Date post: | 16-Feb-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | ana-turcan |
View: | 54 times |
Download: | 4 times |
UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE
MANAGEMENT FINANCIAR BANCAR
MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR
Indrumator stiintific,Lector universitar dr. Mitea Neluta
Absolvent,Cornea Gabriela
Constanta2007
CUPRINS
CAPITOLUL 1 – DEFINIRE, CONCEPTE SI REGLEMENTARI
INTERNE SI INTERNATIONALE PRIVIND RISCUL BANCAR....... 1
1.1 Abordari conceptuale privind riscul si incertitudinea ………………...... 1
1.1.1. Definirea riscului si a incertitudinii …………………………... 1
1.1.2. Riscul şi incertitudinea – delimitări conceptuale ……………... 4
1.2. Conceptul de risc bancar………………………………………………... 5
1.2.1. Definirea si componentele riscului bancar ……………………. 5
1.2.2. Conceptul de management al riscului bancar …………………. 9
1.3. Obiectivele, functiile si particularitatile gestionarii riscurilor ................. 13
CAPITOLUL 2 - RISCUL DE INSOLVABILITATE..…………………. 17
2.1. Fondurile proprii si masurarea lor ……………………………………… 17
2.1.1. Fondurile proprii economice si efectele portofoliilor ................. 20
2.2. Indicatori de masurare a performantelor financiar-bancare...................... 21
2.3. Indicatori financiari de masurare a performantelor financiar- bancare
ajustati cu factorii de risc ................................................................................. 23
2.4. Reglementari privind solvabilitatea bancii ……………………………… 26
CAPITOLUL 3 – LICHIDITATEA BANCARA SI GESTIUNEA
RISCULUI DE LICHIDITATE .................................................................. 32
3.1. Componentele lichiditatii bancare ........................................................... 32
3.1.1. Lichiditatea necesară ………………………………………….. 33
3.2. Gestiunea riscului de lichiditate ............................................................... 35
3.2.1. Consideratii privind rezervele minime obligatorii .............. 36
3.2.2. Indicatori ai lichiditatii bancare............................................ 38
CAPITOLUL 4 – PROFITABILITATEA SI GESTIUNEA RISCULUI
RATEI DOBANZII ......................................................................................... 41
4.1. Profitul unei societati bancare..................................................................... 41
4.2. Riscul ratei dobanzii.................................................................................... 42
CAPITOLUL 5 – RISCUL DE CREDIT..…………………………………. 44
5.1 Concepte si componente ale riscului de creditare ………………………… 44
5.1.1. Riscul incapacitatii de plata ……………………………………... 44
5.1.2. Riscul de expunere ……………………………………………….. 46
5.2. Gestionarea a priori a riscului de credit …………………………………... 47
5.2.1. Divizarea si limitarea riscurilor…………………………………... 47
5.2.2. Aprecierea capacitatii de rambursare a solicitantilor de credite...... 48
5.2.2.1. Analiza bonitatii clientului................................................ 49
5.2.2.2 Analiza perspectivelor financiare pe baza de cash-flow…. 53
5.2.3. Constituirea garantiilor………………………………………….... 54
5.3. Gestionarea posteriori a riscului de credit.................................................... 61
5.3.1 Analiza portofoliului de credite si constituirea de provizioane…... 61
5.3.1.1. Stabilirea nivelului cerut al provizioanelor pentru
riscul de credit……………………………………………………. 61
5.3.1.2.Determinarea necesarului de provizioane specifice
de risc de credit…………………………………………………... 63
5.3.2. Constituirea rezervei generale pentru riscuri de credit......... 64
CAPITOLUL 6 – STUDIU DE CAZ “CREDIT PE TERMEN MEDIU”
SC MARA SRL LA ALPHA BANK ROMANIA SA..................................... 65
6.1. Reguli generale de analiza si aprobare a propunerii de credit…….... 69
6.2. Solicitarea creditului………………………………………………... 70
6.3. Analiza si acordarea creditului …………………………………….. 71
Concluzii……………………………………………………………………… 83
Bibliografie…………………………………………………………………… 86
CAPITOLUL 1 – DEFINIRE, CONCEPTE SI
REGLEMENTARI INTERNE SI INTERNATIONALE
PRIVIND RISCUL BANCAR
1.1. ABORDARI CONCEPTUALE PRIVIND RISCUL SI
INCERTITUDINEA
Riscul şi incertitudinea reprezintă două fenomene cu care oamenii şi organizaţiile
interacţionează din cele mai vechi timpuri. Riscul se manifestă atât în viaţa de zi cu zi
a oamenilor cât şi la nivelul organizaţiilor sociale. Practic, orice proces decizional şi
orice planificare strategică implică riscuri.
1.1.1. Definirea riscului si a incertitudinii
Riscul este un fenomen care afectează în mod direct viaţa de zi cu zi a oamenilor şi
a organizaţiilor şi de aceea influenţează în permanenţă capacitatea şi voinţa
decizională a acestora.
O definire relativ simplificată a riscului ar fi: riscul reprezintă potenţialul ca un
eveniment neaşteptat să apară sau să nu apară la un moment dat ca urmare a
apariţiei unor fenomene adverse neaşteptate.
O altă definiţie mai riguoasă ar fi că riscul reprezintă “contextul în care un
eveniment se produce cu anumită probabilitate sau în care amploarea evenimentului
urmeză o distribuţie de probabilităţi”1.
1 Sava, S. (coord. pt versiunea in limba romana): Dicţionar Macmilian de Economie Modernă”, Ed.
Codecs, Buc., 1999, pag. 353;
Conform acestei definiţii acţiunile şi deciziile luate de indivizi au drept consecinţă
un eveniment sau set de evenimente (set de stări – cunoscute şi sub numele de
hazard), cărora li se poate asocia o probabilitatea sau o distribuţie de probabilităţi de
apariţie, iar riscul, este o rezultantă a combinaţiei dintre probabilităţile de apariţie a
stărilor şi consecinţele acestora.
Evaluarea riscului este procesul prin care se obţin informaţii referitoare la setul de
consecinţe rezultate, la mărimea expunerii şi vulnerabilitatea receptorului la aceste
consecinţe. Procesul de evaluarea a riscului presupune utilizarea de tehnici şi metode
cantitative şi calitative care sunt necesare pentru a obţine informaţii privind natura
probabilităţilor de apariţie a riscului şi, în final, estimarea acestor probabilităţi cu un
anumit grad de încredere.
Analiza riscului este procesul prin care informaţiile referitoare la probabilităţi,
incertitudine şi mărimea expunerii sunt organizate în aşa mod încât să poată fi
utilizate în procesul decizional. Practic, analiza de risc înglobează conceptul de
evaluare a riscului şi identifică alternativele decizionale pe care le are la dispoziţie
managementul riscului. În acelaşi timp, analiza de risc trebuie să ofere decidenţilor
predicţii şi prognoze cu privire la beneficiile incerte ce rezultă în urma procesului
decizional şi riscurile viitoare cu care se vor confrunta aceştia.
Managementul riscului este un proces decizional în urma căruia se obţin un
număr de rezultate potenţiale care pot sau nu pot fi benefice pentru decident. Fiecărui
rezultat obţinut i se asociază o anumită performanţă reprezentată de diferenţa dintre
beneficii şi pierdere.
Într-un proces decizional se presupune că orice decident are interesul să
identifice acele opţiuni şi strategii care să conducă în final la minimizarea pierderilor
şi la maximizarea beneficiilor asociate riscurilor generate. Prin urmare, pentru
majoritatea decidenţilor este imposibil şi nu este nici recomandabil să determine riscul
sub forma unei singure stări cuantificată în formă numerică; ei trebuie să dispună de o
distribuţie de probabilităţi privind stările posibile şi impactul pe care aceste stări îl vor
avea în viitor, asupra componentelor riscului. Toate aceste informaţii trebuie să fie
rezultatul analizei de risc. Decidentul trebuie să stabilească ulterior politicile şi etica
care trebuie urmată de organizaţie. Un rol important în stabilirea acestor decizii îl are
reacţia decidentului în faţa riscurilor, aspect care este strâns legat de latura
psihologică a individului sau a grupului de indivizi.
Dicţionarul MacMillan de Economie Modernă defneşte incertitudinea ca fiind
“acea situaţie în care probabilitatea de a se produce un eveniment nu este
cunoscută”.2
În aceste condiţii, evenimentului respectiv nu i se poate asocia o distribuţie de
probabilităţi. Incertitudinea există în acele procese decizionale ale căror rezultate nu
sunt cunoscute şi pot fi doar estimate, astfel că probabilitatea de apariţie a lor nu poate
fi cunoscută şi nu li se poate asocia o distribuţie de probabilităţi.
La nivelul societăţii umane, se cunosc două moduri de percepţie a incertitudinii:
Rezultatele activităţilor umane sunt întotdeauna certe. Indivizii şi organizaţiile
care au o astfel de percepţie consideră că activitatea umană are rezultate certe şi, în
consecinţă, se poate dezvolta o singură viziune privind viitorul iar strategiile sunt
elaborate pentru acest viitor unic dar care este necunoscut. Această viziune nu ia în
calcul prezenţa incertitudinii în prezent şi viitor iar, în aceste condiţii, strategiile
elaborate nu pot să reflecte climatul viitor în care vor acţiona indivizii.
Rezultatele activităţii umane sunt în cele mai multe cazuri incerte. O astfel de
abordare presupune ca în orice proces decizional să existe incertitudine. Pericolul care
poate să apară într-o asemenea viziune este de a considera că orice eveniment prezent
şi viitor este incert, iar în aceste condiţii, pot fi puse la îndoială rezultatele proceselor
decizionale sau a strategiilor viitoare. O astfel de atitudine se manifestă cu precădere
la nivelul acelor indivizi/organizaţii care sunt dezamăgiţi de rezultatele proceselor
decizionale şi strategiilor elaborate.
1.1.2. Riscul şi incertitudinea – delimitări conceptuale2 Sava, S. (coord. pt versiunea in limba romana): Dicţionar Macmilian de Economie Modernă”, Ed.
Codecs, Buc., 1999, pag. 196;
Fiind două concepte care tratează aspecte asemănătoare ale proceselor
decizionale, există numeroase situaţii în care riscul şi incertitudine nu sunt diferenţiate
şi delimitate cu claritate. Conform teoriei deciziei, toate deciziile luate în condiţii de
risc se referă la decizii luate în condiţiile în care probabilităţile rezultatelor viitoare
sunt cunoscute în prealabil, situaţie în care se spune că incertitudinea este cunoscută;
deciziile luate în condiţii de incertitudine sunt deciziile în care probabilităţile
rezultatelor nu pot fi estimate, situaţie în care se spune că incertitudinea nu este
cunoscută. Pentru a înţelege mai bine modul cum cunoştinţele referitoare la un
eveniment şi consecinţele acestuia delimitează riscul de incertitudine, în Tabelul 1
sunt sintetizate nivelul cunoştinţelor de care putem dispune într-un proces decizional,
cuantificat prin probabilităţile şi consecinţele asupra rezultatelor procesului în raport
cu anumiţi factori care pot influenţa procesul decizional.
Tabelul 1. Conexiunea dintre cunoştinţele privind probabilităţile de producere a
unor evenimente, consecinţele rezultatelor şi influenţele asupra riscului şi
incertitudinii
1.2. CONCEPTUL DE RISC BANCAR
1.2.1. Definirea si componentele riscului bancar
Noţiunea de risc bancar cuprinde atât categoriile de riscuri specifice
activităţilor financiar-bancare cât şi toate riscurile care afectează activităţile
organizaţiilor indiferent de domeniul de activitate al acestora.
În literatura de specialitate, riscul bancar este asociat cu precădere riscurilor
financiare deoarece, prin natura activităţilor pe care le desfăşoară, băncile sunt
primele şi cele mai afectate de modificările condiţiilor economico-financiare ale
ţărilor în care-şi desfăşoară activitatea sau de modificările acestor condiţii la nivel
global.
Figura 1. Principalele categorii şi subcategorii de riscuri bancare
În domeniul bancar, au fost identificate patru categorii principale de riscuri care
pot afecta activitatea financiar-bancară. În Figura 1 sunt prezentate schematic cele
patru categorii de riscuri şi subcategoriile specifice.
Riscul de piaţă rezultă din modificările nefavorabile care pot apare în valoarea
unui portofoliu, ca urmare a modificărilor intervenite în preţurile/randamentele
instrumentelor care compun acel portofoliu, de-a lungul întregii perioade de viaţă a
instrumentelor sau până la lichidarea acestora prin vânzarea în piaţă.
Valoarea unui portofoliu este dată de profiturile sau pierderile care sunt
înregistrate la nivelul acestuia şi rezultă din tranzacţiile cu instrumente efectuate pe
piaţa financiară. Orice scădere a preţului unui instrument achiziţionat reprezintă
pierdere pentru portofoliul în componenţa căruia a fost înregistrat pe întreaga perioadă
de la achiziţionare şi până la lichidare prin vânzare în piaţă sau până la maturitatea
instrumentului. În consecinţă, riscul de piaţă este limitat la perioada de viaţă sau de
lichidare a instrumentelor care alcătuiesc portofoliul.
În anumite lucrări de specialitate, riscul de piaţă este tratat separat de riscul generat
de parametrii de piaţă care influenţează preţurile instrumentelor ce alcătuiesc
portofoliul (ratele dobânzilor, indicii bursieri sau cursurile de schimb). Astfel, se face
o diferenţiere între riscul de piaţă, care se consideră că este specific întregului
portofoliu de active şi riscul de rată a dobânzii sau riscul valutar, care sunt tratate
individual în raport cu parametrii de piaţă care-i generează.
Riscul de creditare reprezintă cel mai vechi şi poate cel mai important dintre toate
riscurile întâlnit la nivel bancar, în termeni de mărime şi pierderi potenţiale. Riscul de
creditare este definit ca reprezentând pierderile suferite de o instituţie bancară în
eventualitatea intrării în incapacitate de plată a unui debitor, ori în eventualitatea
deteriorării capacităţii acestuia de a restituii creditul, situaţie care în literatura de
specialitate este denumită reducerea calităţii creditului.
La ora actuală există o reorientare privind analiza riscului de creditare, pe baza
câtorva linii directoare:
1. Definirea factorilor care generează riscul de creditare;
2. Definirea tipurilor riscurilor de creditare – riscul portofoliului de credite şi/sau
instrumente de piaţă;
3. Măsurarea riscului de creditare;
4. Managementul riscului de creditare.
În orice sistem bancar, riscul de creditare trebuie să reprezinte componenta
fundamentală a analizei de risc deoarece creditarea reprezinta activitatea de bază a
unei banci. Indiferent de nivelul de dezvoltare a sistemului bancar şi diversitatea
activitatilor financiar-bancare din ziua de azi, activitatea de creditare justifică în
ultimă instanţă însăşi existenţa unei bănci.
Riscul operaţional reprezintă o categorie distinctă de risc şi cuprinde toate riscurile
datorate funcţionării defectuase a unei organizaţii. Este o componentă deosebit de
importantă a riscului iar, în unele situaţii, neglijarea sau ignorarea ei poate fi fatală
pentru o organizaţie.
Componentele principale ale riscului operaţional sunt:
- Riscul de fraudă este riscul care apare ca urmare a unor acţiuni şi practici deliberate
ale unui individ sau grup de indivizi şi se concretizează în obţinerea în folosul
acestora a unor avantaje sau rezultate nejustificate. Deoarece riscul de fraudă se poate
manifesta în forme foarte diferite, începând cu iniţierea de tranzacţii frauduloase şi
terminând cu utilizarea de identităţi false de către clienţi, nu se poate concepe un
model standard pentru cuantificarea sau prevenirea acestor fraude. Soluţia constă în
dezvoltarea şi rafinarea unui sistem de risc care să prezinte un nivel ridicat de
senzitivitate la riscul de fraudă. Principiile fundamentale ale unui astfel de sistem
constau în recrutarea unui personal cu o adevărată cultură pentru integritate şi
dezvoltarea unor controale interne de audit, în paralel cu angajarea unor auditori
externi independenţi care să supervizeze activitatea de audit intern;
- Riscul de pierdere a controlului este strâns legat de riscul de fraudă şi se manifestă
prin capacitatea redusă a top-managementului de a conduce şi controla activităţile
operaţionale ale băncii;
- Riscul de lichiditate se datorează incapacităţii societăţii bancare de a obţine finanţare
la costuri rezonabile. Există situaţii în care riscul de lichiditate poate conduce la
falimentul societăţii bancare. Sursele riscului de lichiditate sunt numeroase: intrarea în
faliment a unei contrapartide faţă de care banca are o expunere mare, imposibilitatea
de a acoperii pe o anumită perioadă valoarea activelor cu pasive corespunzătoare,
ieşirile neaşteptate de fonduri, imposibilitatea de a obţine fonduri la costuri
rezonabile, etc.;
- Riscul de transfer este riscul care apare ca urmare a efectuării unor transferuri de
fonduri greşite. Se manifestă în sistemul de plăţi al unei bănci în urma înregistrării
incorecte a datelor unei tranzacţii;
- Riscul utilizării de modele şi formule necorespunzătoare – este riscul datorat
incapacităţii personalului implicat în operaţiuni de tranzacţionare sau în activitatea de
analiză de a evalua corect preţul unui instrument financiar. Este prezent cu precădere
la calcularea preţurilor instrumentelor derivative;
- Riscul utilizării de sisteme neperformante. Este riscul datorat folosirii de sisteme
informatice depăşite sau a tehnicii de calcul cu o funcţionare defectuasă.
Cu toate că înglobează numeroase categorii de riscuri, uneori foarte diverse, care
pot produce pierderi cu frecvenţe sau mărimi diferite, în literatura de specialitate
există anumite încercări de cuantificare a riscului operaţional.
Riscul reputaţional este riscul care rezultă din pierderea unor atribute sau
caracteristici specifice activităţii desfăşurate de instituţia financiar-bancară şi care se
concretizează în final prin pierderea totală sau parţială a reputaţiei de care se bucură
aceasta.
Sursele riscului reputaţional sunt numeroase: coborârea dintr-o clasă superioară
într-o clasă inferioară de rating în urma analizelor efectuate de instituţiile specializate,
raportarea unor rezultate financiare slabe, lansarea unor zvonuri negative, etc.
1.2.2. Conceptul de management al riscului bancar
Scopul şi obiectivul final al oricărui proces de management al riscului este acela
de a identifica şi pe cât posibil de a elimina riscurile. Toate aceste deziderate implică
o serie de costuri iar costul total trebuie să fie în strânsă legătură cu beneficiul total şi
trebuie să se reflecte în îmbunătăţirea performanţelor financiare şi în asigurarea că
instituţia nu va suferii pierderi inacceptabile în viitor.
Managementul riscului este un proces managerial care înglobează toate tehnicile şi
metodele utilizate la evaluarea şi analiza de risc şi care în final se concretizează prin
măsurarea, controlul, raportarea şi alegerea acelor decizii care să conducă, pe cât
posibil, la eliminarea tuturor riscurilor.
Managementul riscului înglobează opt categorii fundamentale de activităţi:
Înţelegerea naturii riscurilor;
Identificarea riscurilor;
Măsurarea riscurilor;
Controlul riscurilor;
Comunicarea riscurilor;
Analiza costurilor pe care le implică eliminarea riscurilor;
Implementarea strategiilor de eliminarea a riscurilor;
Evaluarea rezultatelor obţinute în urma implementării strategiilor.
Datorită faptului că incertitudinea este un fenomen prezent în permanenţă în
activitatea financiar-bancară, managementul riscului bancar este o activitate justificată
deoarece o decizie la nivel financiar nu poate fi luată pe baza câtorva asumţii. În acest
sens managementul riscului trebuie să ofere băncii viziune cât mai bună cu privire la
imaginea viitorului iar politicile şi strategiile bancare trebuie dezvoltate în raport cu
această viziune. Fără managementul riscului este imposibil să se contureze o imagine
privind fluctuaţiile posibile pe care le vor cunoaşte rezultatele băncii şi este imposibil
ca incertitudinea privind aceste rezultate să poată fi controlată.
Profitul unei bănci se modifică în permanenţă în funcţie de parametrii pieţei sau de
schimbările pe care le cunoaşte mediul de afaceri iar mangementul riscului trebuie să
ofere o proiecţie privind mărimea şi posibilele deviaţii de la rezultatele scontate. În
acest sens trebuie evaluate costurile pe care le vor genera pierderile potenţiale şi
implicaţiile asupra fluctuaţiilor profiturilor, ceea ce oferă posibilitatea de a controla şi
de a contribui la creşterea veniturilor băncii.
În literatura de specialitate pierderile potenţiale pe care le poate suferi o societate
bancară au fost clasificate în raport cu aşteptările referitoare la aceste pierderi în două
mari categorii:
Pierderi aşteptate - se calculează ca medie aritmetică a profiturilor sau a
pierderilor viitoare datorate incertitudinii care este percepută la un moment dat.
Pierderi neaşteptate - reprezintă deviaţii de la pierderile aşteptate. Aceste
deviaţii apar cu o anumită frecvenţă şi sunt de amploare diferită.
În mod tradiţional, în anii ’80, managementul riscului se concentra asupra
măsurării şi controlului pierderilor aşteptate, care au fost denumite pierderi datorate
riscului mediu. Ulterior, ca urmare a frecvenţei tot mai mari a pierderilor neaşteptate,
managementul riscului s-a reorientat cu precădere asupra acestor categorii de pierderi.
Raţionamentul care a stat la baza acestei reorientări a fost următorul: este de aşteptat,
ca întotdeauna să existe pierderi peste medie şi, este practic imposibil ca toate aceste
pierderi să fie cuantificate. De aceea, atunci când trebuie evaluate costurile pe care
le implică pierderile viitoare, este necesar ca, pe lângă pierderile aşteptate, să fie
luate în calcul şi pierderile neaşteptate plus o marjă de protecţie care să acopere pe
cât posibil frecvenţa pierderilor neaşteptate. Această abordare a condus la definirea
pierderilor potenţiale viitoare cu ajutorul probabilităţilor.
Capitalul pe care o bancă trebuie să-l constituie pentru acoperirea acestor pierderi
trebuie să fie calculat ca funcţie de mărimea pierderilor potenţiale viitoare. Astfel, a
fost introdus conceptul de solvabilitate bancară care a fost definit ca reprezentând
combinaţia dintre toate pierderile viitoare, probabilităţile asociate acestora şi
capitalul necesar pentru acoperirea acestor pierderi.
Capitalul pe care banca trebuie să-l constituie pentru acoperirea tuturor pierderilor
viitoare, cunoscut şi sub denumirea de capital de risc nu trebuie să depăşească un
prag acceptat de managementul băncii iar, în unele situaţii, o depăşire a acestui nivel,
poate duce la falimentul societăţii bancare.
Managementul riscului presupune ca, în urma procesului decizional, să se obţină
rezultate multiple, fiecare având probabilităţi diferite de apariţie. Procesul decizional
în managementul riscului trebuie să influenţeze procesul decizional al top-
managementului însă, nu poate fi substitut acestuia, scopul său fiind de a veni în
completarea lui.
Îndeplinirea acestui deziderat se realizează prin activităţi de monitorizare şi
raportare a riscurilor bancare. Monitorizarea riscurilor trebuie să ofere informaţii
explicite privind riscurile şi trebuie să încurajeze şi nu să descurajeze asumarea
riscurilor actvităţilor comerciale şi financiare ale băncii.
Cu toate că managementul riscului are o serie de beneficii, scopul pentru care a
fost conceput va rămâne limitat pentru o lungă perioadă de timp. Faptul se bazează pe
abilitatea de a măsura riscul, ceea ce în ultimă instanţă presupune măsurarea
incertitudinii, managementul riscului nu reprezintă o activitate tocmai uşoară.
Beneficiile managementului riscului sau dovedit a fi însă suficient de mari în
dezvoltarea şi orientarea politicilor la nivelul managementului bancar pentru a
justifica această nouă orientare în măsurare şi controlul riscurilor bancare.
Managementul riscului a devenit o activitate instituţionalizată ceea ce a presupus:
crearea unor controale interne de risc, stabilirea şi elaborarea de proceduri de
management al riscului, stabilirea unor relaţii de colaborare cu departamentul de audit
intern al organizaţiei, acordarea de consultanţă pe domeniul riscului pentru celelalte
departamente, creşterea importanţei managementului riscului în cadrul organizaţiei şi
integrarea analizei şi procedurilor de control a riscului în strategia financiară şi
comercială a organizaţiei.
Managementul riscului a introdus o nouă responsabilitate în procesul decizional.
Managerii din ziua de azi simt că rezultatul decizional trebuie să aibă o eroare cât mai
redusă şi, din această perspectivă, managementul riscului a schimbat responsabilităţile
şi a răsturnat valorile în rândurile managerilor. Modificarea atitudinii faţă de risc a
adus noi presiuni în procesul decizional al managerilor iar aceştia au simţit nevoia de
a avea noi responsabilităţi referitoare la rezultatul dorit. Instituţionalizarea
managementului riscului a fost esenţială pentru a răspunde acestor noi tendinţe.
Managementul riscurilor coordoneaza nu numai activitatile asociate
managementului riscurilor de credit, de lichiditate, operational, de capital si valutar,
dar si pe acelea de metodologie, de risc legal si de conformitate, in vederea realizarii
unui management pro-activ al riscurilor, pe langa simpla monitorizare si raportare.
Managementul riscurilor este responsabil cu stabilirea procedurilor, politicilor si
profilurilor de risc pentru toate riscurile semnificative ale bancii.
Obiectivul managementului bancar performant vizeaza maximizarea
valorii de piata a bancii sub constrangerea metinerii riscurilor la nivele
rezonabile.
Un management eficient al riscurilor isi pune amprenta si asupra imaginii
publice a bancii, cu repercursiuni asupra eficientei intregii activitati viitoare, dat fiind
contextul concurential mai pregnant in sectorul bancar. Managementul riscurilor
bancare presupune efectuarea unor cheltuieli suplimentare care sa aiba rolul de
prevenire si amortizare a unor socuri. Pentru ca aceste fonduri sa fie cheltuite eficient
este necesara elaborarea si aplicarea unor programe adecvate de gestiune si
management al riscurilor bancare.
Gestiunea moderna a riscurilor bancare are urmatoarele elemente:
- identificarea riscurilor – presupune identificarea pozitiilor riscante care pot
afecta rezultatul bancii;
- cuantificarea riscurilor – presupune exprimarea in cifre a posibilelor efecte
asupra profitului bancar;
- elaborarea unei politici de gestionare a riscurilor – prin aplicarea unor
instrumente specifice;
Nivel de decizie CuantificareCentrala bancii Rentabilitate
RatingLichiditate
Valoare de piataCentre de profit Portofoliu de credite
Evolutia ratei dobanziiRisc de tara
Activitate individuala Solvabilitatea debitoruluiGarantii
- controlul riscurilor – este necesar pentru a verifica daca reglementarile
bancare sunt respectate si daca instrumentele de gestiune sunt corect
aplicate;
- evaluarea performantelor – presupune masurarea performantelor obtinute in
urma acoperirii expunerilor la risc. Necesitatea evaluarii performantelor
acoperirii la riscuri inchide procesul de gestiune. Masurarea performantelor
acoperirii arata calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari si cele slabe ale
acesteia.
1.3. OBIECTIVELE, FUNCTIILE SI
PARTICULARITATILE GESTIONARII RISCURILOR
Gestionarea riscurilor are ca obiectiv: optimizarea riscurilor si performantelor si
planificarea dezvoltarii si finantarii lor cu consecventa. Cele patru scopuri principale
sunt:
1. Asigurarea perenitatii institutiei, prin evaluarea riscurilor, care se traduc
mai devreme sau mai tarziu in costurile viitoare.
2. Extinderea controlului intern al urmaririi performantelor prin
supravegerea riscurilor associate si posibilitatea compararii performantelor intre
centre de responsabilitate, clienti, produse, tinand cont de riscurile asociate.
3. Facilitatea pretului deciziei pentru operatiuni noi prin cunoasterea
riscurilor, si, in particular, permiterea facturarii lor la clienti.
4. Reechilibrarea portofoliilor de activitati, sau a portofoliilor de operatiuni,
pe baza rezultatelor si efectelor diversificarii portofoliilor. In aceasta optica,
chiar o activitate mai putin rentabila se justifica daca ea reduce riscul de
ansamblu.
Gestiunea riscurilor stabileste doua tipuri de pasarele: intre gestionarea globala
si gestionarea interna, pe de o parte si intre sfera financiara si sfera comerciala pe de
alta parte.
Legatura intre gestionarea globala si gestionarea interna. Gestionarea
riscurilor trebuie sa faca legatura intre gestionarea globala si gestionarea interna. Este
vorba de o gestiune “verticala” de-a lungul ierarhiei institutiei. De jos in sus consta in
traducerea obiectelor si a limitelor globale ale riscurilor in semnale adresate
responsabililor operationali. De jos in sus consta in consolidarea rezultatelor si
riscurilor rezultate din operatiuni, urmarirea realizarilor si compararea cu obiectivele.
Un dispozitiv complet de gestionare a riscurilor comporta alte doua relatii catre
gestionarea interna performantelor si riscurilor. Obiectivul lor este de a defini
semnalele la adresele din diferite unitati operationale, si sa coordoneze informatiile
cerute catre varful ierarhiei. Acestea sunt reprezentate de:
Sistemul preturilor interne de cesiune intre diferitele centre de
responsabilitate. Printre alte functiuni, el permite calcularea marjelor si
fixarea obiectivelor.
Sistemul alocarii capitalului si riscurilor intre aceste centre de
responsabilitate caci, altfel, nici performantele lor, nici riscurile lor nu pot fi
comparate.
Legarea sferelor financiare si comerciala este a doua functie a gestionarii
riscurilor. Pe de o parte, politica comerciala se formuleaza in termenii cuplului:
produse-clienti. Pe de alta parte, politica financiara se exprima prin cuplul:
rentabilitate-risc. Trecerea dintr-un plan in altul este evidenta.
Dimensiunea “clienti” este imperativ intr-o perspectiva de facturare.
Dimensiunea “produse” este in perspectiva masurarii riscurilor caci expunerea la risc
depinde in mod strans de caracteristicile produselor. Dimensiunea “entitatii” sau
“functiunii” este preponderant intr-o optica a gestiunii interne. Este imposibila
omiterea uneia dintre aceste dimensiuni. Toata problema, in materie de gestiune
interna a riscurilor, este de a aloca rentabilitatea si riscu de-a lungul acestor axe.
“Piramida riscurilor” particularitatea este aceea de a fi diversificabile. In mod
consecvant, riscul unui portofoliu de tranzactii este intotdeauna inferior sau cel mult
egal cu suma riscurilor tranzactiilor individuale.
Asa cum atesta regulile intuitive de divizare a riscurilor, concentratia de risc pe
o zona geografica, produce riscuri ce sunt reduse prin diversificarea angajamentelor in
zone geografice. Daca conjuncturile sunt opuse, efectele nefavorabile cresc in una,
cand ele tind sa se reduca in alta. Aceeasi observatie poate fi efectuata pentru riscurile
sectoriale diversificate in industrii diferite si ale caror conjuncturi nu evolueaza in
paralel.
Acestea sugereaza reprezentarea riscurilor prin“Piramida riscurilor”:
Diversificarea riscurilor este din ce in ce mai puternica atunci cand urcam de la
baza, nivelul tranzactiilor, catre varf, conducerea instantei sau a grupului. Riscurile
sunt mai mici in varf decat la baza si ele diminueaza in trecerea de la un “etaj” la
nivelul imediat superior din cauza diversificarii. Aceasta reducere a riscurilor prin
largirea perimetrului portofoliilor in “urcare” trebuie sa fie cuantificata. Altfel nu
putem sa apropiem pretul riscurilor la baza, pe fiecare decizie individuala, la riscul
Alocareariscurilor
Grupe
Entitati
Tranzacti
Consolidareariscurilor
consolidat si diversificat, singurul care trebuie, in ultima instanta, sa fie acoperit din
fondurile proprii.
In varful piramidei, obiectivele de performata, limitele de risc si alocarile
globale de resurse sunt decise. Baza peramidei este locul tranzactiilor individuale.
Fiecare fata a piramidei reprezinta o dimensiune a riscului.
Riscurile bancare nu pot fi evaluate eficace fara un sistem de informatii adaptat.
Pe baza informatiilor financiare proprii, fiecare banca poate obtine o radiografie a
performantelor sau non-performantelor. In acest demers, castigurile si riscurile
trebuiesc simultan balansate asa cum se procedeaza in sistemul de analiza Du Pont:
Performanta globala
Risc ROE (Volatilitarea castigurilor)
ROA Leverage Multiplier
Randament Marja Total active Capital propriu Active profitului
Venituri Total active Profit net Total venituri
ROE – rata rentabilitatii financiare (Return on Investiment)
ROA – rata rentabilitatii economice (Return on Assets)
Leverage Multiplier – levierul
In Romania se observa in ultima perioada un interes crescut al bancilor
comerciale pentru evaluarea proprieipozitii pe piata in raport cu grupul concurentei
prin contractarea unor astfel de analize si folosirea lor in fundamentarea strategiei de
dezvoltare.
CAPITOLUL 2 - RISCUL DE INSOLVABILITATE
Riscul de insolvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente
pentru absorbtia pierderilor eventuale. In schimb, riscul de credit arata riscul
degradarii solvabilitatii contrapartidelor, nu a institutiei imprumutatoare
Acest risc rezulta pe de o parte din suma totala a fondurilor proprii disponibile
si pe de alta parte din riscurile ce se produc (de credit, de piata, de rata, de schimb
etc.).
Reglementarea prudentiala fixeaza praguri minime pentru fondurile proprii in
functie de riscurile la care institutiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale
riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvarii «obiective» a fondurilor
proprii la riscurile realmente posibile.
Sumele de fonduri proprii definite in functie de masurarea riscurilor sunt
numite fonduri proprii «economice». Dificultatile de evaluare a fondurilor proprii
economice, «adecvate» la riscuri, sunt metodologice si practice. Aceasta evaluare
necesita evaluarea ce probabilitate a pierderilor «posibile» si a nivelului de protectie
ca fondurile proprii sa faca fata acestor pierderi.
2.1. FONDURILE PROPRII SI MASURAREA LOR
Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare pentru a face fata
riscurilor masurate cat mai obiective posibil si nu forfetar.
Prin definitie, fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu o
probabilitate fixata in avans. Ele sunt estimate plecand de la masurari obiective, si nu
forfetare, a riscurilor.
Probabilitatea ca pierderile sa depaseasca fondurile proprii economice este
pragul de toleranta. Pragul de toleranta nu este altceva decat probabilitatea de
„default” a institutiei fiind o masura directa a riscului sau de solvabilitate. Alegerea
pragului de toleranta este critica. Din punct de vedere subiectiv, el reprezinta
aversiunea fata de risc. Ideal este de a fixa pragul de toleranta la o valoare egala cu
rata de „default” statistica corespunzatoare la rating-ul dorit.
Fondurile proprii economice sunt definite plecandu-se de la pierderile care
trebuie absorbite. Trebuie acoperite pierderi medii si pierderi «neasteptate» care apar
in cazul unor evolutii adverse.
In mod natural, este imposibil de acoperit toate pierderile viitoare. Pentru
definirea fondurilor proprii economice, este comod de divizat pierderile viitoare
posibile in trei categorii:
Pierderea «medie» sau «speranta de pierdere», in sens static (sau
pierderea «sperata») se aplica la riscul de credit. Reprezinta pircerea statistica
medie, cu atat mai probabila cu cat numarul operatiunilor este mai ridicat. Depinde
de mai multi parametrii: probabilitati medii de „défaut” a clientilor, volumul
expunerilor la risc, rata de recuperare in caz de „défaut”. Daca rata de „défaut”
medie pentru aranjamente expuse la risc de 1000, este de 1%, pierderea medie este
1% x 1000 = 10. Aceasta pierdere medie este constituirea provizioanelor.
Pierderile medii reprezinta deci provizioane economice.
Pierderea «neasteptata» sau «maximala» este o pierdere suplimentara
definita printr-un prag de incredere sau prag de toleranta. Este vorba de o borna
superioara a pierderilor ce nu poate fi depistata decat intr-un numar mic de cazuri.
Intervalele de incredere sunt simplu de definit in cazul distributiilor normale, dar
mai delicat de estimat in cazul distributiilor reale.
Pierderea «anormala» sau «exceptionala» este pierderea ce depaseste
pierderea maxima. Pierderile cu adevarat exceptionale sunt prin definitie foarte
rare, dar ele pot fi importante. Este vorba de un risc serios. Probabilitatea de
aparitie este aproape nula. Dar daca un astfel de accident intervine el poate fi fatal.
Este vorba de problema clasica a «riscului de ruinare». Cum luam in considerare
aceste riscuri? Cu ajutorul scenariilor «catastrofa» ce dau o idee a acestor riscuri.
Aceste pirderi exceptionale sunt insa dificil de considerat intr-o maniera obiectiva
intrucat fiecare poate defini propriul sau scenariu extrem.
In practica, fondurile proprii economice se exprima sub forma unui multiplu al
volatilitatii pierderilor posibile. Acest multiplu era simplu de determinat in
probabilitate a pierderilor posibile era o lege simpla, precum o lege normala (fig.2).
riscul de credit riscul de piata
Fig.2. Distributia pierderilor
Daca pentru riscul de credit, pierderile pentru cazul «slabiciunii» clientilor
urmeaza o lege nesimetrica, mai alungita spre dreapta, pentru riscul de piata, in
schimb, o distributie apropiata de legea normala este acceptabila.
Masurarea fondurilor, proprii economice rezulta direct din distributia pierderilor
posibile.
Apoi fondurile proprii economice se exprima sub forma unui multiplu al
volatilitatii pierderilor:
FPE = K x Volatilitate (pierderi)
Multiplul k masoara fondurile proprii necesare pentru o unitate de volatilitate,
adica pentru o unitate de risc. Pe de alta parte, k fixeaza riscul de solvabilitate al
institutiei. Principala problema este ca distributiile pierderilor reale sunt foarte delicat
de estimat. In schimb demersul este clasic cu legi de distributii simple. Ele permit sa
se arate care sunt criteriile care intervin in alegerea multiplului. Din nefericire intervin
si dificultati legate de cazuri particulare.
Intr-adevar relatia intre rata de „défaut” anuala si volatilitatea anuala a
pierderilor nu este liniara. La fel, variatiile ratelor de „défaut” nu sunt nicidecum
proportionale cu cele ale rating-urilor.
Pentru a se trece de la clasa de rating la alta trebuie sa se obtina castiguri la rata
de „défaut” din ce in ce mai mari. Tipurile de rate de „défaut” anuale sunt,
aproximativ, cuprinse intre 0,02% si mai putin de 0,1% pentru categoria investitie si
intre 0,2% si 8% pentru investitii speculative. Trecerea de la «speculativ» la clasa
«investitii» presupune deci un castig considerabil la rata de défaut. Legea care leaga
ratele de „défaut” de rating-uri are o alura «exponentiala». Acest fenomen este
general. Valorile ratelor de „défaut” asociate la rating-uri pot varia de la un an la altul,
dar forma «initiala» a relatiei se mentine.
Rating Rata de „défaut” anualaAaaAaABaaBaB
0,02%0,04%0,08%0,20%1,80%8,30%
Consecinta este urmatoarea. Cunoscand multiplul k scade destul de rapid rata de
„défaut” anuala. Dar pentru avansarea pe scara rating-urilor, trebuie redusa rata de
„défaut” mai mult decat proportional. In consecinta, cresterea fondurilor proprii
necesare pentru a urca o «treapta» pe scara ratings este de asemenea mai mult decat
proportionala cu rata de „défaut” a bancii.
Fondurile proprii economice trebuie teoretic sa acopere riscurile de pierderi
pana la orizontul expunerilor: cel al aranjamentelor existente pentru riscul de credit si
tine cont de profilele temporale ale expunerilor, cel necesar pentru lichidarea
pozitiilor pentru riscul de piata.
2.1.1.Fondurile proprii economice si efectele portofoliilor
Suma riscurilor unor operatiuni individuale la un portofoliu nu este identica cu
riscul total al portofoliului, care este inferior. Aceasta reducere a riscului tine de
efectele diversificarii cand operatiunile sunt consolidate. Aceasta regula se aplica la
riscuri masurate prin scaderi maximale a rezultatelor la un prag de toleranta dat.
Suma consumarilor fondurilor proprii pe operatiune supraestimeaza riscul global
caci ele omit efectul acestei diversificari. Intreaga supraestimare conduce la un
excedent de fonduri proprii. Ori fondurile proprii constituie sursa rara care
conditioneaza dezvoltarea activitatilor. Eliminarea supraestimarilor justifica un efort
al preciziei pentru a tine seama de efectele diversificarii riscurilor.
Aceste observatii se extind la sumele riscurilor pe tipuri sau segmente de
activitate.
Fondurile proprii economice masoara riscul, si ele trebuie masurate la toate
nivelele, global, pe centre de responsabilitate, pe clienti, pe produse, pentru a fi
utilizabile.
2.2. INDICATORI DE MASURARE A PERFORMANTELOR
FINANCIAR-BANCARE
Activitatea financiar-bancară se reduce în ultimă instanţă la gestionarea activelor şi
pasivelor.
În activităţile pe care le desfăşoară, băncile nu utilizează propriul capital. Funcţia
acestuia este de a asigura solvabilitatea băncii iar mărimea lui trebuie să acopere
eventualele pierderi rezultate din operaţiunile bancare.
Analiza performanţelor financiare se realizează cu ajutorul a şase indicatori
fundamentali şi utilizează ca sursă de date bilanţul contabil şi contul de profit şi
pierderi:
Marja netă din dobânzi - se calculează ca raport între venitul net din dobânzi şi
activele valorificate la un moment dat(1.1):
unde: di- reprezintă dobânzi încasate;
dp- reprezintă dobânzi plătite;
Av- reprezintă activele valorificate calculate ca diferenţă între
activele totale şi activele nevalorificate.
Rata profitului – reprezintă raportul dintre profitul net şi venituri totale
unde: - profitul net este diferenţa dintre veniturile totale şi
cheltuielile totale;
- venitul total este sumă de dobânzi încasate plus comisioane
încasate plus alte venituri încasate în perioada de calcul;
- cheltulielile totale sunt sumă de dobânzi plătite plus comisioane plătite plus
alte cheltuieli plus cheltuieli administrative.
Rata de rentabilitate a activelor - se calculează ca raport între total venituri
realizate şi total active în perioada de calcul. Este un indicator care depinde de
rata dobânzilor şi structura activelor bancare.
unde : At - activele totale se calculează ca suma creditelor acordate pe termen
mediu şi lung plus rata rezervelor minime obligatorii constituite la
banca centrală plus disponibilităţi valutare plus participări la capitalul
altor societăţi plus active nevalorificate plus plasamente la alte bănci
comerciale.
Rata de rentabilitate economică – se calculează ca raport dintre profitul net şi
active totale. Este cel mai bun indicator de măsurare a performanţelor bancare
deoarece profitul net al băncii este văzut prin prisma gradului de valorificare al
activelor bancare.
Efectul de pârghie – se calculează ca raport între active totale şi capital. Este
invers proporţional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât
ponderea capitalului este mai mare cu atât efectul de pârghie este mai mic şi
riscul este mai mic.
Rata rentabilităţii capitalului – se calculează ca raport între profitul net şi
capital. Indicatorul arată rentabilitatea investiţiei pe care au realizat-o acţionarii
băncii.
Înregistrările sunt trecute în bilanţul contabil ca angajamente în cadrul bilanţului,
iar conturile sunt denumite conturi bilanţiere.
2.3. INDICATORI FINANCIARI DE MASURARE A
PERFORMANTELOR FINANCIAR- BANCARE AJUSTATI
CU FACTORII DE RISC
La nivelul unei societăţi bancare, toate instrumentele financiare sunt organizate
sub formă de portofolii de active financiare, în raport cu natura instrumentelor care
intră în componenţa acestor portofolii. Astfel, o bancă dispune de portofolii de titluri,
de credite, valute sau poziţie valutară, etc. Gestionarea fiecărui portofoliu trebuie să se
realizeze în funcţie de specificul instrumentelor care alătuiesc acel portofoliu, iar la
nivelul fiecărui portofoliu trebuie să se calculeze indicatori specifici de măsurarea a
riscurilor.
În ciuda acestor limitări, specialiştii au încercat să stabilească reguli generale de
management pentru un portofoliu de active financiare prin prisma maximizării
profiturilor şi minimizării riscurilor. Pentru început, s-au stabilit principiile care
trebuie să guverneze activitatea de gestionare a unui portofoliu şi anume: optimizarea
portofoliului astfel încât obiectivul final să fie maximizarea profitului la orice nivel al
riscurilor, sau minimizarea riscului la orice nivel al profitului. Atingerea acestui
obiectiv se poate realiza prin modificarea ponderilor activelor care alcătuiesc
portofoliul.
Raţionamentul este următorul: tranzacţiile realizate cu un activ din portofoliu
generează o anumită combinaţie între risc şi randament; anumite combinaţii sunt
eliminate, fiind dominate de alte combinaţii care oferă un randament mai ridicat la
acelaşi risc sau un risc mai scăzut la acelaşi randament. În consecinţă, un portofoliu
de active individuale va domina întotdeauna activele individuale datorită
diversificării. Acestea sunt denumite portofolii eficiente. Modificând ponderea
diferitelor active în cadrul unui portofoliu se obţine o optimizare a acestuia, iar
valoarea portofoliului se deplasează de-a lungul unei curbe numită frontieră eficientă
(Figura 3).
Figura 3. Construirea frontierei eficiente pentru un portofoliu de active
Optimizarea portofoliului se poate realiza în două moduri:
- Maximizarea profitului la un anumit nivel al riscului;
- Minimizarea volatilităţii la un anumit nivel al profitului.
Prin optimizare se stabileşte ponderea pe care trebuie să o deţină fiecare activ în
cadrul portofoliului şi nivelul volatilităţii.
Performantele sunt in mod traditional masurate plecand de la date contabile,
marje, PNB, indicii marjelor la fonduri proprii, pentru riscuri comerciale, castiguri si
pierderi in valoarea de piata pentru operatiunilede piata.
Cele trei functii principale ale unui sistem de performanta ajustate prin riscuri
sunt deci:
compararea performantelor si riscurilor intre activitati si
obiective;
ajutorul la decizia de a face angajamente noi la baza cuplului
risc-rentabilitate si facturarea clientilor in functie de riscuri;
alocarea resurselor pe tipuri, cntre de responsabilitate,
activitati sau produse si in cadrul portofoliilor particulare pe baza indiciilor
rentabilitate/risc.
Metoda masurarii performantelor pe baza indicilor rantabiliate/risc are ca baza
de calcul fondurile proprii economice.
Masurarile clasice ale performantelor neajustate cu riscurile sunt de tipul
responsabilitatii fondurilor proprii: «Return On Equity» (ROE) sau a
responsabilitatilor capitalurilor angajate: «Return On Assets» (ROA).
Cele doua variante de baza ale indicilor rentabilitate/risc sunt cunoscute sub
numele de RORAC si RAROC.
Rata de rentabilitate a capitalului ajustată cu riscul RORAC sau «Return On
Risk Adjusted Capital» este o rentabilitate calculata pe baza fondurilor proprii ajustate
pentru riscurile considerate.
Rata rentabilităţii ajustate a capitalului cu riscul RAROC sau «Risk Adjusted
Return On Capital» consta in modularea marjelor, mai curand a capitalului pentru
corectarea rentabilitatii cerute in functie de risc fara modularea capitalului de
referinta. De exemplu, corectarea unei marje a provizioanelor pentru pierderile medii
este o ajustare de tip «RAROC». Raportarea marjelor la fondurile proprii economice
este o ajustare de tip «RORAC».
Rezultat – Provizioane EconomiceRAROC = --------------------------------------------------- Fonduri Proprii economice
Rezultatele sunt corectate cu «pierderile medii». Fondurile proprii reprezinta
pierderile «neasteptate», sau pirderile maximale la un prag de incredere dat.
RAROC masoara performantele corectate cu riscurile. Este vorba de un
indicator comparabil de la o operatiune sau de la o activitate la alta.
Odata cunoscute tehnicile masurarii fondurilor proprii economice si RAROC,
ramane de examinat aplicatiile lor la gestiunea riscurilor. Sistemele fondurilor proprii
economice si ale performantelor ajustate cu riscurile au mai multe functii:
- alocarea fondurilor proprii pe centre de decizie, clienti, produse si determinarea
consumarii fondurilor proprii globale la portofoliile de operatiuni corespondente si la
portofoliul global;
- masurarea performantei si compararea dupa centre de decizie, produse, clienti sau
operatiuni;
- luarea deciziei de angajament si in particular, de facturare in functie de riscuri;
- alegerea dotarilor cu fonduri proprii pe centre de responsabilitate, piete sau produse,
si masurarile consumatiilorde fonduri proprii la aceste nivele;
- gestiunea portofoliilor de operatii in special pentru optimizarea ratei
rentabilitate/risc a acestor portofolii.
2.4. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA
BANCII
Reglementarea prudentiala a solvabilitatii bancii se refera la adecvarea fondurilor
proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentand ultimul garant al
solvabilitatii in fata ansamblului riscurilor. Daca fondurilor nu sunt adaptate la nivelul
riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici
masurarile performantelor, nu sunt bine stapanite.
Obiectivul reglementarii bancare este promovarea stabilitatii si a sigurantei
sistemului financiar-bancar prin intermediul normelor prudentiale (nationale si
internationale) si prin masuri de supraveghere in scopul reducerii riscurilor.
Reglementarile nationale urmaresc trei obiective: protectia depunatorilor,
siguranta sistemelor de plati si compensari, prevenirea riscului sistemic.
Reglementarile internationale vizeaza prevenirea riscului sistemic global si
armonizarea concurentei pe piata bancara.
Noul acord de la Basel3
Conceperea noului acord (Basel II), tine seama de autodisciplina bancilor si de
capacitatea lor de a gestiona riscurile in timp real. Noul acord se va ancora pe trei
piloni:
- pilonul 1 este capitalul minim – obiectivul este de a corela cat mai bine
capitalul bancar cu riscurile asumate
- pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere – obiectivul retinut
consta in interventia cand nivelul de capiltal cerut nu acopera in mod
suficient riscul asumat
- pilonul 3 vizeaza disciplina de piata – obiectivul consta in reducerea
asimetriilor existente pe piata.
Basel II se adreseaza in primul rand bancilor active pe plan international:
holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum si tuturor activitatilor financiare
(cartile de credit, leasing-ul, gestionarea portofoliilor, activitatile de consiliere, etc)
reglementate pana acum sau nu de primul acord.
In comparatie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovatii care privesc:
- incurajarea bancilor de a-si utiliza propriile modele interne de evaluare a
riscului;
- introducerea disciplinei de piata ca factor de apreciere al expunerilor;
- sensibilitate la marile riscuri;
3 Dardac, N. (coord): Tehnici bancare – note de curs, ASE, Buc. 2004
- promovarea sigurantei si stabilitatii sistemului financiar international prin
mentinerea unui capital reglementar in sistem;
- dezvoltarea unei concurente bancare echitabile;
- abordarea globala a riscurilor;
- dezvoltarea unor metode care sa cuantifice cat mai corect riscul asumat de
fiecare institutie bancara in parte;
- cei trei piloni pe care se sprijina acordul formeaza un ansamblu indisociabil.
In functie de aria de competenta, fiecare autoritate de reglementare va controla
existenta si fiabilitatea metodelor interne de monitarizare a riscurilor asa incat
capitalul sa fie mentinut la un nivel acceptabil in raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, asa cum se regasesc in acest acord sunt
urmatoarele:
- fiecare banca trebuiesa dispuna de o metodologie clara si avizata de
determinare a capitalului cerut de noul acord in legatura cu profilul de risc
asumat;
- autoritatile de supraveghere vor trebui sa vegheze asupra calitatii modelelor
destinate evaluarii capitalului minim de catre fiecare banca;
- bancilor le este recomandat sa aiba in vedere un surplus de capital pentru
activitatile a caror dependenta de ciclul economic este marcanta;
- bancile centrale trebuie sa controleze in permanenta nivelul minim de
capital.
Legislatia bancara din Romania prevede determinarea a doi indicatori de
solvabilitate care sa asigure respectarea normelor privind adecvarea fondurilor proprii
la nivelul bancilor comerciale:
- capitaluri proprii/Expunere neta > 8%
- fonduri proprii/Expunere neta > 12%
Fondurile proprii ale bancilor sunt alcatuite din: capital propriu, capital
suplimentar.
Capitalul suplimentar este luat in considerare la calculul fondurilor proprii
numai in conditiile unui nivel pozitiv al capitalului propriu si in proportie de cel mult
100% din acestea. Datoria subordonata se ia in calculul fondurilor proprii in proportie
de maxim 50% din capitalul propriu.
Expunerea neta este insumarea expunerilor nete ale elementelor bilantiere si
extrabilantiere. Expunerea neta bilantiera este suma ponderata a activelor la valoarea
neta cu gradul lor de risc de credit. Expunerea neta din elemente extrabilantiere este
suma ponderata a elementelor extrabilantiere convertite in echivalent credit.
Capitalul propriu se compune din:
capitalul social varsat;
prime legale de capital, varsate;
profitul raportat din exercitiile procedente;
profiul rezultatului curent;
fondul de rezerva constituit conform legii;
fondul imobilizarilor corporale;
fondul de dezvoltare.
Capitalul suplimentar se compune din:
rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii;
alte rezerve;
alte fonduri;
imprumuturi subordonate primite (datoria subordonata).
La calcularea fondurilor proprii se vor avea in vedere urmatoarele:
a) capitalul suplimentar va fi luat in calcul numai intr-o
proportie de cel mult 100% din nivelul capitalului propriu;
b) datoria subordonata va fi luata in calcul numai intr-o
proportie de maxim 50% din capitalul propriu si va trebui sa fie in
intregime varsata, sa aiba un termen de rambursare de cel putin 5 ani si
sa nu existe posibilitatea rambursarii anticipate a acesteia;
c) din totalul fondurilor proprii se vor deduce participatiile
bancii la alte societati bancare (sub forma participatiilor directe sau
imprumuturilor subordonate).
Comitetul de la Basel, cunoscut si sub numele de Comitetul Cooke, dupa
numele presedintelui sau, a instaurat o marime de 8% a indicelui de solvabilitate,
calculat ca raport intre fondurile proprii si activele totale ponderate. Aceasta regula se
aplica si in Romania: „societatile bancare sunt obligate sa asigure in permanenta un
nivel corespunzator de solvabilitate, determinat ca raport intre nivelul fondurilor
proprii si totalul activelor si elementelor din afara bilantului, ponderate in functie de
gradul lor de risc”. Raportul minim de solvabilitate este de minim 8%. Bancile nu pot
repartiza dividende daca inregistreaza un nivel de solvabilitate mai mic de 8%.
Activele ponderate in functie de risc reprezinta totalul activelor societatii
bancare, multiplicate cu o pondere de risc de credit specifica fiecarei categorii de
active. In categoria acestor avtive se include si pozitia valutara scurta. Activele se iau
in calcul la valoarea lor neta, respectiv dupa deducerea din valoarea acestora a
provizioanelor specifice de risc constituite.
Structura activelor si modul de ponderare a acestora in functie de risc sunt in
tabelul care urmeaza:
Criteriile de incadrare a elementelor de activ in categorii de risc de credit:
Grad de risc
Elemente luate in calcul
0%
Numerar si valori din aur, metale si pietre pretioaseElemente de activ constituind creante asupra sau garantate in mod expres, irevocabil si neconditionat de catre administratia publica centrala a statului roman sau BNRElemente de activ constituind creante asupra sau garantate in mod expres, sau garantate cu titluri emise de administratii centrale din tarile de categoria A sau Comunitatile Europene.Elemente de activ constituind creante asupra administratiilor centrale sau bancilor centrale din categoria B, exprimate si finantate in moneda debitorilorElemente de activ deduse din fondurile propriiCreante garantate de bancile din RomaniaCreante garantate expres, irevocabil si neconditionat de catre administratiile
20%
regionale sau locale din tarile din categoria ACreante garantate expres, irevocabil si neconditionat de catre bancile din tarle de categoria ACreante, cu scadenta de max 1 an ale bancilor din tarile de categoria BElemente in curs de incasare (cecuri si alte valori)Creante asupra caselor de compensatie aferente pietelor organizate
50%Credite acordate persoanelor fizice, garante cu ipoteci in favoarea bancii, de ranguri superioare ipotecilor instituite in favoarea altor creditori, asupra locuintelor ce sunt sau ce vor fi ocupate de debitor sau ce sunt date cu chirie de catre acestaVenituri de primit
100%
Creante asupra administratiilor centrale sau bancilor centrale din categoria B, cu exceptia celor exprimate in moneda nationala a debitoruluiCreante asupra administratiilor regionale sau locale din tarile din categoria BCreante cu scadenta mai mare de 1 an, asupra bancilor din tarile din categoria BCreante asupra sectorului nebancar din tarile din categoria A sau B sau din RomaniaImobilizari corporaleAlte active
Criterii de incadrare a elementelor extrabilantiere in categorii de risc
Grad de risc
Elemente extrabilantiere
100% Angajamente in favoarea altor banciAngajamente in favoarea clienteleiTitluri vandute cu posibilitate de rascumparare, pentru care optiunea de rascumparare a fost ferm exprimataAngajamente indoielniceAlte angajamente dateInstrumente financiare derivate
50% Cautiuni, avaluri si alte garantii date altor banciGarantii date pentru clientela Titluri vandute cu posibilitatea de rascumparare, pentru care optiunea de rascumparare nu a fost ferm exprimata
0% Titluri date in garantieLista tarilor din categoria A: Australia, Austria, Canada, Danemerca, Elvetia,
Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia,
Noua Zeelanda, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord,
Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia, Turcia.
Tari din categoria B: Toate tarile, cu exceptia celor de mai sus.
CAPITTOLUL 3 – LICHIDITATEA BANCARA SI
GESTIUNEA RISCULUI DE LICHIDITATE
Riscul de lichiditate4 are mai multe accepţiuni:
1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită
incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la ratele
de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil
(conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări
şi cele de plăţi (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-urilor unui grup
de active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative Bank).
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca urmare
a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor
comparativ cu nevoile de fonduri.
3.1. COMPONENTELE LICHIDITATII BANCARE
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, exprimând capacitatea
acestorade a se transforma rapid şi cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă
(numerar saudisponibil în contul curent).4 Dardac, N. (coord): Managementul sistemelor bancar – curs postuniversitar CD-ROM, ASE Bucureşti, Biblioteca virtuală. pag. 128-129;
Managementul lichidităţii bancare este una dintre cele mai importante activităţi
desfăşurate de băncile comerciale, ce are ca obiectiv principal asigurarea fondurilor
lichide corespunzătoare pentru acoperirea obligaţiilor financiare pe care le
înregistrează la un moment dat.
Prin crearea unei lichidităţi corespunzătoare, banca poate onora solicitările de
plăţi în toate situaţiile, chiar şi atunci când se confruntă cu retrageri masive de
depozite sau alte situaţii neprevăzute. Un exemplu edificator a fost situaţia Băncii
Comerciale Române, care, datorită unei lichidităţi corespunzătoare, a făcut faţă
retragerilor masive de depozite, la finele lunii mai 2000, după declanşarea crizei
Fondului Naţional de Investiţii.
Putem spune că, lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a activelor şi
pasivelor bancare care au grade diferite de lichiditate şi arată capacitatea unei bănci de
a-şi finanţa operaţiile curente. Atunci când există o probabilitate ca această capacitate
să fie pierdută, apare riscul de lichiditate.
În conformitate cu prevederile Normelor Băncii Naţionale a României
nr.1/2001 privind lichiditatea băncilor şi nr.1/2002 şi nr.7/2003 care le modifică şi
completează, pentru a putea supraveghea riscul de lichiditate, băncile trebuie să
determine permanent lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară.
3.1.1. Lichiditatea necesară
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de
scadenţă, a obligaţiunilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara
bilanţului5.
Benzile de scadenţă sunt aceleaşi ca şi la lichiditatea efectivă.
Obligaţiile bilanţiere cu scadenţă la vedere vor fi înscrise în prima bandă
descadenţă la o valoare ajustată, determinată prin deducerea din soldul curent aferent
fiecărei categorii de obligaţii a soldului mediu respectiv, calculat pentru o perioadă de
5 BNR – Normele 1/2002 privind lichiditatea băncilor, M.O. nr.113/2002, art 6 (3)
6 luni anterioare. În cazul în care valoarea ajustată obţinută din calcul este nulă sau
negativă, obligaţiile bilanţiere cu scadenţă la vedere nu vor fi luate în calcul la
determinarea lichidităţii necesare.
Având în vedere că lichiditatea necesară reprezintă numitorul raportului din
care rezultă indicatorul de lichiditate, lichiditatea efectivă fiind numărătorul, este
important ca valoarea ei să fie cât mai mică. De aceea pentru situaţiile în care o bancă
înregistrează deficit în constituirea de rezerve minime obligatorii în perioada de
observare anterioară datei de raportare a indicatorului de lichiditate, sau în luna
anterioară niveluri ale indicatorilor de solvabilitate sub limitele prevăzute de
reglementările Băncii Naţionale a României, aceasta va înscrie în banda 1 de
scadenţă, obligaţiile bilanţiere la vedere la valoarea contabilă, fără să beneficieze de
ajustarea favorabilă menţionată.
Această prevedere obligă aceste bănci ca prin creşterea lichidităţii activelor să-
şi constituie surse pentru acoperirea necesarului de resurse şi a creşte nivelul
indicatorului de solvabilitate. Aceste lucruri se pot realiza de exemplu, prin scăderea
ponderii creditelor şi creşterea disponibilităţilor.
Celelalte obligaţii bilanţiere se repartizează pe scadenţe, în funcţie de durata
rămasă de scurs, la valoarea contabilă.
Angajamentele irevocabile şi necondiţionate date în favoarea terţilor se
diminuează cu depozitele colaterale, şi se ajustează cu un coeficient reprezentând
ponderea angajamentelor a căror executare a fost solicitată băncii într-o perioadă
anterioară de 6 luni faţă de totalul angajamentelor de această natură, date de bancă.
3.2. GESTIUNEA RISCULUI DE LICHIDITATE
Aşa cum am menţionat, riscul de lichiditate apare atunci când banca nu-şi mai
poate finanţa operaţiunile curente, de fapt este incapabilă să-şi onoreze obligaţiile de
plăţi curente.
De altfel una din condiţiile ca o bancă să fie considerată în faliment este ca
aceasta să nu onoreze integral o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de cel puţin 7 zile
bancare lucrătoare de la scadenţă.6
În multe cazuri, bănci care raportaseră profituri au intrat în incapacitate de plată
deoarece, în special în perioada de tranziţie, o perioadă a dobânzilor mari, costurile de
oportunitate generate de deţinerea de numerar şi disponibilităţi sunt ridicate. Băncile
pot pierde multe oportunităţi de plasament care le-ar aduce venituri, de aceea sunt
tentate să menţină un volum mic de astfel de active lichide.
Principalele surse de lichiditate ale unei bănci sunt:
- numerar (monedă efectivă);
- disponibilităţi şi depozite la banca centrală;
- disponibilităţi şi depozite la băncile corespondente;
- portofoliu de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri negociabile;
- dobânzi şi rate scadente la creditele acordate;
- împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;
- depozite atrase de la populaţie;
- împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase de pe piaţa
interbancară);
- împrumuturi de la banca centrală (inclusiv credite de refinanţare).
Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:
- constituirea rezervelor minime obligatorii la banca centrală;
- eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor;
- acoperirea eventualelor cereri ale clienţilor de retragere de fonduri;
- efectuarea decontărilor interbancare;
6 *** OUG nr. 138/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, articolul 2.a)
- efectuarea de operaţiuni prin băncile corespondente.
O bună gestiune a riscului de lichiditate presupune gestionarea poziţiei
monetare a băncii şi urmărirea indicatorilor de lichiditate.
3.2.1. Consideraţii privind rezervele minime obligatorii
Datorită nivelului ridicat al ratei acesteia putem spune că principala preocupare
a unei bănci comerciale în ceea ce priveşte gestionarea poziţiei sale monetare o
reprezintă încadrarea în nivelul minim planificat al rezervei obligatorii.
Ultima reglementare în domeniu o reprezintă Regulamentul B.N.R. nr.6/2002
care stabileşte baza de calcul şi nivelul acesteia, perioada de observare şi perioada de
aplicare pentru constituirea rezervei minime obligatorii.
Nivelul efectiv al rezervei minime obligatorii trebuie să fie egal cu cel prevăzut,
nefăcându-se compensări între depăşirea şi neîndeplinirea rezervelor în lei şi în
valută.
Menţionăm că aceste rezerve care au început să se constituie din anul 1992, au
stârnit controverse pentru că rata lor a fluctuat atingând 30 % pentru lei, în decembrie
1999 şi până în iunie 2001, Banca Naţională ducând o politică monetaristă de
reducere a inflaţiei prin diminuarea masei monetare şi în special a creditului din
economie.
Incepand cu perioada de observare 24 februarie-23 martie 2005, la cerinta
Bancii Nationale a Romaniei7, ratele rezervelor minime obligatorii sunt urmatoarele:
- 18% pentru mijloacele banesti in moneda nationala cu scadenta mai mica de 2
ani de la finele perioadei de observare, pentru sumele in tranzit in moneda
nationala si pentru mijloacele banesti in moneda nationala cu scadenta
reziduala mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare, care prevad
clauze contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate;
7 BNR - Regulament nr. 6 din 24 iulie 2002, privind regimul rezervelor minime obligatorii (M.O.
nr.566 din 1 august 2002) modificat prin Circulara nr.6/2006;
- 0% pentru mijloacele banesti in moneda nationala cu scadenta reziduala mai
mare de 2 ani de la finele perioadei de observare si care nu prevad clauze
contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate, precum si
pentru imprumuturile nerambursabile in moneda nationala;
- 30% pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta mai mica de 2 ani de la
finele perioadei de observare, pentru sumele in tranzit in valuta si pentru
mijloacele banesti in valuta cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani de la finele
perioadei de observare, care prevad clauze contractuale referitoare la
rambursari, retrageri, transferari anticipate;
- 0% pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani
de la finele perioadei de observare si care nu prevad clauze contractuale
referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate, atrase pana la data de
23 februarie 2005 inclusiv, precum si pentru imprumuturile nerambursabile in
valuta;
- 30% pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta reziduala mai mare de 2
ani de la finele perioadei de observare, care nu prevad clauze contractuale
referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate, atrase incepand cu
data de 24 februarie 2005 inclusiv, indiferent de data angajarii si/sau
contractarii.
Cu cât rata RMO este mai mare, cu atât mai mult băncile trebuie să mărească
rata dobânzii la creditele acordate pentru a recupera diferenţă de dobândă între cea
plătită deponenţilor şi cea încasată de la Banca Naţională.
De exemplu la o rată a RMO pentru lei de 18 % cât este în prezent, dacă nivelul
ratei dobânzii plătită deponenţilor este de 16 % iar rata dobânzii încasată pentru RMO
în lei este în prezent de 6 %, rezultă că diferenţă de 82 % din depozitul atras trebuie
plasat cu cel puţin 18,20 %.
18,20 % = [(16 % ― 18 % x 6 %) : 82 %]
Rezultă că 2,2 % din ecartul în procente, între dobânda activă şi cea pasivă este
datorat constituirii de rezerve minime obligatorii, ceea ce înseamnă circa 20 % dintr-
un ecart de 11 %.
Optimul nivelului RMO este ca să permită creşterea economică până la nivelul
la care această creştere să nu aibă caracter inflaţionist, ceea ce înseamnă utilizarea
eficientă şi permanentă a resurselor umane, materiale şi băneşti ale societăţii.
3.2.2. Indicatori ai lichidităţii bancare
La nivelul unei societăţi bancare se calculează şi se analizează o serie de
indicatori ai lichidităţii în vederea gestionării eventualelor crize de lichiditate şi a
evitării intrării în incapacitate de plată.
Principalii indicatori pe care îi calculează departamentul de trezorerie şi cel de
management al riscurilor într-o societate bancară, sunt după cum urmează:
a) lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de
a se transforma pe termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plăţi
exigibile. Se calculează ca un raport între active lichide (disponibilităţi băneşti
inclusiv la B.N.R., depozitele la alte bănci, titlurile de stat, alte active) şi datorii
curente (resurse atrase la vedere). Nivelul optim al acestui indicator este 2 - 2,5;
b) lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor
patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent la B.N.R., plasamente pe termen
scurt) de a face faţă datoriilor pe termen scurt (disponibilităţile la vedere ale clienţilor
şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci). Nivelul optim al acestui indicator
este 20 %;
c) lichiditatea în funcţie de depozite la vedere, care exprimă capacitatea băncii de a
acoperi din activele lichide pasivele cu gradul cel mai ridicat de volatilitate (depozite
la vedere). Se calculează ca un raport între volumul total al activelor lichide şi cel al
depozitelor la vedere. Valoarea optimă a indicatorului este de 15 %, dar variază în
funcţie de dezvoltarea pieţelor financiare;
d) lichiditatea în funcţie de total depozite, care exprimă posibilitatea elementelor
patrimoniale de active lichide de a se transforma rapid şi cu cheltuieli minime în
lichidităţi pentru a putea face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor. Se
calculează ca un raport între volumul total al activelor lichide şi cel al totalului
depozitelor (inclusive cele atrase de pe piaţa interbancară);
e) ponderea depozitelor la vedere în total depozite, care exprimă expunerea băncii în
funcţie de depozitele la vedere şi total depozite şi arată tendinţa de evoluţie a
depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilităţilor la vedere cu influenţă
asupra stabilităţii resurselor şi nivelului costurilor;
f) lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi, care exprimă posibilitatea
activelor lichide de a se transforma rapid şi cu cheltuieli minime în lichidităţi pentru a
putea face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor şi împrumuturilor atrase. Se
calculează ca un raport între volumul activelor lichide şi cel al depozitelor şi
împrumuturilor atrase (inclusiv de la B.N.R.);
g) lichiditatea în funcţie de active, care reflectă gradul de lichiditate al activului
bilanţier, respectiv ponderea activelor lichide în totalul activelor bilanţiere;
h) ponderea creditelor acordate în totalul resurselor atrase, care arată gradul în care
depozitele şi împrumuturile atrase sunt plasate în credite, acestea transformându-se în
lichidităţi la scadenţă;
i) poziţia lichidităţii, care se determină ca diferenţă între volumul activelor lichide şi
al pasivelor volatile. Dacă poziţia lichidităţii este pozitivă, excedentul de lichiditate
peste limita admisibilă se plasează pe termen scurt în depozite pe piaţa interbancară;
j) indicele de lichiditate, care reprezintă raportul dintre suma pasivelor şi suma
activelor, ambele ponderate cu numărul mediu de zile (ani) sau cu numărul curent al
grupei de scadenţe respective. Dacă indicele de lichiditate este: 0 egal sau apropiat de
1, înseamnă că banca nu face practice transformare de scadenţe; 0 subunitar,
înseamnă că banca face transformare de pasive pe termen scurt în active pe termen
lung, situaţie avantajoasă în condiţiile curbei crescătoare a dobânzilor; 0 supraunitar,
înseamnă că banca face transformare din pasive pe termen lung în active pe termen
scurt. În acest caz nu există practic risc de lichiditate căci activele îşi ating scadenţa
(devin lichide) înaintea surselor care le-au finanţat;
k) rata lichidităţii, care reflectă evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de piaţa
monetară. Aceasta se calculează periodic funcţie de scadenţa operaţiunilor de
împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente
în aceeaşi perioadă. Rata lichidităţii poate fi: o supraunitară, deci creşte gradul de
îndatorare şi lichiditatea este în scădere, creşte dependenţa faţă de piaţa monetară şi
scade capacitatea de a împrumuta în caz de urgenţă; o egală cu 1, deci situaţia rămâne
aceeaşi; o subunitară, deci scade gradul de îndatorare şi lichiditatea este în creştere,
scade dependenţa faţă de piaţa monetară şi creşte capacitatea de a se împrumuta în caz
de urgenţă;
l) indicatorul de lichiditate, care reprezintă un instrument prin care Banca Naţională a
României supraveghează riscul de lichiditate8. Limita minimă a indicatorului de
lichiditate este 1 şi se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea
necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. În cazul înregistrării unui excedent de
lichiditate în oricare dintre benzile de scadenţă cu excepţia ultimei benzi, acesta se va
adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent benzii de scadenţă următoare
CAPITOLUL 4. PROFITABILITATEA ŞI
GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBÂNZII8 BNR – Normele 1/2001 privind lichiditatea băncilor, M.O. nr.201/2001, Secţiunea 1
4.1. PROFITUL UNEI SOCIETĂŢI BANCARE
Profitul este, în final, scopul esenţial al acţionarilor unei bănci iar obiectivul
este creşterea valorii băncii prin prevenirea şi diminuarea riscurilor precum şi întărirea
şi creşterea poziţiei băncii pe piaţă.
Profitul bancar reprezintă diferenţa dintre veniturile din dobânzi, comisioane,
speze (încasate sau de încasat) şi cheltuielile efectuate cu dobânzile, comisioanele şi
taxele plătite, precum şi cele cu funcţionarea băncii. Profitul bancar poate fi brut sau
net după deducerea impozitului pe profit. Profitul brut reflectă eficienţa activităţii
bancare sintetizând influenţele tuturor factorilor care acţionează direct sau indirect
asupra veniturilor şi cheltuielilor.
Principalele venituri şi cheltuieli ale unei bănci sunt veniturile din dobânzile
încasate sau de încasat şi cheltuielile cu dobânzile plătite.
Diferenţa dintre acestea reprezintă venitul net din dobânzi. Ea exprimă
capacitatea băncii de a-şi acoperi cheltuielile cu dobânzile, de a asigura susţinerea
sarcinii bancare (diferenţa dintre alte cheltuieli bancare şi alte venituri bancare)
precum şi de a obţine un profit în concordanţă cu obiectivele strategice ale băncii.
Venitul net din dobânzi depinde foarte mult de diferenţa dintre rata medie a dobânzii
active şi rata medie a dobânzii pasive. Această diferenţă reprezintă spreadul.
Un alt aspect al profitabilităţii este modul în care sunt structurate veniturile. Cu
cât se vor obţine mai multe venituri din servicii, riscurile aferente activităţii bancare
vor fi mai mici sau mai uşor de prevenit, nemaifiind nevoie nici de cheltuieli cu
resursele suplimentare atrase.
De exemplu la băncile americane, în perioada 1990 - 1997 ponderea veniturilor
din dobânzi în total venituri a scăzut de la 85,2 % la 76,1 %, crescând ponderea
veniturilor din servicii şi alte activităţi de la 14,8 % la 23,9 %.9
9 Basno, C. (coord.): Produse, costuri şi performanţe bancare, ASE Buc, curs electronic, pag. 64
Spre comparaţie, structura veniturilor la Banca Comercială Română în anul
2001 era 84 % venituri din dobânzi şi 16 % venituri din servicii şi alte activităţi, iar în
2003, 75 % venituri din dobânzi şi 25 % venituri din servicii şi alte activităţi.
4.2. RISCUL RATEI DOBÂNZII
Modificările ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în
profitabilitateaunei bănci şi în valoarea de piaţă a capitalului său.
Fiecare bancă îşi calculează o rată activă de bază a dobânzii care trebuie să
asigure venitul net din dobânzi de care are nevoie banca pentru a fi profitabilă în
măsura în care au stabilit acţionarii săi.
La stabilirea acestei rate se iau în considerare următorii factori10:
a) nivelul ratei dobânzii de pe piaţa monetară care constituie pentru bănci costul
dobânzii aferent resurselor pe care acestea le achiziţionează pentru a depăşi probleme
de lichiditate;
b) nivelul prognozat al inflaţiei deoarece există o relaţie direct proporţională între
nivelul inflaţiei şi al ratei dobânzii. Este important ca ratele dobânzilor atât activă cât
şi pasivă să fie real pozitive pentru ca banca să-şi protejeze capitalul propriu
împotriva eroziunii generate de inflaţie şi pentru protecţia deponenţilor care altfel fie
nu ar mai fi motivaţi să economisească, fie ar alege surse alternative de plasament.
c) politica monetară practicată de Banca Naţională care prin instrumentele utilizate
vizează reducerea lichidităţilor din economie şi a inflaţiei.
d) costurile de achiziţie a resurselor care cuprind atât costurile cu dobânda pe care o
bancă o bonifică, cât şi alte costuri, cum ar fi cele de operare, de asigurare a resursei,
de promovare. Costurile de achiziţie sunt specifice fiecărei categorii de resurse,
constituind un reper în funcţie de care fiecare bancă îşi restructurează pasivele;
e) rata de rentabilitate a capitalului propriu care constituie obiectivul fundamental al
managementului din fiecare bancă responsabil în faţa acţionarilor. La stabilirea
10 Stoica, Maricica: Management bancar, curs electronic, ASE, Buc., pag. 96 - 97
nivelului de rentabilitate trebuie avute în vedere rata inflaţiei prognozate şi rata
dobânzii la depozitele la termen practicate în sistemul bancar, pentru ca dividendele
distribuite să fie mai mari decât eventuala dobândă la termen, iar rata dividendelor
mai mare decât inflaţia.
Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situaţiei patrimoniale a
băncii, sub influenţa unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă. De
asemenea, putem considera riscul ratei dobânzii ca exprimând sensibilitatea
rezultatelor financiare la variaţia nivelului ratelor dobânzii.
Apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influenţa unor factori
endogeni (importanţi pentru gestionarea riscului, acţiunea asupra lor generând
minimizarea expunerii la risc) şi a unor factori exogeni (determinaţi de evoluţia
condiţiilor economice generale).
Exemple de factori endogeni care determină apariţia riscului ratei dobânzii
sunt:
- strategia băncii care poate stabili marje nerealiste;
- volumul şi structura activelor şi pasivelor bancare, existând diferenţe între ele ca
sensibilitate la variaţia ratei dobânzii, între volumul activelor şi pasivelor purtătoare
de dobânzi;
- volumul, structura şi calitatea portofoliului de credite. Cu cât volumul creditelor este
mai mare, cu atât activele sensibile la dobândă vor fi mai mari, ştiindu-se că dobânda
la creditele în lei în băncile româneşti este variabilă.
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul fundamental,
constând în obţinerea unei marje nete a dobânzii cât mai mare şi mai stabilă în timp.
CAPITOLUL 5 – RISCUL DE CREDIT
5.1 CONCEPTE SI COMPONENTE ALE RISCULUI DE
CREDITARE
5.1.1. Riscul incapacitatii de plata
Riscul incapacităţii de plată este definit prin probabilitatea de intrare în
incapacitate de plată a unei contrapartide (client, bancă, etc.), de-a lungul unui
anumit orizont de timp.
Analiza riscului de creditare se realizează asupra a două componente
fundamentale:
cantitatea riscului de creditare şi
calitatea riscului de creditare.
Primul element reprezintă soldul creditului acordat la un moment dat unui debitor,
respectiv suma de bani pe care o are de restituit debitorul la un moment dat, din
valoarea totală a creditului acordat.
Calitatea riscului de creditare este reprezentată pe de-o parte, din posibilitatea ca
debitorul să intre în incapacitate de plată şi, pe de altă parte, de garanţiile depuse de
debitor cu scopul de a reduce riscul de creditare în eventualitatea intrării acestuia în
incapacitate de plată, situaţie în care pierderile potenţiale ale băncii se reduc
proporţional cu recuperările reprezentate de aceste garanţii. În consecinţă, garanţiile
bancare micşorează riscul de creditare şi reflectă capacitatea de negociere a băncii cu
clientul, calitatea şi/sau renumele clientului, caracteristici care rezultă din activităţile
desfăşurate de client.
Incapacitatea de plată reprezintă un eveniment incert şi, în cele mai multe cazuri,
expunerea băncii în momentul apariţiei incapacităţii de plată nu este cunoscută de la
început, deoarece există puţine cazuri în care schemele de restituire a împrumuturilor
se stabilesc contractual. În aceste condiţii, pierderile cauzate de intrarea în
incapacitatea de plată a unui debitor sunt dificil de prognozat în prealabil.
La ora actuală există numeroase definiţii ale incapacităţii de plată:
neplata obligaţiilor contractuale;
nerespectarea acordurilor şi înţelegerilor convenite;
intrarea în procedură legală de faliment;
incapacitate de plată economică, etc.
În literatura de specialitate şi în general în practica financiar-bancară
internaţională, un debitor este declarat în incapacitate de plată atunci când neplata
obligaţiilor ce rezultă din acordarea creditelor a depăşit perioada minimă stabilită prin
contract care, în cele mai multe cazuri, este fixată la trei luni de zile. Nerespectarea
acordurilor convenite – reprezintă o incapacitate de plată de natură “tehnică”, care
poate duce la intrarea în stare de faliment a debitorului.
Incapacitatea de plată economică apare în situaţia în care valoarea economică a
activelor unui agent economic scade sub nivelul datoriilor contractate. Valoarea
economică a unui activ reprezintă valoarea aşteptată a tuturor fluxurilor de numerar
discontată în prezent. Această valoare se schimbă în mod constant în funcţie de
condiţiile pieţei. Dacă valoarea de piaţa a activelor scade sub nivelul pasivelor atunci
toate valorile fluxurilor de numerar viitoare nu pot acoperi datoriile acumulate.
Definirea incapacităţii de plată este importantă atunci când se estimează
posibilităţile de intrare în incapacitate de plată a unui debitor, care se obţin din
înregistrările istorice privind ratele de intrare în incapacitate de plată a agenţilor
economic. Agenţiile de rating consideră că un debitor poate fi considerat în
incapacitate de plată atunci când plăţile contractate nu se realizează în termen de trei
luni din momentul stabilit contractual pentru efectuarea plăţilor respective.
Probabilitatea de a intra în incapacitate de plată a unui debitor poate fi măsurată
direct utilizându-se serii de date statistice istorice privind apariţia incapacităţii de
plată. Aceste date pot fi stocate fie ca surse interne în bancă, sau obţinute de la
agenţiile de rating ori autorităţi centrale. Pe baza acestor date statistice se poate
calcula rata incapacităţii de plată pentru o perioadă dată de timp pe un eşantion de
debitori. Această rată poate servi ca o aproximare a probabilităţii de intrare în
incapacitate de plată. Datele privind frecvenţele incapacităţii de plată sunt disponibile
strucurat pe ramuri industriale sau clase de rating.
Evenimentele care generează intrarea în incapacitate de plată, nu determină
neapărat pierderi imediate, dar cresc probabilitatea de apariţie a formei finale a
incapacităţii de plată care este falimentul.
Riscul incapacităţii de plată depinde de calitatea clientului care solicită creditul
(debitorul), calitate care la rândul ei depinde de numeroşi factori: imagine pe piaţă,
mărimea companiei, factorii competiţionali, calitatea managementului şi a
acţionariatului, etc.
5.1.2. Riscul de expunere
Riscul de expunere este definit prin incertitudinea rezultată din suma riscurilor
generate de activităţile de creditare.
Atunci când contractele de creditare se realizează după convenţii stricte, riscul de
expunere se diminuează sau poate fi nul. În această situaţie, amortizarea creditului se
realizează după o schemă bine stabilită, situaţie în care soldul datoriei de recuperat
este cunoscut dinainte; cu excepţia cazurilor plăţilor anticipate. Practic, pentru
asemenea linii de credit nu există risc de expunere sau, mai exact spus, el poate fi
neglijat. Exemple de astfel linii de credite sunt: creditele pentru cumpărarea de bunuri
cu plata în rate unde sumele împrumutate se restituie cu dobândă în tranşe egale sau
titlurile de stat şi obligaţiunile care sunt hârtii de valoare cu dobândă fixă.
Aceste situaţii nu se întâlnesc la toate activităţile de creditare. Există anumite
produse care ofera beneficiarului posibilitatea ca odată deschisă linia de credit, acesta
să poată retrage bani oricând doreşte şi în orice volum, bineînţeles în limita sumei
contractate prin credit, în funcţie de nevoile sale de finanţare. Exemple de astfel de
produse sunt: scrisoarea de credit care reprezintă un document emis de bancă în
numele unui client prin care este garantată plata cecurilor emise de acesta către părţile
de la care acesta a cumpărat bunurile; cambiile care reprezintă bilete la ordin utilizate
pentru finanţarea tranzacţiilor de comerţ exterior. Produsele enumerate anterior
conferă clienţilor dreptul de a dispune de sumele din linia de credit în orice moment şi
în limitele convenite contractual. Din acest motiv, la un anumit moment, este destul
de dificil de estimat gradul de expunere al creditorului faţă de debitor. Finanţarea
proiectelor implică, de asemenea, o mare incertitudine în ceea ce priveşte schemele de
rambursare.
În general, la nivel contabil toate elementele situate în afara bilanţului generează
risc de creditare. Există însă şi situaţii în care riscul de expunere nu apare. De
exemplu, atunci când garanţiile pentru împrumut sunt date de o a treia contrapartidă
care, în situaţia în care debitorul nu respectă schemele de rambursare trebuie să
continue plăţile.
Riscul de expunere poate rezulta şi din tranzacţiile cu instrumente derivative,
situaţie în care sursa incertitudinii nu o reprezintă evoluţia capacităţii de plată a
contrapartidei, ci mişcările pieţei.
5.2. GESTIONAREA A PRIORI A RISCULUI DE CREDIT
5.2.1. Divizarea si limitarea riscurilor
Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrarii riscurilor prin
diversificarea plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizeaza prin norme stabilite de
fiecare banca, dar si prin masuri stabilite de autoritatea de reglementare, apozabile
tuturor bancilor.
Limitarea autonormativa vizeaza:
- limite interne pentru ponderea activitatilor riscante in fondurile proprii,
- plafoane de creditare pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zona
geografica.
Principiul functional al managementului portofoliului consta in diversificarea
riscului, realizata printr-o serie de tehnici analitice, ca analiza sectoriala, clasificarea
si scoringul creditelor, ratingul de tara.
Reglementarile romanesti pentru limitarea riscului de credit se refera la:
- expunerea maxima fata de un singur debitor: cel mult 20% din fondurile proprii,
- expunerea maxima agregata: mmmsuma totala a imprumuturilor mari (care depasesc
10% din fondurile proprii ale bancii) nu poate depasii de mai mult de 8 ori fondurile
proprii.
- expunerea maxima fata de persoanele aflate in relatii speciale cu banca: suma totala
a imprumuturilor nete nu poate depasii 20% din fondurile proprii ale bancii.
- expunerea maxima fata de personalul propriu, inclusive familiile acestora: suma
totala a imprumuturilor nete nu poate depasii 5% din fondurile proprii ale bancii.
5.2.2. Aprecierea capacitatii de rambursare a solicitantilor de credite
Bancile sunt obligate sa limiteze riscul de credit si sa depuna toate eforturile
pentru a-si incasa debitorii. In acest scop, vor fi onorate doar solicitarile de credit
pentru care exista premisele rambursarii principalului si platii dobanzilor.
Evaluarea capacitatii de rambursare a solicitantilor de credit are dimensiuni
calitative si cantutative. Etapele in evaluarea calitativa a riscului se refera la obtinerea
de informatii legate de responsabilitatea financiara a clientului, determinarea scopului
real al cererii de credit si de estimarea eforturilor reale ale clientului in vederea
rambursarii. Dimensiunea cantitativa a evaluarii riscurilor de creditare consta in
analiza atenta a istoricului datelor financiare ale clientului si proiectare viitoarelor
rezultate financiare.
5.2.2.1. Analiza bonitatii clientului
Rating-ul reprezinta o modalitate de evaluare a bonitatii clientilor potentiali.
Aceasta consta intr-o notatie de apreciere a atributelor solicitantului in vederea
acordarii creditului, care sunt apoi agregate intr-o nota totala.
Construirea unui sistem de rating presupune rezolvarea urmatoarelor probleme:
- alegerea criteriilor relevante de evaluare
- stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respective notarea
fiecarui criteriu
- elaborarea metodologiei de agregare a notelor obtinute pentru fiecare criteriu in
parte
- stabilirea punctajului minim pentru continuarea analizei solicitarii de credit
Aplicarea sistemului credit scoring are in vedere compararea punctajului
obtinut de solicitant cu limita stabilita pentru acordarea creditului. acest rezultat
constituie numai o baza pentru decizia de creditate, aceasta din urma revenind
Comitetului de Credite.
Alegerea criteriilor relevante de evaluare si stabilirea intervalelor valorice
pentru fiecare dintre criterii, respective notarea fiecarui criteriu.
Alegerea criteriilor relevante de evaluare are in vedere trei categorii de
informatii: financiare, economice, nefinaciare privind clientii: situatia juridica de
proprietate, conducerea, personalul societatii, afacerea, piata,etc.
Analiza financiara
Criteriile ce stau la baza evaluarii performantelor financiare ale clientului si
capacitatii acestuia de a-si onora datoria la scadenta se stabilesc de fiecare banca in
parte si se aproba de catre BNR-Directia Supraveghere11. In urma acestor evaluari,
creditele vor fi incluse in urmatoarele categorii:
Categoria A performante foarte bune, care permit achitarea la scadenta a
datoriei, cu mentinerea acestor performante,
Categoria B performante foarte bune, dar fara certitudine pe o perspectiva
medie,
Categoria C performante financiare satisfacatoare, cu tendinte de
inrautatire,
Categoria D performante financiare scazute si ciclice,
Categoria E pierderi si incapacitatea rambursarii.
11 BNR : Regulamentul nr.5 din 23 august 2002, art.7
Analiza financiara a clientilor se bazeaza pe informatiile financiare furnizate de
client: bilant si raport de gestiune, cont de profit si pierdere, balanta de verificare. Prin
aceasta analiza banca urmareste sa identifice si sa cuantifice riscul performantei
clientului, riscul de lichiditate, riscul de insolvabilitate si riscul legat de
managementul activelor.
Evaluarea rezultatelor economice
Inducatori Formula Intervale
Lichiditate generala ACirculanteLG = PCirculante
LG ≥ 11 > LG ≥ 0.80.8 > LG ≥ 0.60.6 > LG ≥ 0.50.5 > LG
Lichiditate curenta ACirculante-StocuriLC= PCirculante
LC ≥ 0.80.8 > LC ≥ 0.650.65 > LC ≥ 0.50.5 > LC ≥ 0.30.3 > LC
Gradul de indatorare G = Datorii / AT
G ≤ 0.40.4 < G ≤ 0.50.5 < G ≤ 0.70.7 < G ≤ 0.8G > 0.8
Acoperirea dobanzilor RExploatareAD= Chelt.Financiare
AD ≥ 66 > AD ≥ 44 > AD ≥ 33 > AD ≥ 11 > AD
Rotatia StocurilorRStoc= CA / Stocuri
RStoc ≥ 1212 > RStoc ≥ 88 > RStoc ≥ 44 > RStoc ≥ 22 > RStoc
Termenul de recuparare al creantelor
TC = (Creante * 360) / CA
TC ≤ 15zile15zile < TC ≤ 30zile30zile < TC ≤ 60zile60zile < TC ≤ 90zileTC > 90zile
Termenul de plata al datoriilor
TP = (Datorii * 360) / CA
Tp > 90zile60zile < Tp ≤ 90zile30zile < Tp ≤ 60zile15zile < Tp ≤ 30zileTp ≤ 15zile
Rotatia activelor fixe RAF = CA / AF
RAF ≥ 66 > RAF ≥ 4.54.5 > RAF ≥ 33 > RAT ≥ 1.51.5 > RAF
Rotatia activelor totaleRAT = CA / AT
RAT ≥ 2.52.5 >RAT ≥ 2 2 > RAT ≥ 1.51.5 > RAT11 > RAT
Rata profitului PM = PN / CA
PM ≥ 0.150.15 > PM ≥ 0.10.1 > PM ≥ 0.050.05 > PM ≥ 0.010.01 > PM
Puterea de castig BEP = RExpoatare / AT
BEP ≥ 0.350.35 > BEP ≥ 0.30.3 > BEP ≥ 0.250.25 > BEP ≥ 0.20.2 > BEP
Rentabilitatea financiara ROE = PN / CP
ROE ≥ 0.20.2 > ROE ≥ 0.150.15 > ROE ≥ 0.10.1 > ROE ≥ 0.050.05 > ROE
Analiza economica urmareste sa evalueze puterea economica a solicitantului prin
cuantificarea cresterii reale a cifrei de afaceri si a profitului net, modificarea
procentuala a activitatii in raport cu media sectorului de activitate si dimensiunea
economica a activitatii.
Indicator Formula Intervale Cresterea CA in termeni reali
CAn
∆%CA= CAn-1x(1+r1)
∆%CA≥0.250.1≤∆%CA<0.25-0.05≤∆%CA<0.1-0.2≤∆%CA<-0.05∆%CA<-0.2
Cresterea PN in termeni reali
PNn
∆%PN= PNn-1x(1+r1
n)
∆%PN≥0.250.15≤∆%PN<0.250.03≤∆%pn<0.15-0.05≤∆%PN<0.03∆%PN<-0.05
CA(€)≥10.000.000€
Marimea companiei
CA(ROL) CA(€)= CS(ROL/EUR)
(5.MIL € : 10 MIL €)(1 MIL € : 5 MIL €)(0.25 MIL €:1 MIL €)CA(€)< 250.000 €
Cresterea CA vs Ev. Sect.
Ω = ∆%CA - ∆%ESΩ≥0.10.05≤Ω<0.10≤Ω<0.05-0.05≤Ω<0Ω<-0.05
Relevanta analizarii aspectelor nefinanciare este data de necesitatea aprecierii
moralitatii comerciale si a capacitatii manageriale a potentialului client.
Dintre criteriile nefinanciare de analiza a bonitatii clientului se detaseaza prin
importanta situatia juridica.
Indicator Status
Situatia juridica
Capital nemajoratIntrerupere temporara de activitate Reorganizare – alte moduriDivizare totala In curs de inmatriculareReorganizare in cooperative de crediteReorganizare juridicaRezervare pentru schimbare nume firmaDivizare partiala RezervareSchimbare sediu in alt judetValabilitate sediu expirata Fuziune prin absortie Reoganizare RA in SCReoganizare sucursale in SCSchimbare forma juridicaFunctiune Fuziune prin contopire
Vechimea afacerii
VA < 22 ≤ VA < 55 ≤ VA <88 ≤ VA < 12VA ≥ 12
Forma de propietate
SA si cotata la BVBSA si cotata la RASDAQSA necotata
SRLAlte forma
Stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respective notarea
fiecarui criteriu are la baza analiza discriminanta.
Constituirea metodologiei de agregare a rezultatelor obtinute are in vedere
stabilirea importantei fiecarui criteriu in parte in ansamblul indicatorilor considerati.
Cel mai adesea sistemele de rating folosesc metoda liniara de agregare a rezultatelor
apreciindu-se ca aceasta aproximeaza cel mai bine toate situatiile posibile.
5.2.2.2 Analiza perspectivelor financiare pe baza de cash-flow
Analistul de credite trebuie sa fundamenteze decizia de creditare nu numai pe
situatia financiara istorica a clientului, ci si pe capacitatea acestuia de a genera in
viitor fluxuri banesti si deci de a rambursa creditul si a plati dobanda. Instrumentul
folosit in acest scop este fluxul de numerar, adica o situatie a intrarilor si iesirilor de
numerar (incasari si plati) intr-o perioada data. Rezultatul poate fi pozitiv (disponibil
de numerar) sau negativ (necesar de numerar).
In realizarea unui flux de numerar, trebuie avut in vedere ca prognozele
clientului pot avea la baza o proiectie exagerat pozitiva a evolutiei viitoare, deci
impune o corectare a acestora.
Structura unui flux de numerar este urmatoarea:
Intrari de capital
-iesiri de capital
+intrari din vanzari
-iesiri pentru aprovizionari
-salarii
-alte cheltuieli
-impozit pe profit
=flux net al perioadei
-disponibil din perioada anterioara
=disponibil/necesar de lichiditati curent
5.2.3. Constituirea garantiilor
Conform prevederilor Legii Bancare, acordarea de credite se realizeaza in urma
acceptarii de catre Banca a unor garantii aferente acestor credite.
Garantiile care se pot accepta sunt:
garantii in numerar – depozite constituite la Banca de catre
imptumutat sau de catre un tert garant;
scrisori de garantie bancara in vederea acceptarii unei scrisori de
garantie bancara se verifica existenta unei limite aprobate si disponibile
pentru banca emitenta;
scrisoare de garantie emisa de o Administratie Centrala/Locala;
scrisoare de garantie emisa de o entitate juridica sau fizica;
diferiteforme de garantii emise de institutii specializate si
autorizate sa emita astfel de garantii (Fondul National de Garantatre a
creditelor pentru intreprinderile mici si mijlocii, SA, Fondul de Garantare
a creditului rural)
garantii materiale considerate la o valoare justa:
- ipoteci: proprietati industriale, proprietati cu destinatie de locuinta, alte
proprietati
- gajuri: echipamente, stocuri, bunuri mobile, altele
- cesiuni de creanta: exigibile, viitoare, instrumente de plata emise in
favoarea imprumutului si girate bancii, altele.
alte garantii considerate acceptabile.
Pentru garantiile reale mobiliare, in Raportul de credit se vor prezenta orice
informatii care exista cu privire la garantiile propuse, obtinute prin interogarea
Arhivei Electronice de Garantii Mobiliare (AEGRM)
Valoarea justa in cazul cesiunii de creanta va fi valoarea contractului commercial
incheiat de clientul Bancii-imprumutat cu partenerii sai sau a comenzilor ferme de
care acesta dispune.
Valoarea justa in cazul instrumentului de plata girat Bancii si a Biletelor la
Ordin emise in favoarea Bancii si avalizate, va fi valoarea respectivelor instrumente.
Valoarea justa in cadrul scrisorilor de garantie corporative sau a scrisorilor de
garantie emise de peesoane fizice va fi insasi valoarea inscrisa in textul scrisorii,
reprezentand angajamentul de plata asumat de catre entitatea emitenta.
Valoarea justa in cazul garantiilor emise de institutii specializate in garantare va fi
insasi valoarea inscrisa in textul documentului, reprezentand angajamentul de plata
asumat de catre entitatea emitenta.
Contractul de gaj pe mijloace fixe
Sub titlul conditii de valabilitate:
- gajistul trebuie sa fie proprietarul bunului gajat (in caz de gaj pe un bun viitor =
gajul produce efecte in momentul cand debitorul obtine proprietatea asupra bunului
respective);
- contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al gajistului – persoana
juridica,care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive si
conform legii).
Recomandare: sa existe o Hotarare AGA care sa prevada expres constituirea
garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (in
special in cazul unui gaj constituit nu de imprumutat ci de un garant gajist).
Conditii de opozabilitate: inregistrarea gajului in AEGRM pentru a asigura
opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate al creditorului.
Trebuie urmarit cu precadere:
- dovada proprietatii asupra bunului pe baza de documente, cu facturi, contracte de
cumparare, declaratii de import, fise de inventar, raport de evaluare (daca nu exista
raport de evaluare cu declaratie privind valoarea contabila)
- elemente de identificare ale bunului gajat, marca, tip, an fabricatie si destinatia
utilajului;
utilajul sa poata functiona de sine statator si sa poata fi valorificat individual (conditii
esentiale in caz de executate silita);
- asigurarea bunului gajat la cel putin valoarea luata in gaj de creditor (valabilitatea
asigurarii pe intreaga perioada de valabilitate a obligatiei principale garantate), plata
primei de asigurare si cesionarea drepturilor de despagubire in favoarea bancii;
dreptul creditorului de a inspecta bunul constituit in garantie.
Contractul de gaj pe stocuri
Conditii de valabilitate:
- gajistul trebuie sa fie proprietarul stocului gajat (in caz de gaj pe un bun viitor =
gajul produce efecte in momentul cand debitorul obtine proprietatea asupra bunului
respective);
-contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al gajistului – persoana juridica care
are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive siconform
legii).
Recomandare: sa existe o Hotarare AGA care sa prevada expres constituirea
garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (in
special in cazul unui gaz constitut nu de imprumutat,ci de un garant gajist).
Conditii de opozabilitate: inregistrarea gajului in AEGRM, pentru a asigura
opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate al creditorului.
Trebuie urmarit cu precadere:
- dovada proprietatii asupra bunurilor din stoc pe baza de documente; facturi,
contracte de cumparare, declaratii de import, fise de inventar;
- identificarea clara – indicand adresa exacta a locatiei unde se afla bunurile gajate;
- identificarea cantitativa si calitativa care sunt: indicarea timpului si a cantitatii
aferente, indicarea stasului; este recomandat caluarea luata in gaj sa nu depaseasca
valoarea medie lunara a stocurilor pe ultimile sase luni conform balantelor contabile
lunare;
- dreptul crediturului de a inspecta stocurile aduse in garantie;
- mentinerea stocului la calitatea si valoarea constituita in garantie;
- asigurarea stocului la cel putin valoarea luata in gaj de creditor (valabilitatea
asigurarii pe intreaga perioada de valabilitate a obligatiei principale garantate), plata
primei de asigurare si cesionarea drepturilor de despagubire in favoarea bancii.
Riscul: dificultatea controlarii stocurilor, cantitativ si calitativ, de catre banca pe
parcursul perioadei de valabilitate a obligatiei principale, gradul pe perisabilitate,
dificultati legate de vanzarea unor stocuri sezoniere.
Contractul de gaj pe cash colateral
Conditii de valabilitate: gajistul trebuie sa fie titularul contului al cariu sold creditor se
gajeaza.
Daca gajistul este persoana juridica, contractul trebuie semnat de reprezentantul legal
al persoanei juridice, care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor
constitutive si conform legii)
Recomandare: sa existe o hotarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei
si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (de preferat
valoarea obligatorie in cazul unui gal constituit un de imprumutai, ci de un tert –
garant gajist).
Daca gajistul este persoana fizica, in cazul in care gajistul este casatorit si soldul gajat
este bun comun al sotilor = contractul de gaj este valabil semnat doar de un sot, fiind
prezumat prin lege mandatul tacit al celuilalt sot.
Riscul privind executarea:
- in caz de divort pe durata de valabilitate a garantiei, daca contractul nu este semnat
de ambii soti = ca urmare a partajului bunurilor comune, soldul gajat poate reveni
sotului cnu a semnat contractul de gaj;
- in caz de deces al sotului semnatar = soldul gajat este inclus in masa succesorala
care se imparte, conform legii, intre mostenitori: contul respective va trebui
indisponibilizat pana la data cand clarifica situatia mostenitorilor = amanarea
executarii garantiei.
Conditii de opozabilitate: inregistrarea gajului in AEGRM pentru a asigura
opozabilitate fata de terti si rangul de proprietate al creditorului.
Contractul de cesiune de creante
Conditii de valabilitate: contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al
cedentului, persoana juridica, care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform
actelor constitutive si conform legii).
Recomandare: sa existe o hatarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei
si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respectiv (in special in
cazul unei xesiuni constituite nu de imprumutat, ci de un garant).
Conditii de opozabilitate:
- inregistrarea cesiunii in AEGRM pentru a asigura opozabilitatea fata de terti si
rangul de prioritate al creditorului;
- notificarea debitorilor cedati pentru a asigura opozabilitatea fata de acestia.
Trebuie urmarit cu precadere:
- termenele de incasare prevazute in contractele comerciale sa fie correlate cu
maturitatea creditelor;
- termenele de valabilitate a contractelor comerciale sa fie corelate cu maturitatea
creditului;
- modalitatea de plata prevazute in contractele comerciale sa fie asiguratorii (termene
certe de plata);
- notificarea debitorului cedat asupra cesiunii si dovada acceptarii acestei notificari
(din momentul in care debitorul primeste notificarea, acesta se poate elibera de
obligatie numai prin efectuarea platii catre cesionar in modul indicat in notificare).
Contractul de ipoteca
Contractul de ipoteca trebuie sa cuprinda identificarea bunului alocat garantiei
(intotdeauna bun imobil) si valoarea creantei garantate (sub sanctiunea nulitatii
absolute).
Contractul trebuie incheiat in forma autentica (sub sanctiunea nulitatii absolute)
si trebuie semnat de proprietarlu actual al bunului ipotecat (nu ipotecat pe un bun
viitor):
- daca bunul este proprietatea mai multor personae sau este bun comun al sotilor;
- toti coproprietarii ambi soti trebuie sa semneze contractul de ipoteca;
- daca exista un drept de usufruct asupra imobilului, contractul trebuie semnat de
nudul proprietar si de uzufructuar + o declaratie autentica a uzufructuarului privind
renuntarea la uzufruct in caz de executare a ipotecii.
Contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al proprietarului bunului
ipotecat – persoana juridica, care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform
actelor constitutive si conform legii).
Recomandare:
-sa existe o hotarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei si desemnarea
persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (in special in cazul unei
ipoteci constituite nu de imprumutat – debitor ipotecar, ci de un garant ipotecar);
-sa nu existe un sechestru asupra imobilului ipotecat, dispus de organul fiscal pentru
datorii la stat ale proprietarului, sechestru anterior inregistrat in Cartea Funciara =
contractul de ipoteca ulterior incheiat este nul absolut.
Conditii de opozabilitate:
- inregistrarea contractului de ipoteca in Cartea Funciara – pentru a asigura
opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate (intre doi creditori de rang diferit, cel
cu rang prioritar, deci cel care a inregistrat-o mai intai, va avea dreptul sa se
despagubeasca integral din pretul imobilului ipotecat si, numai apoi, din ceea ce
ramane urmeaza a fi chemat sa despagubeasca creditorul ipotecar de rang subsecvent)
= la incheierea contractului trebuie verificat daca exista ipoteci inregistrate anterior
(au rang prioritar) sau privilegii pentru ca in caz de concurs intre privilegii si ipoteci,
legea acorda prioritate privilegiilor.
Nu pot fi ipotecate imobilele care compun domeniul public al statului sau
unitatilor sale adiministrativ teritoriale. Acestea nu pot fi supuse executarii silite si
asupra lor nu se pot constitui garantii reale (sub sanctiunea nulitatii absolute).
Conform Constitutiei, bunurile proprietate publica sunt inalienabile.
Trebuie urmarit cu precadere dreptul creditorului de a inspecta imobilul
ipotecat.
Biletul la ordin emis in garantarea creditului
Elemente formale obligatorii:
A.Conform Legii 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, biletul la ordin
trebuie sa cuprinda:
- denumirea de billet la ordin trecuta in insusi textul titlului si exprimata in limba
intrebuintata pentru redactarea acestiu titlu:
- promisiunea neconditionata de a plati o suma determinate;
- aratarea scadentei;
- aratarea locului unde plata trebuie facuta;
- numele aceluia caruia sau la ordinul caruia plata trebuie facuta;
- aratarea datei si a locului emitaree;
- semnarea emitentului.
B.Prevederi normative cu valoare de recomandare Normele cadru 6/1994
privind comertul facut de societatile bancare si celelalte societati de credit cu cambii
si bilete la ordin, norme tehnice ale Bancii Nationale a Romaniei.
Recomandare: sa existe o hotarare AGA care sa prevada expres emiterea
biletului la ordin in garantie si desmnarea persoanei imputernicite sa semneze biletul
la ordin.
Trebuie urmarit cu precadere:
- avalul nu poate fi dat decat personal de catre avalist; prin urmare, avalistul un poate
imputernici prin procura o alta persoanapentru care a avalizat biletul la ordin in
numele sau;
- in cazul in care avalistul – persoana fizica este casatorit, avalul pe billet la ordin ar
trebui semnat si de sot/sotie;
- in situatia in care biletul la ordin este avalizat de o societate pe actiuni:
administratorii pot constitui garantii asupra unor bunuri ale societatii a caror valoare
depaseste jumatate din valoarea contabila a activelor societatii la data incheierii
contractului numai cu aprobare Adunarii Generale Extraordinare a Actionarilor
(aprobata cu majoritatea prevazuta de Actul Constitutiv si/sau de lege).
5.3. GESTIONAREA POSTERIORI A RISCULUI DE
CREDIT
5.3.1 Analiza portofoliului de credite si constituirea de provizioane
Este o etapa in gestionarea riscului de credit care urmeaza procesul de acordare
a creditelor si vizeaza constituirea de resurse pentru acoperirea de resurse pentru
acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite.
5.3.1.1 Stabilirea nivelului cerut al provizioanelor pentru riscul de credit
Se procedeaza mai intai la o clasificare a creditelor in cinci categorii, iar pentru
fiecare categorie este normat un nivel de provizioane12:
Categorii de credite standard observatie substandard indoielnice pierderi
Coeficient de provizioane 0 0.05 0.2 0.5 1
Clasificarea creditelor are in vedere trei criterii:
serviciul datoriei
- caracitatea debitorului de a-si onora datoria la scadenta exprimata ca numar de zile
de intarziere de plata de la scadenta;
- exista cinci intervale de timp in functie de care se apreciaza serviciul datoriei (0-15
zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 zile).12 Costica, Ionela (coord): Politici si tehnici bancare, curs electronic, ASE, Buc.,cap 4;
performanta financiara
- reflectarea potentialului economic si soliditatii financiare ale unei entitati
economice, obtinuta in urma analizarii unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori
economico-financiari calculati pe baza datelor din situatiile financiare anuale si
periodice) si calitativi (modul de administrare a antitatii economice analizate, calitatea
actionariatului, garantiile primite);
- aceasta evaluare se va realiza potrivit normelor interne ale bancilor (conform
avizului BNR – Directia de Supraveghere);
- frecventa cu care se determina categoria de performanta financiara va coincide cu
frecventa cu care se intocmesc situatiile financiare;
- in cazul in care bancile se gasesc in imposibilitatea de a evolua performanta
financiara a unui client din sectorul nebancar, acesta va fi incadrata direct in categoria
E.
initierea de proceduri juridice – cel putin una dintre
urmatoarele masuri luate in scopul recuperarii creantelor pentru
recuperarea creditelor:
- darea de catre instanta a hotararii de deschidere a procedurii falimentului;
- declansarea procedurii de executare silita fata de persoanele fizice sau juridice.
Din combinarea celor trei criterii rezulta clasificarea creditelor conform
principiului declararii prin contaminare.
Banca clasifica toate creditele din portofoliul sau in conformitate cu
reglementarile in vigoare ale Bancii Centrale, astfel: Standard, In Observatie, Sub-
Standard, Indoielnic si Pierdere.
Creditele clasificate in ultimele trei categorii sunt considerate ’clasificate’. In clasificarea creditelor
va fi folosita urmatoarea matrice:
Per
form
anta Serviciul Datoriei (zile)
<15 16-30 31-60 61-90 >90A Standard In Observatie Substandard Indoielnic PierdereB In Observatie Substandard Indoielnic Pierdere PierdereC Substandard Indoielnic Pierdere Pierdere Pierdere
Per
form
anta Serviciul Datoriei (zile)
<15 16-30 31-60 61-90 >90
F
inanD Indoielnic Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
E Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
Exceptie: In cazul in care au fost initiate proceduri de faliment sau de
recuperare a creditului, creditul va fi clasificat in mod automat Pierdere.
5.3.1.2.Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit
Se vor parcurge urmaroarele etape:
a) determinarea bazei de calcul:
- prin deducerea din expunerea bancii fata de debitor a garantiilor acceptate a fi luate
in considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr.12/2002;
- prin luarea in considerare a intregii expuneri, indifferent de garantii, in cazul unui
credit clasificat in categoria pierdere, in situatia in care s-au initiat proceduri judiciare
sau in situatia in care cel putin una dintre sumele respectivului credit inregistreaza un
serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile.
b) aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazai de calcul obtinute.
Tipurile de garantie acceptate a fi luate in considerare in vederea reducerii expunerii bancii fata de debitor, conform Normenor metodologice BNR nr. 12/2002
Coeficientul pentru deduceredin expunerea bancii fata de entitatea de risc
Garantii exprese, irevocabile si neconditionate ale administratiei publice centrale de specialitate a statului roman sau ale BNR
1
Tipuri emise de administratia publica centrala de specialitate a statului roman sau ale BNR 1Garantii exprese, irevocabile si neconditionate ale adm. centrale, banci centrale din tarile de categ. A sau ale CE
1
Titluri emise de administratiile centrale, bancile centrale din tarile din categoria A sau CE 1Depozite colaterale plasate la banca insasi 1Certificate de deposit sau instrumente similare emise de banca insasi si incredintate acesteia 1
Garantii exprese, irevocabile si neconditionate ale bancilor de dezvoltare multilaterala sau ale BEI 0.8Titluri emise de bancile de dezv.multilaterala sau ale BEI
0.8
Garantii exprese, irevocalile si neconditionate ale administratiilor locale din Romania
0.8
Garantii exprese, irevocabile si neconditionate ale bancilor din Romania 0.8Garantii exprese, irevocabile si neconditionate ale administratiilor regionale din tarile de categorie A 0.8Garantii exprese, irevocabile si neconditionate ale bancilor din tarile din categoria A 0.8Ipoteci in favoarea bancii, de ranguri superioare ipotecilor instituite in favoarea altor creditori,asupra locuintelor care sunt sau vor fi ocupate de debitor sau care sunt date cu chirie de catre acesta
0.5
5.3.2 Constituirea rezervei generale pentru riscuri de credit
Pe langa provizioanele specifice fiecarui tip de credit exista si posibilitatea
constituirii unor reserve generale pentru riscul de credit. Legislatia romaneasca
prevede un volum deductibil fiscal al rezervei generale pentru riscul de credit de
maxim 2% din soldul creditelor acordate. Aceste reserve pot acoperi pierderile la
portofoliul de credite in cazul unei provizionari necorespunzatoare.
Rgrc = 2% * Cr unde: Rgrc – rezerva generala pentru riscul de credit
Cr – soldul creditelor acordate
CAPITOLUL 6. STUDIU DE CAZ “ CREDIT PE
TERMEN MEDIU” SC MARA SRL LA ALPHA BANK
ROMANIA SA
Unul din factorii-cheie care determina calitatea portofoliului de credite al Alpha
Bank Romania SA il reprezinta eficacitatea procesului de creditare intern. Procesul de
creditare circumscrie toate activitatile, de la identificarea si contactarea initiala a
clientului pana la incasarea tuturor sumelor datorate.
Obiectivele procesului de creditare sunt de a asigura:
Identificarea adecvata a potentialilor clienti si a finantarilor eligibile;
Identificarea, analiza si propunerea de masuri adecvate controlului riscului de
credit;
Un proces de aprobare eficient si solid;
Administrarea si monitorizarea adecvata a creditului;
Un echilibru rezonabil intre risc si randament;
Maximizarea satisfactiei clientului.
Tipurile de facilitati acordate de ALPHA BANK ROMANIA, din punctul de
vedere al modalitatii de angajare a fondurilor bancii, sunt:
Credite cash :
credite si linii de credit (revolving);
scontari si forfetari de efecte de comert (bilete la ordin, cambii, trate).
Conditia de “revolving” la liniile de credit este indeplinita atunci cand linia este
rulata cel putin o data intr-un interval de 3-6 luni de la acordare, functie de tipul
de activitate pentru care s-a acordat facilitatea (comert, productie, servicii,
altele).
Credite non-cash:
angajamente date pentru clienti: scrisori de garantie, avaluri (pe efecte de
comert), deschideri/confirmari de acreditive.
In conformitate cu politica bancii Alpha Bank Romania SA, incepand cu
primavara anului 2002, se ofera si un nou produs din familia creditelor: creditul
ALPHA – BERD, acesta fiind o facilitea de finantare BERD destinata
Intreprinderilor Mici si Mijlocii.
Banca a demarat un program de finantare a IMM-urilor printr-o linie de credit de
10.000.000 EUR, obtinut de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.
Banca este sprijinita in acest demers de o echipa de consultanti ai Uniunii Europene
pentru a selecta IMM-urile care indeplinesc criteriile de eligibilitate si care pot
beneficia de credite. Consultantii UE, impreuna cu personalul bancii, vor oferi
asistenta companiilor interesate de aceste credite, astfel incat formalitatile si
procedurile de acordare a creditelor sa fie simplificate si sa decurga cat mai rapid.
Acest imprumut face parte din programul de finantare a Intreprinderilor Mici si
Mijlocii (“IMM”), initiat de BERD si Uniunea Europeana, avand ca scop facilitarea
accesului la finantare a IMM-urilor precum si dezvoltarea acestora.
Utilizarea liniei BERD destinata IMM-urilor se incadreaza in politica bancii de
extindere si diversificare a sectorului de piata prin activitatea de Retail Banking.
Prin facilitatea BERD acordata, IMM-urile beneficiaza de un acces sporit la
finantare in conditii comparabile cu firmele mari.
Creditele reprezinta facilitati de credit acordate in cadrul programului BERD
destinate clientilor IMM eligibili, avand urmatoarele caracteristici:
Valoarea maxima a creditului este:
- pentru proiectele de investitii se acorda pina la 125.000 EUR;
- pentru capitalul de lucru se acorda:
- 125.000 EUR pentru finantarea capitalului de lucru in productie si prestari de
servicii,
- 50.000 EUR pentru finantarea capitalului de lucru in comert.
suma minima pentru un credit: 10.000 EUR;
pentru proiectele a caror valoare depaseste 125.000 EUR, resursele Bancii pot fi
suplimentar luate in calcul;
se pot acorda maxim doua credite in acelasi timp, unui singur client; suma
creditelor nu va depasi valoarea maxima de 125.000 EUR.
durata creditului: 1-3 ani.
valuta acordarii creditului: EUR.
Acest produs a fost lansat printr-o campanie publicitara care a determinat o
crestere semnificativa a vanzarilor.
Descrierea creditului ALPHA-BERD:
Produsul:
- creditul ALPHA-BERD: facilitatea de finantare BERD destinata Intreprinderilor
Mici si Mijlocii;
- este destinat IMM-urilor, firme, persoane juridice si fizice inregistrate ca
intreprinzatori, alte entitati constituite conform legislatiei din Romania, care
indeplinesc urmatoarele criterii de eligibilitate:
- maxim 100 angajati permanent, inclusiv conducerea;
- cifra de afaceri anuala maxima de 40 milioane EUR si activ bilantier de
maxim 27 milioane EUR;
- actionariatul si managementul sint asigurate in totalitate sau in majoritate de
rezidenti romani;
- autorizarile si permisele necesare prevazute pentru proiectul ce urmeaza a fi
finantat sunt obtinute de beneficiarul creditului;
- beneficiarul sa isi deruleze activitatile in conformitate cu cu reglementarile
privind protectia mediului.
- are dobanda atractiva
Pretul:
- dobinda: prime rate Alpha Bank Romania SA plus o marja de 1%, aceasta marja
fiind variabila in functie de celelalte conditii ale creditului, situatia financiara a
companiei, garantiile oferite, planurile de afaceri si ale proiectului.
- comision flat: 0,9% din valoarea creditului (cheltuieli directe).
Plasamentul:
- in lantul de distributie fiind accesibil pe piata datorita retelei de unitati din tara
(sucursale, filiale, agentii).
Promovarea:
- prin reclama, televiziune, radio sau brosuri raspandite pe ghiseele tuturor
serviciilor din banca
Personalul:
- produsul este oferit cu ajutorul personalului din reteaua de sucursale, agentii
Profitul:
- intre limitele stabilite de obiectivele strategice ale bancii
Produsele finite:
- extrasele de cont zilnice si lunare
Proiectele eligibile sunt:
- Proiectele de investitii: modernizare, extindere, incluzand, dar nelimitandu-se la:
achizitionarea de utilaje si echipamente pentru productie, prestare de servicii,
activitati de comert;
achizitionare de cladiri si terenuri in scopul utilizarii acestora in productie, prestare
de servicii sau activitati de comert;
proiecte noi sau de modernizare sau dezvoltare a afacerilor existente, in domenii
precum productia, agricultura, industria hoteliera si turistica, energie si mediu,
constructii, comert, servicii.
- Capital de lucru, dupa cum urmeaza:
pentru productie sau prestari de servicii;
pentru comert.
De subliniat faptul ca nu se acorda finantare pentru:
- productia de armament sau echipament militar;
- institutii financiare sau societati de asigurare;
- productia/ comercializarea de tutun si bauturi puternic alcoolizate;
- cazinouri, speculatii imobiliare, speculatii financiar- valutare, investitii in titluri de
orice fel;
- activitati incluse pe lista BERD privind neincadrarea in reglementarile refertoare la
protectia mediului inconjurator;
- operatiuni de refinantare sau inchidere a altor facilitati de credit.
Daca o cerere este acceptata, clientul poate sa traga imprumutul in decurs de 7-14
zile lucratoare din ziua in care el aduce toate documentele necesare pentru a-si sustine
afirmatiile facute la inceput. Tot in scopul diminuarii la maxim a perioadei de analiza
a unei solicitari de credit, aceasta se realizeaza in doua etape.
6.1. REGULI GENERALE DE ANALIZA SI APROBARE A
PROPUNERII DE CREDIT
Metodologia de aprobarea a creditelor cuprinde aspecte si linii directoare de
baza privind activitaţiile generale de aprobare a creditelor:
- Procesul de aprobare a creditului include următoarele sub-procese şi domenii de
activitate:
- Colectarea şi introducerea informaţiilor
- Elaborarea propunerii de credit
- Evaluarea
- Luarea deciziei (Aprobare / Respingere)
- Post aprobare (pregătirea contractelor, trageri)
- Iniţierea fiecărei dintre sub-procesele menţionate mai sus necesită realizarea
proceselor precedente.
Etapa1 Etapa2 Etapa3
Decizie
• Verificarea informatiilor obtinute
• Analiza tranzactiei, a clientului si a garantiilor
• Evaluarea riscului creditului
• Completarea propunerii de credit
• Decizie
EvaluareObinerea
informatiilorCredit firme
Post aprobare
Etapa4
• Informarea oficiala a clientului
• Pregatirea contractului de credit
DesfasurareGestiunea creditului
Acordarea creditului
Tragere(utilizare)
Etapa5
• Verificarea conditiilor stabilite pentru trageri
(ex garantie siintelegeri)
• Contabilizare
Solicitarea creditului
Completarea formularului de solicitare a creditului
Verificarea formularului de solicitare Colectarea /
verificarea documentatiei
Sarcini
cheie
6.2. SOLICITAREA CREDITULUI
Pe parcursul interviului initial cu clientul (si ulterioare, daca este cazul) – in cazul
nostru SC Mara SRL, analistul de credit:
a analizat fezabilitatea proiectului;
a identificat nevoile financiare ale clientului si sugereaza clientului produsul de
credit adecvat;
a explicat cerintele suplimentare ale Bancii, procesul de creditare;
a oferit clientului Lista Documentelor Cerute pentru Credit;
a oferit clientului Cererea de Credit;
a programat de principiu o Vizita pe Teren;
a completat Raportul de Intalnire.
Discutiile s-au concentrat pentru inceput pe cererea clientului: valoarea creditului,
destinatia, termenul de rambursare si sursele de rambursare propuse. Analistul de
credite trebuie sa aiba o impresie buna despre solicitant, sa inteleaga tranzactia care
urmeaza a fi finantata, sa inteleaga nevoile exacte ale clientului si daca Banca poate
intr-adevar sa satisfaca asteptarile solicitantului. Interviul pentru credit este una din
rarele ocazii de a intelege modul de a gandi/actiona al clientului si de a stabili profilul
integritatii acestuia.
Dupa primirea Cererii de credit de la SC Mara SRL (anexa nr.1), impreuna cu
Lista Documentatiei necesara pentru Credit, analistul de credit a facut o verificare
succinta pentru a se asigura ca informatiile sunt complete.
Scopul vizitei pe teren este de a obtine informatii suplimentare pentru o analiza de
substanta a cererii de credit. Vizita pe teren permite sa se observe activitatea
solicitantului si sa verifice testeze veridicitatea informatiilor/documentiei primite deja.
Informatiile care au fost obtinute pe teren includ, printre altele:
Aspectul general al activelor fixe in care se desfasoara activitatea;
Locatia si caile de acces – drum, tren, cai de navigatie;
Daca se lucreaza si la ce capacitate;
Media de varsta si motivatia angajatilor;
Ordinea din birouri si din unitatile de productie;
Starea si varsta utilajelor;
Echipamente de birou: modele dintre cele mai noi sau depasite;
Organizarea si fluxul muncii.
6.3. ANALIZA CREDITULUI
Banca evalueaza riscul de credit pe baza analizei clientului, a industriei in care
opereaza si a riscului de tara, daca este necesar. Orice analiza trebuie sa contina
ratingul clientului, stabilit pe baza sistemului de rating in vigoare.
Scopul principal al procesului de evaluare a creditului este de a determina gradul
de risc al tranzactiei si al bonitatii clientului. Totodata, se va evalua gradul de
protectie dat de garantia creditului, ca si riscurile structurale si de lichiditate aferente
acesteia.
Evaluarea riscului de credit se bazeaza pe informatiile obtinute din sursele primare
si secundare de informatii. De aceea, strangerea si pastrarea de informatii corecte este
esentiala in procesul de decizie privind creditul.
Banca nu este dispusa sa colaboreze cu clienti care au tendinta sa evite furnizarea
de informatii sau care ofera informatii eronate.
Principii
Analiza este un proces de creditare:
prin care se asigura analiza si revizuirea corespunzatoare a riscului de credit;
prin care se asigura ca riscurile asumate se incadreaza in parametrii politicii si
strategiei de creditare ale Bancii.
Analiza creditului s-a facut pe baza dosarului adus de catre SC MARA SRL, dosar
ce contine:
- cererea de facilitate completata de client (anexa nr.1),
- documentele care atesta statutul juridic al clientului/grupului de clienti la
momentul solicitarii,
- documentele care stau la baza determinarii tipului de facilitate/obiectului
creditului,
- documentele care atesta tipul si proprietatea garantiilor aduse de client/grup de
clienti,
- documentele contabile utilizate pentru efectuarea analizei economico-
financiare(anexa nr.2, anexa nr.3, anexa nr.4, anexa nr.5),
- alte documente necesare formularii unui punct de vedere obiectiv referitor la
solicitarea clientului
S-a facut o evaluare initiala a fezabilitatii cererii, iar documentatia legala a fost
prezentata Consilierului Juridic pentru obtinerea opiniei acestuia. In momentul in care
s-a considerat ca exista suficiente motive pentru aprobarea creditului, s-a solicitat
efectuarea evaluarii garantiei (in cazul de fata, evaluarea imobilului adus ca si
garantie).
Analiza de Credit Propriu-Zisa
S-a efectuat o analiza de substanta a creditului, urmand principiile de baza in
activitatea de creditare si cele mai bune practici internationale in domeniul analizei de
credit.
Profunzimea analizei variaza in functie de tipul expunerii finantate de Banca.
Creditele catre persoane juridice necesita o analiza extinsa. Totusi, creditarea IMM-
urilor nu necesita o analiza de mare complexitate si semnificativ individualizata,
putandu-se baza mai mult pe grile de eligibilitate (scorecards).
In orice caz, trebuie efectuata o analiza suficient de detaliata incat sa asigure
evaluarea corespunzatoare a integritatii clientului, a capacitatii de rambursare si a
valorii colateralului (in cazul in care creditul este colateralizat).
Standardele Analizei de Credit
Toate creditele trebuie sa raspunda urmatoarelor stardarde minime de
documentatie :
Trebuie sa fie conforme cu politica Bancii. Orice abatere de la politica de
creditare trebuie bine argumentata, documentata si aprobata inainte de
acordarea creditului;
Toate formularele de cerere de credit inaintate spre aprobare trebuie sa prezinte
nivelul curent al expunerii aprobate si al garantiilor, la nivel individual al
debitorului si consolidat la nivelul grupului de debitori, precum si noul nivel al
expunerii si al garantarii potentiale, la nivel individual si consolidat, in cazul in
care noile solicitari ale clientului/clientilor sunt aprobate;
Descrierea noii solicitari: limita, destinatia fondurilor, grafic de
utilizare/rambursare, rata de dobanda, comisioane, alte conditii si clauze
speciale, cota pe care Banca o va finanta, ca procent din valoarea totala a
tranzactiei;
Detaliile de identificare ale clientului, structura completa a actionariatului si
organigrama grupului din care face parte clientul inclusiv detalii privind partile
afiliate;
Evaluarea persoanelor din spatele afacerii: onestitatea, credibilitatea, expertiza
profesionala, calitatea si abilitatile manageriale;
Documente de natura juridica: acte constitutive, statute ale societatilor,
persoanele autorizate sa semneze, hotararea adunarii generale a actionarilor de
a contracta creditul etc;
Descrierea si istoricul activitatii;
Analiza industriei si/sau pietei (climat curent si perspectiva);
Analiza situatiei financiare pe baza rapoartelor financiare ale ultimilor 3 ani
fiscali (daca agentul economic a avut activitate) si a situatiilor financiare
interimare (nu mai vechi de 90 de zile) a imprumutatilor si garantilor/co-
debitorilor;
Conduita tranzactionala a imprumutatului (Rapoarte CRB, CIP, rapoarte de
credit emise de companii specializate)
Descrierea si evaluarea garantiei. Documentatia garantiei trebuie sa contina cel
putin urmatoarele informatii:
‒ O lista detaliata a garantiilor;
‒ Documente juridice si de alt fel care certifica garantia;
‒ Polite de asigurare pentru activele aduse in garantie, cesionate in favoarea
Bancii;
‒ Evaluarea actualizata a activelor luate in garantie.
Conduita tranzactionala a garantilor/co-debitorilor;
‒ Creditele acordate numai datorita puterii financiare a garantilor sunt de
evitat. Este necesar ca situatiile financiare ale garantilor/co-debitorilor sa fie
actualizate;
Ratingul riscului, rapoarte de rating ale companiilor de rating internationale
(daca exista)
Evaluarea riscului si analiza S.W.O.T.;
Concluzii recapitulative asupra nivelului de risc asumat. Recomandari si
conditii de aprobare.
Recomandarile si Conditiile subliniate de analistul de credit reprezinta etapa
finala cheie a procesului de analiza.
Verificarea Documentatiei Juridice
Unul din factorii importanti in administrarea riscului de credit il constituie
documentatia juridica. Aceste documente definesc drepturile si obligatiile partilor si
conditiile in care se acorda creditul. Consilierul Juridic poate acorda asistenta in:
Evaluarea validitatii legale a tranzactiei si a valorii legale a garantiei;
Elaborarea documentatiei legale (contractele de credit si de garantie).
Analiza economico-financiara a activitatii. Evaluarea riscului de credit
Analiza fortei financiare a imprumutatului se va baza pe informatii financiare
curente si complete (bilanturi, situatia contului de profit si perideri, situatia fluxului
de numerar), vizate de autoritatea fiscala si, preferabil, certificate de o parte terta
(auditor, cenzor).
- Rapoartele financiare provizorii suplimentare pot fi utile dar nu ar trebui
niciodata folosite ca baza unica pentru a lua o decizie de credit. Aceste rapoarte
pot fi eronate datorita utilizarii estimarilor si recunosterea in avans / cu
intarziere in contabilitate a unor tranzactii care pot distorsiona semnificativ
rezultatele raportate.
- Odata obtinute, rapoartele vor fi revizuite si actualizate periodic, inclusiv dupa
acordarea creditului.
Analiza economico-financiara are ca obiective principale:
- determinarea indicatorilor economico-financiari stabiliti de banca, pe
baza datelor din bilanturile contabile si balantele de verificare ;
- stabilirea corecta a fluxului de numerar,
- stabilirea serviciului datoriei;
- stabilirea calitatii creantelor/stocurilor (mai ales a celor acceptate la
creditare);
- identificarea facilitatilor de credit contractate de la alte banci;
- verificarea clientului atat la Centrala Incidentelor de Plati, cat si la
Centrala Riscurilor Bancare;
- identificarea eventualelor schimbari in structura si strategia activitatii
clientului.
Nu exista substitut pentru analiza riguroasa a situatiei financiare a clientului.
Bilantul contabil, contul de profit si pierderi, situatia fluxului de numerar furnizeaza
informatii esentiale pentru evaluarea capacitatii de rambursare prezente si viitoare a
clientului.
Contul de Profit si Pierdere
Analiza veniturilor, structurii acestora si a sustenabilitatii viitoare, analiza
costurilor, a marjelor de profit, trebuie sa fie suficient de detaliata incat sa identifice
tendintele si anomaliile care ar putea afecta performanta clientului.
Bilantul contabil
Bilantul contabil poate releva semnale timpurii de avertizare pentru calitatea
creditului, daca activele se degradeaza sau structura bilantiera se modifica. Firmele
genereaza venituri si lichiditati pe baza activelor pe care le detin, astfel ca analistii
trebuie sa examineze compozitia acestor active si modul in care ponderile lor
bilantiere se modifica. Capitalizarea si lichiditatea necesita o analiza atenta deoarece
ele determina capacitatea clientului de a face fata recesiunii sau unor evenimente
negative neprevazute.
Fluxul de numerar
Fluxul de numerar operational reprezinta veniturile din exploatare mai putin
costurile operationale achitate, plus cheltuielile non-cash cum ar fi deprecierea si
amortizarea. Desi conceptul este simplu, calculul fluxului de numerar este adesea
complex. In multe activitati comerciale fluxul de numerar se calculeaza diferit
datorita naturii activitatii respective si a ciclului de conversie a numerarului.
Variatia capitalului de lucru trebuie revizuita pentru intelegerea implicatiilor
fluxului de numerar. Se vor analiza iesirile de numerar – rambursarea datoriilor nu
este singura destinatie a utilizarii cash-ului.
Modificarile effective sau planificate ale cheltuielile de capital trebuie de
asemenea analizate. Un client aflat in dificultate va reduce adesea cheltuielile de
capital pentru a genera disponibilitati pentru onorarea datoriilor. Desi aceasta produce
o relaxare pe termen scurt, astfel de reduceri ale chetuielilor de capital pot pune in
pericol viitorul unei afaceri. Deficitele de numerar sau deteriorarea ratei serviciului
datoriei sunt de regula indicatorii cei mai clari ai unui credit problematic.
Analiza Ratiilor Financiare
Ratiile financiare furnizeaza informatii esentiale, prin analiza in evolutie a
performantei financiare a clientului sau prin raportare la performantele medii ale
ramurii sau la performatele competitorilor directi. Analiza de trend a acestor ratii
poate identifica potentiale elemente de slabiciune. Oricand o ratie deviaza
semnificativ de media relevanta a industriei, CA trebuie sa aprofundeze cauza acestei
deviatii.
În timpul evaluarii şi luarii deciziei, elementele enumerate mai jos trebuie să fie
luate în considerare pentru analiza si formularea unei opinii clare:
- Principalele surse de rambursare:
- Tranzacţia – scopul tranzacţiei şi metoda de rambursare
- Clientul – bonitate şi situaţie financiară
- Surse secundare de rambursare (elemente de reducere a riscului):
- Garanţii – valoarea şi gradul de lichiditate al garanţiilor reale şi personale şi
evaluarea garantiilor
Termeni utilizaţi în vederea evaluarii categoriei de risc
Performanta financiara: reflectarea potentialului economic si a soliditatii
financiare ale unei entitati economice, obtinuta in urma analizarii unui ansamblu de
factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculati pe baza datelor din
situatiile financiare anuale si periodice denumite in continuare situatii financiare) si
factori calitativi.
Serviciul datoriei: capacitatea debitorului de a-si onora datoria fata de Banca la
scadenta, exprimata ca un numar de zile de intarziere la plata, de la data scadentei.
Pentru a determina Performanta financiara se calculeaza urmatorii indicatori.
Indicatorii calitativi
Sunt determinati dupa cum urmeaza:
Disciplina platilor :
fara incidente CIP / CRB Bun
- cu incidente CIP mai vechi de 6 luni si fara interdictie bancara, sunt acceptate aici si incidentele minore mai noi de 6 luni;
.si/sau- restante CRB mai mici de 30 zile in
ultimele 6 luni;
Satisfacator
- cu incidente CIP mai noi de sase luni si/sau cu interdictie bancara si/sau - cu restante CRB mai mari de 30 zile in
ultimile 6 luni
Nesatisfacator
Calitatea managemetului/actionariatului: se va determina pe baza de punctaj.
In cazul studiat de noi SC MARA SRL in urma verificarilor facute a rezultat ca
firma nu are incidente CIP, CRB drept urmare i se acorda califiativul “BUN”.
Apoi se calculeaza indicatorii economico-financiari stabiliti prin reglementari
interne, pe baza datelor din ultimele doua bilanturi contabile (pentru care se va
prezenta dovada depunerii la DGFPS - Directia Generala a Finantelor Publice ale
Statului), ultima balanta de verificare incheiata si balanta de verificare incheiata
pentru aceeasi luna din anul precedent (interval de 12 luni). Interpretarea indicatorilor
economico-financiari si a informatiilor din documentele prezentate se va face in
dinamica.
Au la baza date cuprinse in situatiile financiare ale entitatii economice intocmite
conform reglementarilor emise de Ministerul Finantelor Publice sau de autoritati cu
competente similare din alte tari (bilant, balanta de verificare).
Analiza financiara are ca obiectiv diagnosticarea starii de performanta financiara
a firmei la inchiderea exercitiului. Informatiile necesare analizei sunt furnizate de
documente contabile de sinteza: bilantul contabil, contul de rezultate si anexa la
bilant.
Indicatorii financiari constituie instrumente de analiza ce permit managerilor sa evalueze
rezultatele obtinete si pozitia financiara a firmei, viitoarele oportunitati, modul de utilizare a
activelor. Analiza acestor indicatori permite bancilor sa verifice modul in care firma isi gestioneza
resursele de care dispune (anexa nr.6).
Indicatori de profitabilitateEvolutia vanzarilorCostul bunurilor vandute / vanzariChelt. Generale / vanzariProfit inainte de deducerea amortizarii / vanzariProfitul din activitatea curenta / vanzariProfit net / vanzariIndicatori de lichiditateRata curentaRata rapidaDebitori (zile)Creditori (zile) Stocuri totale (zile)Gradul de indatorare al capitalului
In cazul SC Mara Srl, acesti indicatori sunt cuprinsi in anexa nr.6.
Inaintarea Propunerii de Credit catre Comitetele de Credit Competente
Analistul de credit a inaintat dosarul catre Comitetele de credit competente pentru
revizuire si pentru evaluarea riscului. Dosarul respectiv va contine, cel putin:
Formularul de crere de credit (anexa nr.7);
Credit Memorandum (anexa nr.8);
Situatiile Financiare ale Clientului;
Opinia legala.
Aprobarea creditului
Rezultatul final al procesului de aprobare a creditului este formalizarea deciziei
luate de comitetul de credit. Decizia poate fi:
Aprobare fara Rezerve (creditul este acordat in exact aceiasi termeni care au
fost propusi de originatorul propunerii de credit);
Aprobare Partiala (anumite facilitati solicitate de client sunt aprobate asa cum
au fost propuse, in timp ce altele sunt refuzate);
Aprobare cu Rezerve (creditul este acordat, sub rezerva indeplinirii anumitor
conditii inainte si/sau dupa utilizarea creditului. De asemenea, aprobarea va fi
implementata efectiv numai dupa modificarea anumitor termeni ai facilitatilor de
credit solicitate
Refuz (cererea este respinsa deoarece nu sunt suficiente aspecte pozitive care
sa compenseze riscurile identificate);
Amanare / Clarificari suplimentare (cererea este trecuta in lista de asteptare
pana la primirea de catre comitetul de credit a unor date suplimentare
satisfacatoare relativ la aspectele pentru care comitetul a considerat ca este
necesara o verificare/clarificare suplimentara)
In cazul nostru, in urma analizarii dosarului de credit, s-a luat decizia de aprobare
fara rezerve a creditului.
Dupa aprobarea creditului, analistul de credite a informat in scris clientul Sc Mara
Srl asupra termenilor deciziei luate de banca, conditiile / cerintele aprobarii si s-a
solicitat clientului sa confirme acceptarea termenilor propusi.
Toate facilitatile de credit se pun la dispozitia clientilor numai dupa semnarea
contractului de facilitate de ambele parti si indeplinirea conditiilor stabilite.
Orice modificare adusa conditiilor de creditare stabilite prin contractul de facilitate
va fi stipulata in acte aditionale la acesta, semnate in aceleasi conditii .
Contractele de facilitate se vor inregistra in Registrul unic de evidenta a
contractelor de credite, organizat la nivelul sucursalei, in care se vor preciza:
- numarul contractului, care va fi acelasi cu numarul curent,
- data incheierii contractului,
- denumirea clientului/clientilor, inclusiv forma de organizare,
- valoarea facilitatii aprobate, tipul si obiectul facilitatii, perioada de
creditare,
- numar addendum / act aditional.
Addendum-urile/actele aditionale la contractul de credit (Anexa nr.9) se vor
inregistra la aceeasi pozitie in registrul de evidenta, mentionandu-se numarul de
addendum/act aditional.
Administrarea Creditului
Conform Legii bancare, Banca are dreptul si obligatia sa verifice respectarea
termenilor aprobarii creditului, prevazute in Contractul de Credit si de Garantie,
privind destinatia creditului, respectarea clauzelor contractuale, existenta garantiei,
pentru a se asigura ca rambursarea sumelor avansate si/sau stingerea angajamentelor
extrabilantiere se va face fara probleme si la datele convenite.
Administrarea incepe din momentul intrarii in vigoare a Contractelor de credit
si de Garantie.
Riscul unei expuneri de credit va fi evaluat atat inainte cat si dupa acordarea
creditului. Imprumutatul poate performa la nivelul asteptat sau chiar peste, dar se
poate confrunta de asemenea cu situatii nefavorabile.
Scopul procesului de monitorizare este de a mentine curent serviciul datoriei si
de a maximiza recuperarea in cazurile in care, in ciuda masurilor de protectie luate,
calitatea creditului se deterioreaza.
Procesul de monitorizare urmareste fundamental:
‒ Sa asigure ca limitele expunerii pe creditor nu sunt depasite;
‒ Sa asigure respectarea conditiilor aprobarii;
‒ Sa asigure ca fondurile din credit sunt utilizate pentru destinatia aprobata;
‒ Sa asigure ca rambursarile sunt respectate si ca se iau masuri prompte in cazul
restantelor;
‒ Sa evalueze capacitatea de rambursare, in functie de tipul de credit si de
specificul tranzactiei / proiectului finantat;
‒ Sa asigure faptul ca fluxurile de numerar generate de proiectele de investitii
finantate vor acoperi serviciul datoriei;
‒ Sa asigure acoperirea adecvata cu garantii in raport cu situatia curenta a
clientului (in cazul expunerilor colateralizate); si
‒ Sa constate existenta, proprietatea si starea garantiei, astfel incat sa asigure in
orice moment sursa secundara de rambursare, in cazul unui default.
Monitorizarea si Urmarirea
Monitorizarea scadenţarelor de plată, oricând este cazul
Monitorizarea clauzelor din contractul de împrumut;
Vizite pe teren şi actualizarea analizei financiare
Monitorizarea garanţiei
Clasificarea / reclasificarea si provizionarea creditului
Rambursarea integrala a principalului şi a dobânzii aferente, a comisioanelor
etc.
Administratorul de Credit pregăteşte formularul de eliberare a garanţiei şi il
înaintează Managerului Sucursalei spre aprobare
Se semnează formularul de eliberare a garanţiei
Garanţia este eliberată în final sarcini si este scoasa din evidenta contabila
CONCLUZII
Transformarea rapidă şi permanentă a mediului economic în general şi a
sistemului financiar în special induce, în sfera activităţii bancare, la interferenţa unui
spectru larg de riscuri, atât endogene, cât şi exogene sistemului bancar. Orientarea tot
mai mare a băncilor către piaţă, accentuarea concurenţei şi diversificarea produselor şi
serviciilor oferite clientelei conduc la inovarea continuă a instrumentelor şi tehnicilor
utilizate în managementul riscurilor financiar-valutare, în special a celor
extrabilanţiere, în scopul menţinerii sau creşterii profitabilităţii bancare.
În ceea ce urmează, vom prezenta principalele concluzii la care am ajuns în
cele sase capitole ale lucrarii, în care am urmărit identificarea şi analiza cerinţelor şi
opţiunilor în managementul riscurilor bancare, abordate din punct de vedere teoretic
şi practic, punând în lumină avantajele, dezavantajele, eficienţa şi eficacitatea fiecărei
alternative care poate conduce la atenuarea expunerii la risc a băncilor.
Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat
programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt,
minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a
bancii. Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este
acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca,
iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai
mare pentru actionari.
Teoretic, solvabilitatea poate fi mentinuta fara nici un capital, atat timp cat
pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit si provizioane.
Evident ca o banca in aceasta situatie s-ar afla permanent in pericolul de faliment
brusc, ceea ce echivaleaza cu un risc inacceptabil pentru deponenti . Existenta
fondurilor propriisi dimensionarea corespunzatoare a acestora (in raport cu activele
totale sau cu activele ponderate in functie de risc) confera bancii securitatea finala,
fiind a treia linie de aparare dupa profituri si provizioane. In practice bancile isi
stabilesc marimea capitalului potrivit reglementarilor de adecvare in vigoare pe plan
intern si international si in conformitate cu cerintele lor de eficienta economica,
primordialitatea celor doua repere facand obiectul unor indelungi dispute in randul
specialistilor .
Având în vedere dezvoltarea teritorială accelerată a băncilor româneşti, am
pus în evideţă eficienţa abordării managementului riscului de credit al portofoliilor
bancare pe baza cuplului risc-recompensă (modelul RAROC) care permite alocarea
adecvată a capitalului la nivelul băncii, a unităţilor de afaceri, precum şi măsurarea
riscului de credit şi a performanţelor în condiţii de risc atât în cazul portofoliilor, cât
şi pentru tranzacţiie individuale ce intră în componenţa acestora.
Managementul lichiditatii presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri de-a
lungul unor benzi de timp, astfel incat, in conditii normale banca sa aiba o pozitie
confortabila in onorarea obligatiilor scadente . Interesul imediat se focalizeaza asupra
situatiilor pe termen scurt, intrucat pe masura ce activele si obligatiile bancii se
maturizeaza, ele sunt inlocuite, iar modelul fluxurilor angajate la distante mai mari in
timp se reconstituiede cateva ori inainte de apropierea momentului de realizare
efectiva. Tratarea riscului de lichiditate incumba utilizarea unor instrumente diferite,
dintre care vom propune cateva mai importante si cu aplicabilitate in contextul actual.
Mentinerea unui stoc de active lichide de calitate reprezinta o optiune generala a
managerilor, eventualele controverse vizand marimea recomandabila a unui asemenea
portofoliu de urgenta.
Pornind de la preocupările băncilor pentru menţinerea unei lichidităţi
corespunzătoare, am identificat existenţa a trei opţiuni în domeniul
managementului riscului de lichiditate, care depind de obiectivele proprii fiecărei
bănci şi de înclinaţia către risc a conducerii băncii, după cum urmează: i) risc minim
de lichiditate şi obţinerea profitului determină banca să stabilească o politică rigidă de
încadrare în limitele stabilite. ii) risc mediu de lichiditate şi obţinerea profitului
presupune un risc asumat controlat care asigură obţinerea unui profit cel puţin de
nivel mediu comparativ cu indicatorii de profitabilitate globali realizaţi în sistemul
bancar. iii) risc maxim de lichiditate şi profit maxim urmăreşte obţinerea unui profit
considerabil şi într-un timp foarte scurt, în condiţiile unui risc de lichiditate major.
Astfel, considerăm că în procesul de alegere a opţiunii care să asigure lichiditatea
optimă, trebuie să se ţină seama de configuraţiile previzionate ale elementelor
bilanţiere, din punct de vedere al modificării veniturilor din dobânzi.
Concluziile la care am ajuns relevă existenţa unei legături putenice între
mărimea băncii, dată de valoarea activelor şi utilizarea derivativelor ca instrument
de management al riscului ratei dobânzii, ceea ce face ca ponderea activelor lichide
în total active să fie mai mare în cazul băncilor conservatoare.
Pentru multi observatori principala operatiune bancara este creditarea. Intr-
adevar, intre plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza creditele. Felul in care
banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta intr-un mod hotarator
dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi
asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate
bancile inregistreaza in mod curent pierderi la potofoliul de credite, atunci cand unii
dintre debitori nu-si onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate,
pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiunile de creditare
sunt organizate si gestionate cu profesionalism.
Deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor
adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de şoc.
Totodată, consolidarea valorii acţiunilor bancare se poate realiza doar printr-o
comunicare reală cu pieţele financiare şi implementarea unor programe adecvate de
gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile trebuie să-şi îmbunătăţească înţelegerea şi
practica managementului riscurilor pentru a-şi putea gestiona cu succes diferite game
de produse. Dacă băncile folosesc paradigma de analiză si gestiune a riscurilor în
vederea creşterii eficienţei, atunci vor avea succes.
BIBLIOGRAFIE
1) BNR – Norma 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor , M.O.
nr.245/1999;
2) BNR – Norma 9/1999 privind calculul valorii activului şi pasivului băncilor în
vederea stabilirii stării de insolvabilitate a acestora , M.O. nr.472/1999;
3) BNR – Norma 9/2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor
băncilor străine , M.O. nr.474/2000;
4) BNR – Normele 1/2001 privind lichiditatea băncilor , M.O. nr.201/2001;
5) BNR – Normele 1/2002 privind lichiditatea băncilor , M.O. nr.113/2002;
6) BNR – Normele 7/1999 privind fondurile proprii ale băncilor, M.O.
nr.206/1999;
7) BNR - Regulament nr. 6 din 24 iulie 2002, privind regimul rezervelor minime
obligatorii (M.O. nr.566 din 1 august 2002) modificat prin Circulara
nr.6/2006;
8) BNR - Norma nr.10 din 27 iulie 2005 , privind limitarea riscului de credit la
creditele destinate persoanelor fizice (M.O. nr.683 din 29 iulie 2005)
modificată prin Norma nr.20 din 13 septembrie 2006 (M.O. nr.800 din 22
septembrie 2006);
9) Van Greuning, Hennie: Analiza si managementul riscului bancar - evaluarea
guvernatiei corporatiste si a riscului financiar - analyzing and managing
banking risk (traducere autorizata de banca mondiala) (editie bilingva romana
- engleza) -, Editura Irecson, Buc., 2004
10)Tudorache, Dumitru (coord.): Management financiar-bancar – Ed. Cartea
Universitara, Buc., 2004
11)Dardac, N. (coord): Managementul sistemelor bancar – curs postuniversitar
CD-ROM, ASE Bucureşti, Biblioteca virtuală;
12)Basno, C. (coord.): Produse, costuri şi performanţe bancare, ASE Buc, curs
electronic;
13)Dedu, Vasile: Gestiune bancară, E.D.P., Buc., 1999;
14)Dedu, Vasile: Gestiune şi Audit Bancar, Ediţia a-III-a, Ed. Naţional, Buc.,
2001;
15)Berea, A.O. (coord.): Creditul bancar – coordonate actuale şi perspective, Ed.
Expert, Buc., 2003;
16)Mogoş, Ciprian: Metode şi tehnici de analiză statistică a riscului bancar (teză
de doctorat), ASE, Buc., 2006
17)Sava, S. (coord. Pt versiunea in limba romana): Dicţionar Macmilian de
Economie Modernă”, Ed. Codecs, Buc., 1999;
18)Basno, C. (coord): Produse, costuri şi performanţe bancare, curs electronic,
ASE, Buc.;
19)Stoica, Maricica: Management bancar, curs electronic, ASE, Buc.;
20)Costica, Ionela (coord): Politici si tehnici bancare, curs electronic, ASE, Buc.;
21)Dardac, N. (coord): Tehnici bancare – note de curs, ASE, Buc. 2004
22)www.bnro.ro