Acceptarea tacită în sistemele constituţionale ale statelor membre ...

I. CO�SIDERAŢII GE�ERALE PRIVI�D

PROCEDURA DE LEGIFERARE

PRI� ACCEPTARE TACITĂ

Î� STATELE MEMBRE ALE

U�IU�II EUROPE�E

Referindu-ne la acceptarea tacită în general,

aceasta poate fi definită ca acea manifestare de voinţă

exprimată prin tăcere care presupune, pentru a

produce efecte juridice, o corelare între pasivitatea

celui care trebuia să acţioneze şi expirarea unui

termen legal. Aşadar, o analiză a acceptării tacite va

depinde întotdeauna de existenţa unui fapt – tăcerea

– care, în funcţie de contextul legislativ, poate deveni

fapt juridic (cum ar fi în dreptul administrativ) sau

act juridic (cum se va vedea în continuare în dreptul

constituţional). Deşi aparent echivocă, tăcerea, ca

procedeu juridic întâlnit în anumite ramuri ale

dreptului public, a câştigat în faţa scepticismului

doctrinar în această materie, prin reglementarea ei în

dreptul pozitiv al multor state europene, în mod

recent fiind reconfirmată şi la nivelul Uniunii

Europene, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la

Lisabona la 1 decembrie 2009. Acesta transformă

procedura legislativă a codeciziei (în cadrul căreia

tăcerea are şi efecte juridice de acceptare, de adoptare

a actelor legislative unionale) în procedura legislativă

ordinară

1

.

Vorbind despre procedura de adoptare a actelor

normative, este interesant de observat faptul că multe

Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Acceptarea tacită în sistemele constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene

drd. Maria Luiza MANEA

consilier

Consiliul Legislativ

are ca efect respingerea tacită a proiectului legislativ, deci

finalizarea procedurii de legiferare prin neadoptarea acestuia.

Producerea efectelor juridice ale tăcerii în cadrul codeciziei

este condiţionată de existenţa unor termene legale. Astfel, în

cadrul celei de a doua lecturi, pentru Parlamentul European este

prevăzut un termen înăuntrul căruia trebuie să se pronunţe asupra

poziţiei comune adoptate de Consiliu în primă lectură. Tăcerea

legiuitorului – în acest caz a Parlamentului European după

trecerea termenului de 3+1 luni echivalează cu adoptarea actului

comunitar în forma poziţiei comune a Consiliului. În acest stadiu

al procedurii codeciziei tăcerea îmbracă forma acceptării tacite.

Pe de altă parte, codecizia presupune şi o a treia lectură, în

care este prevăzută din nou tăcerea legiuitorului după trecerea

termenului de şase/opt săptămâni. Tăcerea are însă efectul contrar

celui expus anterior – şi anume de respingere a actului propus în

forma adoptată de comitetul de conciliere (reuneşte membrii

Consiliului sau reprezentanţii acestora şi un număr egal de

reprezentanţi ai Parlamentului European, precum şi comisarul

responsabil). Astfel, dacă acest comitet nu ajunge să se pronunţe

asupra unui proiect comun în termenul legal de 6/8 săptămâni,

sau dacă PE şi Consiliul nu adoptă actul conform cu poziţia

comună adoptată de comitet într-un nou termen de 6/8 săptămâni

– ulterior celui în care a deliberat Comitetul de conciliere – , actul

nu este adoptat şi procedura legislativă se încheie.

Se poate constata, aşadar, o alternare a semnificaţiei juridice

a tăcerii, iar utilizarea în cadrul aceleiaşi proceduri legislative a

celor două valori juridice contrare ale tăcerii generează unele

întrebări legate de o anumită inconsecvenţă a legiuitorului

european în ceea ce priveşte folosirea neunitară a acestui concept

juridic. Dacă în cadrul celei de-a doua lecturi prezenţa tăcerii în

cadrul procedurii codeciziei pare să aibă semnificaţia unei

modalităţi tehnice de legiferare, încurajată a fi folosită de

legiuitor prin conferirea unei valenţe pozitive – adoptarea tacită

– şi chiar prin prelungirea termenului de reflecţie cu o lună, în

cazul celei de-a treia lecturi, atât tăcerea Comitetului de

conciliere, cât şi tăcerea celor doi co-legiuitori dobândeşte

semnificaţia cotidiană de negaţie a tăcerii – neadoptarea actului,

deci caracterul unei „sancţiuni” adresate celor doi co-legislatori

pentru imposibilitatea găsirii unui compromis asupra formei

finale a unui proiect legislativ. Se poate considera că a treia

lectură este de dorit faţă de a doua lectură, deoarece în a treia

lectură pentru adoptarea actului comunitar este necesară

exprimarea expresă a voinţei ambilor legiuitori, acceptarea tacită

nemaifiind valabilă în acest stadiu.

1

În prezent, procedura codeciziei este reglementată la art. 294

din forma consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii

Europene. Iniţial, această procedură legislativă a fost introdusă

prin Tratatul de la Maastricht la art.189 b) din Tratatul instituind

Comunităţile Europene, care a devenit art.251 în forma

consolidată a acestuia prin Tratatul de la Amsterdam.

Astfel, în cadrul „procedurii legislative ordinare” la nivel

unional, legiuitorul european a utilizat tăcerea ca procedeu juridic

în două dintre cele trei etape ale acestei proceduri, conferindu-i

însă valori diferite: dacă în a doua lectură tăcerea este o formă de

adoptare legislativă – acceptarea tacită de către Parlamentul

European, în a treia lectură, tăcerea Comitetului de conciliere şi

apoi a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene

dintre constituţiile statelor europene, indiferent de

structura de stat – federale sau unitare cu parlamente

unicamerale sau bicamerale – prevăd tăcerea ca

procedeu juridic în diferite etape ale procesului

legislativ. Astfel, având ca terminologie specifică

sintagma „proiectul/propunerea legislativă...se consi -

deră adoptat(ă)/neadoptat”, tăcerea constituie sau nu

o formă de adoptare/respingere a actelor normative,

cel mai elocvent exemplu întâlnindu-se în procedura

codeciziei la nivelul Uniunii Europene, în cadrul căreia

tăcerea este utilizată cu ambele valori juridice.

„Învestirea” tăcerii cu efecte juridice de

acceptare sau de respingere revine legiuitorului, care,

într-un număr mare de cazuri, prevede acceptarea

tacită ca un procedeu legislativ intermediar, fără

urmări juridice notabile, printre atribuţiile legislative

ale celei de-a doua camere a Parlamentului. În etapa

decisivă, de adoptare finală, camera decizională

hotărăşte doar în mod expres, putând reieşi aşadar

faptul că legiferarea prin acceptare tacită este doar un

instrument tehnic, care să accelereze adoptarea

proiectului sau care să permită camerei de reflecţie

să îşi exprime opinia politică, deşi actul este oricum

adoptat de camera decizională (Belgia, Cehia sau

Germania ).

De asemenea, examinând procedurile

legislative specifice fiecărui stat analizat, se poate

constatata că tăcerea echivalează cu adoptare tacită

(modalitate de legiferare) doar în rare cazuri, cum

este cel al României

2

– stat unitar cu parlament

bicameral, sau în cazul codeciziei la nivelul Uniunii

Europene, însă în marea majoritate a cazurilor tăcerea

echivalează doar cu acceptarea tacită, cum este cazul

Austriei, Germaniei, Belgiei – state federale cu

parlamente bicamerale. Această distincţie, privitoare

la sistemele Parlamentelor statelor federale sau

unitare, o considerăm necesară deoarece se constată

că adevăratele sisteme bicamerale, proprii statelor

federale, atribuie camerei formate din reprezentanţii

colectivităţilor componente (care, de obicei, nu sunt

alese prin vot direct de către cetăţeni) – doar

competenţe consultative, inclusiv în domeniul legi -

ferării. În aceste cazuri, acceptarea tacită accentuează

odată în plus rolul redus al celei de-a doua camere în

cadrul parlamentelor federale. În schimb, în statele

unitare se observă un regim mixt – prima cameră este

aleasă în general prin vot universal direct, în timp ce

a doua cameră poate fi aleasă prin vot indirect

(Franţa) sau prin vot direct (România), astfel încât

competenţele şi regimul juridic ale celei de-a doua

camere diferă de la un caz la altul. Aceste sisteme au

totuşi în comun termenul de reflecţie în domeniul

adoptării legilor, care uneori, coroborat cu tăcerea,

constituie o formă de legiferare.

Totodată, se constată că tăcerea se întâlneşte

nu numai în etapa votării şi adoptării legilor –

România, Uniunea Europeană, Cehia, Belgia – dar şi

în etapele anterioare – de elaborare a unui act

normativ, în fundamentarea ipotezelor juridice

propuse (avizul Guvernului privind un proiect

legislativ cu impact asupra bugetului de stat – Spania,

Germania), sau în etapele ulterioare adoptării de către

organul legislativ (Finlanda – la promulgarea legii de

către Preşedinte).

Aşadar, referindu-ne la competenţele came -

relor parlamentare din sistemele bicamerale ale

statelor federale şi unitare, este evident că tăcerea, ca

formă de exprimare a voinţei legiuitorului, denotă, în

cele mai multe cazuri, competenţele limitate ale celei

de-a doua camere în raport cu camera decizională şi

este prevăzută cu precădere pentru a doua cameră

(camera federală/ camera aristocratică/ camera

democratică

3

).

� Astfel, acceptarea tacită analizată în cadrul

procesului legislativ reliefează competenţele reduse

ale celei de-a doua camere în această materie, care

pot fi doar consultative – în sensul că acceptarea

tacită este doar o posibilă exprimare a unei opinii,

fără consecinţe juridice importante – , cum este cazul

Sloveniei, a cărei a doua cameră parlamentară –

Consiliul Naţional – poate opune doar un vot

suspensiv între momentul adoptării legii de către

Ansamblul Naţional şi promulgarea de către

Preşedinte, în termen de 7 zile – sau în cazul Croaţiei

– Camera Comitatelor poate să dea un aviz asupra

unei legi votate de Camera Reprezentanţilor şi să

determine o a doua lectură dacă intervine în termen

de 15 zile, însă de asemenea, fără a putea schimba

cursul legislativ stabilit de camera decizională. Un

sistem similar se întâlneşte şi în Austria.

� O mare parte din sistemele bicamerale, în special

cele diferenţiate, prevăd competenţe decizionale în

legiferare pentru a doua cameră doar în mod limitat,

acordând camerei decizionale ultimul cuvânt. Este

cazul Senatului din Spania, Camerei Lorzilor din Marea

Britanie sau Senatului din Belgia. Se constată, însă, că

acceptarea tacită intervine – în cazul izolat al Poloniei –

şi pentru camera decizională – Seimul, care, dacă nu

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010

2

Totodată, Constituţia României alternează valoarea tăcerii,

stabilind în mod expres: tăcerea este un procedeu de legiferare– prevăzut la art. 75, art.114 alin.(3) şi art.115, dar este şi un actadministrativ cu valoare negativă – art.52.

3

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţionalşi instituţii politice, Editura C.H.Beck, ediţia a 13-a, vol.2, 2009,

p.166

respinge cu majoritate absolută amendamentele

Senatului, acestea se consideră adoptate.

� Există însă şi parlamente bicamerale în cadrul

cărora competenţele legislative sunt împărţite în mod

egal între cele două camere, în cazul sistemelor

bicamerale nediferenţiate, – în Italia există o navetă

legislativă nelimitată în timp între cele două camere, –

în România, unde există un sistem bicameral quasi-

perfect, prima cameră – fie Senat, fie Camera Deputaţilor

– poate legifera prin acceptare tacită.

� În cazul parlamentelor unicamerale, se

constată că, în general, procedura parlamentară de

adoptare a actelor este organizată pe parcursul a trei

lecturi, însă nu am putut identifica – în această etapă

a traseului legislativ – tăcerea alături de prezenţa unor

termene procedurale, după a căror expirare să

intervină adoptarea sau acceptarea tacită. Însă, tăcerea

este prevăzută, cu valoarea ei obişnuită de negaţie, la

momentul promulgării legii de către preşedintele sau

monarhul statului. Astfel, în Danemarca, dacă regina

nu promulgă legea în termen de 30 de zile de la

momentul adoptării de către Folketing, legea se

consideră ca respinsă. O situaţie similară se întâlneşte

şi în cazul preşedintelui Finlandei. Aşadar, în cadrul

sistemelor unicamerale, deşi tăcerea nu este prevăzută

în etapa propriu-zisă de adoptare a actelor normative

de către organul legiuitor – astfel cum este cazul în

sistemele bicamerale – ea este prevăzută într-o altă

etapă a procedurii de elaborare a legilor, cea a

promulgării legii de către şeful statului.

Având în vedere cele expuse, legiferarea prin

acceptare tacită nu pare a fi o veritabilă modalitate de

adoptare a actelor normative decât în rare cazuri.

Există doar mai multe nuanţe ale tăcerii, în funcţie de

sistemele bicamerale specifice fiecărui stat – unitar sau

federal – , care prevăd competenţe şi funcţii diferite

pentru camerele parlamentelor, atât în domeniul

iniţiativei legislative, cât şi în cel al adoptării legilor.

II. ACCEPTAREA TACITĂ

Î� SISTEMELE CO�STITUŢIO�ALE

ALE STATELOR FEDERALE

CU PARLAME�TE BICAMERALE

DI� U�IU�EA EUROPEA�Ă

Belgia – art.78 din Constituţia Belgiei

4

În Belgia, parlamentul bicameral este format

din Camera Reprezentanţilor – camera decizională –

şi Senat – a doua cameră, iar sistemul este de tipul

bicameralismului diferenţiat

5

. Exercitarea puterii

legislative federale aparţine în comun Regelui,

Camerei Reprezentaţilor şi Senatului. În ceea ce

priveşte procedura legislativă, adoptarea legilor de

către Parlamentul Belgiei se poate realiza prin trei

tipuri de proceduri distincte: a) procedura mono -

camerală – (art.74) – Camera Reprezentanţilor decide

singură; b) procedura bicamerală obligatorie

6

–

(art.77) – Camera Reprezentanţilor şi Senatul decid

împreună, având competenţe legislative egale (cele

două camere trebuie să adopte exact aceeaşi versiune

a unui proiect de lege, în materiile în care sunt înve -

stite cu competenţe identice: revizuirea Constituţiei;

legi privind structura statului; legi care reglementează

relaţiile dintre statul federal, comunităţi şi regiuni;

legi cu privire la ratificarea tratatelor internaţionale;

organizarea sistemului judiciar, a Consiliului de Stat

şi a Curţii Constituţionale; c) procedura bicamerală

opţională

7

– art.78 din Constituţie. Din examinarea

art.78, se poate deduce că acceptarea tacită intervine

în două etape distincte. Prima etapă ar fi după

ce proiectul de lege a fost adoptat de Camera

Reprezentanţilor şi transmis Senatului spre dezbatere.

Dacă în termen de 15 zile, un număr de cel puţin 15

senatori nu cere examinarea proiectului, legea este

adoptată de Camera Reprezentanţilor

8

. A doua etapă



4

Articolul 78 al Constituţiei: „În alte materii decât cele vizate dearticolele 74 şi 77, proiectul de lege adoptat de CameraReprezentanţilor este transmis Senatului. La solicitarea a celpuţin 15 membri, Senatul examinează proiectul de lege. Aceastăsolicitare este formulată în 15 zile de la primirea proiectului.

Senatul poate, într-un termen ce nu poate depăşi 60 de zile: sădecidă că nu este cazul să amendeze proiectul de lege; să adopteproiectul după ce acesta a fost amendat.

Dacă Senatul nu a statuat în termenul stabilit sau dacă ela adus la cunoştinţa Camerei Reprezentanţilor decizia sa de anu amenda proiectul de lege, acesta este transmis Regelui decătre Camera Reprezentanţilor.

Dacă proiectul a fost amendat, Senatul îl transmite CamereiReprezentanţilor, care se pronunţă definitiv, fie prin adoptarea,fie prin respingerea, în totalitate sau parţial a amendamenteloradoptate de Senat”, în: Recueil des Constitutions européennes,

Bruylant, Bruxelles, 1994

5

În doctrina belgiană, a se vedea F. Delpérée, Les AutoritésFédérales; La Constitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre

d’Études Constitutionnelles et Administratives, Bruylant,

Bruxelles, 1993, care utilizează sintagma „bicaméralisme limité

et inégalitaire”

6 Compétence législative: procédure bicamérale, la fiche info

nr.11.05/2008, Chambre des répresentants de Belgique

7 Compétence législative: procédure bicamérale optionnelle, la

fiche info nr.11.06/2008, Chambre des répresentants de Belgique

8

În acest sens, a se vedea F. Delpérée: „...Le Sénat marqueraitimplicitement son adhédsion à la volonté exprimée par laChambre des représentans lorsque quinze de ses membres neprovoquent pas une brève dèlibération?” în: Les AutoritésFédérales; La Constitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre

d’Études Constitutionnelles et Administratives, Bruylant,

Bruxelles, 1993

intervine în situaţia în care senatorii au solicitat, în

termenul de 15 zile, examinarea legii şi presupune că

Senatul – Camera de reflecţie – poate propune

modificări la proiect, însă în cadrul unui termen de

60 de zile, după a cărui expirare proiectul se con si -

deră adoptat de Senat în forma Camerei Repre -

zentanţilor şi este transmis spre promulgare Regelui.

Aşadar, adoptarea/respingerea proiectului este, şi în

acest caz, de competenţa Camerei Reprezentaţilor, în

calitate de cameră decizională. Modalitatea de

legiferare prin acceptare tacită este atribuită camerei

de reflecţie şi nu are o valoare deosebită în procesul

decizional, deoarece proiectul de lege este deja

adoptat, consultarea Senatului fiind doar o for ma -

litate

9

.

În doctrina şi în practica parlamentară belgiană,

legile adoptate prin această procedură sunt numite “les

lois bicamérales virtuelles

10

” şi presupun o navetă

legislativă

11

între cele două camere. Spre deosebire de

legile bicamerale prevăzute la art.77 – în cazul cărora

cele două camere trebuie să se pronunţe obligatoriu,

deţinând puteri egale – în cazul legilor bicamerale

„virtuale” prevăzute la art.78, competenţele Senatului

sunt facultative şi, odată exercitate, nu au forţă juridică,

deoarece Camera Reprezentanţilor va avea ultimul

cuvânt la adoptarea legii.

Se poate constata că, spre deosebire de

România, unde acceptarea tacită intenţionează

(aparent) să accelereze procesul de luare a deciziilor,

în Belgia această procedură are mai mult conotaţii

politice, în sensul că a doua cameră – Senatul – se

confruntă cu un fapt împlinit – voinţa Camerei

Reprezentanţilor. Totodată, acceptarea tacită reflectă

competenţele legislative reduse ale celei de-a doua

camere în cadrul sistemului federal bicameral, având

în vedere faptul că unele legi pot fi adoptate, chiar în

temeiul art.78 din Constituţie, doar de către camera

decizională. Această situaţie, de necunoaştere a unei

legi adoptate de o cameră de către cealaltă cameră

este asemănătoare Camerei de reflecţie din procedura

de legiferare din România, care, ipotetic, poate

adopta tacit o lege fără a-i cunoaşte conţinutul.

Evident, comparaţia poate fi doar de natură tehnică,

deoarece din punct de vedere juridic, în discuţie sunt

două sisteme diferite – parlament bicameral al unui

stat federal şi parlament bicameral al unui stat unitar.

În primul caz a doua Cameră va fi întotdeauna

Senatul, pe când în al doilea caz, a doua Cameră

poate fi atât Senatul, dar şi Camera Deputaţilor.

Austria – art.42 din Constituţia Austriei

12

În Austria, Parlamentul este format din Consiliul

Naţional (�ationalrat) – camera deci zională –



9

În acest sens, a se vedea F. Delpérée: „..De manière plusgénérale, comment ne pas souligner que l’intervention du Sénat,là où elle est prescrite ou autorisée, se situe toujours en ordresecondaire? Le Sénat est placé en position d’attente ou dedépendence vis-à-vis de l’assemblée qui incarne le mieux lareprésentation nationale“, în: Les Autorités Fédérales; LaConstitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre d’Études

Constitutionnelles et Administratives, Bruylant, Bruxelles, 1993

10 Avis du profeseeur M. Verdussen sur le projet de loi specialeportant exécution temporaire et partielle de l’article 125 de laConstitution, Sénat de Belgique, session 1996-1997, document

législatif n° 1-501/4 A : ”La data de 10 octombrie 1995, secţiade legislaţie a Consiliului de Stat reunită în Adunarea Generalăa examinat problema proiectelor şi propunerilor denumite„mixte”, adică cele care conţin articole din care unele ţin dearticolul 77 al Constituţiei (legi bicamerale în sens strict) şialtele de articolul 78 (legi bicamerale virtuale). Reiese dinacest aviz că, în acest caz, soluţia cea mai adecvată constă înmenţinerea unui text unic, din care unele elemente vor urmaprocedura de la art. 77 al Constituţiei, în timp ce altele vorurma procedura de la art. 78, fiind convenit ca indicareaprocedurii de urmat în funcţie de obiectul articolelor textuluitrebuie făcută la articolul 1 al proiectului sau al propunerii(doc. Chambre, 1995-1996, no 329/1, p. 10). Această tehnică

are ca avantaj, faptul că “păstrează coerenţa legii, asigurăsecuritatea juridică şi respectă prevederile constituţionale”, S.

Depré et D. Renders, Le partage des compétences législativesentre les Assemblées fédérales, Annales de droit de Louvain,

1996, p. 342

11

L’Assemblée Parlementaire de la Francophonie, Recueil desprocédures et des pratiques parlementaires, chapitre VI – Laprocédure législative, section 5 – La navette

12

Articolul 42 al Constituţiei:

„ (1) Orice lege adoptată de către Consiliul �aţional trebuietransmisă fără întârziere de către preşedintele său, ConsiliuluiFederal. (2) O lege adoptată nu poate fi autentificată şi publicatădecât dacă Consiliul Federal nu a ridicat cu referire la ea oobiecţie justificată, cu excepţia unei dispoziţii contrare a uneilegi constituţionale (3) Această obiecție trebuie transmisă în scrisConsiliului �aţional de către preşedintele Consiliului Federal întermen de 8 săptămâni de la primirea legii de către ConsiliulFederal; ea trebuie notificată Cancelarului federal. (4) DacăConsiliul �aţional îşi reînnoieşte votul iniţial în prezenţa a celpuţin jumătate din membrii săi, această decizie trebuieautentificată şi publicată. Dacă Consiliul Federal decide să nuformuleze nicio obiecţie sau dacă nicio obiecţie motivată nu estefăcută în termenul stabilit la paragraful 3 de mai sus, legeaadoptată trebuie autentificată şi publicată.(5) Consiliul Federal nu este solicitat să intervină în cazurile încare legile adoptate de către Consiliul �aţional se referă laregulamentul intern al Consiliului �aţional, la dizolvareaConsiliului �aţional, o lege federală privind finanţele, un bugetprovizoriu în sensul paragrafului 5 al articolului 51 sau odispoziţie privind bunurile aparţinând Federaţiei, acordarea sauconversia unei garanţii a Federaţiei, angajarea sau conversiaunei datorii financiare a Federaţiei sau aprobarea plăţiiconturilor federale”, Recueil des Constitutions européennes,


şi Consiliul Federal (Bundesrat) – a doua cameră,

iar sistemul este de tipul bica me ralismului

diferenţiat. Legiferarea este atribuţia principală a

Consiliului Naţional. Consiliul Federal reprezintă

interesele landurilor la nivelul federaţiei,

participând – într-o mică măsură – la procesul

legislativ federal

13

. Conform art.42 din Constituţia

Austriei, legile votate de Consiliul Naţional sunt

transmise Consiliului Federal, care poate formula

o obiecţie motivată împotriva legilor adoptate de

Consiliul Naţional. Obiecţia va fi transmisă în scris

Consiliului Naţional într-un termen de opt

săptămâni, care curge de la primirea legii votate.

Constituţia federală prevede în acest articol, la

alin.(4), că legea adoptată de Consiliul Naţional va

fi considerată adoptată definitiv şi publicată dacă

Consiliul Federal nu a formulat nici o obiecţie în

termenul de opt săptămâni, rezultând deci că

operează acceptarea tacită a legii de către Consiliul

Federal. În situaţia în care land-urile ridică o

obiecţie în termenul precizat, Consiliul Naţional,

deşi trebuie să repună în discuţie legea contestată,

poate respinge contestaţia Consiliului Federal

printr-o aşa-numită decizie de persistenţă

(Beharrun gsbeschluss). Atribuţiile de legiferare ale Consiliului Federal

în procedura federală sunt restrânse şi facultative.

Totuşi, în mod excepţional, Consiliul Federal se poate

opune adoptării unei legi, având drept de veto absolut

pentru proiectele de lege care ar avea ca efect

modificarea competenţelor landurilor.

În loc de concluzie, se observă încă o dată că

în cadrul procedurii legislative din sistemele federale

bicamerale diferenţiate, competenţele reduse ale celei

de-a doua camere reies şi din prezenţa acceptării

tacite ca modalitate (facultativă) de exprimare a

voinţei Consiliului Federal asupra unei legi federale

votate de camera decizională – Consiliul Naţional .

Germania – art.77 şi art.78 din Constituţia

Germaniei

14

În Germania, legiferarea în sistemul parla -

mentar bicameral este exercitată, la nivel federal, de

Bundestag (Parlamentul federal) şi de Bundesrat

(Consiliul Federal), considerat ca a doua cameră.

Competenţele de legiferare sunt repartizate

constituţional între federaţie şi land-uri, însă

Bundestag-ul deţine cele mai importante prerogative,

având ultimul cuvânt în adoptarea legilor federale.

Procedurile legislative de adoptare a legii federale

sunt prevăzute în Titlul VII din Constituţie, iar

modalitatea obişnuită de legiferare la nivel federal

este prevăzută la art.77-78. Aceasta presupune

dezbaterea unui proiect în trei lecturi în plenul

Bundestag-ului (Parlamentul) şi, odată adoptat de



13

În acest sens, a se vedea A.Le Divellec: „...Austria cunoaşte unbicameralism inegalitar. Bundesrat-ul joacă un rol limitat, nunumai din cauza slabelor sale competenţe (veto suspensiv înmaterie legislativă)... dar şi datorită modului în care suntdesemnaţi membrii săi, care privilegiază reprezentarea partizanăîn raport cu cea a Landurilor... Este deci un Bundesrat departide, mai mult decât o adunare a Landurilor şi nu a jucat pânăacum un rol foarte marcant. În ceea ce priveşte �ationalrat-ul,acesta prezintă trăsăturile clasice ale unei Camere inferioare...”,în: Le parlementarisme en Autriche. Enseignements pour uneapproche renouvelée du régime parlementaire, Revue du droit

public nr.1/1998, L.G.D.J.

14

Articolul 77 al Constituţiei – Procedura legislativă:

„ (1) Legile federale sunt adoptate de Bundestag. După adoptarealor, preşedintele Bundestag-ului le transmite fără întârziereBundesrat-ului. (2) În următoarele trei săptămâni de la primireatextului de lege adoptat , Bundesrat-ul poate solicita convocareaunei comisii formate din membrii Bundestag-ului şi ai Bundesrat-ului în vederea discutării comune a textelor. Componenţa şiprocedura acestei comisii sunt stabilite printr-un regulamentintern adoptat de Bundestag şi care necesită aprobareaBundesrat-ului. Membrii Bundesrat-ului delegaţi în aceastăcomisie nu trebuie să aplice anumite instrucţiuni. Dacă aprobareaBundesrat-ului este solicitată pentru o lege, Bundestag-ul şiguvernul federal pot de asemenea solicita convocarea comisiei.Dacă comisia propune o modificare a textului de lege adoptat ,Bundestag – ul trebuie să se pronunţe din nou. (2a) Dacă o legenecesită aprobarea Bundesrat-ului şi dacă o solicitare, conformalineatului 2, prima frază nu a fost formulată sau dacă procedurade conciliere s-a încheiat fără o propunere de modificare atextului de lege adoptat , Bundesrat-ul trebuie să se pronunţeasupra aprobării într-un termen rezonabil (3) Dacă o lege nunecesită aprobarea Bundesrat-ului, acesta se poate opune într-untermen de două săptămâni unei legi adoptate de cătreBundestag, din momentul în care procedura prevăzută laalineatul 2 s-a încheiat. În cazul prevăzut la alineatul 2, ultimafrază, termenul începe să se ia în considerare de la primireatextului de lege adoptat din nou de către Bundestag şi, în toatecelelalte cazuri, de la primirea comunicării preşedintelui comisieiprevăzute la alineatul 2, conform căreia procedura în faţacomisiei este încheiată. (4) Dacă opunerea este votată cumajoritate de voturi a Bundesrat-ului, ea poate fi respinsă prindeliberarea majorităţii membrilor Bundestag-ului. DacăBundesrat-ul a votat opunerea cu o majoritate de două treimi celpuţin, din voturile sale, respingerea opunerii de către Bundestagtrebuie decisă cu o majoritate de două treimi şi cel puţin cumajoritatea membrilor Bundestag-ului.Articolul 78 – Adoptarea legii: „O lege adoptată de Bundestageste definitiv adoptată dacă Bundesrat-ul o aprobă, dacă nu facesolicitarea prevăzută la art. 77, al. 2, dacă nu se opune întermenul prevăzut la articolul 77, al. 3 sau dacă el retrageaceastă opunere sau dacă aceasta este respinsă prin vot alBundestag-ului”,în: Recueil des Constitutions européennes,


15

Cooperarea nu a presupus o veritabilă recunoaştere a calităţii

de legiuitor a Parlamentului European, deoarece, dacă PE

respingea în a doua lectură poziţia comună a Consiliului, acesta

putea totuşi adopta textul legislativ, este adevărat, cu unanimite

de voturi, lucru care nu mai este valabil in cazul noii proceduri

de legiferare – codecizia.

acesta, se transmite Bundesrat-ului (Consiliului

Federal), care – în funcţie de competenţele sale

legislative stabilite constituţional – poate cere

convocarea unui comitet mixt care să discute în

comun unele propuneri asupra legii adoptate de

Bundestag. Dacă acest comitet nu ajunge la o

înţelegere, iar legea adoptată de Bundestag şi supusă

analizei Bundesrat-ului necesită consimţământul

expres al acestuia din urmă pentru a deveni lege,

acesta din urmă are datoria de a se pronunţa într-un

termen convenabil. Însă, în situaţia în care, pentru

adoptarea unei legi, nu este necesar consimţământul

şi votul expres al Bundesrat-ului, Constituţia federală

a prevăzut totuşi o metodă pentru ca landurile să îşi

poată exprima opinia, respectiv opoziţia împotriva

unei legi adoptate de Bundestag, depusă în termen de

două săptămâni de la comunicarea încheierii

procedurii legislative la Bundestag. În legătură cu

acest ultim aspect, art.78 conferă valoare juridică

inacţiunii Bundesrat-ului care nu trebuie să

legifereze, ci doar să se opună sau nu –, prin aceea

că, la expirarea perioadei amintite, tăcerea acestuia

echivalează cu adoptarea definitivă a legii în forma

Bundestag-ului. Aşadar, în situaţia dată, nu poate fi

vorba de legiferare prin adoptare tacită a celui care

tace, deoarece acceptarea tacită intervine asupra unei

legi deja adoptate de altcineva decât cel care tace, în

speţă tăcerea are semnificaţia unui acord al land-

urilor la o lege deja adoptată de Parlament. Acestea

pot doar să adopte o opoziţie la lege, care oricum

poate fi anulată de Parlament prin respingerea

acesteia în plen, însă cu majoritatea absolută a

membrilor săi. Acest procedeu, din punct de vedere al

atribuirii unor competenţe de legiferare Bundesrat-

ului, este asemănător cu vechea procedură de

legiferare la nivelul Uniunii Europene, numită

procedura de cooperare

15

.

Acceptarea tacită – legată intrinsec de cel care

tace – intervine totuşi în procesul legislativ în

domeniul legilor bugetare, în situaţia în care proiectul

votat de Parlament trebuie să aibă şi acordul

Guvernului federal. Tăcerea acestuia din urmă, după

expirarea termenului constituţional de 6 săptămâni

prevăzut la art.113, valorează consimţământ.

III. ACCEPTAREA TACITĂ


ALE STATELOR U�ITARE

CU PARLAME�TE BICAMERALE


Marea Britanie

În Marea Britanie, Parlamentul este format din

Camera Comunelor – camera decizională (democratică)

şi Camera Lorzilor – a doua cameră (aristocratică), iar

în ceea ce priveşte competenţele acestora, Legea din

1911 privind Parlamentul a consacrat superioritatea

Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor, prima

exercitând aproape singură puterea legislativă. În

această materie, Camera Lorzilor are competenţe

limitate. Un exemplu în acest sens este cel referitor la

proiectele de lege financiare (Money bills)

16

, în cazul

cărora Camera Lorzilor este cea de-a doua cameră

sesizată, nu poate aduce amendamente şi nici nu poate

respinge proiectele. Acestea sunt considerate ca fiind

adoptate de Parlament, în versiunea votată de Camera

Comunelor, în cel mult o lună de la transmiterea la

Camera Lorzilor. Tăcerea Camerei aristocratice timp de

o lună poate fi considerată un acord cu privire la o lege

financiară votată de Camera Comunelor. Se observă, de

asemenea, încă o dată, faptul că implicarea celei de-a

doua camere în procesul legislativ nu este de natură

decizională, ci doar consultativă.

Pe de altă parte, deşi Camera Comunelor este

principalul actor în procesul legislativ, Camera

Lorzilor, ca organ de deliberare, are posibilitatea de a

influenţa, prin avizele de tehnică legislativă, conţinutul

şi forma definitivă a proiectelor de lege publice. În ce

priveşte proiectele de legi private, Camera Lorzilor are

posibilitatea de a influenţa procesul legislativ. Astfel,

această Cameră poate bloca timp de un an procedura

de vot în Camera Comunelor, prin exercitarea unui

drept de veto absolut, care nu poate fi depăşit când este

exercitat în ultimul an al unei legislaturi

17

.



16 Parliament Act din 1911 are prevederi în legătură cu puterile

Camerei Lorzilor în relaţie cu cele ale Camerei Comunelor,

precum şi în legătură cu limitarea duratei Parlamentului:

„Powers of House of Lords as to Money Bills” – „(1) Dacă unproiect de lege financiară (Money Bill) a fost adoptat de CameraComunelor şi trimis Camerei Lorzilor cu cel puţin o lună înaintede sfârşitul sesiunii şi nu este adoptat de Camera Lorzilor fărăamendamente în termen de o lună de la transmiterea luiCamerei şi dacă Camera Comunelor nu se opune, proiectul vafi prezentat Maiestăţii sale şi va deveni o Lege a Parlamentuluicu aprobare regală, chiar dacă Camera Lorzilor nu şi-a datconsimţământul asupra Proiectului”.17

A se vedea C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia

a 2-a, Editura C.H Beck, Bucureşti 2006, pag.106 şi urm.

Olanda – art.61 din Constituţia Olandei din

1972

18

Parlamentul bicameral olandez este format din

Camera Reprezentanţilor (Tweede Kamer) – camera

decizională şi Senat (Eerste Kamer) – a doua cameră.

În procesul legislativ, a doua cameră nu are atribuţii

decizionale, doar consultative, şi nu poate aduce

amendamente la legile votate de Camera Reprezen -

tanţilor, însă are la dispoziţie o modalitate numită

„novelle”

19

, prin intermediul căreia poate obliga

Guvernul să iniţieze o lege care să amendeze textul

asupra căruia Senatul are obiecţii, în conformitate cu

acestea.

Dacă în procedura legislativă obişnuită nu am

putut identifica acceptarea tacită, Constituţia Olandei

din 1972 prevedea, la art.61, că, în domeniul tratatelor

internaţionale, aprobarea putea fi expresă sau tacită.

Astfel, pentru ca un stat să devină parte la o convenţie

sau la un tratat internaţional, trebuie să acţioneze

legislativ pe plan intern, prin includerea acesteia/

acestuia în dreptul statului. Regula generală la nivelul

statelor este aprobarea expresă, prin lege, de către

Parlamentele naţionale, a tratatului internaţional, care

devine parte din dreptul intern. O excepţie de la această

regulă este Olanda, care reprezintă o situaţie unică şi

specială

20

– tratatul internaţional este considerat ca

aprobat tacit de către Parlament dacă, după trecerea unei

anumite perioade de timp începând de la depunerea

tratatului la autorităţile legiuitoare, acestea nu cer

aplicarea procedurii legislative obişnuite. Această

procedură este prevăzută în Constituţia Olandei, care în

articolele adiţionale menţine în vigoare prevederile

Constituţiei anterioare din anul 1972 cu privire la

acceptarea tacită a actelor internaţionale – fie ele de

aderare la un tratat, a unor acorduri multilaterale cu alte

state sau cu orice altă organizaţie internaţională – până

la adoptarea unei legi relevante în domeniu de către

Parlament. Aşadar, aprobarea actelor internaţionale de

către Parlamentul Olandei poate fi expresă sau tacită. În

acest ultim caz, procedura aprobării tacite, pentru a

produce efecte juridice, este condiţionată de trecerea

unui termen de 30 de zile, calculat de la data depunerii

tratatului, dar şi de conduita celor două Camere ale

Parlamentului, care nu au făcut o declaraţie prin care să

dorească ca tratatul să fie adoptat în mod expres.

Spania – art.90 din Constituţia Spaniei

21

Parlamentul spaniol este format din Congresul

Deputaţilor – camera decizională – şi Senat – a doua

cameră, iar în ceea ce priveşte competenţele legislative,

trăsătura caracteristică a procedurii legislative a

Parlamentului spaniol constă în faptul că toate

proiectele legislative se depun la Congresul Deputaţilor.

La Senat, se depun numai legile privind Fondul de

Compensare Inter-teritorială (în virtutea competenţei

constituţionale de reprezentare teritorială). Proiectele

adoptate de Congres sunt trimise Senatului, care poate

opune un veto sau poate aduce amendamente.

Exprimarea unui veto de către Senat echivalează cu

dezacordul acestei Camere faţă de proiectul respectiv.

Conform art.90 alin.2 din Constituţie, Senatul poate să

opună veto-ul său în termen de două luni de la primirea

proiectului de lege spre dezbatere. Veto-ul trebuie

adoptat cu majoritate absolută. Proiectul de lege nu

poate fi supus promulgării Regelui decât dacă



21

Articolul 90 al Constituţiei : “1. După ce un proiect de legeordinară sau organică este adoptat de Congresul Deputaţilor,preşedintele acestuia îl informează imediat pe preşedinteleSenatului care îl supune deliberării acestuia. 2. Senatul, întermen de două luni, de la primirea textului poate, printr-unmesaj motivat să opună veto-ul său sau să introducăamendamente. Veto-ul trebuie adoptat cu o majoritate absolută.Proiectul nu poate fi supus regelui pentru sancţionare decât dacăCongresul, în caz de veto, ratifică textul iniţial cu majoritateabsolută sau cu majoritate simplă, după ce au trecut două lunide la prezentarea veto-ului; sau dacă el se pronunţă asupraamendamentelor , acceptându-le sau respingându-le cumajoritate simplă 3. Termenul de două luni de care dispuneSenatul pentru a se opune prin veto sau de a amenda proiectulpoate fi redus la 20 de zile pentru proiectele considerate urgentede Guvern sau de Congresul Deputaţilor”, în: Recueil des

Constitutions européennes, Bruylant, Bruxelles, 1994

18


“Aprobarea va fi acordată în mod explicit sau implicit.Aprobarea explicită va fi dată printr-o Lege a Parlamentului/Actof Parliament. Aprobarea implicită este dată dacă în termen de30 de zile de la prezentarea acordului, în acest scop, ambelorcamere ale Parlamentului, nicio declaraţie nu a fost facută decătre sau în numele celor două Camere sau de către cel puţin ocincime din numărul constituţional de membri ai celor douăcamere, exprimându-şi dorinţa ca acest acord internaţional săfie supus aprobării explicite. Perioada menţionată la paragrafulprecedent se suspendă pe perioada de amânare a Parlamentului.19 „După ce un proiect de lege a fost adoptat de CameraReprezentanţilor este supus spre dezbatere Senatului. Senatulexaminează şi discută proiectul în linii mari şi îl poate doar adoptasau respinge. Senatul nu are dreptul de a face modificări proiectuluide lege propunând amendamente. O comisie specială a Senatuluianalizează proiectul. Dacă se doreşte, poate urma o dezbatereplenară. Eventual, senatorii votează proiectul. Senatul poate doaradopta sau respinge proiectul. Senatorii nu pot face modificăriproiectului, neavând drept de a face amendamente. Dacă Senatulare vreo observaţie, poate respinge proiectul, deşi acest lucru seîntâmplă destul de rar. Dacă Senatul ameninţă că va respinge unproiect de lege, Guvernul poate preveni aceasta prin iniţierea uneilegi – “novelle” – care să amendeze textul asupra căruia Senatul areobiecţii, în conformitate cu acestea” în: How a bill becomes law,

vezi: http://www.houseofrepresentatives.nl/how_parliament_works/

/senate_yes_or_no/index.jsp

20

C. Economides, The relationship between international anddomestic law, European Commission for Democracy through

Law, Strasbourg, 1993

Congresul Deputaţilor a adoptat textul iniţial, cu

majoritate absolută în caz de veto, sau cu majoritate

simplă, după ce au trecut două luni de la prezentarea

veto-ului. În cazul proiectelor de lege considerate

urgente de Guvern sau de Congresul Deputaţilor,

termenul de două luni de care dispune Senatul pentru a

opune veto-ul sau pentru a aduce amendamente

proiectului respectiv este redus la 20 de zile.

Totodată, în Constituţia Spaniei, acceptarea

tacită se regăseşte şi în etapa obţinerii avizelor necesare

promovării unui proiect de lege de către instituţiile

implicate, în special cu privire la acele proiecte de lege

care presupun creşterea sau reducerea veniturilor

bugetare. În acest sens, la art.134 din Constituţie şi în

Secţiunea 111 din Regulamentul Congresului

Deputaţilor, la pct.3, este prevăzut faptul că Guvernul

va emite autorizaţia către comitetul însărcinat cu

elaborarea proiectului în termen de 15 zile, după a cărui

expirare se va considera că tăcerea Guvernului

semnifică autorizare

22

. Aceeaşi regulă se aplică şi în

cazul propunerilor legislative iniţiate de către deputaţi,

la pct.3 al Secţiunii 126 prevăzându-se faptul că, dacă

într-un interval de 30 de zile, Guvernul nu s-a pronunţat

expres asupra propunerii, aceasta poate fi inclusă în

agenda legislativă care va fi dezbătută în plen.

Cehia – art.46 alin.(3) din Constituţia Cehiei

23

Parlamentul bicameral ceh este format din

Camera Deputaţilor – camera decizională şi Senat –

a doua cameră. Procedura legislativă obişnuită

presupune întotdeauna sesizarea Camerei Deputaţilor

cu un proiect de lege, care, pentru a fi adoptat sau

respins, poate parcurge până la trei lecturi. În situaţia

adoptării proiectului de către Camera Deputaţilor,

acesta este transmis Senatului

24

. Art.46 prevede că

Senatul trebuie să se pronunţe asupra proiectului în

termen de 30 de zile de la data primirii lui. Dacă acest

termen a trecut, iar Senatul nu s-a pronunţat asupra

proiectului, acesta este considerat adoptat. Aşadar,

asemănător cazului expus mai sus, procedura de

legiferare prin acceptare tacită este prevăzută pentru

a doua cameră, Senatul, însă valoarea juridică a

tăcerii vine pe un fond asupra căruia deja s-a hotărât

de către camera decizională – Camera Deputaţilor.

Totodată, constituantul ceh nu diferenţiază între

specializările funcţionale ale celor două Camere ale

Parlamentului (cum este cazul României) şi

inversează rolurile acestora, în sensul că prima

Cameră sesizată este în fapt şi Camera decizională –

Camera Deputaţilor. A doua Cameră, Senatul, care

poate legifera prin acceptare tacită, are un rol mai

puţin important în procesul de legiferare, fapt reliefat

şi de posibilitatea Camerei Deputaţilor de a adopta

încă o dată – doar cu majoritate simplă – un proiect

respins de Senat.

Franţa – art.47 alin.(3) din Constituţia

Republicii Franceze

25

Parlamentul francez bicameral este compus din

Adunarea Naţională – camera decizională şi Senat – a

doua cameră. Procedura legislativă presupune o

navetă între cele două Camere. Astfel, conform art. 45

din Constituţie, orice proiect de lege este examinat

succesiv în ambele Camere ale Parlamentului în

vederea adoptării unui text identic. Orice proiect de

lege este examinat succesiv în cele două adunări ale

Parlamentului în vederea adoptării unui text identic. În

situaţia în care, urmare a unui dezacord între cele două

adunări, o propunere legislativă nu a putut fi adoptată

după două lecturi în fiecare adunare, sau dacă



22

http://www.congreso.es/portal/page/portal/Congreso/Congreso/

Informacion/Normas/standing_orders_0.pdf consultat la

28.05.2009

23


„(1) Senatul deliberează asupra proiectului sau asupra propuneriide lege şi statuează în 30 de zile de la transmiterea sa. (2) Senatulpoate decide fie să adopte proiectul sau propunerea de lege fie săo respingă, fie să o retrimită cu amendamente la CameraDeputaţilor, fie să nu delibereze asupra acestuia. (3) DacăSenatul nu se pronunţă în termenul prevăzut la primul alineatse consideră că el a votat proiectul sau propunerea de lege.”24

În acest sens, a se vedea M. Sousse: „ ...bicameralismul ceh secaracterizează prin mecanismul navetei, prevăzut de articolele 45-48 ale legii constituţionale din 16 decembrie 1992. Astfel, oricepropunere de lege aprobată de Camera Deputaţilor trebuietransmisă fără întârziere Senatului... Dacă acesta decide să nudelibereze asupra propunerii de lege, aceasta este consideratăadoptată... Această navetă simplificată merită să fie comparată cuprocedura de adoptare a legii în Franţa”, în: Le bicamérisme: bilanet perspectives, Revue du droit public nr.5/1997, L.G.D.J., p.1348

25 Articolul 47. “Parlamentul votează proiectele de lege privind finanţele publiceîn condiţiile prevăzute prin lege organică.

Dacă Adunarea �aţională nu s-a pronunţat, în primă lectură,în termen de patruzeci de zile de la depunerea proiectului,Guvernul sesizează Senatul, care trebuie să se pronunţe în termende cincisprezece zile. Procedura prevăzută la articolul 45 seaplică în mod corespunzător.

Dacă Parlamentul nu s-a pronunţat în termen de şaptezeci dezile, prevederile proiectului pot intra în vigoare printr-oordonanţă.

Dacă legea finanţelor publice, care stabileşte veniturile şicheltuielile aferente unui exerciţiu, nu a fost depusă în timp utilpentru a fi promulgată înainte de începerea exerciţiului respectiv,Guvernul cere de urgenţă Parlamentului autorizaţia de a percepeimpozitele şi deschide, prin decret, liniile de credit corespunzătoareserviciilor votate.

Termenele prevăzute de prezentul articol sunt suspendateatunci când Parlamentul nu este în sesiune”.

Guvernul a susţinut urgenţa acestuia, după o singură

lectură în fiecare dintre ele – Primul ministru are

posibilitatea să provoace întrunirea unei comisii mixte

paritare însărcinate să propună un text cu privire la

dispoziţiile rămase în discuţie. Textul elaborat de către

comisia mixtă poate fi supus spre aprobare de către

Guvern celor două adunări. Nici un amendament nu

poate fi admis fără acordul Guvernului. Dacă comisia

mixtă nu ajunge la adoptarea unui text comun sau

dacă acest text nu este adoptat în condiţiile

menţionate, Guvernul poate, după o nouă lectură în

Adunarea Naţională şi în Senat, să ceară Adunării

Naţionale să adopte o formă definitivă. În acest caz,

Adunarea Naţională se poate referi fie la textul

elaborat de comisia mixtă, fie la ultimul text votat de

ea, modificat după caz de unul sau mai multe dintre

amendamentele adoptate de către Senat.

Pe lângă procedura obişnuită de legiferare,

care presupune o navetă parlamentară între Adunarea

Naţională şi Senat până la votarea unui text comun,

Constituţia franceză prevede şi proceduri legislative

speciale în domeniul legilor constituţionale, legilor

organice şi legilor bugetare. În acest din urmă caz,

prezenţa unor termene constituţionale obligă legiu -

itorul a se pronunţa înăuntrul acestora, nerespectarea

lor fiind sancţionată constituţional prin decăderea din

dreptul de a mai adopta legea bugetară de către

Parlament şi acordarea acestei atribuţii Guvernului,

care o adoptă prin ordonanţă. Astfel, dacă Adunarea

Naţională nu s-a pronunţat în termen de 40 de zile,

pierde dreptul de a legifera în favoarea Senatului care

trebuie să se pronunţe în termen de 15 zile. Dacă au

trecut în total 70 de zile

26

de când Parlamentul a fost

sesizat cu proiectul bugetar asupra căruia nu s-a

pronunţat, acesta nu mai poate fi adoptat de

Parlament, astfel încât depăşirea termenelor

imperative prevăzute pentru Parlament învesteşte

Guvernul să îl adopte prin ordonanţă. Aşadar

inacţiunea şi tăcerea celor două Camere – raportate la

ele însele – nu au valoarea juridică pozitivă de

adoptare a legii, ci dimpotrivă, devine o sancţiune.

Însă, raportată la Guvern, tăcerea Parlamentului

înseamnă legiferare, dar nu prin lege, ci prin

ordonanţă guvernamentală.

Polonia – art.121 din Constituţia Poloniei

27

Parlamentul bicameral este alcătuit din

Camera Deputaţilor (Sejm) şi Senat, iar în ceea ce

priveşte procedura legislativă, competenţele celor

două Camere nu sunt identice, Camera Deputaţilor

având rolul predominant în procesul legislativ

28

.

Astfel, proiectele de lege votate de Camera

Deputaţilor sunt transmise Senatului, care, într-un

termen de 30 de zile (în caz de urgenţă termenul este

redus la 14 zile), poate adopta legea fără modificări,

poate propune amendamente sau o poate respinge

(art.121 şi următoarele din Constituţia Poloniei).

Dacă în termen de 30 de zile Senatul nu pronunţă o

hotărâre, textul se consideră adoptat.

Pe de altă parte, în Polonia se poate constata o

situaţie deosebită faţă de celelalte sisteme bicamerale

diferenţiate, în sensul că acceptarea tacită intervine

şi pentru a doua cameră, în situaţia în care rezoluţia

Senatului prin care se respinge un proiect, sau prin

care se amendează un proiect votat de Camera

Deputaţilor, este considerată ca şi adoptată de aceasta

din urmă dacă ea nu o respinge cu majoritate

absolută, în prezenţa a jumătate din membri. Aşadar,

dacă Sejmul nu respinge amendamentele Senatului,

acestea se consideră adoptate.

România – art.75 şi art.115 din Constituţia

României

Constituţia României, republicată, distinge la

art.75 – Sesizarea Camerelor, între prima Cameră



26

A se vedea J.Gicquel, „În cadrul acestui termen global şiţinând cont de termenele proprii fiecărei camere sunt prevăzutesancţiuni. Dacă Adunarea depăşeşte cele 40 de zile care-i suntacordate pentru examinarea în primă lectură, ea îşi pierdeprioritatea în favoarea Senatului şi reciproc. De altfel, dacăParlamentul nu a reuşit să voteze bugetul în 70 de zile, în alţitermeni, în caz de carenţă sau de neglijenţă şi nu de refuz politic,sancţiunea este mai drastică: dispoziţiile proiectului pot fi puseîn vigoare pe cale de ordonanţă”, în: Droit constitutionnel etinstitutions politiques, Montchrestien, 1995, p.753-754

27

Articolul 121: (1) Legea votată de Dietă este transmisă decătre Preşedintele Dietei, Senatului.

(2) În termen de 30 de zile, Senatul poate să adopte legea , săo amendeze sau să o respingă. Dacă în termen de 30 de zile dela transmitere, Senatul nu se pronunţă, legea este consideratăadoptată în versiunea adoptată de Dietă.

(3) Decizia Senatului, de a respinge o lege sau amendamentulpropus într-o hotărâre a Senatului sunt considerate ca adoptate,dacă Dieta nu le respinge cu majoritate absolută de voturi, celpuţin jumătate din numărul constituţional al deputaţilor fiindprezenţi „.28

A se vedea M. Sousse: „Analiza structurii celor două Camerelasă să reiasă un Senat inferior Dietei în ceea ce priveştenumărul membrilor săi. Aceasta din urmă este alcătuită din 460de deputaţi aleşi prin sufragiu universal, în timp ce numărulsenatorilor este stabilit de art. 3-100. Totuşi, unele reguli defuncţionare sunt identice pentru cele două Camere. Mai intâi,durata mandatului este de patru ani pentru cele două adunări,ceea ce nu conferă Senatului, ,stabilitatea necesară pentru o„Cameră de reflecţie”, în: Le bicamérisme: bilan et perspectives,Revue du droit public nr.5/1997, L.G.D.J, p.1344

sesizată şi Camera decizională. Acest articol

constituţional “dă expresie bicameralismului cvasi-

perfect specific Parlamentului României, introducând

doar o diferenţiere funcţională între cele două

Camere şi creând astfel o specializare a lor”

29

,

specializare prevăzută la alineatul (1), care enumeră

materiile constituţionale în care este competentă

Camera Deputaţilor ca prima Cameră sesizată. Pentru

Senat, ca primă Cameră sesizată, nu există o

enumerare expresă a domeniilor, textul utilizând

sintagma “celelalte proiecte de legi sau propuneri

legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă

Cameră sesizată, Senatului”. Acceptarea tacităintervine în alineatul (2) al art.75, ca o formă de

adoptare a textului legislativ de către prima Cameră

sesizată, urmare a inacţiunii legiuitorului în cadrul

termenului constituţional de 45/60 de zile: „(2) Prima

Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile.

Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită

termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor

termene se consideră că proiectele de legi sau

propunerile legislative au fost adoptate”

30

. Astfel,

prima Cameră sesizată are la dispoziţie două

modalităţi de adoptare a proiectelor de legi şi a

propunerilor legislative: una expresă – care are loc

înăuntrul termenelor legale, şi una tacită – care

intervine după depăşirea acestor termene. Se

constată, deci, că tăcerea sau inacţiunea nu

echivalează, în acest caz, cu respingerea unui proiect

normativ. Această din urmă soluţie legislativă trebuie

aşadar să fie doar expresă, în cadrul termenelor

constituţionale de 45/60 de zile.

În mod similar, art.115 alin.(5) prevede că

ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după

depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă

la Camera competentă să fie sesizată şi după

publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în

mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz,

de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile

de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra

ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se

trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în

procedură de urgenţă. Cu privire la modul de calcul

al termenelor precizate

31

, acestea încep să curgă de la

data prezentării propunerii legislative la Birourile

permanente ale celor două Camere (art.89 din

Regulamentul Senatului şi art.113 din Regulamentul

Camerei Deputaţilor) şi se calculează pe zile calen da -

ristice. Este de relevat faptul că legiuitorul consti -

tuţional a prevăzut termene de adoptare doar pentru

prima cameră sesizată, Camera de reflecţie. Totuşi, la

nivelul Regulamentului Camerei Deputaţilor,

coroborând articolele care reglementează algoritmul

de desfăşurare a adoptării unui proiect, se constată că:

– comisia sesizată în fond trebuie să elaboreze

raportul într-un termen aprobat de Biroul permanent

– între 10-15 zile în cazul în care Camera Deputaţilor

este prima Cameră sesizată şi între 14-60 de zile în

cazul în care Camera Deputaţilor este Camera

decizională;

– după primirea raportului comisiei sesizate în

fond de către Biroul permanent, proiectele/propu -

nerile se înscriu pe ordinea de zi în termen de cel mult

5 zile în cazul în care Camera Deputaţilor este prima

Cameră sesizată şi în termen de cel mult 7 zile în

cazul în care Camera Deputaţilor este Camera

decizională.

Prin urmare, teoretic, Camera Deputaţilor în

calitate de Cameră decizională ar urma să se pronunţe

asupra proiectelor într-un interval de timp de

maximum 60+7 zile

32

.

În loc de concluzie, noua procedură de

legiferare, cu toate controversele pe care le-a generat

33



29

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţionalşi instituţii politice, Editura C.H.Beck 2009, ediţia a 13-a, vol.2,

p.206

30

A se vedea şi practica Curţii Constituţionale, care utilizează

sintagma „procedura tacită” pentru adoptarea propunerilor

legislative în condiţiile art.75 alin.(2) din Constituţie (Decizia

Curţii Constituţionale nr.666/2007 referitoare la

constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii

nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.514 din 31 iulie 2007).

31

A.Varga, Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura

Hamangiu, 2007, p. 163 – „termenele prevăzute la art.75 alin.(2)sunt caracterizate ca termene de decădere, deoarece depăşirealor echivalează cu adoptarea proiectelor sau propunerilorlegislative”.32

În ceea ce priveşte intervalul de timp dintre adoptarea tacită de

către prima cameră sesizată şi adoptarea/respingerea de către

Camera decizională, se constată că acesta variază, însă pentru

proiectele de lege pentru aprobarea/respingerea ordonanţelor,

timpul este mai scurt (de exemplu, în 2005, proiectul de lege

pentru aprobarea O.U.G. nr.117/2004 privind ratificarea

Acordului între România şi Uniunea Europeană stabilind cadrul

general de participare României la operaţiunile Uniunii

Europene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles, la 22

noiembrie 2004 – a fost adoptat tacit de Camera Deputaţilor la 3

februarie 2005 şi a fost adoptat de Senat la 7 martie 2005, spre

deosebire de propunerea legislativă privind înfiinţarea Institutului

de Drept Public şi Ştiinţe Administrative al României, adoptată

tacit de Camera Deputaţilor la 23 aprilie 2007 şi adoptată de

Senat devenind Legea nr.246/2007 la data de 12 iulie 2007).

33

Atât în doctrină – a se vedea Elena Simina Tănăsescu,

Consideraţii teoretice privind procedura legislativă instituită

şi consacrând ca „regulă constituţională adagiul quitacet, cum locui potuit et debuit, consentire videtur(cel ce a tăcut, deşi a putut şi a trebuit să vorbească,

este considerat că a consimţit)”

34 – produce cel puţin

unul dintre efectele urmărite de legiuitorul constituant,

acela de accelerare a procedurii legislative, în practica

parlamentară constatându-se o creştere anuală a

numărului de proiecte adoptate tacit de prima Cameră

sesizată, fie Camera Deputaţilor, fie Senat

35

.

Într-o altă materie reglementată constituţional,

cea a raporturilor Parlamentului cu Guvernul, cu

referire la angajarea răspunderii Guvernului, art.114

alin.(3) din Constituţie, referindu-se la unul dintre

instrumentele pe care le poate prezenta Guvernul în

faţa Parlamentului, respectiv la un proiect de lege,

utilizează sintagma specifică procedurii de legiferare

prin adoptare tacită: „...proiectul de lege prezentat,

modificat sau completat...se consideră adoptat”, în

cazul în care a trecut termenul constituţional de 3 zile

şi Parlamentul nu a adoptat o moţiune de cenzură.

Slovenia – Art.91 din Constituţia Sloveniei

36

Parlamentul sloven este bicameral, fiind

format din Adunarea Naţională şi din Consiliul

Naţional, acesta din urmă fiind asimilat celei de-a

doua camere. Cu privire la competenţele legislative

ale acesteia, restrânse comparativ cu cele ale Adunării

Naţionale, Consiliul Naţional are totuşi la dispoziţie

un drept de veto – e adevărat doar suspensiv – şi

poate cere Adunării Naţionale, într-un termen de 7

zile care curge de la adoptarea de către aceasta a unei

legi şi înainte de promulgare, reexaminarea acesteia

3

.

Însă orice nouă decizie va fi luată de către Adunarea

Naţională asupra unei legi în urma opoziţiei

exprimate prin dreptul de veto exercitat de Consiliu,

aceasta va fi finală. Rolul celei de-a doua camere este

din nou unul consultativ în cadrul sistemelor

parlamentare bicamerale, fără efecte juridice

definitorii în cursul procedurii de legiferare.

IV. ACCEPTAREA TACITĂ


ALE STATELOR U�ITARE

CU PARLAME�TE U�ICAMERALE


Danemarca – art.22 din Constituţia

Danemarcei

38

Parlamentul unicameral din Danemarca este

alcătuit din 179 de deputaţi. Procedura legislativă

implică adoptarea proiectelor de lege în cadrul a trei

lecturi de către Parlament sau prin referendum.

Potrivit Constituţiei daneze, Regina are drept de



prin revizuirea Constituţiei, studiu în cadrul lucrării „Perspectivejuridice privind instituţia parlamentului”, Ed. ALL Beck, 2005;

Ioan Vida, comentariul art.75 din volumul Constituţia României,Comentariu pe articole, coordonatori – Ioan Muraru, Elena

Simina Tănăsescu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; dar şi în

presă, în cazul actelor normative de interes public – în ziarul

„România Liberă” din 7 mai 2008 s-a scris despre Legea de

aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.24/2008

privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, care

a fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor ca primă Cameră

sesizată ca urmare a „absenteismului deputaţilor în momentulvotului”, în ultima zi a termenului constituţional de 30 de zile.

34

Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemuluibicameral instituit de Legea de revizuire a Constituţiei adoptatăde Camera Deputaţilor şi Senat, în: Revista de drept public

nr.4/2003, p.61

35

Aceasta reiese din situaţiile prezentate pe site-ul Camerei

Deputaţilor, cât şi din informaţiile Departamentului Legislativ al

Senatului, prin baza de date Legis (a se vedea anexa nr.1 şi anexa

nr.2). Astfel, dacă în primii doi ani de la introducerea noii proceduri

legislative au fost adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de

primă Cameră, în temeiul art.75 alin.(2), doar 6 propuneri

legislative – dintre care două iniţiate în anul 2003 şi ambele

respinse definitiv de Camera decizională, din anul 2005 se constată

„o ameliorare” cantitativă a proiectelor adoptate prin procedura

tacită de către Camera Deputaţilor – 32 de proiecte – dintre care 5

proiecte de lege şi 27 de propuneri legislative. În anul 2006, se

observă o scădere a numărului de proiecte – doar 15, pentru ca în

anii 2007 şi 2008 să fie înregistrate 73, respectiv 58 de proiecte de

acte normative adoptate tacit de Camera Deputaţilor.

36

Articolul 91 – Promulgarea legii

(1) Preşedintele Republicii promulgă legile cel mai târziu întermen de 8 zile de la adoptarea lor. (2) Consiliul �aţional, în

termen de 7 zile de la adoptarea legii şi înainte de promulgareaacesteia poate solicita Adunării �aţionale să se pronunţe din nouasupra acestei legi. În cursul noii deliberări, legea trebuieadoptată cu majoritatea sufragiilor tuturor deputaţilor, cuexcepţia cazului în care Constituţia, pentru adoptarea legiiexaminate prevede un număr mai mare de sufragii. �oua deciziea Adunării �aţionale este definitivă. 37 „Consiliul �aţional poate exercita dreptul de veto suspensiv,ceea ce înseamnă că impune ca Adunarea �aţională să decidădin nou asupra unei legi înainte de promulgarea acesteia.Consiliul �aţional poate exercita dreptul de veto suspensiv întermen de 7 zile de la adoptarea legii în cauză. Înainte capreşedintele Republicii Slovenia să promulge o lege, PreşedinteleAdunării �aţionale trimite textul de lege preşedinteluiConsiliului �aţional. Dacă Adunării �aţionale i se cere sădecidă din nou, o majoritate a tuturor deputaţilor este necesarăpentru ca legea să poată fi adoptată, cu excepţia cazului dinConstituţie când se stipulează că este necesar un număr de voturimai mare pentru ca legea în discuţie să poată fi adoptată. Oricealtă nouă decizie luată de Adunarea �aţională este finală„vezi :http://www.ds-rs.si/en/?q=about_NC/competences/veto

38

Articolul 22: “Un proiect de lege adoptat de Folketing va aveaforţă de lege, după ce a fost aprobat de Rege, în termen de 30de zile cel mai târziu după votul definitiv. Regele dispunepromulgarea legii şi supraveghează punerea în aplicare aacesteia.”

iniţiativă legislativă, iar în cazuri de urgenţă, când

Parlamentul nu poate fi convocat, Regina poate

decreta legi provizorii

39

(care nu pot fi contrare

Constituţiei)

40

, legi care trebuie obligatoriu prezentate

spre aprobare Parlamentului, după reluarea lucrărilor.

Parlamentul le poate aproba sau respinge.

Dacă în cursul adoptării de către organul

legiuitor a actelor normative nu a putut fi identificată

tăcerea ca modalitate de legiferare, cu oricare dintre

cele două efecte juridice ale sale, Constituţia

Danemarcei prevede, totuşi, la art.22, un termen de

30 de zile, care corelat cu tăcerea, produce efecte

juridice. Textul constituţional reglementează situaţia

în care proiectele de lege votate de Parlament trebuie

să fie promulgate de Regină cel mai târziu în termen

de 30 de zile de la votul final al Folketing-ului. În caz

contrar, proiectul de lege nu se consideră adoptat.

Aşadar, efectul juridic al tăcerii are caracter de

sancţiune – de respingere a legii de către monarh –

prin nepromulgarea proiectului legislativ adoptat de

Parlament

41

.

Finlanda – art.77 din Constituţia Finlandei

42

Parlamentul unicameral este compus din 200

de membri. Procedura legislativă implică adoptarea

proiectelor de lege în cadrul a trei lecturi de către

Parlament. După adoptarea de către Parlament, legea

este trimisă spre promulgare preşedintelui Republicii,

care are la dispoziţie un termen constituţional de trei

luni pentru a se pronunţa

43

. În cazul în care

preşedintele nu promulgă legea, aceasta este retrimisă

Parlamentului pentru o nouă examinare. Actul intră în

vigoare chiar şi fără confirmarea preşedintelui, dacă

Parlamentul adoptă din nou actul fără a aduce

modificări de fond. Dacă Parlamentul nu adoptă

legea din nou, aceasta se consideră căzută în

desuetudine. În cazul în care Preşedintele Republicii

nu a promulgat legea în termenul precizat, aceasta

trebuie reexaminată fără întârziere de către

Parlament. Odată ce raportul comisiei competente a

fost prezentat, actul se poate adopta sau respinge într-

o singură lectură în sesiune plenară.

Spre deosebire de cazul Danemarcei, în

prezentul caz, pentru a produce efecte juridice,

tăcerea preşedintelui trebuie corelată cu inacţiunea

Parlamentului, care nu mai adoptă încă o dată legea

asupra căreia preşedintele nu s-a pronunţat în cadrul

termenului de 3 luni.



39

Articolul 23: „În cazuri de mare urgenţă şi în imposibilitateade a reuni Folketing-ul, Regele poate decreta legi provizorii carenu pot fi totuşi contrare Constituţiei şi care vor trebuiîntotdeauna prezentate Folketing-ului, imediat după reunireaacestuia pentru a fi aprobate sau respinse„.40

A se vedea şi J. Steenbeek: „Legile de urgenţă”, – Constituţia

Danemarcei (Grundlov) este foarte reticentă în legătură cu legile

de urgenţă (provizorii). Art. 23 din Constituţie conţine prevederi

care pot fi plasate în acest context: “Dacă în cazul unei urgenţe,Folketing-ul nu se poate întruni, regele poate adopta legiprovizorii, care nu pot intra în conflict cu Constituţia şi vor fi înorice caz supuse spre dezbatere Folketing-ului pentru aprobaresau respingere imediat ce acesta se întruneşte. În trecut, deaceastă procedură se abuza mai ales când se adoptau bugetul şilegile de impozitare”, “The Kingdom of Denmark”, în:

Constitutional Law of 15 EU Member States, Kluwer, Deventer,

2004, p.150.

41

„Regina confirmă o lege prin semnarea acesteia. Aceastaînseamnă că legea nu intră în vigoare până când nu esteaprobată. �iciun suveran nu a refuzat să semneze o lege din 1865.Legea Constituţională este interpretată azi în aşa fel încâtSuveranul nu are dreptul de a refuza să semneze. Guvernul poatede asemenea contrasemna o lege. Aceasta este contrasemnată deministrul competent pentru domeniul în cauză al legii. Un proiectde lege nu poate deveni lege dacă Guvernul refuză să aprobedintr-un motiv sau altul, sau dacă proiectul nu este aprobat îndecurs de 30 de zile. Actele trebuie publicate înainte ca acesteasă aibă efecte asupra cetăţenilor”, „My Constitutional Act with

explanations”, 5th edition, 1st impression, The Communications

Section, Danish Parliament, August 2009

42

Articolul 77 – „O lege adoptată de Parlament trebuieconfirmată de către Preşedintele Republicii. Preşedintele

Republicii trebuie să ia decizia în termen de trei luni de latransmiterea legii preşedintelui pentru confirmare. PreşedinteleRepublicii poate solicita Curţii Supreme sau Curţii adminis -trative supreme un aviz asupra legii.

O lege care nu a fost sancționată de preşedintele Republiciieste retrimisă spre examinare Parlamentului. Legea intră învigoare, chiar fără să fie sancționată, dacă Parlamentul o adoptădin nou fără schimbări de fond. Dacă legea nu este adoptată dinnou de Parlament, ea este considerată ca fiind căzută îndesuetudine.”Articolul 78 – „ O lege care nu a fost confirmată de preşedinteleRepublicii în termenul stabilit este supusă imediat, unei noiexaminări a Parlamentului. Odată ce comisia competentă a emisraportul său, legea trebuie adoptată, într-o singură lectură, înşedinţa plenară a Parlamentului, cu majoritate de voturi,adoptată fără schimbări de fond sau respinsă”. 43

A se vedea H.van den Brandhof: „După ce o lege a fostaprobată de Parlament, aceasta trebuie confirmată de cătrepreşedinte înainte de a produce efecte. Dacă el refuză săconfirme un proiect de lege, acesta poate fi imediat luat îndiscuţie. În acest caz, Parlamentul poate ori aproba proiectulnemodificat, ori îl poate respinge. Dacă proiectul este din nouaprobat, acesta nu mai are nevoie de confirmarea preşedintelui.Prin urmare, se consideră că preşedintele are un drept limitat(suspensiv) de veto de a împiedica acte pe care el le consideră afi nedemne pentru a fi adoptate. În perioada 1919-1978 doar 62de acte au fost adoptate fără confirmarea preşedintelui. Doar omică parte a acestor cazuri a fost generată de motive politice.Principala funcţie a dreptului de veto este că acesta creeazăposibilitatea de a obţine un aviz sau o opinie de la CurteaSupremă de Justiţie sau de la Curtea Supremă Administrativă.În practică, în rare cazuri, preşedinţii refuză confirmarea unuiproiect de lege“, „The Republic of Finland”, Constitutional Law

of 15 EU Member States, Kluwer, Deventer, 2004, p.201

CO�CLUZII

În final, vorbind de tăcere şi acceptare tacită în

cadrul procedurii legislative parlamentare, vom

sublinia faptul că în etapa finală a adoptării legilor,

respectiv votarea de către Parlament a propunerilor

legislative, se disting trei modalităţi de exprimare a

voinţei legislativului: votul exprimat, abţinerea de la

vot şi inacţiunea/tăcerea. Este de observat faptul că

acceptarea tacită – ca formă a tăcerii – reprezintă o

modalitate de exprimare a voinţei colective

(concretizată într-un act juridic unilateral – legea

stricto sensu) care derivă din inacţiunea şi tăcerea

individuală a membrilor care compun organismul

colectiv. Extrapolând, tăcerea, ca şi votul, poate

echivala cu voinţa de a participa la adoptarea unui text,

pe când abţinerea de la vot, care poate fi confundată

cu tăcerea, înseamnă refuzul de a participa la vot,

pentru a păstra o anumită atitudine de neutralitate.

Totodată, făcând distincţie între voinţa colectivă şi

voinţa individuală, prezenţa fizică a fiecărui membru

al Parlamentului la vot este o condiţie esenţială pentru

formarea cvorumului legal necesar adoptării legii de

către organul colectiv. Dimpotrivă, în cazul adoptării

tacite, tocmai lipsa cvorumului datorată inexistenţei

totale sau parţiale a membrilor duce la adoptarea legii

printr-o manifestare de voinţă colectivă şi subînţeleasă

(permisă de lege şi exprimată prin sintagma specifică

„proiectul/propunerea legislativă se consideră

adoptat(ă)”.

Pe de altă parte, legată intrinsec de cvorum şi

de atribuţiile pe care parlamentarii aleşi prin vot

direct de către popor (cum este cazul României) le au

în domeniul legislativ, acceptarea tacită nu pare să fie

un procedeu tocmai democratic şi nici reprezentativ,

din moment ce poate interveni o prezumţie de

necunoaştere a textului legislativ adoptat prin

acceptare tacită de către prima cameră sesizată, acest

fapt neimplicând (în prezent) nici o tragere la

răspundere a parlamentarilor – atât individual cât şi

priviţi ca voinţă colectivă. Considerăm că dacă se

doreşte celeritatea procesului legislativ prin

intermediul adoptării tacite, aceasta ar trebui

reglementată constituţional transparent şi detaliat,

astfel încât să nu poată induce prezumţia menţionată.

Totodată, din perspectiva funcţionalităţii procedurii

legislative, opinăm că ar fi de dorit un termen în

interiorul căruia să se pronunţe şi camera decizională,

deoarece, în acest caz, cu toate că tăcerea camerei

decizionale nu poate fi considerată acceptare,

amânarea în timp a exprimării voinţei legiuitorului

poate lăsa fără obiect proiectele legislative adoptate

de prima cameră sesizată, ca urmare a schimbărilor

sau dispariţiei realităţilor sociale pe care s-au

fundamentat. Un exemplu în sensul termenelor

procedurale de adoptare a actelor normative este cel

al Parlamentului şi al Consiliului Uniunii Europene,

instituţii care, dacă ar putea fi comparate cu cele două

camere ale unui parlament bicameral, ar avea

calitatea de camere decizionale în cadrul celei de-a

treia lecturi a procedurii de legiferare unionale. În

acest caz, tăcerea legiuitorului după trecerea

termenului de şase/opt săptămâni are ca efect

respingerea actului propus în forma adoptată de

comitetul de conciliere. Astfel, dacă acest comitet nu

ajunge să se pronunţe asupra unui proiect comun în

termenul legal de 6/8 săptămâni, sau dacă PE şi

Consiliul nu adoptă actul conform cu poziţia comună

adoptată de comitet într-un nou termen de 6/8

săptămâni – ulterior celui în care a deliberat

Comitetul de conciliere – , actul nu este adoptat şi

procedura legislativă se încheie.

În loc de concluzie, se constată că tăcerea în

general, în funcţie de contextul în care apare, poate

produce efecte juridice. Tăcerea sau lipsa de acţiune

trebuie să fie apreciată în raport cu o atitudine

prealabilă sau actuală a unui alt subiect. Cu alte

cuvinte, tăcerea nu reprezintă simplul fapt de a nu te

exprima, ci, mai degrabă, absenţa reacţiei faţă de un

comportament sau faţă de o luare de poziţie a

celeilalte părţi. Numai legea poate transforma o

simplă stare de inerţie sau un comportament neutru

într-o instituţie juridică cu regim aparte şi cu efecte

relevante din punct de vedere juridic. În domeniul

adoptării actelor normative, tăcerea sau inacţiunea

colectivă poate fi calificată acceptare/adoptare tacită

dacă este corelată cu existenţa unui fapt – timpul,

corelare care urmăreşte producerea de efecte juridice

în procesul legislativ, sub forma unor acte juridice

unilaterale, legile.



I. PREZE�TARE GE�ERALĂ

Mandatul parlamentar, care defineşte o

„demnitate publică obţinută prin alegerea parla -

mentarului de către electorat, în vederea reprezentării

acestuia în realizarea competenţelor Parlamentului”

1

,

cunoaşte două forme, este vorba de mandatul

reprezentativ şi de mandatul imperativ, forme de

mandat care au evoluat din două teorii.

Prima teorie îşi are originea în concepţia cu

privire la suveranitatea naţională, în conformitate

cu care întreaga putere emană de la naţiune, iar

mandatul reprezentativ, fiind o împuternicire primită

de persoanele alese de la întreaga naţiune se exercită

în mod independent faţă de alegători. În cazul

suveranităţii naţionale, suveranitatea aparţine naţiunii

ca întreg şi nu aparţine fiecărui individ în parte.

Cea de-a doua teorie îşi are originea în

concepţia cu privire la suveranitatea populară, în

virtutea căreia alegătorii dintr-o circumscripţie

încredinţează un mandat unor persoane chemate să-i

reprezinte şi care se vor conforma voinţei alegă to -

rilor. Conform doctrinei suveranităţii populare,

fiecare individ deţine o cotă parte ideală de suvera -

nitate; pe baza propriei voinţe el îşi deleagă această

suveranitate parlamentarului ales.

Gradul de realizare a reprezentativităţii prin

mandatul parlamentar fiind naţional, putem observa că

acest grad de maximă generalitate nu priveşte numai

suma aritmetică a celor reprezentaţi. Gradul şi formele de

reprezentare prin mandatul parlamentar trebuie înţelese

şi din punct de vedere al amplitudinii funcţiilor

Parlamentului

2

. De aici decurge şi caracterul general al

mandatului parlamentar ca o vocaţie generală de a face.

În numele poporului, Parlamentul legiferează în orice

domenii ale vieţii sociale susceptibile de a fi reglementate

într-o manieră general-obligatorie, impersonală şi

primară. De asemenea, în aceeaşi calitate exercită un

control general asupra executivului. Singura oprelişte,

am putea spune, în calea exercitării mandatului

parlamentar, este principiul separaţiei celor trei puteri.

3

Mandatul reprezentativ poate fi definit ca o

concepţie a mandatului politic, conform căreia aleşii,

deţinând mandatul naţiunii, îl exercită liber, în

independenţă cu privire la alegători. Aceştia nu le pot

da instrucţiuni şi nu-i pot revoca. Reprezentantul este

liber în deciziile sale. Alegătorii nu îi trasează un

program; ei contează pe acesta, pentru a alege cele

mai bune soluţii, alesul nu are alte angajamente decât

de a acţiona cu conştiinciozitate, dacă opiniile sale se

schimbă, alegătorii săi nu-l pot revoca.

În mandatul imperativ, mandantul trasează

precis conduita de urmat mandatarului, alegătorii dau

instrucţiuni alesului şi îl revocă dacă sunt nemulţumiţi.

Se stabileşte astfel o legătură strânsă între ales şi

alegătorii din circumscripţie. Dacă alesul nu respectă

acest mandat el va putea fi revocat de către corpul

electoral. Mandatul imperativ este considerat a nu fi

compatibil cu parlamentele moderne.

Astfel, conform celor precizate, reiese deci că

„deosebirea dintre mandatul imperativ şi cel

reprezentativ este dată de concepţiile politice şi

constituţionale referitoare la suveranitate şi de

implicaţiile sale în funcţionarea puterilor de stat”

4

.

În Franţa, principiul suveranităţii naţionale a

fost formulat în art. 3 al Declaraţiei drepturilor omului

şi ale cetăţeanului de la 1789. Mandatul imperativ, a

fost interzis de Constituţia din 1791, Legea organică

asupra alegerii deputaţilor fiind şi mai categorică –

orice mandat imperativ este nul –, interzicerea având

rolul de a proteja libertatea si demnitatea alesului.

Astfel, mandatul imperativ al deputaţilor din Statele



1

Mihai Constantinescu; Marius Amzulescu, Drept parlamentar,Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p.33

2

Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.51

3 Idem4

Constanţa Călinoiu; Victor Duculescu, Drept parlamentar,

ed. a II a, Bucureşti, Ed. Lumina Lex , 2009, p. 137

Mandatul parlamentar

Alina PALOMINO TUERO Svetlana BACIU

expert expert

Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

Generale (Etats Généraux) a fost înlocuit cu mandatul

reprezentativ. Forma de mandat imperativ favorizată

de J.J. Rousseau (Le contrat social), a fost practicată

pentru desemnare la Etats Généraux, influenţa teoriei

acestuia fiind de altfel considerabilă.

Pe concepţia despre reprezentarea naţiunii se

bazează principiile noului drept constituţional francez

care contravine teoriei mandatului imperativ.

Mandatul în Franţa este un mandat reprezentativ, iar

alesul este titularul unui mandat de reprezentare a

naţiunii întregi, deci a poporului în integralitatea sa.

În conformitate cu art. 27 al Constituţiei franceze

„orice mandat imperativ este nul”, iar „deputaţii şisenatorii participă la exercitarea suveranităţiinaţionale, ei votează legea, controlează acţiuneaguvernului, beneficiind de un statut protector menitsă asigure independenţa şi libertatea de expresienecesare pentru exercitarea mandatului.”5

.

A. Mandatul reprezentativ

Principiul fundamental al doctrinei mandatului

reprezentativ este că aleşii nu-i reprezintă exclusiv pealegătorii lor, ci o entitate abstractă – naţiunea.

„Poporul care deţine puterea supremă, spunea

Montesquieu, trebuie să facă el însuşi tot ceea cepoate îndeplini bine; iar ceea ce nu poate îndeplinibine, trebuie să facă prin împuterniciţii săi, aceştianu sunt însă împuterniciţii săi, dacă nu-i desemneazăel însuşi, aşa că este un principiu fundamental alacestui guvernământ ca poporul să-şi desemnezeîmputerniciţii, adică dregătorii”.6

De exemplu, în Franţa a trebuit mai întâi, ca

ostilitatea de principiu faţă de ideea de reprezentare să fie

depăşită. Jean Jacques Rousseau (1712- 1778) se arătase

critic în ceea ce priveşte teoria reprezentării, despre care

considera că este o încercare de distrugere a suveranităţii

populare. Opera lui Sieyès (1748 –1836) a dezvoltat după

Revoluţie, teza conform căreia suveranitatea nu aparţine

poporului, cum susţinea Jean Jacques Rousseau, ci

Naţiunii. Parlamentarii, chiar dacă sunt desemnaţi de către

popor, reprezintă Naţiunea(...), iar reprezentanţii, organele

naţiunii „votează pentru întreaga naţiune” ei dispunând

de un mandat reprezentativ.

7

Conceptul de reprezentare constă într-un

transfer de putere sau de voinţă politică de către

depozitarul legitim al acesteia – poporul, în teoria

politică modernă – unui individ sau unui grup

desemnat de colectivitate prin proceduri repetate

periodic, la care au acces în condiţii de egalitate

juridică, cetăţenii care îndeplinesc anumite condiţii.

8

Astfel, poporul participând prin reprezentare la

treburile publice contribuie la dezvoltarea demo -

craţiei reprezentative.

Raporturile între popor şi reprezentanţii săi se

întemeiază pe o observaţie pragmatică: poporul nu se

poate guverna pe el însuşi şi, ca atare, este nevoit să

încredinţeze unor exponenţi ai săi sarcina de a

guverna în locul său, pentru a exprima voinţa

suverană a Naţiunii. Odată aleşi, reprezentanţii capătă

o independenţă formală, atât faţă de cei care i-au

propus candidaţi, cât şi faţă de cei care i-au ales, iar

mandatul lor nu este revocabil.

9

Suveranitatea naţională presupune existenţa

unui regim reprezentativ, respectiv un sistem politic

în cadrul căruia puterea legislativă este deţinută de

parlamente formate în urma alegerilor, ceea ce are

importante consecinţe asupra organizării parla men -

telor: puterile pe care le exercită nu pot fi delegate sau

partajate, suveranitatea fiind indivizibilă; naţiunea nu

poate delega exercitarea suveranităţii definitiv pentru

că suveranitatea este imprescriptibilă.

Principiul suveranităţii naţionale implică, în

egală măsură, interdicţia mandatului imperativ. Chiar

dacă membrii parlamentelor sunt aleşi în circum -

scripţii corespunzătoare unei părţi a teritoriului, ei

reprezintă, de drept, ansamblul naţiunii. Deci, parla -

mentarii nu îi reprezintă doar pe electorii care i-au

ales, ci naţiunea în întregul ei, fiind „reprezentanţi ai

poporului”. Interdicţia mandatului imperativ este

consecinţa logică a acestei concepţii, iar reprezen -

tanţii nu vor face altceva decât să traducă voinţa

exprimată de electori.

10

Cei aleşi exprimă puterea suverană a poporului

şi acţionează, în limitele Constituţiei, în numele său.

Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu

reprezintă un corp electoral dintr-o anumită

circumscripţie electorală, ci întregul popor. Însă,

cetăţenii circumscripţiei electorale în care au fost

aleşi trebuie să aibă sentimentul reprezentării de către

aceştia a intereselor lor de ordin general, iar

parlamentarii trebuie să ţină cont de interesele de



5

vezi: Le statut du deputé, les fiches de synthèse de l’Assembléenationale; Le statut du sénateur: données juridiques, Les fiches

techniques, Sénat.

6

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.1, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1964, p.19

7

vezi: La démocratie, La naissance des parlements, fiche 1 –

mandat impératif et mandat représentatif, Assemblée Nationale

8

Cristian Ionescu, Principiul reprezentării, Departamentul

pentru informare parlamentară, Camera Deputaţilor, 1997, p.3

9Idem, p.4010 Reglementări privind mobilitatea politică la nivelulparlamentelor naţionale, Direcţia de studii şi documentare

legislativă, Camera Deputaţilor, 2009, p.3

ansamblu, de opinia majoritară, de opinia publică, de

aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei, fără a se

supune orbeşte unei opinii sau alteia, tocmai în

virtutea independenţei de care se bucură.

11

B. Mandatul imperativ

Conceptul de „mandat imperativ” reiese din

teoria suveranităţii populare, în virtutea căreia alegătorii

dintr-o circumscripţie electorală încredin ţează ei înşişi

mandatul aleşilor lor, care trebuie să respecte directivele

primite de la alegători, în cazul nerespectării putând fi

revocaţi. Această idee a man datului imperativ a

dominat practicile parlamentare ale regimului trecut,

deputaţii putând fi astfel oricând revocaţi.

În conformitate cu teoria mandatului imperativ,

aşa cum exista ea în Franţa feudală, rolul deputatului

în Statele Generale (Etats Généraux) era acela de a

verifica dacă toţi deputaţii aveau puterile de

reprezentare în regulă, (vérification des pouvoirs).

Practica modernă a validării mandatului de deputat îşi

are originea în acea practică, deşi nu mai păstrează

aceeaşi funcţie juridică. În actele de convocare a

Statelor Generale regele formula întrebările pe care

intenţiona să le adreseze delegaţilor. Prevenit pe această

cale, electoratul indica delegaţilor felul în care aceştia

trebuiau să voteze şi dădeau delegaţilor instrucţiuni

precise care formau aşa numitele „cahiers”. Deputaţii

erau percepuţi ca mandatari ai electoratului care îi

alesese şi mandatul lor putea fi oricând retras

12

.

Edmund Burke concluziona într-un discurs

către alegătorii săi din Bristol, în 1774 : „Parlamentulnu este un congres al ambasadorilor reprezentândinterese diferite şi ostile. Parlamentul este,dimpotrivă, adunarea deliberativă a unei unicenaţiuni, având un singur şi acelaşi interes.”

13

Mandatul imperativ a fost cunoscut de regi -

murile totalitariste comuniste, bazele ideologice fiind

furnizate de teoria suveranităţii populare. Şi astăzi,

unele regimuri comuniste reţin principiul mandatului

imperativ – este cazul Coreei de Nord, a Vietnamului,

Chinei şi Cubei.

În România, art. 101 al Constituţiei de la 1952

prevedea de asemenea mandatul imperativ, când

rupându-se de tradiţia mandatului reprezentativ se

preciza: „fiecare este obligat să dea socoteală în faţaalegătorilor de activitatea sa, şi a organului ales dincare face parte”. În acest sistem, orice îndepărtare de

la principiile partidului de guvernământ (unic) devenea

o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză.

Transpunând în planul dreptului parlamentar

consecinţele mandatului imperativ în raport cu

cetăţenii (alegătorii) priviţi ca mandatari, acestea ar fi

următoarele:

a) alegătorii ar trebui să dicteze soluţii pe care

parlamentarii să le voteze, iar în cazul în care nu le-ar

da aceste directive, parlamentarii ar trebui să ţină cont

doar de interesele particulare numai ale celor ce i-au

ales;

b) în cazul neexecutării sau a executării

defectuoase a obligaţiilor mandatului, parlamentarii

ar trebui să poată fi revocaţi sau să le fie angajată

răspunderea patrimonială;

c) alegătorii, ca mandanţi, ar trebui să suporte

toate cheltuielile cu indemnizaţiile şi alte avantaje ale

parlamentarilor mandataţi;

d) în cazul în care mandatul imperativ ar fi în

favoarea partidului ce a susţinut candidatura parla -

mentarului, acesta ar putea avea aceleaşi drepturi,

amintite mai sus, asupra parlamentarului. În acest

sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât

răspunderea politică dar şi materială, excluderea din

partid şi revocarea parlamentarului.

14

II. DREPT COMPARAT

Democraţiile moderne care funcţionează

conform principiilor democraţiei reprezentative

consacră mandatul reprezentativ, un număr

important de ţări interzicând în mod explicit

mandatul imperativ.

a) Exemple din ConstituţiiEste binecunoscut faptul că aproape toate

constituţiile moderne consacră ideea caracterului

reprezentativ al mandatului parlamentar şi de foarte

multe ori se menţionează în mod expres nulitatea

mandatului imperativ.

Astfel, în Austria, Constituţia din 1920

precizează la art. 56 că „membrii Consiliului�aţional şi membrii Consiliului Federal nu suntrestricţionaţi în exerciţiul funcţiunii lor de niciunmandat imperativ”. Constituţia Belgiei din 1994

prevede la art.42 următoarele: „Membrii celor douăCamere reprezintă �aţiunea şi nu numai pe cei pe



11

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentarromânesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.295

12

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit, p.138-139

13 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similairesadopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 28e

réunion (Venise, 14 mars 2009) et par la Commission de Venise

lors de sa 79e session plénière (Venise, 12-13 juin 2009), p.3

14

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.137

care i-au ales”. Bulgaria, în Constituţia din 1991

garantează la art.67 că „deputaţii îi reprezintă nunumai pe alegători ci întreaga naţiune. Orice mandatimperativ este nul”. De asemenea, „ei îşi exercităfuncţiile în baza Constituţiei, a legilor şi înconcordanţă cu convingerile şi conştiinţa lor”.

În Cehia, Constituţia din 1993, la art.26

prevede că „deputaţii şi senatorii îşi îndeplinescdatoria în concordanţă cu jurământul depus; în plus,ei nu sunt restricţionaţi de instrucţiunile nimănui.”Şi Constituţia Danemarcei din 1953 specifică în

art.56 că „membrii Parlamentului se conduc doardupă convingerile lor şi nicidecum prin directive dinpartea electoratului.”

Constituţia Elveţiei înscrie în art.161 urmă -

toarele: „(1) Membrii Adunării Federale votează fărăinstrucţiuni.”;(2) Ei fac publice legăturile pe care leau cu grupurile de interese.” Membrii Parlamentului

Estoniei, conform art. 62 al Constituţiei acesteia din

1992 „nu sunt restricţionaţi de niciun mandat, de

asemenea, „membrii Parla mentului nu suntresponsabili din punct de vedere juridic pentruvoturile ori declaraţiile făcute în Parlament”.

De asemenea, Constituţia Republicii Franceze

din 1958 precizează în art. 27 alin.1 că „orice mandatimperativ este nul.”

Constituţia Germaniei din 1949, specifică la

art.38 alin.1 că membrii Bundestag-ului „suntreprezentanţii întregului popor, nu sunt restricţionaţide ordine şi instrucţiuni şi nu se supun decâtconştiinţei lor.”

În Italia, Constituţia acesteia garantează prin

art.67 că „fiecare membru al Parlamentuluireprezintă �aţiunea şi îşi exercită funcţiile fărămandat imperativ”. Constituţia Olandei din 1983,

prin art.50 prevede că „Statele Generale (StatesGeneral) reprezintă întregul popor olandez.”

Constituţia Lituaniei, la art.59 prevede că „înexerciţiul funcţiunii lor, membrii Parlamentului voracţiona în concordanţă cu Constituţia, intereselestatului, cu conştiinţa lor şi nu pot fi restricţionaţi deniciun mandat imperativ.”

Şi în Slovacia, Constituţia acesteia prevede la

art.73 că „membrii Parlamentului sunt reprezentanţiicetăţenilor şi îşi vor exercita mandatul individual şiîn acord cu conştiinţa şi convingerile lor. �u vor firestricţionaţi de directive.”

De asemenea, Constituţia Spaniei din 1978

precizează în art.67 alin.2 că „membrii CortesurilorGenerale nu sunt restricţionaţi de niciun mandatimperativ”.

Deputaţii Poloniei, conform art. 104 alin.1 din

Constituţie, „reprezintă naţiunea şi nu suntrestricţionaţi în activitatea lor de instrucţiuni aleelectoratului”, iar art.152 alin.2 din Constituţia

Portugaliei precizează că „membrii Parlamentuluireprezintă întreaga ţară şi nu numai districtulelectoral care i-a ales”. În sfârşit, Constituţia

Ungariei din 1949 specifică la art.20 alin.2:

„membrii Parlamentului vor acţiona în interespublic”.

Unicul caz în care se poate face o corelare cu

mandatul imperativ există în Germania, însă este

vorba doar despre Bundesrat, ai cărui membri, carereprezintă guvernele Landurilor, pot fi revocaţi decătre acestea (art.51.1 din Legea Fundamentală), dar

se interzice, în mod expres, mandatul imperativ în

cazul Bundestagului, după cum reiese din art.38.1.

De asemenea, trebuie remarcat că în practica

internaţională există două instituţii oarecum înrudite

cu noţiunea de „mandat imperativ”, în modul la care

a fost înţeles acesta în unele ţări din Europa. Aceste

două instituţii sunt „recall” (instituţia revocării sau

rechemării unui funcţionar ales, a unui judecător sau

a unui membru al parlamentului), care se practică în

Statele Unite ale Americii şi „rezilierea mandatului”datorată schimbării afilierii politice.

b) RevocareaRevocarea este o instituţie specifică sistemului

american şi presupune o procedură prin care cetăţenii

au dreptul de a revoca sau înlocui un funcţionar

înainte de a-şi încheia mandatul.

15

Această procedură

este însă rar folosită datorită răspunderii ce revine

celor ce o iniţiază (în cazul eşecului, iniţiatorii plătesc

cheltuielile electorale), cât şi condiţiilor stricte de

declanşare (o petiţie cu cel puţin un sfert din corpul

electoral, depunerea unei cauţiuni, termen scurt

pentru strângerea şi depunerea semnă turilor).

16

Asemenea procedură se regăseşte şi în regiunea

British Columbia din Canada dar şi în Venezuela.În ceea ce priveşte Europa, Elveţia este

considerată ca fiind ţara de unde provine noţiunea de

„recall”. Această instituţie este necunoscută însă la

nivel federal, dar, în unele cantoane există posibilitatea

dizolvării Adunării cantonale de către alegători, prin



15 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similairesadopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 28e

réunion (Venise, 14 mars 2009) et par la Commission de Venise

lors de sa 79e session plénière (Venise, 12-13 juin 2009), p.4

16 Statutul parlamentarilor independenţi în state membre UE,studiu documentar, Camera Deputaţilor, Departamentul de studii

parlamentare şi drept comunitar, 2010, pag.8

instituţia denumită „Abberunfungrecht”. Oricum, în

practică, această instituţie este considerată demodată.

c) Migraţia politicăUna dintre problemele democraţiilor mo der ne,

din punctul de vedere al stabilităţii parlamentare şi al

fidelităţii faţă de voinţa alegătorilor, constă în faptul

că unii reprezentanţi abandonează partidul politic pe

lista căruia au fost aleşi. Acest fenomen a căpătat mai

multe denumiri, cunoscut fiind ca migraţie politică,

nomadism politic, „floor-crossing”, etc. şi se pare că

este din ce în ce mai mult considerat un fenomen

curent în ziua de azi.

Referitor la continentul european, în Italia, în

perioada 1996-2001, circa 10% dintre aleşii din

Camera Deputaţilor au schimbat partidul

17

, în Cehiaregăsindu-se un procent de 40% între anii 1992-1996,

iar în Rusia, 31% între anii 1993-1995. „Sin gu -laritatea acestei practici în Europa este că aceastăschimbare de afiliere nu a suscitat crearea demecanisme constituţionale sau juridice de control”.18

De asemenea, este foarte întâlnit în statele

francofone din Africa19

, în Mali, Senegal, Coasta deFildeş sau Burkina Faso, fiind privit ca un „fapt de

societate”, ca un „joc sezonier” sau ca o veritabilă

„contra-cultură”, care s-ar trage în primul rând din

disoluţia valorilor morale.

Constituţia Portugaliei prevede în art.160 că

un deputat îşi pierde mandatul dacă se înscrie într-un

alt partid decât cel pe care l-a reprezentat în alegeri.

Constituţia Ucrainei, promulgată în 1996, iniţial nu

conţinea prevederi împotriva fenomenului de floor–crossing. Conform unor surse, între anii 1998-2002 şi

2004-2006, aproape 60% dintre parlamentarii

Ucrainei şi-au schimbat partidul cel puţin o dată, între

cea de-a treia şi cea de-a patra legislatură.

20

Astfel, în 2001, o propunere de amendament

la Constituţie a adus în discuţie posibilitatea de a

pune capăt mandatului deputaţilor pe motivul lipsei

de legătură cu partidul politic care i-a desemnat care

a fost criticată de Comisia de la Veneţia. Comisia de la Veneţia a emis critici şi cu privire

la proiectul de constituţie al Ucrainei care reproducea

în art. 85 regula a ceea ce a fost denumit impropriu

„mandat imperativ” că: «dependenţa totală a unuideputat faţă de un partid politic sau o coaliţie

electorală nu este compatibilă cu rolul pe care undeputat trebuie să îl joace într-un sistem parlamentarliber. Iar reglementarea propusă ar putea avea caefect să dea „înaltelor instanţe de conducere alepartidului politic respectiv ”puterea de a contradecizia alegătorilor, fiind vorba de o evoluţienedemocratică».

III. ROMÂ�IA

A. Scurt istoric

Înfiinţarea de către fiecare Principat a unei

Adunări Obşteşti a fost prevăzută prin Regulamentele

Organice din 1831, în Muntenia, şi din 1832, în

Moldova. Existau deputaţi de drept şi deputaţi aleşi

dintre boierii de prim rang .

A urmat Convenţia de la Paris din 1858 în care

se prevedea înfiinţarea unei Adunări Elective cu durata

mandatului membrilor săi, deputaţi, pe o perioadă de

şapte ani. Pentru ca să poată fi aleşi, aceştia trebuiau să

fie născuţi sau naturalizaţi „moldoveni sau români”, să

aibă 35 de ani şi un venit de 400 de galbeni.

Sistemul bicameral a apărut pe teritoriul

României în 1864, înfiinţându-se prin „Statutul

dezvoltător al Convenţiei de la Paris” o a doua

Adunare, Adunarea Ponderatoare, care avea ca rol

păzirea Constituţiei.

Constituţia de la 1866 arăta că „Toate puterilestatului emană de la naţiune, care nu le poateexercita decât numai prin delegaţiune”. Teoria

mandatului reprezentativ reieşea clar din dispoziţia

articolului 38 din aceeaşi Constituţie, potrivit căruia

„membrii amândurora Adunări reprezintă naţiunea,iar nu localitatea sau judeţul care l-a numit”.

21

Constituţia din 1923, consacră ideile din

Constituţia anterioară. Astfel, articolul 33 statuează

că „puterile statului emană de la o naţiune, care nule poate exercita decât prin delegaţiune”, iar articolul

42 că „membrii Adunărilor reprezintă naţiunea”.

22

Deşi nu a fost în vigoare decât doi ani,

Constituţia din 1938 consacra mandatul parlamentar

şi protecţia sa. Prin constituţiile din 1948, 1952 şi

1965 se trece însă de la teoria mandatului

reprezentativ la consacrarea mandatului imperativ.



17 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similaires,op.

cit. p.6

18 Idem, p.6

19

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5315201,00.html

20 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similaires,op.

cit. p.14

21

Matei Dogan, Analiză statistică a democraţiei parlamentaredin România, Ed. Partidul Social Democrat, Bucureşti, 1946

22

Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Dezideratenaţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2001, p.139

Constituţia din 1991 reprezintă revenirea la

sistemul democratic, tradiţional al României şi,

implicit, la teoria mandatului reprezentativ şi la

sistemul bicameral.

Dreptul constituţional românesc are mai ales

surse franceze. Astfel, după modelul originar al

Declaraţiei de la 1789 şi al Constituţiei franceze de la

1791, deputatul ales nu îşi reprezintă doar partea de

popor cuprinsă în circumscripţia sa electorală, ci

întreaga naţiune.

În fapt, toate democraţiile reprezentative

rezidă pe acest principiu al suveranităţii naţionale. În

România, Constituţia din 1991 şi apoi cea modificată

din 2003 nu vorbesc despre suveranitatea poporului,

ci despre suveranitate naţională, chiar dacă se admite

că ea aparţine poporului.

B.Trăsături juridice

Mandatul parlamentar are un conţinut de

mare generalitate şi exprimă relaţia parlamentarului

cu întreaga naţiune. Naţiunea, ca deţinătoare a

suveranităţii, are voinţa sa proprie, dar această voinţă

nu este exprimată direct, ci prin reprezentanţii săi.

Obligaţiile care rezultă din platforma politică şi

statutul partidului care i-a propulsat nu mai sunt, sub

aspect juridic, obligatorii pentru parlamentari. Relaţia

parlamentar-partid este garantată numai moral,

politic, dar nu şi juridic.

23

O consecinţă a teoriei reprezentativităţii este

independenţa mandatului de parlamentar. Aceasta

trebuie privită atât în raport de cei care au ales

parlamentarul, cât şi faţă de partidul pe listele căruia

a candidat acesta. Aşadar, parlamentarul este inde -

pendent în exercitarea mandatului său şi se supune

numai Constituţiei şi legilor ţării, partidul de care

aparţine neputându-i impune nimic din punct de

vedere juridic.

Irevocabilitatea mandatului parlamentar este

consacrată de art.72 alin.2 din Constituţia României:

„Calitatea de deputat sau senator încetează la dataîntrunirii Camerelor nou alese sau în caz de demisie,de pierdere a drepturilor electorale, de incompati -bilitate sau de deces”.

Mandatul parlamentar, fiind o problemă de

ordin constituţional, este protejat de dispoziţiile

legii fundamentale. Această protecţie constituţională

protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile

de ineligibilitate) precum şi parlamentarul în concret

(inviolabilitatea şi indemnizaţiile).

24

Durata mandatului parlamentarConstituţia României, în art.63 alin.(1),

stabileşte că cele două adunări ale Parlamentului,

„Camera Deputaţilor şi Senatul, sunt alese pentru unmandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în starede mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,până la încetarea acestora”. Aşadar, durata man da -

tului parlamentar este de 4 ani, iar durata mandatului

celor două Camere este egală.

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilorLegea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor

şi al senatorilor25

stabileşte drepturile şi obligaţiile

parlamentarilor în îndeplinirea mandatului pe care ei

îl deţin din partea celor care i-au ales.

Drepturile, libertăţile şi obligaţiile deputatului

sau senatorului sunt politice şi patrimoniale, prin

exercitarea acestora realizându-se conţinutul politic

al mandatului, precum şi strategia măsurilor de

protecţie a mandatului şi a titularului acestuia.

Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se

stabilesc prin Regulamentul propriu, fiecare Cameră

putându-şi constitui comisii permanente, comisii de

anchetă sau alte comisii speciale sau chiar şi comisii

comune.

Aceeaşi Lege privind Statutul deputaţilor şi

al senatorilor prevede că „deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivitRegulamentului fiecărei Camere”. Aşadar, parla men -

tarii au un drept de asociere în cadrul unui grup

parlamentar. Aceeaşi lege precizează drepturile

politice ale deputaţilor şi senatorilor, dar şi obli -

gaţiile corelative ale acestora : dreptul la iniţiativă

legislativă, dreptul de a iniţia şi susţine moţiuni simple

sau de cenzură; dreptul de a iniţia şi susţine hotărâri

ale Camerei în orice problemă de competenţa

acesteia; dreptul de a face declaraţii politice, de a pune

întrebări, de a face interpelări şi alte asemenea

intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în sesiune

extraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale

acesteia; dreptul de a sesiza Curtea Constituţională;

dreptul de a cere suspendarea sau punerea sub acuzare

a Preşedintelui României; dreptul de a cere punerea

sub urmărire penală a membrilor Guvernului; dreptul

de a se informa, de a cere şi de a obţine date şi acte în

acest scop de la Guvern şi de la celelalte autorităţi ale

administraţiei publice; dreptul de acces în instituţiile



23

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentarromânesc, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 316

24

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.136

25

republicată în M.Of. nr.763 din 12 noiembrie 2008

administraţiei publice în interesul exercitării

mandatului; dreptul de control parlamentar sub toate

formele de exercitare a acestuia, în reglementarea

prevăzută de lege şi regulamentele parlamentare;

dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul la

vot. Totodată, prin Statut se dispune că pot fi

prevăzute şi alte drepturi principale, conexe sau

derivate prin lege organică sau în Regulamentele celor

două Camere.

Statutul deputaţilor şi al senatorilor cuprinde

şi prevederi legate de indemnizaţia lunară pe care o

primesc aceştia pe durata exercitării mandatului de

parlamentar, dispoziţii referitoare la dreptul la

cheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit,

dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru taxe de

poştă şi telecomunicaţii interne efectuate în

exercitarea mandatului, dreptul la vechimea în

muncă, dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la

paşaport diplomatic al deputaţilor şi senatorilor.

În ceea ce priveşte abaterile disciplinare,

Statutul deputaţilor şi al senatorilor aduce unele

precizări. Astfel, potrivit acestuia, constituie abateri

disciplinare parlamentare următoarele fapte săvârşite

de deputaţi sau de senatori şi dacă, potrivit legii, nu

constituie infracţiuni: încălcarea dispoziţiilor privind

îndatoririle deputaţilor şi ale senatorilor prevăzute de

Constituţie şi de lege; nerespectarea prevederilor

Regulamentului Camerei din care face parte şi

Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului; exercitarea abuzivă a

mandatului de senator sau de deputat; compor -

tamentul injurios sau calomniator la adresa unui

parlamentar ori a altui demnitar în şedinţele de plen,

de comisii sau de birou, ori în afara acestora, dar cu

privire la exercitarea mandatului de parlamentar.

C. Dispoziţii constituţionale – art.69

din Constituţia României

Constituţia României, în acest moment,

impune principiul mandatului reprezentativ, în forma

expusă de articolul 69 care la alin.(1) dispune că „înexercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt înserviciul poporului.” Alineatul (2) al aceluiaşi articol

dispune că „orice mandat imperativ este nul.”Parlamentarii sunt liberi să facă declaraţii, să

voteze sau să aibă diverse iniţiative politice fără a fi

constrânşi de apartenenţa politică sau de alegătorii

circumscripţiei din care provin.

Afirmaţia că deputaţii şi senatorii sunt în

serviciul poporului trebuie înţeleasă în sensul că din

momentul validării mandatului, cei aleşi reprezintă

nu numai pe alegătorii din circumscripţia electorală

în care au candidat, ci întregul popor

26

. Parlamentarul

fiind în serviciul poporului, independenţa de opinie

este prima sa îndatorire faţă de popor, el exprimă

puterea suverană a poporului şi acţionează în limitele

constituţionale, în numele său. Tot în numele

poporului, Parlamentul legiferează în orice domenii

ale vieţii sociale susceptibile de a fi reglementate

într-o manieră general-obligatorie, impersonală şi

primară.

Conţinutul art.69 alin.(1) din Constituţie este

o dezvoltare şi o aplicare particulară a art.61 alin.(1)

din Legea fundamentală potrivit căreia „Parlamentuleste organul reprezentativ suprem al poporuluiromân.” Astfel, este firesc ca parlamentarii să se afle

în slujba acestuia, având mandatul de a-i servi

interesele şi de a-i realiza aşteptările şi cerinţele

fundamentale. Situaţi pe această poziţie, membrii

Parlamentului ar trebui să identifice interesele şi

voinţa suverană a poporului şi să le transpună în

legi.

27

Întrucât voinţa generală se realizează la nivelul

Parlamentului, acesta, în ansamblul său are un

mandat ce rezultă din modul de exercitare şi realizare

a mandatului fiecărui parlamentar, aşa cum voinţa

naţională, ca expresie a suveranităţii, rezultă din

voinţa majoritară a poporului.

29

Aşadar, alineatul (1)

al art.69 exprimă, fără echivoc, opţiunea pentru

mandatul reprezentativ.

Potrivit art.69 alin.(2) din Constituţie, orice

mandat imperativ este nul. Astfel, se respinge orice

formă de mandat imperativ, ca fiind contrară

principiului suveranităţii şi principiului deliberării (o

dezbatere nu-i posibilă între cei care nu pot admite

decât soluţia prestabilită).

29

De aceea, raporturile

dintre alegători şi ales nu sunt un contract, ele sunt

lipsite de consecinţele juridice specifice unor ase me -

nea relaţii. Irevocabilitatea mandatului parlamentar

este o protecţie a independenţei parlamentarului în

exercitarea mandatului său. Această caracterizare nu

înseamnă că parlamentarul nu-şi poate lua anga ja -

mente, că odată ales nu le respectă, că deci, nu

respectă voinţa alegătorilor şi disciplina votului.

Irevocabilitatea priveşte răspunderea juridică.



26

Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în : Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.51

27 Idem28

Muraru Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, ConstituţiaRomâniei: comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2008, p. 664

29 Idem, p.666

Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridică

dacă nu-şi respectă asemenea angajamente sau

promisiuni.

30

Evident că în plan politic nerespectarea

promisiunilor şi angajamentelor poate avea

consecinţe, de exemplu excluderea alesului din

partidul politic. O altă consecinţă ar fi aceea a

„taxării” parlamentarului de către electorat, acesta

alegând să nu-l mai voteze la alegerile următoare.

Putem spune astfel că parlamentarul este controlat

electiv.

În România, contextul politic actual face ca

plecările parlamentarilor din partidele de opoziţie să

fie numeroase astfel că revin în discuţie tot mai

pregnant diverse propuneri de modificare a

Constituţiei. Se pune întrebarea dacă principiul

mandatului imperativ ar trebui sau nu să se

regăsească în textul Constituţiei ţării.

O problemă delicată poate apărea în ceea ce

priveşte protecţia parlamentarului faţă de propriul

partid. Partidul care îl propulsează pe ales în

Parlament are, de cele mai multe ori justificat,

anumite pretenţii legate de promovarea programului

său politic. Mandatul reprezentativ însă nu are niciun

efect asupra acestor pretenţii. Acel program politic

pe baza căruia parlamentarul a fost ales nu are

semnificaţia unui mandat imperativ ci priveşte

conţinutul politic al mandatului reprezentativ.

Realizarea platformei politice a partidului antrenează

răspunderea politică a parlamentarului faţă de

partidul ce îl reprezintă, care îl poate exclude sau îi

poate retrage sprijinul acordat, cât şi în faţa

electoratului, sub acest aspect alegerile constituind

un mijloc de verificare a modului în care

parlamentarii şi-au dus la îndeplinire mandatul.

31

Raţiunea nulităţii mandatului imperativ rezultă

şi din faptul că parlamentarii nu au dreptul să

reprezinte interese sectoriale, particulare, ci interese

fundamentale, cele mai generale ale poporului.

32

IV. CO�CLUZII

După cum atestă şi prezentarea comparată a

prevederilor constituţionale din alte ţări, în prezent

asistăm la o adevărată consacrare a mandatului

reprezentativ în democrațiile moderne.

Reprezentanţilor poporului nu li se poate impune

să urmeze indicaţii transmise de o altă entitate, fie că

aceasta ar fi partidul care i-a susţinut politic şi financiar

în campanie, fie alegătorii din circumscripţia electorală

în care au candidat, fie grupuri de interese particulare.

Naţiunea însăşi este o entitate abstractă, în cadrul căreia

se manifestă o diversitate de interese, unele chiar

conflictuale, contradicţii sociale sau de altă natură, care

ar putea fi extinse la nivel parlamentar dacă mandatul

deputaţilor şi senatorilor ar fi imperativ.

33

Referitor la România, mandatul reprezentativ

înlocuieşte spiritul local cu cel naţional, în con cor danţă

cu prevederile art.1 alin.(1) din Constituţie, potrivit

cărora România este un stat unitar şi indivizibil.

Realizarea binelui public prin promovarea interesului

general, acesta este sensul principal al mandatului

reprezentativ al parlamentarilor. Însă, cu toate acestea,

reglementarea actuală care este subordonată

imperativului asigurării independenţei celor aleşi în

Parlament nu are nimic comun cu ideea potrivit căreia

parlamentarii sunt scutiţi de orice fel de obligaţii.

34

Parlamentarii sunt cei dintâi obligaţi să res -

pecte Constituţia şi legile ţării, să participe la activi -

tatea parlamentară, respectând interesul naţional prin

prisma opţiunilor politice pe care le împărtăşesc, să

exercite controlul asupra executivului în sprijinul

alegătorilor şi, în fine, să-i satisfacă pe alegători, în

sensul general al termenului.



30 Ibidem31 Ibidem, p. 667

32

Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.52

33Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 din

Constituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.53

34

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit.,p.141

PRELIMI�ARII

Jurisdicţia penală internaţională s-a consolidat

prin crearea de noi reguli internaţionale, bazându-se

pe conştientizarea şi ierarhizarea de către

comunitatea internaţională a propriilor valori care să

o facă funcţională. Pornind de la dreptul tradiţional,

fundamentat exclusiv pe suveranitatea statală, această

jurisdicţie ajunge la dreptul internaţional modern, în

care suveranitatea statală se adaptează cerinţelor

obligatorii ale unei societăţi internaţionale orientate

spre crearea unor mecanisme care să îi asigure

funcţionarea viabilă.

Astfel, cum spunea Cicero: „dacă sunt douăfeluri de luptă, unul cu cuvântul şi altul cu forţa şidacă unul este propriu omului, iar celălaltanimalelor, suntem datori să recurgem la cel dinurmă, numai când primul nu poate fi folosit”, tot

astfel, U. Thant, Secretarul general al Naţiunilor

Unite între anii 1961 şi 1971, atrăgea atenţia asupra

faptului că: „oricât de mari ar fi pericolele careplanează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată maimari decât posibilităţile ce ni se oferă pentru a leînlătura” 1.

Apariţia şi formarea unui adevărat sistem de

drept internaţional penal, în contextul înfruntării unor

diverse voinţe politice ale principalilor creatori ai

acestui drept care sunt statele, a avut ca punct de

plecare amploarea deosebită a fenomenului infrac -

ţional în societatea contemporană, atingerile tot mai

frecvente aduse unor valori ale comunităţii interna -

ţionale, precum şi apariţia criminalităţii organizate

prin reţele infracţionale care acţionează pe teritoriul

mai multor state. Acţionând ca entităţi suverane,

statele sunt implicate în numeroase acţiuni de

cooperare internaţională, în care factorul coor donator

al acestor acţiuni este menţinerea şi consolidarea

păcii şi securităţii.

Statornicirea unor raporturi internaţionale între

state, întemeiate pe dinamica principiilor de drept

internaţional este determinată de condiţiile materiale

de existenţă din diferite perioade istorice, astfel este

ştiut că cel mai vechi tratat internaţional este Tratatul

de prietenie şi alianţă, numit şi Tratatul Sublim,

încheiat între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi

Hatuşil al III-lea, regele hitiţilor, în anul 1296 î.e.n.,

părţile obligându-se să nu se atace şi să-şi acorde

sprijin împotriva unui atac din partea unui alt stat

2

.

Mai târziu, Platon, Aristotel sau Sfântul Augustin

au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. În Evul Mediu, sub influenţa operei lui

Thomas D’Aquino, relaţiile dintre state erau raportate

la principiul solidarităţii creştine reglementate de

legile bisericeşti (instituţia Pacea lui Dumnezeu).

Aceste legi constau în protecţia acordată preoţilor,

femeilor şi copiilor prin interzicerea impusă

combatanţilor de a-i ataca sau prin încetarea luptelor

în anumite perioade. Sancţiunea în această privinţă

consta în excomunicare.

Georg Schwarzenberger vorbeşte despre Peter

von Hagenbach, care, în anul 1474 a fost condamnat

pentru crime împotriva legilor lui Dumnezeu şi aleomului, crime de omor şi viol, de către un tribunal

internaţional compus din judecători din Alsacia,

Austria, Germania şi Elveţia, pentru nelegiuirile

comise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, în

numele lui Charles, Duce de Burgundia

3

.

Juristul olandez Hugo Grotius, „părintele

ştiinţei dreptului internaţional”, în lucrarea sa „Deiure belli ac pacis4”, apărută în anul 1625, susţinea că

„războiul este legitim numai atunci când constituieun act de apărare contra unei agresiuni sau cândreprimă infracţiunile aduse dreptului naţional”.Acesta cita următoarele infracţiuni comise în contra

dreptului ginţilor: „când popoarele se hrănesc cu



1 Méssage à l’occasion de la journée des �ations Unies, 1965,

Communiqué de presse, Doc. SG/SM/22, p. 2

2

S. Glaser, Droit international pénal conventionnel, Bruxelles,

1970, p. 26

3

G. Schwarzenberger, International Law as Applied by Courtsand Tribunals, London, Stevens, 1968, citat de I. Bantekas, S.

Nash, M. Mackarel, International Criminal Law, London,

Cavendish Publishing Limited, 2001, p.69

4

Hugo Grotius, De iure belli ac pacis, traducere în limba

română de V. Hanga, Editura Ştiinţifică, 1968

Forme de jurisdicţii penale internaţionale

drd. Raluca DINU

expert


carne umană, când neagă existenţa lui Dumnezeu şise îndepărtează de orice religie”.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, I. Kant, J. J.

Rousseau şi alţi filosofi ai timpului au înaintat planuri

pentru o pace perpetuă, însă cel care a folosit pentru

prima dată termenul de drept internaţional penal afost Jeremy Bentham

5

.

Conferinţa de la Haga din 1907, la care au

participat reprezentanţi ai 44 de state, are o

importanţă deosebită în dezvoltarea dreptului

internaţional penal. În cadrul acestei conferinţe s-au

codificat legile şi obiceiurile războiului,

introducându-se mai multe interdicţii, care, deşi

lipsite de sancţiuni, au constituit un succes pentru

afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza

acestor documente, şi anume: interzicerea de a folosi

otrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare

indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice, de a

ucide sau răni un inamic lipsit de mijloace de apărare,

de a ataca sau bombarda oraşe, locuinţe sau

construcţii care nu sunt apărate etc.

Evenimentul cel mai important al epocii pentru

dezvoltarea dreptului internaţional penal a fost PactulBriand-Kellogg din anul 1928, prin care statele

condamnă recurgerea la război pentru tranşarea

diferendelor internaţionale şi se obligă să renunţe la

război ca instrument de politică internaţională, în

relaţiile lor mutuale

6

.

Î�ALTUL TRIBU�AL I�TER�AŢIO�AL

Crearea unor tribunale penale internaţionale nu

este o idee recentă. Pe lângă dezbaterile referitoare la

crearea unei Curţi Penale Internaţionale permanente,

care au fost iniţiate încă din perioada interbelică, a

existat după primul război mondial decizia înfiinţării

unui Înalt Tribunal Internaţional care să-l judece pe

fostul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de

Hohenzollern, în temeiul art.227 al Tratatului de laVersailles, nu pentru crime de război sau pentru crime

contra păcii, ci pentru „ofensa supremă adusă moralei

internaţionale şi sanctităţii tratatelor”.

La 25 ianuarie 1919, Conferinţa preliminariilor

păcii a creat o Comisie alcătuită din 15 persoane

(Comisia celor cincisprezece), în scopul de a

investiga crimele contra legilor şi obiceiurilor

războiului comise în timpul primului război mondial

şi de a prezenta un raport asupra măsurilor ce

trebuiau întreprinse.

Olanda, pe teritoriul căreia se refugiase

împăratul Wilhelm al II-lea, a refuzat extrădarea

acestuia, susţinând că faptele ce i se impută nu sunt

incriminate în tratatele de extrădare

7

.

În baza art.228-230 ale Tratatului de la

Versailles, guvernul german recunoştea dreptul

puterilor aliate şi asociate să aducă în faţa tribunalelor

militare 896 de ofiţeri germani vinovaţi de crime de

război. Ca urmare a puternicei opoziţii a Germaniei,

s-a ajuns la un compromis care consta în reducerea

listei la 45 de persoane ce urmau să fie judecate de

către Curtea Supremă de la Leipzig, Curtea judecând

însă numai 12 persoane, dintre care doar 6 au fost

găsite vinovate şi, în consecinţă, au fost condamnate.

Pedepsele date au fost între şase luni şi 4 ani, iar doi

foşti comandanţi de submarine, care au fost

condamnaţi pentru atrocităţi comise în timpul

războiului, au evadat din detenţie.

Sistemul Tratatului de la Versailles prezintă

însă o importanţă deosebită, pentru prima dată

apărând noţiunea de crimă de război şi tot pentru

prima oară un şef de stat este făcut răspunzător pentru

politica sa de încălcare a dreptului ginţilor

8

.

Adevărata istorie a jurisdicţiei internaţionale

penale a început după al doilea război mondial, când

au fost înfiinţate primele tribunale penale

internaţionale ad-hoc pentru judecarea criminalilor

de război germani şi japonezi la Nürnberg şi,

respectiv, la Tokio.

Aceste tribunale erau rezultatul situaţiei de

după război, fiind destinate să judece exclusiv

persoane acuzate de crime de război din tabăra

puterilor învinse.

TRIBU�ALUL DE LA �ÜR�BERG

ŞI TRIBU�ALUL DE LA TOKIO

Tribunalul de la �ürnberg a fost creat prin

Acordul de la Londra din 8 august 1945, semnat de

Marea Britanie, Franţa, URSS şi SUA, în

conformitate cu prevederile Declaraţiei din 30

octombrie 1943, a început procesele pentru judecarea

criminalilor de război la 20 noiembrie 1945 şi le-a

încheiat la 31 august 1946. Sentinţele au fost

pronunţate la 1 octombrie 1946

9

.



5

Filosof, jurist şi reformator englez (1748-1832). Este cunoscut

pentru contribuţiile sale în dezvoltarea iniţială a utilitarismului

6

G. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunileinternaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977,

p.14

7

D. Mazilu, Dreptul Internaţional Public, ediţia a IV-a, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2009, vol. II, p.365

8

G. Geamănu, op. cit., p.10

9

D. Mazilu, op. cit., vol. I, p.367

Statutul arăta în art.62 că tribunalul era

competent să judece acele persoane care, acţionând în

numele puterilor europene ale Axei, au comis crime

împotriva păcii, cum ar fi conceperea, pregătirea,

lansarea sau purtarea unui război de agresiune sau a

unui război cu încălcarea tratatelor angajamentelor

internaţionale sau participarea la plan concertat sau

complot cu scopul atingerii unuia din scopurile

amintite anterior.

Acest tribunal a judecat 22 de nazişti, dintre

care 12 au primit pedeapsa cu moartea, 7 au fost

condamnaţi la detenţie, iar 3 au fost achitaţi.

Statutul Tribunalului de la Nürnberg, ca şi

regulile sale de procedură, a inspirat ulterior prevederile

statutelor şi regulilor de procedură ale Tribunalelor

pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, ca şi Statutul de la

Roma al Curţii Penale Internaţionale din 1998.

Tribunalul de la Tokio a fost înfiinţat la 19

ianuarie 1946 printr-o Proclamaţie specială a

Comandantului Suprem Aliat, generalul american

McArthur, pe baza Declaraţiei de la Potsdam din

1945. În compunerea sa erau incluşi şi judecători

indieni şi filipinezi. Acesta a început judecarea

criminalilor de război din Extremul Orient la 4 iunie

1946 şi a pronunţat sentinţele la 4 noiembrie 1948.

Tribunalul de la Tokio a judecat 28 de persoane,

dintre care 7 au primit pedeapsa cu moartea, 18 au

fost condamnate la detenţie, iar 3 au fost achitate.

Statutele celor două Tribunale consacrau pentru

prima oară, în dreptul pozitiv, crimele contra păcii şi

contra umanităţii, ceea ce a fost criticat ulterior ca o

incriminare ulterioară săvârşirii crimelor în cauză.

Tribunalele penale internaţionale ad-hocreprezintă o categorie de instanţe internaţionale de

aplicare a dreptului internaţional penal, ramură

autonomă a dreptului internaţional public, în urma

anumitor conflicte interstatale sau intrastatale,

sancţionând încălcări grave ale drepturilor omului şi

dreptului internaţional umanitar prin săvârşirea de

crime de război, crime contra păcii şi umanităţii

într-un spaţiu geografic determinat şi într-o perioadă

de timp determinată de documentele lor constitutive.

De cele mai multe ori, competenţa temporală a

tribunalului penal internaţional ad-hoc funcţionează

şi retroactiv faţă de momentul înfiinţării, spre

deosebire de Curtea Penală Internaţională, a cărei

competenţă temporală începe de la intrarea în vigoare

a Statutului de la Roma din 1 iulie 2002

10

.

Este de menţionat că aceste instanţe au

caracter temporar, iar nu permanent, aşa cum are

Curtea Penală Internaţională, perioada lor de

funcţionare fiind limitată, iar competenţa rationepersonae este limitată la persoane având o anumită

cetăţenie.

Aceste tribunale penale internaţionale ad-hoc

pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii

referitoare la tipul actului constitutiv şi în funcţie de

relaţia acestora cu Organizaţia Naţiunilor Unite.

Precizăm că în funcţie de tipul actuluiconstitutiv, tribunalele au fost înfiinţate prin rezoluţii

ale Consiliului de Securitate, ca organe subsidiare ale

acestuia, şi anume: Tribunalele Penale Internaţionale

pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda (Rezoluţiile

nr.287 din 1993 şi, respectiv, nr.955 din 1994), prin

tratate internaţionale, şi anume: Tribunalele Penale

Internaţionale pentru Sierra Leone (Acordul dintre

ONU şi Guvernul din Sierra Leone din ianuarie 2002)

şi Cambodgia (Acordul dintre ONU şi Guvernul regal

cambodgian din 2004) şi prin acte normative interne

sau ale unor administraţii internaţionale, anume:

Tribunalele speciale pentru Timorul de Est (Legea

indoneziană nr.26/2000 şi Regulamentul UNTAET

nr.15/2000) şi pentru Irak (Legea din decembrie 2003).

Practica tribunalelor internaţionale ad-hoc

demonstrează însă că, până în prezent, cele mai

eficiente sunt cele create prin rezoluţii ale Consiliului

de Securitate, cum este cazul Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi pentru

Ruanda, spre deosebire de Tribunalul de la Nürnberg,

prima instanţă penală internaţională, care a fost creată

prin tratat, adică prin statutul său, în timp ce

Tribunalul de la Tokio a fost rezultatul unei măsuri

administrative a autorităţilor americane de ocupaţie.

Din punct de vedere al relaţiei cu Organizaţia�aţiunilor Unite, există mai multe feluri de instanţe:

tribunalele constituite ca organe subsidiare ale

O�U, în speţă fiind vorba de Tribunalele Penale

Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda;

tribunalele constituite ca organe judiciare indepen -

dente, dar care au o relaţie de cooperare cu ONU, şi

anume: Tribunalele Penale Internaţionale pentru

Sierra Leone, Cambodgia, Instanţele Speciale din

Timorul de Est, înfiinţate de UNTAET (United

Nations Transitional Administration in East Timor)

şi tribunalele care nu au o relaţie de cooperare cu

O�U: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturile

omului, înfiinţat de autorităţile indoneziene, precum

şi Tribunalul Special pentru Irak.

Un alt mod de constituire a acestor instanţe se

referă la organizarea şi dreptul aplicabil. Menţionăm

tribunalele cu caracter internaţional propriu-zise:

Tribunalele Penale Internaţionale pentru fosta

Iugoslavie şi Ruanda, alcătuite exclusiv din judecători



10

B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005, p.125

şi procurori internaţionali, care aplică dreptul

internaţional; tribunale cu caracter mixt (atât inter -

naţional, cât şi intern): Tribunalul Penal Internaţional

pentru Sierra Leone şi Cambodgia, compus din

judecători şi procurori internaţionali desemnaţi de

Secretarul general ONU şi, respectiv, de către auto -

rităţile naţionale, ce aplică atât dreptul internaţional,

cât şi norme de drept penal şi procesual penal naţional,

precum şi tribunale naţionale speciale, cu

participare internaţională: Instanţele Speciale

înfiinţate de UNTAET în Timorul de Est şi Tribunalul

Special pentru Irak, care are posibilitatea numirii de

consilieri sau observatori străini, care să asiste la

realizarea procedurii. Subliniem că Tribunalul ad-hoc

înfiinţat de Indonezia nu are participare internaţională.

Se remarcă faptul că instanţele internaţionale

penale ad-hoc cunosc mai multe clase: cele care pot

fi numite „clasice” (propriu-zise internaţionale) şi

cele de „a doua generaţie” (cu caracter mixt sau cu

participare internaţională), care sunt rezultatul unui

„compromis” cu autorităţile naţionale sau în

considerarea situaţiei specifice din statul respectiv.

Există diferenţe şi în alte privinţe, de exemplu

modalitatea de finanţare: din bugetul ONU (fosta

Iugoslavie şi Ruanda), contribuţii voluntare (Sierra

Leone, Cambodgia), bugete naţionale.

În mod firesc, odată finalizată activitatea

acestor instanţe ad-hoc – create pentru sau ca urmare

a unor situaţii conflictuale speciale, pentru zone

geografice şi perioade de timp limitate şi pentru

persoane având o anumită cetăţenie – orice alte

infracţiuni inter na ţionale ar trebui să revină

competenţei Curţii Penale Internaţionale, dacă au

fost săvârşite după 1 iulie 2002, singura instanţă

internaţională permanentă.

TRIBU�ALUL PE�AL I�TER�AŢIO�AL

PE�TRU FOSTA IUGOSLAVIE

Conflictele care s-au produs în spaţiul iugoslav

după anul 1990 s-au soldat cu numeroase încălcări

ale drepturilor omului şi ale dreptului umanitar. Deşi

numeroasele rezoluţii ale Consiliului de Securitate,

adoptate în perioada 1992-1993, condamnau încălcări

ale drepturilor omului şi făceau apel la combatanţi să

respecte dreptul internaţional umanitar, violările şi

încălcările normelor internaţionale s-au perpetuat,

suscitând reacţia comunităţii internaţionale.

La 22 februarie 1993, Consiliul de Securitate al

ONU a adoptat Rezoluţia nr. 808, prin care s-a stabilit

constituirea unui Tribunal Internaţional care să judecepersoanele responsabile de încălcări ale dreptuluiinternaţional umanitar comise după 1991. Consiliul

de Securitate s-a referit în acest caz la prevederile

art.29 din Carta ONU, potrivit căruia el avea dreptul să

înfiinţeze „organele subsidiare pe care le considera

necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale”

11

.

Tribunalul Penal Internaţional pentru fostaIugoslavie a fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului

de Securitate nr.827 din 25 mai 1993, ca urmare a

masivelor violări ale drepturilor omului comise pe

teritoriul fostei Iugoslavii începând cu anul 1991,

considerate a fi o ameninţare pentru pacea şi

securitatea internaţională. Statutul TPII este o anexă

a Rezoluţiei, fiind amendat prin rezoluţii ulterioare

ale Consiliului de Securitate.

Constituirea TPII a suscitat şi unele critici din

partea juriştilor şi a unor factori politici care au

considerat că nu este firesc ca o instanţă juris -

dicţională să fie creată printr-o simplă rezoluţie a

Consiliului de Securitate, iar nu printr-un tratat

elaborat şi adoptat de state în baza unei hotărâri a

Adunării Generale a ONU. Argumentele menţionate

au determinat pe unii specialişti să considere această

instanţă ca fiind mai mult un organism politic decât

un organism jurisdicţional.

Rezoluţiile pregătitoare ale Consiliului de

Securitate au fost Rezoluţia nr.771/1992 prin care s-a

stabilit că persoanele care au comis sau au ordonat

comiterea unor încălcări grave ale Convenţiilor de la

Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor

armate urmează să răspundă individual pentru astfel de

fapte; s-a solicitat statelor şi organizaţiilor neguver na -

mentale să strângă informaţii privind acestea; Rezoluţia

nr.780 din 1992 a solicitat Secretarului general ONU

crearea unei comisii de experţi independenţi care să

analizeze informaţiile primite şi să transmită Consiliului

de Securitate concluziile la care s-a ajuns, comisia

conclu zio nând, inter alia, că au fost comise încălcări

grave ale Convenţiilor de la Geneva şi ale Protocoalelor

adiţionale şi alte violări pe scară largă ale dreptului in ter -

naţional umanitar, precum şi Rezoluţia nr.808/1993,

amintită deja.

Sub denumirea sa oficială, „Tribunalul penalinternaţional însărcinat cu judecarea persoanelorresponsabile de violări grave ale dreptului interna -ţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslaviiîncepând cu anul 1991”, jurisdicţia acestuia se

extinde asupra faptelor comise de indivizi care

întrunesc trăsăturile genocidului, a unor crime contra

umanităţii sau a unor încălcări grave ale Convenţiilor

de la Geneva, încălcându-se legile şi obiceiurile



11

V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia europeană, mecanisme,deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucreşti, 2002,

p.157

războiului pe teritoriul fostei Iugoslavii, cu începere

de la 1 ianuarie 1991 până la restaurarea păcii.

Membrii TPII sunt 16 judecători permanenţi şi

27 judecători ad litem, judecătorii permanenţi fiind

aleşi pentru un mandat de 4 ani, reeligibil.

Judecătorii permanenţi aleg un preşedinte

dintre ei, care este membru şi preşedinte al Camerei

de Apel. Acesta numeşte 4 judecători permanenţi în

Camera de Apel şi 9 judecători permanenţi în

Camerele de primă instanţă.

Judecătorii ad litem au un statut similar cu

judecătorii permanenţi, totuşi ei nu pot deveni

preşedinţi ai TPII, nu pot face parte din Camera de

Apel, nu pot participa la adoptarea regulilor de

procedură etc.

Responsabilitatea acuzării şi a colectării pro -

belor revine Biroului Procurorului, iar membrii

acestuia sunt ofiţeri de poliţie, criminalişti şi procurori.

Procurorul şef al Tribunalului este desemnat de

Consiliul de Securitate, pe un termen de 4 ani.

Competenţa ratione materiae a TPII se referă

la încălcări grave ale Convenţiei de la Geneva din

1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate

(şi ale Protocoalelor adiţionale la acestea), violări ale

legilor şi obiceiurilor războiului, genocid, crime

contra umanităţii (art.2-5 din Statut).

În competenţa ratione personae intră numai

persoanele fizice (art.6 din Statut), iar competenta

ratione loci se asigură pe teritoriul fostei Iugoslavii

(art.8 din Statut).

Referitor la competenţa ratione temporis,

Rezoluţia nr.827 din 1993 prevedea că intră în

competenţa TPII crimele comise „între 1 ianuarie

1991 şi o dată care va fi determinată ulterior de

Consiliul de Securitate după restabilirea păcii”. O

astfel de dată nu a fost în mod expres stabilită de

Consiliul de Securitate, însă, în mod firesc, limita

temporală pentru săvârşirea crimelor din competenţa

tribunalului nu poate fi ulterioară prăbuşirii regimului

Miloşevici, adică septembrie 2000, urmată de

primirea oficială a R.F.I. în ONU (1 noiembrie 2000).

TPII şi-a aprobat regulile de procedură în

februarie 1994, stabilind drepturile acuzatului, con -

form Statutului şi procedurilor din Regulile de

procedură, şi anume: dreptul de a-i fi analizată cauza

echitabil şi public, egalitatea în faţa tribunalului,

prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat în

cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege,

despre motivele şi natura acuzaţiei, dreptul de a fi

asistat de un interpret, dreptul de a fi judecat fără

întârzieri excesive, dreptul de a nu fi obligat să

depună mărturie împotriva sa sau de a-şi recunoaşte

vinovăţia etc.

În cazul lui Miloşevici, care a refuzat numirea

unui avocat, ales sau din oficiu, a fost utilizată

instituţia amicus curiae – persoane desemnate de

instanţă pentru a pune întrebări martorilor, a ridica

obiecţii, a semnala mijloace de probă în favoarea

apărării etc.

Procedura este de natură mixtă, cu elemente

atât din procedura inchizitorială, cât şi contradictorie,

fiind inspirată din sistemul de common law şi din

sistemul de civil law: acuzatul este chestionat dacă

pledează vinovat sau nu, fiecare parte poate cita

martori şi prezenta mijloace de probă, procurorul şi

apărarea pun, ulterior, concluzii finale, deliberarea

este secretă, pentru condamnare este necesar ca

majoritatea judecătorilor să fie convinsă că vinovăţia

acuzatului a fost dovedită dincolo de orice îndoială,

iar hotărârea poate fi atacată cu apel şi revizuire.

Executarea hotărârilor se face pe baza unor

acorduri cu state pe teritoriul cărora se vor executa

pedepse.

Un aspect interesant este acela că nu se poate

pronunţa pedeapsa cu moartea, ci numai cu închisoarea.

Cooperarea TPII cu România este regle men -

tată de Legea nr.159/1998 privind cooperarea

autorităţilor române cu Tribunalul Internaţional

pentru urmărirea persoanelor presupuse a fi responsa -

bile de grave violări ale dreptului internaţional

umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii

începând cu anul 1991, în care sunt prevăzute

modalităţi de soluţionare, de către autorităţile

române, a unor cereri de arestare a unor persoane

presupuse a fi responsabile de săvâr şirea crimelor din

competenţa TPII, de predare şi identificare a unor

persoane, de ascultare a unor martori etc.

Tribunalul a acuzat persoane de provenienţă

etnică diversă, sârbii fiind majoritari, croaţi, bosniaci

şi albanezi.

Prima hotărâre de condamnare a fost pronun -

ţată în anul 1996 în cazul Erdemovici, iar prima

hotărâre a Camerei de Apeluri în 1997, în cazul Tadic.

Prima condamnare pentru genocid a fost

pronun ţată în august 2001, în cazul generalului sârb

bosniac Rodislav Krstic, în legătură cu evenimentele

din Srebrenica.

La 22 mai 1999 a fost pronunţat mandatul de

arestare împotriva acuzaţilor Slobodan Miloşevici,

Milan Milutinovici, Nicola Sainovici, Dragoljub

Ojdanici şi Vlajko Stojiljkovici. Judecătorul David

Hunt, care a confirmat mandatul solicitat de procuror,

a estimat că există elemente credibile pentru a se

dispune tragerea la răspundere a acuzaţilor

consideraţi culpabili de deportarea unui număr de

740.000 de albanezi din Kosovo, uciderea a peste 340



de persoane albaneze identificate în aceeaşi regiune

a Iugoslaviei

12

.

În schimb, fostul preşedinte iugoslav, Slobodan

Miloşevici a fost arestat pentru alte fapte, inclusiv

deţinerea de arme şi malversaţiuni financiare. În final,

acesta a fost remis Tribunalului Internaţional în condiţii

destul de confuze (hotărârea de remitere a fost luată

numai de guvernul Serbiei, în conformitate cu art.135

din Constituţia Serbiei, care autorizează executivul să

acţioneze fără aprobarea Parlamentului „dacă interesele

naţionale o cer”, fără cunoştinţa preşedintelui

Kostuniţa, iar Curtea Constituţională a Iugoslaviei

amânase aplicarea legii de extrădare şi nu se pronunţase

asupra neconstituţionalităţii acesteia etc.).

Ulterior, Croaţia a decis să extrădeze doi

generali către autorităţile de la Haga, iar Bosnia

Herţegovina a adoptat şi ea o poziţie favorabilă faţă

de Tribunalul Internaţional.

Punerea în aplicare a mandatelor de arestare

suscita dificultăţi, deoarece, potrivit legislaţiei

Iugoslaviei nu era posibilă remiterea unor cetăţeni

proprii spre a fi judecaţi de tribunale străine. Mai

multe demersuri au fost făcute de Carla del Ponte,

Procurorul şef al Tribunalului Internaţional, pe lângă

autorităţile iugoslave, însă acestea au relevat că nu

pot da curs unei asemenea solicitări atâta timp cât

Constituţia şi legislaţia acestei ţări nu permit o

asemenea remitere.

Cooperarea statelor din Balcanii de Vest cu

TPII constituie şi un important test politic, în legătură

cu parcursul european al acestora. Astfel, de

exemplu, nepredarea de către Croaţia către TPII a

generalului croat Ante Gotovina, suspectat de crime

împotriva unor civili sârbi în Krajna în august 1995,

a blocat începerea, la 17 martie 2005, a negocierilor

de aderare a acestei ţări la Uniunea Europeană.

În alt registru, o „bună impresie politică” a

constituit premisa predării voluntare către TPII a

primului ministru albanez al provinciei Kosovo,

Ramush Haradinaj, tot în martie 2005.

Crearea TPII a ridicat multe obiecţii.

Principalele critici au fost legate de faptul că

Tribunalul a fost creat pentru a compensa neputinţa

diplomaţiei şi politicii şi a relevat imobilitatea atât a

marilor puteri, cât şi a Consiliului de Securitate a

ONU de a găsi o soluţie potrivită conflictului din

fosta Iugoslavie: Tribunalul a fost, de aceea, conceput

ca un fel de „frunză de smochin”. Prin stabilirea

Tribunalului, Consiliul de Securitate şi-a depăşit

puterile date de Cartă, adoptând un act care era clar

ultra vires, prin aceeaşi măsură, creând o curte penală

care să se ocupe doar cu crime comise într-o anumită

ţară, în loc să acorde noii curţi jurisdicţie asupra

crimelor comise în toată lumea. Consiliul de

Securitate a optat pentru o „justiţie selectivă” şi

Tribunalul a fost clar bazat pe o atitudine anti-sârbă.

S-a mai argumentat că nu a existat o completă

separare în Tribunal între funcţia procurorilor şi cea

judiciară (procurorii şi judecătorii lucrând în aceeaşi

clădire şi fiind deserviţi de aceeaşi administraţie,

Grefa)

13

.

TRIBU�ALUL PE�AL I�TER�AŢIO�AL

PE�TRU RUA�DA

Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruandaa fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de

Securitate nr.955 din 8 noiembrie 1994, ca urmare a

masacrelor generalizate, motivate politic şi etnic, din

regiunea Kigali şi alte zone ale Ruandei de către

extremiştii hutu împotriva conaţionalilor lor de etnie

tutsi, în cursul anului 1994, considerate a fi o

ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională.

Statutul TPIR, care este foarte asemănător cu cel al

TPII, este o anexă a Rezoluţiei, fiind amendat prin

rezoluţii ulterioare ale Consiliului de Securitate.

Denumirea oficială a acestuia este „Tribunalul

penal internaţional însărcinat cu judecarea persoa -

nelor prezumate responsabile pentru acte de genocid

sau alte violări grave ale dreptului internaţional

umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor

ruandezi prezumaţi responsabili pentru comiterea

unor astfel de acte pe teritoriul statelor vecine între

1 ianuarie şi 31 decembrie 1994”. Crearea acestui

tribunal a fost, totodată, solicitată şi de guvernul

ruandez.

Membrii TPIR sunt 16 judecători permanenţi

şi 18 judecători ad litem, aleşi după aceeaşi procedură

ca şi judecătorii TPII, cărora li se aplică aceleaşi

reguli de calificare, statut şi durată a mandatului.

Competenţa ratione materiae include

genocidul, crimele contra umanităţii, violările art.3

comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi al

Protocolului adiţional II din 1977 la aceste Convenţii

(art.2-4 din Statut).

Competenţa ratione personae este dată numai

de persoane fizice (art.5 din Statut).

În ceea ce priveşte competenţa ratione loci,aceasta se referă la teritoriul Ruandei, inclusiv spaţiul



12

V. Duculescu, G. Duculescu, op. cit., p.159

13

A. Cassese, International Criminal Law, Oxford University

Press, 2003, p.337-338

terestru şi aerian, teritoriul statelor vecine pentru

violări grave ale dreptului internaţional umanitar

comise de cetăţeni ruandezi (art.7 din Statut),

iar competenţa ratione temporis este fixată între

1 ianuarie – 31 decembrie 1994 (art.7 din Statut).

Ca şi în cazul TPII, au fost stabilite aceleaşi

termene de finalizare a activităţii: 2004 pentru

finalizarea investigării cazurilor de către procuror;

2008 pentru finalizarea procedurilor în camerele de

primă instanţă şi 2010 pentru finalizarea procedurilor

în apel.

O serie de persoane susceptibile a fi

responsabile pentru crimele prevăzute de Statutul

TPIR s-au refugiat în state africane, europene, din

Asia sau americane; de aceea Statutul solicită

cooperarea acestor state pentru predarea lor către

TPIR. Cooperarea cerută de Statut şi de rezoluţiile

succesive ale Consiliului de Securitate au în vedere şi

identificarea martorilor, mulţi având calitatea de

refugiaţi, fără documente de identitate. O serie de

state au pus la dispoziţie locuri de detenţie pentru

executarea pedepselor (de exemplu, Mali şi Benin).

Activitatea instanţei s-a concretizat prin

pronunţarea a 19 sentinţe până în anul 2005,

implicând 29 de acuzaţi, din care 26 au fost

condamnaţi, iar 3 eliberaţi. Dintre aceste 26 de

persoane condamnate, cu privire la 14 procedurile au

fost finalizate, alte 8 fiind în apel. La momentul

anului 2005, în faza de judecată, erau alte 25 de

persoane, iar alte 17 erau în aşteptarea începerii

judecăţii în primă instanţă. Pentru alte 9 persoane

erau emise mandate de arestare.

Tribunalul a condamnat pe fostul prim-

ministru al Ruandei, Jean Kambanda, la momentul

producerii masacrelor – primul şef de guverncondamnat pentru genocid (1998), precedent pe baza

căruia s-a început acţiunea împotriva fostului

preşedinte iugoslav Slobodan Miloşevici la TPII.

Un alt caz reprezentativ este cel al fostului

primar al oraşului Taba, Jean Paul Akayesu,

condamnat pentru genocid, complicitate la genocid

şi crimă contra umanităţii prin omisiune (neluarea de

măsuri pentru a împiedica masacrarea, în aprilie-

iunie 1994, a aproximativ 2000 de etnici tutsi).

Întărirea sistemelor judiciare naţionale

competente are o importanţă crucială pentru statul de

drept, în general, şi pentru punerea în aplicare a

strategiilor de finalizare a lucrărilor Tribunalului

Penal pentru fosta Iugoslavie şi ale Tribunalului

Penal Internaţional pentru Ruanda, în particular

14

.

Tribunalele penale internaţionale ad-hoc degeneraţia a doua sunt Curtea Specială pentru SierraLeone, Camerele Extraordinare pentru JudecareaCrimelor Comise în perioada Kampuchiei Demo -cratice, iar curţile penale speciale cu participareainternaţională sunt cele care se referă la cazul

Timorului de Est şi al Irakului.

CURTEA SPECIALĂ

PE�TRU SIERRA LEO�E

Această curte specială a fost înfiinţată prin

Acordul dintre ONU şi Guvernul din Sierra Leone,

încheiat la 16 ianuarie 2002, la Freetown, ca urmare

a atrocităţilor săvârşite pe perioada războiului civil

de aproximativ 10 ani din această ţară de către forţele

„Frontului Unit Revoluţionar” (care au săvârşit,

printre altele, amputări şi violuri în masă pentru

terorizarea populaţiei şi câştigarea controlului asupra

minelor de diamante ale ţării), sprijinite de

autorităţile (în special de către preşedintele Charles

Taylor) din statul vecin Liberia, care au furnizat în

schimbul diamantelor, arme şi instruire, dar şi de

către „Forţa de Apărare Civilă” proguvernamentală.

Demersurile pregătitoare acestei instanţe au

constat în scrisoarea din iunie 2000, a preşedintelui

din Sierra Leone, prin care a cerut Secretarului

general al ONU şi comunităţii internaţionale

judecarea celor responsabili pentru crimele comise în

timpul războiului civil, caracterizate ca fiind atât de

grave, încât interesează „pe toate persoanele de pe

glob” şi din Rezoluţia nr.1315 din august 2000 a

Consiliului de Securitate care, după examinarea

scrisorii, a solicitat Secretarului general iniţierea

negocierilor pentru crearea unei Curţi Speciale care

să judece persoanele care au avut răspunderea cea

mai mare pentru violările serioase ale dreptului

internaţional umanitar şi ale dreptului naţional din

Sierra Leone împotriva populaţiei şi personalului

ONU şi asociat.

Curtea a devenit operaţională pe deplin din

anul 2003, iar în iunie 2004 au fost deschise primele

procese.

Curtea este formată din 11 judecători

independenţi (7 sunt numiţi de Secretarul general al

ONU), din 2 Camere de primă instanţă, cu 2

judecători numiţi de Secretarul general al ONU şi

unul numit de guvernul Sierrei Leone şi o Cameră de

Apeluri, din Biroul Procurorului, Grefă şi Biroul

Apărătorului Principal, care constituie o inovaţie în

structura tribunalelor penale internaţionale. Rolul

său, prevăzut de Regulile de procedură, este de a



14

Rezoluţia nr.1534 din 26 martie 2004 a Consiliului de

Securitate a ONU

„asigura drepturile suspecţilor şi acuzaţilor” şi „egali -

tatea de arme” faţă de Biroul Procurorului.

Competenţa ratione materiae include şi violări

serioase ale dreptului internaţional umanitar (art.2-4

din Statut), mai ales privind abuzuri asupra fetelor

minore, precum şi privind distrugeri de bunuri (art.5).

Competenţa ratione personae a CSSL se

extinde şi asupra minorilor care aveau peste 15 ani la

momentul comiterii crimei, ceea ce constituie o

particularitate a CSSL, cu garanţii procesuale cores -

punzătoare.

CSSL a pus sub acuzare 11 persoane, inclusiv

fostul preşedinte liberian Charles Taylor, al cărui

proces este încă pe rol la Curtea Penală Internaţională

de la Haga.

Este de remarcat caracterul mixt cu prevalenţa

elementului internaţional al CSSL, în ce priveşte

personalul şi dreptul aplicabil, cât şi caracterul de

organizaţie internaţională al CSSL, care are privilegii

şi imunităţi specifice atât unei organizaţii interna -

ţionale, cât şi unei instanţe internaţionale.

CAMERELE EXTRAORDI�ARE

PE�TRU JUDECAREA CRIMELOR

COMISE Î� PERIOADA KAMPUCHIEI

DEMOCRATICE (TRIBU�ALUL SPECIAL

PE�TRU CAMBODGIA)

Acest tribunal a fost înfiinţat în două etape:

Legea cambodgiană din 10 august 2001 şi Acordul

între ONU şi Guvernul Regal Cambodgian cu privire

la judecarea, în conformitate cu dreptul cambodgian, a

crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice,

încheiat la 17 martie 2003.

Apariţia sa este o urmare a crimelor comise în

perioada regimului „Kampuchiei Democratice” (17

aprilie 1975 – când trupele generalului Pol Pot au

preluat puterea la Phnom Penh şi 6 ianuarie 1979 –

când a luat sfârşit regimul Khmerilor Roşii). Se

estimează că au fost ucise între 1 milion şi 1,7

milioane de persoane.

Secretarul general a dispus elaborarea unui

raport de către o comisie de experţi, prin care se

propunea crearea unui tribunal ad-hoc, cu magistraţi

internaţionali (formulă respinsă constant de guvernul

cambodgian), urmare a cererii guvernului cam -

bodgian din 21 iunie 1997 de a i se da asistenţă pentru

crearea unui tribunal internaţional care să judece

aceste crime.

La 10 august 2001 este adoptată „Legea

privind înfiinţarea Camerelor Extraordinare în Curţile

Cambodgiei pentru Judecarea Crimelor Comise în

perioada Kampuchiei Democratice”, iar prin

Rezoluţia nr.57/228 B a Adunării Generale a ONU

din 13 mai 2003 se aprobă Acordul din 17 martie

2003, pe care Parlamentul Cambodgiei îl ratifică în

octombrie 2004

15

.

Principiile de funcţionare şi procedură sunt

cele conforme dreptului cambodgian. Dacă există

probleme de aplicare sau interpretare ori incertitudini,

dacă regula este conformă dreptului internaţional, se

vor lua în considerare regulile de procedură stabilite

la nivel internaţional

16

.

O parte din foştii lideri ai Khmerilor Roşii sunt

arestaţi şi aşteaptă demararea activităţii acestui

tribunal. Există o puternică presiune a opiniei publice

şi a ONG-urilor internaţionale pentru extinderea

acestei măsuri şi pentru alţi foşti lideri încă în

libertate, având în vedere că Pol Pot, liderul regi -

mului, a murit în 1998.

Abia în decembrie 2009 TSC a terminat

procesul în cazul lui Kaing Guek Eav, cunoscut sub

numele de „Duch”, însă acesta a contestat în final

legitimitatea curţii.

Este de remarcat aici caracterul mixt, dar, spre

deosebire de CSSL, cu prevalenţa elementului intern

al TSC, atât în privinţa creării, cât şi a dreptului

aplicabil. Acesta este motivul pentru care TSC este

supus unor critici în legătură cu posibilitatea de

influenţare a judecătorilor locali, inclusiv prin

netransparenţa modului de numire a acestora, dar şi

în ce priveşte restrângerea competenţei rationepersonae doar la lideri importanţi ai fostului regim.

I�STA�ŢELE PE�ALE SPECIALE

PE�TRU TIMORUL DE EST

În cadrul acestei instanţe au fost create două

structuri separate: Tribunalul indonezian ad-hocpentru drepturile omului şi Panelurile Specialepentru Crime Grave, ca urmare a evenimentelor din

anul 1999, când miliţiile timoreze proindoneziene,

susţinute de armata indoneziană au declanşat o

campanie de violenţe ce a rezultat în decesul a

aproximativ 1500 de persoane şi dislocarea a câteva

sute de mii.

Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturileomului (TIDO) a fost constituit succesiv prin acte

interne, şi anume: Legea nr.26/2000 care înfiinţa 4

camere de judecată. Aceasta preia dispoziţiile relevante

din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale



15

La Conferinţa donatorilor din martie 2005 s-au alocat 38,48

milioane de dolari pentru funcţionarea TSC

16

Ale altor instanţe internaţionale penale

în ceea ce priveşte competenţa materială şi Decretul

prezidenţial nr.53/2001, emis în baza Legii nr.26/2000,

prin care se înfiinţează la Jakarta Tribunalul ad-hoc

pentru drepturile omului, modificat ulterior prin

Decretul nr.96/2001, pentru a include crimele comise

în localităţi din Timorul de Est, inclusiv capitala Dili,

în aprilie şi septembrie 1999.

Din cele 33 de persoane indicate de Comisia

Indoneziană pentru Drepturile Omului, doar 18 au

fost puse sub acuzare, iar din cele 18, 17 persoane au

fost achitate

17

. Ultima persoană condamnată, Eurico

Gutaeres, lider al miliţiilor est-timoreze, aşteaptă în

libertate rezultatele recursului la Curtea Supremă.

Această situaţie a fost puternic criticată de către

ONG-urile internaţionale şi de către jurişti.

Panelurile Speciale pentru Crime Grave (PSCG)PSCG au fost create de către ONU, prin

Regulamentul nr.2000/14 al UNTAET, ca parte a

Curţii Districtuale Dili. Activitatea acestora a debutat

în anul 2001 şi şi-a încheiat mandatul în mai 2005,

judecând şi condamnând 83 de acuzaţi, iar alţi 3 au

fost achitaţi.

În decembrie 2004, guvernele indonezian şi

est-timorez au pus bazele unei Comisii Bilaterale aAdevărului şi Reconcilierii, ce are drept scop

investigarea evenimentelor, clarificarea, precum şi

asumarea lor, fără însă a acuza sau judeca persoane,

ori a propune crearea unei instanţe.

În paralel, Secretarul general al ONU a numit

o comisie din trei experţi independenţi care să

evalueze modul de sprijinire a acestei Comisii şi să

„examineze măsurile solide şi fezabile din punct de

vedere juridic, astfel încât cei responsabili să

răspundă, justiţia să fie asigurată, iar reconcilierea

promovată”. Raportul Comisiei din anul 2005

propunea fie aducerea cazurilor celor responsabili în

faţa Curţii Penale Internaţionale, fie crearea unui

tribunal penal internaţional ad-hoc, după modelul

celor din Iugoslavia şi Ruanda. Propunerile au fost

însă criticate şi respinse de către ambele guverne

implicate, invocându-se neretroactivitatea Curţii

Penale Internaţionale şi dificultăţile întâmpinate de

crearea TSC.

TRIBU�ALUL SPECIAL IRAKIA�

Acest Tribunal Special a fost înfiinţat printr-o

lege din decembrie 2003, ca urmare a crimelor

săvârşite în timpul regimului lui Saddam Hussein (17

iulie 1968 – 1 mai 2003), în Irak sau în afara sa,

inclusiv în contextul războaielor cu Iranul, Kuweitul

şi împotriva unor grupuri etnice din Irak.

Cu sediul la Bagdad, TSI este o instanţă

specială internă cu o anumită participare interna -

ţională, limitată şi nondecizională.

Elementul de participare internaţională este dat

de posibilitatea, prevăzută de Statut, ca preşedintele

TSI, şeful judecătorilor de investigaţie şi procurorul-

şef să numească cetăţeni străini care să funcţioneze în

calitate de consultanţi şi observatori, pentru a asigura

respectarea dreptului internaţional şi a informa cu

privire la practica tribunalelor similare (inclusiv

internaţionale).

Regulile de procedură sunt cele prevăzute de

dreptul irakian, iar cauzele de înlăturare a răspunderii

penale trebuie interpretate în conformitate şi cu

obligaţiile juridice internaţionale privind crimele de

competenţa TSI.

Cu câteva minute înainte de startul uneia din

cele mai importante Sărbători religioase din lumea

musulmană, „Festivalul Sacrificiului”, Saddam

Hussein, unul dintre cei mai sângeroşi dictatori din

secolul XX, a fost executat prin spânzurare.

Condamnat la moarte pentru măcelul de la Dujail din

1982, în care aproape 150 de şiiţi musulmani au fost

ucişi de el şi acoliţii lui, Saddam Hussein a fost

executat sâmbătă dimineaţă, în jurul orei 5.57, ora

Bagdadului (2006).

O dată cu execuţia lui Saddam Hussein au mai

fost executaţi şi Barzan Hassan, fratele vitreg al lui

Saddam Hussein, şi Awad Bandar, fostul lider al

justiţiei irakiene.

CURTEA PE�ALĂ I�TER�AŢIO�ALĂ

Într-o epocă în care aforismul lui Napoleon

„crimele colective nu angajează pe nimeni” era

considerat o axiomă, Vespasian V. Pella se manifesta

cu hotărâre ca un promotor al ideii responsabilităţii

penale a statelor, concomitent şi distinct de

răspunderea penală a indivizilor, persoane fizice, ce

comit astfel de crime, beneficiind de poziţii mai mult

sau mai puţin oficiale. „În timp ce până în prezent

dreptul internaţional public acorda o importanţă egală

dreptului păcii şi dreptului războiului, în viitor

această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale,

neexistând decât un singur drept: dreptul păcii.

Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe

existenţa şi a unui drept al războiului, adică un drept

al crimei”

18

.



17

12 în primă instanţă, 4 în apel, iar una în recurs, în noiembrie

2004 – ultimul guvernator al Timorului de Est, Abilio Soares

18

V. V. Pella, Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penalal viitorului, Bucureşti, 1925

Vorbind despre viitorul unei Curţi Penale Inter -

na ţionale, V. V. Pella spunea în anul 1926: „daţi-mi voie

să consider simplul fapt al existenţei unei Convenţii

pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale drept o

idee generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a

justiţiei criminale internaţionale. (...) În măsura în care

se internaţionalizează manifestările anumitor crime,

Curtea va putea să-şi extindă competenţa şi asupra altor

infracţiuni prevăzute de convenţiile internaţionale. Ea

va putea, deopotrivă, să se ocupe într-un viitor mai

îndepărtat nu numai de răspunderea indivizilor, dar şi

de răspunderea anumitor colecti vităţi care vor tulbura

relaţiile internaţionale”.

Ideea înfiinţării CPI, cu caracter permanent, nu

este nouă, în anul 1937 Conferinţa Internaţională

pentru Prevenirea şi Reprimarea Terorismului a

adoptat şi Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale

Internaţionale, care, însă, nu a intrat în vigoare,

întrucât nu a întrunit numărul necesar de ratificări sau

aderări

19

.

Comisia de Drept Internaţional a fost

însărcinată de către Adunarea Generală a ONU cu

elaborarea Proiectului unei jurisdicţii penale

internaţionale şi cu Proiectul unui Cod al Crimelor

contra Păcii şi Securităţii Umanităţii, dar textele

elaborate între anii 1953-1954 nu s-au bucurat de

atenţia cuvenită. Abia după declanşarea conflictului

din Iugoslavia, pro blema instituirii unei instanţe penale

internaţionale a fost reluată, iar Comisia de Drept

Internaţional a fost împuternicită la 25 noiembrie 1992

să pregătească Statutul Curţii Penale Internaţionale

20

.

Statutul CPI a fost adoptat de către Conferinţa

Diplomatică a Plenipotenţiarilor (15 iunie –17 iulie

1998) de la Roma, la 17 iulie 1998, cu 120 de voturi

pentru, 21 de abţineri şi 7 voturi împotrivă.

Este de semnalat că la Statut, care are 128 de

articole, nu se pot face rezerve, iar amendamentele la

Statut se pot face numai după 7 ani de la intrarea în

vigoare, cu excepţia unor modificări de tip exclusiv

procedural ale unor articole enumerate exhaustiv în

art.122.

România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-

a ratificat prin Legea nr.111/2002.

Statutul CPI a intrat în vigoare la 1 iulie 2002,

ca urmare a obţinerii a mai mult de 60 de ratificări

cerute de acesta, contribuind şi România, prin

depunerea instrumentului său de ratificare, împreună

cu alte state, la 11 aprilie 2002, în cadrul unei cere -

monii speciale.

Curtea este formată din 18 judecători indepen -

denţi, aleşi de Adunarea Statelor Părţi, din Secţiuni

şi Camere, din Biroul Procurorului şi din Grefă.

Competenţa ratione materiae este dată de

crima de genocid (art.6 din Statut), crime împotriva

umanităţii (art.7), crime de război (art.8) şi crima de

agresiune (ce va fi definită printr-o modificare

ulterioară a Statutului).

Competenţa ratione personae se referă numai

la persoane fizice, care aveau peste 18 ani la momentul

săvârşirii faptei, iar calitatea oficială nu exonerează de

răspundere. Statele care au ratificat Statutul au

interpretat în sensul că nu există neconcordanţă între

această prevedere şi imunitatea şefului statului,

prevăzută de Constituţii, deoarece această imunitate se

acordă pentru îndeplinirea funcţiilor, iar dacă un şef de

stat comite fapte de competenţa CPI, această activitate

este în afara mandatului constituţional.

Competenţa ratione loci este pe teritoriul statelor

părţi şi al statelor cu care CPI încheie un acord în acest

sens, inclusiv având în vedere prevederile art.12-14 din

Statut), iar competenţa ratione temporis se referă numai

la crimele săvârşite după intrarea în vigoare a statutului,

adică 1 iulie 2002, sau după intrarea în vigoare a

Statutului, pentru statul care a devenit parte la Statut

după 1 iulie 2002 (art.11 din Statut).

Spre deosebire de Tribunalele penale ad-hoc,

CPI nu are competenţă retroactivă.

Principiile de funcţionare a CPI sunt: non bisin idem (art.20), într-o enunţare similară ca în cazul

TPII şi TPIR, nullum crimen sine lege (art.22), nullapoena sine lege (art.23), neretroactivitatea regle men -

tării penale (art.24), răspunderea penală individuală

(art.25 şi 26), lipsa pertinenţei calităţii oficiale,

inclusiv răspunderea şefilor militari şi a superiorilor

ierarhici (art.27, 28), imprescriptibilitatea crimelor

(art.29), comiterea faptei cu intenţie (art.30).

Statutul Curţii de la Roma cuprinde primul me -

canism pur convenţional de cooperare internaţională cu

trei nivele distincte de cooperare, care se întrepătrund şi

se completează reciproc, în vederea asigurării funcţio -

nării unei asemenea jurisdicţii internaţionale

21

.

Primul nivel de cooperare internaţional îl

repre zintă adoptarea textului de cele 120 de state

participante la Conferinţa de la Roma în anul 1998,

semnarea Convenţiei de către 139 de state şi rati fi -

carea acesteia de peste 90 de state, al doilea este dat

de cooperarea Curţii cu Statele Părţi, în contextul

jurisdicţiei internaţionale penale create prin intrarea

în vigoare a Convenţiei de la Roma; iar cel de-al



19

D. Mazilu, op. cit., vol. II, p.388

20

D. Mazilu, op. cit., vol. II, p.552

21

B. Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.289

treilea nivel de cooperare internaţională, introdus

pentru prima oară convenţional datorat, în prin -

cipal, caracterului permanent al CPI, se realizează

prin cooperarea dintre Curte şi diversele organizaţii

interguvernamentale, între care cooperarea cu

ONU

22

şi organele acesteia ocupă un rol esenţial,

datorită vocaţiei universale a acestei organizaţii şi

a mecanismelor de cooperare internaţională deja

existente.

Un moment politic delicat l-a constituit

semnarea, în august 2002, a unui Acord între

România şi SUA, pentru excluderea cetăţenilor

americani de la jurisdicţia CPI, decizie criticată de

Uniunea Europeană, care a stabilit în septembrie

2002 un set de reguli, cu caracter de recomandare,

care să fixeze parametrii în care astfel de acorduri pot

fi încheiate fără afectarea CPI. În mare parte, Acordul

româno-american încheiat în temeiul art.98 din

Statutul CPI răspunde acestor parametri. Totuşi,

Acordul, primul de acest gen încheiat de SUA şi

urmat de alte câteva zeci, nu a fost transmis spre

ratificare Parlamentului României şi nu a intrat în

vigoare.

Activitatea CPI constă în iniţierea din partea

procurorului a unei investigaţii din proprie iniţiativă,

cu autorizarea Camerei preliminare sau atunci când

sesizarea este făcută de un stat parte, aceasta trebuie

făcută în anumite condiţii: dacă statul pe teritoriul

căruia crima s-a produs sau statul de cetăţenie a

persoanei suspectate de a o fi săvârşit este stat parte

la Statut sau dacă nici unul din cele două state

menţionate anterior nu este parte la Statut, procurorul

nu poate investiga crima, decât dacă fie unul, fie

celălalt stat acceptă exercitarea jurisdicţiei CPI printr-

o declaraţie; regula este valabilă însă doar pentru

crima comisă după 1 iulie 2002.

Un stat care a sesizat Biroul Procurorului a fost

Uganda, în ianuarie 2004, care printr-o scrisoare a

preşedintelui său a deferit CPI situaţia creată de

crimele comise de membrii „Armatei Rezistenţei lui

Dumnezeu”. În perioada iulie 2003 – decembrie

2004, ONG-urile au raportat peste 1600 de omoruri,

peste 3200 de răpiri şi numeroase violuri şi distrugeri.

Un alt stat a fost Republica Democratică

Congo, în iulie 2004, care a raportat crime din zona

Ituri din această ţară. O echipă de investigare, cu 12

anchetatori, a început activitatea pe teren, a strâns

peste 15.000 de documente, în urma cărora au fost

identificate 10 grupuri responsabile, din care 2

principal responsabile pentru atrocităţi.

Un alt caz de sesizare este Republica

Centrafricană, în ianuarie 2005, printr-o scrisoare din

partea guvernului, deferind Curţii situaţia crimelor

săvârşite în această ţară după 1 iulie 2002.

O altă situaţie de sesizare a CPI o constituie

decizia Consiliului de Securitate în acest sens: primul

caz deferit CPI de către Consiliul de Securitate al ONU

este situaţia din Darfur, Sudan, prin Rezoluţia nr.1593

din 31 martie 2005: între 10.000 şi 15.000 de omoruri

directe, între 70.000 şi 180.000 de omoruri indirecte ,

1.900.000 de refugiaţi, între 700 şi 2000 de aşezări

distruse, aproximativ 900 de violuri înregistrate.

Este totuşi important ca activitatea CPI să nu

se limiteze doar la continentul african. Asfel,

încrederea cu care a fost investită această instanţă, de

la care se aşteaptă foarte mult, mai ales din partea

opiniei publice internaţionale, prin punerea sa în

funcţiune, într-un interval atât de scurt, în mare

măsură, rezultatul lobby-ului ONG-urilor

internaţionale, va avea de suferit.

CO�CLUZII

Jurisdicţia internaţională penală trebuie privită

ca instituţie juridică, ca organism de implementare a

dreptului internaţional penal sau ca mecanism de

realizare a justiţiei internaţionale penale, prin care

dreptul internaţional public îşi confirmă printr-o

manieră fermă forţa juridică, prevăzând şi aplicând

sancţiuni pentru crimele internaţionale în cadrul unor

organisme internaţionale special create în acest scop.

Această abordare a jurisdicţiei internaţionale

penale se întemeiază pe elemente de drept material

esenţiale în constituirea şi funcţionarea acestei

jurisdicţii; pe de o parte, crimele internaţionale care

atrag jurisdicţia internaţională penală şi, pe de altă parte,

răspunderea internaţională pentru crimele internaţionale,

cu accent asupra răspunderii penale internaţionale ca

singură formă de răspundere aplicabilă până în prezent

de jurisdicţia internaţională penală.

Totodată, se au în vedere aspectele organizatorice

şi funcţionale ale acestei jurisdicţii, formele de mani -

festare ale instanţelor internaţionale penale, precum şi

elementele declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale

penale, în cadrul fiecăreia dintre formele de manifestare

cunoscute: jurisdicţiile internaţionale penale ad-hoc şi

jurisdicţia internaţională penală permanentă reprezentată

de Curtea Penală Internaţională.

Cooperarea în cadrul jurisdicţiei internaţionale

penale reprezintă un element sine qua non, fără de

care această jurisdicţie nu ar putea exista, indiferent

de cristalizarea conceptelor esenţiale de drept

internaţional penal material şi procedural.



22

CPI nu este un organ din sistemul ONU. Acordul dintre CPI şi

ONU a fost semnat la 4 octombrie 2004

George G. Vrăbi -

escu a făcut parte din

rândul puţinilor spe cia -

lişti care au activat la

Consiliul Legislativ pe

tot parcursul existenţei

sale: din 1926, anul înfiin-

ţării acestei instituţii,

până în 1948, anul desfiin-

ţării sale.

George G. Vrăbiescu s-a născut la 9 martie

1892 la Craiova. La o diferenţă de un an, şi anume la

17 martie 1893, s-a născut fratele său, Nicolae G.

Vrăbiescu. Tatăl lor, Gheorghe (Iorgu) Vrăbiescu, se

trăgea dintr-o veche familie de boieri craioveni de pe

moşia Locusteni, satul Brabeţi, din actualul judeţ

Dolj, atestată documentar din secolul al XVI-lea. De

remarcat că înaintaş al familiei Vrăbiescu se pare că

a fost Baba Novac, renumitul general al lui Mihai

Viteazul. Familia s-a chemat iniţial Brabeţeanu,

schimbându-şi ulterior numele în Vrăbiescu. Ca

urmare a morţii premature a tatălui lor, cei doi fraţi

Vrăbiescu au fost crescuţi de mama lor, Ecaterina,

provenind din familia Braneţu. De cei doi copii s-a

ocupat şi unchiul lor, Nicolae Vrăbiescu, fratele mai

mic al tatălui. Cursul primar l-au urmat la şcoala

„Fraţii Buzeşti”, iar liceul la Colegiul Naţional

„Carol I”, în Craiova.

Fraţii Vrăbiescu şi-au făcut concomitent

studiile la Facultatea de Drept a Universităţii din

Paris, unde şi-au luat licenţa în drept şi doctoratul în

ştiinţe juridice. În timpul studiilor efectuate la Paris,

i-au avut colegi şi prieteni, printre alţii, pe Gheorghe

Sescioreanu, Ion Pleşia şi V. Missirliu. În timpul liber,

colaborau la revista „Tribune Roumaine” şi ţineau

conferinţe pentru informarea opiniei publice din

Franţa despre idealul unităţii naţionale a românilor.

În 1916, când România a intrat în Primul Război

Mondial, s-au întors în ţară, ocolind prin Rusia, şi

s-au înrolat în armata română, ca ofiţeri combatanţi ai

Regimentului 9 Artilerie. După război, ambilor fraţi

li s-au conferit „Crucea Comemorativă a Războiului

1916-1918”, la 15 martie 1922, şi „Medalia Victoria

a Marelui Război pentru Civilizaţie 1916-1922”, la

10 mai 1923.

După război, cei doi fraţi au revenit în Franţa

pentru a-şi continua studiile. George G. Vrăbiescu s-a

specializat în drept penal, urmând doi ani de cursuri

de agregaţie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de

Medicină din Paris şi devenind membru al Societăţii

Închisorilor şi al Legislaţiei Criminale din Franţa.

Teza de doctorat a lui George G. Vrăbiescu avea titlul

Contribution à l’étude critique du droit de grâce.

Nicolae G. Vrăbiescu s-a orientat spre dreptul civil.

După finalizarea studiilor în Franţa, cei doi fraţi s-au

întors în ţară, unde s-au înscris în baroul de avocaţi.

George G. Vrăbiescu a profesat avocatura în perioada

1915-1925. Fratele său, Nicolae G. Vrăbiescu, a

devenit cu timpul deputat.

În 1925, George G. Vrăbiescu s-a căsătorit cu

Clemenţa Maria, născută la Craiova, fiica lui

Anastase Cionea. Fiica lor se numeşte Simona Maria,

căsătorită Kleckner. Ea a studiat dreptul la Facultatea

de Drept a Universităţii din Bucureşti. După ce s-a


M e d a l i o n

GEORGE G. VRĂBIESCU – contribuţie de seamă la dezvoltarea dreptului penal

şi procedurii penale în România

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

Preşedinte de Secţie


PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului

stabilit în Statele Unite, a fost şef al Bibliotecii de

Drept a Universităţii din New York (1969-1974).

După aceea, a fost şef al Secţiei de Referinţă şi

Bibliografie a Bibliotecii „Dag Hammarskjold” a

Organizaţiei Naţiunilor Unite (1986-1987). A deţinut,

în perioada 1987-1996, funcţia de director al

Bibliotecii Curţii de Comerţ Internaţional a S.U.A.

La întoarcerea în România, Simona Maria Vrăbiescu-

Kleckner a fost consilier personal al Preşedintelui

României Emil Constantinescu (în perioada 1999-

2000).

La 1 ianuarie 1926, George G. Vrăbiescu a

devenit asistent suplinitor la catedra de drept penal şi

procedură penală a Facultăţii de Drept a Universităţii

din Bucureşti, pentru ca la 1 noiembrie 1929 să fie

numit asistent provizoriu. La 20 iulie 1930 a ajuns, pe

bază de examen, docent de drept penal şi procedură

penală, la 25 iunie 1931 a fost numit conferenţiar

provizoriu de procedură penală, iar la 1 iulie 1935

conferenţiar definitiv. În 1942 era conferenţiar la

catedra de drept penal şi procedură penală a facultăţii

menţionate mai sus. În calitatea sa de conferenţiar, a

predat, începând din 1931, cursul de procedură

penală, conducând şi seminariile respective. De la

înfiinţarea în 1932 a Institutului Superior de Ştiinţe

Penale, condus de profesorul Vespasian V. Pella, care

i-a devenit prieten, a predat cursul de procedură

penală aprofundat. De remarcat că în cadrul Facultăţii

de Drept, cel mai apropiat prieten al fraţilor

Vrăbiescu a fost renumitul avocat şi profesor Istrate

Micescu. În cursul anilor 1937-1938 şi din 1943 până

în 1947, inclusiv, George G. Vrăbiescu l-a suplinit la

catedra de drept penal şi procedură penală anul II

licenţă pe titularul acesteia, profesorul Vespasian V.

Pella, plecat în misiune diplomatică în străinătate. A

predat, ca profesor suplinitor, pe lângă cursul de

procedură penală, şi cursul de drept penal. Prin rotaţie

cu profesorul Vintilă Dongoroz, a ţinut, timp de trei

ani, cursul aprofundat la doctorat, tratând în 1946

despre Justiţia Populară, iar în anii 1948 şi 1949

despre Acţiunile ce izvorăsc din comiterea uneiinfracţiuni. În anii 1949, 1950 şi 1951, George G.

Vrăbiescu a predat şi cursul de criminalistică la

licenţă, curs nou introdus. De asemenea, George G.

Vrăbiescu a predat cursul de drept penal şi cursul de

procedură penală atât la Şcoala de Război, cât şi la

Jandarmerie. La 1 mai 1951, George G. Vrăbiescu a

fost epurat de la Facultatea de Drept, împreună cu alţi

colegi ai săi, profesori de elită, de către noul regim

impus de sovietici în ţară după cel de al doilea război

mondial. În ultima perioadă a activităţii sale în

învăţământul superior, a elaborat Cursul deprocedură penală aprofundat pentru Doctoratul

Juridic (1946-1947), Cursul de drept procesualpenal, curs aprofundat pentru Doctoratul Juridic(1947-1948) şi Cursul de criminalistică (1950-1951).

George G. Vrăbiescu nu a fost avansat, înainte de

1951, la gradul de profesor universitar atât pentru

faptul că nu exista catedră de drept penal disponibilă,

cât şi pentru faptul că nu a participat activ la viaţa

politică a vreunui partid, care să-i susţină promovarea

la gradul de profesor universitar. De remarcat că

întreaga sa bibliotecă juridică (circa 400 de volume,

majoritatea legate) a donat-o, în 1964, Bibliotecii

Centrale Universitare din Bucureşti.

Tot la 1 ianuarie 1926, George G. Vrăbiescu a

fost numit la nou înfiinţatul Consiliu Legislativ, unde

şi-a început activitatea în Secţiunea I-a de drept

public, ca referent titular. George G. Vrăbiescu

considera că „eficacitatea rolului unui ConsiliuLegislativ într-un regim democratic este în raportdirect cu educaţia în domeniul democraţiei”1. După

cum arăta Alexandru N. Gane, cel dintâi prim-

preşedinte al Consiliului Legislativ interbelic, în

discursul rostit la deschiderea celui de al patrulea an

de activitate a Consiliului Legislativ, George G.

Vrăbiescu a făcut parte din grupul de specialişti de la

Consiliul Legislativ care a revăzut o parte din textul

anteproiectului Codului de procedură penală lucrat

la Ministerul de Justiţie, aducându-i însemnate

modificări. După cum preciza Alexandru N. Gane:

„Astăzi aceste lucrări sunt continuate de d-lPreşedinte Ionescu-Dolj împreună cu d-l referentVrăbiescu, care utilizând materialul strâns alcătuiescun nou anteproiect în care îşi vor găsi locul noiletendinţe manifestate în doctrina şi în legislaţiacelorlalte ţări”2. Alexandru N. Gane amintea şi în

discursul rostit la deschiderea celui de al cincilea an

de activitate a Consiliului Legislativ munca

desfăşurată de comisia alcătuită din preşedintele Ioan

Ionescu-Dolj şi referentul titular George G.

Vrăbiescu, pentru elaborarea anteproiectului Coduluide procedură penală. De altfel, George G. Vrăbiescu

a lucrat cu pasiune, timp de doisprezece ani, sub

coordonarea mentorului său Ioan Ionescu-Dolj, prim-

preşedinte al Consiliului Legislativ în perioada 1938-

1943, la întocmirea noului Cod penal şi a noului Cod

de procedură penală. Au lucrat, inclusiv în unele seri

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


1

I. C. Filitti; George Vrăbiescu: Le Conseil Législatif deRoumanie. Examen critique de la loi du 26 Février 1925. În:

„Revue des Sciences Politiques”, Paris, Libraire Félix Alcan,

oct.-dec. 1929, p.498

2

Alexandru �. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ.Discurs rostit la deschiderea celui de al 4-lea an de activitate aConsiliului Legislativ, Bucureşti, 1929, p.7

şi zile de sărbătoare, la domiciliul lui Ioan Ionescu-

Dolj, consultându-se când era cazul şi cu alţi

specialişti în Drept penal, pentru a da cele mai bune

rezolvări problemelor de drept care îi preocupa. În

elaborarea codurilor, au luat în considerare legislaţia

din 1864 a Vechiului Regat, Codul de procedură

penală ardelean din 1896, Codul de procedură penală

bucovinean din 1874, procedura penală germană din

1924, codurile italiene în materie penală din 1913 şi

1931, Codul polonez din domeniul penal din 1929,

precum şi alte legi specifice. De remarcat că George

G. Vrăbiescu a desfăşurat la Consiliul Legislativ

interbelic o activitate de cercetare extrem de eficientă

şi de laborioasă, analizând cu minuţiozitate coduri ce

se bazau pe concepţii diferite (latină şi germană). A

prelucrat materialul legislativ din domeniul penal de

care dispunea, încercând să-i dea o formă unitară,

necesară operei de creare a unui sistem legislativ

coerent în materie penală. În numărul din 16 aprilie

1933 al ziarului „Cuvântul”, George G. Vrăbiescu

arăta: „S-a pus de unii întrebarea pentru ce lucrărilede unificare au întârziat atât de mult. La acest lucruse poate răspunde: Cei ce sunt cunoscători aidisciplinelor juridice nu pot formula astfel deîntrebări întrucât ei îşi dau prea bine seama dedificultăţile unei unificări. Referindu-ne la Codulcivil german, a fost necesară aproape o jumătate deveac pentru ca ideea iniţială a unificării să devinăfapt împlinit. În ceea ce priveşte lucrările noastre deunificare, nu trebuie uitată în special dificultateasurvenită prin ciocnirea celor două concepţii deorigini diferite, anume concepţia latină şi concepţiagermană. A trebuit spiritul înţelegător şi conciliantcare a domnit în comisie, pentru ca aceste douăconcepţii să se poată contopi, dând naştere la olegislaţie, care cu drept cuvânt trebuie socotităeclectică şi naţională, întrucât toate instituţiile noiintroduse au fost pe cât posibil adaptate caracteruluişi nevoilor noastre naţionale”3.

Referindu-se la unele observaţii critice privind

proiectul Codului de procedură penală, elaborat de

Consiliul Legislativ, publicate în diferite ziare şi

reviste, George G. Vrăbiescu preciza, în numărul din

23 martie 1935 al ziarului „Ţara noastră”, că

„criticile bazate pe cunoştinţele aproxi mative, înfelul celor apărute, sunt uşor de făcut cândargumentarea de fond nu este ştiinţifică, ci pur şi

simplu de ordin sentimental. Sunt în măsură să asigurpe toţi ce fac astfel de critici să n-aibă nicio grijă,căci ceea ce a predominat pe autorii acestui proiecta fost în primul rând dorinţa să alcătuiască un codcare să nu fie împotriva demnităţii noastre naţionale,pe care noi înşine am apărat-o, poate mai mult decâtcriticii noştri, chiar pe câmpul de luptă. Ceea ce amurmărit a fost ca să dăm ţării un cod perfectat subraportul ştiinţific. Trebuie ştiut însă că ştiinţei nu i sepot fixa cu atâta uşurinţă graniţe naţionale. Dinfericire izvoarele profunde de inspiraţie le-am găsitla popoare de aceeaşi origine cu noi. Dacă s-aîntâmplat ca alte naţiuni să se fi inspirat din aceleaşisurse, aceasta nu poate constitui vină nici pentru noi,nici pentru ele”4.

Semnificativ este interviul lui George G.

Vrăbiescu publicat în numărul din 30 ianuarie 1937 al

ziarului „Adevărul”. Astfel, la întrebarea „Care estepărerea dumneavoastră asupra noilor codurirepresive?”, George G. Vrăbiescu a răspuns: „În ceeace mă priveşte, ca unul care am luat parte laîntocmirea acestor opere, înţeleg să mă reţin de laorice aprecieri anticipate. Suntem datori să lăsăm săse pronunţe întâi justiţia, care este chemată să leaplice şi doctrina, care este chemată să le comenteze.Totuşi nu mă pot abţine a nu manifesta intima meaconvingere anume că această operă de unificarelegislativă, care este produsul minţii şi sufletuluiromânesc – întrucât la ea a colaborat tot ceea ce ţaraa avut specialist în această materie –, este o operăbună, corespunzând atât nevoilor noastre sociale câtşi dezideratelor moderne ale ştiinţei penale”. În

răspunsul la întrebarea „Ce credeţi, noul Cod penaleste atât de sever, după cât se spune?”, George G.

Vrăbiescu a precizat: „Cei ce l-au citit şi-l cunosc auputut constata că noua lege este şi severă şi blândă.Severă prin înăsprirea pedepselor, blândă prinposibilitatea ce s-a oferit magistratului săindividualizeze pedeapsa şi să o reducă, în anumiteîmprejurări, până la suspendarea ei”. Răspunzând la

întrebarea „Au fost introduse multe noi instituţii?”,

George G. Vrăbiescu a evidenţiat: „Trebuie să se aibeîn vedere că legislaţia abrogată nu mai cadra în totulcu nevoile de apărare socială modernă şi nici cumijloacele de apărare şi garantare ale libertăţiiindividuale. �u s-a înscris nimic mai mult ca instituţiinoi decât acelea absolut necesare şi care demulttrăiau în ţări vecine nouă, ne mai vorbind de ţăriledin Occident. S-a reproşat codurilor că ar fi preamoderne şi că aplicarea lor ar trebui făcută în ţara



3

George G. Vrăbiescu: Cursuri de drept procesual penal şi decriminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii şi opiniijuridice. �icolae G. Vrăbiescu: Articole, comentarii şi opiniijuridice, sociale şi politice, Bucureşti, Editura Themis Cart, 2009,

p. 518-519

4 Idem, p.537

noastră peste două sute de ani. Să ne fie iertat dacăprotestăm contra acestui fel de a vedea. În ceea cene priveşte, nu putem admite ca ţara noastră sărămână cu un nivel de 200 de ani mai jos ca ţărilevecine nouă. �oi avem o pretenţie: ca ţara noastră săfie şi din punct de vedere legislativ la nivelul ţărilorcivilizate. Codul de asemenea este acuzat că s-ar fiinspirat din legislaţia maghiară. Dacă acuzatorii arcunoaşte şi legislaţiile altor state, ar fi putut cuuşurinţă vedea că instituţiile ce sunt considerate caluate din legislaţia ungară nu sunt original maghiare,dar aparţin patrimoniului represiv universal, şi că înrealitate ungurii s-au pus la punct sub acest raport,înaintea noastră”. În răspunsul dat la întrebarea „Sevor putea aplica noile coduri?”, George G.

Vrăbiescu a subliniat: „�oi avem convingerea că da,noile legiuri se vor putea aplica. Opinia publică nutrebuie să se alarmeze de diferitele zvonuri lansatede persoane care nu cunosc încă legislaţia fiindcăn-au citit-o şi vorbesc pe dinafară, de aceia care n-aucompetenţa necesară să le pătrundă sau de aceiacare sunt de rea credinţă. Opinia publică să aşteptecuvântul oamenilor autorizaţi, adică cuvântulmagistraturii noastre înţelepte, al doctrinei şi alpracticienilor luminaţi de bară. �u contestăm că fazade tranziţie constituie un punct de greutate. Cubunăvoinţă, cu muncă şi pricepere codurile vorfuncţiona astfel cum trebuie. Se spune că noiledispoziţii procedurale îngreunează mersul justiţiei.Că nu se mai pot judeca 150 de procese pe zi, darnumai 10. Trebuie să se ştie însă că este preferabilsă se judece numai zece procese, dar cu toategaranţiile unei bune judecăţi pentru apărarealibertăţii şi cinstei individuale, decât 150 fără astfelde garanţii. Dacă astăzi se resimt dificultăţi înaplicarea noului Cod de procedură penală, nuînseamnă că dispoziţiile acestuia nu ar fi bune, sauorganizarea judecătorească în cadrul legii în vigoarenu mai corespunde nevoilor. �u noile dispoziţiiprocedurale trebuie modificate, cum cred unii, cilegea de organizare judecătorească, care trebuiepusă la punct pentru ca actualele coduri să poatăfuncţiona. Trebuie introdusă specializareamagistraturii represive şi crearea de instanţe încentrele aglomerate, şi atunci se va vedea ce bunăaplicaţie îşi poate găsi noua procedură. Acelaşi lucrueste de spus şi în ceea ce priveşte executareapedepselor. �u noul regim de executare a pedepselorşi măsurile de siguranţă admise de Codurile Carolal II-lea sunt o aberaţie, după cum pretind unii, cisituaţia închisorilor noastre este o nenorocire.Legiuitorul nu putea să se coboare la nivelulînchisorilor româneşti primitive. El a tins,

dimpotrivă, ca prin lege să ridice nivelulpenitenciarelor noastre. Dacă în prezent, din lipsă defonduri bugetare, nu se poate face mare lucru,viitorul este înainte, şi urmaşii noştri vor trebui s-ofacă. Până atunci legiuitorul noilor coduri a avutgrijă să indice ceea ce este de făcut. Avemconvingerea că timpul ne va da dreptate”5.

După ce şi-a adus o contribuţie importantă la

finalizarea Codului penal unificat şi a Codului de

procedură penală unificat, George G. Vrăbiescu a

participat activ la dezbaterile specialiştilor privitoare

la aceste noi coduri. Dezbaterile au avut loc de regulă

în cadrul conferinţelor organizate de Asociaţia

Juridică Dissescu sau cu prilejul şedinţelor Cercului

de Ştiinţe Penale.

În studiul Zece ani de activitate, din volumul

publicat cu prilejul împlinirii unui deceniu de

activitate a Consiliului Legislativ, Alexandru N.

Gane, primul prim-preşedinte al acestei prestigioase

instituţii juridice, conchidea: „Secţiunea I de dreptpublic, în competenţa căreia cădea revizuireaCodului penal şi a procedurii penale, s-a achitat înmod definitiv de această însărcinare. Codul penal,revizuit din temelie şi pus la punct cu noile date aleştiinţei penale, a trecut prin deliberarea şi votulCorpurilor Legiuitoare. Codul de procedură penalăde asemenea a fost trecut prin votul Senatului şi segăseşte astăzi în deliberarea Camerei Deputaţilor.Cu aceste coduri, revizuite şi intrate în aplicare, se vapune capăt regimului legiuirilor penale diferite şijignitoare în graniţele aceleiaşi ţări, jignitoare şi dinpunct de vedere al sentimentului de dreptate şiegalitate înaintea justiţiei”6

.

După o muncă de peste 10 ani, Codul penal şi

Codul de procedură penală au fost finalizate, au fost

votate de Parlament şi transformate în legi care au

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, dar n-au fost însă

aplicate niciodată din cauza evenimentelor survenite

ulterior. De altfel, noul Cod penal, cunoscut sub

denumirea de Codul penal Carol al II-lea, a fost

adoptat la 18 martie 1936. Pentru munca deosebită

depusă în vederea finalizării acestor coduri, Ioan

Ionescu-Dolj, George G. Vrăbiescu şi Ion Rădulescu

au fost decoraţi de regele Carol al II-lea.

În 1938, Consiliul Legislativ a fost însărcinat

de Ministerul Justiţiei să pună de acord noul Cod

penal şi noul Cod de procedură penală cu textele noii

Constituţii din 1938. În acest scop a fost desemnată



5 Ibidem, p.558-560

6

Alexandru �. Gane: Zece ani de activitate, în volumul

Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926-1936, Bucureşti,

Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, [1936], p.13.

o subcomisie, compusă din Ioan Ionescu-Dolj şi

George G. Vrăbiescu, care să pună de acord textele

acestei Constituţii cu textele celor două coduri din

domeniul penal. De menţionat, în acest context,

soluţia la care a ajuns Consiliul Legislativ privind

crearea Curţilor Criminale, pe lângă fiecare Curte de

Apel, în competenţa cărora urmau să cadă toate

delictele care erau judecate de Curţile cu Juraţi,

desfiinţate de Constituţia din 1938. Argumentând

necesitatea renunţării la sistemul Curţilor cu Juraţi,

George G. Vrăbiescu afirma: „Beccaria s-a înşelatcând a zis că este preferabilă ignoranţa care judecăprin simţământ decât ştiinţa care judecă prin opinieşi cred că mai degrabă a avut dreptate Aristotel cânda afirmat că legiuitorul nu trebuie să ordoneaceluiaşi individ care cântă cu flautul să facă şighetele”7

.

A urmat promovarea lui George G. Vrăbiescu

în funcţia de consilier permanent la Consiliul

Legislativ. Astfel, în numărul din 2 iunie 1938 al

ziarului „Curentul” se preciza: „Comisia de reco -man dări compusă din preşedinţii ConsiliuluiLegislativ şi trei consilieri de la Curtea de Casaţies-a întrunit luni la Ministerul de Justiţie, subpreşedinţia d-lui Ministru al Justiţiei, pentru acompleta cele două locuri rămase vacante laConsiliul Legislativ, unul la secţia I, prin înaintaread-lui Mihail Măgureanu la rangul de preşedinte alacestei secţii, iar altul la secţia III, prin înaintaread-lui Setlacec la preşedinţia acelei secţiuni. În loculd-lui Măgureanu a fost numit dl. George Vrăbiescu,referent titular la secţia I şi conferenţiar de dreptpenal la Facultatea de Drept din Bucureşti. În loculd-lui Setlacec a fost numit dl. Pilat. Dl. GeorgeVrăbiescu a fost până în prezent de cinci ori,consecutiv, recomandat primul pe listă. Perso na -litatea ştiinţifică a d-lui George Vrăbiescu estecunoscută atât de la catedra universitară cât şi dinlucrările Consiliului Legislativ, unde a luat o parteînsemnată la întocmirea codurilor penale Carol al II-lea.Această activitate îl îndreptăţeau încă de mult să fienumit în postul de consilier”8

. Totodată, în ziarul

„Universul” din 3 iunie 1938 se arăta: „Dl. GeorgeVrăbiescu, noul consilier al Consiliului Legislativ, adepus ieri jurământul în faţa d-lui prim-preşedinte I. Ionescu-Dolj. Dl. Ionescu-Dolj a relevat cu aceastăocazie meritele d-lui George Vrăbiescu în domeniulştiinţei şi legislaţiei penale. D-sa e conferenţiar dedrept penal la Universitatea din Bucureşti şi a avut o

largă contribuţie la alcătuirea codurilor penal şi deprocedură penală Regele Carol al II-lea şi a tuturorlegiuirilor penale”9

.

Pentru activitatea sa desfăşurată la Consiliul

Legislativ, George G. Vrăbiescu a fost decorat, ca

referent titular al Consiliului, cu „Ordinul Naţional

Steaua României în grad de Ofiţer”, la data de

27 iulie 1927, iar apoi şi cu „Ordinul Coroana României

în grad de Comandor”, la data de 5 noiembrie 1936. În

calitate de consilier permanent al Consiliului

Legislativ, el a fost decorat cu „Ordinul Naţional

Steaua României în grad de Comandor”, la data de

9 mai 1942.

Cu prilejul decesului mentorului său, Ioan

Ionescu-Dolj, fost prim-preşedinte al Consiliului

Legislativ interbelic, George G. Vrăbiescu a ţinut la

6 iunie 1947, la sediul Consiliului Legislativ, un

impresionant discurs, după cum urmează:

„Domnilor! S-a curmat firul vieţii aceluia ce ne-afost Prim-Preşedinte. Cu toţi cunoaştem marea figurăa lui Ionescu-Dolj, care de la începuturile acesteiinstituţii şi-a pus toată inima, întregul devotament şimunca neprecupeţită în slujba ei. Dragostea luipentru instituţie a fost neţărmurită; iar toată dorinţaşi zelul său a fost să o impună la nivelul la caretrebuie să funcţioneze în stat. Este ştiut că rolul decritic ce îndeplineşte Consiliul Legislativ nu poatedecât să sufere, totuşi, dacă critica este obiectivă şiştiinţifică, ea se impune pe deasupra oricăror ambiţiişi pretenţii de personalitate, de oriunde ar veni ele.Ca unul ce am petrecut o bună parte din viaţa mea înapropierea fostului meu preşedinte, cunosc câtă grijăpunea el să nu supere prin avize, dar în acelaşi timpcăuta să impună ceea ce trebuia impus. În cea maimare parte el a reuşit. Datorită acestui punct devedere, instituţia s-a putut menţine în toate vremurile,sub toate regimurile şi chiar în timpurile grelerevoluţionare. Ea a ştiut să se facă necesară, prinurmare a ştiut să se impună. Ionescu-Dolj a fost uncărturar, un om de ştiinţă, un cercetător care nu îşiformula o părere decât după ce o gândea bine, oanaliza, o verifica. De aceea soluţiile sale au fostîntotdeauna apreciate şi adoptate. În aceastăconcepţie el s-a ilustrat în toate activităţile sale, camembru al Înaltei Curţi de Casaţie, ca Preşedinte şiPrim-Preşedinte la Consiliului Legislativ, ca membrucorespondent al Academiei Române, ca profesor laŞcoala de Ştiinţe de Stat, ca preşedinte al Cerculuide studii penale, ca director al „Revistei de dreptpenal şi ştiinţă penitenciară”. În specialitatea sa de



7

George G. Vrăbiescu: op. cit., p.15

8

George G. Vrăbiescu: op.cit. p.582-583

9

George G. Vrăbiescu: op.cit. p.583

penalist, el a ilustrat această disciplină prin lucrăride specialitate în care a ştiut să pună întotdeauna onotă nouă, să imprime o directivă, să creeze odoctrină. Ca exponent al acestei discipline, elfigurează printre principalii pioni ai ştiinţei penaleromâne şi în această calitate a participat la mai toatecongresele internaţionale penale, cât şi laconferinţele internaţionale de unificare a legislaţieipenale ce au avut loc în străinătate ca şi la noi, întoamna anului 1929, la Bucureşti. În aceste foruriinternaţionale părerile lui au fost ascultate fiindcăpersoana şi ştiinţa lui impuneau, tocmai prinmodestia excesivă ce-l caracteriza, prin blândeţea şidelicateţea sa. Propunerile sale în majoritate au fostadoptate şi transpuse în dezideratele exprimate deaceste foruri internaţionale (...). Prin ce a culminatînsă activitatea lui Ionescu-Dolj, este marea operăde codificare, în vederea unificării legislaţiei noastrerepresive. O bună parte din viaţa lui a fostconsacrată acestei mari opere. O ştiu şi o afirm caunul care am fost în tot timpul lângă el. Zi şi noapteîn mintea lui se frământau problemele ce trebuiau săîşi primească soluţia înţeleaptă. Munca o efectua atâtîn cadrul orelor de serviciu la Consiliu, când nu erareţinut de alte lucrări, iar pentru rest ea se desfăşurala el acasă până târziu noaptea. Duminici, sărbătorilegale, vacanţe nu erau cunoscute de el. Îmi amintesccă lucram chiar şi în ziua de Sf. Ion până la vremeamesei, deşi era ziua numelui său, căci era dornic sătermine lucrările cu un ceas mai devreme. Cu totzelul pus, lucrările începute încă din 1921 în comisiila Ministerul de Justiţie, unde el prezida în calitate desecretar general al ministerului, şi continuată apoila Consiliul Legislativ, nu au putut fi terminate pânăîn primăvara anului 1936 când ele au fost votate decorpurile legiuitoare. S-a muncit prin urmare 15 anifără întrerupere. Trebuie să amintesc câtă inimă apus în lucrările Comisiilor Parlamentare carecercetau textele înfăptuite de Consiliu, cum le apăracu sentimentul de paternitate şi cu teama că cei cenu se pricep să nu strice ceva. După votareacodurilor, nu pot îndeajuns să vă spun mulţumirea cemanifesta în cercurile intime, căci codurile sale audevenit lege, deşi niciodată în modestia lui nu şi-aatribuit vreun merit personal la înfăptuirea acesteiopere. Întotdeauna, critica sau părerea altuia a fostcu multă bunăvoinţă primită, minuţios cercetată şi,dacă era cazul, acceptată. Acest lucru dovedeştenobleţe sufletească, caracter de elită şi, în acelaşitimp, temperament de adevărat om de ştiinţă.Domnilor! �oile coduri penale, concepute îndoctrina cea mai modernă a şcolii neolaice, au casubstrat ideile fundamentale apărate cu multă

convingere de autorii lor şi susţinute cu toată putereade defunctul nostru Prim-Preşedinte: garantarealibertăţilor individuale, a drepturilor civice şipatrimoniale, care singure, în concepţia sa,constituiau piatra fundamentală a unei legislaţiidemne de un stat civilizat. Fără respectarea acestordrepturi – spunea el – nu poate fi vorba de civilizaţieşi progres. În ceea ce priveşte faza finală arepresiunii, adică faza de executare a pedepselor,Ionescu-Dolj a înţeles că omul condamnat nu trebuiesă fie un renegat al societăţii., un prigonit şi unschingiuit, ci, dimpotrivă, un om rătăcit pe caresocietatea are datoria să-l readucă la caleaadevărului. În acest sens sunt construite textele dinCodul penal. În fapt, el a stăruit în tot timpul caadministraţia penitenciarelor şi a instituţiilor deprevenţie să fie încredinţate oamenilor de ştiinţă, deomenie şi pricepere, pentru ca din această ultimăfază a represiunii să se facă un mijloc de reeducareşi relansare. Putem cu mândrie spune că operalegislativă penală a fost înfăptuită în cadrul cel maiînalt ştiinţific şi într-o înaltă ţinută morală şi căaplicarea ei a dat, în scurtă vreme de perfecţionare,roadele pe care autorii ei le prevedeau, şi dacă întretimp legislaţii speciale, cu sancţionări excesive şiderogări de la principiile generale, s-au interpus,aceasta cu nimic nu întunecă legislaţia fundamentalăîn principiile ei, aşa după cum le dorea Ionescu-Dolj.Prin moartea lui Ionescu-Dolj, ţara pierde un jurist,un mare român şi un mare susţinător al ideilorumanitare, iar noi, Consiliul, nu avem decât sădeplângem pe acela ce ne-a fost conducător, carene-a îndrumat primii paşi şi care ne-a consolidatinstituţia ridicând-o la nivelul unei adevărateinstituţii ştiinţifice, cu un rol bine definit în viaţastatului român”10

.

La doar un an după decesul lui Ioan Ionescu-

Dolj, George Vrăbiescu şi-a încetat activitatea la

Consiliul Legislativ, unde a lucrat timp de 22 de ani,

ca urmare a desfiinţării, în 1948, a acestei renumite

instituţii juridice de către noua putere politică

comunistă instaurată în ţară. După epurarea sa în

1951 din învăţământul superior, din motive politice,

George G. Vrăbiescu a refuzat propunerea pe care i-a

făcut-o profesorul Vintilă Dongoroz, care în acelaşi

timp era şi prietenul său, de a lucra, împreună cu alţi

foşti colegi de la Facultatea de Drept, la Institutul de

Cercetări Juridice care urma să se înfiinţeze în 1954.

Astfel, George G. Vrăbiescu i-a răspuns la solicitarea

amintită: „Dragă Vintilă, îţi mulţumesc mult că te-ai



10

George G. Vrăbiescu: op. cit. p. 611-613

gândit la mine, dar nu cred că pot lucra într-oinstituţie a noii puteri, care desfiinţează legislaţia lacare am lucrat ani de zile, în spiritul principiilorjuridice pe care le susţin şi pentru care m-am luptatîn războiul 1916-1918!”11

.

După cum precizează Simona Maria

Vrăbiescu-Kleckner, fraţii Vrăbiescu aveau idei

liberale, cu unele nuanţe de conservatorism.

Afinităţile celor doi fraţi erau îndreptate spre Franţa şi

Anglia, fiind împotriva mişcării legionare. În anul

1944 au militat pentru ieşirea României din războiul

pe care-l ducea alături de Germania, a cărei înfrângere

era, de altfel, iminentă. În ceea ce priveşte regimul

comunist instaurat încă din 1945, cei doi fraţi

Vrăbiescu s-au opus acestuia, printre altele fiind

împotriva legislaţiei agrare din 23 martie 1949,

deoarece, ca jurişti, nu puteau susţine decât garantarea

proprietăţii, conform spiritului Constituţiei din 1923.

În 1951, George G. Vrăbiescu a fost nevoit să

se angajeze la Întreprinderea „Plafar” ca funcţionar.

El a cerut să fie înscris în colegiul avocaţilor cu

dispensă de examen, ca fost profesor universitar timp

de 26 de ani. Cererea i-a fost respinsă din cauza

vârstei. În perioada 1953-1961, a fost şef al oficiului

juridic din Întreprinderea I.C.A.Z., sectorul III

construcţii şi T.I.F. (Trustul de Îmbunătăţiri Funciare)

din Ministerul Agriculturii. Referindu-se la această

perioadă din viaţa sa, George G. Vrăbiescu arăta în

Memoriul său asupra activităţii profesionale,

ştiinţifice, didactice, legislative şi sociale: „Înaceastă calitate dădeam avizele juridice solicitate deconducerea întreprinderii, introduceam şi susţineamîn faţa instanţelor judiciare şi a arbitrajelor de statacţiunile introduse de întreprindere sau apărareaintereselor acesteia în acţiunile introduse împotrivaei. Trebuie să menţionez că munca depusă a fostfoarte grea întrucât eram singur, fără ajutor şitrebuia să fac faţă la numeroasele procese zilnicepurtate în faţa diferitelor instanţe judiciare şi dearbitraj, risipite în diferitele colţuri ale Capitalei sauîn provincie, ce necesita deplasări. Pe cât posibil, amsusţinut şi sfătuit pe salariaţii întreprinderii înacţiunile lor personale”12

. De altfel, acest memoriu a

fost ataşat cererii pe care George G. Vrăbiescu a

înaintat-o, la vârsta de 66 de ani, ministrului justiţiei

din acele vremuri prin care solicita să i se acorde,

conform decretului nr.117/1956, o pensie personală,

aşa cum s-a procedat în cazul altor profesori

universitari. George G. Vrăbiescu solicita această

pensie pentru a-şi asigura o viaţă mai omenească,

deoarece el primea lunar 406 lei şi nu deţinea niciun

fel de avere. Cu venitul pe care-l avea, George G.

Vrăbiescu susţinea că nu se putea trăi nici măcar

modest, în caz de refuz, nerămânându-i, având în

vedere vârsta, decât posibilitatea de a se angaja portar

sau paznic de noapte.

O puternică durere sufletească i-a pricinuit lui

George G. Vrăbiescu, moartea, în martie 1967, a

fratelui său Nicolae. Spre regretul tuturor celor care

l-au cunoscut, George G. Vrăbiescu a decedat, la

rândul său, în octombrie 1985.

În decursul timpului, George G. Vrăbiescu a

publicat numeroase studii în reviste româneşti de

specialitate, precum: „Revista de drept penal şi ştiinţă

penitenciară”, „Curierul Judiciar”, „Pandectele

române”, „Arhive de sociologie şi criminologie”,

„Bucovina” din Cernăuţi, dar şi în reviste străine

precum „Revue de droit pénal et criminologie” din

Belgia. De asemenea, a ţinut o serie de conferinţe de

specialitate în cadrul Facultăţii de Drept a Univer -

sităţii Bucureşti şi a Consiliului Legislativ şi a

participat la congrese de Drept penal internaţional la

Bucureşti, Bruxelles şi Praga.

A fost autorul mai multor lucrări valoroase, între

care: Différend Roumaino-Bulgare de 1913 (Réponseà une Conférence), Paris, 1914; Contribution à l’étudecritique du Droit de grâce, Paris, Jouvé et com., 1921;

La diffamation des corps constitués dans la législationfrançaise (Conférence faite à la sale d’agregation de

droit pénal de la Faculté de droit de Paris le 20 Avril

1921), Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1922;

Étude sur la condamnation conditionnelle (Sursis àl’exécution de la peine. Loi Bérenger du 26 Mars1891, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1922;

Spicuiri din legislaţia engleză (Procedură penalăordinară), Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”,

1924; Dreptul de apărare în faza de instrucţiune(Legea franceză din 8 decembrie 1897), Bucureşti,

Editura închisorii centrale «Văcăreşti», 1927; Camerade consiliu ca organ de decizie în faza de instrucţie,

Bucureşti, Editura închisorii centrale «Văcăreşti»”,

1929; Studii de ştiinţă penitenciară şi procedurăpenală, Bucureşti, 1929; Libertatea provizorie înlegislaţia franceză, Bucureşti, Editura închisorii

centrale «Văcăreşti», 1929, Le Conseil Législatif deRoumanie. Examen critique de la loi du 26 Février1925 (împreună cu I. C. Filitti) (materialul cuprindea

capitolele: Istoric, Atribuţii esenţiale, Alte atribuţii,

Compoziţie, Funcţionare, Observaţii critice,

Activitatea efectivă a Consiliului), „Revue des

Sciences Politiques”, Paris, Librairie Félix Alcan,

octobre–décembre 1929; Studii de drept penal.



11

George G. Vrăbiescu: op. cit., p.11

12

George Vrăbiescu: op. cit., p.600

I: Pedeapsa cu moartea. II: Dreptul penal în raport cuştiinţele exacte, Bucureşti, Editura închisorii centrale

«Văcăreşti», 1930; Observations critiques sur la partiegenerale de l’avant projet du code pénal français de1932, Bucureşti, Editura închisorii centrale

«Văcăreşti», 1933; Tribunalele poliţieneşti şi viitoarealegislaţie represivă, Bucureşti, Editura „Curierul

Judiciar”, 1934; Legea pentru apărarea ordinii în statdin 7 aprilie 1934, cu lucrările pregătitoare, urmatede o expunere explicativă teoretică şi critică de GeorgeVrăbiescu, Bucureşti, 1934. Le projet de code deprocedure pénale Roumain (Principales innovations),

Extras din revista belgiană „Revue de droit pénal et

criminologie”, ianuarie-februarie 1936; În jurulcriticilor aduse Codurilor penale Carol al II-lea, cupărerea unui autor străin, Bucureşti, Editura

«Văcăreşti», 1937. A colaborat la realizarea volumelor

I şi III ale Enciclopediei României din 1938;

Observaţiuni asupra unora din principalele modificăriaduse noilor coduri represive, în urma revizuirii lor,

Bucureşti, Editura «Văcăreşti», 1942; Tribunalulmilitar internaţional de la �ürenberg (Judecareamarilor criminali de război), Bucureşti, Tipografia

„Curierul Judiciar”, 1947; Curs de Drept penal, predatla Facultatea Juridică din Bucureşti, ediţia 1945; Cursde Procedură penală, predat la Facultatea Juridicădin Bucureşti, ediţia 1945; Curs de procedură penalăaprofundată «Acţiunile ce nasc din comitereainfracţiunii», predat la Bucureşti, la doctoratul juridic

din anul 1947; Curs de doctorat juridic. Procedurăpenală aprofundată. «Justiţia populară în decursulvremurilor şi în legislaţiile moderne», predat la

doctoratul juridic din Bucureşti în anul 1948; Curs decriminalistică, predat la Bucureşti în cursul anilor1949, 1950 şi 1951, anul II licenţă; Cursuri de Dreptprocesual penal şi de Criminalistică. Prelegeri, studii,articole, comentarii şi opinii juridice (în acest volum

au apărut şi articole, comentarii şi opinii juridice,

sociale şi politice ale lui Nicolae G. Vrăbiescu),

Bucureşti, Themis Cart, 2009.



Libertatea individuală care a format în Anglia

obiectul unui principiu constituţional încă din anul

1215, când Regele Ion fără Ţară a înscris garantarea

ei în “Magna Carta Liberorum”; libertate, a cărei

garantare marea revoluţie franceză a consacrat-o în

“Proclamarea drepturilor omului”, constitue azi,

incontestabil, un comandament de ordin umanitar,

respectat de toate popoarele civilizate în constituţiile

lor.

La noi, Consiliul Legislativ, organ de control

constituţional şi colaborator efectiv al puterii

legiuitoare, a fost în tot timpul, de la înfiinţarea sa,

călăuzit de acest înalt comandament. Putem afirma

că toate legile care au trecut spre examinare prin

Consiliu, au căpătat o structură de asemenea natură

încât principiul mai sus arătat să rămâie neştirbit.

În prezentul articol nu vom cerceta activitatea

Consiliului Legislativ cu referinţă la garantarea

libertăţei individuale în diferitele legi cari s-au

perindat în faţa sa pentru aviz, vom pune însă în relief

forţarea pe care a făcut-o de a impune o cât mai mare

garantare a acestei libertăţi în redactarea noilor texte

ale viitorului Cod de procedură penală.

Pentru a atinge acest scop, Consiliul Legislativ

a înţeles să separe pe cât posibil, diferitele etape

procedurale prin care trebue să treacă procesul

represiv. Astfel, procesul în întregul său, ca şi în

codul actual, a fost divizat în două: instrucţiune şi

judecată. La rândul ei instrucţia luată în sensul larg al

cuvântului, a fost şi ea scindată în: prime cercetări,

urmărire şi instrucţia propriu zisă „stricto sensu”.După cum se ştie, în actuala lege există o

adevărată imixtiune între atributele ministerului

public ca organ de urmărire, atât în domeniul

primelor cercetări cât şi în domeniul instrucţiei, când

procurorul poate instrui în materie de flagrant delict.

De asemenea judecătorul de instrucţie, ca ofiţer de

poliţie judiciară, poate întreprinde acte de prime

cercetări, poate îndeplini acte ce cad în competenţa

exclusivă a Ministerului Public, (în materie de

flagrant delict), iar ca organ de instrucţie, instruieşte

şi decide urmărirea.

Această confuzie de atribuţiuni nu poate decât

să prejudicieze unei bune justiţii represive deoarece

prin faptul că o singură persoană cumulează la un

moment dat toate atributele, principiul garantării

libertăţii individuale este atins.

E firesc ca procurorul care a făcut cercetări să

aibă înclinări spre acuzare, după cum e firesc ca

judecătorul de instrucţie, pătruns poate eronat în

convingerile sale de descoperirea adevărului, ce

crede a fi obţinut prin eforturile făcute, să conchidă la

o ordonanţă definitivă de trimitere.

Pentru a înlătura răul semnalat ce se desprinde

din această confuzie de atribuţiuni şi sub inspiraţia

legilor şi proectelor străine, Consiliul Legislativ a

înţeles să separe în mod absolut primele cercetări de

urmărire şi urmărirea de instrucţie.

În conceptul Consiliului urmează ca primele

cercetări să fie făcute de un corp tehnic de poliţie

judiciară, pregătit pe cât posibil în această direcţie,

iar Ministerul Public, care-şi pierde calitatea de ofiţer

de poliţie judiciară, să rămâie un simplu organ de

urmărire.

În faţa dosarelor ce conţin primele cercetări

culese de ofiţerii de poliţie judiciară sau de

judecătorul instructor, când este cazul, dreptul de

oportunitate, în ceea ce priveşte declanşarea acţiunii

penale, aparţine procurorului.

Cu referinţă la judecătorul de instrucţie,

Consiliul Legislativ i-a menţinut acea dublă calitate,

pe de o parte ofiţer de poliţie judiciară sub dependenţa

procurorului general, iar pe de altă parte organ de

instrucţie fără a mai avea “decizia”, adică dreptul de

a emite ordonanţe definitive. În schimb, decizia

(urmărirea) în materie corecţională a fost deferită

Ministerului public ce rămâne, după cum am spus, un



R e s t i t u t i o

În dorinţa de a prezenta articole mai puţin accesibile opiniei publice juridice, reproducem integral unarticol aparţinând lui George G. Vrăbiescu, ce activa la momentul acela ca referent titular în cadrul Secţiuniia I-a de drept public a Consiliului Legislativ, articol care a fost publicat în volumul „Consiliul Legislativ. Zeceani de activitate 1926-1936”, tipărit în 1936 de Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” S.A. din Bucureşti”.

George G. Vrăbiescu

Consiliul Legislativ şi garantarea libertăţii individualeîn raport cu proiectul Codului de procedură penală

organ pur şi simplu de urmărire, iar în materie

criminală decizia e dată de Camera de acuzare.

Camera de punere sub acuzare, în sensul legii

în vigoare, a fost suprimată de Consiliul Legislativ şi

înlocuită prin Camera de acuzare nou înfiinţată pe

lângă tribunal. Putem spune că Consiliul Legislativ a

admis Camera de consiliu ce odinioară funcţiona în

Franţa, în codul de instrucţiune criminală din 1808, şi

care a trăit în acea ţară până în 1856 când a fost

suprimată, cu deosebirea că judecătorul de instrucţie,

în sistemul adoptat de Consiliul Legislativ, nu poate

intra în compunerea Camerei de Consiliu astfel după

cum intra în mod obligator în Franţa. Consiliul

Legislativ a înlăturat prezenţa acestuia din Camera

de Consiliu pentru a nu influenţa, după cum este

firesc, pe ceilalţi magistraţi. Acest inconvenient a fost

dealtminteri punctul critic care a determinat înlătu -

rarea Camerei de Consiliu în Franţa.

A fost adoptată această nouă instituţiune

tocmai în vederea separării actelor de instrucţie de

cele de decizie. Prin acest sistem s-a acordat

incontestabil o garanţie celor învinuiţi, deciziunea de

urmărire fiind dată de judecătorii de judecată iar nu

de cei de instrucţiune. Noul sistem acordă un control

în plus şi o imparţialitate necontestată.

Consiliul Legislativ în adoptarea acestei

instituţiuni a fost inspirat atât de anumite legi străine

cât şi de dezideratele exprimate de doctrină.

Camera de Consiliu trăieşte azi în Belgia, în

unele cantoane din Elveţia, în legislaţia germană,

ungară, ţări în care a dat rezultate foarte bune.

Actualmente în Franţa doctrina, în majoritatea

ei, cere reintroducerea acestei instituţiuni. Astfel,

Morissot Thibaut într-o lucrare a sa premiată de

Academia Franceză, intitulată ”De l’instructionpréparatoire” conchide: „de sorte que la supressionde la Chambre de Conseil fût un mal”.

Profesorul Roux de la Facultatea din

Strasbourg, actualmente consilier la Înalta Curte de

Casaţie franceză şi secretarul general al comisiunei

de codificare a noilor coduri represive, spunea într-o

conferinţă ţinută în 1928 la Uniunea belgiană de drept

penal:

„....il est vrai de dire que lorsque le juged’instruction, comme cela se fait actuellement,apprécie lui-même la suite à donner à sa propreinformation, il est juge et partie dans la même cause.Mais le remède est-il nécessairement de lui retirerl’information? �e pourrait-il pas, plus simplement,consister dans le retrait de son autre fonction, cellede juger ses informations et en revenir enl’améliorant, à la solution d’avant 1856, c’est-à-dire,rétablir la chambre du conseil que nous avons eu le

tort de supprimer et que vous avez eu la sagesse deconserver ”.

Trebuie să semnalăm că în 1879 a fost depus în

Franţa pe biroul parlamentului un proiect de lege

(proiectul Dufaur) pentru modificarea procedurii penale

care conchidea la restabilirea Camerei de Consiliu.

La noi, prin legea de organizare judecătorească

din 1890 şi apoi prin legea din 1902, sub inspiraţia

legii belgiene din 1874, a fost admisă Camera de

consiliu cu privire la confirmarea şi infirmarea

mandatelor de arestare.

Prin urmare datorită acestor raţionamente şi

influenţe, Consiliul Legislativ a adoptat noua Cameră

de acuzare care urmează să funcţioneze pe lângă

tribunal. Ea joacă un rol de instanţă superioară de

instrucţie cu o dublă funcţiune; o funcţiune de

instanţă apelativă şi o funcţiune de control asupra

instrucţiei în materie criminală când este chemată a

soluţiona instrucţia printr-o încheere de trimitere în

faţa Curţii cu Juraţi.

Cu alte cuvinte atribuţiile Camerei de acuzare,

în conceptul Consiliului Legislativ, sunt de a se

pronunţa asupra:

1. confirmării sau infirmării mandatelor de

arestare;

2. opoziţiilor în contra ordonanţelor judecă -

torului de instrucţie date în cursul instrucţiunii;

3. opoziţiilor ce s-ar face contra actelor de

inculpare ale Ministerului public.

4. afacerilor criminale care i s-au trimis;

5. a verifica întârzierile exagerate în afacerea

instrucţiei.

In ceea ce priveşte funcţionarea şi compunerea

Camerei de acuzare la tribunalele cu cel mult trei

secţiuni, ea funcţionează pe lângă una din secţiunile

tribunalului, fiind compusă, din judecători din toate

secţiile; iar la tribunalele cu mai mult de trei secţiuni

funcţionează o Cameră de acuzare permanentă.

Judecătorul de instrucţie nu poate intra în

compunerea ei. Deasemenea judecătorii care au luat

parte în Camera de acuzare nu pot intra în

compunerea instanţei de judecată.

În anumite cazuri, ea judecă numai, pe acte, iar

în alte cazuri ascultă şi părţile. Astfel, în materie de

confirmare, infirmare, cât şi în materiile criminale ea

ascultă şi părţile. În urma desbaterilor, camera de

acuzare dă încheeri fie de clasare, fie de trimitere.

Prin acest nou sistem s-au separat complect actele de

instrucţie de cele de urmărire.

O altă inovaţie admisă de proiect tot în scopul

de a garanta libertatea individuală, este aceea că în faza

finală a instrucţiei s-a admis o şedinţă contradictorie

în care atât inculpatul, partea civilă împreună cu



apărătorii ei, cât şi Ministerul Public, după ce au luat

cunoştinţă de dosarul instrucţiei, au dreptul să

formuleze observaţiile lor judecătorului de instrucţie,

care poate dispune complimente de instrucţie. Este

ştiut, că actuala lege nu admite apărătorul inculpatului

în cabinetul judecătorului de instrucţie.

Deşi prin legea din 1902, sub influenţa legii

franceze din 1897 (legea Constant), s-a dat incul pa -

tului drept să aibă un apărător, acesta spre deosebire

de legea franceză, nu poate asista la îndeplinirea

actelor de instrucţie.

Prin sistemul adoptat de proiectul consiliului,

ce putem spune că constitue un sistem propriu

românesc, instrucţia nu poate fi stingherită, întrucât

părţile şi apărătorii lor nu-şi fac apariţia decât la

finele instrucţiei, iar pe de altă parte interesele lor

sunt apărate. Îndeplinirea procedurii mai sus

menţionată este obligatorie sub sancţiunea nulităţii.

Menţionăm că prin această inovaţie s-a adus o

atenuare sistemului inchizitorial din faza instrucţiei.

Pentru a se îngrădi excesele ce se produc azi cu

reţinerea şi arestarea persoanelor învinuite şi pentru o

mai strictă aplicare a principiului constituţional înscris

în art. 11 al Pactului nostru fundamental privitor la

garantarea libertăţii individuale, proiectul a înlăturat

formulele neprecise pe care le conţine actualul Cod

de procedură penală din vechiul regat, referitoare la

cazurile când cetăţeanul poate fi privat de libertatea

sa, înscriind în mod enumerativ cazurile când cel

învinuit poate fi reţinut pentru cercetări sau arestat de

judecătorul de instrucţie. Astfel reţinerea sau arestarea

nu poate fi efectuată decât:

1. în caz de infracţiuni flagrante, dacă identita -

tea infractorului prins nu se poate constata de îndată,

sau chiar fără această din urmă condiţiune, dacă

pedeapsa prevăzută de lege pentru delict este mai

mare de 6 luni.

2. dacă învinuitul a fugit ori s-a ascuns în

scopul de a se sustrage urmăririi sau dacă a comis

acte care îndrituesc temeri că ar intenţiona să fugă.

3. dacă există probe cum că învinuitul a

încercat sau încearcă să câştige pe martori, experţi,

complici sau să nimicească urmele infracţiunei.

4. dacă învinuitul este străin şi există temere

fondată că nu se va prezenta, la judecată.

5. dacă învinuitul în cursul cercetărilor comite

o nouă crimă sau delict, ori ameninţări în acest sens.

6. dacă el este cunoscut ca infractor profe -

sional sau de obicei şi condamnaţiunile anterioare

sunt superioare fiecare la 6 luni.

7. In orice caz de crimă, precum şi în caz de

delict, când acestea se pedepsesc de lege cu o

pedeapsă mai mare de 1 an şi când infracţiunea s-a

executat prin mijloace teroriste sau cu ferocitate.

Reţinerea nu, poate dura mai mult de 24 ore,

iar în caz de afaceri complicate, ea nu se poate

prelungi decât cu autorizarea judecătorului de

instrucţie, fără ca să poată depăşi trei zile.

Pe această cale se pune capăt reţinerilor şi

arestărilor abuzive ce azi sunt atât de frecvente şi

dispuse cu atâta uşurinţă.

Ne oprim aici, la inovaţiunile cele mai

importante care duc la garantarea libertăţei indivi -

duale. Cadrul acestui articol nu ne permite a intra în

toate amănuntele, cu alte cuvinte să indicăm toate

măsurile pe care le-a luat Consiliul Legislativ cu

referinţă la problema ce ne interesează şi pe care le-

a înscris în cuprinsul textelor ce alcătuiesc, articolele

viitorului Cod de procedură penală.

Dacă acestea sunt măsurile pe care le-a înscris

Consiliul Legislativ în ante proiect, întocmit cu multă

prudenţă, după maturi reflecţiuni, de ani de zile şi cu

asentimentul a tot, ce este competenţă penală română,

fiind în acelaşi timp în concordanţă cu ce s-a făcut şi

în alte State cât şi cu dezideratele exprimate de

doctrină, cu mult regret, trebuie să constatăm că ele

au fost modificate în parte de comisia legislativă a

Senatului care, prin reintroducerea vechilor institu -

ţiuni, a ştirbit din nou principiul atât de bine imprimat

al garantării libertăţii individuale.

În realitate, separaţiunea diferitelor atribute ale

diferitelor organe ce operează în faza de instrucţie şi

ce forma pârghia de reazăm a garantării libertăţii

individuale prin controlul ce instituia, a fost supri -

mată pentru a se reintroduce sistemul de azi al

imixtiunii. Astfel, maturul corp a făcut din nou din

Ministerul public un ofiţer de poliţie judiciară, deci

organ de prime cercetări; a suprimat Camera de

Consiliu de pe lângă tribunal adoptată de Consiliul

Legislativ, pentru a reda din nou judecătorului de

instrucţie decizia, adică ordonanţele definitive; a

reînfiinţat camera de punere sub acuzare pe lângă

Curţile de Apel, cu alte cuvinte, a revenit la vechile

instituţiuni, a transplantat textele vechiului cod în

cadrul celui nou, a perfecţionat fără a schimba nimic

din ceea ce a fost.

In faţa acestei situaţiuni rămânem la convin -

gerea că va veni un timp, când vor fi regretate toate

aceste instituţiuni preconizate şi susţinute cu atâta

convingere, cu atâtea argumentări de ordin tehnic, cu

atâta tenacitate de Consiliul Legislativ. Timpul ne va

arăta dacă am avut dreptate.

15 ianuarie 1936



Cu o deosebită apreciere profesională sem -

nalăm apariţia, în peisajul doctrinei româneşti de

drept administrativ, a lucrării intitulate „Drept

administrativ”, semnată de lector univ. dr. Benonica

Vasilescu, consilier, preşedinte interimar al Secţiei de

Drept Public din cadrul Consiliului Legislativ,

demers pe cât de important, pe atât de necesar,

adresându-se, în egală măsură, atât studenţilor, cât si

teoreticienilor şi practicienilor cu preocupări în

domeniul dreptului public, în special al dreptului

administrativ.

Reprezentând rezultatul unui amplu efort de

cercetare, volumul oferă reale garanţii cu privire la

utilitatea şi finalitatea sa, prin conţinutul dens în idei,

reglementări şi concepte riguros sistematizate.

Lucrarea corespunde unei abordări ştiinţifice

adecvate unui astfel de demers, fiind în concordanţă

cu rigorile impuse de domeniul tratat. Ca elemente de

structură formală în conţinut, cartea cuprinde

treisprezece capitole, fiecare dintre ele constituind un

punct de referinţă în studiul şi analiza dreptului

administrativ şi îşi propune să asigure cunoaşterea,

înţelegerea şi aprofundarea legislaţiei care regle -

mentează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi

instituţiilor publice, activitatea specifică acestora.

Aşa cum remarca însuşi Preşedintele Consi -

liului Legislativ, domnul dr. Dragoş Iliescu, în

prefaţă, „în lucrare sunt supuse unei analize amă nun -

ţite şi pertinente autorităţile puterii executive –

Preşedintele României şi Guvernul, ministerele şi

celelalte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale, prefectul – ca reprezentant al

Guvernului pe plan local, autorităţile administrative

autonome, dar şi autorităţile administraţiei publice

locale – consiliile locale, primarul şi consiliile

judeţene”.

În cadrul primului capitol sunt prezentate

aspecte referitoare la Preşedintele României. După o

scurtă prezentare istorică a instituţiei şefului statului

în România, demersul pune accentul pe alegerea

Preşedintelui României, cu tot ceea ce implică

procesul electoral derulat în baza legislaţiei actuale,

dar mai ales pe atribuţiile Preşedintelui în raport cu

Parlamentul, cu Guvernul, în domeniul apărării şi în

situaţii excepţionale, în domeniul politicii externe,

atribuţii în raport cu electoratul, în raport cu puterea

judecătorească, Curtea Constituţională şi cu alte

autorităţi publice.

Capitolul al II-lea este dedicat Guvernului

României, fiind analizate evoluţia reglementării

Guvernului în legislaţia românească, procedura de

învestitură a Guvernului, componenţa acestuia,

condiţii şi incompatibilităţi pentru membrii Guver -

nului, funcţiile şi atribuţiile acestuia, funcţionarea

Guvernului, aparatul de lucru al Guvernului, actele

pe care acesta le emite, încetarea funcţiei de membru

al Guvernului, încetarea mandatului Guvernului,

controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului,

răspunderea politică a Guvernului, precum şi răspun -

derea juridică a membrilor Executivului.

În continuare, în mod sistematizat, sunt oferite,

în al III-lea capitol, informaţii referitoare la

administraţia publică centrală de specialitate şi la

autorităţile administrative autonome. În acest sens,


NOI APARIŢII EDITORIALE

Benonica Vasilescu

Drept administrativ: curs universitar

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009, 397 p.

sunt tratate subiecte, precum: ministerele, alte organe

de specialitate ale administraţiei publice centrale din

subordinea Guvernului, alte unităţi aflate în subor -

dinea, în coordonarea ori sub autoritatea Guvernului,

organele de specialitate ale administraţiei publice

centrale din subordinea ministerelor, alte unităţi aflate

în subordinea, în coordonarea ori sub autoritatea

ministerelor şi autorităţile administrative autonome.

Pentru o înţelegere corectă a funcţionării siste -

mului administrativ, cel de-al IV-lea capitol detaliază

aspecte cu privire la instituţii publice, regii autonome,

asociaţii, fundaţii şi federaţii, evidenţiind, totodată,

şi relaţiile specifice ale acestora cu autorităţile

administraţiei publice, dar şi precizări privind

dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor.

Definind principiul ca fiind „ideea călăuzi -

toare, cu forţă juridică obligatorie şi prioritară,

exprimată în mod direct printr-un ansamblu coerent

de norme juridice ori desprinsă în mod indirect din

economia reglementărilor juridice rezervate unui

anumit domeniu”, autoarea consacră capitolul al

V-lea principiilor de bază ale administraţiei publice

locale, secţiunile acestuia dezvoltând, după cum

urmează: principiul descentralizării, principiul auto -

no miei locale, principiul deconcentrării servi ci ilor

publice, al eligibilităţii autorităţilor administraţiei

publice locale, principiul legalităţii, precum şi cel al

consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor

locale de interes deosebit.

Capitolul al VI-lea aduce în prim-planul aten ţiei

dispoziţii comune aplicabile autorităţilor adminis traţiei

publice locale şi aleşilor locali, în ceea ce priveşte

alegerea autorităţilor administraţiei publice locale,

drepturile şi obligaţiile aleşilor locali, precum şi

incompatibilităţile referitoare la aleşii locali.

Cel de-al VII-lea capitol este rezervat consi -

liului local, analizând aspecte legate de constituirea

acestuia, atribuţiile şi funcţionarea consiliului local,

suspendarea şi încetarea mandatului de consilier local

şi dizolvarea consiliului local.

În cadrul capitolului al VIII-lea este tratată

problematica referitoare la primar şi viceprimar,

accentul fiind pus pe alegerea primarului, rolul,

atribuţiile şi mandatul acestuia, pentru ca în capitolul

al IX-lea să fie analizată administraţia publică a

municipiului Bucureşti.

Capitolul al X-lea este dedicat consiliului jude -

ţean, fiind prezentate detalii cu privire la constituirea

consiliului judeţean, atribuţiile şi funcţionarea aces -

tuia şi la preşedintele şi vice preşedinţii consiliului

judeţean. Aspecte interesante şi utile se regăsesc şi în

cadrul capitolului al XI-lea, capitol rezervat

administratorului public şi secretarilor unităţilor

administrativ-teritoriale.

Caracterul pronunţat ştiinţific – cerinţă absolut

necesară unui astfel de demers, îndeplinită cu

prisosinţă de către acest curs universitar –, este

prezent şi în cuprinsul celui de-al XII-lea capitol,

consacrat prefectului şi subprefectului. Într-un limbaj

facil, coerent, clar şi echilibrat, sunt aduse în prim

plan aspecte legate de: condiţiile pentru numirea în

funcţia de prefect şi subprefect, încetarea acestor

funcţii, rolul şi atribuţiile prefectului, atribuţiile

subprefecţilor, actele prefectului, instituţia prefectului,

precum şi aspecte legate de cancelaria prefectului,

oficiile prefecturale şi de colegiul prefectural.

În ultimul capitol al lucrării, atenţia este

îndreptată asupra contenciosului administrativ, în

prezentarea acestei instituţii de drept fiind reliefate

atât regulile consacrate prin reglementările legale, cât

şi aspectele care au suscitat probleme în practică şi

discuţii în doctrină.

Calităţile de veritabil cercetător al domeniului

administraţiei publice sunt puse în valoare inclusiv

de statutul de practician al autoarei – şi aici avem în

vedere întreaga activitate desfăşurată în cadrul

Consiliului Legislativ.

Actualitatea bibliografică, analiza detaliată a

jurisprudentei Curţii Constituţionale şi a instanţelor

de contencios administrativ recomandă acest tratat

atât studenţilor, cât şi juriştilor de toate categoriile,

dar şi consilierilor locali şi judeţeni, primarilor,

prefecţilor, funcţionarilor publici şi tuturor celor

implicaţi în fenomenul guvernării ori în cel al

administraţiei publice.

Întemeindu-se pe o bogată bibliografie, în ela -

borarea cursului, un sprijin substanţial regăsindu-se

în demersurile ştiinţifice apărute în literatura de

specialitate, dar şi în deciziile recente ale Curţii

Constituţionale, care au clarificat aspecte contro ver -

sate legate de interpretarea şi aplicarea normelor

legale în acord cu prevederile constituţionale,

autoarea a realizat o cercetare care se remarcă atât

prin fundamentul său ştiinţific, cât şi prin valoroasa

contribuţie pe care a adus-o la îmbogăţirea doctrinei

de specialitate. De asemenea, volumul, pe lângă

valoarea teoretică pe care i-o oferă conţinutul, se

poate constitui într-un real sprijin pentru cei care au

preocupări în domeniul dreptului administrativ, din

perspectivă teoretică şi pragmatică.

consilier, Gabriela DUDEANU


�oi apariții editoriale


Dinamica socială are multiple consecinţe, atât

în plan politic, cât şi în plan juridic, prin adaptarea

normelor de drept la contextul social al momentului.

Pe de altă parte, normele juridice trebuie să aibă o

stabilitate în timp pentru ca, pe baza lor, instituţiile

publice să garanteze o aplicare corectă a dreptului în

societate. Această dinamică şi, totodată, complexitate

a relaţiilor sociale are drept consecinţă directă o

desprindere din disciplinele tradiţionale a noi

discipline juridice.

În acest context se înscrie şi demersul ştiinţific

realizat de prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, prin

lucrarea apărută la Editura „Monitorul Oficial”,

intitulată „Proceduri constituţionale. Drept procesual

constituţional”. Valorificând o experienţă profesio -

nală de peste 30 de ani în slujba dreptului – în cursul

căreia a îndeplinit mai multe funcţii şi demnităţi

publice în unele dintre instituţiile şi autorităţile de

prim rang ale ţării, cum sunt Ministerul Silviculturii,

Procuratura generală, Camera Deputaţilor, Curtea

Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul

Poporului sau Autoritatea Electorală Permanentă –

care s-a împletit permanent cu activitatea universitară

didactică, lucrarea domnului prof.univ.dr.Gheorghe

Iancu se constituie, în primul rând, într-o pledoarie

pentru o nouă disciplină juridică, respectiv cea de

drept procesual constituţional. Astfel, potrivit

autorului, dreptul procesual constituţional poate fi

definit ca fiind acea nouă ramură a unui sistem de

drept ce cuprinde un ansamblu sistematizat de norme

de drept procesual constituţional care constituie

procedurile constituţionale şi care au ca obiect de

reglementare acele relaţii sociale referitoare la căile

procedurale, contencioase sau necontencioase, care

apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare

a puterii de stat, căi procedurale prin care sunt puse

în valoare drepturile subiective substanţiale sau sunt

realizate scopuri specifice dreptului constituţional şi

instituţiilor politice; cu alte cuvinte, dreptul procesual

constituţional reglementează procedurile consti -

tuţionale.

Lucrarea este concepută în 7 părţi, fiecare în

parte tratând câte o procedură constituţională, cu

excepţia primei părţi referitoare la specificul

procedurilor constituţionale, precum şi la elementele

definitorii ale dreptului procesual constituţional ca

nouă ramură a sistemului de drept.

În mod firesc, prima dintre aceste proceduri –

analizată în partea a II-a – este dedicată procedurilor

constituţionale privind adoptarea, revizuirea, suspen -

darea efectelor şi abrogarea constituţiei. Astfel, în

cadrul acestei secţiuni a lucrării sunt analizate, pe

lângă procedurile propriu-zise de adoptare şi revi -

zuire a Constituţiei României în vigoare, şi noţiunea

de constituţie, conceptul de supremaţie a constituţiei,

apariţia constituţiei, precum şi suspendarea efectelor

constituţiei şi abrogarea acesteia.

Partea a III-a tratează procedurile constitu -

ţionale privind cetăţenii. Sub acest titlu sunt analizate

procedurile privind protecţia drepturilor şi a libertă -

ţilor fundamentale de către Curtea Constituţională,

controlul constituţionalităţii legilor, procedura de

dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, justiţia

şi protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,



Gheorghe Iancu

Proceduri constituţionale: drept procesualconstituţional

Bucureşti, Monitorul Oficial, 2010, 424 p.

precum şi sistemul garanţiilor drepturilor şi libertă -

ţilor fundamentale.

Partea a IV-a este rezervată procedurilor

constituţionale privind răspunderea unor autorităţi şi

instituţii politice, în cadrul cărora sunt analizate

procedurile referitoare la autorităţile publice exe -

cutive, respectiv şeful statului şi guvernul.

Partea a V-a vizează procedurile constitu ţio -

nale privind partidele politice, iar Partea a VI-a –

procedurile constituţionale electorale, în cadrul

cărora o parte substanţială este destinată procedurilor

de contencios electoral constituţional şi justiţiei

electorale în România.

Procedurile constituţionale parlamentare sunt

tratate în Partea a VII-a a lucrării. Astfel, pe lângă

partea teoretică referitoare la funcţiile şi clasificarea

parlamentelor, organizarea internă a parlamentului,

funcţionarea şi actele acestuia, sunt descrise într-un

mod detaliat procedurile constituţionale referitoare la

constituirea, alegerea şi funcţionarea organelor interne

ale parlamentului, procedurile referitoare la statutul

deputaţilor şi al senatorilor, cele privind adop tarea sau

aprobarea actelor parlamentului, precum şi procedurile

referendare.

Conţinutul propriu-zis al lucrării, bogatele

informaţii de drept comparat, precum şi bibliografia

atent selecţionată pentru fiecare dintre capitole, fac din

cea mai recentă publicaţie a domnului prof. univ. dr.

Gheorghe Iancu o lucrare de un deosebit interes pentru

mediul academic şi, în egală măsură, un instrument util

şi de referinţă pentru specialiştii din domeniu.

consilier, Mihaela CIOCHINĂ

director al Direcţiei proceduri parlamentare,

sinteză şi evidenţa legislaţiei – Senat



Autor a numeroase lucrări de specialitate

vizând drepturile omului, dreptul comunitar şi dreptul

maritim, dl prof. univ. dr. Marin Voicu, fost judecător

al Curţii Europene a Drepturilor Omului, îşi propune

în cartea intitulată „Uniunea Europeană înainte şidupă Tratatul de la Lisabona”, apărută la sfârşitul

anului trecut la Editura Universul Juridic, o

demitizare, o spulberare a mirajului european, într-o

încercare de contracarare a fenomenului de „euroin -

cultură”, prezent din păcate şi în societatea

românească.

Caracterizată printr-un accentuat spirit critic,

căpătând pe alocuri un ton vehement, lucrarea de faţă

se doreşte o trezire a conştiinţei civice, „vrăjite” în

mod premeditat şi sistematic prin grija guvernanţilor.

Structurată în 4 capitole, cartea ajută la o mai

bună înţelegere a procesului politic şi democratic al

Uniunii Europene, a vieţii politice şi sociale a

României în perioada preaderare şi postaderare şi

oferă o imagine complexă asupra cadrului general de

funcţionare a Uniunii Europene înainte şi după

Tratatul de la Lisabona, precum şi asupra viitorului

sistem politic european.

Primul capitol descoperă cititorului faţa

ascunsă a Uniunii Europene, pe de o parte prin

dezvăluirile uluitoare privind corupţia, manipularea,

influenţarea deciziilor în scopul protejării anumitor

interese, în special ale Franţei, şi pe de altă parte prin

evidenţierea contrastelor dintre declaraţiile politice şi

intenţiile reale.

Nici politica româneasca nu scapă ochiului

critic al autorului care înfierează modalitatea de

transpunere (copiere) a directivelor „fără nicio

armonizare/adaptare, în batjocura tradiţiilor culturale

şi istorice”.

De asemenea sunt abordate atât probleme ridi -

cate de Tratatul constituţional al Uniunii Europene şi

Tratatul de la Lisabona, cât şi aspecte legate de

deficitul democratic din cadrul UE, de accentuarea

euroscepticismului politic, de pericolele integrării

europene, de globalizare, de şocul lărgirii Uniunii

Europene şi efectele sale, precum şi de modul de

desfăşurare a alegerilor europarlamentarilor.

Capitolul al doilea, cuprinde într-o primă parte

o scurtă prezentare a etapelor construcţiei europene în

perioada 1948 – 2007, subliniază chestiuni delicate

legate de cetăţenia europeană, analizează statutul

cetăţeanului european şi expune sistematizat

principalele obiective ale instituţiilor şi politicilor

Uniunii Europene, anterior Tratatului de la Lisabona.

În partea a doua, după o succintă introducere în

izvoarele dreptului comunitar şi caracteristicilor

dreptului UE, cititorul este familiarizat cu acţiunile

şi procedura în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene. Totodată, se acordă o atenţie deosebită

raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale.

Centrul de greutate al capitolului III îl repre -

zintă un examen atent al instituţiilor şi politicilor

Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona, tratat

care se concentrează asupra mecanismelor

instituţionale, introducând numeroase schimbări în

funcţionarea Uniunii Europene, cu scopul de a o

democratiza şi a o ameliora, fără a se substitui

tratatelor existente.



Marin Voicu

Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009, 263 p.

Aşadar, sunt prezentate în noua lor formă

Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Înaltul

Reprezentant al Uniunii Europene, Parlamentul

European, organele consultative, Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene, Curtea de Conturi şi Banca

Centrală Europeană, evidenţiindu-se rolul, alcătuirea,

atribuţiile, procedurile şi actele specifice fiecărei

instituţii.

Nu sunt trecute cu vederea nici politicile

Uniunii Europene, nici procedurile de revizuire a

tratatelor, astfel cum au fost concepute prin Tratatul

de la Lisabona.

Lucrarea se încheie cu o privire de ansamblu

asupra sistemului politic european după Lisabona,

autorul accentuând principalele etape ale formării

sistemului politic european, strategia de integrare şi

cooperare, piaţa unică, instituţiile Uniunii Europene,

dreptul şi politicile europene, cooperarea politică,

economică, monetară, poliţienească şi judiciară a

statelor membre.

Atingând punctual un număr mare de proble -

me mai mult sau mai puţin spinoase, volumul

„Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de laLisabona” este marcat de o viziune eurosceptică,

inspirată fără îndoială nu numai de propriile

experienţe ale autorului, dar şi de specialiştii francezi,

citaţi într-o bogată bibliografie.

În esenţă, lucrarea de faţă reprezintă un semnal

de alarmă şi creionează o imagine realistă asupra

capcanelor Uniunii Europene, cititorul fiind introdus

în culisele proceselor decizionale ale căror efecte se

răsfrâng nemijlocit asupra tuturor cetăţenilor statelor

membre.

expert, Alina ISTUDOR




Dintre evenimentele, acţiunile, întrunirile şi

simpozioanele mai importante la care au participat

recent reprezentanţi ai Consiliului Legislativ,

amintim Conferinţa Internaţională cu tema „Rolul şilocul dreptului în societatea bazată pe cunoaştere”organizată în perioada 16-17 aprilie 2010 de

Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii

„Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu sub egida

Uniunii Juriştilor din România şi Academiei

Oamenilor de Ştiinţă din România, precum şi A TreiaConferinţă Internaţională de Educaţie a Adulţilor,

organizată la Iaşi în perioada 25-29 aprilie 2010 de

către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi

„International Adult and Continuing Education Hall

of Fame”.

Conferinţa cu participare internaţională

organizată la Târgu-Jiu, având tema „Rolul şi loculdreptului în societatea bazată pe cunoaştere”, a fost

la a doua sa ediţie, după ce, cu succes, în anul

precedent a avut loc prima întrunire cu această temă.

Ediţia de anul acesta a Conferinţei de la Târgu-

Jiu, s-a bucurat de prezenţa a numeroase personalităţi

din domeniul juridic, fiind prezentate peste 70 de

lucrări ale mai multor teoreticieni şi practicieni ai

dreptului din România, Franţa, SUA, Israel, Croaţia

sau din Cehia, toate având ca temă actul juridic.

Deschiderea oficială a lucrărilor acestei

conferinţe a fost precedată de un eveniment deosebit

prilejuit de ocazia decernării titlului de Doctor

Honoris Causa, din partea Universităţii „Constantin

Brâncuşi” (UCB) din Târgu Jiu, uneia dintre cele mai

prestigioase personalităţi ale vieţii juridice de la noi

din ţară. Este vorba de dl dr. Gavril Iosif Chiuzbaian,

preşedintele Uniunii Juriştilor din România, instituţie

sub egida căreia au fost organizate lucrările confe -

rinţei, redactor şef al revistei „Palatul de Justiţie” şi

vicepreşedintele Asociaţiei Internaţionale a JuriştilorDemocraţi (A.I.J.D.).

Această înaltă distincţie a fost acordată în

semn de preţuire pentru întreaga carieră dedicată

justiţiei, omagiind astfel, nu doar opera de mare

profunzime, ci şi personalitatea exemplară şi

complexă a domnului Gavril Iosif Chiuzbaian, fost

ministru al justiţiei în perioada 1994 –1996.

De asemenea, la propunerea dlui prof. univ. dr.

Moise Bojincă, decan al Facultăţii de Drept a

Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pe

lângă titlul de Doctor Honoris Causa, dl dr. Gavril

Iosif Chiuzbaian a mai primit din partea conducerii

Universităţii „Constantin Brâncuşi”, distincţia de

membru de onoare al Senatului Universităţii.

Sesiunea plenară a conferinţei s-a desfăşurat la

sediul Teatrului dramatic „Elvira Godeanu”, când au

mai luat cuvântul, pe lângă proaspătul laureat,

personalităţi de prim rang din lumea universitară: dl

prof. univ. dr. Adrian Gorun, rectorul Universităţii

„Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, dl prof. univ.

dr. George Antoniu, directorul ştiinţific al Institutului

de Cercetări Juridice al Academiei Române, dl prof.

univ. dr. Ion M. Anghel – preşedintele Asociaţiei

Ambasadorilor din România şi dl prof. univ. dr.

Bruce A. Little din S.U.A.

În cadrul celor şase secţiuni tematice ale

lucrărilor conferinţei au fost prezentate materiale,

care au prilejuit ample incursiuni şi dezbateri

referitoare la problematicile abordate, experţi şi

cercetători, cadre didactice din învăţământul univer -

sitar şi preuniversitar, specialişti din cadrul Consi -

liului Legislativ (tema comunicată referindu-se la

„�ecesitatea realizării unei metodologii privindelaborarea unitară a actelor normative, ca funda -ment pentru un sistem legislativ de calitate şi stabil”autori Sorin Popescu, Preşedinte de secţie şi Cătălin

Ciora, consilier, şef sector), Academiei de Poliţie

„Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti şi Şcolii

Naţionale de Studii Politice şi Administrative, precum

şi cadre din administraţie, doctoranzi şi masteranzi.

Lucrările pe secţiuni s-au desfăşurat la sediile

Facultăţilor de Ştiinţe Juridice şi Facultăţii de Litere

şi Ştiinţe Sociale, fiind de remarcat buna organizare

care a fost în responsabilitatea decanilor celor două

facultăţi, dl prof. univ. dr. Moise Bojincă, respectiv

conf. univ. dr. Diana-Mihaela Pociovălişteanu.

De asemenea, în cadrul conferinţei a avut loc

şi lansarea lucrării „Dreptul Uniunii Europene


MANIFESTĂRI ȘTIINŢIFICE

Manifestări ştiinţificecu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ

privind politicile economice” apărută la Editura

„Universul Juridic”, autori fiind dna prof. univ. dr.

Nicoleta Diaconu şi dl conf. univ. dr. Dumitru Adrian

Crăciunescu. Prezentarea acestei lucrări a fost

realizată de dl dr. Gavril Iosif Chiuzbaian, cel care a

semnat îndemnul la lectură al acestei cărţi, precum şi

de dl prof. univ. dr. Grigore Silaşi, directorul

Centrului European de Excelenţă „Jean Monnet”,

care în postfaţă afirmă: „în sfârşit o carte despre drept

şi politicile economice la nivel european”, aspect care

reliefează problematica aparte a dreptului Uniunii

Europene analizată, şi anume, politicile economice.

Un alt eveniment de marcă din această

perioadă a fost reprezentat de A Treia ConferinţaInternaţională de Educaţie a Adulţilor, organizată la

Iaşi în perioada 25-29 aprilie 2010 de către

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi

International Adult and Continuing Education Hallof Fame, această manifestare înscriindu-se în cele

dedicate aniversarii a 150 de ani de la înfiinţarea

prestigioasei universităţi.

Ca urmare a ediţiilor anterioare desfăşurate în

anii 2002, respectiv 2006, această conferinţă s-a

evidenţiat ca un forum pentru schimburi în domeniul

ştiinţific şi legislativ şi pentru prezentarea rezultatelor

cercetărilor în ariile educaţiei continue şi ale educaţiei

adulţilor.

Pornind de la ipoteza că noile tehnologii de

comunicare pot constitui veritabile instrumente

pentru atingerea obiectivelor educaţiei continue şi a

educaţiei adulţilor, cea de-a treia ediţie a Conferinţei

Internaţionale de Educaţie a Adulţilor şi-a propus să

analizeze impactul şi importanta acestora.

Scopul conferinţei, care a avut ca temă

„Pregătirea Forţei de Muncă pentru SocietateaInformaţională” a constat în iniţierea şi susţinerea

unui dialog al specialiştilor şi practicienilor în

domeniul educaţiei continue şi al educaţiei adulţilor,

a unui forum cu o largă participare a ONG-urilor,

organizaţiilor locale, regionale, naţionale şi

internaţionale din domeniul public şi privat, privind

oportunităţile dezvoltării forţei de muncă în noile

condiţii ale societăţii informaţionale.

În cadrul Conferinţei, pe data de 27 aprilie

2010, a fost găzduit Simpozionul InternaţionalDrepturile Omului şi Legislaţia Muncii, organizat în

parteneriat cu Institutul Român al Drepturilor

Omului, care s-a bucurat de o largă participare.

Lucrările susţinute de participanţi în plenul

simpozionului au avut menirea de a pune în evidenţă

rezultatele cercetărilor din domeniul dreptului la

muncă la nivel naţional şi internaţional, fiind de o

înaltă ţinută ştiinţifică şi răspunzând întru totul

exigenţelor unei manifestări de o asemenea amploare,

remarcându-se prin rigoarea expunerilor şi înaltul

nivel tehnic al prezentărilor, constituind un model de

claritate aplicată complexităţii raţionamentului.

Astfel, au prezentat materiale în cadrul acestui

simpozion, moderat de dna prof. univ. dr. Irina

Moroianu Zlătescu, directorul Institutului Roman

pentru Drepturile Omului şi amfitrionul întâlnirii,

alături de dl prof. univ. dr. Laurenţiu Şoitu, director al

Institutului de Educaţie Continuă din cadrul Univer -

sităţii „Alexandru Ioan Cuza”, experţi şi cercetători,

cadre didactice din învăţământul universitar şi

preuniversitar, magistraţi, membri ai Consiliului

Superior al Magistraturii şi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, specialişti din cadrul Consiliului Legislativ

(care au prezentat un material privind „Dreptul lamuncă în legislaţia internă”, autor – Cătălin Ciora,

consilier, şef sector), cadre din administraţia centrală şi

locală, doctoranzi şi masteranzi, precum şi repre -

zentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale interne şi

internaţionale, printre care amintim pe dna prof. univ.

dr. Laetizia Fiorillo Dello Russo, secretar general Jus

Primi Viri, dna prof. univ. dr. Monna-Lisa Magdo Belu,

judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prof.

univ. dr. Romul Petru Vonica, fost judecător la Curtea

Constituţională, dna judecător Cecilia Morariu, membru

al Consiliului Superior al Magistraturii, dl Roux Nill

de la Universitatea Montpellier, dna judecător Georgeta

Pavelescu, preşedintele Secţiei Litigii de Muncă de la

Curtea de Apel Iaşi, precum şi alţi autori.

Prin calitatea materialelor elaborate şi prezen -

tate în cele două evenimente menţionate, care au

prilejuit ample incursiuni şi dezbateri referitoare la

problematicile abordate, scopurile celor două întru -

niri au fost atinse, prilejuindu-se un schimb util de

idei, consolidându-se sau punându-se bazele unor

colaborări promiţătoare care vor impulsiona, în mod

cert, interesul pentru activităţile de cercetare, creând

premise favorabile pentru următoarele manifestări

ştiinţifice de acest gen.

Reuşita acestor manifestări este rezultatul

efortului conjugat al conducerii celor două univer -

sităţi şi al celorlalte structuri şi instituţii academice

şi administrative implicate, cărora li se cuvin

mulţumiri în acest sens.

consilier, şef de sector

Cătălin CIORA


Manifestări științifice


Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată∗ –

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

1. CU�IBERTI, GILLES – La reconnaissance en France des jugements par défaut anglais. A propos de

l’affaire “Gambazzi-Stolzenberg” = Recunoaşterea în Franţa a hotărârilor judecătoreşti engleze pronunţateîn absenţa unei părţi. Pe marginea afacerii “Gambazzi-Stolzenberg”. În: Revue critique de droit international

privé nr.4, 2009, p.685-714

Hotărârile judecătoreşti engleze pronunţate în lipsa unei părţi au rămas mult timp absente din jurisprudenţa europeană, prima

Curte europeană ce a luat poziţie fiind Curtea de la Luxemburg în decizia sa „Gambazzi” din 2009. Autorul încearcă să

măsoare consecinţele acestei decizii asupra dreptului francez. Autorul consideră afacerea “Gambazzi-Stolzenberg”, ca una

din cele mai remarcabile afaceri de executare internaţională a hotărârilor judecătoreşti din istorie.

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

2. BEAUVALLET, OLIVIER – Benjamin Ferencz et la lente répression du crime d’agression = BenjaminFerencz şi lenta pedepsire a crimei de agresiune. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4,

2009, p.739-748

Curtea Penală Internaţională are competenţa materială de a judeca, atribuită de art.5.1.d al Statutului de la Roma, în ceea ce

priveşte crimele de agresiune, dar art.5.2. al Statutului dispune de asemenea în legătură cu faptul că aceasta îşi va exercita

competenţa, atunci când va fi adoptată o dispoziţie, conform art.121 şi art.123. Dispoziţia va defini această crimă şi va stabili

condiţiile de exercitare a competenţei Curţii în această privinţă. Benjamin Ferencz susţine necesitatea de a reprima crima de

agresiune, fiind de părere că instrumentele juridice actuale permit calificarea acesteia şi consideră necesar şi urgent, asigurându-

se pedepsirea crimei, să se pună capăt impunităţii agresorilor internaţionali. După părerea sa, de acum înainte, efortul

internaţional va trebui să vizeze condiţiile de aplicare a urmăririlor în faţa Curţii Penale Internaţionale.

3. FERE�CZ, B. BE�JAMI� – Pour mettre un terme à l’impunité du crime d’agression = Pentru a punecapăt impunităţii unei crime de agresiune. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009,

p.739-747

Acordarea competenţei reale unui tribunal penal internaţional asupra crimei de agresiune, chiar dacă pare un lucru îndepărtat

astăzi, ar reprezenta o reuşită istorică de o valoare inestimabilă. Autorul se pronunţă în favoarea luării tuturor dispoziţiilor

legale pentru a încerca evitarea pentru naţiuni a ororilor incredibile ale conflictelor armate.

4. LLADOS BAUCELLS, JOA�; MAURO, CRISTI�A – Vers l’introduction de la responsabilité pénale

des personnes morales en droit espagnol = Spre introducerea responsabilităţii penale a persoanelor juridiceîn dreptul spaniol. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.817-827

Un anteproiect de reformă a Codului Penal din 1994 din Spania propune astăzi introducerea responsabilităţii penale a

persoanelor juridice, ea bazându-se pe numeroase interese practice ale acestei responsabilităţi, dar şi pe influenţa dreptului

comparat şi a textelor europene.


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

∗Lucrare realizată de Svetlana BACIU, expert, Consiliul Legislativ

5. SÉVELY-FOUR�IE, CATHERI�E – Répression et motivation. Réflexions sur la motivation des arrêts

et jugements des juridictions répressives = Represiune şi motivare. Reflecţii asupra motivării deciziilor şihotărârilor jurisdicţiilor represive. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.783-796

Aspectele analizate de autoare se referă la motivarea generală a deciziilor represive şi la motivarea specială a deciziilor

derogatorii. După părerea acesteia, motivarea “generală” pare în mod natural, dacă nu necesar, legată de exercitarea unei puteri

de sancţiune, în timp ce exigenţa motivaţiei “speciale “ nu este legată decât de deciziile derogatorii.

6. SOBO, FRA�ÇOIS – Justice transitionnelle. Le point sur les juridictions Gacaca au Rwanda = Justiţietranziţională. Situaţia jurisdicţiilor Gacaca în Ruanda. În: Revue de science criminelle et de droit pénal

comparé nr.4, 2009, p.763-782

La 15 ani după genocidul ce a avut loc împotriva populaţiei tutsi şi hutu, în anul 1994, contenciosul judiciar legat de această

tragedie a secolului trecut nu este epuizat. Capacitatea de absorbţie a jurisdicţiilor clasice, s-a dovedit nesemnificativă câţiva

ani mai târziu şi voinţa de a pune capăt unei culturi de impunitate a determinat noile autorităţi politice ale ţării să aleagă calea

unei justiţii denumite “restauratoare” sau “tranziţionale” prin mobilizarea jurisdicţiilor Gacaca.

7. TELLIER, VÉRO�IQUE – En finir avec la primauté du criminel sur le civil! = Să se termine cuprioritatea penalului asupra civilului! În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009,

p.797-815

Prioritatea penalului asupra civilului îl plasează pe judecătorul civil într-o situaţie de dependenţă: obligat să respecte regula

amânării încă nehotărâte şi principiul autorităţii lucrului judecat în penal asupra civilului. În principal justificat prin grija de

evita decizii contradictorii, aceste reguli îl obligă pe judecătorul civil să aştepte decizia judecătorului penal. Legea din 2007

are drept scop consolidarea echilibrului procedurii penale, venind să limiteze domeniul de aplicare al amânării obligatorii.

REVUE DU DROIT PUBLIC

8. AVRIL, PIERRE – Un nouveau droit parlementaire? = Un nou drept parlamentar? În: Revue du droit

public nr.1, 2010, p.121-134

Articolul analizează cadrul juridic definit prin regulile de aplicare pe care le-a determinat revizuirea constituţională din 2008

din Franţa, adică legile organice prevăzute, precum şi adaptările regulamentelor adunărilor, fără a uita de deciziile Consiliului

Constituţional de apreciere a conformităţii acestora. Revizuirea constituţională din 2008 a revenit asupra principalelor

constrângeri impuse din 1958 Adunărilor, ea a adus inovaţii în raporturile politice şi a extins competenţele Parlamentului.

9. BELRHALI-BER�ARD, HAFIDA – Le droit de l’environnement: entre incitation et contrainte =

Dreptul mediului: între incitare şi constrângere. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1683-1704

Dreptul mediului cultivă contrastele, dezvoltarea sa nu împiedică întrebările care se nasc, referitoare la chiar esenţa acestui

drept. La dezbaterile juridice privind semnificaţia juridică a dezvoltării durabile, se adăugă o întrebare persistentă în legătură

cu acest drept, perceput ca declaratoriu. Studiul permite după cum consideră autorul, să se demonstreze că dacă procedeele

incitative şi de constrângere reprezintă mecanisme opuse, dreptul mediului nu are beneficii decât de pe urma cumulării celor

două tipuri de instrumente. Referirea la instrumentele de constrângere vizează legea din 1960 privind crearea de parcuri

naţionale, legea din 1976, producţia de acte normative în materie de mediu fiind importantă. În paralel se dezvoltă procedee

incitative, pentru care câteva exemple sunt: dezvoltarea contractualizării din anii 70, instrumentele de fiscalitate de mediu,

ajutoarele financiare pentru agenţia de mediu.

10. BIE�VE�U, JEA�-JACQUES – La fabrication d’une loi sur l’Université. La loi du 10 juillet 1896

= Elaborarea unei legi asupra Universităţii. Legea din 10 iulie 1896. În: Revue du droit public nr.6, 2009,

p.1539-1552

Autorul revine asupra Legii din 10 iulie 1896 privind constituirea universităţilor, considerând acest lucru ca o etapă importantă

a efortului pe care guvernele din primii 30 de ani ai celei de-a III-a Republici le-au înfăptuit pentru a regenera învăţământul

superior francez. Aceste reforme, cu dificultăţile, succesele lor, capătă o dimensiune simbolică ce are repercusiuni încă asupra

dezbaterilor de astăzi.

11. BLA�C, FRA�ÇOIS – L’insaisissabilité des biens des établissements publics industriels et

commerciaux, éléments pour une évolution = Insesizabilitatea bunurilor din întreprinderile publiceindustriale şi comerciale, elemente pentru o evoluţie. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1553-1576

Analiza autorului îşi propune să confrunte accepţia dreptului administrativ francez cu exigenţele sau propunerile altor drepturi.

Rezultatul cercetării este că insesizabilitatea nu rezistă confruntării, ea este condamnată de dreptul comunitar şi ignorată de

dreptul comparat. Autorul se referă la soluţia franceză în materie, diferită de dreptul străin şi care corespunde cel mai bine

exigenţelor pieţei comune.

Referințe bibliografice


12. BOYEAU-JE�ECOURT, ALEXIA – La révision constitutionnelle du 10 août 1926 relative à la caisse

d’amortissement de la dette publique = Revizuirea constituţională din 10 august 1926 privind casa deamortizare a datoriei publice. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.135-154

La 10 august 1926 este adoptată cea de-a treia revizuire constituţională, în timpul celei de-a III-a Republici, într-un context

deosebit de prost al situaţiei financiare a Franţei, după război, când ţara se confruntă şi cu o criză de încredere sporită. Sunt

pregătite măsuri de redresare, sunt votate o serie de măsuri economice ca şi crearea unei case independente de amortizare a

datoriei publice, alimentată de resursele noi create, care capătă un statut constituţional. Revizuirea Constituţiei franceze din

1875 pare singulară din punct de vedere juridic, ea integrează dispoziţii financiare, dar şi circumstanţele au avut un rol care

nu poate fi neglijat. Totuşi, oportunitatea revizuirii apare ca fiind discutabilă în ceea ce priveşte caracteristicile regimului

politic al celei de a-III-a Republici care consacră suveranitatea Parlamentului.

13. BUG�O�, CAROLI�E – La réforme de l’hôpital public = Reforma spitalului public. În: Revue du droit

public nr.1, 2010, p.29-62

Adoptarea de către Adunarea Naţională din Franţa, în anul 2009, a proiectului de lege privind reforma spitalelor şi cu privire

la pacienţi, sănătate şi teritorii (HPST), i-a nemulţumit pe profesioniştii din domeniul sănătăţii. Reforma managementului

spitalului public era considerată necesară, dar ei denunţau o scădere tocmai a rolului jucat de profesioniştii din domeniul

sănătăţii în cadrul conducerii spitalelor. Textul a cunoscut modificări numeroase, fiind remaniat în sensul unei mai mari

participări a practicienilor din spitale în cadrul conducerii spitalelor. Legea HPST a fost promulgată în 2009 şi a menţinut

împărţirea competenţelor între diferitele instanţe în favoarea directorului spitalului. După părerea autorului, noul echilibru al

puterilor în cadrul organelor de conducere de care beneficiază în principal directorul spitalului trebuie totuşi să nu lase deoparte

problema gradului de intervenţie a comunităţii medicale în cadrul conducerii spitalului.

14. CAILLE, PASCAL – L’essor du droit pénal communautaire = Avântul dreptului penal comunitar. În:

Revue du droit public nr.5, 2009, p.1473-1492

Pentru jurisdicţia comunitară nimic nu se opune consacrării unui drept penal comunitar, dimpotrivă totul militează în favoarea

acestuia. Rămâne să se stabilească în ce măsură o asemenea consacrare este necesară. Curtea de Justiţie a început să precizeze

bazele acestei duble grile de lectură şi ea nu poate să se producă decât prin intermediul interesului comun. Se consideră că

dreptul penal comunitar este dictat de interesul comun, dar el are de asemenea limite.

15. CHAUVAUX, DIDIER – L’abrogation d’un texte qui en avait abrogé un autre fait-elle revivre le

texte initial? = Abrogarea unui text ce a abrogat un altul, poate avea ca efect renaşterea textului iniţial? În:

Revue du droit public nr.5, 2009, p.1299-1310

Este comentat un aviz emis la 10 ianuarie 2008 de către Consiliul de Stat francez care afirmă că abrogarea prin Decretul din

2004 a Decretului-lege din 1939 a făcut să se revină la redactarea iniţială a art.14 al Legii din 1881 privind libertatea presei.

16. COLLET, DIDIER – Le juge administratif et le contrôle des aides d’Etat: de la réception à

l’instrumentalisation du droit communautaire? = Judecătorul administrativ şi controlul ajutoarelor de stat:de la receptare la instrumentalizarea dreptului comunitar? În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1311-1340

Articolul analizează două decizii (“CELF” şi “Comité des vins”) care atestă preocuparea Consiliului de Stat francez pentru

aplicarea, în mod riguros, a principiilor comunitare cu privire la notificarea ajutoarelor acordate întreprinderilor. După părerea

autorului, cele două decizii traduc grija Consiliului de Stat de a nu fi un simplu executant al normei comunitare, nici un

spectator pasiv al evoluţiei sale, ci un protagonist activ al ameliorării sale.

17. COULIBALEY, BABAKA�E D. – La néutralisation du parlement constituant (à propos de la

décision n

o

DCC 06-074 du 8 juillet 2006 de la Cour constitutionnelle du Bénin) = �eutralizareaParlamentului constituant (pe marginea deciziei nr. DCC 06-074 din 8 iulie 2006 a Curţii Constituţionale dinBenin). În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1493-1516

Decizia de a cenzura o lege de revizuire constituţională emisă de Curtea Constituţională din Benin, la 8 iulie 2006 demonstrează

că principiile esenţiale faţă de care s-a arătat ataşat până acum corpul social şi care exprimă Constituţia, pot fi repuse în cauză

de un Parlament constituant ce oscilează între deriva corporatistă şi tentaţia monopolistă a puterii. Expunerea de fapte va ajuta

la înţelegerea circumstanţelor acestei afaceri care l-a determinat pe judecătorul constituţional să invalideze pentru prima dată

o lege de revizuire constituţională.

18. DUBOUT, EDOUARD – Faut-il tuer les catégories de fautes en droit administratif? = Oare trebuieeliminate categoriile de erori în dreptul administrativ? În: Revue du droit public. – nr.5, 2009, p.1341-1352

După părerea autorului, existenţa unei pluralităţi de categorii de erori administrative ridică problema aprecierii bilanţului

cost/avantaj al acestei categorizări în ceea ce priveşte coerenţa şi eficienţa mecanismului de responsabilitate administrativă.

El consideră că în loc ca aceste categorii diferite de erori ale dreptului administrativ să fie studiate separat, ar fi necesar să se

propună ca ele să fie abordate frontal, într-o perspectivă de ansamblu, pentru a stabili dacă “divizarea” noţiunii de eroare care

decurge de aici, se justifică pe deplin.



19. DUDOG�O�, CHARLES – L’avenant au contrat administratif = Actul adiţional la contractuladministrativ. În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1353-1380

În Franţa, în cadrul teoriei generale a contractelor administrative a fost elaborat un regim juridic specific actelor adiţionale.

Mecanismul ridică numeroase probleme, la elementele de fond se adaugă chestiuni specifice de formă, din momentul în care

contractul iniţial este supus unei proceduri formalizate.

20. EPRO�, QUE�TI� – Les contrats de subvention = Contractele de subvenţie. În: Revue du droit public

nr.1, 2010, p.63-90

Autorul propune o analiză a contractului de subvenţie. Valoarea contractului de subvenţie în efectele, garanţiile sale, drepturile

pe care le acordă cocontractantului se bazează astfel pe o analiză a obiectului său.

21. MOUTO�, STÉPHA�E – A propos de la réforme portuaire: un nouveau visage pour les

établissements publics = Pe marginea reformei portuare: un nou chip pentru instituţiile publice. În: Revue du

droit public nr.1, 2010, p.91-120

După părerea autorului, Legea franceză din 4 iulie 2008, urmată de Decretul de aplicare nr.2008-1032 din octombrie 2008

privind crearea de mari porturi maritime, necesită transformări profunde ale sectorului public portuar, dar chiar şi a noţiunii

de instituţie publică. Se consideră că textul manifestă voinţa puternică a autorităţilor publice de a da coerenţă politicii portuare.

Legea implică profunde modificări juridice, creează o nouă categorie de instituţie publică “marile porturi maritime”, chemate

să înlocuiască “porturile maritime autonome”.

22. MOUZET, PIERRE – La désuétude en droit constitutionnel = Desuetudinea în dreptul constituţional.În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1381-1400

De la publicarea unui studiu în anul 1928, dedicat noţiunii de desuetudine, nici un alt studiu nu a fost întreprins în Franţa,

noţiunea pare să nu mai intereseze pe nimeni. Sunt prezentate consideraţiile autorului pe această temă.

23. MOYRA�D, ALAI� – Les lois du pays en Polynésie française: bilan d’un quinquennat = Legile

“ţării” (lois du pays) în Polinezia franceză: bilanţul unui cincinal. În: Revue du droit public nr.6, 2009,

p.1577-1634

În anul 2004, în urma revizuirii constituţionale din 2003, Polinezia franceză se transformă în colectivitate de peste mări

(COM). Dotată cu autonomie şi cu acest titlu, Adunarea sa deliberantă poate vota “legi ale ţării” (lois du pays), supuse unui

control jurisdicţional specific conform art.74 al Constituţiei. Cu toate că Polinezia franceză reprezintă o colectivitate teritorială

ce beneficiază formal numai de autonomie administrativă, noua putere normativă încredinţată adunării nu este identică cu

puterea administrativă clasică. Astăzi, Polinezia franceză adoptă legi (lois du pays), iar un contencios relativ abundent stabileşte

regimul acestor norme.

24. �ABLI, BÉLIGH – L’instabilité sous la V

e

République = Instabilitatea în timpul celei de-a V-aRepublici. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1599-1634

Autorul este de părere că instabilitatea celei de-a V-a Republici Franceze demonstrează capacităţile de adaptare ale regimului,

dar şi o sursă de insecuritate care îi afectează funcţionarea. Astfel, aspectele analizate se referă la instabilitate ca sursă de

insecuritate şi la instabilitate ca fenomen de adaptare, fiind vorba de capacitatea de adaptare a regimului, atât în domeniul

constituţional, cât şi în plan instituţional.

25. PACTET, PIERRE – Réflexions sur le droit constitutionnel et son enseignement = Reflecţii asupradreptului constituţional şi asupra predării sale. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.155-170

Autorul consideră ca ar fi interesant să încerce să stabilească în mod clar care sunt elementele diferite pe care le cuprinde actuala

noţiune de drept constituţional, subliniind aspectele dominante. De asemenea, sunt prezentate reflecţiile sale în ceea ce priveşte

predarea dreptului constituţional, autorul insistând asupra necesităţii de a acorda încredere profesorilor şi autorilor, asupra

libertăţii, respingând dogmatismul.

26. PLUE�, OLIVIER – L’innaplicabilité du nouveau régime de responsabilité du président de la

République = Inaplicabilitatea noului regim de responsabilitate a preşedintelui Republicii. În: Revue du droit

public nr.5, 2009, p.1401-1430

După părerea autorului care se arată rezervat în ceea ce priveşte aplicabilitatea regimului de responsabilitate al preşedintelui

Republicii Franceze, izvorât din revizuirea constituţională din 2007, absenţa intervenţiei legii organice prevăzută de art.68 al

Constituţiei, la peste 2 ani de la adoptarea acestei reforme pare să ridice o veritabilă problemă de legitimitate pentru preşedintele

Republicii.

27. PRUM, A�DRÉ – La liberté académique = Libertatea academică. În: Revue du droit public nr.1, 2010,

p.3-28

Este propusă o analiză a libertăţii academice, fiind evocată mai întâi consacrarea acesteia în diferite sisteme juridice, precum

şi consecinţele juridice concrete ale unei astfel de consacrări.



28. SALES, ERIC – La protection du principe constitutionnel de laicité par la Cour constitutionnelle

turque = Protecţia principiului constituţional de laicitate de către Curtea Constituţională turcă. În: Revue du

droit public nr.6, 2009, p.1649-1682

După părerea autorului, laicitatea recunoscută ca principiu constituţional în anul 1937 de către statul turc, reprezintă un simbol

al statului, o dispoziţie intangibilă ce nu implică totuşi o strictă separare între stat şi religie. Principiul laic postulează şi

interdicţia de a purta voalul islamic în universităţi şi în administraţie. La ora actuală, principiul poate fi repus în cauză, la

origine fiind voinţa politică a guvernului de a permite tinerelor fete purtătoare de voal să acceadă la învăţământul superior.

Constituţia nu interzice portul voalului islamic în administraţie sau universităţi, dar judecătorii Curţii au interpretat până acum

principiul de laicitate ca determinând interzicerea. Aceste ameninţări care pun în cauză principiul, pentru moment, sunt stăpânite

de Curtea Constituţională.

29. THEVA�T, AUDE – La pérennité du fédéralisme = Perenitatea federalismului. În: Revue du droit

public- nr.5, 2009, p.1431-1450

Rezultatele alegerilor legislative federale din iunie 2007 au făcut ca Belgia să se afle într-o criză politică care a lăsat-o timp

de nouă luni fără guvern. Dezacordul demonstrează tensiunile dintre valoni şi flamanzi, iar tulburările pe care le traversează

Belgia arată ineficienţa acestui sistem federal, presupus că menţine unitatea statului, în ciuda diviziunii culturale a cetăţenilor.

Perenitatea federalismului apare nesigură, dar reprezintă o miză considerabilă datorită atracţiei manifestate pentru acest model

sau principiile pe care el le conţine, de către state, chiar mai marcate de centralism ca Franţa sau Regatul Unit al Marii Britanii.

30. TRUCHET, DIDIER – Le Conseil national du droit = Consiliul �aţional al Dreptului. În: Revue du droit

public nr.5, 2009, p.1283-1298

Autorul prezintă cititorilor, la invitaţia redacţiei revistei “Revue du droit public”, instituţia Consiliului Naţional al Dreptului.

Crearea Consiliului a fost recomandată în Raportul prezentat în anul 2007, directorului general al învăţământului superior şi

al cercetării, de către un grup de lucru care a constatat o îndepărtare progresivă între facultăţile de drept şi angajatorii publici

şi privaţi ai juriştilor.

31. U�GER�-STER�BERG VO�, A�TJE – L’arrêt “Lisbonne” de la Cour constitutionnelle fédérale

allemande, la fin de l’intégration européenne? = Decizia “Lisbonne” a Curţii Constituţionale federalegermane, sfârşitul integrării europene? În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.171-196

În decizia sa din 30 iunie 2009, Curtea Constituţională federală a Germaniei a declarat constituţional faptul că Germania

ratifică Tratatul de la Lisabona, sub rezerva ca Parlamentul să aibă un rol mai activ în procesul de integrare şi să modifice Legea

cu privire la participarea Bundestag-ului şi a Bundesrat-ului în materia Uniunii Europene. Reacţia doctrinei la decizie este mai

mult negativă. Sunt criticate construcţiile dogmatice ale principiilor de suveranitate a statului şi de democraţie şi consecinţele

nefaste pentru proiectul european. Comentariul autorului analizează dacă aceste critici sunt justificate şi, mai ales, dacă decizia

pune în pericol integrarea europeană.

32. VERGELY, DA�IEL – L’équilibre des pouvoirs: une utopie constitutionnelle = Echilibrul puterilor:o utopie constituţională. În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1451-1472

Când şi-a elaborat teza privind separaţia puterilor, Montesquieu a vrut să instituie un regim politic moderat, tocmai acest

obiectiv fiind stabilit de către constituanţii din anul 1795 şi 1848. Cea de-a V-a Republică reconfigurează teoria, iar de data

aceasta, este vorba de a reabilita funcţia executivă. Legea 2008-724 din 23 iulie 2008 de modernizare a instituţiilor celei de-

a V-a Republici dă oficial teoriei un sens diametral opus celei a constituanţilor din 1958.

33. VIGUIER, JACQUES – La primauté juridique de la langue nationale française sur les langues

régionales secondes = Supremaţia juridică a limbii naţionale franceze asupra limbilor regionale secundare.În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1635-1648

Limba naţională franceză şi limbile regionale care nu au fost niciodată recunoscute constituţional în Franţa au căpătat acest

drept în urma revizuirilor din 1992 şi 2008. Această recunoaştere aproape simultană pare să le situeze la egalitate, dar, în

realitate, limba franceză rămâne limba oficială a statului francez, iar limbile regionale cu o apariţie timidă, au o influenţă

limitată. Există după părerea autorului, o supremaţie juridică tradiţională şi o supremaţie juridică confirmată, aspecte ce sunt

reflectate de articol.

REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ

34. GUI�ERET-BROBBEL DORSMA�, A��E – Le commerçant en droit allemand = Comerciantul îndreptul german. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.785-816

Dreptul francez şi dreptul german deosebesc dreptul civil şi dreptul comercial şi cunosc amândouă noţiunea de comerciant.

Autoarea îşi pune întrebarea dacă acest lucru înseamnă că cele două au o aceeaşi concepţie. Studiul realizează o prezentare a

comerciantului în dreptul german.

35. LAFFAILLE, FRA�CK – L’immunité pénale des organes constitutionnels monocéphales en Italie.

La censure, par la Cour constitutionnelle, de la “Loi Alfano” = Imunitatea penală a organelor constituţionalemonocefale în Italia. Cenzurarea de către Curtea Constituţională a “Legii Alfano”. În: Revue internationale

de droit comparé nr.4, 2009, p.839-862



Curtea Constituţională italiană a cenzurat în octombrie 2009 “Legea Alfano” din anul 2008 stabilind imunitatea penală a celor

patru organe constituţionale monocefale care sunt: şeful statului, preşedintele Consiliului şi preşedinţii celor două Camere.

Norma legislativă este considerată a fi neconformă cu Legea fundamentală din 1947, pentru lipsa “ protecţiei constituţionale”

şi încălcarea principiului de egalitate. Disputa dintre adoptarea “Legii Alfano” şi decizia Curţii demonstrează că Italia se află

în căutarea unui echilibru între puteri.

36. LAMÈTHE, DIDIER – La protection de la biodiversité en Inde du point de vue des investisseurs

industriels étrangers ou les utopies de la diversité = Protecţia biodiversităţii în India din punct de vedere alinvestitorilor industriali străini sau utopiile diversităţii. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009,

p.817-838

India este considerată de autor ca fiind o ţară unde se înfruntă filozofii protecţioniste cu privire la mediu şi o dezvoltare

industrială anarhică. India dispune de un corp federal şi statal de reguli în materie de protecţie a mediului şi a biodiversităţii

ce reflectă efectiv dreptul internaţional al mediului. Studiul îşi propune să prezinte metodele aplicate în India, în ceea ce

priveşte prevenţia şi modul de reparaţie al atingerilor aduse diversităţii biologice.

37. LI-KOTOVTCHIKHI�E, XIAO-YI�G – Le pragmatisme juridique dans la Chine post-Mao =

Pragmatismul juridic în China post Mao. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.715-738

De aproximativ 30 de ani, dreptul chinez se află într-o continuă transformare, observându-se o constantă în evoluţia sa –

pragmatismul. Este vorba de o noţiune în mod esenţial politică ce a marcat pe larg reformele juridice post Mao şi care a

modificat profund modelul concepţiei dreptului, în particular acceptarea ideii de stat de drept. Astfel, pragmatismul oferă o cheie

esenţială pentru înţelegerea dreptului chinez contemporan.

38. LICARI, FRA�ÇOIS-XAVIER – Le nouveau droit français de la prescription extinctive à la lumière

d’expériences étrangères récentes ou en gestation (Louisiane, Allemagne, Israel) = �oul drept francez alprescripţiei extinctive în lumina experienţelor străine recente sau în gestaţie (Louisiana, Germania, Israel).În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.739-784

Franţa a adoptat o reformă a prescripţiei extinctive, din motive ce ţin de complexitatea crescută a afacerilor, accelerarea

timpului, inconvenientul de a arhiva documente timp de 30 de ani şi altele. Locul dreptului comparat în procesul legislativ a

fost major. În cadrul studiului, autorul acordă atenţie mai ales Louisianei care a păstrat un drept al prescripţiei extinctive

apropiat de modelul napoleonian, cât şi Israelului, al cărui proiect de Cod civil conţine dispoziţii deosebit de cuprinzătoare şi

amănunţite asupra dreptului prescripţiei extinctive.

39. MORÉTEAU, OLIVIER – Les frontières de la langue et du droit: vers une méthodologie de la

traduction juridique = Frontierele limbii şi ale dreptului: spre o metodologie a traducerii juridice. În: Revue

internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.695-714

Pornind de la ideea că traducerea juridică necesită atât depăşirea frontierelor lingvistice cât şi a celor juridice, întocmai ca şi

compararea drepturilor, autorul constată complexitatea acestei activităţi, fiind vorba de frontiere interne – structura limbii şi

taxonomia proprie fiecărui drept, cât şi cele externe – trecerea de la o limbă la alta şi tipologia sistemelor juridice.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

40. MOURY, JACQUES – Les limites de la quête en matière de preuve: expertise et jurisdiction = Limitelecăutării în materie de probă: expertiză şi jurisdicţie. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.4, 2009, p.665-676

Participarea expertului la procesul de elaborare a hotărârii judecătoreşti a căpătat o amploare care afectează câteodată în mod

anevoios “jurisdictio”. Constatarea este valabilă “mutatis mutandis” pentru cea mai mare parte a ţărilor care aparţin sitemului

romano-germanic, dar este foarte diferită în cele care ţin de sistemul de “common law”.

41. PLA�CKEEL, FRÉDÉRIC – La combinaison de l’usufruit et du bail. Eléments pour une nouvelle

théorie des biens = Asocierea uzufructului şi a contractului de închiriere. Elemente pentru o nouă teorie abunurilor. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.4, 2009, p.639-664

Raporturile dintre uzufruct şi contractul de închiriere reprezintă o temă clasică, fiind dificil de a fi reînnoită, în afara unei

reînnoiri a teoriei bunurilor însăşi. După părerea autorului, studierea asocierii uzufructului cu contractul de închiriere sugerează

concluzii originale.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL

ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE

42. A�DREU, LIO�EL – Réflexions sur la nature juridique de la compensation = Reflecţii cu privire lanatura juridică a compensării. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2009,

p.655-667

După părerea autorului, compensarea mai prezintă încă neclarităţi în ceea ce priveşte natura sa juridică. Se pune întrebarea

dacă ea trebuie văzută ca un mod autonom de extindere a obligaţiilor sau o formă de plată. Subliniind care sunt bazele legale,

doctrinale şi jurisprudenţiale ale fiecăruia din aceste concepte, articolul propune o sinteză şi anume: compensarea este o “cvasi-

plată”, ea nu se identifică cu plata, dar se apropie în ceea ce priveşte rezultatul produs.



43. BERGER-WALLISSER, GERLI�DE; MOES, ALEXA�DRA – Les conditions d’accès au marché

français pour les opérateurs économiques étrangèrs, non ressortissants communautaires = Condiţiile deacces la piaţa franceză pentru operatorii economici străini care nu sunt cetăţeni comunitari. În: Revue

trimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2009, p.669-682

Articolul demonstrează posibilitatea pentru operatorii economici străini de a exercita o activitate comercială pe teritoriul

francez. Prezentarea regulilor juridice aplicabile permite mai ales prin intermediul exemplului Statelor Unite, primul investitor

străin necomunitar în Franţa, să se realizeze o analiză a dispoziţiilor legale existente.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�

44. BARQUE, FRA�ÇOIS – Le droit communautaire des appelations d’origine et indications

géographiques en matière vinicole = Dreptul comunitar al denumirilor de origine şi al indicaţiilor geograficeîn materie vinicolă. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.743-774

Reforma OMC vinicolă operată în legătură cu Regulamentul din 29 aprilie 2008 invită la reflecţii asupra rolului jucat în

materie, de dreptul comunitar, în protecţia denumirilor de origine şi indicaţiilor geografice de calitate. Studiul vizează

sublinierea calităţii acţiunii comunitare, dar şi prezentarea inevitabilelor limite.

45. BLAISE, JEA�-BER�ARD; IDOT, LAURE�CE – Concurrence. Articles 81 et 82 CE (1-er janvier

2008 – 30 juin 2009) = Concurenţa. Articolele 81 şi 82 CE (1 ianuarie 2008 – 30 iunie 2009). În: Revue

trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.473-510

Perioada de referinţă ianuarie 2008 – iunie 2009, se aseamănă cu perioada precedentă, ca şi cum criza economica nu ar fi

modificat politica comunitară de concurenţă. Dreptul practicilor anticoncurenţiale nu pare afectat. Aspectele analizate se referă

la domeniul de aplicare al art. 81 şi 82 CE ca şi la procedurile şi sancţiunile legate de aplicarea articolelor 81 şi 82.

46. BLAISE, JEA�-BER�ARD; IDOT, LAURE�CE – Concurrence. Articles 81 et 82 CE (1 janvier

2008 – 30 juin 2009) = Concurenţa. Articolele 81 şi 82 CE (1 Ianuarie 2008- 30 iunie 2009). În: Revue


Cea de-a doua parte a cronicii este consacrată aplicării articolelor 81 şi 82 CE, în perioada cuprinsă între ianuarie 2008 şi iunie

2009. Sunt examinate jurisprudenţa care consacră principiile generale şi aplicaţiile particulare ale articolului 81 CE.

47. COUTRO�, LAURE�T- Style des arrêts de la Cour de justice et normativité de la jurisprudence

communautaire = Stilul deciziilor Curţii de Justiţie şi normativitatea jurisprudenţei comunitare. În: Revue


Inspirându-se din tradiţia juridică a statelor membre fondatoare a Comunităţilor, Curtea de Justiţie a elaborat un stil judiciar

original ce privilegiază persuasiunea, faţă de autoritate. Influenţa unor tradiţii a determinat Curtea să dezvolte motivaţia

deciziilor sale. Recurgerea la dreptul comparat a reprezentat o sursă de îmbogăţire a motivaţiei, dar după părerea autorului,

această îmbogăţire reprezintă simultan, o sursă de sărăcire a discursului jurisdicţional al judecătorului comunitar.

48. JACQUÉ, JEA�-PAUL- Les apparences et la réalité. Retour sur plusieurs années de négociation.

Editorial = Aparenţele şi realitatea. O reîntoarcere la câţiva ani de negociere. Editorial. În: Revue trimestrielle

de droit européen nr.4, 2009, p.639-642

După mai mulţi ani de incertitudini, ciclul reformelor Uniunii Europene se încheie după intrarea în vigoare a Tratatului de la

Lisabona, la 1 decembrie 2009. Dacă până în prezent, dezbaterea politică a vizat necesarele ratificări, a venit timpul de punere

în aplicare, ceea ce va implica şi interpretarea tratatelor de către instituţii şi, în ultimul rând, de către Curtea de Justiţie.

49. LAFAILLE, FRA�CK – Il y a toujours une première fois. A propos de l’application de l’article 234

TCE par la Cour constitutionnelle italienne = Există întotdeauna prima dată. Pe marginea aplicăriiarticolului 234 TCE de către Curtea Constituţională italiană. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3,

2009, p.459-472

Curtea Constituţională italiană a recurs, în anul 2008, pentru prima dată, la articolul 234 TCE. Ea abandonează o jurisprudenţă

contestată care neutraliza procedura de retrimitere prejudicială. După părerea autorului, “aggiornamento” realizat în 2008

permite stabilirea unui dialog jurisprudenţial încadrat cu Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin utilizarea articolului

234 TCE.

50. MARZO, CLAIRE – La définition d’une nouvelle méthode de jugement attachée à la citoyenneté

européenne = Definiţia unei noi metode de judecată legată de cetăţenia europeană. În: Revue trimestrielle de

droit européen nr.3, 2009, p.439-458

Autoarea face comentarii pe marginea deciziei “Forster”, emisă de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, decizie care

prezintă interes în ceea ce priveşte clarificarea condiţiilor de acordare a prestaţiilor necontributive pentru cetăţenii europeni

migranţi.



51. PERROT, DA�IELLE – Les Régions ultrapériphériques françaises selon le Traité de Lisbonne =

Regiunile ultraperiferice franceze conform Tratatului de la Lisabona. În: Revue trimestrielle de droit européen

nr.4, 2009, p.717-742

Reamintirea principiului aplicării integrale a dreptului Uniunii la regiunile ultraperiferice decurge din suprimarea construcţiei

pe piloane şi inserării unei clauze de aplicare teritorială în TUE, înlocuită în TFUE; dacă pare să decurgă o extindere a

corpusului juridic aplicabil, se dovedeşte totuşi că schimbarea este mai mult formală decât substanţială.

52. POTTEAU, AYMERIC – A propos d’un pis-aller: la responsabilité des Etats membres pour

l’incompatibilité du droit de l’Union avec la Convention européenne des droits de l’homme = În legăturăcu responsabilitatea statelor membre pentru incompatibilitatea dreptului Uniunii cu Convenţia Europeană aDrepturilor Omului. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.697-716

Cu ocazia mai multor afaceri recent declarate inadmisibile şi privitoare la compatibilitatea cu Convenţia europeană a drepturilor

omului a procedurii în faţa organelor jurisdicţionale ale organizaţiilor internaţionale (NATO, UE, Eurocontrol), Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a clarificat câteva incertitudini apărute în urma deciziilor “Matthews” şi “Bosphorus”, în

ceea ce priveşte responsabilitatea şi condiţiile de angajare a responsabilităţii statelor membre.

53. PRIETO, CATHERI�E – Le Parlement européen entre deux législatures. Editorial = ParlamentulEuropean între două legislaturi. Editorial. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.433-439

Editorialul este consacrat Parlamentului European, bilanţului ultimei legislaturi. Autoarea consideră că Parlamentul European

trebuie să exercite, mai mult ca niciodată, un rol de contragreutate a Consiliului pentru a compensa slăbirea Comisiei în termeni

de autoritate.

54. RITLE�G, DOMI�IQUE – De l’utilité du principe de primauté du droit de l’Union = Despreutilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009,

p.677-696

Articolul propune spre dezbatere utilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Contestarea naţională a valorii

sale, limitarea pornind de la eficacitatea sa internă pot naşte îndoieli. Autorul este de părere că se dezvoltă o mişcare de luare

în considerare de către Uniune a identităţii constituţionale naţionale a statelor membre care determină respingerea perspectivei

unui conflict de norme.

55. SIBO�Y, A��E-LISE – Liberté d’établissement et libre prestation de services = Libertatea de stabilireşi de prestare a servicilor. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.511-572

Articolul este consacrat definirii câmpului de aplicare al Directivei 2006/123 privind serviciile în piaţa internă. Sunt analizate

obligaţiile noi impuse statelor membre. În secţiunea jurisprudenţă, sunt descrise aspectele comune ale libertăţii de stabilire şi

de prestare a serviciilor.



Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie indexată∗ –

1 – AELE�EI, VICTOR. Legislaţie Schengen / Victor Aelenei. – Bucureşti : Editura Pro Universitaria,

2010. – 394 p. – ISBN 978-973-129-504-6 : 51 lei

SUBIECT: spaţiu Schengen; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a forţei de muncă; libera circulaţie a

mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a capitalului; regimul vizelor.

32/A24

2 – ALEXA�DRU, IOA�. Drept administrativ european / Ioan Alexandru. – ediţia a 2-a, revăzută

şi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 382 p. – ISBN 978-973-127-252-8 : 38,25 lei

SUBIECT: Uniunea Europeană; drept comunitar; drept administrativ; drept administrativ european.

341.217(4)UE/A39

3 – BOROI, ALEXA�DRU. Drept penal. Partea generală : conform �oului Cod penal / Alexandru

Boroi. – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 540 p. – ISBN 978-973-115-701-6 : 44,95 lei

SUBIECT: drept penal general; noul Cod penal.

343/B69

4 – CĂLI�OIU, CO�STA�ŢA ; DUCULESCU, VICTOR. Drept constituţional şi instituţii politice /

prof.univ.dr. Constanţa Călinoiu, prof.univ.dr. Victor Duculescu ; cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude

Masclet. – ediţia IV-a revăzută şi completată. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2010. – 478 p. – ISBN

978-973-758-150-1 : 50 lei

SUBIECT: drept constituţional; stat; teoria statului; formă de guvernământ; constituţie; constituţie, revizuire; parlament;

preşedinţie; administraţie publică centrală; guvern; administraţie publică locală; Curtea Constituţională; partid politic;

Declaraţia de la Berlin; Tratatul de la Lisabona.

342.4/C14

5 – CIMPOERU, DA�. Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale / Dan Cimpoeru. – Bucureşti :

Editura Wolters Kluwer, 2009. – 224 p. – ISBN 978-973-191-170-7 : 28 lei

SUBIECT: act jurisdicţional; justiţie constituţională; Curtea Constituţională.

342.4/C49

6 – Codul muncii : Ediţie actualizată, martie 2010 / Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2010. –

208 p. – ISBN 978-973-191-177-9 : 15,20 lei

SUBIECT: Codul muncii; dreptul muncii.

349.2/C60

7 – DRĂGHICI, SO�IA. Fundamentele constituţionale ale dreptului civil / Sonia Drăghici. –

Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 164 p. – ISBN 978-973-115-690-3 : 13,74 lei

SUBIECT: drept civil; fundamentele dreptului; jurisprudenţă constituţională.

347/D74

8 – L’évolution des concepts de la doctrine classique de droit constitutionnel et la nécessité de les

repenser ou d’en créer de nouveaux / Iaşi : Institutul European, 2008. – 213 p. – 21,30 lei.

Table ronde internationale organisée par le Centre francophone de droit constitutionnel de l’Université

Mihail Kogălniceanu et l‘Association Roumaine de droit constitutionnel – Iassy, le 26 mai 2007.

SUBIECT: drept constituţional; drept constituţional european; constituţionalism european; adunare constituantă;

mondializare; separaţia puterilor în stat.

342.4/E95



∗Lucrare realizată de Mihaela BORA, expert, Consiliul Legislativ

9 – HURBEA�, ADA. Viciile de consimţămînt / lector univ. dr. Ada Hurbean. – Bucureşti : Editura

Hamangiu, 2010. – 291 p. – ISBN 978-606-522-267-0 : 31,20 lei

SUBIECT: viciu de consimţământ; eroare; dol; violenţă; leziunea.

347.4/H95

10 – Pagini din diplomaţia României (“semper fidelis patriae”) / Asociaţia ambasadorilor şi

diplomaţilor de carieră din România. – Iaşi : Editura Junimea, 2009 – . – ISBN 978-973-37-1342-5

Vol. 2 / Asociaţia ambasadorilor şi diplomaţilor de carieră din România. – Iaşi : Editura Junimea. –

2010. – 459 p. – ISBN 978-973-37-1433-0 : 25 lei.

SUBIECT: diplomaţie; istoria diplomaţiei.

341.7/P12

11 – PĂVĂLEA�U, VASILE. Drept penal special / prof.univ.dr. Vasile Păvăleanu. – Bucureşti :

Editura Universul Juridic, 2010. – 434 p. – ISBN 978-973-127-261-0 : 42,50 lei

SUBIECT: drept penal special; infracţiune contra persoanelor; lipsire de libertate; infracţiune contra patrimoniului;

infracţiune contra demnităţii.

343/P46

12 – PODARU, OVIDIU. Drept administrativ : practică judiciară comentată / Ovidiu Podaru. –

Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – ISBN 978-606-522-276-2 lei

Vol. I. Actul administrativ : (II) Un secol de jurisprudenţă (1909-2009) / Ovidiu Podaru. –

Bucureşti : Editura Hamangiu. – 2010. – 437 p. – ISBN 978-606-522-276-2 : 44 lei.

SUBIECT: drept administrativ; act administrativ.

342.9/P73

13 – PUŞCAŞU, VOICU. Prezumţia de nevinovăţie / Voicu Puşcaşu. – Bucureşti : Editura Universul

Juridic, 2010. – 718 p. – ISBN 978-976-127-230-6 : 50,15 lei

SUBIECT: prezumţie de nevinovăţie; drept penal; dreptul la tăcere.

343.1/P99

14 – Les rapports entre les pouvoirs de l’Etat / Bucureşti : Institutul European, 2009. – 173 p. –

25,95 lei.

Table ronde internationale organisée par le Centre francophone de droit constitutionnel de l’Université

Mihail Kogălniceanu et l’Association Roumaine de droit constitutionnel – Iassy, le 23 mai 2008..

SUBIECT: putere executivă; putere legislativă; guvern; parlament; raport de constituţionalitate; puteri în stat; conflict

juridic.

342.5/R25

15 – RĂDUCA�, GABRIELA. �ulitatea actului juridic civil / dr. Gabriela Răducan. – Bucureşti :

Editura Hamangiu, 2009. – 496 p. – ISBN 978-606-522-215-1 : 44 lei

SUBIECT: drept procesual civil; act juridic civil, nulitate.

347.9/R17

16 – ROMIŢA�, CIPRIA� RAUL. Dreptul proprietăţii intelectuale : bibliografie selectivă /

Ciprian Raul Romiţan. – ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 438 p. –

ISBN 978-973-127-291-7 : 34 lei

SUBIECT: dreptul proprietăţii intelectuale.

347.77/R70

17 – SELEJA�-GUŢA�, BIA�CA. Excepţia de neconstituţionalitate / Bianca Selejan-Guţan. –

ediţia 2. – Bucureşti : Editura All Beck, 2010. – 280 p. – ISBN 978-973-115-715-3 : 19,14 lei

SUBIECT: drept constituţional; constituţie; constituţionalitate; justiţie constituţională; Curtea Constituţională; excepţie

de neconstituţionalitate.

342.4/S43

18 – VALEA, DA�IELA. Sistemul de control al constituţionalităţii din România / Daniela Valea. –

Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 463 p. – ISBN 978-973-127-309-9 : 32,30 lei

SUBIECT: control de constituţionalitate; Curtea Constituţională.

342.4/V17



19 – VASILESCU, BE�O�ICA. Drept Administrativ / Benonica Vasilescu. – Bucureşti : Editura

Universul Juridic, 2009. – 397 p. – ISBN 978-973-127-262-7 : 39,70 lei

SUBIECT: drept administrativ; preşedinte, imunitate; guvern; administraţie publică centrală; autoritate administrativă

centrală autonomă; administraţie publică locală; instituţie publică; regie autonomă; asociaţie; fundaţie; federaţie; consiliu

local; contencios administrativ.

342.9/V33

20 – VĂTĂMA�, DA�. Drept instituţional al Uniunii Europene / Dan Vătăman. – Bucureşti : Editura

Universul Juridic, 2010. – 297 p. – ISBN 978-973-127-282-5 : 25,50 lei

SUBIECT: dreptul Uniunii Europene; construcţie comunitară; sistem instituţional comunitar; Parlamentul European;

Consiliul European; Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca

Centrală Europeană; Curtea de Conturi a UE; Comitetul Economic şi Social.

341.217(4)UE/V37



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Svetlana Baciu

Alina Palomino Tuero

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii

personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

Date post:	02-Feb-2017
Category:	Documents
Upload:	duongdan
View:	234 times
Download:	0 times

Acceptarea tacită în sistemele constituţionale ale statelor membre ...

Documents