NOTE DE CURS II PJDO (continuare)

Garanţii procedurale

Conţinut şi rol Garanţiile procedurale cuprind:

� Dreptul la un proces echitabil � Dreptul la un recurs efectiv � Principiul non bis in idem � Dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală

Rolul acestora este de a valorifica protecţia drepturilor materiale ale individului prin mijloacele statului de drept. Sediul materiei

� DUDO : articolele 7, 8, 9, 10, 11. � PIDCP: articolele 14, 15 � CEDO: articolele 6, 7, 13 şi art. 3 şi 4 din Ptc. nr. 7. � CADO: articolele 8, 9, 10. � CADOP: articolul 7.

Dreptul la un proces echitabil

� Totalitatea garanţiilor procedurale care permit valorificarea drepturilor protejate de instrumentele internaţionale.

� Acoperă atât perioada de desfăşurare a procesului cât şi perioada anterioară (dreptul de acces la un tribunal) şi ulterioară (dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească cu caracter obligatoriu (autoritatea lucrului judecat) şi dreptul de a obţine executarea hotărârii).

� Acoperă: - orice contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii civile - orice acuzaţie în materie penală Domeniul civil

� Se referă la “drepturi şi obligaţii” calificate ca fiind civile în dreptul intern. � Sa aibă un caracter civil sau patrimonial.

Printre acestea: - drepturile cu privire la viaţa familială - la capacitatea de exerciţiu a persoanei - la reputaţia şi integritatea persoanei - la condiţiile de detenţie - drepturile referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor, - drepturile de asigurări sociale - drepturi privind modurile de aplicare a impozitelor şi taxelor.

Nu sunt incluse: - Drepturile privind cetăţenia unei persoane - Procedurile referitoare la acordare de azil

- Procedurile legate de extrădare. - Cauzele care opun administraţia şi funcţionarii publici atunci când aceştia se află în mod

direct sau indirect în exerciţiul puterii publice. Acuzaţia în materie penală

� “Acuzaţie” – notificarea oficială care emană de la o autoritate competentă, prin care se reproşează comiterea unei fapte penale şi care, în urma unei proceduri, ar putea conduce la sancţionarea penală a persoanei în chestiune.

� Pentru a identifica “materia penală” se iau în considerare 3 criterii alternative: - calificarea din dreptul intern - natura şi gravitatea faptelor comise - scopul (punitiv, reparator) şi asprimea sancţiunilor Caracter punitiv au: - sancţiunile privative de libertate - sancţiunile pecuniare cu cuantum foarte mare sau care dacă nu sunt plătite se pot transforma în sancţiuni privative de libertate - interdicţii sub forma sancţiunilor având efecte importante asupra situaţiei personale a celui sancţionat (ex: de a exercita o anumită funcţie). Reparaţia presupune refacerea situaţiei anterioare producerii faptei sau plata unor sume pentru prejudiciul suferit. În categoria de “materie penală” intră şi unele situaţii contravenţionale reieşind din asprimea sancţiunii. Garanţiile dreptului la un proces echitabil

� Garanţii generale – aplicabile atât în materie penală cât şi civilă a) explicite – prevăzute expres de documentele internaţionale b) implicite – deduse din jurisprudenţa internaţională

� Garanţii speciale – aplicabile doar materiei penale. A. Garanţii generale Dreptul la un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege. “Tribunal” – jurisdicţie care în urma unei proceduri, califică faptele şi aplică dreptul, pronunţând o hotărâre obligatorie, cu autoritate de lucru judecat. Tribunalul trebuie să fie independent în raport cu puterea publică precum şi cu ceilalţi membri ai aceleiaşi jurisdicţii. Imparţialitatea se referă la distanţa egală în raport cu părţile implicate.

- Exigenţa ca procesul să fie echitabil implică egalitatea armelor aflate la dispoziţia părţilor. Ceea ce presupune ca o parte a unei proceduri să aibă posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi în procedură, printre care şi acuzarea. Implică şi contradictorialitatea – orice element susceptibil de a influenţa soluţia într-o cauză să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părţi, astfel încât fiecare parte să poată lua la cunoştinţă şi discuta orice probă sau argument prezentate de o altă parte în faţa instanţei.

- Publicitatea procesului – oricine poate asista la un proces. Implică posibile limitări la nivelul dezbaterilor dacă imperative ce ţin de apărarea ordinii publice, moralei, drepturilor altora o cer. Pronunţările hotărârilor trebuie să fie întotdeauna publice.

- Procesul trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil funcţie de complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, conduita autorităţilor

Garanţii implicite relevate de Comisia EDO sau de Curtea EDO

� Dreptul de acces la un tribunal – libertatea unei persoane de a introduce o acţiune în faţa unei instanţe judiciare care se va pronunţa asupra acesteia. Statul este obligat în acest sens să înfiinţeze tribunale competente, să acorde facilităţi rezonabile pentru accederea la instanţe, să asigure un dublu grad de jurisdicţie în materie penală.

� Dreptul la executarea hotărârii – voluntară sau prin executare silită cu intervenţia statului în calitate de depozitar al puterii publice.

� Dreptul la securitatea raporturilor juridice civile născute din hotărâri judecătoreşti – interdicţia pentru organele statului de a anula o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă.

� Dreptul părţilor de a fi prezente la desfăşurarea procesului implică notificarea în termen rezonabil cu privire la data audierilor şi obligă statul de a depune diligenţele necesare pentru a verifica motivele absenţei inculpatului.

� Administrarea echitabilă a probelor. Probele ilegale sau cele care nu au fost aduse la cunoştinţa inculpatului încalcă dreptul la un proces echitabil.

� Procedura se desfăşoară oral în cadrul discuţiilor situaţiei de fapt. � Procesul să fie accesibil din punct de vedere al limbii folosite ceea ce implică termene

necesare pentru traducerea actelor în cazul necunoaşterii limbii oficiale a procesului de către părţi.

B. Garanţii speciale în materie penală

� Prezumţia de nevinovăţie – garanţie împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal.

� Informarea acuzatului în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

� Dreptul de a dispune de timp şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării. � Dreptul acuzatului să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales sau de

unul stabilit din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer. � Dreptul de a solicita audierea martorilor apărării şi posibilitatea de audiere

nemijlocită a martorilor acuzării. � Dreptul la asistenţă gratuită a unui interpret.

Dreptul la un recurs efectiv

� Implică posibilitatea oricărei persoane, ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de instrumentele convenţionale au fost încălcate de a se adresa unei instanţe naţionale pentru a obţine încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat de aceasta.

� Se referă la asigurarea unei căi procedurale şi nu la însăşi garantarea reparaţiei. � Recursul trebuie să fie efectiv, adică accesibil şi adecvat. � Instanţa este înţeleasă în sens larg, în schimb eficacitatea garanţiei se va aprecia în funcţie

de capacitatea acestei instanţe de a pronunţa hotărâri obligatorii. � Acest drept are un caracter autonom – faţă de constatarea încălcării unui drept

garantat, în schimb pretinsa încălcare trebuie să se refere obligatoriu la un drept recunoscut de instrumente internaţionale.

Principiul non bis in idem

� Interzice urmărirea sau sancţionarea penală a unei persoane de către jurisdicţiile unui stat, daca aceasta a fost deja achitată sau condamnată, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceeaşi faptă, în conformitate cu legea şi procedura penală a statului în chestiune.

� Nu interzice însă cumularea unei sancţiuni penale cu una disciplinară sau referitoare la regimul vamal, cu condiţia ca acestea să nu fie calificate ca fiind penale în sens european.

� Carta europeană a drepturilor fundamentale a extins acest principiu şi la procedurile aplicabile în două state diferite ale Uniunii.

Dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală

� Oferă posibilitatea oricărei persoane declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de către un tribunal posibilitatea de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o instanţă superioară.

� Se aplică doar în materie penală. � Cuprinde atât declaraţia de vinovăţie cât şi cuantumul pedepsei. � Excepţie pot face infracţiunile minore sau judecarea în primă instanţă de către cea mai

înaltă jurisdicţie în stat caz în care hotărârea este definitivă şi inatacabilă. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară

� Statele sunt obligate să instituie un sistem de indemnizare atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru un fapt nou sau nou descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

� Nu este aplicabil în orice situaţie de anulare a condamnării sau de acordare a graţierii, ci doar atunci când apare un fapt nou sau recent descoperit, care nu a fost ascuns din culpa persoanei interesate.

� Despăgubirea trebuie să acopere atât prejudiciul material precum şi pe cel moral

II – Protecţia drepturilor economice, sociale şi culturale

Capacitate fragilă de protecţie � Nu toate drepturile al căror titular este individul beneficiază de garantare juridică

echivalentă prin atragerea unei sancţionări efective în caz de nerespectare. � Majoritatea drepturilor economice, sociale şi culturale rămân drepturi virtuale. Ele aparţin

mai curând unor deziderate, fără a se înscrie real în câmpul dreptului (Sudre, 2011). � Cu toate acestea, pe viitor ele ar putea beneficia de garanţii juridice reale. În acest sens,

statele ar trebui să lupte în primul rând cu sărăcia – cauza cea mai frecventă a încălcării drepturilor economice, sociale şi culturale.

Influenţa dezvoltării economice asupra drepturilor

� Nereglementarea şi liberalizarea, privatizarea şi alte fenomene care tind să reducă rolul statului, transferând spre piaţă funcţiile care, în mod tradiţional, erau în sarcina guvernelor a avut în numeroase ţări repercusiuni nefaste asupra dreptului la educaţie (drept cultural), la sănătate, asupra drepturilor muncitorilor şi dreptului la muncă, mai ales pentru grupurile vulnerabile (drepturi sociale şi economice).

� Prin raporturile sale Comisia pentru drepturile omului a ONU (2000, 2001) a relevat faptul că mondializarea, ca fenomen economic (tendinţa spre o economie mondială) cu rădăcini politice (guvernare planetară) are repercusiuni majore asupra disparităţii între state.

� În prezent, adesea, se pot observa încălcări masive ale drepturilor omului de către societăţi transnaţionale, organizaţii interguvernamentale, forţe paramilitare, grupuri teroriste, care nu mai sunt imputabile statelor.

Dreptul la securitate socială

� Art. 22 DUDO: “Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea sociala; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional si colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţari, sa obţină realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.”

� Art. 25 DUDO: “Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui si familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, in urma unor împrejurări independente de voinţa sa. Mama şi copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie ca sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se bucura de aceeaşi protecţie sociala.”

� Art. 9 PIDESC: “Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.”

Sistemul securităţii sociale Cf. Convenţiei nr. 102 a OIM privind securitatea socială (1952) ramurile securităţii sociale sunt:

� Îngrijirile medicale; � Prestaţiile în caz de boală; � Prestaţiile de şomaj; � Prestaţiile pentru persoanele în vârstă; � Prestaţiile în caz de accidente de muncă şi de maladii profesionale; � Alocaţiile familiale şi alocaţiile de maternitate; � Prestaţiile de invaliditate, � Prestaţiile supravieţuitorilor.

Sistemul securităţii sociale presupune: - Programe de asigurări sociale care prevăd prestaţii pentru a compensa pierderea

câştigului datorată unei întreruperi sau încetării muncii. - Programe de asistenţă socială care prevăd prestaţii menite să completeze veniturile

insuficiente ale grupurilor vulnerabile. Ambele trebuie să garanteze condiţii materiale necesare unui nivel de viaţă suficient şi să protejeze de efectele sărăciei şi insecurităţii materiale. Pentru a putea garanta dreptul la securitate socială statele trebuie să ţină cont de următoarele recomandări:

� Să stabilească un plan de acţiune naţională care să fixeze obiective şi să prevadă indicatori pentru a măsura progresul precum şi termenele precise pentru realizarea dreptului;

� Măsurile legislative adoptate ar trebui să se înscrie în perspectiva realizării progresive a acestui drept şi să nu fie discriminatorii;

� În realizarea progresivă a acestui drept trebuie supravegheată garantarea unui nivelul minim al securităţii sociale pentru grupurile sociale vulnerabile (persoanele în vârstă, copii din familiile sărace, bolnavii, persoanele cu handicap);

� Trebuie supravegheată adoptarea unor măsuri de securitate socială şi evitate măsurile regresive (cele care reduc nivelul prestărilor sau acoperirea securităţii sociale);

� Trebuie instituite căi de recurs, administrative şi judiciare, pentru beneficiarii potenţiali. � Trebuie concepute şi aplicate măsuri pentru a evita fraudarea prestărilor sociale.

Dreptul la muncă şi drepturile la locul de muncă

� Art. 23 (1) din DUDO: “Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile si satisfăcătoare de munca, precum si la ocrotirea împotriva şomajului.”

� Art. 6 din PIDESC: “1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept. 2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţelor de muncă în condiţii care garantează indivizilor folosinţa libertăţilor politice şi economice fundamentale.”

� Art. 7 din PIDESC: “Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi: a) remuneraţia care asigură tuturor muncitorilor cel puţin: (i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincţie; în special femeile trebuie să aibă garanţia că condiţiile de muncă ce li se acordă nu sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbaţii şi să primească aceeaşi remuneraţie ca ei pentru aceeaşi muncă; (ii) o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact; b) securitatea şi igiena muncii; c) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor la o categorie superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile; d) odihna, timpul liber, limitarea raţională a duratei- muncii şi concediile periodice plătite, precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare.”

Dreptul la muncă

� Protejează individul împotriva excluderii din sfera economică. � Protejează şomerii de izolare socială. � Ţine de libera alegere (art. 6.1 PIDESC): orice persoană care doreşte să muncească s-o

poată face alegându-şi liber munca. � Dreptul la muncă nu se reduce la o simplă activitate salarizată ci presupune activităţi care

răspund unor necesităţi şi prestează servicii unui grup sau societăţii, remunerate pe această bază.

� Principiul nediscriminării trebuie să stea la baza elaborării legilor privind dreptul la muncă şi realizării politicilor şi programelor privind acest drept.

� Legislaţia trebuie să vegheze la facilitarea (re)inserţiei în viaţa activă a unor categorii sociale specifice (femeile, persoanele în vârstă, cele cu handicap).

� Unul dintre obiectivele principale ale politicilor de angajare trebuie să se refere la ajutarea şomerilor şi a muncitorilor cu venituri mici prin intermediul unor programe speciale.

� Statul trebuie să pună în aplicare programe de orientare şi de formare tehnică şi profesională accesibile tuturor în mod gratuit sau la preţuri rezonabile.

Drepturile la locul de muncă Art. 7 din PIDESC garantează dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă juste şi favorabile, ceea ce presupune:

� O remunerare care să asigure un minim tuturor muncitorilor, ceea ce implică un salariu echitabil care ar garanta o existenţă decentă pentru ei şi familiile lor;

� Securitatea şi igiena muncii; � O posibilitate egală pentru toţi de a fi promovaţi fără alte considerente decât durata

serviciilor desfăşurate şi aptitudini; � Odihna şi limitarea rezonabilă a duratei muncii şi concediile periodice plătite, precum şi

zile de sărbători legale remunerate. Dreptul la un nivel de viaţă decent

� Art. 25 DUDO: “Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea si bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrană, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicala, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. Mama si copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie ca sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se bucura aceeaşi protecţie sociala.

� Art. 11 PIDESC: “1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente, precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă. Statele părţi vor lua măsuri potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa esenţială a unei cooperări internaţionale liber consimţite. 2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are orice persoană de a fi la adăpost de foame, vor adopta, individual şi prin cooperare internaţională, măsurile necesare, inclusiv programe concrete: a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte nutriţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale; b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare.”

Art. 12 PIDESC “ 1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge. 2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a asigura: a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale; c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii; d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.” Regrupează

� Dreptul la o alimentaţie suficientă � Dreptul la îmbrăcăminte suficientă � Dreptul la locuinţă � Dreptul la sănătate

1. Dreptul la alimentaţie suficientă � În ciuda reafirmării constante a necesităţii de respectare deplină a acestui drept, persistă o

diferenţă enormă între dezideratul normelor internaţionale şi realitate. � Statisticile relevă o constantă negativă în ciuda unor descreşteri uşoare a cifrelor care

arată numărul persoanelor care suferă de sub-alimentare cronică. � Dreptul la o alimentaţie suficientă este strâns legat de dreptul persoanei la demnitate şi

indispensabil pentru realizarea altor drepturi ale omului. � Acest drept este realizat atunci când fiecare fiinţă umană dispune de mijloacele necesare

pentru a avea acces la o alimentaţie suficientă. Ceea ce presupune din partea guvernelor elaborarea şi aplicarea unor strategii naţionale privind securitatea alimentară pentru cetăţenii lor.

Alinierea normelor interne la cele internaţionale în materie presupune acordarea unei atenţii deosebite nediscriminării în accesul la alimentaţie prin următoarele mijloace:

� Garantarea accesibilităţii economice şi fizice la hrană pentru toţi, inclusiv pentru persoanele vulnerabile şi pentru păturile sociale victime ale discriminărilor.

� Garantarea accesibilităţii totale, în condiţii de egalitate, la resurse economice, în special pentru femei, ceea ce presupune dreptul de moştenire şi de posesie a terenurilor şi a altor bunuri, precum şi accesul la credite, la resurse naturale şi mijloace tehnice potrivite.

� Măsuri pentru respectarea activităţii independente şi a muncii remunerate care asigură o viaţă decentă muncitorilor şi familiilor lor şi care să împiedice discriminarea la angajare pe bază de sex, rasă sau alte cauze, ceea ce ar risca să afecteze capacitatea persoanelor afectate de a se alimenta.

� Elaborarea unor programe prin care guvernele să vină în sprijinul agricultorilor, garantând, de exemplu, accesul populaţiilor autohtone la pământuri, favorizând autonomia femeilor, susţinând micii producători precum şi ţăranii din regiuni dificile (zone de munte, deşerturi).

� Furnizarea unor provizii indivizilor şi grupurilor care se află în imposibilitate de a-şi asigura necesităţile alimentare independent de voinţa lor, mai ales în urma unor catastrofe naturale sau de altă natură.

2. Dreptul la îmbrăcăminte suficientă

� Guvernele trebuie să respecte maniera de a se îmbrăca a cetăţenii lor, mai ales membrii unor minorităţi sau ai populaţiilor autohtone.

� Guvernele trebuie să protejeze de coduri vestimentare arbitrare sau discriminatorii, de hărţuire sau ingerinţe asemănătoare a unor autorităţi publice sau private.

� Ele vor pune la dispoziţia persoanelor nevoiaşe, deţinuţilor, refugiaţilor îmbrăcăminte suficientă, tipul căreia depinde de condiţiile locale: culturale, sociale, climaterice.

3. Dreptul la locuinţă

� Nu poate fi înţeles în sens restrâns ca un drept ce ar garanta un acoperiş, ci mai curând ca un drept de a trăi undeva în siguranţă, în pace şi demnitate.

� Forma extremă a încălcării dreptului la locuinţă – pierderea unui “acoperiş” – este un element constitutiv al sărăciei.

� Situaţia precară a milioane de oameni din regiuni înapoiate, suprapopulate, care trebuie să suporte condiţii climaterice rele fără a avea acces la apă potabilă sau alte infrastructuri, constituie de asemenea o negare gravă a dreptului la locuinţă suficientă.

Acest drept trebuie protejat de: � Demolările arbitrare � Expulzările forţate sau arbitrare

� Segregare etnică sau religioasă şi deplasare forţată � De discriminare � De hărţuire şi de alte atingeri asemănătoare.

Statele trebuie să creeze mecanisme judiciare, administrative sau politice care ar putea oferi recursuri persoanelor care se pretind victime ale atingerilor aduse acestui drept. 4. Dreptul la sănătate

� Art. 25 al. 1 DUDO � Art. 12 PIDESC

Din perspectivă restrânsă acest drept se aplică următoarelor domenii:

� Sănătatea mamelor şi a copiilor � Igiena muncii şi a mediului � Lupta împotriva maladiilor, prevenirea şi tratamentul acestora, inclusiv accesul la

medicamente esenţiale şi la servicii medicale de bază � Accesul la apă potabilă

Grupuri care trebuie să beneficieze de atenţie sporită

� Statul trebuie să acorde o atenţie sporită persoanelor care suferă de handicapuri fizice sau mintale, persoanelor sărace, copiilor şi femeilor, bolnavilor HIV, prin elaborarea unor politici special orientate către aceste grupuri şi prevederea unui buget pentru punerea în aplicare a acestor politici.

� Persoanele sărace trebuie să aibă acces la servicii de sănătate şi de vaccinare. � Accesul femeilor la sănătate, la servicii de planificare familială. Statele trebuie să interzică şi să elimine practicile de mutilare sexuală a femeilor.

� Să elaboreze şi să pună în aplicare programe prin care să combată mortalitatea infantilă, programe de informare despre alimentarea sănătoasă a copiilor, importanţa igienei şi prevenirea accidentelor.

� Copii cu handicap trebuie să aibă acces la educaţie, formare, îngrijiri medicale de care să beneficieze efectiv, în scopul dezvoltării şi integrării sociale a acestor copii.

� Persoanele infectate HIV trebuie protejate împotriva discriminărilor, să li se asigure examinări medicale şi să li se furnizeze medicamentele necesare în mod regulat.

Dreptul la educaţie

� Art. 26 DUDO: “Orice persoana are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie sa fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general. Învăţământul elementar trebuie sa fie obligatoriu. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie sa fie la îndemâna tuturor, iar învăţământul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit. Învăţământul trebuie sa urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane si întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale. El trebuie sa promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori.

� Art. 2 Ptc. 1 la CEDO care protejează dreptul la instruire: “ Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”

PIDESC Art. 12: “1. Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. 2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept: a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit; b) învăţământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar tehnic şi profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii lui; c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptată a gratuităţii; d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil, pentru persoanele care au primit instrucţie primară sau care n-au primit-o până la capăt; e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod continuu condiţiile materiale ale personalului didactic. 3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri. 4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de învăţământ cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate, iar educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale pe care le poate prescrie statul.” Art. 14: “Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a putut încă asigura în teritoriul său metropolitan sau în teritoriile aflate sub jurisdicţia sa obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, se angajează să stabilească şi să adopte, într-un termen de doi ani, un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat prin acest plan, deplina aplicare a principiului învăţământului primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi.” Convenţia privind drepturile copilului

� Art. 28: “1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special, statele membre vor avea obligaţia: a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi; b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie; c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate; d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la informarea şi orientarea şcolară şi profesională; e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru reducerea ratei abandonului şcolar. 2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta Convenţie. 3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în domeniul educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a analfabetismului în lume şi de a facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la

metode de învăţământ moderne. În această privinţă se va ţine seama, în special, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.

� Art. 29: “1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească: a) dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi fizice ale copilului; b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite; c) educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba sa, de identitatea şi valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care acesta locuieşte, ale ţării de origine, precum şi faţă de civilizaţii diferite de a sa; d) pregătirea copilului să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate liberă, într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi prietenie între toate popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu persoanele de origine autohtonă; e) educarea copilului în spiritul respectului faţă de mediul natural. 2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de o manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice de a crea şi conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate şi ca educaţia dată în aceste instituţii să respecte normele minimale prescrise de stat.

Elemente 1. Lărgirea accesului la educaţie 2. Libertatea de a alege tipul şi conţinutul educaţiei Subdivizate în domenii în care statul are următoarele obligaţii:

- Dotările corespunzătoare - Accesibilitatea învăţământului pentru toţi - Accesibilitatea formei şi fondului prin adaptare - Accesibilitatea programelor.

Dotări – existenţa instituţiilor de învăţământ şi programelor educative funcţionale

- Învăţământ primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi (protejarea copiilor de muncă) - Programe de formare pedagogică - Condiţii de muncă pentru cadrele didactice, inclusiv de organizare şi de negociere colectivă

Accesibilitatea învăţământului pentru toţi

� Învăţământ secundar şi superior abordabil dpdv economic � Acces nediscriminatoriu la învăţământ � Sistem de burse adecvat pentru grupurile defavorizate � Finanţare suficientă a educaţiei în zonele rurale � Mecanisme care să permită supravegherea politicilor, instituţiilor, programelor,

repartizarea cheltuielilor şi a altor practici din sectorul de educaţie. Accesibilitatea formei şi fondului

� Legislaţie care să garanteze calitatea programelor şi metodelor de învăţământ � Norme minimale (privind admiterea, programele, recunoaşterea certificatelor) şi

mecanisme de supraveghere � Garantarea dreptului de a crea instituţii private de învăţământ

Accesibilitatea programelor

� Conceperea de programe şi finanţarea educaţiei conform nevoilor reale ale elevilor şi studenţilor.

� Statele se vor angaja prin eforturi progresive pentru garantarea acestui drept. � Prioritatea se va acorda învăţământului primar gratuit şi obligatoriu fără a neglija

celelalte nivele.

Curs IV – Mecanisme instituţionale de protecţie a drepturilor omului Condiţia efectivităţii protecţiei drepturilor omului

� Protecţia efectivă a drepturilor omului este condiţionată de existenţa unor mecanisme instituţionale de control, care au:

- sarcina de a controla aplicarea legislaţiei consacrată protecţiei drepturilor omului; - sarcina de a revela încălcările acestor drepturi, în situaţii particulare; - sarcina de a sancţiona statele pentru aceste încălcări. � Sancţionarea are un dublu scop:

- unul particular – urmărit în analiza sau judecarea cazurilor concrete - unul general – menit să corecteze instrumentarea drepturilor omului, aşa încât cauzele structurale care au declanşat eventualele încălcări repetitive să fie înlăturate.

� În scopul supravegherii respectării drepturilor omului ONU a instituit un sistem complex de organe care se sprijină pe un arsenal de instrumente legislative elaborate de către această organizaţie.

� Pe de altă parte, dincolo de procedurile universale, aplicabile tuturor statelor membre ale Naţiunilor Unite, în supravegherea respectării drepturilor omului, la diverse nivele regionale, au fost instituite organe proprii de urmărire a aplicării normelor regionale privind drepturile omului.

1 - Sistemul organelor Naţiunilor Unite însărcinate să monitorizeze aplicarea normelor universale în materia drepturilor omului

� Organizaţia Naţiunilor Unite, fondată după al doilea război mondial, în 1945, de către

guvernele a 51 de state, are patru scopuri majore: - să menţină pacea în lume - să dezvolte relaţii amicale între naţiuni - să ajute naţiunile să colaboreze la ajutarea celor săraci şi la ameliorarea situaţiei lor, pentru

a învinge foamea, boala şi analfabetismul, şi pentru a încuraja pe fiecare să respecte drepturile şi libertăţile celorlalţi

- să coordoneze Naţiunile Unite pentru a le ajuta la atingerea acestor scopuri. � Naţiunilor Unite desfăşurându-şi activitatea peste tot în lume se angajează în diverse

operaţiuni de menţinere şi de consolidare a păcii, de prevenire a conflictelor armate şi de asistenţă umanitară. Organizaţia îşi consacră activităţile unui număr important de chestiuni fundamentale, precum:

- dezvoltarea durabilă, - protecţia mediului, - protecţia refugiaţilor, - ajutor în caz de catastrofe, - lupta împotriva terorismului, - dezarmarea şi neproliferarea armelor, - promovarea democraţiei, a drepturilor omului, a egalităţii între sexe, promovarea femeii,

dezvoltării economice şi sociale, sănătăţii publice, creşterii producţiei alimentare ş. a.

Organele Naţiunilor Unite de aplicare şi de monitorizare a respectării drepturilor omului

� Sistemul ONU pentru promovarea şi protejarea drepturilor omului cuprinde două tipuri de

organisme: 1. cele instituite prin Carta ONU 2. cele care au ca bază tratatele internaţionale privind drepturile omului.

1) Cele instituite prin Carta ONU Majoritatea organelor principale ale ONU au atribuţii în domeniul promovării şi protecţiei drepturilor omului. Astfel pornind de la organele instituite prin Carta ONU observăm că următoarele instituţii au atribuţii relevante în acest domeniu: 1. Adunarea Generală 2. Consiliul economic şi social 3. Consiliul de securitate 4. Comisia pentru drepturile omului 5. Consiliul drepturilor omului 6. Comisia privind condiţia femeii 7. Curtea internaţională de justiţie 1. Adunarea Generală

� Este principalul organ deliberativ al organizaţiei compus din reprezentanţii celor 193 de state membre. Aceasta ia decizii în domeniile de preocupări majore ale organizaţiei precum pacea şi securitatea internaţională, ea are rolul de a promova cooperarea internaţională în „domeniul politic, (...) economic, social, cultural, al sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (art. 13, al.1, Carta ONU).

� Pe lângă aceste atribuţii cu caracter general AG are prerogativa de a examina rapoartele anuale şi speciale ale Consiliului de Securitate care cuprind darea de seamă asupra măsurilor pe care acesta le hotărăşte şi le ia pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. De asemenea, ea va primi şi va examina rapoartele celorlalte organe ale Naţiunilor Unite.

� Pentru buna desfăşurarea a activităţilor sale AG se bazează pe o reţea complexă de organe înfiinţate de ea.

2. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

� Compus din 54 de membri aleşi de AG. � Elaborează studii şi rapoarte privind probleme internaţionale în domeniul social, cultural,

economic. � Poate face recomandări în scopul de a promova respectarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale fără discriminări (art. 62). 3. Consiliul de Securitate

� Format din 15 membri, dintre care 10 sunt permanenţi (USA, Marea Britanie, Franţa, Rusia, China) ceilalţi 5 fiind aleşi prin rotaţie de către AG.

� Atribuţiile principale ale Consiliului privesc: - menţinerea păcii, - respectarea drepturilor omului,

- dreptul umanitar. 4. Comisia pentru drepturile omului

� Înfiinţată în 1946 de către Consiliul economic şi social, se numea iniţial „Comisia funcţională a ECOSOC”, avea competenţe în problemele legate de drepturile omului.

� Era abilitată să facă recomandări, să elaboreze proiecte pentru documente internaţionale şi să monitorizeze situaţia drepturilor omului.

� Comisia reunea 53 de membri, reprezentanţi guvernamentali, aleşi de asemenea de către ECOSOC, după criterii regionale:

- 15 membri – Africa - 12 membri – Asia - 5 membri – Europa centrală şi de Est - 11 membri – America de sud - 10 membri – din state occidentale printre care şi SUA, Canada, Austria Noua Zeelandă.

Proceduri

� Comisia ECOSOC se întrunea în sesiune şase săptămâni pe an (sf. lunii ianuarie sau înc. de februarie – jumătatea lunii martie). Anumite grupuri se întruneau câteva săptămâni înaintea sesiunii, iar la cererea majorităţii membrilor, în situaţii internaţionale de urgenţă, după 1990, se putea convoca Comisia în sesiune extraordinară.

� În urma constatării unor grave încălcări ale drepturilor omului, repetitive şi având la bază cauze comune, Comisia discuta în sesiuni închise soluţii posibile la asemenea situaţii prin aplicarea procedurii 1503.

� Comisia mai lucra în grupuri specializate pe anumite chestiuni, mai ales în scopul îmbunătăţirii funcţionării comisiei, sau pentru elaborarea proiectelor de declaraţii privind anumite drepturi sau asupra drepturilor unor categorii de persoane.

� Comisia a numit raportori speciali pe probleme legate de: - execuţiile sumare sau arbitrare (1982), - tortură (1985), - intoleranţă religioasă (1986), - drepturile copilului (1990).

Procedura confidenţială 1503

� Este una dintre procedurile aplicabilă în cazuri de încălcări ale drepturilor omului în anumite ţări.

� Adoptată prin rezoluţia ECOSOC nr. 1503 (din 27 mai 1970), este o procedură confidenţială care a preluat denumirea rezoluţiei.

� Ea permite Sub-comisiei pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi Comisiei drepturilor omului să examineze plângerile care relevă existenţa unui ansamblu de încălcări flagrante şi sistematice ale drepturilor omului asupra căror există probe demne de încredere care îi sunt trimise de indivizi sau de ONG-uri.

Subcomisia de promovare şi de protecţie a drepturilor omului

� Examinează, în fiecare an mii de petiţii individuale pentru a repera ţările în care există încălcări flagrante şi sistematice ale drepturilor omului pe baza unor dovezi demne de încredere. Situaţia acestor state este mai întâi examinată de către un grup de lucru care se reuneşte înaintea sesiunii, fiind apoi trimisă în faţa Comisiei plenare. În şedinţă închisă, doar în prezenţa reprezentanţilor statelor membre, Comisia poate să decidă încheierea examinării, să ţină ţara în chestiune sub supraveghere (care poate dura mai mulţi ani), să desfăşoare o anchetă confidenţială cu ajutorul unui raportor special sau a unui comitet ad

hoc, sau, ca ultimă măsură, dacă situaţia nu este ameliorată şi/ sau dacă guvernul refuză să coopereze, să întreprindă examinarea situaţiei printr-o procedură specială.

� În aplicarea rezoluţiei 1235 a ECOSOC (6 iunie 1967) Comisia drepturilor omului a instituit un număr de proceduri speciale pentru a trata pretinsele încălcări ale drepturilor omului. Acestea constau în anchetare şi publicarea unui raport privind situaţia drepturilor omului în anumite ţări sau teritorii (mandat pe ţară) sau privind încălcarea anumitor drepturi ale omului în lume (mandate tematice). Aceste proceduri pot lua forma unui mandat acordat unui raportor special, unui reprezentant al Secretarului general, unui expert independent sau unui grup de lucru.

� Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului este o celulă a Comisiei care prepară studiile, ajută la elaborarea unor noi texte normative şi desfăşoară anchete. În fiecare an (august) ea se întruneşte timp de 3 săptămâni la Geneva şi state, organizaţii interguvernamentale sau ONG-uri urmăresc lucrările acesteia în calitate de observatori. Multe dintre sarcini sunt încredinţate unor experţi, care devin raportori pe anumite chestiuni, sau unor grupuri de lucru.

5. Consiliul drepturilor omului

� Înlocuieşte fosta Comisie pentru drepturile omului (din 2006) este un organ interguvernamental, care se reuneşte 10 săptămâni pe an, la Geneva, compus din 47 de reprezentanţi ai statelor membre, propuşi de cele 5 grupuri regionale potrivit unei repartiţii echitabile:

- 13 membri din statele africane - 13 din Asia - 6 din Europa de Est - 8 din statele latino-americane şi Caraibe - 7 din statele Europei occidentale.

� Criteriu de evaluare a candidaţilor: contribuţia efectivă la promovarea şi protecţia drepturilor omului. Reprezentanţii sunt aleşi pentru un mandat de 3 ani fiind reeligibili pentru cel mult 2 mandate consecutive.

� Are sarcina de a împiedica încălcările drepturilor omului şi discriminarea, de a proteja persoanele vulnerabile şi de a denunţa autorii acestor încălcări.

� Consiliul este o entitate separată de Înaltul comisariat pentru drepturile omului (HCDH), fiecare dintre aceste două organe având mandate distincte din partea Adunării Generale a ONU. În acelaşi timp HCDH susţine Consiliul în organizarea reuniunilor sale.

Principalele obiective ale Consiliului:

� Promovarea educaţiei în domeniul drepturilor omului; � Activităţi de consultanţă pentru statele membre; � Crearea unui forum de dialog pe diferite teme ale acestui domeniu; � Emiterea unor recomandări adresate AG pentru dezvoltarea dreptului internaţional al

drepturilor omului; � Încurajarea statelor la îndeplinirea obligaţiilor asumate; � Prevenirea încălcării drepturilor omului; � Încercarea soluţionării prompte a situaţiilor de urgenţă � Statele membre ONU sunt supuse periodic, la fiecare 4 ani, mecanismului de verificare a

îndeplinirii obligaţiilor referitoare la drepturile omului. Statele au obligaţia să declare ce acţiuni au întreprins pentru îmbunătăţirea protecţiei acestor drepturi precum şi despre îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea unor tratate internaţionale în această materie

Procedurile speciale � Este numele generic al mecanismelor create de Comisia drepturilor omului şi preluate de

Consiliu pentru a se ocupa de situaţia particulară a unui stat sau de chestiuni tematice în toate regiunile lumii. Procedurile speciale sunt reprezentate fie de o persoană – un raportor, un reprezentant special sau un expert independent – fie de un grup de lucru.

� Consiliul drepturilor omului desemnează experţi independenţi pentru a lucra voluntar pe o ţară sau pe mandate tematice.

� Mandatele procedurilor speciale cer în general experţilor să examineze, să urmărească, să consilieze privind situaţia drepturilor omului în unele ţări sau teritorii şi să prezinte un raport public – mandat de ţară; sau privind un fenomen flagrant de încălcare a drepturilor omului în lume, e vorba despre mandate tematice. Există 30 mandate tematice şi 8 mandate de ţară. Raportorii speciali fac un raport la Consiliul drepturilor omului, în faţa căruia îşi prezintă constatările. Uneori acestea sunt singurele mecanisme care alertează comunitatea internaţională asupra unor situaţii privind drepturile omului.

� Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului facilitează sarcina raportorilor, a reprezentanţilor şi a grupurilor de lucru prin intermediul Diviziunii procedurilor speciale, care susţine raportorii mandataţi pentru chestiunile tematice.

6. Comisia privind condiţia femeii

� A obţinut statutul de Comisie independentă în cadrul celei de-a 2-a sesiuni a ECOSOC după ce a fost creată iniţial ca organ subsidiar al Comisiei pentru Drepturile Omului.

� Mandatul iniţial a constat în întocmirea de recomandări şi rapoarte privind promovarea drepturilor femeilor în domeniile politic, economic, social, civil şi cultural, de a face recomandări în legătură cu problemele urgente, în vederea aplicării principiului egalităţii în drepturi dintre bărbaţi şi femei şi de a face propuneri pentru aplicarea concretă a recomandărilor.

� În 1987, ECOSOC extinde mandatul comisiei incluzând printre atribuţiile sale activităţile ţinând de monitorizarea implementării măsurilor luate în vederea îmbunătăţirii vieţii femeilor precum şi verificarea şi evaluarea progreselor în acest domeniu, la nivel naţional, regional sau global.

Activităţi

� Comisia a organizat conferinţe, a întocmit rapoarte, atrăgând atenţia asupra problemelor pe care le ridică respectarea drepturilor femeilor, creând standarde şi analizând eforturile statelor în direcţia reducerii problemelor de această natură.

� Comisia a adoptat Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii, în 1967 şi ulterior, în 1979 – Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii.

� Comisia reuneşte 45 de membri aleşi de către ECOSOC pentru un mandat de 4 ani, pe baza distribuţiei geografice echitabile între regiunile lumii:

- 13 din Africa, - 11 din Asia, - 9 din America Latină şi Caraibe, - 8 din Europa occidentală şi alte state, - 4 din Europa de Est.

7. Curtea internaţională de justiţie (CIJ)

� Este organul judiciar principal al ONU, instituit prin Carta Naţiunilor unite în 1945, şi-a început activitatea în anul următor.

� Are sediul în Palatul Păcii de la Haga (Olanda). � Misiunea sa principală este de a regla, în conformitate cu dreptul internaţional,

diferendele de ordin juridic aduse în faţa sa de către statele membre şi să dea avize consultative privind chestiunile juridice înaintate de către organele şi instituţiile specializate ale ONU.

� Este compusă din 15 judecători, aleşi pentru un mandat de 9 ani de către AG şi Consiliul de securitate al Naţiunilor Unite. Limbile oficiale de lucru sunt franceză şi engleză.

� CIJ contribuie la promovarea drepturilor omului prin interpretarea normelor internaţionale în acest domeniu atât prin hotărâri pronunţate, cât şi prin avize consultative.

2) Organele stabilite de tratate privind drepturile omului care supraveghează aplicarea principalelor tratate internaţionale relative la drepturile omului

� Controlul organizaţiilor internaţionale de protecţie a drepturilor omului intervine

întotdeauna în subsidiar după epuizarea tuturor căilor interne, la nivel naţional, de supraveghere a respectării drepturilor omului şi de sancţionare a eventualelor încălcări.

� Statele, prin intermediul constituţiilor şi a legislaţiei lor interne îşi asumă angajamentul de a pune în aplicare principiile şi normele care reies din angajamentele lor internaţionale prin aderarea la instrumentele universale.

� Mecanismele de supraveghere a respectării drepturilor omului pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Pornind de la sursa instituirii acestora si de la efectul punerii lor în funcţiune observăm că Naţiunile Unite au instituit un sistem de organe convenţionale (care îşi au sursa în convenţiile şi pactele adoptate de ele) cu efect nonjurisdicţional care funcţionează pe baza unor rapoarte, sesizări sau anchete.

ONU dispune de mai multe organe de experţi create în baza instrumentelor sale formale şi care veghează la executarea obligaţiilor de către state în domeniul respectării drepturilor omului:

� Comitetul drepturilor omului (PIDCP). � Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale (PIDESC). � Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale (Convenţia internaţională privind

eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială). � Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei (Convenţia privind eliminarea

tuturor formelor de discriminare faţă de femei). � Comitetul împotriva torturii şi Sub-Comitetul său pentru prevenire (Convenţia contra

torturii). � Comitetul drepturilor copilului (Convenţia privind drepturile copilului). � Comitetul pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor

familiilor lor (Convenţia internaţională privind protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor).

� Comitetul drepturilor persoanelor cu handicap (CRPD) Convenţia privind drepturile persoanelor cu handicap)

� Comitetul împotriva dispariţiilor forţate (CED) (Convenţia internaţională pentru protecţia persoanelor împotriva dispariţiilor forţate)

Structură şi funcţionare

� Comitetul drepturilor omului, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul drepturilor copilului numără câte 18 membri fiecare, Comitetul împotriva torturii, Comitetul pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi câte 10 experţi, în cadrul Comitetului pentru eliminarea discriminării privind femeile activează 23 de experţi.

� Membrii acestor comitete sunt aleşi de către statele părţi la respectivul pact sau convenţie, cu excepţia Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale a căror membri sunt aleşi de către Consiliul economic şi social, potrivit unei repartizări geografice echitabile.

� Comitetul drepturilor omului şi Comitetul drepturilor copilului se reuneşte de trei ori pe an, Comitetul pentru protecţia drepturilor muncitorilor migranţi o dată pe an, iar celelalte comitete se reunesc de două ori pe an.

� Înaltul Comisar pentru drepturile omului de la Geneva furnizează informaţii necesare tuturor organelor convenţionale, în afara Comitetului pentru eliminarea discriminării privind femeile, a cărui servicii sunt asigurate de către Diviziunea promovării femeii a Departamentului afacerilor economice şi sociale la sediul ONU la New York.

Procedura rapoartelor

� Această procedură este singura obligatorie comună celor şapte instrumente fundamentale privind drepturile omului. Guvernele sunt obligate să prezinte un raport iniţial comitetului competent, apoi rapoarte periodice, de urgenţă sau de alt fel, potrivit cerinţelor comitetului. Organele de supraveghere emit linii directoare pentru state pentru a le ajuta să elaboreze aceste rapoarte.

� În general, rapoartele trebuie să furnizeze următoarele informaţii minime: - toate măsurile adoptate de către statul parte pentru a da efect drepturilor recunoscute în

instrumentul în chestiune; - progresele realizate în beneficierea de aceste drepturi; - informaţii empirice pertinente, mai ales statistici; - toate problemele şi dificultăţile care jenează aplicarea naţională a tratatului. � Rapoartele statelor sunt redactate de către guverne, totuşi pentru a le asigura

exhaustivitatea şi obiectivitatea, se recomandă asocierea la elaborarea lor a altor instituţii ale statului (mai ales, parlamentele, comisiile naţionale pentru drepturile omului, mediatorii şi organizaţiile nonguvernamentale precum şi organizaţii competente ale societăţii civile.

Examinarea rapoartelor statelor

� Organele de supraveghere analizează rapoartele statelor şi le examinează în şedinţă publică, în prezenţa reprezentanţilor statului.

� Chiar dacă comitetele vizează să menţină un dialog constructiv cu guvernele, membrii acestora sunt uneori foarte critici în întrebările pe care le pun şi în observaţiile adresate reprezentanţilor statelor.

� După ce examinează rapoartele statelor, comitetele adoptă pentru fiecare dintre acestea observaţii finale sau comentarii şi recomandări care sunt difuzate după fiecare sesiune şi publicate în rapoartele lor anuale.

� Statele trebuie să aplice aceste recomandări şi să furnizeze informaţii privind măsurile pe care le-au luat în acest sens în următoarele rapoarte.

� Comitetele cer uneori de asemenea rapoarte ştiinţifice, mai ales, în cazurile de stare de urgenţă sau altele în care sunt comise încălcări grave ale drepturilor omului.

Rolul ONG-urilor şi al altor organizaţii � ONG internaţionale şi naţionale supraveghează îndeaproape examinarea rapoartelor

statelor şi furnizează experţilor informaţii pertinente, uneori chiar contra-rapoarte. � Comitetul pentru drepturile omului, cel al drepturilor economice, sociale şi culturale şi cel

pentru drepturile copilului lasă ONG să joace un rol activ şi să ia cuvântul în şedinţe speciale.

� Alte instituţii specializate ale Naţiunilor Unite precum OIM şi UNESCO şi alte organe ale ONU sunt invitate să-şi aducă aportul la supravegherea aplicării instrumentelor drepturilor omului.

� Fondul Naţiunilor Unite pentru copilărie (UNICEF) dispune de o reţea mondială de birouri naţionale şi ajută activ Comitetul drepturilor copilului în executarea sarcinilor sale ambiţioase precum şi la asigurarea respectării Convenţiei în cele 192 de state părţi.

Observaţiile organelor de supraveghere

� Organele de supravegherea adoptă şi publică observaţii generale sau recomandări generale asupra dispoziţiilor tratatului în chestiune şi obligaţiile care reies din acestea.

� Aceste texte, care reflectă experienţa pe care au dobândit-o în cursul procedurii de prezentare a rapoartelor devin surse de interpretare a acestor instrumente.

Procedura plângerilor individuale

� Depunerea plângerilor individuale (numite „comunicări”) este prevăzută în protocoalele facultative la PIDCP şi la Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare privind femeile precum şi în clauzele facultative conţinute în Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia împotriva torturii şi Convenţia internaţională privind protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor.

� Potrivit acestor dispoziţii acceptate de către un număr în creştere de state părţi, orice particular supus jurisdicţiei unui stat parte, care pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor omului şi au epuizat toate căile interne disponibile şi efective, au dreptul de a depune o plângere la comitetul competent.

� Plângerea este examinată de către comitet potrivit unei proceduri confidenţiale cvasi judiciare care ajunge la o decizie definitivă dar neconstrângătoare din punct de vedere juridic (numită „observaţii, sugestii sau recomandări finale”).

� Plângerea este declarată neadmisibilă (dacă unele condiţii de utilizare nu sunt îndeplinite) sau admisibilă, caz în care comitetul adoptă un aviz pe fond (concluzie despre existenţa sau nu a unei încălcări a drepturilor omului).

Procedura depunerii plângerilor (Primul Protocol facultativ la PIDCP)

Sursă : Union interparlementaire, Droits de l’homme. Guide a l’usage des parlementaires, N° 8 – 2005, p. 30

Plângerea unui particular care pretinde că este victimă a unei încălcări a Pactului

Comitetul drepturilor omului

Procedura de admitere

• Recunoaşterea competenţei Comitetului de către statele părţi (art. 1 din Ptc. facultativ)

• Epuizarea căilor de recurs interne (art. 2 şi 5.2.b) din Ptc facultativ) • Nu există comunicări anonime nici abuz (art. 3 Ptc facultativ) • Compatibilitate (ratione temporis, personae, loci, materiae) cu

dispoziţiile pactului (art. 3 din Ptc facultativ); • Chestiunea nu trebuie să fie în curs de examinare în faţa unei alte instanţe

internaţionale (art. 5.2.a) din Ptc. facultativ); • Pretenţiile sunt coroborate (art. 2 din Ptc. facultativ)

Examinare pe fond

Neadmisibilitate

Stat/ particular

Examinare şi deliberare (confidenţiale)

Decizie

Particular Stat parte

Procedura plângerilor satelor contra altor state

� PIDCP, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor forme de discriminare rasială, Convenţia contra torturii şi Convenţia internaţională privind protecţia drepturilor tuturor muncitorilor emigranţi prevede o procedură de depunere a plângerilor, care permite oricărui stat parte de a depune plângere la organul de supraveghere împotriva unui stat parte, care după părerea sa nu ar respecta obligaţiile care reies din Pact sau din Convenţie. Această procedură se sprijină pe preceptul care, potrivit dreptului internaţional, fiecare stat parte are interesul ca toate celelalte părţi să-şi execute obligaţiile lor.

� Comitetele trebuie să examineze plângerile în şedinţe închise şi dacă este necesar să numească o comisie de conciliere ad hoc pentru a ancheta şi regla cauza între statele vizate. Chiar dacă această procedură este obligatorie în faţa Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale (ceea ce înseamnă că oricare dintre cele 162 de state părţi are dreptul de a depune plângere oficial împotriva oricărui alt stat parte bănuit de discriminare rasială) niciun organ de supraveghere al ONU n-a fost niciodată sesizat cu privire la o astfel de plângere a unui stat împotriva altuia.

Alte organe ale ONU sau partenere care contribuie la promovarea şi la protejarea drepturilor omului

Alte numeroase organizaţii şi parteneri ai Naţiunilor Unite promovează drepturile omului în lume colaborând cu organele ONU preocupate de protecţia acestor drepturi:

� Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi (HCR) � Organizaţia internaţională a muncii (ILO) � Organizaţia Mondială a sănătăţii (WHO) � Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO) � Comitetul permanent interinstituţional pentru cauzele umanitare (IASC) � Comisia privind statutul femeii (CSW) � Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare (PNUD) � Organizaţia Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură (FAO) s.a.

Înaltul Comisariat pentru drepturile omului Prin acord consensual statele membre ale ONU decid adoptarea de către AG a Rezoluţiei nr. 48/141, la 20 decembrie 1993, prin care este creat postul de Înalt Comisar, care va avea rangul de Secretar general adjunct şi care va fi funcţionarul Naţiunilor Unite care va avea cu titlu principal responsabilitatea activităţilor Naţiunilor Unite în domeniul drepturilor omului. În aceeaşi rezoluţie, AG enumeră funcţiile Înaltului Comisar care se referă la:

� Promovarea şi protejarea efectivităţii drepturilor civile, culturale, economice, politice şi sociale, inclusiv şi dreptul la dezvoltare, pentru toţi;

� Să acorde, la cererea statelor, servicii consultative şi asistenţă tehnică şi financiară în domeniul drepturilor omului;

� Să coordoneze programele Naţiunilor Unite privind educaţia şi informarea în domeniul drepturilor omului;

� Să contribuie activ la înlăturarea obstacolelor în realizarea integrală a drepturilor omului şi să împiedice ca încălcările acestor drepturi să persiste;

� Să angajeze un dialog cu guvernele pentru a garanta respectarea drepturilor omului; � Să întărească cooperarea internaţională care să vizeze promovarea şi protejarea drepturilor

omului;

� Să coordoneze activităţile care ţin de promovarea şi protecţia drepturilor omului în ansamblul sistemului Naţiunilor Unite;

� Să raţionalizeze, să adapteze, să întărească şi să simplifice mecanismele Naţiunilor Unite în domeniul drepturilor omului pentru a ameliora eficacitatea şi productivitatea acestei organizaţii.

Misiune

� Misiunea Înaltului Comisariat este deci de a proteja şi de a promova toate drepturile omului pentru toţi.

� El lucrează cu alte organe ale ONU la integrarea principiilor drepturilor omului în toate activităţile Naţiunilor Unite.

� Înaltul Comisariat dialoghează cu guvernele în chestiuni relative la drepturile omului pentru a întări capacităţile naţionale în acest domeniu şi pentru a duce la un respect mai eficace a drepturilor omului. El acordă servicii consultative asistenţă tehnică la cerere şi încurajează guvernele să dezvolte instituţiile lor naţionale şi procedurile de protecţie a drepturilor omului.

� În anumite state el a organizat o prezenţă pe teren pentru a supraveghea aplicarea, de

iure şi de facto, a instrumentelor internaţionale relative la drepturile omului şi la realizarea progresivă a acestor drepturi la nivel naţional.

� El urmăreşte acest obiectiv, de asemenea, prin crearea şi întărirea capacităţilor instituţiilor naţionale în materia drepturilor omului, prin supravegherea organelor însărcinate să vegheze la respectarea instrumentelor privind drepturile omului şi prin mecanismele Comisiei drepturilor omului, precum şi prin promovarea unei culturi a drepturilor omului.

Înaltul comisariat pentru drepturile omului pe teren

� Prezenţă în: Bosnia-Herţegovina, Burundi, Cambodgia, Columbia, Republica democratică Congo, Serbia şi Muntenegru

� Drepturile omului în misiunile de pace ale ONU: Abhazia/Georgia, Afganistan, Coasta de Fildeş, Etiopia, Guineea Bisau, Irac, Liberia, Republica democratică Congo, Sierra Leone, Tadjichistan

� Birouri regionale: Addis-Abeba (Etiopia), Almaata (Kazahstan), Bankok (Tailanda), Beyrouth /Liban), Pretoria (Africa de Sud), Santiago (Cili), Taşchent (Uzbechistan), Yaounde (Camerun).

2 – Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului

� Pe lângă sistemul Naţiunilor Unite care tinde spre o abordare globală a problemelor legate de drepturile omului, la nivelul mai multor regiuni au fost instituite mecanisme proprii, cu competenţa limitată la regiunea respectivă. Astfel, relevante sunt trei grupuri de mecanisme, instituite în trei dintre regiunile lumii:

Europa, America, Africa.

1. Mecanisme europene de protecţie a drepturilor omului

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului presupune în principal două mecanisme ambele aplicate la nivelul Consiliului Europei, pornind de la două instrumente adoptate de statele părţi ale acestuia. Astfel:

A) CEDO este cea care a instituit un sistem convenţional de protecţie care include un mecanism jurisdicţional pus în aplicare prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO).

B) Celălalt mecanism a fost instituit prin Carta socială europeană şi presupune un control nonjurisdicţional de protejare şi aplicare a drepturilor reieşind din Carta socială europeană.

C) Pe lângă aceste mecanisme convenţionale Uniunea Europeană se ambiţionează să protejeze drepturile omului prin propriul sistem instituţional. A. Sistemul convenţional european (CEDO + CtEDO)

� CEDO este un instrument juridic de protecţie a drepturilor omului combinat cu un organ de control – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO). Curtea nu poate acţiona din proprie iniţiativă ci doar în urma unei sesizări venită din partea unui particular, a unui grup de indivizi sau chiar a unui ONG sau fiind sesizată de către un alt stat parte a CEDO. In primul caz suntem în prezenţa unui recurs individual (particular, grup de indivizi, ONG), în al doilea caz este vorba despre un recurs interstatal.

� După o evoluţie favorabilă sistemului european convenţional de protecţie a drepturilor omului, având în vedere triplarea numărului statelor părţi şi odată cu aceasta înmulţirea considerabilă a numărului de cereri, a apărut necesitatea raţionalizării dispozitivului, promovând totodată o protecţie de nivel înalt şi o bună accesibilitate individuală. În aceste condiţii este adoptat Ptc. 11 la CEDO (vig. 1 noiembrie 1998), prin care se instituie o Curte nouă, permanentă, creată prin fuziunea a două organe de control originale, fosta Comisie şi Curte.

� Compusă din 47 de judecători, câte unul din partea fiecărui stat parte, CtEDO are sediul la Strasbourg (Franţa). Judecătorii sunt total independenţi şi nu reprezintă statul lor fiind aleşi de către Adunarea parlamentară a CoE dintre candidaturile propuse de fiecare stat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)

� Curtea este total independentă faţă de jurisdicţiile statelor părţi, nefiind în acelaşi timp un tribunal de ultimă instanţă ci o jurisdicţie specială, însărcinată să interpreteze dreptul sau practica internă contestată exclusiv din punct de vedere al compatibilităţii cu CEDO.

� Dreptul de recurs individual permite accesul independent al particularilor la Curte în cazul în care se pretinde victimă a încălcării unui drept protejat de CEDO.

� Odată sesizată şi dacă acceptă cererea ea se va pronunţa asupra situaţiei ţinând cont de toate circumstanţele cauzei constatând fie încălcarea unui drept protejat de Convenţie fie lipsa unei astfel de încălcări pretinse de către reclamant.

� Hotărârile pronunţate de către CtEDO au putere juridică constrângătoare fiind obligatorii pentru statele în cauză.

� Comitetul de Miniştri al CoE este cel însărcinat să controleze executarea hotărârilor pronunţate de CtEDO de către statul condamnat. Statul este obligat să ia măsurile necesare pentru a remedia consecinţele încălcării, fiind condamnat de asemenea să plătească o sumă de bani părţii lezate.

� Adesea statul este obligat să-şi amendeze legislaţia sau practicile pentru a evita noi condamnări şi pentru a garanta pe viitor respectarea drepturilor în mod mai eficient. Astfel, prin jurisprudenţa sa Curtea exercită efecte preventive, descurajând autorităţile

naţionale, puse în faţa unor perspective de sancţionare internaţională de a acţiona împotriva dispoziţiilor CEDO.

B. Punerea în aplicare a Cartei sociale europene

� Amendată printr-un Protocol din 1991, mecanismul de control se bazează pe rapoartele privind aplicarea dispoziţiilor Cartei elaborate de Comitetului european a drepturilor sociale.

� Intrat în vigoare în iulie 1998, un Protocol adiţional adaugă la dispozitivul de examinare a rapoartelor naţionale un sistem de reclamaţii colective care permite unor sindicate, organizaţii ale lucrătorilor şi organizaţiilor non guvernamentale adresarea către Comitetul european a drepturilor sociale cu pretinse încălcări ale Cartei.

Mecanism de control al CEDO

CEDO

Individ vs StatArt. 34

Stat vs StatArt. 33

CtEDO

Decizia de admisibilitateArt. 29 şi 35

Stabilirea faptelor. Tentativă de reglementare amiabilă (art. 38, 39)

Hotărârea CtEDO

Comitetul de Miniştri controlează executarea hotărârii Curţii (art. 46(2)

Mecanism de control al Cartei sociale europene

Rapoartele guvernelorprivind aplicarea Cartei

Observatiiale partenerilor sociali

si a le ONG

Comitetul european al Drepturilor sociale Apreciaza, dpdv jurid ic, conformitatea leg islatiilor

si practicilor nationale cu obligatiile prevazute de catre Carta

Comitetul guvernam ental- Prepara deciziile Com itetului de M ini stri

- Selectioneaza s ituatiile care ar trebui sa faca obiectul unor recomandari

Comitetul de Ministri -Adopta o rezolutie la sfârsitu l fiecarui c ic lu de control

- Adreseaza recomandari statelor puse în chestiune pentru ca acestea sa-si conformeze legislatiile s i practic ile nationale cu dispozitiile Cartei

Carta sociala europeana Procedura reclamatiilor colective

Organizatii internationale ale

angajatorilor si lucratorilor

(ETUC, UNICE,IOE)

Organizatii nationale

reprezentativeale angajatorilor

si ale lucratorilor

Organizatii internationale

neguvernamentaleînscrise pe

o lista stabilitade catre Comitetul guvernamental

Organizatiinationale

neguvernamentalereprezentative

calificate în domeniile acoperite de

Carta

Reclamatii

Comitetul european al Drepturilor SocialeDecide admisibilitatea reclamatiei

Redacteaza un raport continând concluzii privind încalcarea sau nua Cartei de catre statul în chestiune

Comitetul de MinistriÎn caz de încalcare, adopta o recomandare

la adresa Partii contractante în chestiuneÎn caz de neîncalcare, adopta o rezolutie

prin care da un termen procedurii

Comitetul guvernamentalÎn unele cazuri, poate fi consultat

de catre Comitetul de Ministri

Daca statele au facut O declaratie în acest

Sens

C. Protecţia drepturilor fundamentale în UE

� Mai multe instituţii ale UE sunt implicate în protecţia drepturilor omului, printre acestea Parlamentul European (PE), mediatorul european şi Curtea de Justiţie a UE, Consiliul European, Consiliul UE, Comisia Europeană ş.a.

� Parlamentul European este singurul organ reprezentativ al Uniunii, iar cetăţenii acesteia îi pot adresa petiţii prin care pot releva încălcări ale drepturilor fundamentale. Totodată PE se implică în promovarea şi protejarea prin intermediul comisiilor sale permanente: Comisia juridică a drepturilor cetăţenilor, Comisia pentru drepturile femeilor, Comisia pentru cultură, tineret, educaţie şi mijloace de comunicare.

� Mediatorul european este desemnat de către PE pentru un mandat de 5 ani. Odată numit acesta este independent în activitatea sa fiind competent să examineze cazurile de administrare defectuoasă în activitatea organelor şi instituţiilor comunitare. Fiind sesizat printr-o plângere sau sesizându-se din oficiu, mediatorul va realiza o anchetă ale cărei rezultate sunt prezentate apoi sub forma unui raport PE.

� CJCE (denumită după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona CJUE) a dezvoltat prin jurisprudenţa sa o protecţie a drepturilor omului pe cale pretoriană în lipsa altor mecanisme expres instituite în aceste sens. Ea se pronunţă asupra încălcărilor drepturilor omului în limita aplicării dreptului comunitar. Pronunţându-se CJCE şi-a fundamentat hotărârile pe tradiţiile patrimoniului constituţional european, dar şi pe CEDO având în vedere ratificarea acesteia de către toate statele membre ale UE.

Comisia europeană

� Este cea care elaborează strategia politică anuală a Uniunii, iar în această calitate poate promova drepturile fundamentale. La preluarea mandatului actualul Comisar care reuneşte portofoliile justiţiei, a drepturilor fundamentale şi a cetăţeniei (Viviane Reding) şi-a fixat printre obiectivele principale:

- Să pună bazele unui spaţiu european real al justiţiei, fundamentat pe recunoaştere şi încredere mutuală. - Să devină garantul Cartei drepturilor fundamentale a UE, care a devenit juridic constrângătoare odată cu intrarea în vigoare a T Lisabona. - Să arate calea în materie de promovare a cetăţeniei europene. - Să fie un comisar al egalităţii sexelor, întărind egalitatea sexelor în toată uniunea şi în toate domeniile politicii UE. Reducerea diferenţelor între salarii, creşterea participării femeilor la procesul de decizie, lupta contra violenţelor împotriva femeilor sunt printre priorităţile acestui Comisar.

� Pe lângă acestea Comisia iniţiază şi desfăşoară diverse programe în domeniul drepturilor fundamentale ( Daphne – combaterea tuturor formelor de violenţă, exercitate asupra femeilor, tinerilor şi copiilor), efectuează studii, organizează misiuni în state terţe.

Consiliul European

� Defineşte orientările şi priorităţile politicii generale ale Uniunii Europene. În privinţa drepturilor fundamentale Consiliul poate acţiona la nivel preventiv atunci când constată că există un risc clar de încălcare gravă de către un stat membru a principului respectării drepturilor omului (principiu director al Uniunii) să adreseze „recomandări adecvate” statului în chestiune.

� O altă cale – represivă – este la îndemâna Consiliului, reunit la nivelul şefilor statelor sau guvernelor. Aceasta poate fi utilizată atunci când, după avizul PE, constată existenţa unei

încălcări grave şi persistente de către un stat membru a drepturilor omului suspendând exercitarea de către statul în cauză a anumitor drepturi ce decurg din TUE, inclusiv dreptul de vot.

Agenţii ale UE

� Pe lângă instituţiile UE implicate in protecţia drepturilor omului în Comunitate au fost create o serie de agenţii implicate de asemenea în apărarea drepturilor fundamentale. Printre acestea se numără:

- Agenţia drepturilor fundamentale ale UE - Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă - Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei - Agenţia Europeană de Mediu

2. Mecanisme americane de garantare a drepturilor omului

La nivel american au fost create două tipuri de mecanisme de control a respectării drepturilor omului.

� A. Comisia Inter-americană a Drepturilor Omului (CIADO) acţionează ca organ al OSA.

� B. Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului instituită pe baza Convenţiei americane privind drepturile omului

A. CIADO

� Creată în 1959 ca organ subsidiar al OSA devine în 1967, odată cu amendarea Cartei OSA, organ principal a acestei organizaţii având ca funcţie primordială promovarea respectării şi apărării drepturilor omului inserate în Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului.

� Compusă din 7 membri aleşi de AG a OSA pentru un mandat de 4 ani, reprezintă toate statele membre ale OSA (35 de state).

� În exercitarea mandatului său Comisia poate să adreseze recomandări statelor şi poate examina situaţii concrete de încălcare a drepturilor omului, prin întocmirea unor rapoarte şi pe baza unor vizite in situ cu acordul statului vizat.

� Pe baza Declaraţiei americane, CIADO are competenţa de a examina comunicări individuale îndreptate împotriva unui stat membru şi adresate de persoanele fizice, grupuri de persoane sau ONG-uri.

Sistemul CIADO

� Eventualele plângeri individuale care îi erau adresate constituiau iniţial sursă de informaţii pentru identificarea încălcărilor sistematice ale drepturilor omului în statele membre OSA. Procedura „luării la cunoştinţă” presupunea dreptul Comisiei de a solicita informaţii de la autorităţile statului vizat şi de a investiga faptele în privinţa cărora a fost sesizată. Ulterior se încercau negocieri privind situaţia victimei încercându-se îmbunătăţirea situaţiei respectării drepturilor încălcate în respectivul stat.

� Rezoluţia OSA nr. XXII (1965) legalizează procedura soluţionării plângerilor individuale.

� Prin Convenţia Inter-americană a Drepturilor omului (1978) Comisia este investită cu două categorii de competenţe:

- protejarea şi promovarea drepturilor omului în state membre OSA, în calitatea sa de organism al OSA; - urmărirea protecţiei drepturilor omului în statele părţi ale Convenţiei Inter-americane, în calitate de organ al Convenţiei.

� Sub acest din urmă titlu Comisia are următoarele prerogative: - sensibilizarea popoarelor americane cu privire la drepturile omului; - adresează recomandări statelor membre în vederea adoptării unor măsuri corespunzătoare în

legislaţiile lor interne, inclusiv şi măsuri pentru monitorizarea drepturilor omului; - elaborează studii şi rapoarte din proprie iniţiativă; - solicită informaţii de la statele părţi în privinţa adoptării unor măsuri necesare protecţiei

drepturilor omului; - răspunde la anchete efectuate de statele membre şi asigură consultanţă la solicitarea

acestora; - soluţionează plângeri individuale sau interstatale.

B. Al doilea tip de mecanism este pus în mişcare prin Comisia Inter-americană şi Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului, instituite pe baza Convenţiei americane privind drepturile omului.

� Competenţa consultativă a Curţii nu se limitează la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei ci se extinde asupra oricărui tratat relativ la drepturile omului adoptat la nivel american. În virtutea aceleiaşi competenţe Curtea poate să se pronunţe asupra compatibilităţii dreptului intern din statele membre OSA cu exigenţele Convenţiei americanei sau cele ale altor documente în domeniu la care face trimitere Convenţia.

� Avizele consultative pot fi cerute de către oricare dintre statele membre ale OSA, indiferent dacă a semnat sau nu Convenţia, de către orice organ al OSA printre care şi Comisia Inter-americană.

Întinderea protecţiei

� Indivizii, grupurile de particulari sau ONG-urile nu pot sesiza Curtea. � Comunicările statale pot fi examinate de către Comisie doar dacă ambele state implicate

sunt de acord şi recunosc competenţa Comisiei. În prezent 9 state acceptă competenţa Comisiei Inter-americane de a primi şi examina comunicările interstatale.

� Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului este compusă din 7 judecători, aleşi în cadrul AG a OSA, pentru un mandat de 6 ani, cu majoritate absolută, de către statele părţi la Convenţia IADO.

� Sediul Curţii se află la San Jose (Costa Rica). Ea nu poate fi sesizată decât de statele părţi la Convenţie sau de către Comisie, în oricare dintre ipoteze este necesară epuizarea unei proceduri prealabile fără caracter jurisdicţional, în faţa Comisiei. Curtea nu poate fi sesizată decât dacă statul împotriva căruia este îndreptată plângerea individuală sau comunicarea statală i-a recunoscut competenţa. În prezent 22 dintre 25 de state părţi la Convenţie, recunosc jurisdicţia Curţii.

� Competenţele Curţii cuprind orice diferend legat de interpretarea sau aplicarea articolelor Convenţiei.

� Procedura în faţa Curţii este contradictorie şi publică, deliberarea este însă confidenţială. Deciziile se iau cu majoritatea judecătorilor prezenţi (cvorum de 5 judecători). Hotărârile Curţii sunt definitive, ele nu pot fi atacate, ele sunt notificate şi trimise tuturor statelor părţi la Convenţie.

� Dacă încălcarea Convenţiei se constată de către Curte aceasta va pronunţa o hotărâre indicând dreptul exerciţiul căruia urmează să fie restabilit în favoarea părţii vătămate. Ea poate stabili şi plata unei compensaţii echitabile.

3. Mecanisme africane de garantare a drepturilor omului

� Instituit prin Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor (CADOP) sistemul african de garantare nu cuprinde o Curte de apărare funcţională deşi Protocolul de înfiinţare a Curţii Africane a Drepturilor Omului este în vigoare din 2004. Pe rolul Curţii nu a fost înregistrată decât o singură cauză finalizată printr-o hotărâre.

� Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor (CmADOP) este organul specializat în promovarea şi protecţia drepturilor omului şi popoarelor. Alcătuită din 11 persoane alese de Conferinţa şefilor de stat şi guvern ai statelor OUA, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.

� CmADOP acţionează în calitate de promotor al drepturilor proclamate de CADOP având următoarele prerogative:

- face studii de caz şi cercetări - dă avize şi recomandări generale - pregăteşte proiecte de legi - propune soluţii juridice în cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului - formulează norme privind drepturile omului - analizează sesizările din partea particularilor sau din partea statelor prin care se pretind

încălcări a drepturilor promovate de Cartă. Competenţe

� În sistemul african prioritatea este acordată cazurilor de „încălcări masive” ale drepturilor omului.

� Pe lângă alte prerogative Comisia aduce la îndeplinire sarcinile încredinţate de Conferinţa Şefilor de stat şi de guvern a Uniunii Africane.

� Pentru garantarea drepturilor omului Comisia efectuează controlul pe bază de rapoarte şi pe baza comunicărilor individuale şi statale. Statale părţi sunt obligate ca la fiecare 2 ani să prezinte un raport Comisiei asupra măsurilor legislative sau altor măsuri ce se impun pentru a face efectiv exerciţiul deplin al drepturilor recunoscute prin Carta africană. Comisa poate formula observaţii după analiza raportului şi a altor informaţii eventual solicitate. Observaţiile vor stimula statele să îndeplinească obligaţiile pe care le are în temeiul Cartei.

� Statele pot formula comunicări adresate direct Comisiei în care vor preciza eventuale încălcări ale drepturilor protejate de Cartă de către alte state părţi. După primirea comunicării Comisia va verifica epuizarea căilor interne de recurs şi va încerca soluţionarea amiabilă a problemei prin întocmirea unui raport care să prezinte situaţia de fapt şi concluziile la care a ajuns. Raportul va fi transmis statelor şi pus la dispoziţia Conferinţei şefilor de stat şi de guvern.

Soluţionarea comunicărilor individuale Acestea pot proveni de la: - indivizi - grupuri de particulari - ONG uri sau alte entităţi care denunţă o situaţie de încălcare gravă sau masivă a drepturilor omului şi popoarelor de către un stat parte la Carta africană. Pentru a fi efectiv sesizată Comisia este necesară o cerere a membrilor săi în acest sens după primirea comunicării. Condiţii ale sesizării:

� să nu fie anonimă � să fie epuizate căile interne de recurs � să fie respectat un termen rezonabil � să fie compatibile cu dispoziţiile Cartei

După examinarea comunicării statale sau individuale Comisia va întocmi un raport în care îşi va insera concluziile, raport prezentat Conferinţei şefilor de stat şi de guvern. Procedurile în faţa Comisiei sunt confidenţiale până la momentul la care Conferinţa poate decide altfel, publicând raportul Comisiei. Curtea africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor

� A fost creată pe baza Protocolului la CADOP (adoptat în 1998, în vigoare din 2004). Jurisdicţia specializată în protejarea drepturilor omului a fuzionat cu Curtea Africană de Justiţie (2008).

� Compusă din 11 judecători, aleşi pentru un mandat de 6 ani, reeligibili o singură dată, de către Adunarea şefilor de state şi guverne a Uniunii Africane cu respectarea cerinţei de reprezentare a principalelor regiuni africane şi a reprezentării corespunzătoare a ambelor sexe.

� Curtea are competenţă: 1) Contencioasă – situaţie în care examinează cazurile şi disputele privind interpretarea şi aplicarea Cartei, a Protocolului şi a altor instrumente în domeniul drepturilor omului ratificate de statul în cauză. 2) Consultativă la solicitarea oricărui stat membru sau organizaţie recunoscută de OUA. 1) În procedura contencioasă Curtea poate fi sesizată de:

� Comisia Africană a Drepturilor Omului � Statul parte care a înaintat o plângere Comisiei � Statul împotriva căruia a fost înaintată o plângere Comisiei � Statul parte al cărui cetăţean este victima încălcării drepturilor omului � ONG-uri africane � Persoane fizice sau ONG-uri cu statut de observator la Comisie dacă statul împotriva căruia

se face cererea a recunoscut expres jurisdicţia Curţii. Procedura este contradictorie şi publică dacă nu se decide diferit. Curtea poate cere elemente de probă, poate examina martori, poate organiza anchete. Instanţa va pronunţa apoi o hotărâre în cel mult 90 de zile de la finalizarea deliberărilor. Aceasta se pronunţă cu majoritate de voturi, judecătorii au posibilitatea de a emite opinii separate. Prin hotărâre se poate constata încălcarea unui drept, stabilindu-se şi măsuri de remediere a situaţiei precum şi plata unor eventuale despăgubiri. Hotărârea este definitivă, inatacabilă şi obligatorie. Executarea ei este monitorizată de Consiliul de miniştri al Uniunii Africane. 2) Competenţa consultativă

� Se materializează la solicitarea oricărui stat membru sau organizaţie recunoscută de OUA, cu privire la orice problemă juridică legat de interpretarea Cartei sau a altor instrumente africane de protecţie a drepturilor omului.