Q proporţional/P proporţional.

Calea prin care măsurăm modificarea proporţională în cantitate este aceea prin care

împărţim modificarea la nivelul cantităţii (Q), adică Q/Q. În mod similar procedăm şi cu

modificarea proporţională a preţului (P): P/P

În această situaţie, elasticitatea preţului poate fi scrisă că: Q/Q P/P

Dar care sunt valorile pe care le vor avea P şi Q? Considerând valorile din tabelul 2.5 şi

figura 2.17, care va fi elasticitatea cererii între punctele m şi n? Pentru a putea răspunde, trebuie

să identificam Q şi Q, P şi P.

Cantitatea

Diferenţa în cantitate (Q) între 10 (punctul m) şi 20 (punctul n) este de 10. Deci Q =

10.

Dar care este modificarea proporţională în Q, (Q/Q)? Pentru a rezolva această problemă,

se foloseşte media celor două cantităţi; altfel spus, punctul median. Întrucât Q = 15, avem Q/Q

= 10/15.

Preţul

Diferenţa de preţ între 8 (punctul m) şi 6 (punctul n) este de 2, deci P = -2.

Modificarea proporţională a lui P se determină în mod similar cu cantitatea. Preţul de

bază este punctul median celor două.

P = 7 şi P/P = -2/7

Elasticitatea

Acum, când am determinat toate elementele, putem determina elasticitatea. Vom utiliza în

acest scop formula medie pentru elasticitatea preţului în cerere (sau a punctelor mediane):

Q/(medie de Q) P/(medie de P),

În exemplul nostru, elasticitatea între punctele m şi n va fi:

10/15 -2/7 = -2,33

Întrucât 2,33 este o valoare supraunitară, cererea este elastică între m şi n.

Măsurarea elasticităţii: elasticitatea punctuală

În loc să determinam elasticitatea între două puncte de pe curbă, putem dori să aflam

elasticitatea într-un singur punct. De exemplu, punctul r din figura 2.18.

Pentru a măsura elasticitatea punctuală, este necesară rearanjarea termenilor în formulă.

Astfel, putem rescrie formula, că fiind:

Q/P P/Q

22

Întrucât dorim să măsurăm elasticitatea preţului într-un punct pe curba cererii, mai

degrabă decât între două puncte, este necesar să cunoaştem în ce mod cantitatea solicitată va

reacţiona la o creştere a preţului infinitezimal de mică. În cazul punctului r în figura 2.18, dorim

să ştim cum va reacţiona cantitatea solicitată la o creştere infinitezimal de mică de la preţul de 30.

O creştere infinitezimal de mică este simbolizată prin litera d. În acest caz formula

devine: dQ/dP P/Q.

dQ/dP este calculul diferenţial al ratei de schimb a preţului relativ la schimbarea

cantităţii. În orice punct de pe curba cererii, raportul dQ/dP este dat de panta curbei (rata sa de

schimb). Panta se găseşte prin trasarea tangentei la curbă în punctul respectiv şi găsirea pantei în

punctul de tangenţă.

Tangenta la curba cererii în punctul r este prezentată în figura 2.18. Panta sa este de -

50/100. dP/dQ este deci -50/100 şi dQ/dP este inversul, adică -100/50 = -2.

Revenind la formula dQ/dP P/Q, elasticitatea în punctul r va fi:

-2 30/40 = -1,5

Mai degrabă decât trasarea graficului şi măsurarea pantei tangentei se poate folosi calculul

diferenţial pentru determinarea elasticităţii punctuale, atât timp cât ecuaţia curbei cererii este

cunoscută.

Elasticitatea unei curbe a cererii - dreaptă

O curba a cererii - dreaptă, va avea o elasticitate diferită în fiecare punct. Singurele

excepţii sunt curba cererii verticale (PD = 0) şi curba cererii orizontale (PD = ).

Raţiunile pentru această elasticitate sunt prezentate în figura 2.19.

Folosind formula elasticităţii punctuale: dQ/dP P/Q, panta curbei cererii (dP/dQ) este

constantă (adică -10/50). Deci şi dQ/dP este constantă şi egala cu -5.

Valoarea raportului P/Q diferă pe lungimea curbei. În punctul n, P/Q = 8/10. Deci:

dQ/dP P/Q = -5 8/10 = -4

În punctul m, P/Q = 6/20, deci dQ/dP P/Q = -5 6/20 = -1,5

Elasticitatea preţului în ofertă

Când preţul se modifică, va avea loc nu numai o modificare a cantităţii solicitate, ci şi a

cantităţii oferite. Frecvent, suntem interesaţi să cunoaştem cât de receptivă este cantitatea oferită

la schimbarea preţului. Unitatea pe care o folosim în aceasta situaţie va fi elasticitatea preţului

în ofertă.

În figura 2.20 sunt prezentate două curbe ale ofertei. Curba S2 este mai elastică decât

curba S1. Adică, atunci când preţul creşte de la P1 la P2, va avea loc o creştere mai mare a

cantităţii oferite în S2 (de la Q1 la Q2) decât în S1 (de la Q1 la Q2). Pentru orice modificare

23

(deplasare) în curba cererii va avea loc o schimbare mai mare în cantitatea oferită şi o schimbare

mai mică a preţului în curba S2 în comparaţie cu curba S1.

Deci, efectul asupra preţului şi cantităţii a unei deplasări a curbei cererii va depinde de

elasticitatea preţului în ofertă.

Formula elasticităţii preţului în ofertă (PS) este: procente (sau proporţii) ale

modificării cantităţii oferite, raportate la procente (sau proporţii) ale modificării preţului. Adică:

PS = %QS/%P

Cu alte cuvinte, formula este identică cu aceea a elasticităţii preţului în cerere, cu

deosebirea că, de această dată, cantitatea este cea oferită şi nu cea solicitată.

Adică o creştere a preţului cu 10% produce o creştere a cantităţii oferite cu 25%;

elasticitatea preţului în ofertă va fi: 25%/10% = 2,5. Si dacă o creştere de 10% a preţului va

produce o creştere a cantităţii oferite de doar 5%, elasticitatea ofertei va fi de: 5%/10% = 0,5.

În prima situaţie, oferta este elastică (PS > 1), în cea de a două este rigidă (PS < 1). De

remarcat, că spre deosebire de elasticitatea preţului în cerere, la ofertă, valorile elasticităţii sunt

pozitive. Aceasta se explică prin faptul că preţul şi cantitatea oferită se modifică în aceeaşi

direcţie şi sens.

Determinanţii elasticităţii preţului în ofertă

Măsura în care creşterea costurilor se regăseşte în creşterea producţiei. Cu cât

costurile adiţionale pentru obţinerea unei producţii mai mari sunt mai mici, cu atât mai multe

firme vor fi încurajate să producă mai mult pentru o creştere a preţului dată şi cu atât mai elastică

va fi oferta.

Oferta este elastică dacă firmele dispun de capacităţi de stocare din plin, dacă pot dispune

cu uşurinţă de cantităţi mai mari de materii prime, dacă pot renunţa cu uşurinţă la producerea de

bunuri alternative şi dacă pot evita introducerea de ore suplimentare.

Dacă toate acestea pot fi realizate, costurile vor fi prea puţin afectate de creşterea

volumului producţiei şi oferta va fi elastică. Cu cât mai puţin sunt îndeplinite aceste condiţii, cu

atât mai rigidă va fi oferta.

Durata de timp (vezi figura 2.21)

- imediat. Firmele, în marea lor majoritate, nu sunt capabile să lărgească oferta imediat.

Oferta este virtual fixă sau poate varia în limita stocurilor. Oferta este foarte rigidă în această

situaţie. În figura, Si este trasată cu PS = 0. Dacă cererea creşte la D2, oferta nu va fi capabilă să

răspundă. Preţul va creşte la P2; cantitatea va rămâne la Q1. Echilibrul se va deplasa în punctul b.

- termen scurt. Dacă fenomenele se pot desfăşura pe o perioadă de timp suficient de

lungă, anumite input-uri vor putea creşte (că de exemplu, materiile prime) în timp ce altele vor

24

rămâne fixe (utilajele). Oferta poate creşte întrucâtva. Acest lucru este reprezentat prin SS.

Echilibrul se va deplasa în punctul c, preţul va scădea la P3, iar cantitatea va creşte la Q3.

- termen lung. Pe perioade de timp mari, există suficient timp că toate input-urile să

crească şi că noi firme să apară pe piaţă. Oferta va fi în aceasta situaţie extrem de elastică.

Aceasta este prezentată în curba SL. Echilibrul se va deplasa în punctul d, cu preţul scăzând în

continuare la P4 şi cantitatea crescând până la Q4.

În unele situaţii curbele ofertei pot avea chiar pantă negativă.

Măsurarea elasticităţii preţului în ofertă

O ofertă verticală are elasticitatea egală cu 0. Este complet imobilă la modificarea

preţului. O ofertă orizontală (curba) are elasticitate infinită. Nu exista un nivel la care volumul

ofertei să fie limitat, la preţul la care curba intersectează axa verticală.

Atunci când două curbe ale ofertei se intersectează, curba superioară va avea elasticitatea

preţului în ofertă mai mică (de exemplu, curba S, în figura 2.20). Orice curbă a ofertei, o dreaptă

care porneşte din origine va avea elasticitatea egală cu 1 pe toata lungimea sa, neconsiderând

panta. Acestea sunt ilustrate în figura 2.22. Aici sunt prezentate trei curbe ale ofertei, fiecare cu

pantă diferită, dar toate trei pornind din origine. Pe fiecare curbă sunt marcate două puncte. În

fiecare situaţie creşterea proporţională în Q şi în P este aceeaşi.

De exemplu, pentru curba S1, o dublare a preţului de la 3 la 6 UM conduce la o dublare a

ieşirilor de la 1 la 2 unităţi.

Aceasta demonstrează că nu panta curbei, ci modificarea proporţională este aceea care

determină elasticitatea.

Elasticităţile altor curbe ale ofertei vor varia de-a lungul curbei. În astfel de situaţii vom

trata elasticitatea între două puncte sau într-un punct. Calcularea elasticităţii între două puncte

face apel la metoda arcului, în timp ce calcularea elasticităţii punctuale face apel la metoda

punctului. Cele două metode sunt similare celor de la cerere şi formulele lor de calcul sunt de

asemenea similare cu deosebirea că de fiecare dată, cantităţile sunt cele oferite în loc de cele

solicitate.

Elasticitatea veniturilor în cerere (YD)

Până acum am analizat receptivitatea cererii şi ofertei la modificarea preţului. Dar preţul

este doar unul dintre determinanţii cererii şi ofertei. Teoretic putem determina receptivitatea

cererii şi ofertei pentru fiecare dintre determinanţi. Putem obţine astfel o serie întreagă de

elasticităţi ale cererii şi ofertei.

În practică, însă, sunt doar două alte elasticităţi extrem de utile şi ambele sunt elasticităţi

ale cererii.

25

Prima este elasticitatea veniturilor în cerere (YD). Aceasta măsoară receptivitatea

cererii la modificarea veniturilor consumatorilor (Y). Aceasta ne permite să prevedem cât de mult

se va modifica curba cererii pentru o modificare dată în veniturile consumatorilor. Formula

elasticităţii veniturilor în cerere este: procentul (proporţia) modificării cererii raportată la

procentul (proporţia) modificării veniturilor. Adică: YD = %QD/%Y

Cu alte cuvinte, formula este identică cu cea a elasticităţii preţului în cerere, numai că de

această dată vom raporta modificarea cererii la modificarea veniturilor şi nu la aceea a preţurilor.

Adică, dacă 2% creştere în venituri a produs o creştere de 8% în cererea pentru produs, atunci

elasticitatea veniturilor în cerere va fi: 8%/2% = 4.

Determinanţii elasticităţii veniturilor în cerere

Gradul de necesitate al produsului. În ţările dezvoltate, cererea pentru produse de lux

creşte rapid odată cu creşterea veniturilor, chiar dacă cererea pentru produse de bază, că pâinea,

de exemplu, creşte foarte puţin. Bunuri şi servicii că autoturisme şi vacanţe în străinătate au o

elasticitate a veniturilor în cerere ridicată, în timp ce cartofii sau transportul în comun, au o

elasticitate extrem de redusă.

Cererea pentru anumite bunuri scade odată cu creşterea veniturilor. Acestea sunt bunuri

inferioare, că de exemplu margarina ieftină. Pe măsură ce consumatorii câştigă mai mult, vor

trece la unt sau margarină de calitate superioară.

Spre deosebire de bunurile normale, care au o elasticitate a veniturilor în cerere pozitivă,

bunurile inferioare au o elasticitate a veniturilor în cerere, negativă.

Nivelul la care dorinţa pentru un bun este satisfăcută de creşterea consumului. Cu

cât consumatorii sunt satisfăcuţi mai repede, cu atât mai puţin va creşte cererea lor pe măsură ce

veniturile cresc.

Nivelul veniturilor consumatorilor. Oamenii săraci vor răspunde diferit în comparaţie

cu oamenii bogaţi, la o creştere a veniturilor. De exemplu, pentru o creştere dată a veniturilor,

consumatorii săraci vor cumpăra mult mai mult unt, în timp ce consumatorii bogaţi vor cumpăra

doar cu puţin mai mult.

Elasticitatea veniturilor în cerere este un concept extrem de important pentru firme în ceea

ce priveşte talia şi mărimea pieţei pentru produsele lor în viitor. Dacă produsele lor au o mare

elasticitate a veniturilor în cerere, vânzările se vor extinde rapid, pe măsură ce veniturile cresc la

nivel naţional, dar pot să scadă la fel de rapid dacă economia intră într-o perioadă de recesiune.

Elasticitatea preţurilor încrucişate în cerere (CDab)

Aceasta este numită în mod frecvent elasticitatea încrucişată în cerere. Este

receptivitatea cererii pentru un produs, urmare a schimbării preţului unui alt produs (supliment

26

sau complement). Aceasta ne permite previziunea modificării în curba cererii la un produs că

urmare a schimbării preţului unui alt produs.

Formula elasticităţii preţurilor încrucişate în cerere este: procentul (sau proporţia)

modificării cererii pentru un bun a raportată la procentul (sau proporţia) modificării preţului

pentru bunul b. Adică:

CDab = %QDa/%Pb

Dacă bunul b este un substituent al bunului a, cererea pentru a va creşte odată cu creşterea

preţului pentru b. În această situaţie, elasticitatea va avea semn pozitiv. De exemplu, dacă cererea

pentru unt creşte cu 2% în timp ce preţul margarinei creşte cu 8%, atunci elasticitatea încrucişată

a cererii de unt relativă la margarină va fi: 2%/8% = 0,25.

Dacă bunul b este complementar bunului a, cererea pentru a va scădea pe măsură ce

preţul lui b creşte şi cantitatea solicitată din b scade. În aceasta situaţie elasticitatea încrucişată a

cererii va avea valoare negativă. De exemplu, dacă o creştere de 4% în preţul pâinii va duce la o

scădere de 3% în cererea de unt, elasticitatea încrucişată pentru unt relativ la pâine va fi: -3%/4%

= -0,75.

Determinantul major în elasticitatea încrucişată este apropierea dintre produs şi

complementul sau substituentul său. Cu cât acestea sunt mai apropiate, cu atât mai mare va fi

efectul asupra primului bun la o schimbare de preţ a substituentului sau complementului, şi cu

atât mai mare va fi elasticitatea încrucişată, fie ea pozitivă, fie negativă.

Firmele vor dori să cunoască elasticitatea încrucişată a cererii pentru produsele lor

considerând efectul asupra produselor lor că urmare a schimbării preţurilor rivalilor sau

produselor complementare. Acestea sunt elemente vitale, că informaţii, pentru firme, atunci când

îşi pregătesc planurile de producţie.

Un alt exemplu de utilitate a conceptului de elasticitate încrucişată în cerere, este în

domeniul comerţului internaţional şi al balanţei de plăţi. Guvernul va dori să ştie în ce mod o

schimbare în preţul bunurilor locale va afecta cererea de bunuri din import. Dacă există o

elasticitate încrucişată ridicată pentru bunurile din import (pentru că acestea sunt substituente

apropiate bunurilor locale) şi dacă preţurile cresc pe plan local, că urmare a inflaţiei, cererea

pentru bunuri din import va creşte considerabil, înrăutăţind situaţia balanţei externe de plăţi.

Dimensiunea temporală

Ajustarea completă a preţului la cerere şi ofertă într-o situaţie de dezechilibru, nu este

instantanee. De aceea este necesară analiza dimensiunii temporale pe care oferta o ocupă, pentru

a răspunde cererii şi invers.

Ajustarea pe termen scurt şi pe termen lung

27

Aşa cum am văzut anterior, elasticitatea variază cu perioada de timp luată în considerare.

Motivul este acela că atât producătorii cât şi consumatorii au nevoie de timp pentru a reacţiona la

o modificare a preţului. Cu cât perioada este mai mare, cu atât răspunsul va fi mai puternic şi cu

atât elasticitatea cererii şi ofertei vor fi mai mari.

Acestea sunt ilustrate în figura 2.23 şi 2.24. În ambele cazuri, atunci când echilibrul se

deplasează de la a la b şi de la b la c, are loc o schimbare puternică a preţului pe termen scurt (P1

la P2) şi o schimbare redusă a cantităţii (Q1 la Q2) şi o schimbare redusă a preţului pe termen lung

(P1 la P3) şi o schimbare puternică a cantităţii (Q1 al Q3).

Intervalele de timp în producţie: filamentul

Întrucât producerea bunurilor cere un interval de timp pentru a fi produse, va exista un

interval între decizia de a produce şi momentul în care acestea vor apărea pe piaţă. Deci oferta

actuală, la un moment dat, depinde de planificarea dintr-un moment anterior. De exemplu,

recoltele fermierilor vor depinde de suprafeţele însămânţate.

Pentru că deciziile producătorilor depind de preţ, oferta din orice moment va depinde de

preţurile anterioare.

Aceste intervale de timp pot conduce la fluctuaţii de preţuri. Acestea sunt ilustrate în

figura 2.25: diagrama filamentului. Aici sunt făcute două convenţii importante:

- planurile de producţie ale firmelor, odată trasate vor fi îndeplinite; ele se vor concretiza

în ofertă exact la nivelul la care au fost planificate;

- exista un dezechilibru iniţial pe piaţă; fie cererea, fie oferta, s-au modificat. Rezultatul

este că preţul este acum peste intersecţia noilor curbe ale cererii şi ofertei.

Graficul prezintă curbele noi ale cererii şi ofertei. De notat că, curba ofertei, este curba

ofertei planificate. Oferta actuală pe piaţă este volumul planificat anterior.

Să presupunem că preţul iniţial (dezechilibrul) era la P1. La P1, producătorii planifică să

ofere Q1. Deci în perioada de timp următoare, cantitatea oferită va fi Q1. Dar pentru a vinde

cantitatea Q1, preţul scade la P2. Întrucât preţul a scăzut la P2, producătorii vor planifica să ofere

cantitatea Q2 pentru perioada de timp următoare. Deci în perioada de timp următoare cantitatea

Q2 va fi oferită pe piaţă. Preţul va urca acum la P3 pentru a “curăţi” piaţa. Acest proces va

continua cu preţul şi cantitatea oscilând.

Oscilaţiile vor fi mai mari sau mai mici funcţie de formele curbelor cererii şi ofertei.

Dacă, curba ofertei este deasupra curbei cererii (figura 2.25a), oscilaţiile vor scădea în timp.

Aceasta poarta denumirea de filament convergent. Dacă, curba cererii este deasupra curbei

ofertei, oscilaţiile vor fi explozive şi se vor accentua în timp. Acesta poarta numele de filament

divergent.

28

În practică, filamentele nu vor arata atât de simplu, ca în exemplul ilustrat mai sus din mai

multe motive:

producătorii pot anticipa fluctuaţiile de preţ şi pot să nu participe la preţurile curente;

curbele cererii şi ofertei se pot deplasa între timp;

poate apărea un interval de pauză între ajustarea cererii şi ofertei;

planurile de producţie nu vor fi îndeplinite;

producătorii pot face apel la stocuri. Pot stoca atunci când preţurile sunt jos şi elimina

stocurile atunci când preţurile sunt ridicate. Oferta pe piaţa nu va fluctua prea mult şi

aceasta va reduce la rândul sau fluctuaţiile preţurilor.

Cu toate acestea, efecte filament au fost observate pe mai multe pieţe. Exemplele cele mai

bune sunt pieţele cărnii de porc şi a cartofilor, care au o evoluţie ciclică.

Speculaţiile

Într-o lume în care curbele cererii şi ofertei se modifică, preţurile nu rămân pe loc.

Câteodată cresc, altădată scad.

Dacă preţurile se vor modifica de o maniera predictibilă în viitor, acest lucru va afecta

comportamentul consumatorilor şi producătorilor acum. Convingerea că preţurile vor creşte îi

vor determina pe consumatori să cumpere imediat, în timp ce convingerea că preţurile vor scădea

îi va determina să aştepte. Inversul se aplica comercianţilor. Dacă preţul bunului pe care vrei să-l

vinzi este în scădere, o să doreşti să-l vinzi cât mai repede. Pe de altă parte, dacă preţurile cresc,

se va aştepta cât mai mult timp posibil, pentru un preţ cât mai ridicat.

Acest comportament al scrutării viitorului şi adoptării de decizii privind cumpărarea sau

vânzarea de bunuri bazate pe predicţii proprii, se numeşte speculare. Speculaţia se bazează

frecvent pe tendinţa preţurilor. Dacă preţurile cresc, lumea va trebui să decidă, dacă ele vor

continua să crească, sau dacă, după ce vor atinge un vârf, vor începe să scadă. După ce predicţia a

fost realizata, ei se vor comporta că atare. Aceste speculaţii, afectează cererea şi oferta, care la

rândul lor afectează preţul. Speculaţia este foarte comuna pe piaţa acţiunilor şi titlurilor de

valoare, pe piaţa schimbului valutar sau pe piaţa imobiliară.

Speculaţia tinde să fie autorealizabilă. Cu alte cuvinte, acţiunile speculanţilor, tind să

deplaseze preţul spre valoarea speculată. De exemplu, dacă speculanţii vor crede că preţul

anumitor acţiuni va creşte, aceştia vor cumpăra un număr important din aceste acţiuni de pe piaţa,

iar că urmare preţul lor va creşte. Prin urmare speculaţia s-a auto-realizat.

Speculaţiile pot contribui la reducerea sau agravarea fluctuaţiilor. Ele pot stabiliza sau

destabiliza.

Speculaţiile stabilizatoare

29

Speculaţiile tind să aibă un efect stabilizator asupra fluctuaţiilor preţurilor, atunci când

producătorii şi/sau consumatorii cred că modificarea preţului este numai una temporară.

O scădere iniţială a preţului

În figura 2.26 cererea s-a deplasat de la D1 la D2; echilibrul s-a deplasat din a în b şi

preţul a scăzut la P2. Care vor fi reacţiile la această scădere de preţ. Dacă vor considera că

scăderea de preţ este doar una temporara, producătorii vor aştepta ca preţul să urce din nou; oferta

se deplasează de la S1 la S2. În definitiv, de ce să ofere acum, când aşteptând pot obţine un preţ

mai bun?

Cumpărătorii vor creşte volumul de produse cumpărat, pentru a profita de avantajul

temporar al scăderii preţului. Cererea se va deplasa de la D2 la D3; echilibrul se deplasează în

punctul c, iar preţul creşte înapoi la P1.

O creştere iniţială a preţului

În figura 2.27 cererea s-a modificat (deplasat) de la D1 la D2. Preţul a urcat de la P1 la P2.

Producătorii vor aduce întreg volumul de produse pe piaţă, acum, înainte că preţul să scadă.

Oferta se deplasează de la S1 la S2. Cumpărătorii vor aştepta că preţurile să scadă din nou. Cererea

se deplasează de la D2 la D3. Echilibrul se deplasează în punctul c iar preţul scade înapoi la P1.

Un bun exemplu de speculaţii stabilizatoare sunt cele care operează pe piaţa bunurilor

(produselor) agricole. Cazul grâului, de exemplu. La momentul recoltării, oferta este

suprasaturată. Dacă tot grâul ar fi adus pe piaţă, preţul ar scădea la un nivel foarte redus. Mai

târziu când cea mai mare parte a grâului a fost vânduta, preţul va urca foarte mult. Toate acestea

sunt uşor previzibile.

Dar cum vor reacţiona fermierii? Răspunsul este acela că ei speculează. La recoltare ei

ştiu că preţul va scădea foarte mult dacă îşi vor pune tot grâul pe piaţa; deci îl depozitează. Cu cât

preţul scade mai mult, cu atât mai mult aceştia vor aştepta că preţul să crească mai târziu. Dar

această aşteptare a producătorilor va împiedica preţul să scadă. Cu alte cuvinte, aceştia

stabilizează preţul.

Mai târziu în cursul anului, aceştia vor scoate pe piaţă, graduat, grâul stocat, pe măsură ce

preţul începe să crească. Cu cât preţul creşte mai mult cu atât mai mari vor fi cantităţile eliberate

pe piaţă, ştiind că la noua recoltă, preţul va scădea din nou. Dar aceste cantităţi mari oferite pe

piaţă, vor împiedica din nou preţul să crească prea mult.

Aceste speculaţii pot fi făcute mai degrabă de către comercianţii de cereale decât de către

fermieri. În toamnă, când este suficient grâu pe piaţă, iar preţul este scăzut, aceştia cumpăra

cantităţi importante pe care le stochează. Când, în primăvară-vară, pe piaţă apare un deficit,

aceştia vând grâul stocat. În acest mod aceştia stabilizează preţul în mod similar fermierilor,

atunci când aceştia operau direct pe piaţă.

30

Speculaţii destabilizatoare

Speculaţiile vor tinde să aibă un efect destabilizator asupra fluctuaţiilor preţului atunci

când producătorii şi/sau consumatorii vor considera că schimbările preţului vor fi urmate de altele

similare.

O scădere iniţiala a preţului

În figura 2.28 cererea s-a deplasat de la D1 la D2 iar preţul a scăzut de la P1 la P2. De

această dată, considerând că scăderea preţului va fi urmată şi de altele, producătorii vor vinde

înainte ca preţul să scadă din nou. Oferta se va deplasa de la S1 la S2. Cumpărătorii vor

achiziţiona acum, înainte ca preţul să crească din nou. Cererea se deplasează de la D2 la D3. Ca

rezultat, preţul creşte la P3.

Concluzii

În anumite circumstanţe, acţiunile speculanţilor pot contribui la menţinerea fluctuaţiilor

preţului în limite minime (speculaţii stabilizatoare). Aceasta se întâmpla atunci când piaţa este

stabilă cu mici modificări în cerere şi ofertă.

În alte circumstanţe, speculaţiile pot înrăutăţii fluctuaţiile preţului. Aceasta se întâmplă

frecvent în momente de incertitudine, când determinanţii cererii şi ofertei se modifică puternic.

Date fiind aceste condiţii, participanţii pot vedea în aceste schimbări unele mai sumbre şi vor

reacţiona în consecinţa, înrăutăţind lucrurile.

Abordarea incertitudinii şi riscului

Atunci când este posibilă o schimbare a preţului, producătorii şi consumatorii vor încerca

să le anticipeze. Din păcate nimeni nu poate fi sigur de aceste lucruri. De exemplu, cazul

acţiunilor. Întrucât este posibilă o creştere a anumitor acţiuni, un cumpărător ar putea cumpăra

acţiuni, pentru a le vinde mai târziu, când preţul acestora va fi ai mare. Dar este foarte posibil că

preţul să nu crească, ci chiar dimpotrivă, să scadă. De aceea, cumpărarea acţiunilor este

considerata un “joc de noroc”.

Jocurile de noroc, pot fi în principal de două feluri. Prima categorie, este aceea în care se

cunosc finalităţile. O monedă aruncată, poate cădea pe o faţă să pe cealaltă. Deci şansele sunt de

50/50. Dacă veţi paria pe una dintre feţe, atunci vă veţi afla în condiţii de risc. Condiţiile de risc

sunt acelea în care probabilitatea de producere a evenimentelor este cunoscută.

Cea de a două categorie este mai frecvent întâlnita. Aceasta este situaţia în care finalităţile

sunt necunoscute sau prea puţin cunoscute. Cumpărarea de acţiuni intră în această categorie. S-ar

putea întâmpla ca un cumpărător să fie inspirat şi să cumpere acţiuni a căror valoare va creşte.

Dar care sunt şansele de reuşita? 80%, 90%? Nu se poate spune cu certitudine. Aceste condiţii

31

sunt condiţii de incertitudine (atunci când probabilitatea de producere a evenimentelor este

necunoscută).

Deşi, moral sau etic, aţi putea dezaproba astfel de situaţii, în mediul economic, ele sunt

extrem de frecvente. Chiar şi o persoană trebuie să decidă ce carieră să urmeze, ce maşina sau ce

casă îşi va cumpăra. Până şi trivialul exemplu cu vremea: ieşim cu sau fără umbrelă? se

încadrează în aceleaşi condiţii.

Incertitudinea poate fi redusă. Producătorii pot stoca produsele. Chiar dacă astfel de

acţiuni vor reduce gradul de incertitudine, ele nu îl vor putea elimina.

32

Partea a II-a

Fundamentele cererii

Teoria utilităţii marginale

Utilitatea totală şi marginală

Consumatorii cumpăra bunuri şi servicii pentru că obţin satisfacţie din acestea.

Economiştii numesc această satisfacţie, utilitate.

Trebuie însă făcuta deosebirea între utilitatea totală şi utilitatea marginală.

Utilitatea totală (TU) este satisfacţia totală pe care o persoană o obţine din consumul

tuturor unităţilor de produs, într-o perioada de timp dată.

Utilitatea marginală (MU) este satisfacţia adiţională, data de consumul unei unităţi

suplimentare din produs, într-o perioada de timp data.

Una din dificultăţile majore în ceea ce priveşte utilitatea, este măsurarea ei. Utilitatea este

subiectivă, şi de aceea pentru a putea opera cu ea, vom introduce convenţional o unitate: utilii, în

care un util reprezintă o unitate a satisfacţiei.

Diminuarea utilităţii marginale

Până la un punct, cu cât se consumă mai mult produs, cu atât utilitatea totală este mai

mare. Pe măsură ce satisfacţia creşte, cu fiecare unitate consumată în plus, utilitatea adiţională

este tot mai mică, comparată cu unităţile anterioare. Cu alte cuvinte, utilitatea marginală scade cu

cât creşte consumul. Acest fenomen este cunoscut sub numele de diminuarea utilităţii marginale.

La un anumit nivel al consumului, utilitatea totală va atinge maximul. Nu se mai poate

obţine satisfacţie prin consumul de unităţi suplimentare din produs, în perioada de timp dată. Deci

utilitatea marginală va fi egală cu 0. Peste această limită, consumul de unităţi suplimentare poate

crea disconfort, situaţie în care utilitatea marginală este negativă.

Curbele utilităţii totale şi marginale

Dacă am putea măsura utilitatea, am putea întocmi un tabel în care să arătăm cu cât se

modifică utilitatea totală şi marginală a unei persoane la diferite niveluri ale consumului. Aceste

date ar putea fi reprezentate ulterior sub forma unui grafic. Tabelul 4.1 şi figura 4.1 reprezintă o

astfel de situaţie imaginară.

Analizând tabelul putem spune că la consum 0, satisfacţia este 0 şi utilitatea totală este 0.

La o unitate de produs se obţin 7 utili de satisfacţie. În acest punct, utilitatea totală este 7, iar

utilitatea marginală este tot 7. Acestea trebuie să fie egale întrucât o singură unitate din produs a

fost consumată.

33

Dacă se consumă o a două unitate, se obţin încă 4 utili (MU), obţinând în total 11 utili de

utilitate totală. Utilitatea marginală scade după consumul primei unităţi. Consumul celei de a treia

unităţi va aduce şi mai puţine unităţi adiţionale; utilitatea marginală scade la 2, obţinând astfel o

utilitate totală de 13 utili. La cea de a cincia unitate de produs, consumatorul este saturat. O a

şasea unitate de produs reduce utilitatea totală (de la 14 la 13), iar utilitatea marginală este

negativă.

În figură sunt de remarcat următoarele elemente:

curba MU are panta descendentă; aceasta ilustrează principiul diminuării utilităţii

marginale;

curba TU porneşte din origine; un consum 0 are o utilitate 0;

aceasta atinge maximul atunci când utilitatea marginală este 0. La o utilitate marginală

0, nici o altă unitate adiţională nu mai poate fi adăugată la utilitatea totală. Vârful

curbei corespunde acestei situaţii;

utilitatea marginală poate fi derivată din curba TU. Ea este panta liniei care uneşte

două cantităţi adiacente pe curbă. De exemplu, utilitatea marginală a celei de a treia

unităţi de produs, este panta liniei care uneşte punctele a şi b. Panta unei astfel de linii

este dată de formula: TU/Q (=MU). În exemplul nostru TU = 2 şi Q = 1, deci

MU = 2

Presupunerea ceteris paribus

Tabelul şi graficul anterior sunt bazate pe presupunerea că alte elemente nu se modifică.

În realitate, ele se modifică, chiar foarte frecvent. Consumul de unităţi dintr-un produs

depinde de consumul celorlalte produse. De fiecare dată când consumul celorlalte produse se

modifică (substituenţi sau alternative), o nouă curba a utilităţii trebuie trasată. Curbele se

deplasează. De amintit că utilitatea nu este o proprietate a unui produs, ci ea se formează în

mintea consumatorului. Iar ideile consumatorilor se schimbă, obiceiurile de consum se modifică.

Nivelul optim al consumului: cazul cel mai simplu - un singur produs

Cât de multe unităţi dintr-un produs ar trebui să consume un consumator pentru a-şi

utiliza cât mai bine veniturile? Pentru a obţine un răspuns la această întrebare, trebuie să găsim o

unitate de măsură reală pentru utilitate.

Una dintre soluţii ar fi măsurarea utilităţii în bani. În această situaţie, utilitatea devine

suma de bani plasată de consumatori în consum. Utilitatea marginală devine suma de bani pe care

o persoană este pregătită (accepta) să o plătească pentru a obţine o unitate de satisfacţie în plus;

cu alte cuvinte, cât valorează acea unitate suplimentară pentru consumator. Dacă în exemplul

anterior, consumatorul este pregătit să plătească 0,25 UM pentru o unitate de produs

34

suplimentară, atunci putem spune că unitatea respectiva îi aduce 0,25 UM de utilitate: MU = 0,25

UM.

Dacă ar acţiona raţional, câte astfel de unităţi ar trebui să consume? Pentru a răspunde la

aceasta întrebare, trebuie să introducem conceptul de: surplusul consumatorului.

Surplusul marginal al consumatorului (MCS) este diferenţa dintre valoarea pe care

consumatorul este pregătit să o plătească pentru o unitate suplimentară de produs şi suma pe care

o plăteşte. Deci dacă consumatorul este pregătit să plătească 0,25 UM şi de fapt plăteşte doar 0,20

UM, va obţine un surplus marginal al consumatorului de 0,05 UM

MCS = MU - P

Surplusul total al consumatorului (TCS) este suma tuturor surplusurilor marginale ale

consumatorului obţinute din toate unităţile de produs consumate. Este diferenţa dintre utilitatea

totală din toate unităţile şi cheltuielile cu acestea. Dacă, consumatorul nostru consumă 4 unităţi de

produs, şi era pregătit să plătească 1,20 UM pentru ele, dar a cheltuit numai 0,80 UM, atunci

surplusul total al consumatorului este de 0,40 UM.

TCS = TU - TE

în care, TE reprezintă cheltuielile totale (P Q)

Sa definim deci, comportamentul raţional al consumatorului că încercarea acestuia de

a maximiza surplusul consumatorului.

Consumatorii vor continua să cumpere unităţi adiţionale atât timp cât vor câştiga surplusul

consumatorului; cu alte cuvinte, atât timp cât preţul pe care sunt pregătiţi să-l plătească este mai

mare decât preţul pe care îl plătesc (MU >P). Dar cu cât cumpără mai multe unităţi, are loc

diminuarea utilităţii marginale. Ea va scădea până când MU = P, adică până când nu va mai

exista surplus al consumatorului. În acel moment ei vor înceta să mai cumpere unităţi adiţionale.

Nivelul optim al consumului lor a fost atins: surplusul consumatorului a fost maximizat. Dacă vor

continua să cumpere unităţi adiţionale, vor plăti mai mult pentru fiecare unitate dintre acestea

ultimele, decât ar dori (MU < P).

În figura 4.3, preţul bunului este P1, iar consumatorul va consuma Q1. TE va fi P1Q1.

Utilitatea totală este suprafaţa de sub curba utilităţii marginale, adică 1 + 2. Surplusul total al

consumatorului (TU - TE) este dat de suprafaţa 2.

Utilitatea marginală şi curba cererii pentru un bun

O curbă a cererii individuale

Curba cererii individuale pentru un bun va fi identică cu cea a utilităţii marginale pentru

bunul respectiv, măsurata în bani.

35

Acestea sunt demonstrate în figura 4.4 care prezintă curba utilităţii marginale pentru o

persoană şi un produs. Dacă preţul bunului este P1, persoana respectivă va consuma Q1 unde MU

= P. Deci punctul a va fi un punct pe curba cererii persoanei respective. Dacă preţul scade la P2,

consumul creşte la Q2, atât timp cât MU = P. Acest punct b este un al doilea punct pe curba

cererii. Dacă preţul scade la P3, cantitatea consumată va fi Q3. Punctul c este al treilea pe curba

cererii. Atât timp cât consumatorii individuali vor încerca să-şi maximizeze surplusul

consumatorului, iar pentru acest consum MU = P, curba cererii va fi aceeaşi cu curba utilităţii

marginale.

Curba cererii pieţei

Curba cererii pieţei va fi suma (orizontală) a curbelor cererii individuale şi deci şi curbelor

MU.

Forma curbei cererii. Elasticitatea preţului în cerere va afecta rata cu care MU

diminuează. Dacă exista substituenţi pentru bunul respectiv, curba va fi una elastică, iar MU se

va diminua în ritm lent, pe măsură ce consumul creşte. Motivul este acela că prin creşterea

consumului produsului respectiv, se va diminua consumul de produse alternative. Întrucât

consumul total al acestui produs plus alternativele au crescut în ritm lent, utilitatea marginală va

scădea în ritm lent.

Modificări ale curbei cererii

În ce mod afectează modificarea curbei cererii, utilitatea marginală? De exemplu, cum va

afecta creşterea preţului untului, utilitatea marginală (şi cererea) margarinei? Un preţ mai mare

pentru unt va determina un consum mai redus de unt. Aceasta va produce creşterea utilităţii

marginale a margarinei, întrucât un consum redus de unt va determina o cerere mai mare de

margarină. În aceasta situaţie curba MU (şi cea a cererii) se vor deplasa spre dreapta.

Neajunsurile versiunii - un singur produs, în teoria utilităţii marginale

O schimbare în consumul unui produs va afecta utilitatea marginală a produselor

complementare şi substituenţilor. Va afecta, de asemenea, volumul din venituri disponibil pentru

a fi cheltuit pentru alte produse. În această situaţie o analiză mai realistă a cererii, va fi aceea a

alegerii dintre produse, mai degrabă decât un singur produs izolat.

În plus, derivarea curbei cererii din curba utilităţii marginale măsurată în unităţi monetare

presupune că banii să aibă o utilitate marginală constantă. Problema este că lucrurile nu se petrec

aşa. Dacă veniturile vor creşte, consumul va creşte. Celelalte elemente fiind egale, utilitatea

marginală a bunurilor pe care aceştia le consuma va diminua. Aceasta înseamnă că o unitate

monetara de consum, în plus, va aduce mai puţină satisfacţie decât anterior. Cu alte cuvinte,

utilitatea marginală a banilor diminuează cu creşterea veniturilor.

36

Exceptând situaţia în care un bun ocupă doar o parte foarte mică din cheltuielile

consumatorilor, o scădere a preţului său va însemna o creştere a veniturilor pentru consumatori.

În acest timp, utilitatea marginală a banilor scade. De aceea nu trebuie să folosim în mod absolut,

banii pentru măsurarea utilităţii marginale. Putem, totuşi, discuta despre utilitatea relativă pe care

o obţinem pentru diferite produse pentru o creştere dată a cheltuielilor.

Următoarele elemente prezentate, vor analiza alegerea între produse şi modul în care

acestea interacţionează cu utilitatea marginală.

Combinaţia optimă a bunurilor consumate

Putem folosi utilitatea marginală pentru a arăta în ce mod o persoană raţională decide

asupra combinaţiei de bunuri pe care le cumpără. Întrucât dispunem de venituri limitate, trebuie

să alegem. Nu este vorba despre alegerea între bunuri substituibile, ci despre alegerea combinaţiei

tuturor bunurilor pe care dorim să le consumăm. Dacă veniturile unui consumator ar fi de 10.000

UM/an, care este combinaţia optimă de bunuri şi servicii pe care acesta le va cumpăra?

Regula comportamentului consumatorului raţional este cunoscută ca principiul echi-

marginal. Acesta spune că un consumator va obţine cea mai ridicată utilitate de la un nivel dat al

veniturilor, atunci când utilitatea ultimei unităţi monetare cheltuite pentru fiecare bun este

aceeaşi. Algebric, aceasta se prezintă după cum urmează:

MUa/Pa = MUb/Pb = MUc/Pc = …… = MUn/Pn

unde: a, b, c, …., n sunt diverse bunuri consumate

Ceea ce am descris este modul în care consumatorul îşi va valorifica la maximum suma de

bani în cumpăraturile pe care le face.

Pentru orice pereche de bunuri putem spune că, dacă: MUa/MUb > Pa/Pb, atunci se va

cumpăra mai mult din bunul a decât din bunul b. Pe măsură ce se vor cumpăra cantităţi mai mari

din bunul a, în conformitate cu principiul diminuării utilităţii marginale, utilitatea marginală a

bunului a va scădea (MUa). Invers, pe măsura ce veţi cumpăra mai puţin din bunul b, utilitatea sa

marginală va creşte (MUb). Balanţa nu va mai fi ajustată atunci când raportul utilităţilor

marginale al celor două bunuri va fi egal cu raportul preţurilor lor: MUa/MUb = Pa/Pb.

În acest punct utilitatea totală va fi maximă pentru orice volum din venituri cheltuit pentru

cele două bunuri.

O altă cale de a compara alegerea între două bunuri este compararea rapoartelor utilităţilor

marginale cu preţul lor (MU/P).

Dacă: MUa/Pa > MUb/Pb, se va consuma mai mult a decât b. Pentru că satisfacţia

raportată la fiecare UM cheltuită va fi mai mare la a decât la b. În aceste condiţii consumatorul va

consuma cantităţi mai mari din a decât din b. Utilitatea marginală a lui a va diminua în timp ce

utilitatea marginală a lui b va creşte, până când: MUa/Pa = MUb/Pb. În acest punct nu se mai

37

poate câştiga nimic în plus, trecând de la un bun la altul. Aceasta este combinaţia optimă a

bunurilor, pentru consum.

Argumentele pot fi extinse la orice număr de bunuri: a, b, c, d, e, etc. Atât timp cât

utilitatea marginală a unui bun raportată la preţul său este mai mare la un bun decât la altul,

cantităţi mai mari din acesta vor fi consumate. Utilitatea sa marginală va scădea până la:

MUa/Pa = MUb/Pb = MUc/Pc = ….. = MUn/Pn

Acesta este principiul echi-marginal.

Versiunea multi-produs a utilităţii marginale şi curbei cererii

Pentru un nivel dat al veniturilor şi un preţ dat al bunului a şi al celorlalte bunuri,

cantitatea pe care un consumator o va solicita din bunul a, va fi aceea care va răspunde ecuaţiei

prezentate anterior. Un punct pe curba cererii individuale pentru bunul a este determinat.

Dacă preţul bunului a scade, aşa încât: MUa/Pa >MUb,c,d,e,etc/Pb,c,d,e,etc,

cheltuielile se vor orienta spre bunul a până când ecuaţia echi-marginală se va restabili. Un al

doilea punct a fost determinat astfel.

Schimbări viitoare în preţul bunului a vor determina alte modificări în cantitatea

solicitată, pentru a restabili ecuaţia. Vor fi determinate astfel şi alte puncte pe curbă.

Dacă preţul altui bun se modifică, sau dacă utilitatea marginală (inclusiv a bunului a) se

modifică, atunci cantităţile se vor modifica până când ecuaţia se va restabili. Aceste schimbări

vor constitui o modificare a cererii pentru bunul a.

Cererea în condiţii de incertitudine

Până acum am presupus că atunci când consumatorii cumpăra bunuri şi servicii, ei cunosc

exact preţul pe care îl vor plăti şi utilitatea pe care o vor câştiga. În multe situaţii această

presupunere este rezonabilă. Dar ce se întâmplă când sunt cumpărate bunuri de folosinţă

îndelungată?

De fiecare dată un astfel de bun va fi folosit o perioadă de timp suficient de mare; cu cât

previziunea asupra preţului şi a utilităţii va fi mai îndepărtată în viitor, cu atât mai mult va creşte

incertitudinea.

În multe situaţii, datorită publicităţii, consumatorii sunt atraşi de anumite bunuri, dar care

în timp nu corespund cerinţelor consumatorilor sub aspectul performantei sau al calităţii. Unele

dintre acestea pot necesita reparaţii, care nu fac altceva decât să ridice preţul iniţial al bunului.

Deci, cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată implică incertitudine. Cumpărarea de

acţiuni sau de bunuri imobiliare, implică incertitudine în ceea ce priveşte evoluţia preţului acestor

în viitor.

În ce mod va afecta incertitudinea comportamentul consumatorilor? Răspunsul este că

aceştia vor reacţiona la fel că în fata jocurilor de noroc.

38

Pentru această analiză să presupunem că, consumatorul, cunoaşte probabilităţile şi deci

transpunem situaţia din condiţii de incertitudine în condiţii de risc. Pentru a ilustra atitudinile în

fata riscului să folosim exemplul unei aruncări cu zarul. Sunt şase feţe, deci şansa că unul dintre

numere să apară este de 1/6.

În aceasta situaţie, lucrurile depind de rezultate şi de atitudinea în faţa riscului. Rezultatele

pot fi de trei tipuri. Cele favorabile sunt cele în care, în medie, consumatorul câştigă. De

exemplu, dacă miza este de 10:1, şansele sunt favorabile, întrucât presupunând că numărul

respectiv apare o dată la şase aruncări, în medie, jucătorul este în câştig. Dacă miza este de 6:1,

şansele sunt egale, iar dacă miza este sub 6:1, şansele sunt nefavorabile.

Atitudinile în faţa riscului pot fi:

atitudine neutră. În această situaţie, jucătorul ar participa dacă şansele ar fi favorabile,

ar refuza dacă şansele ar fi nefavorabile şi ar fi indiferent dacă şansele ar fie egale;

atraşi de risc. Persoanele respective vor participa indiferent de şanse. Cu cât persoana

respectivă este mai atrasă de risc, cu atât va accepta şanse mai mici;

respinşi de risc. Persoanele respective nu sunt de acord să-şi asume riscul nici chiar

atunci când şansele sunt favorabile.

Exista şi persoane complet averse la risc, care nu ar accepta participarea nici chiar atunci

când şansele sunt extrem de favorabile.

Diminuarea utilităţii marginale a veniturilor şi atitudinea în fata riscului

Pentru a explica de ce cele mai multe persoane evită riscul şi insecuritatea, economiştii

folosesc analiza utilităţii marginale.

Sa ne imaginăm situaţia în care aţi câştiga 100 USD. Ar fi foarte bine venită, dar dacă aţi

pierde această sumă? Ar fi o situaţie destul de neplăcută. Deci în situaţia în care şansele ar fi

egale de 1:1 pentru suma de mai sus, majoritatea ar refuza.

Principiul riscului se supune principiului diminuării utilităţii marginale. Până acum am

analizat utilitatea consumului unor bunuri individuale. În cazul fiecărui bun în parte, cu cât

consumam mai mult cu atât mai puţină satisfacţie obţinem cu fiecare unitate adiţională: utilitatea

marginală scade. Acelaşi principiu se aplică şi dacă analizăm consumul total. Cu cât nivelul

consumului total creşte, satisfacţia adiţională scade cu fiecare UM cheltuită în plus. Ceea ce

reiese din toate acestea este că: utilitatea marginală a veniturilor se diminuează.

Cu cât un consumator câştigă mai mult, cu atât mai mică va fi utilitatea fiecărei UM.

De ce, atunci, diminuarea utilităţii marginale ne face averşi la risc? Răspunsul este ilustrat

în figura 4.5, care prezintă utilitatea totală a veniturilor.

Panta curbei ne oferă utilitatea marginală a veniturilor. Cu cât se diminuează utilitatea

marginală a veniturilor cu atât se aplatizează curba. O creştere a veniturilor de la 5.000 la 10.000

39

UM, va provoca o deplasare de-a lungul curbei de la punctul a la punctul b. Utilitatea totală

creşte de la U1 la U2. O creştere similară de la 10.000 la 15.000 UM, va produce o deplasare de la

punctul b în punctul c şi o creştere mai mică a utilităţii de la U2 la U3.

Acum să presupunem că veniturile unui consumator sunt de 10.000 UM şi i se oferă şansa

de a paria 5.000 UM. Şansele sunt egale de 50:50. Deci şansele ca veniturile să urce la 15.000

UM sunt egale cu cele ca veniturile să coboare la 5.000 UM.

La veniturile de 10.000 UM, utilitatea totală este U2. Dacă va câştiga, veniturile vor urca

la 15.000, iar utilitatea va urca la U3. Dacă va pierde, veniturile vor scădea la 5.000, iar utilitatea

la U1. Întrucât şansele sunt egale (50:50), utilitatea medie estimată va fi undeva între U1 şi U3

(adică (U1 + U3)/2). Această nouă utilitate (U4) corespunde unui venit de 7.500 UM, acestea fiind

spuse, consumatorul va prefera U2 lui U4 şi deci va alege să nu participe.

Deci aversiunea faţă de risc face parte din comportamentul raţional în maximizarea

utilităţii.

În cele mai multe situaţii însă vom opera în condiţii de incertitudine, unde şansele sunt

necunoscute şi vom fi încă şi mai prudenţi. Gradul de prudenţă creşte direct proporţional cu

pesimismul.

Asigurările: o cale de eliminare a riscului

Asigurările sunt opusul jocurilor de noroc. Acestea elimină riscurile. Dacă o persoană este

expusă riscului de a-şi pierde locul de muncă în urma unei accidentări, atunci aceasta va încheia o

asigurare care să-i poată acoperi eventuala pierdere a veniturilor.

Întrucât majoritatea sunt averşi la risc, aceştia vor fi pregătiţi să plătească prime speciale,

chiar dacă ‘şansele’ acestora sunt nefavorabile. În fapt, profiturile realizate de către companiile de

asigurări derivă din aceste prime, întrucât ele plătesc mai puţin decât încasează.

Toate acestea înseamnă că, companiile de asigurări sunt mai puţin averse la risc decât

clienţii lor? De ce acestea sunt pregătite să-şi asume riscuri pe care clienţii lor nu le doresc?

Răspunsul este acela că, ele, companiile de asigurări sunt capabile de disiparea riscului.

Disiparea riscului

Dacă exista şansa de 1:100 ca, un incendiu să distrugă casa unei persoane, această

persoană va încheia o asigurare şi va fi pregătită să plătească prime de asigurare mai mari de 1%.

Chiar dacă o astfel de catastrofă se produce, compania nu a asigurat o singură casă, şi din primele

colectate va putea acoperi fără efort asigurarea pe care urmează să o plătească. Cu cât mai mare

va fi numărul de case asigurate, cu atât mai mică va fi proporţia de case care vor arde în fiecare

an. Aceasta este o aplicare a legii numerelor mari.

40

Ceea ce este imposibil de prezis pentru o singură persoană, devine foarte uşor predictibil

pentru o masă. Cu cât va fi mai mare numărul celor asiguraţi, cu atât va fi mai uşor de prezis

volumul despăgubirilor.

În plus, companiile de asigurări pot estima riscul. Pot deci stabili care vor fi primele

pentru care profitul va fi asigurat. În cazul unui singur individ, riscul este necunoscut. Care sunt

şansele unui individ să trăiască 70 de ani? El nu va putea şti, dar o companie care încheie

asigurări pe viaţă, va şti (din date statistice) care sunt şansele că un individ de o anumită vârstă,

sex, greutate şi ocupaţie să trăiască 70 de ani.

Altfel spus, companiile de asigurări pot transforma incertitudinea clienţilor în risc propriu.

Disiparea riscului nu necesită doar un număr mare de asiguraţi, ci şi condiţia ca riscul să

fie independent. Dacă o companie va asigura 1000 de case în acelaşi cartier şi un incendiu se va

produce, despăgubirile vor fi enorme şi greu de suportat de către companie. În aceasta situaţie,

riscul nu este independent. Dacă însă, acelaşi număr de case asigurate este dispersat pe o

suprafaţa considerabilă (la scara naţională, de exemplu) riscul este independent.

O alta cale prin care companiile de asigurări pot disipa riscul este diversificarea. Gradul

de independenţă al riscurilor creşte odată cu diversificarea tipului de asigurări oferit.

Analiza indiferenţei

Limitările abordării utilităţii marginale în cerere

Chiar dacă versiunea multiprodus a teoriei utilităţii marginale este utilă în demonstrarea

logicii alegerii consumatorilor, totuşi ea are un neajuns important. Utilitatea nu poate fi măsurata

absolut în nici un sens. De aceea nu putem spune cu cât utilitatea marginală a unui bun le

depăşeşte pe celelalte.

O abordare alternativă o constituie analiza indiferenţei. Aceasta nu presupune măsurarea

mărimii utilităţii pe care un consumator o câştiga, ci ordonarea de combinaţii variate ale

produselor în ordinea preferinţei. Cu alte cuvinte, presupune că, consumatorii pot decide asupra

unei combinaţii de bunuri sau alteia.

Obiectivul analizei indiferenţei este acela de a analiza fără a măsura utilitatea, modul în

care un consumator raţional alege între două bunuri. Aşa cum vom vedea, ea este utilizată pentru

a arăta efectul asupra alegerii unei schimbări în veniturile consumatorilor sau o schimbare a

preţului unuia sau ambelor bunuri.

Analiza indiferenţei implică utilizarea curbelor indiferenţei şi liniilor de buget.

Curbele indiferenţei

O singură curbă a indiferenţei

41

O curbă a indiferenţei arată combinaţiile diverse, între două bunuri şi care oferă un volum

egal de satisfacţie sau utilitate, consumatorului.

Pentru a arăta modul în care o astfel de curbă este construită, să prezentăm următorul

exemplu. Să presupunem că un magazin realizează o anchetă privitoare la preferinţele

consumatorilor pentru fructe. Unul dintre consumatorii care răspund, este un consumator cu o

dietă raţională şi care cumpără în mod frecvent fructe proaspete. El este chestionat asupra unor

combinaţii de portocale şi pere şi trebuie să răspundă, care dintre combinaţii se apropie de

preferinţele sale sau dacă acesta este indiferent. Începând cu combinaţia 10 pere şi 13 portocale,

el este rugat să compare această combinaţie cu celelalte. El prefera combinaţia 12 pere şi 15

portocale, celei originale, sau refuză una formată din 5 pere şi 6 portocale. Altele, ca de exemplu,

20 de pere şi 8 portocale îi convin la fel de mult că şi combinaţia iniţială. Din răspunsurile

acestuia se construieşte un tabel bazat pe răspunsurile la care combinaţiile sunt la acelaşi nivel de

preferinţă comparat cu cel iniţial şi nu mai mare. Acest lucru este prezentat în tabelul 4.2.

Acest tabel poarta numele de setul indiferenţei. El prezintă combinaţii alternative a

aceloraşi bunuri şi care au că rezultat acelaşi nivel de satisfacţie. Folosind aceste date, putem

trasa o curbă a indiferenţei. Cele două bunuri sunt prezentate fiecare pe câte o axă. Astfel în

figura 4.2, perele şi portocalele sunt reprezentate pe cele două axe. Curba arata că, consumatorul

este la fel de satisfăcut de oricare dintre combinaţiile de-a lungul curbei.

De notat, că întrebările noastre nu se referă la cât de mult îi plac consumatorului bunurile

respective, ci doar combinaţiile care dau acelaşi nivel de satisfacţie. Toate combinaţiile au aceeaşi

(nespecificată) utilitate.

Forma curbei indiferenţei

După cum se poate observa, curba indiferenţei nu este o linie dreaptă. Ea este curbată spre

origine, iar panta sa scade pe măsura ce ne deplasăm pe curbă. Curbele indiferenţei au de obicei

această formă. Dar de ce?

Pentru a explica forma curbei, să considerăm figura 4.7. Ea prezintă curba indiferenţei

individuale pentru două bunuri X şi Y.

Panta curbei indiferenţei este egală cu Y/X. De exemplu, între punctele a şi b, Y = -4

şi X = 1. Deci panta între a şi b este -4/1 = -4.

Un alt nume al pantei curbei indiferenţei este rata marginală de substituire (MRS)

între X şi Y. Aceasta reprezintă volumul din Y la care consumatorul este pregătit să renunţe (Y)

pentru a obţine o unitate suplimentară din X, (X). MRS = Y/X. (de remarcat că semnul este

ignorat şi că MRS este reprezentată cu semn pozitiv). Deci în figura 4.7, MRS între punctele a şi

b este 4, iar între punctele c şi d este 1.

42

Se poate observa că pe măsură ce ne deplasăm de-a lungul curbei, rata marginală a

substituirii diminuează odată cu scăderea pantei curbei. Dacă încercăm să explicăm forma curbei

indiferenţei, atunci trebuie să explicăm de ce rata marginală a substituirii scade.

Motivul pentru care rata marginală a substituirii diminuează este legat de principiul

diminuării utilităţii marginale. Acesta spune că se vor câştiga din ce în ce mai puţină satisfacţie

adiţională pe măsură ce cantităţi mai mari din bunuri sunt consumate. Acest principiu se bazează

pe presupunerea că, consumul celorlalte bunuri rămâne constant. În cazul curbei indiferenţei acest

lucru nu este valabil. Pe măsură ce ne deplasăm spre dreapta, cantităţi mai mari din X sunt

consumate, pe măsura ce cantităţi mai mici din Y sunt consumate. Cu toate acestea nivelul

satisfacţiei consumatorului este acelaşi. Cu cât mai mult X şi mai puţin Y sunt consumate,

utilitatea marginală a lui X va diminua în timp ce cea a lui Y va creşte. Consumatorul va fi deci

pregătit să renunţe la din ce în ce mai puţine unităţi din Y pentru unităţi din X. MRS diminuează.

Relaţia dintre rata marginală de substituire şi utilitatea marginală

În figura 4.7, consumul în punctul a produce aceeaşi satisfacţie cu consumul în punctul b.

Deci utilitatea sacrificată prin renunţarea la 4 unităţi din Y trebuie să fie egală cu utilitatea

câştigată prin consumul unei unităţi din X. Cu alte cuvinte, utilitatea marginală a lui X trebuie să

fie de patru ori mai mare decât cea a lui Y. MUX/MUY = 4. Aceasta este acelaşi lucru cu rata

marginală de substituire MRS = MUX/MUY = cu panta curbei indiferenţei (ignorând semnul

negativ).

O hartă a indiferenţei

Cu siguranţă că mai mult decât o singură curbă a indiferenţei poate fi trasată. Dacă ne

întoarcem la exemplul precedent, alte combinaţii de fructe, oferind o satisfacţie superioară, dar

egale între ele, vor determina o nouă curbă.

Întrucât volumul utilităţii corespunzător fiecărei curbe este nespecificat, curbele plasate

spre stânga vor avea o utilitate mai redusă a combinaţiei celor două bunuri decât cele plasate spre

dreapta.

În fapt o întreaga hartă a indiferenţei poate fi alcătuită trasând curbe succesive ale

indiferenţei şi care vor prezenta de fiecare dată un nivel superior al utilităţii. Combinaţiile de

bunuri de-a lungul curbei I2 în figura 4.8 dau un nivel mai mare al utilităţii decât combinaţiile din

I1. Cele din I3 o utilitate mai mare decât cele din I2, ş.a.m.d. Termenul de hartă este potrivit,

pentru că harta indiferenţei arată ca o hartă cu curbele de nivel trasate. În mod similar celui în

care o curbă de nivel uneşte toate acele puncte de o înălţime egală, curbele indiferenţei unesc

toate acele combinaţii a unui anumit nivel al utilităţii.

Linia bugetului

43

Aceasta este un alt element extrem de important în analiza comportamentului

consumatorului. Dacă harta indiferenţei prezintă preferinţele consumatorilor, alegerea lor va

depinde de veniturile pe care aceştia le au. Liniile bugetului prezintă combinaţiile a două bunuri

pe care un consumator le poate achiziţiona, date fiind a) veniturile disponibile pentru a fi cheltuite

pentru bunurile respective şi b) preţul lor.

În mod similar construirii curbelor indiferenţei, putem trasa linia bugetului pornind de la

datele înscrise într-un tabel. Tabelul 4.3 prezintă diversele combinaţii a două bunuri X şi Y care

pot fi cumpărate, presupunând că: a) preţul lui X este 2 UM şi preţul lui Y este 1 UM şi b)

consumatorul dispune de un buget de 30 UM pe care trebuie să îl distribuie între cele două

bunuri. În figura 4.10, dacă bugetul este limitat la 30 UM, orice combinaţie între cele două

bunuri poate fi cumpărată dacă ea se plasează de-a lungul liniei sau sub aceasta. Regiunea

haşurată este cunoscută sub numele de regiunea nefezabilă pentru bugetul dat.

Am spus că volumul pe care consumatorii îl vor putea cumpăra va depinde de: a) bugetul

lor şi b) preţul bunurilor. Vom analiza acum în ce mod o schimbare în acestea va afecta linia

bugetului.

O schimbare în venituri

Dacă veniturile consumatorilor (şi deci bugetul) cresc, linia bugetului se va deplasa în sus,

paralel cu cea iniţială. Acestea sunt ilustrate în ultimele două coloane ale tabelului 4.3 şi în

figura 4.11, care prezintă efectul creşterii veniturilor de la 30 la 40 UM. De remarcat că, nu are

loc nici o modificare în preţul produselor. O cantitate mai mare poate fi cumpărată acum. De

exemplu, dacă iniţial, consumatorul cumpăra 7 unităţi din X şi 16 unităţi din Y (punctul m),

acestea pot creşte cu noul buget de 40 UM până la 10 unităţi din X şi 20 de unităţi din Y (punctul

n) sau orice alta combinaţie de X şi Y până la limita liniei bugetului.

O schimbare a preţului

Preţurile relative ale celor două bunuri sunt date de panta liniei bugetului. Aceasta poate fi

demonstrat folosind exemplul următor. Panta liniei bugetului în figura 4.10 este de 30/15 = 2

(ignorând semnul negativ). În mod similar, panta liniei bugetului în figura 4.11 este 40/20 = 2. În

fiecare dintre situaţii acesta este raportul dintre preţurile celor două produse, adică preţul lui X (2

UM) şi preţul lui Y (1 UM). Deci panta liniei bugetului este egală cu PX/PY.

Dacă preţul unuia dintre bunuri se modifică, panta liniei bugetului se modifică. Aceasta

este ilustrat în figura 4.12, în care ca şi în figura 4.10, pornim de la un buget de 30 UM iar preţul

celor două bunuri este de 2 UM pentru X şi 1 UM pentru Y. Linia iniţială a bugetului este B1.

Acum să presupunem că preţul lui X scade la 1 UM dar preţul lui Y rămâne neschimbat.

Noua linie a bugetului va unii punctele 30 de pe cele două axe. Cu alte cuvinte, linia bugetului

44

pivotează pe punctul a. Dacă preţul lui Y ar fi fost cel care se modifica, linia bugetului ar fi

pivotat în jurul lui b.

Alegerea punctului de consum

Acum putem asambla cele două elemente ale analizei: harta indiferenţei şi linia bugetului.

Aceasta ne va permite să aflam cât va cumpăra consumatorul raţional din fiecare din cele două

bunuri, pentru un buget dat. Sa examinăm figura 4.13

Consumatorul va prefera orice punct de pe curba indiferenţei I5, oricăruia de pe curba I4.

Analog, el va preferea orice punct de pe I4 oricăruia de pe I3. Dar pentru bugetul dat şi linia

bugetului prezentată în figură, nu este posibilă alegerea nici unui punct de pe aceste curbe,

întrucât ele se găsesc în zona nefezabilă.

Consumatorul poate deci alege între puncte pe curbele I1, I2 şi I3. Consumul ar putea fi

plasat în punctul r, de pe curba I1. Dar această combinaţie de X şi Y nu ar fi una raţională. Prin

deplasarea în punctul s, un nivel superior de satisfacţie poate fi atins, întrucât punctul s este situat

pe curba I2. Dar nici punctul s nu reprezintă optimul. Este posibil un nivel şi mai înalt al

satisfacţiei prin deplasarea în punctul t de pe curba I3. Această ultimă curbă este cea mai înaltă

care poate fi atinsă pentru acest buget.

Punctul consumului optim pentru consumator este acolo unde linia bugetului “este

tangenţială” la cea mai înaltă curbă a indiferenţei posibilă. În oricare alt punct de-a lungul liniei

bugetului, consumatorul va înregistra un nivel mai scăzut al utilităţii.

Dacă, linia bugetului este tangenţială la curba indiferenţei, atunci ambele vor avea aceeaşi

panta (panta unei curbe este dată de panta tangentei la curba respectivă). Aşa cum am văzut:

panta liniei bugetului = PX/PY şi panta curbei indiferenţei = MRS = MUX/MUY. Deci în punctul

de consum optim: PX/PY = MUX/MUY, adică MUX/PX = MUY/PY.

Acesta este principiul echi-marginal pe care l-am stabilit mai devreme în acest curs,

numai că de această dată, folosind abordarea prin curba indiferenţei, nu a mai fost necesară

măsurarea utilităţii. Tot ceea ce a trebuit să realizăm a fost să aflam care sunt combinaţiile a două

bunuri pe care un consumator le prefera şi care îi sunt indiferente.

În mod similar, utilizării analizei indiferenţei pentru a arata care este combinaţia de bunuri

care maximizează utilitatea pentru un buget dat, o putem folosi pentru a arăta care este

combinaţia de bunuri cu cele mai mici costuri pentru un nivel dat al utilităţii. Acestea sunt

prezentate în figura 4.14.

Sa presupunem că se doreşte atingerea nivelului de utilitate prezentat de curba indiferenţei

I. Care este combinaţia de bunuri X şi Y care trebuie consumată? Prin trasarea câtorva linii ale

bugetului, putem obţine calea cu cele mai reduse costuri prin care să se obţină nivelul de utilitate

(satisfacţie) dorit. Această combinaţie va fi data de punctul în care curba indiferenţei va atinge

45

cea mai de jos linie a bugetului, adică, punctul r. Orice alt punct de-a lungul curbei indiferenţei,

va costa mai mult, fiind situat pe o linie de buget superioară.

În continuare vom prezenta modul în care curbele indiferenţei şi liniile bugetului pot fi

utilizate pentru a analiza efectul asupra consumului a schimbărilor în venituri sau schimbării

preţului.

Efectul schimbării veniturilor

Creşterea veniturilor este reprezentată de o deplasare paralelă şi în sus a liniei bugetului

(presupunând că preţurile lui X şi Y nu se modifică). Aceasta va conduce la un nou punct al

consumului optim pe o curbă mai înaltă a indiferenţei. Un punct diferit al consumului va fi

descoperit pentru fiecare nivel nou al veniturilor.

În figura 4.15 sunt trasate mai multe linii ale bugetului corespunzătoare mai multor

niveluri ale veniturilor consumatorului. Sunt reprezentate şi punctele r, s, t şi u corespunzătoare

punctelor de consum optim. Fiecare punct se găseşte la tangenţa noii şi celei mai înalte linii a

bugetului care atinge cea mai înaltă curbă a indiferenţei. Linia care uneşte aceste puncte este

cunoscută că fiind curba venituri-consum.

Dacă veniturile consumatorilor cresc iar preţurile nu se modifică, vom spune că veniturile

reale au crescut. Cu alte cuvinte, vom spune că mai multe bunuri pot fi cumpărate decât anterior.

Dar veniturile reale pot creşte şi fără că veniturile să crească. Aceasta se întâmplă dacă preţurile

scad. Pentru acelaşi volum de bani pot fi cumpărate mai multe bunuri. Analiza efectului creşterii

veniturilor reale va fi operată în acelaşi mod cu cea a creşterii veniturilor, în condiţiile în care

preţurile rămân neschimbate. Dacă preţurile relative rămân proporţional identice (adică ele vor

scădea în aceeaşi măsură), linia bugetului se va deplasa paralel în sus faţă de cea iniţială.

Elasticitatea veniturilor în cerere şi curba venituri-consum

Curba venituri-consum trasată în figura 4.16 prezintă modul în care cererea pentru două

bunuri ale unui consumator, creşte odată cu creşterea veniturilor.

La începutul intervalului, veniturile erau relativ reduse şi prin urmare, bugetul era redus.

Întrucât unul dintre bunuri se presupune a fi unul indispensabil în timp ce celalalt, unul de lux,

combinaţia celor două va tinde spre asigurarea necesarului înaintea bunurilor de lux. Deci iniţial

bugetul B1 va determina consumatorul să aibă un consum de a.

Pe măsura trecerii timpului, veniturile cresc, iar linia bugetului se deplasează la B2 şi apoi

la B3, iar punctul consumului creşte la b şi apoi la c. Achiziţionarea din bunul de lux (CD) a

crescut semnificativ (de la QCD1 la QCD2). Acest bun are o mare elasticitate în cerere. Cumpărarea

bunului necesar (pâine) a crescut doar foarte puţin (de la QB1 la QB2). Pâinea fiind un produs de

bază are o elasticitate redusă a veniturilor în cerere.

46

Partea de jos a figurii 4.16, prezintă variaţia cererii de CD odată cu veniturile. Fiecare din

punctele a, b şi c corespund unui punct echivalent în partea de sus a figurii. Linia care uneşte

aceste puncte este cunoscută sub numele de diagrama Engel, după numele statisticianului

german Ernst Engel.

Curba Engel în figura 4.16 ilustrează un bun cu elasticitatea mai mare decât 1. Aceasta

înseamnă că o creştere proporţională în cerere de la QCD1 la QCD2 este mai mare decât creşterea

proporţională în venituri de la Y1 la Y2.

Efectul creşterii veniturilor asupra cererii pentru bunuri inferioare

Dacă unul dintre bunurile X sau Y este un bun inferior, efectul creşterii veniturilor va fi

acela de reducere a cantităţii cumpărate. Aceasta este prezentat în figura 4.17.

Dacă X este un bun inferior iar Y este un bun normal, o deplasare a liniei bugetului spre

partea superioară (o creştere a veniturilor) va conduce la o cantitate mai redusă care va fi

cumpărata din bunul X. Punctul b se găseşte mai în dreapta faţă de punctul a. Curba venituri-

consum are pantă negativă.

Efectul unei modificări a preţului

Dacă X sau Y îşi modifica preţul, linia bugetului va pivota. Să luăm cazul unei reduceri a

preţului bunului X (fără modificarea preţului lui Y). Linia bugetului va pivota spre dreapta.

Aceasta este prezentat în figura 4.18.

Linia iniţială a bugetului B1 corespunde datelor din primele două coloane ale tabelului

4.18, unde bugetul era de 30 UM, preţul lui X de 2 UM, iar preţul lui Y de 1 UM. Să presupunem

acum că preţul lui X se reduce la 1 UM, în timp ce preţul lui Y rămâne neschimbat. Noua linie a

bugetului B2 va intersecta axa X la o cantitate dublă faţă de cea anterioară, dar va continua să

intersecteze axa Y la aceeaşi cantitate. Curba a pivotat pe a. Vechiul punct al consumului optim

era în j. După reducerea preţului bunului X, noul punct de consum optim este găsit în k.

O serie întreagă de linii ale bugetului pot fi trasate, şi toate pivotând pe a, ca în figura

4.18. Fiecare reprezintă un preţ diferit al bunului X, dar cu venituri constante şi cu preţul bunului

Y constant. Cu cât curba este mai joasă, cu atât mai mic va fi preţul bunului X. Pentru fiecare preţ

va exista un punct optim al consumului. Linia care uneşte aceste puncte este cunoscută sub

numele de curba preţ-consum.

Derivarea curbei cererii individuale

Putem folosi analiza schimbării preţurilor, pentru a arăta, în teorie, în ce mod o curbă a

cererii individuale pentru un produs poate fi derivată. Pentru a realiza aceasta este necesară

modificarea sensibilă a diagramei.

Să presupunem că dorim să derivăm o curbă a cererii individuale a unei persoane pentru

bunul X. Ceea ce dorim să arătam este efectul asupra consumului bunului X a modificării preţului

47

lui X, în condiţiile în care preţurile celorlalte bunuri rămân constante. Pentru a realiza aceasta este

necesar să redefinim bunul Y. El va deveni dintr-un alt bun oarecare, toate celelalte bunuri. Dar

care va fi unitatea de măsură pe care o vom folosi pentru bunul Y, ştiind că toate aceste alte

bunuri folosesc unităţi de măsură diferite. Singura modalitate de a le reprezenta este găsirea unei

unităţi de măsură comune. Si aceasta va fi reprezentată de volumul total de bani cheltuit pentru

alte bunuri, altele decât X.

Cu cheltuielile pentru toate celelalte bunuri reprezentate pe axa Y, cu gusturile, veniturile

şi preţurile celorlalte bunuri constante, putem deriva curba cererii pentru bunul X. Aceasta este

prezentată în figura 4.19.

Schimbările în preţul lui X sunt ilustrate prin pivotarea liniei bugetului în punctul în care

intersectează axa Y. Devine, deci posibilă, prin trasarea curbei preţ-consum, identificarea

volumului de X solicitat la fiecare preţ. Ceea ce urmează este transferarea acestor relaţii preţ-

cantitate într-o curbă a cererii. În figura 4.19 fiecare din punctele a, b, c şi d de pe curba cererii

în partea de jos a figurii corespunde unui punct de pe curba preţ-consum din partea superioară.

De notat că P2 este jumătate din P1, P3 este o treime din P1, P4 un sfert din P1.

Efectele veniturilor şi de substituire a schimbării preţurilor

Mai devreme, în acest curs, spuneam că, dacă preţul creşte, consumatorii vor cumpăra mai

puţin, din două motive:

nu-şi mai pot permite să cumpere aceeaşi cantitate. Acesta este efectul veniturilor;

bunul este mai scump comparat cu altele. Deci consumatorii vor substitui aceste bunuri

cu altele alternative. Acesta este efectul substituirii.

Un bun normal

În figura 4.20 preţul bunului normal X a crescut şi linia bugetului a pivotat spre stânga de

la B1 la B2. Punctul consumului s-a deplasat de la punctul f la punctul h. Parte a acestei deplasări

este datorată efectului de substituire, parte efectului veniturilor.

Efectul de substituire. Pentru a separa cele două efecte, o nouă linie a bugetului este

trasata, paralelă cu B2 dar tangenţială la curba originală a indiferenţei I1. Aceasta este linia B1a.

Fiind paralelă cu B2, reprezintă un nou raport de preţ (adică cel mai mare preţ al lui X). Fiind

tangenta la I1, va permite consumatorului să obţină aceeaşi utilitate că şi anterior; cu alte cuvinte,

nu are loc o reducere a veniturilor reale ale consumatorului. Concentrându-ne asupra lui B1a, care

nu prezintă modificări ale veniturilor reale, reuşim să eliminăm efectul veniturilor. Deplasarea din

f în g este deci datorată exclusiv modificării relative a preţurilor lui X şi Y. Deplasarea din Qx1 în

Qx2 este deci efectul de substituire.

48

Efectul veniturilor. În realitate, linia bugetului s-a deplasat la B2 şi consumatorul este

forţat să consume pe o curbă mai joasă a indiferenţei I2: veniturile reale au scăzut. Deplasarea din

Qx1 în Qx2 este deci efectul veniturilor.

În cazul unui bun normal efectul veniturilor şi efectul de substituire a schimbării preţurilor

se susţin reciproc. Ambele sunt negative: presupun o reducere în cantitatea solicitată o dată cu

creşterea preţurilor (şi invers).

Cu cât este mai puternic efectul de substituire şi al veniturilor, cu atât mai mare va fi

elasticitatea preţului în cerere pentru bunul X.

Un bun inferior

Aşa cum am văzut anterior, atunci când veniturile cresc, consumatorii vor cumpăra mai

puţine bunuri inferioare. În mod similar, atunci când veniturile lor scad, aceştia vor cumpăra mai

multe bunuri inferioare.

Efectul de substituire. Dacă preţul unui bun inferior (bunul X) creşte, efectul de

substituire va fi în aceeaşi direcţie ca şi pentru un bun normal, adică va fi negativ. Consumatorii,

vor consuma mai puţin X faţă de Y. De exemplu, dacă preţul bunului X creşte, consumatorii vor

trece la Y. Aceasta este ilustrat în figura 4.21. Analiza efectelor de substituire şi a veniturilor este

similară cu cea prezentată în figura 4.20.

O creştere în preţul lui X va determina o pivotare spre stânga a liniei bugetului de la B1 la

B2. Ca şi înainte, efectul de substituire este ilustrat de o deplasare de-a lungul curbei originale a

indiferenţei, I1 de la punctul f la punctul g. Cantitatea de X solicitată scade de la Qx1 la Qx2.

Efectul veniturilor. Efectul veniturilor (efectul creşterii preţurilor asupra veniturilor) va fi

opusul celui pentru un bun normal şi va fi pozitiv. Reducerea veniturilor reale ca urmare a

creşterii preţului lui X, va tinde să crească, consumul de X, atât timp cât reducerea veniturilor

reale va stimula achiziţionarea de bunuri inferioare şi deci, şi de X. Deci punctul h va fi situat în

dreapta punctului g; efectul veniturilor ridicând din nou cantitatea de la Qx2 la Qx3

Bunul Giffen: un tip particular de bun inferior

Dacă partea reprezentată de un bun inferior în cheltuielile unui consumator va fi un

reprezentativă, atunci o modificare în preţul acestuia va determina modificarea veniturilor reale

ale consumatorului, rezultând un puternic efect al veniturilor. Acest puternic efect al veniturilor

va elimina efectul de substituire. În aceasta situaţie, o creştere a preţului bunului X va determina

creşterea cantităţii solicitate din bunul X.

Aceasta este ilustrat în figura 4.22, unde punctul h este în dreapta punctului f. Cu alte

cuvinte reducerea consumului (de la Qx1 la Qx2) ca urmare a efectului de substituire este mai mult

decât depăşită de o creştere a consumului (de la Qx2 la Qx3) că urmare a unui puternic efect

pozitiv al veniturilor.

49

Un astfel de bun este cunoscut sub numele de bun Giffen, după numele lui Sir Robert

Giffen, care a susţinut că, consumul de pâine la oamenii săraci creşte cu creşterea preţului pâinii.

Utilitatea analizei indiferenţei

Cu ajutorul analizei indiferenţei a fost posibilă demonstrarea logicii alegerii (între

produse) a consumatorului raţional, derivarea curbei cererii individuale şi efectul asupra

veniturilor şi efectul de substituire a schimbării preţurilor. Toate acestea fără a fi necesară

măsurarea utilităţii.

Cu toate acestea exista limitări ale analizei indiferenţei:

în practică, este imposibilă derivarea curbelor indiferenţei, întrucât consumatorul va

trebui să-şi imagineze o serie întreagă de combinaţii între produse şi să decidă în care

dintre cazuri una sau alta dintre combinaţii ar oferi satisfacţie egală, mai mare sau mai

mică.

consumatorii s-ar putea să nu se comporte raţional şi pot să nu acorde suficientă

consideraţie satisfacţiei pe care ei cred că o câştigă consumând bunuri. Ei se pot

comporta spontan;

curbele indiferenţei sunt bazate pe satisfacţia pe care consumatorii cred că o câştiga

prin consumarea unui bun. Această credinţă poate fi influenţată foarte uşor de

publicitate. Consumatorii pot fi, deci, plăcut sau neplăcut surprinşi atunci când

consumă bunurile respective cu adevărat. Si deci “consumul optim” ar putea să nu

aducă satisfacţie maximă pentru banii cheltuiţi;

anumite bunuri sunt cumpărate doar din când în când şi câte unul de fiecare dată. De

exemplu, bunuri de folosinţă îndelungată. Curbele indiferenţei se bazează pe

presupunerea că, creşterea marginală a unui bun poate fi anulată prin scăderea

marginală a altui bun. Aceasta nu funcţionează în cazul bunurilor de folosinţă

îndelungată.

50

3. Fundamentele ofertei

Capitolul anterior analiza curba cererii. Şi încerca să explice cât de multe bunuri vor fi

achiziţionate de consumatori, dacă aceştia acţionează raţional. În ceea ce priveşte consumatorii,

un comportament raţional înseamnă compararea beneficiilor (utilităţii) consumului unor anumite

cantităţi de bunuri sau combinaţii de bunuri, cu costurile (preţurile lor).

Acum dorim să aflăm în ce mod se vor comporta producătorii, sau ce anume înseamnă

producător raţional. În acest caz trebuie să analizăm beneficiile şi costurile pe care firmele le

vor înregistra producând diverse cantităţi de bunuri sau utilizând diverse metode de producţie. De

aceea întrebările noastre vor fi:

cât anume vor produce aceştia?

ce combinaţie din input-uri va fi folosită?

care va fi volumul profitului?

Profitul şi scopurile firmei

Teoria tradiţională a ofertei, sau teoria firmei, presupune că scopul firmelor este acela de

a maximiza profitul. Deşi alte obiective pot coexista cu acesta, putem presupune că maximizarea

profitului le depăşeşte pe celelalte. Vom examina pe rând principiile generale care guvernează

nivelul producţiei în firme.

În anumite circumstanţe, totuşi, firmele s-ar putea să nu caute neapărat maximizarea

profitului. Ele ar putea stabili că obiectiv maximizarea vânzărilor sau ratei de creştere a

vânzărilor. În paralel, s-ar putea că acestea să nu aibă un singur obiectiv, ci mai multe, şi chiar

contradictorii, între managerii diverselor compartimente sau departamente. Nu este deci

surprinzător că o firmă se va comporta funcţie de obiectivele stabilite.

Maximizarea profitului

Acest capitol va trata fundamentele maximizării profitului în firme. Dar ce anume

înţelegem prin profit?

Profitul realizat de firme este plusul câştigat din faptul că acestea câştigă mai mult din

vânzări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective. Profitul total al unei firme (T)

este diferenţa între veniturile totale din vânzări (TR) şi costurile totale de producţie (TC): T =

TR - TC

Utilizarea simbolului este indusă de faptul că în mod curent litera P este folosita pentru

preţ. Următoarele secţiuni vor analiza pe rând: costurile, veniturile şi în final profitul.

Fundamentul costurilor: teoria producţiei pe termen scurt

51

Costurile pentru producerea oricăruia nivel al output-urilor va depinde de nivelul input-

urilor utilizat şi preţul pe care firmele trebuie să-l plătească pentru acestea. Sa analizăm, pentru

început, cantitatea de input-uri utilizată.

Funcţia producţiei: utilizarea input-urilor pentru producerea de output-uri

Aşa cum este cunoscut, factorii de producţie se grupează în trei categorii:

Munca. Aceasta include orice fel de muncitori, de orice categorie şi pregătire

Pământul. Care nu include numai solul, ci şi resursele naturale.

Capitalul. Acesta include toate input-urile prelucrate. De notat, că acest capital la care

facem referire, este capitalul fizic şi nu cel financiar. Altfel spus nu ne referim la banii utilizaţi

pentru a finanţa o investiţie.

Unii economişti includ ca o a patra categorie iniţiativa. Aceasta este o activitate

organizaţională.

Relaţia dintre input-uri şi output-uri poate fi reprezentată sub forma unei funcţii a

producţiei. O funcţie de producţie arată legătura dintre volumul de factori utilizaţi şi volumul de

output-uri generat într-un interval de timp dat (zi, luna, an). Algebric poate fi reprezentat după

cum urmează:

TPP = (F1, F2, F3, …Fn)

Aceasta arătând că produsul fizic total (TPP) depinde de cantitatea de factori utilizaţi

(F1, F2, F3, …Fn).

Firmele utilizează categorii diferite de angajaţi, materii prime, utilaje. În modelele

economice simple, se presupune că firmele utilizează o singură categorie de forţă de muncă, o

singură categorie de capital şi o singură categorie de pământ. Aceasta presupunere este

abandonată în modelele mai complexe.

Unul dintre cele mai simple modele presupune utilizarea a doar doi factori, ca de

exemplu, munca şi capitalul sau munca şi pământul. În cazul muncii şi capitalului, funcţia

producţiei, devine: TPP = (K, L), unde K şi L sunt cantităţile de capital şi respectiv munca

utilizate. În cazul majorităţii firmelor acest tip de funcţii bifactoriale sunt simple abstracţii.

Înainte de a continua să revedem ceea ce am stabilit până acum:

firmele doresc să cunoască ce nivel al output-urilor trebuie să producă pentru a-şi

maximiza profitul;

nivelul profitului depinde de costuri şi venituri;

costurile depind de nivelul input-urilor;

nivelul input-urilor utilizate depinde de nivelul output-urilor realizate;

relaţia dintre input-uri şi output-uri este concretizată în funcţii de producţie.

52

Sa examinam acum funcţiile de producţie în detaliu. Pentru început trebuie să deosebim

funcţiile de producţie pe termen scurt de cele pe termen lung.

Schimbările în producţie pe termen scurt şi pe termen lung

Dacă o firmă doreşte creşterea nivelului producţiei, este necesar un anumit interval de

timp pentru a se aproviziona cu o cantitate mai mare de input-uri. De exemplu, un producător

poate avea nevoie de mai multă energie electrică pentru a produce, şi prin simpla întoarcere a

unui comutator, o poate avea, dar va avea nevoie de mult mai mult timp pentru a instala utilaje

noi şi încă şi mai mult pentru a construi noi spatii de producţie.

Dacă o firma doreşte să crească, cantitatea de output-uri foarte repede, ea va fi capabila să

crească doar nivelul anumitor input-uri. Poate folosi o cantitate mai mare de materii prime,

carburanţi şi chiar muncă prin angajarea de noi persoane. Dar va trebui să folosească, în mare

aceleaşi utilaje şi aceleaşi spaţii de producţie.

Distincţia pe care încercăm să o realizam aici este între factorii ficşi şi factorii variabili.

Un factor fix este un input al cărui nivel nu poate fi crescut într-o perioada de timp dată (că de

exemplu, clădirile). Factorii variabili sunt cei al căror nivel poate fi sporit în intervalul respectiv.

Distincţia între factorii ficşi şi variabili ne permite distincţia între termenele lungi şi

scurte. Termenele scurte sunt acelea în care cel puţin unul dintre factori este fix. Pe termen scurt,

deci, nivelul producţiei poate creşte numai prin utilizarea unor cantităţi mai mari din factorii

variabili.

Termenul lung, este perioada de timp în care toţi factorii pot varia (oricare dintre input-

uri). Fiind suficient de lung, firmele pot construi noi capacităţi de producţie sau instala noi utilaje.

Termenul scurt va diferi de la firmă la firmă, nu este o perioada de timp fixă. Dacă un

fermier are nevoie de un an de zile pentru a achiziţiona noi suprafeţe de teren, utilaje sau clădiri,

atunci orice perioadă mai scurtă de un an este considerată termen scurt şi orice perioadă mai

lungă de un an este considerată termen lung.

Acum ne vom concentra asupra perioadelor scurte.

Producţia pe termen scurt: legea diminuării retururilor

Producţia pe termen scurt este afectată de diminuarea retururilor. Legea diminuării

retururilor este una dintre cele mai cunoscute legi economice. Pentru a ilustra modul în care

această lege funcţionează, să folosim un exemplu foarte simplu în care utilizăm doar doi factori

dintre care unul este fix iar celalalt este variabil.

Să luăm cazul unei ferme. Să admitem că factorul fix este pământul iar cel variabil este

munca. Întrucât pământul este fix în ofertă, singura cale de a creşte nivelul output-urilor este

folosirea unui volum mai mare de muncă. Dar deşi numărul de angajaţi poate spori infinit, nivelul

53

producţiilor realizate pe suprafaţa respectivă de teren este limitată. Peste o anumită limită, adiţia

realizată de noi angajaţi la nivelul output-urilor va diminua.

Putem acum să enunţăm legea diminuării retururilor (retururilor marginale). Aceasta

spune că, creşterea nivelului factorilor variabili pentru un volum dat al factorilor ficşi peste un

anumit nivel va genera mai puţin output pentru fiecare unitate adiţională, comparat cu cea

anterioară.

Funcţiile producţiei pe termen scurt: produsul total

Sa analizăm acum în ce mod, legea diminuării retururilor afectează producţia totală (TPP)

În cazul simplu al fermei, cu numai doi factori, o suprafaţă de teren limitata (Ln) şi un

volum variabil de munca (Lb), funcţia producţiei va fi: TPP = (Ln, Lb).

Funcţia de producţie poate fi exprimată, de asemenea sub forma unui tabel sau grafic.

Tabelul 5.1 şi figura 5.1 prezintă o funcţie ipotetică a producţiei pentru o fermă care produce

grâu. Acestea arată în ce mod variază nivelul producţiei de-a lungul unui an prin utilizarea unui

volum mai mare de forţă de muncă şi aceeaşi suprafaţă de teren.

Dacă nimeni nu lucrează suprafaţa respectivă de teren, output-ul va fi 0. Pe măsură ce

primii muncitori sunt angajaţi, nivelul producţiei creşte rapid şi din ce în ce mai mult.

Presupunerea este că folosind doar unul sau doi muncitori, eficienţa este scăzută datorită

distribuitei lor pe suprafaţa respectivă şi acoperind un volum variat de activităţi. Cu mai mulţi

muncitori, aceştia pot lucra în echipă sau fiecare fiind specializat într-o anumită activitate, iar

utilizarea suprafeţei de teren respectivă este mult mai eficientă. În tabelul 5.1, output-ul creşte

din ce în ce mai rapid până la angajarea celui de al treilea muncitor (punctul b). În figura 5.1,

curba creşte puternic până în punctul b.

După punctul b, diminuarea retururilor marginale îşi produce efectul; output-urile cresc

din ce în ce mai încet iar curba TPP corespunzătoare are o pantă din ce în ce mai redusă.

În punctul d, output-urile ating nivelul maxim: producţia este la limita superioară. Orice

angajat peste această limită este de prisos. După punctul d, output-urile scad, întrucât opt

muncitori produc mai puţin decât şapte muncitori.

Funcţiile de producţie pe termen scurt: produsul mediu şi marginal

Adiţional la produsul fizic total, două alte concepte sunt ilustrate de către funcţiile de

producţie: produsul fizic mediu (APP) şi produsul fizic marginal (MPP).

Produsul fizic mediu

Acesta este nivelul output-urilor pe unitatea de factor variabil (Qv). În cazul fermei, acesta

se exprimă prin cantitatea de grâu per angajat: APP = TPP/Qv.

În tabelul 5.1, produsul fizic mediu al muncii la un nivel de patru angajaţi este de 36/4 =

9.

54

Produsul fizic marginal

Acesta este output-ul adiţional (TPP) creat de o unitate adiţională de factor variabil.

În tabelul 5.1 produsul fizic marginal pentru patru angajaţi este de 12 tone. Motivul este

acela că prin angajarea celui de al patrulea muncitor, producţia creşte de la 24 la 36 tone, adică o

creştere de 12 tone.

Algebric, produsul fizic marginal este: MPP = TPP/Qv

iar în exemplu nostru, MPP = 12/1 = 12.

Motivul pentru care raportăm creşterea output-urilor (TPP) la creşterea cantităţii de

factor variabil (Qv), este acela că anumiţi factori variabili pot creşte numai în unităţi multiple. De

exemplu, dacă am fi dorit să aflam MPP pentru îngrăşăminte şi am cunoaşte ce cantitate de grâu

este produsă prin utilizarea unui sac suplimentar de îngrăşăminte de 20 kg, trebuie să raportăm

output-ul suplimentar la 20 pentru a afla MPP per kilogram.

Revenind la tabelul 5.1, valorile incluse pot fi utilizate pentru a deriva APP şi MPP

(tabelul 5.2). De remarcat, că, valorile MPP sunt intercalate în spaţiile dintre celelalte valori.

Motivul este acela că MPP poate fi astfel reprezentat ca diferenţă de output între două niveluri

ale input-urilor.

Aceste valori pot fi reprezentate grafic, Figura 5.2 arată TPP în unul dintre grafice şi

APP şi MPP în celalalt. Din aceste grafice, pot fi desprinse o serie de concluzii:

MPP între două puncte este egal cu panta curbei TPP între două puncte date;

MPP creşte la început; panta curbei TPP creşte;

MPP atinge maximul în punctul b. În acest punct panta curbei TPP este cea mai mare;

după punctul b apare diminuarea retururilor. MPP scade iar TPP începe să scadă;

APP creşte la început. Ea continua să crească atât timp cât adiţia la output a ultimului

muncitor (MPP) este mai mare decât output-ul mediu (APP); MPP trage APP în sus.

Aceasta continuă şi după punctul b. Chiar dacă acum MPP scade, APP creşte încă atât

timp cât MPP este încă deasupra APP. Deci APP creşte până în punctul c;

după punctul c, MPP este sub APP. Acum muncitorii adaugă din ce în ce mai puţin

output la medie. Aceasta face că media să scadă, deci APP scade;

atât timp cât MPP este mai mare decât 0, TPP creşte încă; noi muncitori adaugă la

output-ul total;

în punctul d, TPP este la maximum (panta să este 0). Un muncitor adiţional nu va mai

adaugă nimic la output: MPP este egal cu 0;

după punctul d, TPP scade; MPP este negativ.

55

Fundamentul costurilor: teoria producţiei pe termen lung

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Este suficient timp pentru firme,

că acestea să dezvolte noi capacităţi de producţie, să instaleze noi utilaje, să înceapă să utilizeze

tehnici noi şi în general, să combine input-urile în ce mod doresc, în orice proporţie sau cantitate.

Pe termen lung, deci, exista o serie întreaga de decizii pe care o firmă trebuie să le ia:

despre scara operaţiunilor sale, localizarea acestora şi tehnologia de producţie pe care o va utiliza.

Este deci importantă abordarea lor graduată.

Scara producţiei

Dacă o firmă intenţionează să-şi dubleze input-urile, întrucât pe termen lung, aşa ceva este

posibil, întrebarea care se pune este dacă îşi va dubla şi output-urile sau dacă acestea vor fi mai

mari sau mai mici decât dublu? Se pot distinge aici trei situaţii diferite:

Retururi proporţionale faţă de scară. Situaţie în care un procent oarecare de creştere în

input-uri va fi reflectată de acelaşi procent de creştere a output-urilor.

Retururi descrescătoare faţă de scară. Atunci când un procent oarecare al creşterii input-

urilor va conduce la un procent mai redus de creştere al output-urilor.

Retururi crescătoare faţă de scară. Când un procent dat al creşterii input-urilor va genera

un procent mai mare al creşterii output-urilor.

Faţă de scară , înseamnă că toate input-urile cresc în aceeaşi proporţie. Retururi

descrescătoare faţă de scară sunt complet diferite de diminuarea retururilor marginale (unde

numai factorul variabil creşte).

Diferenţele dintre retururile marginale ale unui factor variabil şi retururile faţă de scară

sunt ilustrate în tabelul 5.3.

Pe termen scurt, input-ul 1 este fix (la 3 unităţi). Producţia poate creşte numai prin

utilizarea unei cantităţi mai mari din factorul variabil (input-ul 2). Pe termen lung, ambele input-

uri sunt variabile.

Economii de scara

Conceptul de retururi crescătoare faţă de scară este strâns legat de acela de economie de

scară. O firmă este în economie de scară atunci când costurile per unitatea de produs scad pe

măsură ce scara producţiei creşte. Deci, dacă o firma realizează retururi crescătoare faţă de scara

din factorii săi de producţie, atunci pe măsură ce produce mai mult, cantităţi din ce în ce mai mici

de factori vor fi utilizate pe unitatea de produs. Celelalte elemente fiind egale, înseamnă că va

produce la costuri mai reduse.

Există o suită de motive pentru care firmele preferă economia de scară. Unele dintre

acestea se datorează retururilor crescătoare faţă de scară, altele nu.

56

Specializarea şi diviziunea muncii. În întreprinderi de talie mare, muncitorii pot efectua

cu mai mult uşurinţă activităţi repetitive. Prin specializare şi diviziune muncii, mai putina

pregătire este necesară iar muncitorii pot deveni mult mai eficienţi realizând sarcini specifice şi

ne mai fiind nevoiţi să schimbe activităţile în cadrul unei suite de alte activităţi şi devin mai uşor

de supravegheat. Astfel pot fi angajaţi muncitori sau manageri specializaţi în anumite segmente

de activitate.

Indivizibilitatea. Unele input-uri sunt la talia lor minimă; acestea sunt indivizibile. Cel

mai evident exemplu sunt utilajele. Un fermier de scară redusă nu o poate utiliza la întreaga să

capacitate. Astfel de input-uri devin economice în utilizare numai peste o anumită talie a fermei.

Problema indivizibilităţii este şi mai acut atunci când utilaje diferite, parte a procesului de

producţie, sunt de mărimi diferite. De exemplu, dacă există două tipuri de maşini, una producând

6 unităţi/zi, iar cealaltă ambalând 4 unităţi/zi şi nivelul producţie trebuie să fie de 12 unităţi/zi,

sunt necesare două maşini pentru producţie şi trei pentru ambalare, toate utilizate la întreaga

capacitate.

Principiul containerului. Orice echipament care conţine alte elemente (petroliere,

conducte, etc.) va tinde să coste mai puţin per unitatea de output cu cât talia să este mai mare.

Raţiunea derivă din relaţia între suprafaţă şi volum. Costurile unui container vor depinde de

costul materialelor din care este construit şi din suprafaţa acestuia. Output-urile sale vor depinde

de volum. Containerele mari au un volum mai mare relativ la suprafaţă comparat cu containerele

mai mici. De exemplu, un container de formă cubică, de un metru cub, va avea şase feţe de 1 m 2

şi deci o suprafaţă totală de 6 m2. Dacă fiecare fata îşi dublează suprafaţa, volumul va fi de 8 m3,

iar suprafaţa de 24 m2.Deci dacă volumul s-a multiplicat cu 8, suprafaţa s-a multiplicat doar cu 4

şi costurile vor avea acelaşi factor de multiplicare, 4.

Eficienţa sporită a utilajelor mari. Utilajele mari pot fi mai eficiente în sensul că un

output mai mare poate fi realizat de la un volum dat de input-uri. De exemplu, un singur operator

este necesar pentru operarea unei maşini, fie ea mică sau mare. De asemenea un utilaj poate

eficientiza utilizarea materiilor prime.

Producţia multi-etape. O întreprindere mare poate trece un produs prin mai multe etape,

în prelucrarea să. Aceasta economiseşte timp şi bani prin deplasarea semifabricatului de la o

întreprindere la alta.

Toate exemplele anterioare aparţin economiei de scară a întreprinderii. Acestea sunt

atribuite unei singure întreprinderi sau loc de muncă sau unui utilaj mare. Sunt şi alte economii de

scară asociate cu faptul că întreprinderile respective sunt de talie mare, chiar cu mai multe

întreprinderi.

57

Economiile organizaţionale. Într-o firmă de talie mare, capacităţile individuale se pot

specializa în diverse direcţii de producţie. Administraţia poate fi de asemenea centralizată. În

mod frecvent, după contopirea a două firme, economii pot fi realizate prin acest tip de

raţionalizare.

Dispersarea altor categorii de cheltuieli. Exista anumite categorii de cheltuieli care sunt

economice numai în situaţia în care întreprinderea este de talie mare, că de exemplu, cercetare şi

dezvoltare; numai o firma de o talie suficient de mare îşi poate permite. Acesta este un alt

exemplu de indivizibilitate, doar că de aceasta data la scara unei firme şi nu a unei fabrici. Cu cât

firma este mai mare, cu atât mai mult aceste alte cheltuieli sunt dispersate.

Economii financiare. Firmele de talie mare pot fi capabile de a obţine împrumuturi cu

dobânzi inferioare firmelor mici. Pot de asemenea, obţine input-uri la preţ mai redus, cumpărând

în cantităţi mai importante.

Dez-economii de scară. Peste o anumită dimensiune, costurile pe unitatea de produs încep

să crească. Motivele unei astfel de dez-economii de scară sunt:

problemele legate de coordonarea managerială apar pe măsură ce talia firmei creşte şi

întreprinderea devine mai complexă, iar comunicaţiile se îngreunează. Poate apărea o

lipsă de personal în aparatul de management;

muncitorii se pot simţii “alienaţi” dacă activităţile lor repetitive şi plictisitoare sunt

combinate cu faptul că ei reprezintă doar o parte infimă din întreaga organizaţie. Lipsă

de motivare poate duce la o calitate scăzută a muncii prestate;

relaţiile industriale se pot deteriora că urmare a acţiunii acestor factori şi de asemenea,

că urmare a unor inter-relaţii mult mai complexe între diverse categorii de angajaţi;

procesele din cadrul liniilor de producţie şi interdependentele complexe produse de

producţia de masă pot conduce la disrupţii majore dacă eforturile se concentrează în

oricare din părţile firmei.

Dacă firmele vor avea economii sau dez-economii de scară, va depinde de condiţiile

specifice din cadrul fiecărei firme.

Localizarea

Pe termen lung, o firma se poate deplasă într-o alta locaţie. Localizarea va afecta deci,

costurile de producţie întrucât preţul şi accesibilitatea materiilor prime, terenul şi aprovizionarea

cu energie electrică, calificarea, pregătirea şi specializarea forţei de muncă, salariile, căile de

comunicaţie şi transport, costul serviciilor locale, băncile şi serviciile bancare, vor fi diferite. Pe

scurt, localizarea diferă în ceea ce priveşte disponibilitatea, aplicabilitatea şi costul factorilor de

producţie.

58

Costurile cu transportul vor avea o influenţă importantă asupra localizării. În mod ideal, o

firma îşi doreşte să fie cât mai aproape cu putinţă atât de materiile prime cât şi de piaţa pe care îşi

desface produsele. Atunci când acestea sunt puternic distanţate una de cealaltă, firma va încerca

să-şi minimizeze cheltuielile de transport prin plasarea între acestea. Dacă transportul materiilor

prime va costa mai mult decât transportul produselor finite, firma se va plasa cât mai aproape de

sursa materiilor prime. Aceasta se aplică în cazul firmelor care utilizează materii prime care sunt

mai grele sau mai voluminoase decât produsele finite. Pe de altă parte, dacă transportul

produselor finite este mai costisitor sau dificil decât al materiilor prime, atunci firmele se vor

plasa cât mai aproape de piaţă.

Atunci când materiile prime şi pieţele de desfacere se găsesc în mai multe locaţii diferite,

minimizarea costurilor cu transportul se face prin amplasarea firmei în “centrul de greutate” al

acestora. Aceasta localizarea va fi apropiată de locaţiile acelor materii prime sau produse finite al

căror transport va costa cel mai mult pe unitate.

Talia industriei

Pe măsura ce talia unei industrii creşte, anumite firme pot beneficia de economii de scara

externe. Mijloace şi servicii speciale vor fi dezvoltate, în special elementele de infrastructura

industriei respective.

Anumite firme pot fi însă în situaţia unei dez-economii de scară externe. Ca în situaţia în

care datorită solicitării intense a unor anumite materii prime, deficitul creat, va atrage după sine

creşterea costurilor întreprinderii.

Combinaţia optimă de factori: abordarea produsului marginal

Pe termen lung toţi factorii pot varia. În aceste condiţii firmele îşi pot modifica tehnicile

de producţie: ce capacitate nouă de producţie să fie construită, ce utilaje se vor folosi, cum va fi

organizată activitatea, unde vor fi folosite procesele cu un grad înalt de automatizare. Aceste

decizii trebuiesc adoptate cu maximum de precauţie. Odată construită, noua capacitate, cea mai

mare parte a elementelor incorporate vor deveni factori ficşi pentru un număr mare de ani.

Pentru orice scară dată, cum va decide firma ce tehnici de producţie să utilizeze? Cum va

hotărî asupra combinaţiei optime de factori de producţie?

Firmele care urmăresc maximizarea profitului vor dori să utilizeze cea mai ieftină

combinaţie de factori de producţie pentru a obţine un nivel dat al output-urilor. Va substitui un

factor altuia, dacă aceasta va permite reducerea costurilor pentru nivelul dat al output-urilor. Care

este deci combinaţia optimă de factori?

Cazul simplu: doi factori de producţie

59

Sa începem cu cel mai simplu caz, în care firma foloseşte doar doi factori de producţie:

munca (L) şi capitalul (K). Combinaţia cu costurile cele mai reduse a celor doi, va fi: MPPL/PL =

MPPK/PK, cu alte cuvinte, acolo unde produsul suplimentar (MPP) dat de cheltuirea ultimei

unităţi monetare cu fiecare dintre factori este egal. Dar de ce trebuie să stea lucrurile astfel?

Pentru a putea răspunde, să analizam situaţia în care acestea nu ar fi egale.

Dacă acestea nu ar fi egale ar fi posibila reducerea costurilor per unitatea de output prin

folosire unei alte combinaţii. De exemplu, dacă: MPPL/PL > MPPK/PK, un volum mai mare de

munca trebuie folosit comparativ cu capitalul, intrucat returul fizic din folosirea aditionala a

muncii este superior returului din folosirea aditionala a capitalului. Pe măsura ce se va folosi mai

multa forta de munca per unitatea de capital incepe diminuarea retururilor din muca, deci MPPL

scade. Si cu cât mai puţin capital este folosit pe unitatea de munca MPPK creşte. Aceasta va

continua până când: MPPL/PL = MPPK/PK. În acest punct firma va inceta să mai substituie munca

pentru capital.

Intrucat nu se mai poate obtine nimic în plus prin substituirea unuia sau altuia dintre

factori, aceasta combinaţie de factori sau “alegerea tehnicii” este considerata cea mai eficienta.

Este calea cu cele mai reduse costuri în combinatia celor doi factori pentru obtinerea unui output

dat.

Eficienta, în acest sens, acela al utilizarii proporţiilor optime a factorilor este cunoscuta

sub numele de: eficienta tehnica sau eficienta productiva.

Cazul multi-factorial

Atunci când o firma foloseste mai mult de doi factori, combinatia de factori cu costul cel

mai redus va fi:

MPPa/Pa = MPPb/Pb = MPPc/Pc = … = MPPn/Pn

unde n este reprezentat de diversi factori.

Ratiunea este aceeaşi că şi în cazul bifactorial. Dacă exista o inegalitate între rapoartele

MPP/P, firma va putea să-şi reduca, costurile prin folosirea intr-un volum mai mare a acelor

factori care vor avea un raport mai mare şi folosirea în mai mica măsura a celor cu un raport

MPP/P mic, până când acestea se egalizeaza.

O problema majora a firmei în alegerea tehnicii cu costurile cele mai reduse este

previziunea asupra modificarilor viitoare ale preţurilor factorilor.

Dacă preţul unuia dintre factori se modifica, rapoartele vor inceta să mai fie egale. În

dorintade a-şi minimiza costurile, firmele îşi vor modifica alocarea factorilor de asă maniera incat

rapoartele să se restabileasca. Problema care apare este aceea că, odată adoptata o thenologie, vor

trece cativa ani, până când să poata adopta o alta. De aceea, dacă o firma alege să foloseascao

60

metoda de intensificare a utilizarii fortei de munca şi dupa aceasta sălariile vor creşte, firma va

regreta faptul că nu a ales o metoda de intensificare a capitalului.

Combinatia optima a factorilor: abordarea izocuantelor/izocosturilor

Alegerea tehnologiei optime pentru o firma poate fi prezentata grafic. Analiza grafica se

sprijina pe cel mai simplu caz a doar doi factori de producţie, de exemplu, munca şi capital.

Volumul de munca utilizat este reprezentat pe o axa, iar volumul de capital utilizat, pe cealalta.

Graficul presupune trasrea izocuantelor şi izocosturilor.

Izocuantele

Sa presupunem că o firma doreste să producă un anumit nivel al outputurilor, să spunem

5000 unităţi. Sa admitem că va estima toate nivelurile la care toate combinatiile posibile ale celor

doi factori vor corespunde nivelului outputurilor. Unele dintre aceste estimari sunt prezentate în

tabelul 5.4.

Tehnica a, este una de intensificare a capitalului, folosind 40 de unităţi de capital şi doar 5

angajati. Pe măsura ce ne deplasăm spre tehnica e, capitalul este substituit de munca. Tehnica

devine mai mult intensificata la nivelul fortei de munca.

Aceste alternative diferite, dar car permit toate obtinerea unuia şi aceluiasi nivel al

outputurilor, pot fi reprezentate grafic. Punctele sunt unite între ele pentru a forma o izocuanta.

În figura 5.3 este prezentata izocuanta corespunzatoare datelor prezentate în tabelul 5.4.

Izocuanta prezinta o serie întreaga de alternative care permit obtinerea aceluiasi nivel al

outputurilor. Deci în figura avem reprezentate nu numai punctele de la a la e din tabelul anterior

ci şi toate punctele intermediare acestora.

Ca şi o curba a indiferenţei, o izocuanta, arata că o curba de nivel pe o harta. Si că şi în

cazul curbelor de nivel sau al curbelor indiferenţei, o suita întreaga de astfel de curbe poate fi

trasăta, fiecare corespunzand unui anumit nivel al outputurilor (TPP). Cu cât acest nivel este mai

mare, cu atât mai mult sprea dreapta va fi plasăta izocuanta.

În figura 5.4, izocuanta I5 corespunde unui nivel supeior al outputurilor în comparatie cu

I4, I4 în comparatie cu I3 şi asă mai departe.

Forma unei izocunate. De ce este o izocuanta curbata spre origine? Aceasta ilustreaza

diminuarea rata marginală de substituire a factorilor (MRS). Iar aceasta se datoreaza legii

diminuarii retururilor, asă cum vom vedea.

MRS este volumul uni factor (de exemplu, K) care poate fi inlocuit prin creşterea cu o

unitate a celuilalt factor (de exemplu, L), dacă nivelul outputurilor ramane constant. Deci dacă 2

unităţi de capital (K = 2) vor fi inlocuite de 1 unitate de munca (L = 1), atunci MRS = 2.

MRS = K/L = 2/1 = 2

61

MRS între două puncte de pe izocuanta va fi egala cu panta liniei care uneste cele două

puncte. Deci în figura 5.5 între punctele g şi h este de 2, (K/L = 2/1). Iara aceasta este panta

liniei care uneste cele două puncte g şi h, dacă ignoram semnul negativ.

Intrucat izocuanta este curbata spre origine, panta izocuantei se va diminua pe măsura ce

coboram pe curba şi deci şi MRS se va diminua. Referindu-ne din nou la figura 5.5, între

punctele g şi h, MRS = 2. Mai jos pe curba, între punctele j şi k, MRS coboara la valoarea 1.

Relatia dintre MRS şi MPP. Pe măsura ce ne deplasăm în jos pe curba, producţia totală

ramane aceeaşi. Deci, pierderea de producţie cauzata de o utilizare mai redusă a capitalului

(MPPK K), va fi compensăta exact de catre castigul obtinut prin utilizarea în mai mare măsura

a fortei de munca (MPPL L). Deci MPPK K = MPPL L. Aceasta ecuaţie poate fi

rearanjata dupa cum urmeaza:

MPPL/MPPK = K/L (=MRS)

Deci MRS este egala cu inversul raportului productivitatii marginale al celor doi factori.

Diminuarea MRS şi legea diminuarii retururilor. Principiul diminuarii MRS este legat

de legea diminuarii retururilor. Pe măsura ce ne deplasăm în jos de-a lungul curbei, creşterea

volumului de munca se realizeaza în relatie cu capitalul. Deci, cunoscand diminuarea retururilor,

MPP pentru munca se va reduce în concordanta cu MPP pentru capital. Dar intrucat MRS =

MPPL/MPPK, dacă MPPL/MPPK se diminueaza, atunci prin definitie şi MRS se diminueaza.

Cu cât factorii sunt mai puţin substituibili între ei, cu atât MRS se va diminua mai repede

şi cu atât mai puternic curbata va fi izocuanta.

Izocuantele şi retururile la scara. Putem folosi izocuantele pentru a ilustra retururi la

scara constanta, crescatoare sau descrescatoare. În fiecare din graficele din figura 5.6, prezentam

efectul unor creşteri procentual egale în inputurile a doi factori(K, L). Pe măsura ce ambii cresc în

aceeaşi proporţie, graficul va fi o linie ce porneste din origine (o raza). Aceasta raza ilustrata în

figura, are o panta de 45, dar ea poate avea orice panta.

Ce se întâmpla atunci când munca şi capitalul cresc fiecare de la o unitate la două, la trei

şi deci atunci când ne deplasăm din punctul a în b şi în c? În graficul a, izocuantele sunt spatiate

la distante egale. Outputurile cresc de la 200 la 400 şi la 600 unităţi. Acestea sunt retururi

constante la scara. În graficul b, izocuantele se apropie dupa punctul b. Pe măsura ce ne

deplasămdin a în b şi apoi în c, outputurile cresc de la 200 la 400 şi apoi la 700 unităţi. Acestea

sunt retururi crescatoare la scara, dupa punctul b. În fine, în graficul c, izocuantele se distanteaza.

Outputurile cresc de la 200 la 400 şi apoi la 500 unităţi. Acestea sunt retururi descrescatoare la

scara, dupa punctul b.

Izocosturile. Am vazut în ce mod se combina factorii pentru a obtine diferite niveluri ale

producţiei, dar cum alegem nivelul producţiei? Aceasta presupune luarea în calcul a costurilor.

62

Sa presupunem că preţul factorilor este fix. Se poate construi un tabel care să prezinte

diverse combinaţii ale factorilor, pe care o firma le poate folosi pentru o suma de bani data.

De exemplu, să presupunem că PK = 20000/unitate şi PL = 10000/muncitor. Tabelul 5.5

prezinta diverse combinaţii de capital şi munca, care vor costa 300000.

Aceste date sunt reprezentate grafic în figura 5.7. Linia care uneste punctele este numita

linie de izocost. Ea reprezinta toate acele combinaţii ale volumului de munca şi capitalului care

vor costa 300000.

Ca şi în cazul izocuantelor, o serie întreaga de linii de izocost pot fi trasăte, fiecare

reprezentand un anumit cost pentru firma. Cu cât costul va fi mai mare, cu atât mai spre dreapta

va aparea izocostul.

Panta izocostului este: PL/PK. Aceasta poate fi ilustrata cu urmatorul exemplu: în figura

5.7, panta este 15/30 = ˝ . Iar aceasta este PL/PK, (adică, 10000/20000).

Izocuantele şi izocosturile pot fi reprezentate în acelasi grafic. Astfel, graficul poate fi

folosit pentru a raspunde la două intrebari: a) care este calea cea mai puţin costisitoare pentru a

produce un anumit nivel al outputurilor? b)care este cel mai mare nivel al outputurilor care se

poate obtine pentru un nivel data al costurilor de producţiei?

Combintia cu costurile cele mai reduse pentru un nivel dat al producţiei.

În prima etapa se traseaza izocuanta pentru nivelul dat al producţiei, de exemplu izocuanta

de 5000 unităţi din figura 5.3. Aceasta este reprodus în figura 5.8. În contiuare se traseaza

izocosturile, fiecare dintre ele reprezentand un alt nivel al costurilor totale. Cu cât nivelul acestora

va fi mai mare, cu atât mai mult se vor deplasă spre exterior.

Combinatia cu costurile cele mai reduse este reprezentata în punctul r, unde TC = 400000.

Acesta corespunde punctului în care izocuanta abia atinge izocostul cu valorea cea mai mica.

Oricare alt punct, că s sau t, vor avea un izocost mai mare.

Comparatia cu abordarea productivitatii marginale.

Aratam mai devreme, că, combinatia cu costurile cele mai mici ale capitalului şi muncii

era la: MPPL/PL = MPPK/PK. În aceasta sectiune am aratat că, combinatia cu cele mai mici costuri

se gaseste în punctul în care izocuanta este tangenta la izocost, în punctul r. Panta izocuantei este

egala cu MRS, care este egala cu MPPL/MPPK, iar panta izocostului este egala cu PL/PK.

MPPL/MPPK = PL/PK MPPL/PL = MPPK/PK

Asă cum ne asteptam, ambele abordari conduc la acelasi rezultat.

Productia cea mai ridicata pentru un nivel al costurilor dat.

Un izocost poate fi trasăt petru nivelul total al costurilor dat. O serie de izocuante poate fi

trasăta, reprezentand nivele diferite ale outputurilor (TPP). Acestea sunt prezentate în figura 5.9.

Cu cât nivelul producţiei este mai mare, cu atât mai mult spre exterior va fi reprezentata

63

izocuanta. Punctul în care izocostul atinge cea mai inalta izocuanta, este punctul în care se obtine

cel mai inalt nivel al producţiei pentru costurile date, în punctul h.

Din nou, aceasta se va întâmpla în punctul în care panta izocostului şi izocuantei sunt

aceleasi: PL/PK = MRS.

Dacă preţurile factorilor se modifica, noi izocosturi vor fi trasăte. Deci, în figura 5.9, dacă

sălariile vor creşte, un volum mai mic de munca va fi utilizat pentru aceeaşi suma de bani data.

Izocostul se va deplasă spre interior în jurul punctului x. Izocostul va fi mai inalt; un volum mai

mic de munca va fi folosit în comparatie cu capitalul.

Adoptarea deciziilor pe perioade de timp diferite

Am facut mai devreme distinctia între perioadele de timp scurte şi lungi. Acum vom

introduce încă două alte perioade de timp, pentru a avea un tablou complet. Astfel, list se prezinta

dupa cum urmeaza:

perioade de timp foarte scurte (imediat). Toti factorii sunt ficsi. Productia este fixa.

Curba ofertei este verticala. Pe baza unor estimari de pe o zi pe alta, firma nu-şi poate

modifica producţia. Pe astefel de perioade foarte scurte, tot ceea ce-i ramane de facut

unui producător este să vanda bunurile deja produse;

perioade de timp scurte. Cel puţin unul dintre factori este fix în oferta. Un nivel mai

mare al producţiei este posibil, dar firma va actiona importiva legii diminuarii

retururilor, atunci când va incerca acest lucur;

perioade de timp lungi. Toti factorii sunt variabili. Firma poate avea retururi constante,

crescatoare sau descreascatoare la scara. Dar desi toti factorii pot fi modificati prin

creştere sau descreştere, ei sunt ficsi în ceea ce priveşte calitatea;

perioade de timp foarte lungi. Toti factorii sunt variabili, inclusiv calitatea acestora, şi

deci productivitatea poate fi modificata. Productivitatea muncii poate creşte că urmare

a pregatirii, specializarii sau unor factori sociali. Productivitatea capitalului poate

creşte că urmare a unor inventii şi inovatii.

Imbunatatirea calitatii factorilor va produce o creştere a outputurilor: TPP, APP şi MPP

vor creşte. Curbele se vor deplasă în sus, pe verticala.

Cat de lung este termenul “foarte lung”, va depinde de firma şi va varia de la o firma la

alta. A depinde de intervalul de timp necesăr pentru dezvoltarea de noi tehnnici, proceduri sau

practici.

Este important de cunoscut faptul că toate deciziile, pentru toate cele patru tipuri de

perioade de timp pot fiadoptate în acelasi timp. Sa presupunem că cererea pentru un anumit tip de

produs a crescut şi că ea va contnua să creasca în viitor. Deci, firma va adopta toate cele patru

decizii astazi:

64

(termen foarte scurt) se accepta faptul că în doar cateva zile, firma nu poate să mareasc

producţia. Isi informeaza clinetii că trebuie să astepte, Poate creşte, temporar, preţul

pentru a reduce intrucatva cererea;

(termen scurt) va negocia cu angajatii posibilitatea introducerii imediate a orelor

suplimentare pentru săptamanile următoare. Va comanda cantităţi mai mari de materii

prime. Lanseaza o campanie derecrutare de personal pentru a evita supraincarcarea cu

ore suplimentare;

(termen lung) va incepe procedurile de construire a unei noi fabrici (capacitati de

producţie). Primul pas poate fi contactarea unei firme de consultanta, în cest scop;

(termen foarte lung) instituie un program de cercetare-dezvoltare şi/sau pregatire

profesionala, în incercarea de creştere a productivitatii.

Desi distingem aceste patru perioade de timp, cea de a două şi a treia sunt cele care

prezinta cea mai mare importanta. Aceasta pentru că în imdeiat, firma nu poate intreprinde mai

nimic şi pentru că pe perioade de timp foarte lungi, firma va incerca să-şi creasca productivitatea,

dar este foarte posibil că pozitia în care se gaseste să nu-i permita calcularea precisă a efortului în

cauza.

5.3 Costurile pe termen scurt

Dupa ce am analizat fundametele costurilor pe termen lung şi scurt, revenim la analiza

costurilor. Facem din nou distinctia între termenul lung şi scurt. Vom analiza modul în care

costurile se modifica pe măsura ce firmele îşi modifica nivelul producţiei. În mod logic, deci,

dacă trebuie stabilit nivelul producţiei, trebuie cunoscute costurile pentru fiecare nivel. Prima data

insă trebuie să clarificam termenul costuri, intrucat el este trata diferit de catre economisti şi

contabili.

Masurarea costurilor de producţie

Atunci când masoara costurile, economistii folosesc conceptul de costuri oportune.

Acestea reprezinta costurile oricarei activitati măsurate în termeni de scrificiu pentru obtinerea

finalitatii; cu alte cuvinte, costurile măsurate în termeni de oportunitatea de urmat.

În ce mod poate fi aplicat acest principiu al costurilor oportune, unei firme? În primul

rând trebuie să identificam care sunt factorii de producţie utilizati. Dupa aceea trebuie să

măsuram săcrificiul implicat de utilizarea acestora. Pentru aceasta este necesăra clasărea

factorilor în două categorii.

Factori care nu se gasesc în proprietatea firmei: costuri explicite. Costurile oportune ale

acestor factori care nu se gasesc în proprietatea firmei este preţul pe care firma trebuie să-l

plateasca pentru utilizarea lor. Adică, dacă firma foloseste energie electrica în valoare de 100

65

UM, costurile oportune vor fi de 100 UM. Firma a săcrificat 100 UM care puteau fi utilizati în alt

scop. Aceste costuri sunt numite costuri explicite intrucat implica plati directe efectuate în bani

de catre firme.

Factori în proprietatea firmei: costuri implicite. Atunci când o firma are în proprieteate

factori (de exemplu, utilaje) nu trebuie să efectueze plati în bani pentru utilizarea acestora.

Costurile oportune sunt în acest caz costuri implicite. Ele sunt egale cu castigul pe care firma l-

ar putea avea de pe urma lor în utilizare alternativa, în interiorul firmei sau inchiriati altor firme.

Iata cateva exemple de costuri implicite:

o firma are în proprietate cladiri. Costurile oportune ale acestora sunt echivalentul

chiriei incasăte, dacă aceste cladiri ar fi inchiriate altor firme;

o firma retrage 100000 UM din contul de economii pentru a investi în constructii şi

utilaj nou. Costurile oportune nu reprezinta doar suma de 100000 UM (cost explicit) ci

şi dobanda (cost implicit);

proprietarul unei firme ar putea câştiga 15000 UM/an dacă ar lucra pentru o alta firma

(că angajat). Aceasta suma de 15000 UM reprezinta costurile oportune pentru timpul

proprietarului.

Dacă nu exista nici o alternativa în exploatarea unui factor de producţie, că de exemplu, o

maisna speciala, care produce un anumit tip de produs în exclusivitate, şi dacă utilajul nu are

valoare reziduala, atunci costurile oportune pentru utilizarea masinii sunt 0. Intr-o astfel de

situaţie, dacă producţia masinii valoreaza mai mult decât costurile tuturor celorlalti factori de

producţie, firma poate opta pentru utilizarea masinii în loc să o lase în repaus.

Ceea ce firma a platit pentru utilajul în cauza - costurile istorice - este irelevant.

Neutilizarea masinii în cauza, nu va rambursă suma de bani platita pentru aceasta. Suma

respectiva a fost deja cheltuita. De asemenea, costurile de inlocuire sunt irelevante. Aceste sunt

luate în calcul numai când masina sau utilajul respectiv necesita inlocuirea.

Costuri şi inputuri

Costurile de producţie a unei firme vor depinde de factorii de producţie pe care ii

utilizeaza.Cu cât foloseste mai mult, cu atât mai mari vor fi costurile. Mai precis, relaţia depinde

de doi factori:

productivitatea factorilor. Cu cât este mai mare productivitatea fizica a acestora, cu atât

mai mica va fi cantitatea solicitata din acesti factori pentru producerea unui anumit

nivel al producţiei şi deci mai mic va fi costul acestei productii. Cu alte cuvinte, exista

o legatura directa între TPP, APP, MPP şi costurile de producţie;

preţul factorilor. Cu cât preţul acestora este mai mare, cu atât mai mari vor fi costurile

de producţie.

66

Pe termen scurt, anumiti factori sunt ficsi în oferta. De aceea, costurile lor totale vor fi

fixe, în sensul că acestea nu variaza cu nivelul producţiei. Inchirierea unei suprafete de teren este

un cost fix; aceasta nu variaza, fie că firma produce mult fie că ea produce puţin.

Costul total al utilizarii factorilor variabili, variaza cu producţia. Costurilecu materiile

prime este un cost variabil. Cu cât se va produce mai mult, cu atât mai mare va fi cantitatea de

materii prime utilizata şi cu atât mai mari vor fi costurile totale.

Costurile totale

Costurile totale (TC) de producţie sunt date de suma totalitatii costurilor variabile (TVC)

şi totalitatea costurilor fixe (TFC): TC = TVC + TFC

Tabelul 5.6 şi figura 5.10 prezinta costurile totale ale unei firme pentru diferite niveluri

ale producţiei (Q). Sa analizam fiecare din cele trei curbe.

Costurile fixe totale. În exemplul nostru, costurile fixe totale sunt de 12 UM. Intrucat

acestea nu variaza în functie de producţie, curba este reprezentata prîntr-o dreapta orizontala.

Costurile variabile totale. La o producţie 0, nu sunt utilizati factori variabili. Deci TVC =

0. De aceea, curba TVC porneste din origine. Forma acestei curbe respecta legea diminuarii

retururilor. Initial, inaintea aparitiei efectului de diminuare, TVC creşte din ce în ce mai incet, pe

măsura ce cantităţi mai mari din factorii variabili sunt folosite. De exemplu, în cazul unei

intreprinderi cu utilaje fixe în oferta, pe măsura ce sunt angajati mai multi muncitori, aceştia pot

acoperi sărcini specializate şi pot utiliza întregul capital. Aceasta corespunde portiunii din curba

TPP care creşte rapid (până în punctul b, în figura 5.1).

Dacă nivelul producţiei creşte peste punctul m în figura 5.10 efectul diminuarii

retururilor, apare. Dat fiind numarul mare de muncitori (cantitate mai mare de factori variabili),

se va produce din ce în ce mai puţin (raportat la factor) şi va costa din ce în ce mai mult (sălarii).

Deci curba TVC creşte din ce în ce mai rapid şi devine mai inalta (că panta). Aceasta corespunde

curbei TPP care creşte mai puţin rapid (între punctele b şi d în figura 5.1)

Costurile totale. Intrucat TC = TVC + TFC, curba TC este de fapt, curba TVC ridicata

vertical cu 12 UM.

Costurile medii şi marginale

Costul mediu (AC) este costul pe unitatea de produs: AC = TC/Q

Deci dacă, costurile unei firme pentru a produce 100 de unităţi sunt de 2000 UM, costul

mediu va fi de 20.

Ca şi costurile totale, costurile medii pot fi impartite în fixe şi variabile. Cu alte cuvinte,

costurile medii sutn egale cu suma costurilor fixe medii (AFC = TFC/Q) şi costurilor variabile

medii (AVC = TVC/Q).

AC = AFC + AVC

67

Costul marginal (MC) este costul suplimentar pentru producerea unei unităţi

suplimentare; adică creşterea costurilor totale la creşterea cu o unitate de output.

MC = TC/Q

Exemplul 1

O firma produce 100 unităţi output la un cost de 2000 UM. Ea îşi creşte producţia la 101

unităţi, iar costurile totale cresc la 2030 UM. Deci a avut loc o creştere de 30 UM pentru

producerea unltimei unităţi de produs. Costul marginal al acesteia este: MC = TC/Q = (2030 -

2000)/(101 - 100) = 30/1. În situatia în care producţia poate fi crescuta cu o unitate, raportarea la

creşterea producţiei cu o unitate nu mai este necesăra (raportarea la 1); costurile suplimenatre

reprezinta costurile marginale. Dar exista şi situatii în care producţia creşte, dar nu cu o singura

unitate.

Exemplul 2

Sa presupunem că o firma produce 1000000 cutii de chibrituri pe luna. Productia creşte cu

1000 de cutii: Q = 1000. Ca rezultat, costurile totale cresc cu 30 UM: TC = 30. Deci costul de

producere a unei cutii suplimentare este:

TC/Q = 30/1000 = 0,03 UM

De remarcat, că toate costurile marginale sunt variabile, intrucat prin definitie nu exista

costuri fixe suplimenatre la creşterea producţiei pe termen scurt.

Cunoscandu-se TFC, TVC şi TC pentru fiecare output, este posibila derivarea AFC,

AVC, AC şi MC pentru fiecare output, conform definitiilor.

De exemplu, folosind datele din tabelul 5.6, putem construi tabelul 5.7. Care va fi forma

curbelor MC, AFC, AVC şi AC? Acestea vor urma formele curbelor MPP şi APP.

Costul marginal. Forma curbei MC deriva direct din legea diminuarii retururilor. Initial,

în figura 5.12, cu cât se utilizeaza mai mult din factorul variabil, unităţile suplimenatre produse

vor costa mai puţin; MC scade. Aceasta corespunde portiunii crescatoare din curba MPP din

figura 5.11 şi portiunii din curba TVC, din figura 5.10, în stanga punctului m.

Peste un anumit nivel al producţiei apare efectul diminuarii retururilor. Aceasta este

reprezenat prin punctul x în figura 5.12 şi corespunde punctului b din figura 5.11 (şi punctului m

din figura 5.10). MC creşte iar MPP săcde. Unitati suplimentare de produs costa din ce în ce mai

mult, intrucat solicita cantităţi mai mari din factorul variabil.

Costurile fixe medii (AFC). Acestea scad continuu pe măsura ce creşte producţia intrucat

costurile fixe totale sunt raportate la o producţie din ce în ce mai mare.

Costurile variabile medii (AVC). Forma curbei AVC depinde de forma curbei APP. Pe

măsura ce produsul mediu al muncitorilor creşte (până în punctul c, în figura 5.11); costul mediu

68

cu munca pe unitatea de produs (AVC) scade, că punctul y în figura 5.12. De aceea, pe măsura

ce APP scade, AVC trebuie să creasca.

Costurile totale medii (AC). Acesta este suma curbelor AFC şi AVC. De notat că pe

măsura ce AFC scade, distanta dintre AVC şi AC, scade.

Relatia dintre costurile medii şi costul marginal. Aceasta este ilustrarea relatiilor care se

stabilesc între mediu şi marginal, la modul general. Atat timp cât noile unităţi de produs costa

mai puţin decât media, producerea lor trebuie să traga costul mediu în jos. Adică, dacă MC este

mai mic decât AC, AC trebuie să scada. În mod similar, dacă unităţile suplimentare de produs vor

costa mai mult decât media, producerea lor va trage media în sus. Adică, dacă MC este mai mare

decât AC, AC trebuie să creasca. De aceea, MC intersecteaza AC în punctul minim (punctul z în

figura 5.12).

Intrucat toate costurile marginale sunt variabile, aceeaşi relatie se aplica şi între MC şi

AVC.

Costurile pe termen lung

Atunci când firmele trebuie să adopte decizii pe termen lung, firmele dispun de mai multa

flexibilitate. Ele nu sunt obligate să opereze cu capacitati şi utilaje fixe. Toate inputurile sunt

variabile şi deci legea diminuarii retururilor nu se aplica. Firmele pot avea, deci, economii sau

dezeconomii de scara, sau costurile medii pot ramane constante pe măsura ce îşi extinde scara

producţiei.

Intrucat nu exista factori ficsi pe termen lung, nu exista nici costuri fixe pe termen lung.

De exemplu, firma poate inchiria mai mult teren pentru a-şi extinde capacitatile de producţie.

Costurile generate de chirie vor creşte pe măsura ce îşi extinde capacitatile de producţie.

Deci pe termen lung, toate costurile sunt variabile.

Costurile medii pe termen lung

Curbele costurilor medii pe termen lung (LRAC) pot avea forme diferite. Dacă firma

este în economie de scara, LRAC va scădea pe măsura ce scara producţiei creşte (graficul a în

figura 5.13). Astfel putem redefini economiile de scara: adică, o reducere a costurilor medii pe

măsura ce scara producţiei creşte. Dacă dezeconomiile de scara predomina, curba LRAC va

creşte (garficul b). Si în fine, dacă firma nu este nici în economie nici în dezeconomie de scara,

graficul va fi o linie orizontala (gaficul c).

Se presupune că pe măsura ce firmele se extind, vor cunoaste economii de scara, şi deci

curba LRAC va avea o panta descrescatoare. Dupa un anumit punct, atunci când toate economiile

au fost obtinute, curba se va aplatiza. Dupa o perioada în care LRAC a fost constanta, firma va fi

devenit, probabil, prea mare, şi va cunoaste deci dezeconomii de scara şi implicit o curba LRAC

69

crescatoare. În aceasta etapa, producţia şi economiile financiare vor trece pe seama problemelor

manageriale cauzate de talia imensă a organizatiei.

Acest efect va da curbei o forma de “farfurie”, curbei, că în figura 5.14.

Conventii referitoare la curba costurilor medii pe termen lung. Acestea sunt în număr de

trei, atunci când construim curbe ale costurilor medii pe termen lung:

Preţul factorilor este dat. La orice nivel al producţiei, se presupune că firma va avea de a

face cu un set al preţurilor factorilor, dat. Dacă preţurile se modifica, atât curbele costurilor pe

termen scurt cât şi pe termen lung se vor deplasă. Deci o creştere negociata a sălariilor la nivel

national, va deplasă curbele în sus.

Se poate totuşi că preţul factorilor să fie diferit la niveluri diferite ale producţiei. De

exemplu, una dintre economiile de scara de care firmele se pot bucura, este aceea creata de faptul

că anumite materii prime sau materiale pot fi achizitionate la un preţ mai mic dacă sunt

cumparate în cantităţi mari. În astfel de situatii, curbele nu se deplaseaza. Faptul că preţul

factorilor se modifica la niveluri diferite de-a lungul curbei, va fi reflectat de catre forma curbei.

Preţul factorilor, este încă unul dat pentru un anumit nivel al producţiei.

Tehnologia şi calitatea factorilor este data. Aceste, se presupune că se modifica numai

pe termen foarte lung. Dacă o firma este în economie de scara, este pentru că este capabila să

exploateze superior capacitatile existente şi factorii de producţie.

Firmele aleg combinatia cu costurile cele mai reduse a factorilor pentru fiecare

produs. Presupunerea este că firmele opereaza pe baza eficientei, şi anume, că vor alege calea cea

mai puţin costisitoare pentru a produce orice nivel al outputurilor. Altfel spus, în fiecare punct al

curbei LRAC, firmele vor folosi formula minimizarii costurilor: MPPa/Pa = MPPb/Pb = MPPc/Pc =

… = MPPn/Pn, unde a … n sunt factorii pe care firmele ii utilizeaza.

Dacă firma nu alege combinatia optima a factorilor, va produce la un nivel peste curba

LRAC.

Costurile marginale pe termen lung

Relatia dintre curbele costurilor medii şi costurilor marginale pe termen lung este

identica relatiilor care se stabilesc între medii şi marginal. Graficele a, b şi c din figura 5.15 arata

aceste relatii pe care le-am analizatin figura 5.13.

Dacă au loc economii de scara (graficul a), unităţi suplimentare de produs vor adauga mai

puţin la costuri decât media. Curba LRMC trebuie să fie deasupra curbei LRAC şi deci să

impinga media în jos pe măsura ce producţia creşte. Dacă au loc dezeconomii de scara (graficul

b) unităţi aditionale de produs vor costa mai mult decât media. Curba LRMC trebuie să fie

deasupra curbei LRAC, impingand-o în sus. Dacă nu exista nici economi nici dezeconomi de

70

scara, asă incat curba LRAC este orizontala, unităţile aditionale de produs vor costa exact cât

media şi deci nu va afecat media în nici un fel (graficul c).

Relatia dintre curbele costurilor medii pe termen lung şi pe termen scurt

Sa luam cazul unei firme care are o singura fabrica şi are o curba a costurilor medii pe

termen scurt că aceea ilustrata de SRAC1 în figura 5.16. Pe termen lung, poate construi mai

multe fabrici. Dacă va cunoaste economie de scara (să spune, datorita costurilor reduse de

administrare), fiecare noua fabrica va permite firmei să producă cu o noua curba SRAC, mai

joasă. Deci, cu două fabrici, va avea SRAC2, cu trei SRAC3 şi asă mai departe. Fiecare curba

SRAC corespunde unui anumit volum de factor, care este fix pe termen scurt, în acest caz

fabricile.

Din aceasta succesiune de curbe ale costurilor medii pe termen scurt putem construi o

curba a costurilor medii pe termen lung. Aceasta este prezentata în figurile 5.16 şi 5.17.

Dacă o firma poate construi numai fabrici de o anumita talie, curba LRAC va fi

“valurita”, că în figura 5.16. Până la nivelul producţiei Q1, este mai ieftina utilizarea unei singure

fabrici, dar pentru un nivel al producţiei între Q1 şi Q2, este mai ieftina utilizarea a două fabrici. În

mod similar, între Q2 şi Q3, este mai ieftina utilizarea a trei fabrici.

În mod frecvent, curba LRAC este prezentata că o linie tangenta la curba SRAC (că în

figura 5.17). Aceasta este cunoscuta sub numele de curba plic. Resupunerea care se face aici

este că toti factorii ficsi pe termen scurt pot fi variati cu orice volum pe termen lung. De exe,plu,

fabrici de orice dimensiune pot fi construite, sau cele existente pot fi extinse. Rezultatul va fi un

număr nelimitat de curbe SRAC.

Curbele costurilor pe termen lung în practica

Firmele cunosc economii de scara. Unele cunosc o scădere continua a curbelor LRAC, că

în figura 5.13a. Altele cunosc economii de scara până la un anumit punct dupa care trec la

retururi constante la scara. Dezeconomiile de scara sunt inconclusive.

Sunt foarte puţine probe în favoarea existentei unor dezeconomii de scara tehnice, dar

acelea datorate sistemului managerial şi relatiilor industriale nu pot fi excluse.

Derivarea costurilor pe termen lung din harta izocuantelor

Curbele costurilor sunt bazate pe presupunerea că pentru orice nivel al producţiei este

utilizata combinatia de factori cu costuri minime. Aceasta înseamnă că producţia se va situa în

punctul de tangenta dintre izocuanta şi izocost, unde MPPL/MPPK = PL/PK, adică unde: MPPL/PL =

MPPK/PK. Prin trasărea unei serii de izocuante şi izocosturi, costurile pe termen lung pot fi

derivate pentru fiecare nivel al producţiei.

71

În figura 5.18, izocuantele sunt trasăte pentru o firma ipotetica, la intervale de 100 de

unităţi.Până la nivelul de 400 unităţi, izocuantele se apropie una de cealalta, dupa care intervalul

dintre izocuante incepe să creasca.

Linia de la a la g este cunoscuta sub numele de dreapta expansiunii. Ea uneste punctele

de tangenta ale izocuantelor cu izocosturile şi prezinta combinatiile cu costuri minime ale muncii

şi capitalului pentru fiecare nivel al producţiei: costurile totale pe termen lung fiind dat de

izocost.

Până în punctul d, din ce în ce mai puţin capital (K) şi munca (L) sunt necesăre pentru

producerea a 100 unităţi suplimentare. Deci costurile marginale pe termen lung scad. Dupa

punctul d, din ce în ce mai mult K şi L sunt necesăre şi deci LRMC creşte.

Harta izocuantelordin figura 5.18 dau o curba LRMC de forma . Si curba LRAC va

avea forma , dar mai puţin pronuntata, cu LRMC urcand prin partea inferioara a LRAC.

Utilizarea unei harti a izocuantelor pentru compararea comportarii costurilor pe

termen lung şi scurt

Sa consiferam harta izocuantelor prezentata în figura 5.19. Ea prezinta o firma producând

la nivelul a, adică 200 de unităţi de produs pe perioada de timp (prezentat de izocuanta care trece

prin punctul a) şi foloseste K1 unităţi de capital şi L1 unităţi de munca. Costul capiaţlului şi

muncii este de 40000 UM (prezentat de izocostul care trece prin punctul a). Sa presupunem că

fabrica folosita de firma a fost proiectata să producă 200 de unităţi de produs la cel mai scăzut

cost. De aceea punctul a se gaseste pe dreapta expansiunii. Atat costurile medii pe termen scurt

cât şi cele pe termen lung sunt egale între ele şi egale cu 40000/200 = 200.

Acum să analizam ce se va întâmpla, pe termen scurt şi pe termen lung, dacă firma decide

să extinda producţia la 300 de unităţi de produs.

Pe termen scurt. Pe termen scurt, capitalul este fix în oferta, la nivelul K1. Dacă firma

doreste să-şi creasca producţia la 300 unităţi, va trebui să utilizeze forta de munca la nivelul L 3.

Aceasta va conduce la obtinerea punctului b pe izocuznta de 300 de unităţi. Costul total va creşte

la 66000 UM (izocostul trecand perin punctul bS). În aceste conditii coturile medii pe termen

scurt vor urca la 66000/300 = 220.

Pe termen lung. Pe termen lung, dacă firma doreste să-şi cresca producţia la 300 de

unităţi, ea poate varia fie capitalul fie volumul fortei de munca. Se poate deci deplasă în sus pe

dreapta expansiunii, că în figura 5.19 până în punctul bL, folosind K2 capital şi L2 forta de munca.

De aceasta data costurile totale vor fi de doar 60000 UM. Costurile medii pe termen lung vor

ramane la acelasi nivel cu cel original, 60000/300 = 200.

Veniturile

72

În acest capitol incercam să construim o teorie a maximizarii profitului. Incercam să aflam

care sunt nivelurile producţiei şi costurile la care o firma îşi maximizeaza profitul şi care va fi

valoarea acestui profit la nivelul respectiv. Am definit profitul total al unei firme că fiind:

veniturile totale ale firmei minus costurile totale de producţie: T = TR - TC

Am analizat costurile în detaliu, iar acum vom trece la partea de venituri din ecuaţia de

mai sus. Ca şi în cazul costurilor, la venituri distingem trei concepte: Veniturile cotale (TR),

veniturile medii (AR) şi veniturile marginale (MR).

Veniturile totale, medii şi marginale

Veniturile totale (TR)

Veniturile totale sunt reprezentate de totalitatea castigurilor firmei într-o perioada de

timp, realizate prin vanzarea unui anumit volum de produse (Q).

De exemplu, dacă o firma vinde 1000 unităţi (Q) pe luna la preţul de 5 UM/unitate (P),

atunci veniturile totale lunare vor fide 5000 UM; cu alte cuvinte, 5um 1000, (P Q). Deci:

TR = P Q

Veniturile medii (AR)

Veniturile medii este reprezentat de volumul castigurilor pe unitatea de produs vanduta.

Deci, AR = TR/Q.

Deci dacă firma câştiga 5000 UM (TR) prin vanzarea a 1000 unităţi de produs (Q), va

câştiga 5 UM/unitate de produs. Dar acesta este preţul, deci: AR = P.

Singura exceptie apare atunci când firma vinde la preţuri diferite spre diferiti consumatori;

în acest caz, AR este media ponderata a preţurilor.

Veniturile marginale

Veniturile marginale este reprezentat de veniturile totale suplimentare câştigate prin

vanzarea unei unităţi suplimentare intr-un interval de timp. Deci dacă o firme vinde cu 20 de

unităţi mai mult în aceasta luna decât era estimat, şi câştiga 100 UM suplimentar, atunci obtine 5

UM pentru fiecare unitate de produs suplimentar; MR = 5 UM. Deci, MR = TR/Q

Acum vom analiza modul în care fiecare dintre aceste trei concepte despre venituri (TR,

AR şi MR), variaza în functie de nivelul producţiei. Aceasta poate fi realizata în mod grafic,

similar procedurii de la costuri.

Relatiile vor depinde de conditiile de pe piaţa, conditii în care opereaza firma. O firma

care este prea mica pentru a putea influenta preţul pe piaţa, va avea curbe ale veniturilor cu o

forma diferita de firmele care pot alege preţul cu care vor aparea pe piaţa. Sa analizam ambele

situatii.

Curbele veniturilor atunci când preţul nu este afectat de nivelul producţiei

73

Veniturile medii.

Dacă o firma este foarte mica, comparativ cu întreaga piaţa, ea va fi un acceptator de

preţ. Adică va trebui să accepte preţul care va deriva din intersectia cererii şi ofertei pe întreaga

piaţa. Dar fiind atât de mica, va putea vinde întregul voulm al producţiei la acel preţ. Acest lucru

este ilustrat în figura 5.20.

Partea stanga a figurii prezinta cererea şi oferta pe piaţa. Preţul de echilibru este 5 UM.

Partea dreapta a figurii prezinta cererea pentru o firma individuala care este extrem de mica în

comparatie cu talia pieţei. De remarcat diferentele de scara pentru axa orizonatala dintre cele

două grafice.

Fiind ata de mica, orice schimbare în nivelul producţiei săle va fi nesemnificativ pentru a

putea afecta preţul de pe piaţa. Deci curba cererii va fi una orizontala la acest preţ. Firma poate

vinde 200, 600 sau 1200 de unităţi de produs fara a afecta preţul pieţei, care va ramane la 5 UM.

În aceste conditii, veniturile medii sunt constante, la valoarea de 5 UM. Curba veniturilor

medii pentru firma respectiva va fi deci suprapusă exact peste curba cererii.

Veniturile marginale. În cazul unei curbe a cererii orizontale, curba veniturilor marginale

va fi aceeaşi cu curba veniturilor medii, intrucat vanzarea de unităţi suplimentare se face la

acelasi preţ. Dacă o unitate suplimenatra este vanduta la 5 UM, atunci un castig suplimenatr de 5

UM este realizat.

Veniturile totale. Tabelul 5.8 prezinta efectul asupra veniturilor totale a unor niveluri

diferite ale vânzărilor la preţul constant de 5 UM. Intrucat preţul este constant, veniturile totale

vor creşte cu o rata constanta, pe măsura ce cantităţi mai mari sunt vandute. Deci, curba TR, va fi

o dreapta care porneste din origine, că în figura 5.21.

Curbele veniturilor atunci când preţul variaza cu producţia

Cele trei curbe (TR, AR şi MR) vor arata diferitatunci când preţul variaza cu producţia.

Dacă o firma detine o parte importanta din piaţa, curba cererii va avea o panta descrescatoare.

Aceasta înseamnă că dac doreste să vanda cantităţi mai mari, va trebui să coboare preţul, sau dacă

va ridica preţul, va trebui să accepte o scădere a vânzărilor.

Veniturile medii. Sa ne amintim că veniturile medii sunt egale cu preţul. Dacă preţul

trebuie scăzut pentru a creşte vânzările, veniturile medii vor scădea pe măsura ce producţia va

creşte.

Tabelul 5.9 ofera un exemplu, pentru o firma care cunoaste o curba a cererii cu panta

descrescatoare. Curba cererii, care ne arata cât de mult este vandut la fiecare dintre preţuri, este

trasăta folosind primele două coloane.

De notat că, la fel că şi în cazul firmelor mici, acceptatoare de preţ, curba AR se gaseste

de-a lungul aceleiasi linii. Motivul pentru care lucrurile se petrec astfel este că AR =P şi curba

74

care leaga preţul de cantitate (curba cererii) trebuie să fie aceeaşi cu cea care leaga veniturile

medii de cantitate (curba AR).

Veniturile marginale. Atunci când o firma cunoaste o curba a cererii cu panta

descrescatoare, veniturile marginale vor fi inferioare decât veniturile medii sau chiar negative.

Dar de ce?

Dacă o firma doreste să vanda mai mult într-o perioada de timp data trebuie să-şi reduca

preţul. Si aceasta nu numai pentru unităţile suplimentare pe care spera să le vanda, ci şi pentru

unităţile pe care le-ar vinde normal pe parcursul acestei perioade.

Veniturile marginale sunt date de preţul la care este vanduta ultima unitate suplimentara,

minus pierderea de venituri aparuta că urmare a reducerii preţului la acele unităţi de produs care

altfel ar fi fost vandute la un preţ mai mare. Acestea pot fi ilustrate în Tabelul 5.9.

Sa presupunem că preţul este de 7 UM, în mod curent. Doua unităţi sunt vandute. Firma

doreste să vanda 3 unităţi de produs şi deci reduce preţul la 6 UM. Va câştiga, deci, 6 UM prin

vanzarea ultimei unităţi, dar va pierede 1 UM la fiecare din celelalte două produse, care altfel ar

fi fost vandute cu 7 UM. Castigul net este deci de 6 - 2 = 4. Acesta este venitul marginal: venitul

suplimentar realizat din vanzarea unei unităţi suplimentare. De notat că în tabelul 5.9, MR este

marcat între valorile celorlalte trei coloane.

Intre veniturile marginale şi elasticitatea preţului în cerere exista o relatie simpla. Sa ne

amintim că, dacă cererea este elastica în ceea ce priveşte preţul, o scădere a preţului va conduce

la o creştere proportional mai mare a cantităţii solicitate şi deci la o creştere a veniturilor. În

aceasta situaţie, veniturile marginale vor fi pozitive. Dacă, insă, cererea este rigida, o scădere a

preţului va conduce la o creştere proportional mai mica în vânzări. În acest caz, reducerea

preţului va depasi creşterea vânzărilor, iar veniturile vor scădea. Veniturile marginale vor fi

negative.

Dacă, pentru o anumita cantitate vaduta, veniturile marginale sunt pozitive (dacă vânzările

în perioada de timp data sunt egale cu 4 unităţi sau mai mici, în figura 5.22), curba cererii va fi

elastica pentru aceasta cantitate, intrucat o creştere a cantităţii vandute (că rezultat al reducerii

preţului), va conduce la o creştere a veniturilor totale. Dacă, insă, veniturile marginale sunt

negative (la un nivel al vânzărilor de 5 sau mai mare, în figura 5.22), curba cererii va fi rigida

pentru aceasta cantitate, intrucat o creştere în cantitatea vanduta va conduce la o scădere a

veniturilor totale.

Curba cererii (AR) în figura 5.22 este elastica în stanga punctului r şi rigida în dreapta să.

Veniturile totale. Veniturile totale sunt rezultatul produsului dintre preţ şi cantitate.

Aceasta este ilustrat în tabelul 5.9. Coloana TR din acest tabel este reprezentat grafic în figura

5.23.

75

Spre deosebire de cazul firmelor acceptatoare de preţ, curba TR nu este o linie dreapta.

Este o curba cre la inceput creşte, pentru că apoi să scada. Dar de ce? Atat timp cât veniturile

marginale sunt pozitive (şi deci cererea este elastica în ceea ce priveşte preţul), o creştere a

producţiei va conduce la o creştere a veniturilor totale. Atunci când veniturile marginale devin

negative (şi curba cererii, rigida), veniturile totale vor scădea. Varful curbei va fi acolo unde MR

= 0. În acest punct, elasticitatea preţului în cerere va fi egala cu -1.

Deplasări ale curbelor veniturilor

Am vazut mai devreme în acest curs, că o modificare a preţului va produce o deplasăre

de-a lungul curbei cererii. Lucrurile sătu la fel în cazul curbelor veniturilor, cu deosebirea că aici,

legatura cauzala este în directie opusă. Ce se întâmpla deci cu veniturile dacă se modifica

producţia; efectul este reprezentat prîntr-o deplasăre de-a lungul curbei.

Efectul schimbării oricarui alt determinant al cererii, că gusturile, veniturile sau preţul

altor bunuri, vor produce o deplasăre a curbei cererii. Afectand preţul al care fiecare nivel al

producţiei poate fi vandut, se va produce o deplasăre a tuturor celor trei curbe ale veniturilor. O

creştere a veniturilor este reprezentata prîntr-o deplasăre verticala în sus a curbelor, în timp ce o

scădere a veniturilor, de o deplasăre verticala în jos a curbelor.

Maximizarea profitului

Acum putem asămbla costurile şi veniturile şi putem analiza la ce nivel al producţiei,

profitul va fi maximizat, şi de asemenea, care este nivelul acestui profit.

Exista două cai prin care aceasta poate fi realizata. Prima, şi cea mai simpla metoda este

utilizarea curbelor costurilor totale şi veniturilor totale. A două metoda consta în utilizarea

curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi marginale. Desi aceasta a

două metoda este puţin mai compexa, este recomandata atunci când dorim să analizam şi să

comparam maximizarea profitului în conditii diferite de piaţa.

Maximizarea profitului pe termen scurt: utilizarea curbelor totale

Tabelul 5.10 ne prezinta valorile veniturilor totale, derivate din tabelul 5.9. Acelasi tabel

ne prezinta şi valorile costurilor totale. Aceste valori au fost astfel alese, incat să producă o curba

TC de o forma caracteristica.

Profitul total (T) se gaseste prin diferenta dintre TR şi TC. Atunci când valorile lui T

sunt negative, firma inregistreaza pierderi. Profitul total maxim se realizeaza la producerea a 3

unităţi; altfel spus acolo undedistanta dintre costurile totale şi veniturile totale este maxima. La

acest nivel al producţiei, profitul total este egal cu 4 UM, (18 - 14).

76

Curbele T, TC şi TR sunt reprezentate în figura 5.24. Marimea profitului maxim este

reprezentata prin săgeti.

Maximizarea profitului pe termen scurt: utilizarea curbelor medii şi marginale

Valorile din tabelul 5.11 se bazeaza pe valorile din tabelul 5.10. Gasirea profitului

maxim pe care il poate realiza o firma, presupune parcurgere a două etape. În prima etapa se

cauta nivelul producţiei la care profitul este maxim (folosind curbele MC şi MR). Cea de a două

etapa presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al producţiei (folosind curbele AR şi

AC).

Etapa I: folosirea curbelor marginale pentru gasirea nivelului producţiei la care

profitul este maxim

Regula maximizarii profitului este una foarte simpla: dacă profitul trebuie să fie maxim,

MR trebuie să fie egal cu MC. Din tabel putem vedea că MR = MC, la un nivel al producţiei de 3

unităţi de produs. Acesta este reprezentat în punctul e, în figura 5.25.

Dar de ce este profitul maxim atunci când MR = MC? Cea mai simpla cale de a raspunde

este aceea a anlizei situatiei în care MR şi MC nu sunt egale.

În figura 5.25, la un nivel al producţiei sub 3, MR este mai mare decât MC. Aceasta

înseamnă că producând mai multe unităţi de produs se va înregistra un castig mai mare prin

veniturile suplimenatre (MR) raportat la costuri (MC). Profitul total va creşte. Atat timp cât MR

este mai mare decât MC, profitul creşte prin creşterea nivelului producţiei.

La un nivel al producţiei mai mare decât 3, MC este mai mare decât MR. Orice nivel al

producţiei peste 3 unităţi va aduga un volum mai mare al costurilor decât profitul, daci va reduce

profitul. Atat timp cât MC este mai mare decât MR, profitul poate creşte reducand producţia.

În concluzie, profitul este maxim atunci când MR = MC. Intrebarea care se pune este,

cum poate fi profitul maxim, atât timp cât ultima unitate nu realizeaza nici un profit? Raspunsul

este foarte simplu: dacă nu se mai poate aduga nimic la total, atunci înseamnă că totalul este la

maximum.

Etapa II: Utilizarea curbelor medii pentru măsurarea volumului profitului

Dacă am descoperit deja care este nivelul producţiei la care profitul este maxim, vom

folosi curbele medii pentru a măsura volumul acestui profit maxim. Atat curbele marginale cât şi

cele medii corespunzatoare valorilor inscrise în tabelul 5.11 sunt reprezentate grafic în figura

5.26.

Intr-un prim pas, se descopera profitul mediu (A); că find diferenta dintre AR şi AC,

(AR - AC). La nivelul producţiei pentru care profitul este maxim, 3, valoarea lui A este 6 - 4,66

= 1,35. În aceasta situaţie, profitul total se obtine inmultind pofitul mediu cu cantitatea: T = A

Q

77

Aceasta este reprezentata prin zona hasurata şi egala cu 1,33 3 = 4. Aceasta se poate

confirma consultand valoarea aferenta lui T în tabelul 5.11.

Cateva precizari

Maximizarea profitului pe termen lung

Presupunand că, curbele AR şi MR sunt aceleasi pe termen lung şi pe termen scurt,

maximizarea profitului are loc la nivelul producţiei la care MR este egal cu MC pe termen lung.

Ratiune este aceeaşi că şi în cazul pe termen scurt.

Intelesul termenului “profit”

Unul dintre elementele costurilor este costul oportun al proprietarilor firmei de a se gasi în

afacerea respectiva. Acesta este reprezentat de suma minima pe care proprietarii trebuie să o

realizeze din afacerea respectiva şi care să le permita continuarea afacerii. Acesta este un cost,

intrucat, că şi în cazul sălariilor, chiriilor, trebuie suportat de catre firma, pentru a-i asigura

continuitatea în timp. Acest cos oportun (sau de oportunitate) fata de proprietari este cunoscut sub

numele de profit normal şi este inclus în curbele costurilor.

Profitul normal este acea suma de bani pe care proprietarii firmei ar fi putut să o castige

într-o afacere alternativa sau intr-un alt domeniu. Dacă vor câştiga mai mult decât profitul

normal, atunci ei vor ramane în afacere. Dacă insă vor câştiga mai puţin, atunci, dupa un timp

aceştia vor parasi afacerea şi se vor deplasă spre o alta în care să-şi foloseasca, capitalul intr-un

mod mai eficient.

Intrucat profitul normal este inclus în costuri, orice profit reprezentat grafic (de exemplu,

zona hasurata din figura 5.26) trebuie să depaseasca profitul normal. Acesta mai este cunoscut

sub urmatoarele denumiri: profit supernormal, profit pur, profiteconomic, profit anormal,

surplusul producătorului sau cateodata, simplu, profit. Toti acesti termeni au insă un singur

inteles: surplusul din profitul total, care depăşeşte profitul normal.

Minimizarea pierderilor

Se poate întâmpla că la nici un nivel al producţiei să nu se realizeze profit. O astfel de

situaţie este ilustrata în figura 5.27; curba AC este deasupra curbei AR la oricare dintre nivelurile

producţiei.

În aceasta situaţie, nivelul producţiei la care MR =MC, va fi nivelul la care pierderile sunt

minime. Volumul pierderilor la MC = MR, este reprezentat de zona hasurata.

Cand MC = MR la două niveluri diferite ale producţiei

În figura 5.28 este ilustrata situatia în care MR =MC în două puncte diferite. Care dintre

acestea două este cel în care profitul este maxim? Raspunsul este în Q2. În Q1, o deplasăre în orice

directie va produce o creştere a profitului (sau o reducere a pierderilor). De exemplu, dacă nivelul

78

producţiei creşte peste Q1, MR devine mai mare decât MC şi deci nivelul producţiei trebuie încă

să mai creasca, dinspre Q1 şi inspre Q2.

Cand trebuie oprita producţia

Pe termen scurt. Costurile fixe trebuiesc platite chiar dacă nivelul producţiei este 0 (de

exemplu, chiriile). Dacă activitatea firmei depăşeşte costurile variabile, va continua să le

plateasca şi deci va continua să producă.

Ea va inceta să producă atunci când nu îşi mai poate acoperi costurile variabile: atunci

când curba AVC este deasupra sau atunci când curba AR este sub pozitia ilustrata în figura 5.29.

Aceasta situaţie este cunoscuta subnumele de punctul de inchidere pe termen scurt.

Pe termen lung. Toate costurile sunt variabile pe termen lung. De aceea, dacă firma nu

poate acoperi costurile medii pe termen lung (şi deci profitul normal), îşi va inceta activitatea.

Punctul de inchidere pe termen lung se gaseste în punctul de tangenta dintre curba AR şi curba

LRAC.

79