Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

Iosif Tiba

RIASSUNTO

Nell’ambito della “timologia” (scienza degli affetti) l’affettività riguarda il mondo dei “valori” e, quindi, non deve essere vista in senso di bene, di autosoddisfazione, di piacere o di amore roman-tico o erotico-sentimentale. L’affettività riguarda il rapporto con l’Altro visto come depositario di valori, di qualità positive, che, quindi, viene ammirato per sé e non per le cose che ci può dare, per il piacere che ci può procurare la sua compagnia. Affettività signi-fi ca un “investimento reale sull’Altro” e, proprio per questo, chi parla d’amore non ne può capire compiutamente il signifi cato come invece succede a chi ama veramente.

La virtù, invece, è una disposizione abituale e ferma nell’uomo a fare il bene. Essa consente alla persona, non soltanto di compiere atti buoni, ma di dare il meglio di sé. Con tutte le proprie energie sensibili e spirituali la persona virtuosa tende verso il bene; lo ri-cerca e lo sceglie in azioni concrete: « Tutto quello che è vero, nobi-le, giusto, puro, amabile, onorato, quello che è virtù e merita lode, tutto questo sia oggetto dei vostri pensieri » (Fil 4,8). Perciò le vir-tù umane sono attitudini ferme, disposizioni stabili, perfezioni abituali dell’intelligenza e della volontà che regolano i nostri atti, ordinano le nostre passioni e guidano la nostra condotta secondo la ragione e la fede. Esse procurano facilità, padronanza di sé e gioia per condurre una vita moralmente buona. L’uomo virtuoso è colui che liberamente pratica il bene. Le virtù morali vengono ac-quisite umanamente. Sono i frutti e i germi di atti moralmente buoni; dispongono tutte le potenzialità dell’essere umano ad en-trare in comunione con l’amore divino.

Caietele Institutului Catolic VII (2008, 2) 173-206

174

I. Cultura simţurilor: simt deci exist

De la naştere şi până la moarte, emoţiile noastre ne înso-ţesc în ceea ce este mai bun şi mai rău în viaţa noastră. Ele ne ajută să ne construim sau să ne distrugem în funcţie de cum ştim să le utilizăm. Emoţiile contribuie la creşterea noastră în credinţă sau ne antrenează spre un egoism distrugător.

În timpurile noastre emoţiile şi sentimentele se înscriu în-tr-o cultură şi un cult al plăcerii. Fără a ne preocupa de Dum-nezeu şi de celălalt, trăim într-un egoism total unde suntem tentaţi să căutăm maximum de plăcere şi minimum de neplă-cere. Este o viziune asupra omului ce decurge din descoperirile lui Freund. Plăcere, neplăcere şi emoţii sunt intim legate pen-tru mai marea fericire sau nefericire a noastră. Stăpânirea şi buna gestiune a emoţiilor şi a sentimentelor dezvoltă şi contri-buie la împlinirea persoanei noastre şi ne conduc spre iubirea de sine, de aproapele şi de Dumnezeu.

Personalitatea omului în Biblie

Biblia nu contrazice mesajele ştiinţei psihologice ci din con-tra îi este perfect complementară. Ca şi Dumnezeu care este o persoană, omul gândeşte, acţionează şi resimte. Unitatea per-soanei se revelează prin diferitele sale faţete: trup şi sufl et cu inteligenţă, voinţă, emoţii şi sentimente. Pentru Biblie, perso-nalitatea se defi neşte prin dimensiunile umane ale cunoaşterii (gândirea), ale fi inţei (simţirea legată de emoţii şi sentimente) şi ale acţiunii (voinţa şi acţiunea). Toate trei sunt strâns legate între ele şi interacţionează unele cu celelalte.

Termenul inimă în Biblie rezumă toată persoana umană. El cuprinde în plus şi ideile, amintirile, emoţiile şi dorinţele. Inima este centrul vieţii psihologice şi spirituale. Cartea Pro-verbelor ne sugerează unitatea inteligenţei şi a inimii: “Omul este ceea ce îi sunt gândurile ascunse ale sufl etului său” (Prov. 23,7). De asemenea, voinţa care face acţiunea posibilă este ro-dul gândirii şi al inimii. Mesajul biblic refuză să fărâmiţeze omul şi să-l împartă în elementele sale.

Iosif Tiba

175

Emoţiile în Biblie

În psalmi observăm cum omul vibrează cu toate emoţiile sale, cu toată fi inţa sa. Isus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a avut de asemenea emoţii. Este sufi -cient să recitim episodul vânzătorilor din Templu din In 2,13-16. Adesea în reacţiile sale Cristos Domnul era însufl eţit de o sfântă mânie. În faţa mormântului lui Lazăr Isus plânge, este bulversat în interiorul său (In. 11,33-35). În Grădina Măslini-lor Cristos Isus este cuprins de angoasă şi transpiră sânge (Lc. 22,41-44).

Putem spune că descoperim în Vechiul ca şi în Noul Testa-ment omul dintotdeauna, natura şi comportamentul uman care corespund în totalitate cu ceea ce ne spun ştiinţele psiho-logice.

Emoţii şi sentimente: de ce şi pentru ce ?

Emoţia este ca un moment particular ce iese din ordinar. Este o manieră personală de a reacţiona la ceea ce noi perce-pem. Emoţia colorează pozitiv sau negativ persoanele sau lu-crurile cu care venim în contact sau în relaţie. Trupul nostru reacţionează: paloare, roşeaţă, bătăile inimii, descărcare de adrenalină, etc. În viaţa cotidiană stimulări exterioare sau in-terioare (gânduri, sentimente) ne surprind şi ne destabilizează perturbând echilibrul interior. Toată apărarea noastră perso-nală este provizoriu demobilizată. Atunci facem eforturi reuşi-te sau mai puţin reuşite pentru a restabili echilibrul.

Emoţia se înscrie în amintirile noastre şi orientează viitoa-rele noastre reacţii în circumstanţe similare. Consecinţa este importantă: percepţia noastră personală şi subiectivă despre lume este în parte rodul propriei noastre creaţii. Faptul de a deveni conştienţi de acest lucru precum şi o bună înţelegere a emoţiilor noastre şi a mecanismelor lor va permite o mai bună guvernare şi un mai bun control asupra existenţei noastre.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

176

Marile emoţii sunt bucuria, iubirea (eros), tristeţea, mânia, teama, anxietatea şi angoasa. Ele bulversează trupul şi spiri-tul nostru precum şi comportamentele noastre. Cum ele sunt doar o simplă reacţie la o stimulare sau un eveniment, ele sunt de scurtă durată.

Sentimentele sunt emoţii de lungă durată şi sunt provocate mai mult de relaţiile umane decât de evenimentele particula-re. Impactul lor asupra corpului este mai atenuat. Putem spu-ne că au o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă şi infl uenţează conduitele şi comportamentele noastre. Ele fac parte din exis-tenţa noastră cotidiană. În legătură cu gândirea şi cu amintiri-le noastre, sentimentele descriu legăturile noastre cu celălalt. Sentimentele persistă chiar şi în absenţa oricărei stimulări şi sunt caracterizate de aspecte intelectuale, morale şi afective. Ele sunt legate de tendinţele profunde ale individului, de pul-siunile sale de viaţă şi de moarte şi de dorinţele sale satisfăcu-te sau frustrate.

Se consideră a fi sentimente iubirea, simpatia, antipatia, ura, admiraţia, dispreţul, resentimentul, orgoliul, ruşinea, ge-lozia, sentimentele estetice şi religioase, etc.

La Isus putem găsi urme ale numeroaselor sale sentimente de milă în faţa bolnavilor, de admiraţie în faţa credinţei centu-rionului, de prietenie dacă ne gândim la Ioan apostolul, Marta, Maria şi Lazăr precum şi un sentiment religios intens.

Cum să gestionăm emoţiile şi sentimentele ?

Când suntem decişi să creştem uman şi spiritual va trebui să întărim adeziunea noastră la persoana lui Cristos şi să de-venim conştienţi că puterea Duhului Sfânt este în El şi acţio-nează cu putere (2Cor 3, 17-18). De aceea omul care în Duhul Sfânt şi în toată libertatea sa, aderă din ce în ce mai mult la Isus cu toată fi inţa sa devine din ce în ce mai transfi gurat şi mai asemănător cu chipul lui Cristos şi se schimbă nu numai spiritual dar şi psihic datorită forţei pe care o primeşte pentru

Iosif Tiba

177

lupta spirituală care trece prin stăpânirea şi reglementarea emoţiilor.

Adevărul

Această transfi gurare a omului este legată de adevărul per-soanei şi al existenţei sale. Cristos este acela care revelează adevărul omului prin revelarea misterului persoanei sale. Mis-terul adevărului este legat de întrebarea pe care Pilat i-a pus-o lui Isus: “Ce este adevărul?” În Evanghelia lui Ioan, Isus deja răspunsese în mod anticipativ: ”Eu sunt calea adevărul şi via-ţa” (In. 14,6). Persoana lui Isus întrupează calea, adevărul şi viaţa lui Dumnezeu iubire şi calea de iubire a lui Dumnezeu. Este singurul adevăr veşnic, departe de subiectivitatea noas-tră care ne face să spunem că fi ecare îşi are adevărul său. Este momentul să depăşim o convertire intelectuală şi teoretică care nu ne angajează la nimic. Suntem invitaţi cu toţii să ade-răm din toată inima la Adevărul absolut care ne invită să mer-gem pe drumul iubirii prin tot comportamentul nostru inclu-siv emoţiile, sentimentele şi actele noastre. Astfel se împlineşte voinţa Domnului: “Şi adevărul vă va face liberi” (In. 8,32). De fapt iubirea lui Dumnezeu eliberează omul de lanţurile sale şi mai ales de minciuna emoţiilor anarhice şi a sentimentelor fondate pe egoism sau pe dezechilibrele noastre.

Această libertate este difi cil de obţinut. Noi suntem uneori ca apostolii, crispaţi într-o barcă agitată de furtună, aceea a răului, a pasiunilor, a egoismului, a emoţiilor şi sentimentelor dezordonate. Este vorba de furtuna noastră interioară. Toc-mai în aceste momente este necesar să ne rugăm din profunzi-mea inimii. În felul acesta Isus va veni să exorcizeze emoţiile noastre negative şi să ne liniştească în profunzime. Atunci în străfundul inimii noastre ca şi în Evanghelia furtunii de pe lac se va face o pace profundă. Puterea Duhului Sfânt locuieşte în noi şi ne ajută să alungăm forţele rele sau să metamorfozăm emoţiile noastre negative.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

178

Este la fel de nociv să reprimi şi să refulezi excesiv emoţiile şi sentimentele ca şi faptul de a le lăsa frâu liber exprimându-le printr-o defulare totală. Trebuie găsită calea de mijloc care ştie să fructifi ce potenţialul şi energia emoţiilor şi a sentimen-telor.

Asceza: antidotul emoţiilor care devin dezordonate

Să ne aducem aminte de exorcismul omului posedat de o legiune de demoni (Mc. 5,2-5). Nimeni nu mai putea să-l lege pe acel om. Devenise incapabil să mai suporte şi cea mai mică interdicţie, cele mai elementare reguli de viaţă morală şi socia-lă. Orice stăpânire de sine a dispărut. El reacţionează violent în faţa emoţiilor scoţând strigăte dezordonate şi merge până acolo încât se răneşte pe el însuşi. Va fi nevoie de o intervenţie directă din partea Domnului pentru a-l elibera de răul său ori-care ar fi el - posesiune, nebunie, degradare datorată păcatului.

Dar dacă suntem într-o relativă sănătate psihologică şi ani-maţi de sufl ul Duhului Sfânt, suntem capabili să ne luăm viaţa în mâini şi să evităm această dispersie mortală de noi înşine prin reacţiile dezordonate ale emoţiilor noastre. Cu alte cuvin-te noi suntem capabili de asceză.

Asceza este ansamblul eforturilor şi a metodelor care vizea-ză să ne conducă la o stare de armonie şi perfecţiune la nivel de trup, de intelect, de afectivitate şi de spiritualitate. Ea con-duce la stăpânirea de sine, la dominarea instinctelor sale, a emoţiilor proprii şi a tuturor consecinţelor datorate unei lipse de stăpânire de sine. Asceza ne ajută să evităm dispersia, dez-integrarea şi ne păstrează disponibili faţă de Dumnezeu şi cei-lalţi. În momentele de oboseală şi de suferinţă ne ajută să păs-trăm ochii asupra esenţialului şi să rămânem capabili să reacţionăm din iubire. Asceza este refuzul a tot ceea ce se opu-ne iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi presupune re-nunţare, acceptarea suferinţei şi depăşirea fricii.

Iosif Tiba

179

De la represiune la expresia sentimentelor

Un miracol discret făcut de Isus şi spus foarte discret în Evanghelie poate să ne ajute să refl ectăm. “Cum ieşeau, scrie evanghelistul Matei, iată ca i-au adus lui Isus un posedat mut. Demonul fi ind alungat, mutul a început să vorbească” (Mt. 9,32-33). Mutul în sens fi gurat, este un om incapabil să comu-nice şi să-şi exprime emoţiile. El rămâne închis în timiditatea sa, legat de inhibiţiile şi temerile sale, plângând de singurătate şi aşteptând ca puterea iubirii lui Isus şi a discipolilor să-l eli-bereze şi să-l facă din nou capabil să devină o fi inţă de relaţie şi capabilă de iubire.

Această refulare a emoţiilor este o sursă permanentă de stare proastă psihică mai mult sau mai puţin gravă şi de sufe-rinţă. Sănătatea mintală se caracterizează prin dezvoltarea şi realizarea sentimentelor şi a emoţiilor resimţite în mod direct în toată spontaneitatea şi bogăţia lor. Aceste sentimente sunt acceptate de subiect care nu le refuză, nu se teme de ele şi nu luptă împotriva lor. Ele sunt exprimate imediat aici şi acum în transparenţă. Dacă această atitudine de expresie a sentimen-telor cere în mod evident să fi e reglementată de conştiinţa noastră morală, cu toate acestea trebuie luptat contra refulării sau contra non-exprimării emoţiilor care rămân cauze reale şi importante de dezechilibru şi de suferinţă.

Suntem fi inţe relaţionale cu două puternice dorinţe funda-mentale: să fi m recunoscuţi şi iubiţi şi să putem iubi. Avem în noi dorinţa de trăi în comuniune cu persoanele care ne stau la inimă. Dar câte eşecuri relaţionale şi câtă suferinţă după ce am iubit şi am fost iubiţi. De fapt nu este sufi cient să iubeşti şi să ai intenţii bune pentru a asigura reuşita unei relaţii ci tre-buie asigurată durabilitatea şi calitatea comunicării reciproce. Adulţii sunt în general handicapaţii comunicării. De unde ab-soluta necesitate de a învăţa cu măsură să vorbim despre noi înşine, să împărtăşim emoţiile noastre şi să asumăm riscul transparenţei.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

180

Pentru a-l ajuta pe celălalt să-şi exprime emoţiile şi senti-mentele sale într-un mediu favorabil este bine ca noi să fi m un interlocutor iubitor, binevoitor şi respectuos, capabil de asculta-re în profunzime fără intervenţii intempestive. Este bine să ma-nifestăm empatie faţă de persoana care se afl ă în faţa noastră. Emoţiile sale devin într-un fel emoţiile noastre. În Evanghelie observăm cum Isus trăieşte empatia la nivelul cel mai înalt.

Se poate schimba inima omului?

Sfânta Scriptură afi rmă clar că orice comportament şi sen-timent depinde de inima omului. Cu toţii ne afl ăm în faţa unei întrebări primordiale: cum să schimbăm inima omului pe care Dumnezeu o consideră ca fi ind centrul vieţii umane? Cum să gestionăm emoţiile şi sentimentele proprii dincolo de mijloacele psihice?

Pentru omul care are credinţă, dincolo de ajutorul pe care îl pot oferi ştiinţele umane, Cuvântul lui Dumnezeu oferă un răspuns evident: orice om care are credinţă în Dumnezeu poa-te să vadă cum inima sa se schimbă prin felul în care trăieşte relaţia sa personală cu Dumnezeu. Este ceea ce vedem în rugă-ciunea lui David: ”Creează în mine o inimă curată Dumnezeu-le şi reînnoieşte în mine duhul meu” (Ps. 51,12).

Profetul Ezechiel subliniază rolul esenţial al lui Dumnezeu în reînnoirea inimii omului: „Le voi dărui o inimă fi delă, voi pune în ei un duh nou, voi smulge inimile lor de piatră şi le voi dărui o inimă de carne ca să meargă pe căile mele, să păstreze şi să împlinească prescripţiile mele. Ei vor fi poporul meu şi eu voi fi Dumnezeul lor (Ez. 11,19-20).

II. Virtuţile ancora de salvare a omului

Omul este o fi inţă făcută să se deschidă celuilalt şi această comunicare nu îşi găseşte împlinirea decât în comuniune. Iată de ce omul îşi găseşte adevărata fericire şi împlinire în comu-

Iosif Tiba

181

niunea cu cei pe care îi iubeşte.1 Iubirea nu este altceva decât dăruire de sine. Această iubire nu trebuie înţeleasă într-o ma-nieră restrictivă, nu trebuie redusă doar la un aspect al per-soanei ci se alimentează dintr-o cunoaştere completă şi inte-grează şi sensibilitatea. Iubirea şi prietenia sunt prin excelenţă această realizare care îl împlineşte şi care îl dezvoltă pe om în toate zonele fi inţei sale: trup, afectivitate, spirit şi voinţă. Omul nu se împlineşte total şi nu este fericit pe deplin în pro-ducerea de lucruri, ci în comuniunea de persoane.

Noi nu ne naştem fericiţi, ci devenim fericiţi1. Fericirea se dobândeşte zi de zi prin actele pe care le săvârşim. Trebuie să ne eliberăm de iluzia că fericirea este un paradis pierdut şi o întoarcere la origini. Ştiinţele umane arată clar că fericirea nu se obţine decât cu preţul spargerii oului prenatal, a coconului familial. Tot efortul şi toată munca omului constă în a face trecerea de la falsa fericire sau de la iluzia fericirii la fericirea adevărată.

Fericirea este mereu în faţa noastră, ea rămâne mereu de construit. Şi ceea ce este de construit suntem tocmai noi înşi-ne. Omul este o fi inţă în devenire care nu îşi găseşte fericirea decât în dezvoltarea capacităţilor sale.

Virtuţile au o proastă publicitate astăzi pentru că sunt prost înţeles. Ele nu fac altceva decât să dilate şi să dezvolte facultă-ţile noastre umane. Aristotel spunea că fericirea este actul cel mai elevat al celei mai înalte virtuţi2.

Experienţa prieteniei şi a iubirii o arată foarte bine: nu există fericire fără prietenie, fără iubire, dar prietenia cere acomodare şi tatonare. Nu învăţăm de azi pe mâine să-l iubim pe celălalt în toată profunzimea sa cu calităţile şi defectele sale. Iubirea este ca focul, trebuie să pui lemne în fi ecare zi pentru a o întreţine şi pentru a o face să crească. Tocmai aceas-tă creştere este rolul, misiunea şi rodul virtuţilor. Fericirea

1 Pascal IDE, Construire sa personnalité, Paris, ed. Le Sarment Fa-yard, 1997, pg. 15

2 Id., pg. 17

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

182

pentru om este o misiune şi pentru a ajunge pe vârful munte-lui trebuie să fi i echipat, antrenat şi să cunoşti drumul.

Este o realitate experimentată şi stabilită deja că omul este o fi inţă rănită, o fi inţă cu slăbiciuni şi defecte. Mergând direct la rădăcina problemei de fond a omului, se observă din experi-enţa universală un lucru cert: există în om o slăbiciunea a vo-inţei. Acest lucru este foarte bine exprimat de sfântul Paul : «Căci ştiu ce fac: nu săvârşesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. […] Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau». (Rm.7,15-24). Acelaşi lucru îl spunea şi marele poet Ovidiu : «Eu văd ceea ce este mai bine şi aprob, dar urmez ceea ce este mai rău ». Ştim că este în natura noastră de a voi binele şi de a tinde

spre el şi este un fapt verifi cat că nu reuşim deloc prin propri-ile noastre forţe să-l realizăm. Acest lucru arată că există o tulburare profundă în fi inţa noastră. Este ca şi cum a trăi con-form naturii noastre este supraomenesc sau supranatural3.

Omul în starea actuală este sănătos?

Plecăm de la o constatare pe care o facem cu toţii: lipsa de unitate interioară. Noi experimentăm cu toţii această realitate din faptul că sensibilitatea noastră nu mai este în mod spon-tan supusă raţiunii şi voinţei. Sensibilitatea şi toată zona afec-tivă este anarhică, nu ţine cont de realitate şi ne crează foarte multe probleme. Observăm cum libertatea noastră este prizo-niera afectivităţii, a patimilor şi instinctelor din noi. În dome-niul afectiv experienţa este evidentă: oare am reuşit să ne cal-măm mânia spunând doar «calmează-te!» ? Nu. Deci, există în om contradicţii şi neputinţe ale naturii dislocate, unde toate părţile nu merg împreună şi la unison4. Dar de unde vine lipsa de unitate interioară şi vulnerabilitatea omului?

3 MAURICE BLONDEL, Carnets intimes (1883-1894), Paris, Cerf, 1961, t.1, pg 197

4 ANDRE MANARANCHE, Adam ou est-tu ? Le péché originel, Paris, Le Sarment-Fayard, 1991, t.1, pg. 255

Iosif Tiba

183

Să recitim primele capitole din cartea Genezei. La origine omul era dotat cu darul dreptăţii originare şi cum numele îl indică, această dreptate ajusta sau acorda omul la Dumnezeu iar această ajustare la Dumnezeu îl ajusta pe om la el însuşi, la ceilalţi şi la natură. Înainte de neascultarea sa faţă de Dumne-zeu omul cunoştea o pace şi o unitate interioară. Păcatul origi-nar a privat omul de acest dar al dreptăţii originare care l-a condus la ruptura comuniunii cu Dumnezeu şi la pierderea unităţii interioare. Prezenţa lui Dumnezeu în inima omului asigura această unitate şi coeziune interioară care îl făcea pe om fericit. Armonia cu Dumnezeu fi ind ruptă, omul s-a rupt în el însuşi, s-a rupt de semenii săi şi s-a rupt de univers. În urma acestui păcat s-a introdus în om o anarhie care are drept cauză absenţa unui principiu unifi cator. Sensibilitatea şi afectivita-tea noastră nu mai sunt în mod natural supuse la ceea ce noi percepem ca fi ind bun şi adevărat.

Prostia omului modern: ignorarea completă a virtuţii

Omul se afl ă în situaţia concretă de a suporta consecinţele acestei răni originare care constă într-o anarhie interioară ce poate dura până la sfârşitul vieţii sale. El asistă neputincios la spectacolul luptei sale interioare. Această stare actuală a ome-nirii nu este starea normală în care ea a fost creată şi putem afi rma fără să greşim că lumea aşa cum o vedem noi astăzi se afl ă într-o stare anormală. Umanitatea în care trăim şi în care suntem incluşi şi noi este o umanitate bolnavă. Cine şi ce anu-me ne poate ajuta să ieşim din această stare de anormalitate? Acel cineva cu siguranţă că este numai Cristos, dar El cere şi colaborarea noastră, efortul nostru personal atât cât ne stă nouă în putinţă. Există în noi o putere care ne poate ajuta şi această putere este ceea ce numim virtute.

Contrar opiniei, micimii de gândire şi a prejudecăţilor din societatea modernă căci societatea modernă trăieşte cu foarte

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

184

multe prejudecăţi şi idei contrafăcute, virtutea are un rol cura-tiv, vindecător pentru om5.

Medicina de astăzi consideră omul ca o totalitate şi o unita-te şi realizează cum sănătatea este un echilibru de viaţă a dife-ritelor organe şi a diferitelor zone ale fi inţei umane. Să nu ui-tăm că omul este constituit din mai multe zone ale fi inţei cum ar fi zona fi zică, zona afectivă – psihologică şi zona spirituală. Sănătatea psihologică va consta din unifi care internă, armoni-oasă, respectuoasă a diferitelor afecte şi nevoi. Dreptatea ori-ginară care era un dar al lui Dumnezeu făcut omului, conferea la început această sănătate psihică. După păcat această sănă-tate psihică nu mai este un element de plecare pentru om, ea devenind o realitate de cucerit, un punct de sosire. Virtutea care înainte de păcat era un dar inclus în dreptatea originară acum a devenit o realitate de obţinut prin efort şi luptă. Tre-buie să ştim că pacifi carea şi unitatea interioară pe care o rea-liza darul dreptăţii originare nu va fi niciodată regăsită în în-tregime pe acest pământ.

Corneille spunea că “asupra pasiunilor mele, voinţa mea suverană este o utopie”, în sensul în care utopia era înţeleasă de Thomas Morus ca un “loc bun” ce se afl ă mereu în faţa noastră şi care rămâne mereu de realizat. Sexualitatea şi vio-lenţa interioară a omului după păcatul originar au devenit anarhice şi nu sunt niciodată perfect integrate pe acest pă-mânt. Suntem şi rămânem nişte fi inţe fragile, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să demisionăm.

Creşterea psihică a omului este mai asemănătoare cu creş-terea unei plantei decât cu aceea a unui animal. Creşterea ani-malului se opreşte în momentul în care a ajuns la vârsta adul-tă, dar vegetalul ca de exemplu copacul creşte mereu şi nu încetează niciodată să crească. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu virtuţile la om. Desigur, depăşim anumite praguri, devenim din ce în ce mai răbdători şi serviabili dar trebuie să abando-năm cu umilinţă dorinţa şi posibilitatea unei stăpâniri perfec-te, a unui control absolut asupra noastră.

5 PASCAL IDE, op.cit. p. 22

Iosif Tiba

185

Un om nu este cu adevărat adult decât dacă acceptă că exis-tă în el însuşi zone de rezistenţă şi de obscuritate pe care nu le poate domina şi nu le poate cunoaşte în totalitate. Accesul la maturitate se face prin asumarea propriilor vulnerabilităţi, a propriilor sale falii. Ar fi o iluzie să credem că într-o zi vor fi înlăturate în totalitate.

Este important să fi m prudenţi cu persoanele din jurul nos-tru care ne adulează exagerat şi ignoră slăbiciunile şi faliile noastre. Să ne temem să dăm o imagine despre noi înşine lip-sită de orice fragilitate: perfectul este la fel de insuportabil cum este de neimitat şi inexistent.

Educaţie doar pentru a fi inginer sau pentru a fi om?

Astăzi ne concentrăm şi vorbim de educaţie şi formare pen-tru a deveni manager, inginer, director sau specialist în cutare domeniu dar ne displace ideea unei educaţii şi a unui efort pentru a deveni om. Omul de astăzi cunoaşte foarte puţin des-pre ceea ce este omul, cum funcţionează şi este o mare proble-mă a societăţii moderne. Pentru a-şi duce umanitatea sa la împlinire el are nevoie de cunoaştere de sine, de efort, de mun-că personală şi de o educaţie susţinută. Toate acestea se fac printr-o lentă şi progresivă stăpânire de sine, printr-o lentă reluare în propriile mâini a sensibilităţii personale. Acest efort şi această transformare constituie misiunea şi rolul virtuţii.

De exemplu, virtutea dreptăţii ne deschide spre iubirea ce-luilalt, iar curajul şi temperanţa reglează cele două mari afecte ale sensibilităţii noastre care sunt respectiv violenţa şi iubirea (în special cea erotică). În toată această problematică virtutea joacă în sânul umanităţii noastre rănite un rol terapeutic şi de vindecare. Ea nu face decât să ne conducă spre fericire şi ne echipează de tot ce avem nevoie pentru drumul ce conduce la împlinire.

Copilul lăsat singur şi abandonat propriei lui plăceri va ră-mâne un egoist, căci virtutea este mai lentă în a se pune în mişcare singură, în timp ce sensibilitatea se trezeşte şi se mişcă

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

186

mai repede şi mai puternic în el. Ştim cu toţii că voinţa omului este deschidere şi dăruire de sine şi de aceea educaţia şi virtu-tea sunt necesare pentru a trezi şi educa voinţa care doarme şi care este mai lentă. Tot virtutea va fi aceea care va domestici sensibilitatea care este mai vie şi mai anarhică.

Omul este exact ca o casă de construit care are nevoie de timp pentru a o construi. Nu se construieşte la întâmplare şi se aşează bine părţile unele în raport cu celelalte pentru a fi solidă. Casa nu este terminată decât dacă suntem stăpâni la noi în casă. De asemenea nici virtutea nu se dobândeşte într-o singură zi. Ea presupune o creştere constantă, armonioasă şi oferă un adevărat echilibru interior. Tot virtutea este aceea care ne ajută să fi m stăpâni la noi acasă şi stăpâni pe noi înşine căci dacă suntem dominaţi de cutare sentiment, afect sau pati-mă înseamnă că nu suntem liberi şi stăpâni la noi acasă.

Să ieşim din prejudecăţile şi necunoaşterea virtuţii

Ce este virtutea? Virtutea este o dispoziţie (înclinaţie) inte-rioară stabilă obţinută prin acte repetate, în săvârşirea cu uşu-rinţă şi fără eroare a actelor bune6.

O dispoziţie stabilă : dispoziţia este atât un « a avea » cât şi o « fi inţă », ceva existent deja în noi. De ce ? Pentru că dispozi-ţia-înclinaţia pe care o am nu este creatoare a fi inţei mele, ci este primită de la fi inţa mea şi precedată de fi inţa mea. Dispo-ziţia sau înclinaţia este acolo pentru a prelungi fi inţa mea şi pentru a da o mai mare consistenţă fi inţei mele. Nu pot să în-văţ să devin drept sau corect decât pentru că am o capacitate relaţională pe care o chemăm voinţă. Nu pot obţine stăpânirea de sine decât pentru faptul că am pulsiuni. Mai întâi avem fi -inţa iar această abundenţă a fi inţei este dispoziţia. De exem-plu, nu obţinem o memorie foarte bună decât pentru că sun-tem deja în posesiunea acestei capacităţi care este memoria.

Omul are dispoziţii interioare către ceva pentru că este ne-perfecţionat şi prin aceste dispoziţii este chemat să se perfecţi-

6 Ibidem, p. 24

Iosif Tiba

187

oneze. Este important să ştim să distingem fi inţa omului de dispoziţiile sale căci nu putem să-l reducem pe om la dispoziţi-ile şi la înclinaţiile sale. Omul este om chiar şi atunci când nu este umanizat şi deci este demn de respect.

Omul se naşte copil, “infans”, adică fără cuvânt, fără lege şi deci psihic este moale. Copilul primeşte mai întâi principiul său de creştere din exterior, de la părinţi şi societate: este vor-ba despre legi, interdicţii, limite care sunt exprimate prin in-termediul cuvântului. Dar tot el trebuie să interiorizeze aceas-tă lege şi să o facă să devină proprie, să devină a sa şi numai atunci el trece la stadiul de vertebrat, de om adult care stă pe picioarele lui. Nu mai acţionează pentru că aşa spune tata ci pentru că din interior el înţelege şi vede acest lucru.

Virtutea este o dispoziţie stabilă: raţiunea ultimă a virtuţii ca dispoziţie stabilă este faptul că ea se înregistrează, se gra-vează, se încrustează în psihismul nostru. În acest sens virtu-tea se opune calităţilor fi zice care sunt mai întâi dispoziţii ale trupului, chiar dacă ele presupun şi intervenţii ale psihismului. Deviza omului virtuos este: «eu sunt ceea ce vreau să devin».

Virtutea este o dispoziţie stabilă obţinută prin repetiţie. Ci-neva spunea că este foarte lung drumul pentru a face un om. După cum casa omului nu se ridică decât etaj după etaj, cără-midă după cărămidă, la fel este şi cu omul. Timpul nu respectă ceea ce facem fără el. Bismark îi spunea soţiei lui: «Doamnă, puneţi-vă bine în cap că eu nu m-am căsătorit cu dumneavoas-tră pentru că vă iubeam, ci pentru a vă iubi».

Legea repetiţiei este valabilă pentru psihic după cum este valabilă şi pentru fi zic. După cum nu de azi pe mâine, ci mul-tiplicând micile experienţe, încercări, şi acceptând că facem şi erori învăţăm să devenim şef de fi rmă, tot aşa trebuie să exer-săm şi să transpirăm pentru a face să crească în noi forţele conştiinţei şi ale virtuţilor. Este evident că virtutea este rodul educaţiei, ea are la bază repetiţia şi aceasta presupune două lucruri care nu sunt iubite în ziua de astăzi : repetiţia şi un educator.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

188

Exemplul acesta ne ajută să înţelegem mai bine. Într-o zi, în magazia casei, mama îi dă fetei sale un borcan cu dulceaţă să îl ducă în bucătărie. În timp ce urca scările, pe la jumătate, fetiţa începe să strige : «Mamă, ajută-mă, mamă vino repede!» Mama se precipită crezând că fetiţa a căzut pe scări, dar nimic din ceea ce credea ea nu s-a întâmplat. De fapt, copilul deveni-se conştient că singur, fără prezenţa mamei sale, nu ar rezista tentaţiei de a mânca din borcanul cu dulceaţă şi de aceea şi-a chemat mama în ajutor.

Ceea ce este adevărat este faptul că lumea aparţine cu ade-vărat aceluia care acceptă umila repetiţie a cotidianului. Dar această apropriere a repetiţiei cotidiene este rodul şi faptul edu-caţiei şi, deci al unei persoane care ajută. Fără un tutore care susţine şi orientează, totul se poate termina cu un dezastru.

Dispoziţia derivă dintr-o obişnuinţă, iar obişnuinţa este un habitus obţinut prin repetiţie. Habitusul sau obişnuinţa este deci o manieră de a utiliza bine psihismul său. Există două ti-puri de obişnuinţe sau dispoziţii : cele bune, pe care le numim virtuţi, şi cele rele, pe care le numim vicii.

Vocaţia omului este fericirea şi este bun şi moral tot ceea ce este sursă de fericire. Nu devenim virtuoşi pentru plăcerea vir-tuţii de a ne stăpâni, cum făceau stoicii. Virtutea nu este doar o simpla mască. Din contră, ea demască propriile noastre vir-tualităţi pentru a ne permite să atingem în mod plenar scopul şi fi nalitatea noastră. Numai fi ind drept şi prudent voi putea să mă realizez în mod plenar într-o viaţă de prietenie şi de dăruire de sine. În mod invers, laşitatea, lenea, instabilitatea afectivă şi minciuna fac ca proiectul unei căsătorii să devină foarte periculos şi instabil.

A iubi virtutea doar pentru virtute ne face să cădem în or-goliul stoic şi este la fel de periculos ca şi laxismul. Virtutea ne deschide spre capacităţile care dorm în noi înşine şi care sunt închise ca într-o închisoare. Într-un fel virtutea depliază capa-cităţile noastre, le desface şi ne ajută să ne dăruim mai mult şi în felul acesta găsim şi fericirea noastră. În timp ce pasiunile prost orientate ca de exemplu mânia, ne închid ca într-o închi-

Iosif Tiba

189

soare, virtutea ne desface şi ne împinge spre eroism adică spre tot ce este mai frumos şi mai bun în noi. În acelaşi timp trebu-ie să acceptăm faptul că atunci când spunem educaţie spunem şi dreptul la eroare.

În concluzie putem spune că virtutea este o supradoză de fi inţă, o supradoză de umanitate, este o creştere în fi inţă7. Vir-tutea este o energie care ne vivifi că din interior şi care se face una cu noi înşine. Delectarea este fără îndoială indiciul cel mai bun şi mai agreabil al persoanei care a dobândit obişnuinţe bune. Habitusul sau obişnuinţa nu este o a doua natură ci na-tura umană dezvoltată şi împlinită ce se întoarce spre scopul şi fi nalitatea ei. Şi acest scop, această fi nalitate a fi inţei umane este iubirea care aduce cu sine şi fericirea.

Virtutea nu ne face numai autonomi în raport cu celălalt, ea ne face şi stăpâni pe noi înşine. Educaţia permite ca noi să nu fi m sclavi ai pasiunilor noastre, ne ajută să nu părăsim ser-viciul sub presiunea primului impuls care vine sau să ne des-curajăm la primul obstacol. Virtutea, prin educaţie ne forjează din interior în cotidian şi ne pregăteşte la marile chemări ale vieţii : a întemeia o familie, a se împlini în munca sa, a face un proiect.

III. Pseudo-virtuţile societăţii moderne

Virtutea între două spontaneităţi

Trebuie evitate trei concepţii eronate despre virtute care sunt foarte vehiculate şi în vogă în lumea de astăzi. Nu trebuie să confundăm virtutea şi sentimentul. Când simţim emoţii şi sentimente de milă şi compasiune în faţa sărăciei şi a suferin-ţei celuilalt nu este neapărat o virtute. Trebuie să înţelegem bine că virtutea nu este generatoare de bunătate afectivă (doar sentimente şi emoţii), ci este cauza unei bunătăţi efective (care trece la fapte). Nu suntem buni pentru că ne simţim buni. Sem-nul şi indiciul distinctiv pentru a detecta virtutea bunătăţii

7 Pascal IDE, op. Cit., p. 31

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

190

este faptul că ea nu ne face să revenim asupra noastră înşine, nu se opreşte doar la a se complace în sentimente ci ne orien-tează în mod efectiv şi concret prin fapte bune spre celălalt. Virtutea nu este repliere în sine, închidere în egoismul său, ci capacitate de dăruire de sine şi de deschidere spre celălalt.

Virtutea nu are scopul de a ne a mişca doar afectul, de a ne strânge inima în faţa suferinţei celuilalt, ci ea ne dă forţa să mergem să dăm o mână de ajutor celui afl at în suferinţă.

Virtutea este o dispoziţie la fapte şi nu o dispoziţie doar la sentimente, căci, dacă sentimentul nu este virtute, el nu se opu-ne virtuţii şi poate fi condiţia care declanşează acţiunea.

Este la modă astăzi ispita de a accentua doar un anumit aspect al fi inţei umane fără a-l situa în ansamblul global al persoanei: este vorba despre aspiraţia omului la spontaneitate.

Avem astăzi tendinţa de a confunda şi de a identifi ca adevă-rul cu spontaneitatea şi de a suspecta de ezitare tot ce pare mai bine construit şi mai elaborat. În felul acesta cineva poate să-şi înşele soţia lui cu multă autenticitate interioară şi să constru-iască o nouă familie în numele adevărului spontaneităţii unei iubiri pasionale foarte arzătoare şi sincere8.

Trebuie spus că spontaneitatea la care omul aspiră nu este un punct de plecare, căci este o spontaneitate înşelătoare şi iluzorie supusă capriciilor afectului şi pasiunilor, ci este un punct de sosire. Adevărata spontaneitate este la capăt şi este vorba de spontaneitatea virtuţii. Spontaneitatea virtuţii apare ca un rezultat ce este de dorit, dar care nu are nimic imediat şi compulsional. Spontaneitatea adevărată nu este impulsul sau sentimentul orb care amputează orice deliberare, ea este punc-tul culminant de integrare a tuturor aspectelor persoanei umane.

Există astăzi tendinţa de a înlocui virtuţile prin tehnici şi metode în relaţiile de prietenie, în relaţiile de la serviciu şi pentru a reuşi în viaţă9. Este o mare eroare, căci nu putem

8 LEON-JOSEPH SUENENS, Culte du moi et foi chretienne, Paris, DDB, 1982

9 DE DALE CARNEGIE, Comment se faire des amis.

Iosif Tiba

191

reduce virtutea la ştiinţă şi nici educaţia doar la instrucţie: inteligenţa nu este inima.

Fiecare om se naşte cu un capital de capacităţi oferite deja şi fi ecare este supus unui anumit număr de condiţionări înnăs-cute sau obţinute. Câmpul necultivat care este persoana uma-nă în punctul ei de plecare nu va putea dărui în mod indiferent orice fel de roade: unii vor dărui mai mult decât alţii. Cum se explică această situaţie?

Va trebui să observăm că în persoana umană se afl ă două realităţi: caracterul şi temperamentul. Caracterul este cum in-dică şi numele, ceea ce mă caracterizează, este punctul de ple-care, este informaţia de la început. Temperamentul implică ceva ce trebuie temperat şi domolit. Ori ceea ce este de tempe-rat în fi inţa noastră este caracterul. Temperamentul este tot ceea ce fac din condiţionările interne si externe prin educaţia virtuoasă a caracterului meu. Desigur caracterul nu este mo-delabil la infi nit, dar depinde de mine să-l stăpânesc şi să-l fac să dăruiască ce este mai bun în el.

Ceea ce este valabil în plan afectiv este valabil şi în plan intelectual. Câte inteligenţe strălucite rămân fără efecte con-crete pentru că nu au o disciplină şi o muncă susţinută. Nu trebuie să confundăm caracter şi temperament chiar dacă al doilea se fundamentează pe primul: eu sunt mult mai mult ceea ce vreau să devin decât ceea ce sunt la origine. Caracterul este mai puţin un capital cât o sămânţă şi chiar şi cea mai bună sămânţă nu dă roade dacă nu este lucrată şi nu se ve-ghează atent asupra ei.

Rolul, pe care instinctul îl are în viaţa animalului pentru a supravieţui şi a-şi îndeplini menirea, îl are pentru om virtutea. Nu vrem să negăm că noi oamenii suntem condiţionaţi, însă aceste condiţionări privesc trecutul nostru şi arheologia pro-funzimii noastre. Or, virtutea şi libertatea privesc spre viitor şi sunt orientate să realizeze menirea şi fericirea omului. Depin-de în mare parte de noi să punem centrul de greutate în ceea ce este superfi cial sau în ceea ce este mai înalt şi frumos.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

192

Virtutea nu este ceea ce crede prejudecata şi ignoranţa omului modern, duşmanul intim al libertăţii. Ea nu pietrifi că omul în fapte voite interzicându-i spontaneitatea. Această opi-nie provine de la o confuzie foarte frecventă în ceea ce priveşte obişnuinţa ca repetare monotonă. Aici este vorba despre obiş-nuinţa în sensul negativ de rutină, de monotonie, de lipsă de noutate şi care este o caricatură degenerată a obişnuinţei vir-tuţii. Însă această confuzie are rădăcini mult mai profunde, căci ea se alimentează dintr-o concepţie eronată despre liber-tatea umană.

Să formulăm această concepţie eronată sub forma unei obiecţii: libertatea este indeterminare. A împrumuta cutare drum, ca, de exemplu, cel al virtuţii, înseamnă a elimina celă-lalt drum al viciului şi, deci, înseamnă a mă limita. Exemplul este un pic grosolan, dar ideea de bază este aceeaşi. Obiecţia aceasta uită să distingă două feluri de indeterminare: cea acti-vă şi cea pasivă.

Indeterminarea activă precede actul: ea vine din multiplici-tatea alegerilor posibile. Indeterminarea pasivă urmează ac-tul: ea se datorează faptului că, oricare ar fi binele ales, niciun bine nu poate determina voinţa mea şi deci eu rămân apt să iau o decizie contrară. De aceea, căsătoria nu este un punct de sosire, ci un punct de plecare căci presupune o alegere cotidia-nă. Această alegere cotidiană nu este pentru a pune totul sub semnul întrebării, ci pentru a face un act de libertate şi a nu cădea în rutină. Rutina este drumul cel mai sigur care poate conduce la a revoca totul. Ce este mai eliberator şi mai folosi-tor pentru om: faptul de a rămâne mereu ezitant între o mie de parteneri sau a alege de a-şi face viaţa sa cu unul dintre ei?

La fel şi virtutea este de partea indeterminării active. Este adevărat că ea mă orientează într-un sens, dar este un sens ales de mine prin care îmi exersez libertatea şi prin care nu încetez de a-mi ţine viaţa în mâini şi de a rămâne liber.

Obişnuinţa monotonă, rutina este într-un fel înlocuitorul virtuţii la persoana inconştientă care pleacă spre ceva fără să se gândească şi să prevadă. Iată de ce virtuosul este cu totul

Iosif Tiba

193

altceva decât un om de rutină. El chiar este omul cel mai im-previzibil căci el nu reacţionează la evenimente conform auto-matismelor sau obişnuinţelor, ci conform unei decizii de fi eca-re dată inventată şi adaptată de prudenţa sa la situaţia şi contextul concret10.

IV. Merită să cultivăm virtutea? Ce spuneţi?

În cele din urmă am putea spune că virtutea evită dubla capcană a extremelor: aceea a apei stătute precum şi aceea a torentului imposibil de stăpânit. Virtutea este acest fl uviu care curge calm, liniştit şi care nu ezită la un moment dat să-şi ara-te frumuseţea şi energia într-o cădere splendidă. Virtuosul dă-ruieşte ce-i mai bun din el însuşi pe un fond de regularitate liniştită şi nu sub loviturile deprimării sau ale instinctului de moment.

Virtuţile morale şi virtuţile intelectuale

Virtuţile se repartizează în mod clasic în două mari catego-rii: intelectuale şi morale. Cum numele o indică, virtutea inte-lectuală perfecţionează inteligenţa, în timp ce virtuţile morale au ca obiect moravurile. Morala se referă la un mod de viaţă, ori tocmai afectivitatea noastră sensibilă şi voluntară dirijează viaţa. Virtuţile morale au ca funcţie să umanizeze afectele şi sentimentele noastre. Dar acest lucru nu înseamnă că inteli-genţa nu are niciun rol în cotidianul nostru. Din contra, inte-ligenţa hrăneşte afectivitatea, căci ea nu doreşte şi nu vrea decât ceea ce cunoaşte. Cu toate acestea, chiar dacă inteligenţa intervine, rolul său nu este decât parţial.

Într-un cuvânt, inteligenţa caută adevărul, în timp ce afec-tivitatea şi voinţa caută binele. Omul nu acţionează numai pentru că o realitate îi apare adevărată şi pentru că o cunoaşte, ci şi pentru că ea îi apare ca fi ind bună şi deci de dorit.

10 MICHEL LABOURDETTE, Les vices et les péchés, Polycopie de theologie morale, Toulouse, 1958-1959, pp. 1 si 2.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

194

Să facem un mic rezumat: virtuţile intelectuale sunt ordo-nate spre creşterea vieţii inteligenţei în timp ce virtuţile mora-le sunt deschise către viaţă, fericire şi perfecţionează în mod deosebit afectivitatea şi voinţa.

Fiecare om este chemat să folosească trei mari câmpuri ale realului: lucrurile, ideile şi persoanele11.

Se spune că un om la 40 de ani trebuie să fi făcut un zid, o carte sau un copil. Am putea adăuga faptul că în maniera sa ar trebui să le fi făcut pe toate trei dacă nu vrea să se simtă frus-trat într-o zonă a fi inţei sale. Esenţialul constă în faptul că o persoană nu este împlinită, echilibrată şi la limită viabilă de-cât dacă ea nu este atrofi ată într-unul din aceste trei domenii. Un intelectual, de exemplu, trebuie să aibă un minimum de viaţă relaţională, să ştie să se îmbrace, să ştie să mănânce, dacă vrea să supravieţuiască.

Această distincţie tripartită presupune existenţa a ceea ce noi am numit virtuţi. Cum inteligenţa este când teoretică, când practică, buna gestiune a lucrurilor depinde de ceea ce noi nu-mim virtuţile intelectuale în timp ce relaţia noastră cu persoa-nele din jur este legată de virtuţile morale. Prima persoană de care noi trebuie să ne ocupăm suntem mai întâi noi înşine.

Omul este aşezat pe un scaun cu trei picioare şi nu trebuie să neglijeze niciunul dacă nu vrea să se găsească în dezechili-bru. Însă rămâne valabil faptul că un picior al scaunului este mai purtător decât celelalte: este acela pe care este gravat nu-mele de inimă şi de care sunt legate virtuţile morale. Virtutea morală este decisivă pentru om: « Omul simplu care simte vede mai bine şi mai corect decât savantul ». De ce? Aristotel spune că singură virtutea morală îl face pe om bun iar virtutea inte-lectuală nu îl face bun decât în mod parţial. De fapt, virtutea morală conduce viaţa noastră şi decide califi carea noastră eti-că, în timp ce virtutea intelectuală nu ne afectează decât în parte. O inteligenţă ieşită din comun care se bazează pe un psihism fragil şi slab nu este de niciun folos.

11 Pascal IDE, op.cit., p.46

Iosif Tiba

195

Inima este chemată să orienteze viaţa omului, iar inima este perfecţionată de virtuţile morale. Trebuie să precizăm că nu este vorba despre o inima ruptă şi separată de creier, de inteligenţă, ci este vorba de o voinţă iluminată de inteligenţă. De altfel, vom vedea că există o virtute specială care face jonc-ţiunea şi articularea între virtuţile morale şi cele intelectuale şi participă din ambele categorii: este vorba despre virtutea prudenţei.

Există un mare pericol în lumea actuală şi anume de a pri-vilegia educaţia inteligenţei, or acest lucru înseamnă a reduce educaţia la o simplă instrucţie şi riscăm să deconectăm pe vii-torii adulţi de real.

Virtuţile morale şi virtuţile cardinale

Păcatele capitale nu sunt neapărat păcatele cele mai grave. De exemplu, lăcomia este un păcat capital şi cu toate acestea foarte rar este un păcat grav, în timp ce păcate foarte grave ca blasfemia sau asasinatul nu sunt repertoriate ca fi ind păcate capitale. Prin analogie vedem în diferite ţări capitale care nu sunt neapărat oraşele cele mai importante ale ţării respective. Capital provine din latinescul caput, capitis care înseamnă cap. Un păcat, o greşeală capitală este un păcat care se afl ă la originea altor păcate: primatul său este genealogic. Păcatul mâniei, în general puţin grav, conţine în el germeni redutabili cum ar fi blasfemia şi asasinatul. Iată de ce trebuie acordată o mare atenţie păcatelor capitale şi combătute cu prioritate, căci ele se afl ă la originea multor rele din viaţa omului.

Virtuţile cardinale sunt fundamentale şi structurante pen-tru persoana umană. Ele sunt o piesă esenţială pentru struc-turarea morală a persoanei deoarece permit omului să articu-leze acţiunea sa şi să o deschidă fericirii la care persoana este chemată. Ele sunt fundamentele structurării noastre interne şi mijloacele necesare pentru a obţine fericirea la care suntem chemaţi. A se antrena în obţinerea virtuţilor morale este un exerciţiu de primă urgenţă pentru umanizarea noastră. Virtu-

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

196

ţile cardinale sunt ca fundaţiile care nu se văd dar care susţin tot edifi ciul armonios pe care fi ecare om este chemat să îl facă din viaţa sa. Ele sunt fundamentele personalităţii noastre.

1. Virtutea care perfecţionează inteligenţa practică este prudenţa.

2. Virtutea care perfecţionează afectivitatea este dreptatea.3. Virtutea ce perfecţionează prima facultate afectivă sensi-

bilă, apetitul irascibil, este forţa.4. Virtutea ce perfecţionează a doua facultate afectivă sen-

sibilă, apetitul concupiscibil, este temperanţa.Virtutea nu este altceva decât iubirea a ceea ce trebuie să

iubim. Alegerea acestui bine defi neşte prudenţa; a nu fi detur-nat de nicio difi cultate de la acest bine este forţa; a nu fi distras de nicio plăcere este temperanţa şi de niciun orgoliu este drept-atea12.

Voinţa, în starea actuală a umanităţii nu este în mod auto-mat şi spontan deschisă spre celălalt. Egoismul este primul refl ex al copilului şi educaţia trebuie să-l ajute să se deschidă celorlalţi, să se descentreze din sine, învăţând să dăruiască fi -ecăruia ceea ce îi este datorat şi să dăruiască gratuit fără do-rinţa de a primi ceva în schimb.

V. Prudenţa sau guvernarea de sine

O maximă din evul mediu spunea că cel mai inteligent să studieze, cel mai pios să se roage şi cel mai prudent să guver-neze.

Prudenţa este virtutea raţiunii ce dirijează în mod drept şi corect acţiunea, spunea Aristotel. De la prudent vine termenul providenţă. Prudentul este providenţă pentru el însuşi şi pen-tru ceilalţi. Termenul providenţă vine din latinescul «provide-re», care înseamnă «a vedea înainte», «a observa de dinainte». Prudenţa este acea capacitate de a vedea ceea ce este cel mai

12 SF. AUGUSTIN, Cité de Dieu, L.14, cap. 6 ; şi Epîtres, 155,4(13) pasa-jele sunt citate de Augustino TRAPE, Saint Augustin, Paris, Fayard, 1988, p. 20.

Iosif Tiba

197

bine de făcut în mod concret pentru a realiza scopul sau fi nali-tatea.

Prudenţa este acel sens al adaptării mijloacelor la scop şi fi nalitate. Propriul virtuţii prudenţei este de a ajuta omul să-şi ajusteze mijloacele la scopul şi la fi nalitatea lui. În consecinţă prudenţa este prin excelenţă virtutea acţiunii: este prudent acela care ştie să-şi guverneze viaţa. Prudenţa este cel mai mare dar al cerului spunea Eschil, iar Aristotel spunea că pru-denţa este virtutea proprie guvernării.

Prudenţa este virtutea inteligenţei sau virtutea inimii?

Prudenţa este o calitate a inteligenţei. Este înainte de toate o lumină pentru acţiunea noastră şi pentru că este vorba de virtute, este o lumină interioară. Este propriu raţiunii noastre de a ne lumina. Iată de ce prudenţa este o dispoziţie a inteli-genţei. De fapt numai refl ectând învăţăm să discernem fi nali-tatea şi mijloacele.

Acest sens al unei bune ajustări a mijloacelor faţă de scop şi fi nalitate pe care o gestionează prudenţa nu este ceva spon-tan ci presupune faptul de a se opri, a refl ecta şi a cântări lu-crurile. Dacă prudenţa este o virtute a inteligenţei, este pentru că voinţa este ca o celulă foto-electrică care reîncarcă bateriile la lumina raţiunii.

Prudenţa este o calitate a inteligenţei practice

Prudenţa este o virtute intelectuală sau morală? Am văzut că virtutea intelectuală perfecţionează inteligenţa, în timp ce virtutea morală desăvârşeşte omul perfecţionând integralita-tea acţiunii sale. Răspunsul este simplu. Prudenţa este mai de-grabă virtute intelectuală prin subiectul pe care se bazează şi care este inteligenţa şi este virtute morală prin obiectul şi fi na-litatea sa13. Prudenţa nu este o calitate speculativă, nici teore-

13 PASCALE IDE, op. cit. p. 67

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

198

tică, ci mai degrabă practică. Aceasta înseamnă că prudentul este un om al concretului care judecă situaţiile singulare.

Putem spune că prudenţa este un fel de înţelepciune prac-tică. De fapt prudentului i se cere să aibă mereu în faţa ochilor fi nalitatea la care trebuie să ajungă pentru a-şi adapta mijloa-cele necesare. În aceasta constă sensul practic al prudenţei. Aristotel spunea că prudenţa este înţelepciunea în ordinea practică.

Prudenţa nu este numai o cunoaştere generală şi adesea teoretică a acţiunii de îndeplinit. Un medic care prescrie anu-mite perfuzii trebuie să fi e primul să poată să o facă. Prudenţa este această virtute rară care echilibrează sensul fi nalităţii şi sensul mijloacelor. Prudenţa presupune o iubire şi nu un dis-preţ al acţiunii şi nu poate fi redusă doar la simpla intenţie.

Prudentă şi conştiinţă14

Ce este conştiinţa? Conştiinţa este acea lumină interioară imediată şi evidentă care nu priveşte decât principiile univer-sale şi foarte generale ale vieţii morale. Este ceea ce în teologia morală se numeşte «sindereză». Conştiinţa este aceea care ne va dicta că trebuie să acordăm ajutor săracilor din Somalia, dar nu este ea aceea care ne va spune la ce organism să apelăm şi dacă este prudent să fi nanţăm pe cutare sau cutare fără să ştim unde merg banii.

Vom vedea cum un act nu este cu adevărat uman decât dacă el ia în considerare aceste două aspecte incluse în orice acţiune: singularul şi universalul15. Lumina indispensabilă dar generală a conştiinţei trebuie să fi e preluată şi însoţită de prudenţă a cărei activitate este de a integra toate aceste aspecte multiple şi a le adapta la situaţia concretă adică la singular. Putem spune că spontaneitatea conştiinţei este, fără îndoială, autenticitate dar nu în acelaşi timp şi adevăr, căci adevărul este adecvarea sau adaptarea la realitatea exterioară şi obiectivă.

14 Aici vorbim de conştiinţa morală şi nu de conştiinţa psihologică15 PASCALE IDE, op. cit. p. 69

Iosif Tiba

199

Conştiinţa omului nu este un oracol magic ci un organ care trebuie să se dezvolte pentru a deveni adultă şi matură. Esenţi-al este să sesizăm cum conştiinţa este relativă la cunoaşterea principiilor universale, în timp ce prudenţa este relativă la sesi-zarea dinamică şi a integrării într-un singur act a celor trei ni-veluri de universalitate (universalul, particularul şi singularul).

Conştiinţa nu este mai întâi o lumină, ci un ochi care cere lumină şi trebuie să se dezvolte pentru a deveni adultă16

Trebuie să distingem trei niveluri de universalitate : uni-versalul, particularul, şi singularul. De exemplu, putem să spunem despre Mihai că el este om, este liber şi se poate îmbol-năvi: aici avem universalul. Putem spune despre el ca este ro-mân, ardelean şi avem particularul. Putem descrie itinerariul său spunând că este căsătorit, are trei copii, a ieşit la pensie anul acesta şi avem singularul, individualul.

Prudenţa se referă la actul uman şi după cum am văzut, orice act uman ca orice realitate comportă această triplă per-spectivă : universalul, particularul şi singularul. Actul pru-dent cere să se ia în considerare într-o manieră integrală aces-te trei niveluri. A ignora circumstanţele singulare pentru a rămâne numai la principiul universal înseamnă a rămâne în pur moralism. La limită înseamnă a face ca legea să devină perversă, neîntrebându-ne dacă şi cum este aplicabilă. Uitarea sau neglijarea contextului şi a circumstanţelor particulare pot face ca norma sau legea să fi e utopică.

O altă iluzie frecventă este aceea în care cazul individual, particular ar fi o aplicare a principiilor universale şi deci, cu-noaşterea acestor principii universale ar fi sufi cientă. În aceas-tă situaţie uităm că realul, concretul este în continuă mişcare şi contingent. Un lucru este să ştim că avem nevoie de un ser-viciu, de o meserie în viaţă şi altceva este să ştim ce profesie ne convine cel mai bine ţinând cont de conjunctura actuală. Nu-mai în cazul ştiinţelor exacte cazul particular este o aplicare a legii universale.

16 Ibidem, p.71

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

200

A nu acorda atenţie decât singularului sau particularului înseamnă a dispreţui principiile universale sub pretextul că ele sunt intelectuale şi deconectate de real şi presupune riscul de a cădea într-o etică a circumstanţelor. Ori în aceste cazuri mo-rala este într-o situaţie anume dar nu este o morală a situaţiei.

Viziunea globală şi concomitentă a universalului şi a singu-larului este singura care restituie realul în toată profunzimea şi diversitatea sa. Prudentul este omul care se hrăneşte mai întâi din principiile morale universale. Acestea nu sunt înnăs-cute şi numai o refl ecţie a omului asupra naturii, asupra sen-sului vieţii îl ajută să le perceapă. La un prim nivel de univer-salitate, «decalogul sau cele zece porunci» furnizează aceste principii universale, dar trebuie concretizate şi atunci trecem din registrul principiilor universale la cele particulare. Este foarte important să ştim că aceste principii universale, din fap-tul generalităţii lor, sunt foarte sigure în ele însele, căci nivelul de certitudine creşte o dată cu universalitatea.

Primul principiu universal este : «fă binele şi evită răul», un principiu care nu suportă nicio excepţie. Napoleon Bona-parte spunea că educaţia copilului începe cu 20 de ani înaintea naşterii lui. Prudenţa, în afară de acest principiu universal are nevoie să cunoască circumstanţele singulare în care se va în-trupa şi în care se inserează acţiunea care urmează să fi e să-vârşită. Aceste circumstanţe sunt în mod infi nit variate şi complexe : nu numai că ele nu se reproduc niciodată de la o acţiune la alta, dar este chiar imposibil de a discerne absolut totul. De ce? În timp ce principiile universale nu există decât într-un număr limitat, aspectele şi circumstanţele particulare - singulare debordează capacitatea noastră de a cunoaşte acţi-unea din toate părţile, unghiurile şi aspectele. Nimeni nu poa-te să perceapă absolut toate consecinţele actelor sale.

Primele concluzii ale acestor refl ecţii ar fi următoarele: ac-tul prudenţial este destinat probabilităţii. Adevăratul prudent se hrăneşte din lecţia lucrurilor concrete mai mult decât din lecţia ideilor. Important este ca la lumina principiior universa-le să ne interesăm de situaţiile concrete din teren şi să ne lă-săm uşor penetraţi de realitatea singulară la care se aplică

Iosif Tiba

201

aceste principii generale. Este foarte important să avem sen-sul individului şi al persoanei.

Pe scurt, deci, prudenţa este în acelaşi timp o virtute inte-lectuală şi morală. La nivelul principiului universal prudenţa este mai întâi intelectuală, dar, când trecem la aplicarea con-cretă, devine o virtute morală. Nu este sufi cient să cunoaştem fi nalitatea bună, trebuie de asemenea ca voinţa să fi e înclinată şi să tindă spre această fi nalitate. Dacă iubirea şi dorinţa sunt dereglate atunci suntem deturnaţi de la această fi nalitate şi estimarea prudenţială va fi coruptă, ceea ce va face ca afecţiu-nile să aibă câştig de cauză asupra judecăţii.

Epikia

Se poate totuşi întâmpla ca situaţia concretă să contrarieze în mod punctual un principiu universal. Trebuie să recunoaş-tem că anumite circumstanţe particulare sunt de aşa natură încât ele suspendă aplicarea principiului universal tocmai în perspectiva de a respecta un bine superior şi spiritul binelui prevăzut de legea universală. Această aparentă încălcare a le-gii care nu este neascultare este chiar rodul unei virtuţi parti-culare care se cheamă epikie. Epikia este virtutea care merge dincolo de litera legii pentru a-i respecta spiritul.

Prudentul citeşte din cele două cărţi: cartea vieţii şi cartea ştiinţei morale17. Omul prudent nu a făcut de trei ori înconju-rul lumii şi nici nu a practicat peste o sută de meserii, dar el a învăţat să se îmbogăţească din fi ecare experienţă, fără să-şi dilueze certitudinile şi fără să relativizeze principiile morale. Prudentul face fl exibile principiile universale în contactul cu infi nita varietate a lucrurilor şi a situaţiilor concrete.

Defectele voinţei: abolirea sau lipsa voinţei

Voinţa omului de cele mai multe ori este slăbită şi uneori chiar blocată. Blocajul voinţei poate să se afl e :

17 Ibidem, p. 79

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

202

- la nivelul intenţiei : este absenţa motivaţiei, a dorinţei care este foarte frecventă în lumea modernă. Poate exista o lipsă de voinţă în general, care este un adevărat dezgust de a mai trăi, ce poate să intre într-un proces depresiv.

- la nivelul sfatului : este omul care nu îndrăzneşte să ceară un sfat altcuiva, care se informează în mod insufi cient. Putem păcătui prin omisiunea de a cere sfatul sau prin faptul că ne precipităm fără să cântărim sufi cient ceea ce este în fa-voarea binelui şi ceea ce este împotrivă.

- la nivelul alegerii - al deciziei : putem foarte bine să primim sau să cerem sfaturi şi totuşi să nu ajungem să ne de-cidem. Acest lucru se întâmplă, fi e că ne înecăm în masa de informaţii, fi e pentru că ne imaginăm că decizia va veni de una singură. Este nevoie de un act suplimentar şi original de liber-tate pentru ca alegerea să fi e făcută.

- la nivelul execuţiei : multe paralizii îşi au originea în incapacitatea de a concretiza sau de a face să devină carne şi oase frumoasele decizii pe care le-am luat.

Prudenţa este virtutea a cărei funcţie este aceea de a face să se acţioneze şi să se pună în practică decizia luată. Scopul sau fi nalitatea este termenul ce trebuie atins şi nu acţiunea în ea însăşi. De aceea prudenţa trebuie să facă apel la sfat, la gândi-re şi refl ecţie căci este important şi util să gândeşti înainte să acţionezi. Şi pentru ca actul prudent să fi e făcut este nevoie să se treacă la execuţia a ceea ce s-a decis. Prudenţa este virtutea care ordonează în mod intim acţiunea umană către fi nalitatea sa. În toate acestea actul specifi c prudenţei este faptul că ea face să se treacă la acţiune, face ca actul să devină real şi pus în concret. Prudenţa este virtutea care face să se execute acţi-unea.

Înlăturarea defectelor contrare prudenţei

Virtutea morală este acea cale de mijloc între un exces şi un defect sau o lipsă. Iată câteva defecte opuse prudenţei: precipi-tarea prin panică, dezorganizarea, a nu prevedea de dinainte, absenţa coordonării.

Iosif Tiba

203

Am văzut că prudenţa îşi găseşte împlinirea în executarea acţiunii şi se alimentează dintr-o serie de demersuri anterioare:

- sensul fi nalităţii este primul: nu ştim ce mijloace să folosim decât dacă ştim fi nalitatea, scopul.

- perseverenţa: care depinde de motivaţia noastră, iar descurajările vin din motivaţii insufi ciente.

- sfatul: în domeniul sfatului trebuie să ştim să primim şi să cerem sfaturi; iar uneori trebuie să refuzăm să tranşăm un lucru dacă nu este destulă lumină căci cu cât ştim mai mult ceea ce voim cu atât execuţia este mai uşoară. Să ne punem des întrebarea: de fapt despre ce este vorba ?

- sensul realului, al realului în totalitate: omul prudent este omul principiilor şi al experienţei. Acceptarea realului şi nu fuga şi refugiul în imaginar ne face să fi m maturi.

- decizia : decizia valorează mai mult decât precizia. Ex-perienţa ne învaţă că nimic nu este perfect. A alege înseamnă în mod necesar să te limitezi iar un soţ spunea soţiei: căsăto-rindu-mă cu tine eu am spus nu la mii de alte femei. Să învă-ţăm să tăiem scurt, să ne fi xăm limite şi să nu tărăgănăm. Trebuie să ştim că în cele din urmă noi şi numai noi suntem aceia care trebuie să alegem.

- execuţia: să avem energie în execuţie, să ştim să ne afi -şăm forţa de voinţă. Să facem foarte bine ceea ce trebuie să facem: să concentrăm un maximum de energie la fi ecare lucru ce trebuie făcut.

- continuitate în efort: să perseverăm până când ne atin-gem obiectivul; să nu lăsăm nimic în suspens.

Adesea există în noi mai multă voinţă decât ne putem ima-gina.

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

204

VI. Virtuţile sunt într-o strânsă conexiune între ele

Prudenţa este cheia de boltă a virtuţilor18

Virtuţile sunt conectate între ele şi una nu merge fără cea-laltă. Nu putem să avem o virtute fără să le avem şi pe toate celelalte iar a pierde o virtute înseamnă a le pierde şi pe cele-lalte. Dacă nu înţelegem acest lucru, se datorează faptului că avem o viziune prea statică şi legalistă asupra vieţii umane.

Virtuţile sunt nişte realităţi dinamice care ne orientează spre fi nalitatea şi împlinirea menirii noastre şi ne ajută să nu deviem de la drum. Această solidaritate între virtuţi ne permi-te să atingem scopul şi fi nalitatea noastră. Ne putem întreba de ce cutare sau cutare virtute nu este prezentă în noi în timp ce ea este necesară pentru atingerea scopului. Răspunsul este că de cele mai multe ori pentru om fi nalitatea sau scopul fi nal nu mai este voit şi căutat pentru el însuşi. Ori tocmai această orientare spre fi nalitatea morală a omului este umanizantă pentru om, fără, ca cu toate acestea, să cadă în legalism.

De exemplu, un om drept şi virtuos, care săvârşeşte un rău, un păcat, pierde odată cu virtutea opusă păcatului, toate cele-lalte lucruri care îl orientau în viaţă: iubirea, dăruirea de sine. El pierde nu numai virtutea opusă păcatului pe care îl comite, dar pierde şi toate celelalte virtuţi morale. Nu înseamnă că de a doua zi va deveni dur, exploatator, indiferent, dar aceste dis-poziţii etice vor veni şi se vor instala puţin câte puţin în psiho-logia lui. În felul acesta în faţa unui obstacol difi cil ce i se va prezenta în viitor, omul, neavând în vedere fi nalitatea sa care este dăruirea de sine, iubirea dezinteresată, va experimenta în mod dur cum construcţia sa interioară s-a fragilizat şi devine neputincios.

Virtutea nu se identifi că cu împlinirea legilor, căci putem alege să respectăm cutare sau cutare regulă şi nu altele.

18 JEAN DAUJAT, « Y a-t-il une verite ? », Paris, Tequi, pp. 576-583, fraza citata este de la p. 96

Iosif Tiba

205

Organismul nostru interior etic nu creşte ca o operă de artă (mai întâi un deget, apoi o mână), ci ca un corp viu19. Embrio-nului nu-i creşte mai întâi un picior, pe urmă celălalt picior, ci toate organele şi aparatele cresc împreună într-o manieră ar-monioasă. La fel se întâmplă şi cu aceste membre ale organis-mului moral care sunt virtuţile. Este absurd să credem că pu-tem cultiva o singură virtute şi nu şi pe celelalte. Trebuie educată stăpânirea de sine în toate domeniile vieţii.

Chiar dacă nu putem avea o virtute fără celelalte virtuţi, în schimb se poate întâmpla să nu le avem pe toate dezvoltate la acelaşi nivel, după cum în embrion anumite organe se desăvâr-şesc înaintea celorlalte.

Prudenţa asigură conexiunea între virtuţi

Expresia conexiune conţine termenul nexus, adică, nod. Nodul care leagă virtuţile între ele este prudenţa, pentru că ea este aceea care priveşte fi nalitatea, scopul şi orientează toate lucrurile în funcţie de acesta. Trebuie precizat faptul că nu este vorba de o conexiune intelectuală căci ştiinţa etică ar fi sufi cientă în acest caz. La prudenţă este vorba de o orientare a întregii fi inţe care cuprinde afectivitatea, iubirea şi toate di-mensiunile omului. Virtuţile sunt conectate între ele pentru că vizează dezvoltarea omului în integralitatea sa.

Omul este un animal simbolic20

Simbol vine de la termenul grecesc «sun-balein» care în-seamnă ceea ce adună, ceea ce uneşte, ceea ce pune în comuni-une. Dia-bole care a dat naştere termenului de diavol, este ceea ce divizează, iar demonul are ca deviză «dezbină pentru a stăpâni» ceea ce este indicat în mod indirect şi de numele Sa-tana, care înseamnă acuzatorul.

19 PASCAL IDE, op. cit., p. 9620 ALBERT CHAPELLE, L’éthique comme symbolique de l’action, Bruxel-

les, ed. de l’I.E.T., 1988

Afectele şi virtuţile în dezvoltarea omului

206

Omul aspiră la unitate interioară. Nu este vorba de o unita-te simplifi catoare care ocultează diferenţele, ci de o unitate ontologică, o unitate bogată în diversitate, o unitate care este de ordinul acţiunii. Iată de ce spunem că omul este un animal simbolic pentru a semnifi ca faptul că unitatea umană este im-pregnată de multiplicitate, de bogăţie.

Una din cele mai profunde aspiraţii ale omului este pacea, a cărei cauză şi sursă este unitatea. Dar cum să realizeze omul această unitate?

În acest domeniu al unităţii intervine rolul unifi cator al prudenţei. În fapt, prudenţa unifi că energiile persoanei şi le pune în slujba unui ideal. Ea orientează şi proporţionează di-namismele şi mijloacele noastre spre atingerea fi nalităţii şi a scopului. Aici pe pământ numai caritatea care este acea iubire divină, har primit de la Dumnezeu ne poate pune în comuniu-ne de iubire şi de cunoaştere cu Dumnezeu şi cu aproapele. Acest lucru înseamnă că prudenţa nu umple şi nu realizează decât parţial dorinţa noastră de unitate. Numai caritatea, atât cât este posibil pe drumul nostru uman, joacă rolul de sănătate psihologică şi spirituală pe care dreptatea originară a omului o avea la început înainte de păcatul primilor oameni.

Iosif Tiba