Date post: | 17-Feb-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | ivasca-stefan-george |
View: | 21 times |
Download: | 2 times |
PROGRAMA ANALITICĂ ŞI SUPORTUL DE CURS LA SPIRITUALITATE
CLASA A XI –A PATRIMONIU
01 Icoana - imagine liturgica - S2-3
02 Fundamentul dogmatic al Icoanei S4-5
03 Îngerii în arta creştină S6-7
04 reprezentari iconografice ale ingerilor S8-9
05 Cum se zugrăvesc cele nouă cete îngereşti S10-11
06 Zilele creaţiei în iconografie S12-13
07 Crearea omului în iconografie S14-15
08 Interpretarea Crucii în Icoana Răstignirii S1-2
09 Reprezentările Maicii Domnului în Iconografie S3-4
10 Trăsăturile definitorii ce apar în toate icoanele tradiţionale Chipul Maicii Domnului S5-6
11 Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnul din Vechiul Testament S7-8
12 Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnului din Noul Testament S9-10
13 Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografie S11-12
14 Reprezentarea Sfinţilor Români în iconografie Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt S13-
14
15 Icoana canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ S15
16 Sfântul Ioan cel Nou în pictura Bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava S16
17 Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş S17
Icoana, imagine liturgică: S2-3
Multă vreme ignorată şi contestată în Occident, în ciuda unui trecut marcat de prezenţa ei,
icoana pătrunde astăzi în diversele structuri ale societăţii noastre. O mulţime de lucrări tratează
despre icoană dintr-un unghi pur arheologic şi plastic, acordând câteva cuvinte destinaţiei sale
originare care era, între altele aceea de a mijloci o viziune creştină. Deşi riguroase, aceste studii
nu sunt mai puţin reducţioniste în măsura în care ignoră esenţialul icoanei, ceea ce constituie de
fapt fiinţa acesteia.1
Cele trei reguli - mineral, vegetal şi animal (fondul de cretă, pigmenţii, lemnul, cleiul din
piele de iepure, şi gălbenuş de ou) – coabitează în icoana care prefigurează Pământul cel nou
unde Cel înviat va fi totul în toate, unde toate vor fi pătrunse de Duhul Sfânt. În această
perspectivă, icoana ne trimite la o conştiinţă a prezenţei divine a creaţiei, cu tot ce implică acest
lucru pentru relaţia noastră cu natura.2
Imagine a lumii duhovniceşti, dar niciodată abstractă, icoana nu reprezintă deloc viaţa
biologică sau fizică, ci trupul deja transfigurat. Spre deosebire de fotografie, care reproduce cel
mai adesea aspectul exterior, suprafaţa fiinţei, icoana arată realitatea profundă a persoanei şi a
lumii, dincolo de învelişul fizic. Absenţa naturalismului apare cel mai bine în mâinile, picioarele,
trupurile „atrofiate” pe care le reprezintă, semn evident al abandonării cărnii în avantajul
„trupului slavi” (Filipeni III, 21), promis celor aleşi, „trupului duhovnicesc” (I Cor. XV, 44),
caracterizat prin transparenţă, subtilitate, lumină. 3
Adam cel Nou , Hristos ara în icoană faţa de culoarea argilei cuvânt care, curios , în ebraică
se traduce prin Adamah: readucere aminte a faptului că chipul Său aparţine tuturor raselor ,
tuturor popoarelor şi că,Fiu al lui David născut din Fecioara Maria, El era evreu, pe deplin
înrădăcinat în istorie.4
Fundamentul dogmatic al Icoanei S4-5
Al şaptelea Sinod a formulat Canonul care hotărăşte cinstirea icoanei. Precizările
dogmatice sunt presărate în toată învăţătura Sfinţilor Părinţi şi se degajă din icoana însăşi, din
evidenţa ei luminoasă, din uimitoarea sa viaţă în care poate fi urmărit pas cu pas, dinamismul
Tradiţiei. Acesta este locul unde Hristos, cu ajutorul diferitelor elemente ale vieţii Bisericii
(liturghie, sacramente, patristică, icoană), îşi comentează propriile cuvinte.
Însăşi icoana este martir şi poartă urmele unui botez cu sânge şi foc. În timpul
înverşunatei persecuţii exercitate de iconoclaşti, sângele martirilor s-a amestecat cu rămăşiţele de
icoane, stropi ai luminii. Patriarhul Gherman declară, destituit, scoţându-şi paliumul: „fără
autoritatea unui sinod tu nu poţi, o împărate, să schimbi nimic legat de credinţă”. Papa Grigorie al
II-lea îi spune, la rândul lui, lui Leon Isaurianul: „Dogmele Bisericii nu sunt problemele tale…
lasă-ţi nebuniile”. În cazul icoanei, nu e deloc vorba de simple ilustraţii. Uniţi atunci în aceeaşi
1 Michel Quenot ,,Icoana şi învierea” Ed. Enciclopedică Buc. 1993 pag 61
2 Ibidem pag 67
3 Ibidem pag 69
4 Ibidem pag 71
Tradiţie, Occidentul şi Orientul s-au ridicat împreună împotriva ereziei, deoarece, abordându-se
problema icoanei, era atinsă dogma, era ameninţată întreaga economie a mântuirii. Cinstirea
Evangheliei, a Crucii şi a Icoanei constituie un tot împreună cu misterul liturgic al prezenţei
proclamate de Biserică din adâncul potirului: „Doctrina noastră este în acord cu euharistia;
aceasta o confirmă”, spune Sfântul Irineu.
Dacă orice artă demnă de acest nume nu caută niciodată să dubleze realul, ci tinde spre
revelarea sensului acestuia, spre descifrarea mesajului său secret, spre cuprinderea logosului său
spre sugerarea celei mai înalte vocaţii dintre libertăţile care îl însufleţesc, iconografia prin
culorile sale, ţine, în mod limpede, de pneumatologie. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul
atribuie icoanei prezenţa Sfântului Duh.5
„Întru El era viaţa” spune începutul Evangheliei după Ioan (1, 4). Duhul - Viaţa - dintru
veşnicie era înlăuntrul Cuvântului. O dată cu Epifania, El coboară din cer sub chipul unui
Porumbel şi se opreşte, se aşează deasupra lui Iisus. În arătările Sale, El este o mişcare „spre
Iisus”, spre Miel, pentru a-I face manifestă divinitatea. El „merge înapoi”, întru Hristos, pentru a
vesti „cele dinainte”: sufletul său poartă cuvântul lui Hristos, îl face auzit, îl întăreşte, îi dă suflare
de viaţă şi dimensiune escatologică: „Adăpaţi din Duhul, Îl bem pe Hristos”, spune în mod
admirabil sfântul Atanasie. Duhul ne face să pătrundem în Hristos; întru Hristos întâlnim în mod
deplin duhul şi suntem inspiraţi de acesta pentru a cuprinde sensul ultim al Revelaţiei.
Lucrarea sfinţitoare a duhului condiţionează orice act în care spiritualul ia trup, se
întrupează, devine hristofanie, manifestare a lui Hristos. Astfel, duhul „clocea” adâncul pentru a
face să ţâşnească din el lumea, loc al Întrupării. Prin gura profeţilor, tot Vechiul Testament este o
preliminară Cincizecime în vederea venirii Fecioarei şi al fiat-ului său. Duhul coboară asupra
Mariei, făcând din ea Theotokos (Născătoare de Dumnezeu); din Iisus face Hristos-Unsul şi
revelează în El pe „Mielul jertfit încă de la întemeierea lumii”. Din aceste limbi de foc se naşte
Biserica, trupul lui Hristos. Dintr-un botezat, el face un mădular al lui Hristos, iar din vin şi
pâine, sângele şi trupul Domnului; dumnezeiesc Iconograf, el face icoana „cea nefăcută de mână
omenească”, Sfântul Chip; din acest Arhetip se trage orice icoană făcută din formele acestei lumi
şi din lumina taborică.
Teologia Sfinţilor Părinţi arată importanţa deosebită a epiclezei care depăşeşte planul
liturgic al euharistiei, se universalizează şi face posibilă vederea în Duh a puterii divine a
revelaţiei şi a manifestării nevăzutului. El este cel care rosteşte în noi, cu noi „Abba, Părinte”,
pentru a ne lăsa să ne rugăm: Abba Părinte, trimite Duhlui Tău cel Sfânt pentru a putea spune:
„Doamne Iisuse”, şi pentru a-l putea contempla şi chipul şi, prin umanitatea Lui îndumnezeită,
„sfeşnic de sticlă”, să vedem Ipostaza Dumnezeului-Om.6
O dată cu Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt devine lucrător înlăuntrul naturii şi capătă
statutul de fapt lăuntric al fiinţei umane: se face co-subiectul vieţii noastre întru Hristos, mai
intim decât noi înşine. „Prin Sfântul Duh, toată făptura este înnoită la starea dintâi”, în adevărul
dintru început şi ultim, fapt care face posibilă vederea în Biserică a icoanei unităţii în diversitate a
Sfintei Treimi şi în orice om, o icoană vie, un chip al lui Dumnezeu.
5 Paul Evdochimov, Arta Icoanei o Teologie a Frumuseţii, Ed. Meridian, 1992.p.177
6 Paul Evdochimov, Arta Icoanei o Teologie a Frumuseţii, Ed. Meridian, 1992.p.178
„Duhul Sfânt este marele învăţător al Bisericii” spune Sfântul Chiril al Ierusalimului;
învăţător pentru că el stă drept chezăşie şi asigură charisma veritatis centrum a Bisericii. Un
sinod este ecumenic pentru că Duhul Adevărului l-a identificat, prin gura Soborului Bisericii, cu
Hristos-Adevăratul. Ca răspuns la epicleza ritului sfinţirii icoanei, Duhul Frumuseţii a identificat
asemănarea cu Hristos şi a făcut din imagine icoană, Frumuseţea contemplată a Cuvântului.
„Duhul şi Mireasa spun: Vino Doamne”. Epicleza Împărăţiei se află în nunta mistică a lui Hristos
cu Biserica, dar şi nunta mistică a lui Hristos cu orice suflet în mod personal, după numele
fiecăruia. Icoana Deisis se deschide asupra acestei viziuni în faţa Cuvântului, strălucirii Luminii
Sale neînserate.
Rugăciunea de sfinţire a icoanei spune: „Doamne Dumnezeule, Tu ai făcut omul după
chipul Tău; căderea l-a stricat; dar prin întruparea Hristosului Tău devenit Om L-ai restaurat şi
astfel ai pus din nou pe sfinţii Tăi în Cinstea lor dintâi. Cinstim chipul şi asemănarea Ta şi, prin
ei, Te mărim ca fiind Arhetipul lor”. Dacă conştiinţa dogmatică afirmă adevărul icoanei în funcţie
de Întrupare, aceasta este condiţionată de crearea omului după „chipul lui Dumnezeu”, de
structura iconică a fiinţei umane. Hristos nu se întrupează într-un element străin, eterogen, ci şi
regăseşte propria imagine cerească şi arhetipul, căci Dumnezeu a făcut omul privind umanitatea
cerească a Cuvântului (I Cor. 15, 47-49), preexistentă în Înţelepciunea lui Dumnezeu.7
Îngerii în arta creştină
Icoana este un mijloc de cinstire a sfinţilor îngeri, însă ea nu se rezumă la această funcţie.
Icoana, fiind „o teologie a prezenţei, un mijloc prin care suntem conduşi spre fiinţe şi simţim
prezenţa personală”41
, a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a îngerilor, etc., ea ne vorbeşte
despre existenţa reală a îngerilor şi despre locul şi rolul lor în iconomia mântuirii noastre, venind
să susţină şi să reprezinte învăţătura dogmatică despre sfinţii îngeri.
În ziua de astăzi suntem asediaţi cu tablouri sentimentale, reprezentându-i pe îngeri ca pe
nişte fiinţe gingaşe (copilaşi) sau reducându-i la simple elemente decorative, ceea ce îi determină
pe oameni să nu mai creadă sau să înţeleagă greşit aceste fiinţe spirituale. Întotdeauna trebuie să
ne amintim că îngerii sunt duhuri (lipsiţi de trup, gen, vârstă) şi de aceea nici un fel de portret al
lor nu este posibil. Putem doar arăta simbolic cam cum ar fi, dar niciodată ce sunt ei de fapt.
Când s-au făcut vizibili omului, s-au arătat totdeauna ca omul lui Dumnezeu, puternic şi cerând
respect şi atenţie, însă aceste viziuni pot fi doar simbolic reprezentate42
.Arta bizantină, legată
exclusiv de teologie, este singura în măsură să ne transmită adevăruri despre sfinţii îngeri, căci
icoana bizantină e mai mult decât un tablou. Ea este un loc sacru de întâlnire între credincios şi
Dumnezeu. De timpuriu şi până astăzi aceste fiinţe întraripate sunt pictate atât în scenele cu
compoziţie (Buna Vestire, Naşterea, Botezul, etc.) ca cei ce au slujit nemijlocit marii taine de
răscumpărare a domnului, cum sunt pictaţi şi alături de sfinţi, sau singuri acolo unde patronează
Biserici.
7 Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, 1994.p.58
41 Michael Quenot, Icoana fereastră spre absolut, trad. de Pr. Dr. Vasile Raduca, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1993, pag. 57 42
Maica Alexandra, op,. cit. pag. 471
Imaginea sfinţilor îngeri a evoluat în arta laică de-a lungul secolelor în funcţie de noile
condiţii, ideologii, concepţii, însă adevărata icoană a reuşit să ne păstreze şi să ne transmită până
astăzi adevărul. Pe acestea trebuie să le privim, să le contemplăm şi să le ducem mai departe.
REPREZENTĂRI ICONOGRAFICE ALE ÎNGERILOR
În Biserica Ortodoxă reprezentarea lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a
Sfinţilor este posibilă doar atunci când sunt respectate canoanele Sfintei Tradiţii şi ale
iconografiei. Aceste reguli traduc în imagini pentru ochii noştri înfăţişarea acelor făpturi ale căror
trăsături „sunt proiectate pe ecranul eternităţii”8
Referindu-ne la ceea ce am spus în primele pagini îngerii sunt spirite pure care s-au
manifestat şi se manifestă pentru noi prin asemenea forme încât să-i putem înţelege, de aceea
reprezentările iconografice trebuie să se ferească de la a le atribui o corporalitate care să ne
determine să-i luam drept oameni.
Voi urmării să redau cronologic, mai întâi scenele
mai importante în care apar Sfinţii îngeri pe care le voi
selecta din Erminia picturii bizantine. Paralel vor fi
prezentate şi fundamentele biblice ale acestor imagini,
acestea fiind în acelaşi timp temeiuri pentru dovedirea
existenţei îngerilor.
Iconografia Vechiului Testament începe tocmai cu
indicaţiile privind zugrăvirea celor nouă cete îngereşti, pe
care le-am amintit, ca cele ce au fost create înaintea lumii
văzute, continuând cu relatarea căderii lui Lucifer „ca un
fulger căzut din cer” (Luca 10,8). Scena ilustrează foarte
bine depărtarea acestora de Dumnezeu prin faptul că
îngerii devin tot mai întunecaţi pe măsură ce se apropie
de iad şi se depărtează de Dumnezeu.
Diavolul apare şi în chip de şarpe, ispitindu-i pe Adam şi Eva, care cad în păcatşi sunt
izgoniţi din Rai tot de un înger. Îngerii apar astfel ca împlinitori ai dreptăţii dumnezeieşti.
O scenă deosebită se numeşte „Avraam ospătând pe străini la stejarul Mamvri” (Facere
18., 1-8). Această povestire biblică l-a inspirat pe Sfântul Andrei Rubliov să picteze celebra
icoană a Sfintei Treimi. El a pictat-o către anul 1408, influenţat de părintele său duhovnicesc,
Sfântul Serghie din Radonej (+1392).
Am ales o icoană, voi face referire exclusiv la reprezentarea celor trei îngeri. Scena a fost
pictată de Andrei Rubliov bazându-se pe Sfânta Scriptură, însă a readus elementul istoric la
strictul necesar. Avraam şi Sarra nu apar ci doar cele trei personaje angelice şi tocmai această
8 Idem, pag.289;
reprezentare sub chip de Înger „îi sustrage în chip vădit istoriei omeneşti măsurabile spaţial şi
temporal, înfăţişând aproximarea cea mai completă a Sfintei Treimi”9.
Trecerea de la singular la plural(în adresarea lui Avraam către cei trei: „Doamne de am
aflat har…”) ne arată unul şi în acelaşi timp, trei îngeri ce închipuie întreita unitate a
Dumnezeirii. Aripile celor trei Îngeri dovedesc apartenenţa lor la lumea cerească, iar sceptrele din
mâna lor, egalitatea în rang. Acest tip de prezentare (sub chipul
îngerilor) şi modul schematic de a trata mesajul, adu impresia de
imaterial10
. Îngerii constituie doar simbolul celor trei persoane, de aceea
nu am făcut o interpretare amănunţită a icoanei.
Un alt exemplu este „Scara lui Iacov” sau „Visul lui
Iacov”(Facere 22, 11-13) ce ne înfăţişează pe îngeri ca pe cei ce unesc
cerul cu pământul. În capul scării, din bolta cerească apare chipul Celui
Vechi de Zile, iar îngerii pe o parte urcă şi pe cealaltă coboară arătând
prin aceasta că ei sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu şi că ne fac cunoscută voia Sa.
Tradiţia imaginilor angelice aşezate în locurile de închinăciune este foarte veche.
Heruvimii au fost singura reprezentare permisă în templul din Ierusalim. Solomon a cioplit
Heruvimii pe pereţi şi i-a brodat pe perdeaua templului. Chivotul Legii de asemenea, avea de o
parte şi de alta doi Heruvimi ai căror aripi îl acopereau.(Ieşire 26).
În cartea Facere 32,22-32 ni se vorbeşte despre lupta lui Iacob cu îngerul care este de fapt
o realizare anticipativă a venirii pe lume a lui Iisus. Îngerul e Dumnezeu, iar omul e Iacob, Iisus
Hristos fiind cel care a îngloba în Sine ambele firi, divină şi umană, care se războiesc până la
moarte şi în final se împacă11
.
Vedenia proorocului Isaia ni-L înfăţişează pe Hristos stând pe Tron, înconjurat de
serafimi care-L preamăresc(Isaia 6,1-9)
Unul dintre serafimi apropie de gura proorocului un
cărbune de pe jertfelnic pentru a-i şterge păcatele. În această scenă
serafimii apar ca unele din cele mai slăvite creaturi ale lui
Dumnezeu ce-şi îndeplinesc misiunea de a-I sluji şi de a-l adora pe
Dumnezeu în cântări de laudă precum şi de a-i curăţa pe oameni
prim mijlocirea lor şi de a slujii în dobândirea mântuirii.
Aceste aspecte se pot vedea şi în alte reprezentări
iconografice ale Vechiului Testament: Jertfa lui Avraam în care
îngerul îi vesteşte voia Domnului sau îngerul care-l în înştiinţează
pe Ilie, pe Tobit, etc.
Arhanghelul Gavriil avea să i se arate lui Zaharia şi să-i
vestească naşterea Înaintemergătorului.(Lc. 1,11-17), precum
9 Michel Quenot, Sfidările icoanei, Ed. Sofia, Bucureşti, 1997, p.125;
10 Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. de Grigorie Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane,
1993, p.211; 11
Paul Evdochimov, op.cit. ,p.213;
proorocise Maleahi: „Iată Eu trimit îngerul Meu, înaintea feţei Tale ” (Mal. 3,2).
Acesta este şi motivul pentru care adeseori Sfântul Ioan
Botezătorul este reprezentat în icoane cu aripi, ca cel ce a adus viaţa
îngerească pe pământ.
Icoana Bunei Vestiri îl înfăţişează pe Arhanghelul Gavriil cu
o mişcare iute ca o slugă plină de râvnă, credincioasă în împlinirea
misiunii pe care i-a încredinţat-o Stăpânul Său. Picioarele îi sunt
mult depărtate ca şi cum ar alerga. În mâna stângă ţine un toiag,
simbol al mesagerului sau un crin, simbol al curăţiei. Mâna dreaptă
cu o mişcare puternică se întinde către Fecioara Maria
comunicându-i vestea plină de bucurie: „Bucură-te ceea ce eşti plină
de daruri Marie, Domnul este cu tine…” (Lc. 1,28-38)12
.
Venirea Mântuitorului nu va diminua prezenţa îngerilor, ba
dimpotrivă, ei sunt implicaţi în majoritatea evenimentelor
importante din viaţa Mântuitorului. Prezenţa îngerilor în
icoana Naşterii lui Hristos mărturiseşte despre dumnezeirea
Pruncului Sfânt. Poziţia lor, cu mâinile ascunse sub pulpana
veşmântului (tradiţie moştenită de la curtea imperială a
Bizanţului)arată respectul şi ascultarea. Pictaţi sus, în dreapta
îngerii sunt reprezentaţi în cele două funcţiuni ale lor: de
preamăritori şi de trimişi ai lui Dumnezeu să anunţe păstorilor
Naşterea Domnului. Acelaşi rol , îngerii îl îndeplinesc şi la
Botezul Domnului.
La Răstignire îngerii plutesc în partea superioară a
Crucii, reprezentând cerul, ca şi în cazul icoanei Pogorârii lui
Hristos la Iad13
.
12
Leonid Uspensky, Vladimir Losky, Călăuziri în lumea icoanei, trad. de Anca Popescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003,
p.184; 13
Leonid Uspensky, Vladimir Losky, op.cit., p.185;
Îngerii, luând chip de tineri, sunt cei care aveau să vestească mironosiţelor Învierea(Mc.
16, 5-7) şi prin ele ucenicilor. În această icoană poate apărea unul sau doi îngeri şezând pe
mormântul gol, înveşmântaţi în alb, detalii ce corespund întru totul relatărilor evangelice.
Înălţarea Mântuitorului(F. Ap. 1, 9-11) este scena care
subliniază poate cele mai multe aspecte legate de anghelologie.
„Hristos înconjurat de cercul sferelor cosmice în care străluceşte
slava, e susţinut în zborul Său de doi îngeri:Rafail şi Uriil.
Culorile veşmintelor lor le reproduc pe cele ale apostolilor. Sunt
îngerii întrupării şi subliniază faptul că Hristos părăseşte
pământul cu trupul Său pământesc şi prin aceasta nu se desparte
de pământ şi de cei credincioşi lui. Cei doi Îngeri albi din
mijlocul Apostolilor(Mihail şi Gavriil)vestesc că înălţându-se
Hristos va veni iarăşi întru slava Sa; o aluzie la cuvintele
Sfântului Apostol Pavel: pe temeiul spuselor a doi sau trei
martori să se statornicească orice pricină(II Cor. 13,1) şi
mărturisirea lor este adevărată.”1
Sfinţii îngeri apar şi în reprezentarea iconografică a Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul
împlinind voia divină.
Maica Domnului cu pruncul în braţe , din absida altarului, întotdeauna este zugrăvită
având de o parte şi de alta pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil şi mulţime de îngeri planând în zbor
în jurul ei pe albastrul cerului vrând să însemneze slava cerească de care se bucură Sfânta
Fecioară.
Iisus Pantocrator, în unele biserici este zugrăvit stând pe
tronuri, înconjurat de heruvimi şi serafimi în poziţie de prosternare
şi mulţimi de îngeri care susţin tăria cerului slavei lui Dumnezeu14
.
14
Monahia Eustochia Ciucanu, Cultul sfinţilor îngeri, în <<MMS>>, 1983,nr.13, p.41;
În liturghia îngerească, zugrăvită în multe biserici în
bolta principală, întregul cortegiu funebru este format din
Sfinţii Îngeri cu chipuri cucernice, în uşoară prosternare
cutremuraţi de fiorul jertfei lui Hristos. Ei poartă epitaful cu
trupul Domnului spre rug15
.
După cum am spus îngerii pot fi reprezentaţi şi singuri, în special Arhanghelii Mihail si Gavriil.
În calitate de mai mare voievod al cetelor îngereşti, Arhanghelul Mihail poartă mantie şi
armură. Semnul demnităţii sale de conducător este simbolizat chiar prin sabia din mâna lui
dreaptă. Panglicile fac trimitere la auzul spiritual al îngerului, atent la poruncile Dumnezeieşti
.Erminia picturii bizantine ne relatează un nume foarte mare de minuni şi arătări ale Sfântului
Arhanghel Mihail: Mihail oprindu-l pe Avraam de a-l înjunghia pe fiul său Isaac; Mihail îl
împuterniceşte pe Ghedeon; Mihail izbăvind cetatea Constantinopolului, etc.
Sfântul Arhanghel este mijlocitorul noii creaţii, al restaurării firii noastre prin Hristos,
vestind mai întâi naşterea Înaintemergătorului,iar apoi pe cea a Mântuitorului. Numele lui
înseamnă „omul lui Dumnezeu” şi este reprezentat uneori purtând în mână un crin, simbol al
purităţii.
Cei doi Arhangheli apar mereu pictaţi pe uşile diaconeşti.
Vieţuind în slava lui Dumnezeu, Duhurile îngereşti sunt creaturi îndumnezeite. Vederea
îngerilor este înfricoşătoare(Dn. 8, 17-18), însă noi îi putem reprezenta simbolic ca pe cei ce sunt
aproape de oameni şi gata întotdeauna de a-i ajuta.
Cum se zugrăvesc cele nouă cete îngereşti?
Făcând referire la împărţirea făcută de Sf. Dionisie Areopagitul, Dionisie din Furna ne
arată cum trebuie reprezentate cele nouă cete îngereşti. La aceste reprezentări vom adăuga şi o
interpretare a simbolurilor utilizate.
15
Idem, p.42;
La întâia orânduială sunt tronurile sau scaunele, care se zugrăvesc ca nişte roţi de foc,
„având de jur împrejur aripi, iar în mijlocul aripilor având ochi; ele se împletesc unele cu altele,
închipuindu-se un scaun împărătesc. Heruvimii numai cu cap şi cu două aripi, iar serafimii cu
câte şase aripi: cu două îşi acoperă obrazul, cu alte două picioarele şi cu celelalte două zboară,
iar în mâini ţin ripide pe care sunt scrise cuvintele : Sfânt, Sfânt,. Sfânt este Domnul Savaot”43
.
Aşa i-a văzut proorocul Isaia. Pe aceştia nu-i găsim decât în scenele din cer şi în paradis.
Semnul distinctiv al îngerilor sunt aripile, simbolizând spiritul, puterea şi iuţimea. Cele
trei perechi de aripi ale serafimilor simbolizează spiritul pur, cunoscător prin dragoste şi
inteligenţă, capul fiind emblema sufletului, iubirii şi cunoaşterii. De obicei sunt coloraţi cu roşu
sau alte culori calde şi exprimă luminarea dumnezeiască şi focul curăţitor despre care am vorbit
la ierarhiile cereşti.
În a doua orânduială sunt: domniile, puterile şi stăpâniile, care se mai numesc împodobire.
Aceştia se zugrăvesc purtând stihare lungi până la glezne şi încinşi cu orare verzi aurite (uneori
pe umeri cu mantii până la genunchi) în mâinile drepte ţin toiege de aur, iar în mâinile stângi o
pecete rotundă ca un taler, cu Crucea, adică sigiliul Domnului44
.
La rândul lor veşmintele (stiharul şi orarul lat) sunt inspirate după modelul veşmintelor pe
care le purtau slujitorii mai de seamă ai împăraţilor la curţile bizantine, ceea ce arată că ei sunt
slujitorii Împăratului Ceresc. Mantia simbolizează faptul că sunt trimişi ai Cerului45
. Toiagul este
semnul slujirii şi în acelaşi timp al autorităţii.
În a treia orânduială sunt: începătoriile, arhanghelii şi îngerii. Aceştia se zugrăvesc cu
capul gol, cu părul strâns cu o panglică albă legată la ceafă şi purtând haine ostăşeşti sau de
diaconi, încinşi cu brâie de aur şi cu mantiile pe umeri. În mâini ţin arcuri sau lănci. Îngerii au şi
chipul unor tineri cu stihare luminoase şi lungi46
. Aripile îngerilor şi ale arhanghelilor arată că
sunt gata să slujească oamenilor şi să-i apere cu acoperemântul lor. Uneori au în mână un cerc se
simbolizează sfera vieţii lor, adică vieţuirea întru Dumnezeu47
. Drapajul lor (stiharele lungi),
asemănător filozofilor greci arată că sunt inteligenţe divine. Părul lung, legat cu panglică, este
semnul spiritualităţii, iar hainele ostăşeşti ne arată că ei au şi misiunea de a pedepsi nelegiuirile.
Armele sunt simbol al demnităţii.
Pictorii ortodocşi încearcă să-i arate pe îngeri puternici, o putere celestă, senină, lipsită de
senzualitate austeră, dar având caracter esenţial masculin. Îngerii bizantini dacă nu ne pot
emoţiona prin frumuseţe, ne umplu de încredere şi ne inspiră prin fermitatea lor. Întotdeauna ne
vom simţi în siguranţă şi ocrotiţi în prezenţa lor.16
Zilele creaţiei în iconografie
Din cele mai vechi timpuri ale omenirii, ridicarea capului şi a privirii în sus exprimă dorinţa
de înnoire şi transformare , de eliberare de toate înjosirile din viaţa şi din lăsare în voia sorţii.
Acestei înălţări a privirii în sus, bisericile bizantine îi rezervă cupola lor, în care înfăţişează pe
Hristos Pantocratorul înconjurat de toţi Îngerii Săi.
43
Dionisie din Furna, Erminia picturii Bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, pag. 67 44
Idem, pag. 68 45
Monahia Iuliana, Truda iconarului, trad, din lb. Rusă, de Evdochia Savgra, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, pag. 132 46
Dionisie din Furna, op. cit, pag. 67 47
Monahia Iuliana, op,. cit. pag. 132 16
Maica Alexandra, op. cit. pag. 275;
Cele două pătrate suprapuse în care apare El, Îl fac să strălucească pe fondul celor opt
unghiuri, sub semnul revenirii primei zile a creaţiei, după cele şapte etape ale curgerii ei, deci sub
semnul zilei a opta, al zilei neînsemnate, al începutului fericitei desăvârşiri.
Pătratul luminos care înconjoară pe Fiul are scrise pe marginile lui, următoarele cuvinte: «Eu
sunt lumina lumii, care luminează tuturor. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Eu sunt Cel ce a făcut
cerul şi pământul şi toate câte sunt».
Domnul, care va veni a doua oară spre a le aduce toate din nou la Sine, este Făcătorul lumii,
Care a adus toate la viaţă. Acum, El apare ca ţinta celor vii, nu ca la un lucru, ci ca un chip ca
apropiată, ca Persoană. Încă o data, şi încă mai cuprinzător decât pe cruce, El caută să atragă la
sine, chemând fiecare făptură la obârşia ei, prin blândeţea chipului Său.
Sfântul Macarie zice la Omiliile sale duhovniceşti: ‹‹Dacă oamenii trupeşti doresc aşa mult să
vadă strălucirea unui rege pământesc, cu cât mai mult trebuie oare să se simtă atraşi spre măreţia
necuprinsă a adevărului şi veşnicului împărat Hristos, cei care au pătruns picăturile Duhului
Vieţii dumnezeieşti? Căci Acesta a rănit inima lor cu iubirea dumnezeiască faţă de împăratul
ceresc, faţă de frumuseţea şi slava negrăită şi strălucirea nepieritoare a Lui. Dorinţa şi setea după
El, deoarece Îi aparţin întru totul. Şi cât de mult trebuie să dorească cei ce privesc prin duhul să se
facă părtaşi de acele bunătăţi negrăite, pentru care socotesc ca nimic toată frumuseţea, strălucirea
şi mărirea, slava şi bogăţia pământească a împăraţilor şi principiilor acestei lumi? Căci sunt răniţi
de frumuseţea dumnezeiască şi viaţa veşnică nemuritoare a picurat în sufletul lor ››.17
Crearea omului în iconografie
„La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”(Fac.1,1). Acestor prime cuvinte ale Sfintei
Scripturi le corespunde prologul Evangheliei Sfântului Ioan: „La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan1,1).
Că suntem creaţionişti sau evoluţionişti, aici are puţină importanţă, esenţial este că „toate prin
El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-ar fi făcut”(Ioan 1,3),ceea ce delimitează perfect rolul
Cuvântului „Lumina cea adevărată”(Ioan 1,14). Vechiul şi Noul Testament se cheamă, se
clarifică reciproc, formează ansamblul unei Revelaţii progresive, de unde necesitatea de a evita
orice compartimentare, chiar dacă Vechiul Testament precede şi anunţă în mod firesc pe cel Nou.
Această convingere ne este transmisă prin celebrele fresce ale Bisericii Sfântului Savin (sec. al
XI-lea) din Franţa, care-L reprezintă pe Hristos având deja nimb cruciform când creează luna şi
soarele.
Afirmaţia „Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (cf. Ioan 1,1) trimite de la
început la taina „Tri-Unităţii” divine atât de fericit explicată de Sfântul Grigorie de Nazianz (+
390):
Nici n-am apucat să mă gândesc la unitate că Treimea m-a şi scăldat în splendoarea Sa.
17
Sfântul Macarie Egipteanul, Omiliile duhovniceşti, 5,6
N-am început bine să mă gândesc la Treime că Unitatea a pus din nou stăpânire pe
mine.(Cuvântul 40,Despre Botez, pag. 36,col. 417 B).
Hristos, Verbul „cele două mâini ale Tatălui”.Care acţionează şi Se manifestă prin Ei;toate
Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi au, „aceeaşi putere şi măreţie”. În Simbolul credinţei niceo-
constantinopolitan mărturisim că Hristos „a grăit prin prooroci”; numeroasele teofanii din
Vechiul Testament se raportează la El cu mult înainte de Întrupare.
Să revenim la relatarea biblică a creaţiei, bogată în împrumuturi luate din mituri sumeriene
anterioare, pe care scriitorul inspirat la reinterpretarea în contextul istoriei relaţiilor omului cu
Dumnezeu. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”!(Facere 1, 27). Întreaga antropologie
iudeo-creştină se fundamentează pe această aserţiune. Primul om, Adam (de la
adamah=pământ,A=suflu; dam=sânge), indică prin numele său că este, în egală
măsură, atât materie cât şi spirit. După cum Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, este chipul Tatălui
(Ioan 14,9), tot aşa şi Adam, care recapitulează în el întreaga omenire, este după chipul lui
Hristos. Cu îndrăzneală, Tertulian (+după 220) scrie în Tratatul despre învierea morţilor.
Imaginează-ţi-L pe Dumnezeu, cu totul preocupat de el (trup), consacrându-i-Se în
întregime,cu gândirea , cu fapta şi cugetarea, cu înţelepciunea şi înainte-vederea ţi, mai ales, cu
această iubire pe care I-o inspiră planul Său. Căci tot ceea ce se exprimă în această ţărână era
conceptul în vederea lui Hristos, Care va fi om, adică pământ şi El, la vremea aceea. Căci iată
avertismentul Tatălui către Fiu: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Şi a făcut
Dumnezeu pe om”, adică la modelat „şi după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”(Facere 1, 26), adică
după chipul lui Hristos.
Observarea atentă a mozaicurilor bizantine aflate în bazilica din Montreal-Sicilia revelează că
feţele Cuvântului Creator şi a lui Hristos, dar şi a primului om la facerea lui sunt identice.
Această reprezentare a lui Adam ca un fel de duplicata lui Hristos figurează pe portalul de nord al
catedralei din Chartres. Oricine îşi poate da seama ce implicaţii decurg aici pentru icoană!
Nouă nu ne este greu să ne imaginăm starea de integritate totală de care se bucură primul
cuplu uman descris în cartea Genezei. Termenul de armonie i se potriveşte perfect. Armonia cu
Dumnezeu şi cu celelalte, armonia cu natura, cu animalele şi cu întreaga creaţie. Alergând să
mănânce din singurul fruct interzis, omul Îl sfidează pe Dumnezeu, preferând creatura în locul
Creatorului.18
Interpretarea Crucii în Icoana Răstignirii
Crucea , altarul de jertfă a Domnului în icoana Răstignirii are opt extremităţi – forma
corespunzătoare unei foarte vechi tradiţii. Partea de sus corespunde filacterului cu incripţia care
indică acuzaţia (I N R I – IISUS Nazarineanul Regele Iudeilor).19
Sfântul Grigorie de Nyssa (+394) emite ideea după care Crucea simbolizează unitatea
cosmosului prin unirea celor patru puncte cardinale: axa verticală nord-sud leagă cerul de iad în
18
Michel Quenot, Învierea şi Icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999 19
Leonid Uspesky , Vladimir Lossky , Călăuziri în lumea Icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003,
p. 196
timp ce transversala est –vest acoperă întregul pământ. „Pom al vieţii” din care curge o sevă
dătătoare de viaţă, Crucea reprezintă într-adevăr axus mundi. 20
Crucea are trei braţe transversale. Cel inferior sub picioarele Domnului este uşor aplecat.
Acest sacabellum pedum (Fac. 2,35; Ps.109)cu o parte aplecată, închipuie soarta tâlharului din
stânga iar cealaltă parte ridicată, soarta tâlharului din dreapta, luând aceasta ca sens simbolic
prefigurează condamnarea tâlharului celui rău şi îndreptarea tâlharului celui bun . Troparul din
None compară Crucea cu o „Balanţă a dreptăţii” şi zarişte a veşniciei , Cruce este în centrul ,
asemenea liniei de unire tainice între Împărăţie şi iad. Crucea este „pomul vieţii răsădit pe
Golgota” 21
Simbol de valoare cosmică şi universală, Crucea , care se avântă peste cele patru puncte
cardinale este aşezată pe muntele Golgota, spaţiul sacru considerat în tradiţia biblică centrul
lumii. „pom al vieţii sădit în suferinţă”, Crucea este fixată în centrul pământului pe omfalosul
(gr-buric) lumii .22
Denumită de textele liturgice , fie Arborele universului , fie Scară către Cer, fie coloană a
Raiului, Sf. Cruce este în acelaşi timp şi Stâlp de susţinere şi pomul vieţii. Axă a lumii , Sfânta
Cruce, restaurează legătura între cele trei nivele cosmice care sunt Cerul, pământul şi iadul.23
Biruinţă asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o cavernă care se deschide la
piciorul Crucii, sub vârful pietros al Golgotei, piatră care a crăpat în momentul morţii lui Hristos
pentru a lăsa să iasă la iveală un craniu. Este craniul lui Adam care „după părerea unora” spune
Sfântul Ioan Hrisostomul ar fi fost îngropat sub Golgota – locul Căpăţânii(Ioan 19, 17). Dacă
tradiţia iconografică a preluat acest detaliu provenit din izvoare apocrife, este pentru că el a servit
la evidenţierea înţelesului dogmatic al icoanei Răstignirii : mântuirea primului Adam prin sângele
lui Hristos, noul Adam care S-a făcut om ca să mântuiască neamul omenesc.24
Prezenţa unui craniu în grota de sub Cruce, aminteşte că după tradiţie Hristos a fost
răstgnit în locul în care a fost îngropat primul Adam. „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în
Hristos toţi vor învia”(I Corinteni 15, 22) Dacă din coasta lui Adam cel vechi iese cauza morţii
oamenilor, din coasta lui Hristos cel adormit izvorăşte Viaţa. Acest detaliu simbolic aratăcapul
primului Adamşi în el intreaga umaniate scăldată de sângele lui Hristos.25
20
Michel Quenot , Înviere şi Icoana, trad. de Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 199 21
Paul Evdokimov , Arta icoanei- o teologie a frumuseţii, trad, de Grigorie Moga şi Petru Moga , Ed. Meridiane,
1992p. 262-263 22
Michel Quenot, Icoană fereastră către absolut, trad. Pr. Dr, Vasile Răducă , Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.
94 23
Michel Quenot , Sfidările icoanei, o altă viziune asupra lumii , trad. Dora Mezdrea, Ed. Sophia, Bucureşti , 2004,
p. 95 24
Leonid Uspesky , Vladimir Lossky , Călăuziri în lumea Icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003,
p. 195-196
25
Michel Quenot, Învierea şi icoana, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 200.
Reprezentările Maicii Domnului în Iconografie
Tradiţia atribuie Sfântului Evanghelist Luca primele reprezentări iconografice ale Sfintei
Fecioare. Origina1ele acestora nu s-au păstrat dar se crede că ele au servit ca prototipuri pentru
iconografia de mai târziu.
Cea ce s-a putut cunoaşte însă
au fost frescele din catacombele din
împrejurimile Romei. Cele mai vechi
şi cele mai numeroase fresce
reprezentând pe Sfânta Fecioară s-au
descoperit în cimitirul (catacomba)
Priscilla care pentru aceasta a şi fost
numit cimitirul sau Catacomba
Mariei.26
Una dintre aceste fresce,
datând din prima jumătate a secolului
al III-lea, reprezintă pe Maica
Domnului alăptându-şi pruncul lângă
ea, în picioare stând, e un prooroc care
arată o stea. Tot aici mai sunt două
reprezentări ale Sfintei Maria: Buna
Vestire şi Închinarea Magilor. În
prima scenă, Maria stă pe scaun iar
lângă ea, în picioare, e Sfântul
Arhanghel cu chipul unui tânăr fără aripi. În a doua, e aşezată pe un tron, ţinând pruncul pe
genunchi, iar magii îi oferă daruri. Scena subliniază vrednicia ei ca Maica lui Dumnezeu. Această
scenă era des reprezentată (s-au găsit reprezentări din secolul II şi IV) şi constituiau o sărbătoare
specială cum mai e şi azi în biserica apuseană. Magii au fost consideraţi primii reprezentanţi ai
Bisericii Creştine proveniţi dintre păgâni. Reprezentarea închinării magilor se vede in secolul VI
în mozaicul bisericii Sfântul Vitalie din Ravena, cusută pe mantia împărătesei Teodora, În scena
În care ea şi împăratul Iustinian aduc daruri lui Hristos, repetând într-un fel slujirea adusă de craii
de la Răsărit. Deseori Sfânta Fecioara era reprezentată singură ca Orantă (Coementerium Maius
de pe Via Nomentana ). Pe numeroase vase litturgice, găsite în catacombe, erau reprezentaţi
alături de Sfânta Fecioară şi Apostolii Petru şi Pavel, sau Mama ei, Sfânta Ana, ceea ce sublinia
însemnătatea Maicii Domnului ca Înainte Stătătoare, în faţa lui Dumnezeu.
Din secolul IV înainte unii scriitori creştini, bazaţi pe tradiţia veche păstrată până la ei au
căutat să formuleze descrieri literare, ale chipului trupesc şi sufletesc al Maicii Domnului.Una din
acestea transmisă până la noi este a lui Epifanie (Sec. IV): “În toate era plină de demnitate şi
serioasă, vorbea puţin şi numai când trebuia, bucuroasă la ascultare şi binevoitoare; cinstea pe
toţi şi se pleca în faţa tuturora. De statură mijlocie, deşi unii zic că ar fi fost de trei coţi. Faţa o
avea nici rotundă nici ascuţită dar mai prelungă; chipul îi era de culoarea grâului, cu părul
gălbui; cu ochii vioi şi curaţi, având în ei nuanţe gălbui (de culoarea olivelor), cu sprâncenele
arcuite, lungi şi puţin negre; nasul ceva mai lung cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii; cu
mâinile prelungi şi cu degetele asemenea. Şi în fine, toată fiinţa ei era simplă, fără de mândrie
26
Pr. Prof. Dr. Ene Branlşte,Liturgica generală, EIBMBOR Bucureşti 1993,pag. 533
sau vreo împodobire omenească, ci smerită, neprefăcută şi fără de prihană, cu îmbrăcăminte
cuviincioasă, iubind veşminte numai cu un fel de vopseală, (după cum) omoforul care se află în
biserica e ice este în Chalkopatrii, o mărturiseşte. (şi afară de acestea…mai presus de toate era
într-însa multă frumuseţe divină)”27
Trăsăturile definitorii ce apar în toate icoanele tradiţionale Chipul Maicii Domnului
Frumuseţea Prea Sfintei Fecioare nu este fizică, ci duhovnicească. Frumusetea fizică
evocă emoţia fizică, în timp ce frumuseţea duhovnicească evocă pocăinţă, evlavie şi iubire
adevărată. Frumuseţea duhovnicească o are Prea Sfânta Fecioară, iar această frumuseţe se
imprimă în icoanele ei ortodoxe, zugrăvite de oameni avlavioşi, care au postit, au psalmodiat şi
au trăit într-o stare de pocăinţă şi de curăţie duhovnicească. Ei au imprimat în înfăţişarea ei
frumuseţea mistică ce atrage sufletele evlavioase ca un magnet, le linişteşte şi le mângâie.28
În
aceste icoane, capul îi este acoperit simplu şi sobru cu omoforul, un veşmânt larg, hieratic, de
culoarea vinului roşu închis care îi cade peste umeri şi îi lasă descoperite doar faţa şi mîinile. Sub
acest acoperământ se vede o bandă albă, care îi leagă fruntea şi îi lasă neacoperită doar baza
urechii. Fruntea are o nuanţă ivorie închisă, este curată, simplă şi cu desăvârşire clară.
Sprâncenele sunt arcuite, vii, lungi şi subţiri. Ochii sunt migdalaţi, căprui, adânci, gravi,
Însă foarte duioşi, cu albul clar dar adumbrit. Privirea este melancolică, simplă, dreaptă, liniştită,
mângâietoare, iubitoare, întristată, dar în acelaşi timp dătătoare de bucurie, gravă, dar totodată
mângâietoare, sfăntă, nevinovată, duhovnicească, curată, dătătoare de nădejde, răbdătoare,
blândă, cu totul smerită, departe de orice fel de gând păroântesc, omenească dar dumnezeiască,
fără vicleşug, de soră, nobilă, mustrătoare, trează, senină, binevoitoare, maternă, feciorelnică,
rece, arzătoare pentru cei ce au gânduri. rele, blândă, pătrunzătoare, străvăzătoare, neprefăcută,
împărăteasă, rugătoare, neclintită. Nasul, lung şi subţire, iudaic, cu nări delicate, uşor acvilin,
simplu. Gura mică, sfioasă, prudentă, închisă, curată, umbrită lângă obraji, ca şi cum ar zâmbi
puţin. Bărbia este rotundă, nobilă, sinceră, smerită. Obrajii fecioreluici, puri, netezi, încântători,
sfioşi, palizi, cu o uşoară nuanţă trandafirle. Gâtul, aplecat cu smerenie, se uneşte cu bărbia întro
blândă adumbrire. Tot chipul ei este sfânt şi duhovnicesc şi dă mărturie că se trage dintr-un neam
vechi.29
Mâinile imaculate sunt mici şi subţiri, cu degete lungi şi unghii mici, înguste. Cu mâna
stângă îl ţine pe Hristos, iar mâna dreaptă se odihneşte cu simplitate pe piept într-o atitudine de
rugăciune, cu degetul mare mult îndepărtat de celelalte degete. În icoanele mai vechi, mâna
dreaptă este aşezată vertical, mai sus, aproape de gât.30
Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnul din Vechiul Testament
Rugul aprins al lui Moise
Pe când Moise se găsea la câmp cu oile socrului său Ietro, într-un rug aprins, la Muntele
Horeb i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a încredinţat misiunea de a-i elibera pe evrei din robia
27
Dionisie din Furna, Eriminia picturii Bizantine, Ed. Săndulescu Verna: Timişoara 1979, p. 196 28
Constantin Cavamo.s. Ghid de iconografie Bizantină. Ed. Bona. Bucureşti, 2005, p. 135 29
Ibidem, p. 137 30
Ibidem, p. 138
Egiptului şi de a-i conduce în Canaan .31
În ortodoxie, rugul care ardea şi nu se mistuia era o prefigurare a Maicii Domnului reprezentată
astfel şi în iconografie.
Scara lui Iacov
Este o reprezentare
iconografică, cu caracter
simbolic, inspirată dintr-o scenă
pe care o găsim descrisă în
Vechiul Testament, în Cartea
Facerii capitolul 28, 11-19.
Iacov este al doilea ditre cei doi
fii ai lui Isaac.Isaac era fiul lui
Avraam, cel chemat de
Dumnezeu să fie părintele unui
neam ales, care să păstreze
credinţa monoteistă şi să
respecte Legea spre a se a face
vrednic, ca din mijlocul acestui
neam să se nască Mesia, Cel
promis de Dumnezeu oamenilor
spre a-i dezrobi din păcatul
strămoşesc.
Dumnezeu l-a
binecuvântat pe Avraam în
împlinirea acestui scop , iar binecuvântarea avea să treacă din generaţie în generaţie asupra
primului născut de parte bărbătească din neamul lui Avraam până la venirea lui Mesia. Fiindcă
Iacov dorea să primească el de la tatăl lui, Isaac, această binecuvântare, a cumpărat de la Isav,
fratele său, care se născuse primul, dreptul de întâi-născut. Când Isav trebuia să meargă la tatăl
său Isaac să primească binecuvântarea a mers Iacov în locul său şi a primit-o, căci Isaac, fiind
bătrân şi orb, nu l-a recunoscut. Simţindu-se înşelat, Isav a hotărât să-l ucidă pe Iacov. Îndemnat
de mama sa Rebeca, Iacov a fugit din Canaan în Mesopotamia.Iacov, ostenit de drum, s-a oprit să
doarmă noaptea într-un loc punându-şi o piatră drept căpătâi. Atunci "A visat că era acolo o scară
sprijinită de pământ iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe
ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi l-a binecuvântat pe el şi prin el toţi urmaşii săi.
Când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: Domnul este cu adevărat în locul acest şi
eu nun am ştiut. Aceasta nu este alta decât numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului.
Apoi s-a sculat Iacov dis de dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stălp şi a turnat
pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (Casa lui Dumnezeu).
Creştinii ortodocşi au făcut din viul lui Iacov un motiv de inspiraţie iconografică prin
zugrăvirea lui în icoană “Scara lui Iacov”, pictată în pronaos şi în pictura exterioară la bisericile
mănăstirilor din Bucovina ( Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei), unde tema e încadrată în marele
31
Pr.Prof. Nicolae Ciudin • Studiul Vechiului Testament. Ed.Credinţa noastră, Bucureşti 1997
ansamblu iconografic "Arborele lui Iesei".32
Iconografia creştină interpretează "Scara" ca un omagiu sau o preînchipuire a Fecioarei
Maria prin care s-a făcut legătura cerului cu pământul.
Isaia, proorocul cu cărbunele aprins
În procesiunea chipurilor din firidele şi rontujimea apsidelor bisericii apare, printre
proorocii şi regii Vechiului Testament, proorocul Isaia, păşind larg pe un fond albastru verde.În
dreapta poartă cleştele şi cărbunele aprins, cu care serafrmÎi i-au curăţit buzele; în stînga ţine un
sul alb desm-şurat pe care e scris:"Q mlădiţă va ieşi din tulpina Iesei şi un vlăstar va ieşi din
rădacma lui: şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii,
Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al buneicredinţei"(Isaia 11,1).
Cleştele cu cărbunele aprins închipuie taina vederii lui Dumnezeu cel viu pe care a avut-o
el şi achemării lui. Chipul în mişcare a proorocului arată, deci, prin semnul cărbunelui aprin.s şi
prin textul scris că el a fost ales, prin har, să vadă pe Dumnezeul cel viu şi totodată să
prăpovăduiască solia Sa.Această solie este exprimată în esenţă în sulul desfăşurat: că în mijlocul
lui Israel va răsări din rădăcina lui împărătească o mlădiţă care poartă floarea Celui Preamatt,
adică în mijocui poporului ales se va ivi un om care este în acelaşi timp Fiul lui
Durnnezeu,Mîntuitorul tuturor oamenilor. În această iInagine se arată clar Sfânta Maria
Maggiore, sau de pe porţile Sfânta Sabina ( Portatissa- cea de la intrare). O astfel de icoană se
află la muntele Athos la mănăstirea Vatopedi sau Iviron, vestită mai ales prin legenda de care se
leagă.33
Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnului din Noul Testament
În chip de Orantă apare in
iconografia ortodoxă Maica Domnului
Platytera (rugătoarea ) din cântările
Penticostarului: "arătându-te mai
cuprinzătoare,mai mărită decât
ceruril.34
Fecioară curată ai încăput
trupeşte pe Dumnezeu cel ne cuprins
şi l-ai născut spre mulţumirea tuturor
celor ce te laudă pe Tine cu credinţă
neîndoită". (din slujba Duminicii
Orbului, cânt. 9 Stihira de la "Şi acum
... ").
Este reprezentată bust cu
mâinile ridicate din îndoitura cotului,
cu palmele desfăcute , înălţate spre
cer. Are chipul îndurerat, cu privirea
32 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştiinţe religioase, Ed. Diecezană,
Caransebeş 2001, pag. 433
33 Dr. Elie Miron Cristea, op, cit. pag. 185
34 Penticostar ed. 1953, pag.213
gravă concentrată în rugăciune. Mafarionul (vălul) care-i acoperă capul cade în falduri peste
frunte, peste umeri şi trecând pe sub braţele îndoite îi acoperă trupul. Pe frunte şi pe umeri
strălucesc stele, care împodobesc veşmântul, subliniind şi măreţia chipului. Rezemat pe pieptul
fecioarei drept privind în faţă ca şi Ea, stă Mântuitorul copil, Iisus- Emanuel şi El având ,braţele
întinse şi puţin înălţate, binecuvântează. Are acelaşi chip grav, concentrat. De o parte şi alta a
capului înjosul aureolei sunt scrise iniţialele: IC xc … şi la Maica Domnului : MP OY
(prescurtarea de la Mitir Teu ). Italienii zic Madona. Aşa apare pe bolta pronaosului la Vatra
Moldoviţei. Şi la fel, ca rugătoarea, cu Hristos în medalion pe piept, o vedem la Humor. Ea e
încadrată de îngeri, arhangheli, prooroci, ierarhi, sfinţi. Proorocii fac un cerc şi par a dansa. La
extremităţi apar melozii cu suluri în mână pe care sunt scrise imne închinate Maicii Domnului.
La Suceviţa şi la alte monumente din Moldova apare frecvent pictată ca rugătoare, cu
Hristos în medalion pe piept. E înconjurată de îngeri şi serafimi. Pe pendanţii calotei sunt
reprezentati sfinţii melozi Cosma din Maiuma, Mitrofan, Ioan Damaschin şi alţii. La Hurez apare
tot În nartex aceeaşi reprezentare a Mariei Platytera pe caIota turlei. E încadrată de trei arhangheli
ţinând monogramul lui Hristo şi cuvintele “de tine se bucură”. Şirul de îngeri, sfinţi, cuvioşi şi
drepţi, care o încadrează, se îndreaptă spre poarta cetăţii de unde se află biserica. Maria rugătoare
(Oranta ) şi mijlocitoare apare în icoana Deisis,
în Pantocrator şi pe catapeteasmă. Apare şi în
scena Judecătii din urmă interiorul Raiului,
reprezentat ca o adevărată cetate cu rumuri.
Reprezentată la fel, numai bust, apare într-o
scenă din acatistul Maicii Domnului. În
icoanele mobile apare reprezentată mai mult
bust, ţinându-şi pruncul pe braţul stâng.
Inscripţia MPOY (Maica lui Dumnezeu) apare
întotdeauna pe acest tip de icoane.
Cel mai răspândit tip de icoană a Sfintei
Marii este acela de Maica lui Dumnezeu cu
pruncul în braţe. Ea pune un braţ pe+ umărul
copilului care binecuvântează cu dreapta. Apare
pe bolta altarului şi pe catapeteasmă.
Reprezentarea Maicii Domnului cu pruncul în
braţe îşi are originea în secolul V, în timpul
discuţiilor mariologice provocate de erezia lui
Nestorie şi a lui Eutihie. Ca Maică a lui Dumnezeu cu pruncul în braţe, e picctată şi bust şi stand
pe tron. Pe bolta altarului apare în întregime, stand pe tron, încadrată de îngeri, ţinându-şi pruncul
aşezat pe genunchi şi cu braţul sprijinit pe umărul lui (cum se vede la Umor), sau cu ambele
mâini aşa cum apare la biserica Domnească de la Argeş;
Naşterea Maicii Domnului: Ana culcată pe pat, fete tinere aduc de mâncare, altele
spală pruncul, altele îl leagănă.
Maica Domnului binecuvântată de
preoţi: Ioachim ţine în braţe pe Maica
Domnului, copil, în spatele lor e Sfânta Ana
stând la o masă unde trei preoti
binecuvintează copilul.
Intrarea în biserică a Maicii
Domnului: Templu, în pragul uşii căreia stă
proorocul Zaharia, înveşmântat ca arhiereu, cu
mâinile întinse; Maica Domnului, copilă de 3
ani urcă treptele spre el, cu o lumânare în mână
şi cu o mână întinsă; în spate Ioachim şi Ana şi
mulţime de fecioare cu lumânări aprinse; pe un
plan deasupra templului e alt acoperiş sub care
stă Fecioara, luând pâinea sfinţită pe care i-o
întinde Arhanghelul Gavriil.
Iosif ia pe Maria: Templu în cae se
vede proorocul Zaharia binecuvântând pe Iosif
şi Maria. Iosif o ţine de mână.
Adormirea Maicii Domnului: în centrul compoziţiei se află tupul Sfintei Fecioare întins
pe catafalc; în stânga e încadrat de grupul Sfinţilor Apostoli şi uneori şi de Episcopi îmbrăcaţi în
odăjdii, iar la dreapta de un grup de îngeri.
În faţa acestora al unsprezecelea apostol, încovoiat la
picioarele Sfintei Fecioare, întinde braţele spre
Arhanghelul Mihail în timp ce al doisprezecelea
apostol, de cealaltă parte a catafalcului privind
îndurerat chipul neînsufleţit, face gestul prosternării (uneori Sfântul Petru cădeşte). În dreapta la
colţul de jos pe un fond de peisaj, apare Sfânta Fecioară rugându-se, iar deasupra Sfântul
Arhanghel Gavriil vesteşte Sfintei Fecioare mutarea ei in viaţa cealaltă.35
Maica Domnului a Patimii: acest tip de icoană a
Preasfintei Fecioare care datează din perioada bzantină
caracteristici ale Hodighitriei şi ale Elehousei, are ca trăsătură
definitorie reprezentarea câte unui înger cu simbolurie
Patimilor în fiecare din colţurile superioare.
În această icoană Maica Domnului îl ţine pe Pruncul
Hristos în partea stângă şi are
capul înclinat spre El.
Îi susţine trupul cu mâna
stângă, iar în cealaltî ţine mâna
stângă a pruncului, cu degetele
îndreptate spre El. Pruncul îşi are
capul întors, privind la îngerul
care are în mâna dreaptă o cruce.
Expresia amândurora este gravă. În colţul din stânga deasupra
umărului Sintei Fecioare, un înger ţine celelalte simboluri ale
sfintelor patimi: suliţa şi buretele.36
Maica Domnului a îngerilor: o variantă puţin diferită de
Maica Domnului a patimilor este tipul numit Maica Domnului a
îngerior. Această icoană este întrutotul cu cea precedentă doar că Hristos nu se uită la îngerul cu
cruce, ci la Maica Sa.
35
Grigore Ionescu,Istoria oraşului Curtea de Argeş din monumentele lui,Bucureşti 1940, p. 47-49 36
Constantine Cavarnos, Scurtă istorie a picturii religioase de după căderea Constantinopolului, Atena 1957, p.
187-190
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografie
Sfântul Apostol Pavel, Apostolul neamurilor, cu întăriri de la marele preot, Saul din
Tarsul Ciliciei, procuror şi acuzator al creştinilor, a pornit la Damasc să prindă şi să lege pe
creştinii de acolo spre a-i aduce la Ierusalim, dar pe drumul Damascului, o lumină orbitoare l-a
învăluit, şi un glas s-a auzit: ,,Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? “. Scena aceasta, ca şi aceea a
botezului său de către Anania, este prevăzută în iconografie şi în bisericile cu hramul respectiv,
când spaţiul îngăduie, este zugrăvită.
O superbă prezentare a acestui subiect de pe drumul Damascului a fost zugrăvită în 1419
de zugravul Paul de Ung, în biserica pe acea vreme catolică aflată în părţile Odorheiului, la
Dârjiu.37
Devenit zelos propovăduitor al învăţăturilor lui Iisus, Pavel este urmărit de iudei, dar noii
lui confraţi îl scoboară într-un coş peste zidurile cetăţii (Fapte 9, 11-25).
Într-un mozaic prebizantin din jurul anilor 550, aflat în biserica Sfântului Teodor din
Roma, Apostolul, purtând în stânga un sul, conduce un sfânt tânăr care poartă un dar acoperit cu
o coroamă de flori. Într-un mozaic bizantin în jurul anului 1660 din capela palatină de la Palermo,
Apostolul Pavel este înfăţişat în disputa cu preoţii şi Arhiereii iudei. În acelaşi tablou în partea
37
Ibidem, p .379
dreaptă, este înfăţişată cetatea Damascului, a cărei poartă este străjuită de un soldat roman cu
suliţă şi scut rotund, iar alături coborârea lui Pavel în coş, peste zidurile cetăţii. Doi prieteni ai
Apostolului îl coboară ţinând de capătul frânghiilor de care este legat coşul. Un mozaic din
baptisierul Ursiano din Ravena prezintă, în locul Apostolului Matia, ales în locul lui Iuda, pe
Apostolul Pavel în scena Botezului lui Iisus Hristos, în care apar cei doisprezece Apostoli. Ei
poartă în mâini coroane de flori iar în picioare sandale.38
Un mozaic mai vechi, tot prebizantin aflat în mausoleul Gala Placidia din Ravena, datând
din anii 430-450 prezintă pe cei doi corifei între Apostolii cu capetele descoperite, fără aureole şi
în costume romane având se pare prin gesturile lor o discuţie cu multă energie.
Petru în dreapta ferestrei poartă o cheie, Petru în stânga poartă un sul. Între ei sub
fereastră sunt doi porumbei pe marginea unui vas rotund cu picior. Unul pe apă, cel dinspre Petru,
cel dinspre Pavel priveşte pe cei doi Apostoli
Un mozaic bizantin din secolul al XI-lea prezintă în cupola din Mănăstirea Sfântul Luca
din Focida şirul Apostolilor în cupolă. De o parte şi de alta a lui Iisus, care singur poartă aureolă,
cei doi Petru şi Pavel, stând pe scaune deasupra unor perne de forma căpătâielor ţărăneşti.
Într-un mozaic din absida bazilicii Sfânta Pudentian, Iisus apare pe un jeţ înalt între cei
doisprezece Apostoli având în dreapta pe Pavel, şi în stânga pe Petru urmaţi fiecare de câte o
serie. Apare şi crucea latină pe un fundal decorat cu simbolurile înaripate ale Evangheliştilor,
două mai vizibile, leul şi boul, celelalte două spre partea de jos, nu se văd mai bine din pricina
arcului din faţă.
Acesta este momentul trimiterii Apostolilor să propovăduiască Evanghelia pentru care ei
se hotărăsc, iar ca simbol al încununării lor cu cunună de martiri de o parte şi de alta, două fiinţe
feminine, stau cu coroanele deasupra capetelor celor dintâi doi: Petru şi Pavel.
Arta creştină conturează şi exprimă starea sufletească a Sfinţilor Apostoli, viaţa lor
duhovnicească, trăirea lor în Hristos sau a lui Hristos în ei cum mărturiseşte Sfântul Apostol
Pavel (Galateni 2, 20), părtăşia lor la firea dumnezeiască, cum a scris Sfântul Apostol Petru (II
Petru 1, 4), plinirea desăvârşirea chipului lui Dumnezeu în ei, asemănarea cu Dumnezeu (I
Corinteni 15, 29), prin sfintele nevoinţe duhovniceşti şi împărtăşirea cu harul Sfântului Duh.39
Sfântul Apostol Petru suferind moarte de martir la Roma, a cerut să fie răstingnit cu capul
în jos pentru a merge la cer, spre deosebire de Iisus, Care a mers mai întâi la iad. Această tradiţie
lămureşte prezentarea răstingnirii lui Petru cu capul în jos, în sinaxarele zugrăvite în pronausul
Bisericilor Ortodoxe. Petru apare însă şi cu cheile în mână la poarta Raiului, în pridvor, în rândul
Apostolilor sau în turla Pantocratorului.
Înfăţişarea- pentru a fi deosebit de ceilalţi adică recunoscut, iconografia îl
prezintă aşa: ,,bătrân, robust, cu fruntea lată, cu ochii nu prea deschişi, cu trăsăturile feţei mai
mult dure decât nobile. Părul capului creţ, scurt şi des, creştetul pleşuv, barba plină scurt tăiat.
38
Ibidem, p. 380 39
PImen Lainea, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografia ortodoxă, Anul LXIV, 1988, nr. 3, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, p. 41-42.
La început e înfăţişat purtând filacteră cu inscripţie, mai târziu cu o carte în mână, iar în alta cu o
cruce. Atributul lui însă este o verigă cu două chei: una să lege şi alta să dezlege.”40
În Biserica mare a Mănăstirii Tismana, în turla Pantocratorului, Apostolul Petru
este zugrăvit cu un sul în mână şi cu cele două chei pentru legat şi dezlegat. Cu figura mai
prelungă şi părul mai scurt este zugrăvit în Mănăstirea Zemen din sec. al XV-lea din Bulgaria.
Fiind printre cei mai apropiaţi de Învăţătorul său Iisus, Apostolul Petru va fi zugrăvit alături de El
în mai toate scenele.
La a treia arătare a lui Iisus după Înviere, Apostolul Petru merge în Galileea şi
este între cei unsprezece aşezat la locul său: la Înălţarea lui Iisus la ceruri, de asemenea, la
Pogorârea Duhului Sfânt, (Matei 28, 18; Fapte 2, 1-47).41
Între cei trei Apostoli care Îl însoţesc pe Iisus la Muntele Taborului unde are loc
Schimbarea la Faţă, Petru este cel care îndrăzneşte să privească spre vârful muntelui şi să vadă
pe Iisus transfigurat între Moise şi Ilie (Matei 17, 1-7; Luca 9, 28-35).
40
Prof. Victor Brătulescu, Olga Brătulescu, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografie, în Mitropolia Olteniei,
Anul XIX, 1967, Nr. 5-6 , p. 368, 369. 41
Ibidem, p.369,370
Reprezentarea Sfinţilor Români în iconografie Binecredinciosul Voievod Ştefan cel
Mare şi Sfânt
În aprilie 1457, tânărul Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, în urma biruinţei
obţinută asupra lui Petru Aron, a fost “ridicat domn” şi “pomăzuit spre domnie”, de
mitropolitul Teoctist “la locul ce se chiamă Direptatea”. Cronicarul Grigore Ureche – din
Letopiseţul căruia am citat aceste cuvinte – făcea din el figura centrală a vechii istorii a
Moldovei, socotindu-l apărătorul pământului strămoşesc în faţa primejdiei tot mai
ameninţătoare a Semilunei, dar şi unul din cei mai de seamă ctitori de lăcaşuri sfinte din
istoria ţării sale.
Cei 47 de ani de domnie n-au fost altceva decât o perioadă de eforturi pentru apărarea
integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării sale , însă un alt aspect important din
multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care trebuie să fie pus în lumină, este
cel de ctitor de lăcaşuri sfinte. Toate acestea păstrează hrisoave de danie si unele obiecte
de cult de la “binecinstitorul şi de Hristos iubitorul” domn moldovean.
O altă latură a vieţii bisericeşti din timpul domniei lui Ştefan este cea culturală, îndrumată
îndeaproape de mitropoliţii ţării Teoctist I (1452-1478) şi Gheorghe (1478-1508). În
mănăstirile ctitorite de el sau de înaintaşii lui s-a desfăşurat o apreciabilă activitate de
copiere a unor manuscrise, în limba slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura
patristică. În mănăstiri s-a dezvoltat arta bisericească, cu toate ramurile ei. Pe lângă
picturile şi manuscrisele amintite, se mai păstrează din timpul lui Ştefan numeroase piese
de broderie şi de argintărie, între ele mai multe epitrahile lucrate pentru mănăstirea Putna.
Înseamnă că în toate mănăstirile moldovene se desfăşura o frumoasă activitate cultural-
artistică.
Din toate cele arătate până aici, se desprinde că Ştefan cel Mare a fost un neîntrecut
cârmuitor de oşti şi apărător al pământului strămoşesc şi am putea spune, fără exagerare,
un apărător al întregii Europe centrale în faţa cuceririlor turceşti, un priceput diplomat, un
bun îndrumător al treburilor interne ale ţării şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. Era
însufleţit de o credinţă puternică în Dumnezeu, din mila Căruia se socotea domn al
Moldovei; a vegheat cu grijă la bunul mers al vieţii bisericeşti din ţara sa, la dezvoltarea
artei şi culturii42
.
A trecut la cele veşnice într-o zi de marti, la 2 iulie 1504. Sfârşitul domniei sale este
prezentat de Grigore Ureche în aceste mişcătoare cuvinte: “Iară pe Ştefan Vodă l-au
îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna, care este zidită de dânsul.
Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de
mult bine şi de multă apărătură. Că după moartea lui, până astăzi îi zic sveti (sfântul n.n.)
Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ci ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu
păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni nici nainte, nici după
aceia l-au ajuns”.
42
42
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,"Sfinţi daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi,
1994, pag. 126-133;
Aşa l-au socotit românii de
aproape 500 de ani încoace, de când
Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca un
adevărat "sfânt”, apărător de ţară în
faţa cotropitorilor, şi sprijinitor al
Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.
Drept aceea, socotind că este bine
plăcut lui Dumnezeu şi neamului
românesc, Sfântul Sinod al Bisericii
noastre a trecut pe marele domnitor în
sinaxarul şi calendarul Bisericii în ziua
de 2 iulie, cu numele “Binecredinciosul
Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.”43
Pentru această cinstire, ca sfânt,
i s-au pictat numeroase icoane şi a fost
zugrăvit în bisericile ortodoxe, în
special în cele moldave.
● Icoana Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Mănăstirea Putna
La Mânăstirea Putna, Sfântului Ştefan cel Mare i-a fost dăruită această icoană din
mâna Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la
prăznuirea celor 500 de ani de la mutarea sa la Domnul, la 2 iulie 2004.
Icoana Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt are 94 cm înălţime şi 88 cm
lăţime. Ea este compusă dintr-o imagine centrală, aşezată într-un plan retras în profilul icoanei şi
din alte opt scene, dispuse în jurul imaginii centrale, la rândul lor aflate în retragere faţă de zona
marginală.
43
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,op.cit, p. 132;
Sfântul Ştefan cel Mare este înfăţişat într-o atitudine asemănătoare celor din tablourile
votive ale ctitoriilor sale. Este ca un împărat bizantin, cu coroană bogată şi veştmânt tip
“granazza” ornamentat cu palmete şi stema Moldovei. Dar sub această îmbrăcăminte de
ceremonie, sfântul Ştefan cel Mare pare să aibă un costum de militar, dovadă stând încălţămintea
ce o poartă, specifică ostaşilor lui Hristos. Piciorul drept îi este rănit – rană dobândită în tinereţe
când a încercat să cucerească Cetatea Chiliei. Mâinile le ţine în rugăciune. Binecredinciosul
voievod luptător, activ pâna în pragul adormirii se înfăţişează în faţa lui Iisus Hristos Judecătorul
intercesat de Maica Domnului. Iisus Hristos este reprezentat pe tron ţinând în mâna
Tetraevangheliarul de la Humor copiat de ieromonahul Nicodim de la Putna şi dăruit de
voievodul Ştefan cel Mare Mânăstirii Humor în anul 1473.44
Alături de această ofrandă, în partea superioară a icoanei sunt reprezentate opt chivote
(şapte plus unul) care simbolizează bisericile ridicate de Ştefan cel Mare întru slava
Mântuitorului, a Maicii Sale şi a tuturor sfinţilor.
Numărul opt – “numărul veşniciei” - face trimitere la ziua a opta, ziua Judecăţii de Apoi,
întărind sensul eshatologic al imaginii centrale. Chivotele sunt proiectate pe fond de aur, asemeni
lui Iisus Hristos, Maicii Domnului şi sfântului Ştefan cel Mare. În restul icoanei aur vom mai
întâlni doar la aureolele sfinţilor, pentru că“cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui
lor” (Mat. 13,43). Chiar dacă pentru un cunoscător al ctitoriilor lui Ştefan chivotele sunt uşor de
identificat, doar în cazul Putnei şi al Dobrovăţului a fost nevoie de explicitare:
Putnei zugrăvindu-i-se “inima”, mormântul lui Ştefan cel Mare iar la Dobrovăţ
apărând chiar inscripţia pe faţadă.
Sub registrul chivotelor, în partea stângă a imaginii, avem reprezentată scena
“naşterea Sfântului Ştefan cel Mare”.
Oltea, mama lui Ştefan este reprezentată asemeni altor mame de sfinţi, în pat primind daruri. În
josul imaginii, într-un patuţ, este zugrăvit “darul cel mai de preţ”, coconul Ştefan, aflat sub
ocrotirea îngerului său păzitor care îl acoperă cu duioşie. Pe acest acoperământ
este reprezentată stema Moldovei. În fundal este zugrăvită o clopotniţă, semn al
unei tradiţii ctitoriceşti deja înfiripate, clopotul acesteia bătând pentru toate
bisericile din registrul superior dar şi pentru adormirea sfântului Ştefan cel Mare,
zugrăvită în partea opusă a icoanei.
Sub această scenă este întruchipată “încoronarea sfântului Ştefan cel Mare”.
Voievodul este plasat central pe un postament (suppedaneum), cu mâinile în rugăciune, creând o
44
http//www.stefancelmare.ro
compoziţie de tip piramidă, în vârful acesteia fiind zugrăvit un halou al puterii Dumnezeieşti
care-şi revarsă harul asupra voievodului. Duhul este simbolizat printr-o draperie albă. De o parte
şi de alta a voievodului sunt doua cete de ierarhi şi preoţi, ierarhul din dreapta care-l
binecuvântează fiind mitropolitul Teoctist, cel care l-a uns ca domn pe câmpia de la Direptate45
.
Dedesubt se află scena “Ştefan cel Mare sub aripa arhanghelului”. Această scenă
este inspirată din legenda în care sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ocrotesc pe
Ştefan vodă. Se spune că Ştefan cel Mare avea obişnuinţa de a iscodi tabăra
duşmană în momentul când îşi fixa tactica de luptă. Într-una din aceste expediţii,
înaintea bătăliei de la Vaslui el a fost descoperit de turci în pădurea Scânteia.
Voievodul aflat la strâmtorare s-a ascuns într-un copac şi a cerut cu ardoare ajutor
de la sfinţii Arhangheli. Aceştia i-au ascultat ruga, protejându-l cu aripile
scapându-l din impas. Scena din icoană ni-l înfaţişează pe Sfântul Ştefan cel Mare acoperit de
aripile Sfântului Arhanghel Mihail. Amândoi, arhanghel şi sfânt, sunt plasaţi în frunzişul
copacului pe sub care trec potrivnici înarmaţi: un tătar şi doi turci. Sensul imaginii se referă la
protecţia divină de care s-a bucurat voievodul Ştefan, cel care a reuşit să-şi păstreze în acele
vremuri aspre atâţia ani tronul şi a supravieţuit în pofida numeroaselor războaie purtate.
În partea de jos a icoanei, pe
toată lăţimea acesteia, se află
reprezentată scena
“cavalcada Sfintei Cruci”.
Această scenă se referea
iniţial exclusiv la bătălia de
la podul Milvius (Roma 330) între împaratul Constantin, cel ce a visat crucea luminoasă pe cer şi
rivalul acestuia, Maxenţiu. Sensul scenei a fost schimbat în ctitoria de la Patrăuţi a lui Ştefan cel
Mare într-o luptă universală împotriva duşmanilor creştinătăţii, alături de Împăratul Constantin
cel Mare fiind zugrăviţi sfinţii militari, conduşi cu toţii de arhanghelul Mihail. În icoana de faţă
se merge tot pe ideea luptei împotriva duşmanilor creştinătăţii, în rândul sfinţilor militari fiind
zugrăvit şi Ştefan cel Mare. Acesta este reprezentat călare, alături de Sfântul Gheorghe, care îl
ajută să poarte sabia – mărturie a puternicei credinţe a voievodului în ajutorul sfântului
Gheorghe; acestui sfânt i-a înălţat rugăciuni, i-a ridicat biserici, l-a zugrăvit pe stindard. Ceata
sfinţilor militari este condusă de arhanghelul Mihail care-i îndeamna arătându-le soarele –
“Soarele dreptăţii”. Cele două astre plasate în extremităţile scenei se referă la caracterul
atemporal al celor reprezentate. Sfântului arhanghel Mihail îi urmează: sfântul Împărat
Constantin proiectat pe steagul de luptă cu crucea care îi apăruse în vis (labarum), sfântul Nestor
şi sfântul Iacob Persul – vizibili doar prin aureole şi inscripţii, sfântul Teodor Tiron şi sfântul
Teodor Stratilat iar în centrul compoziţiei sfântul Ştefan cel Mare şi sfântul Gheorghe. În partea
stângă a scenei, după Sfânta Faţă, sunt zugrăviţi sfinţii Procopie, sfânt căruia Ştefan cel Mare i-a
închinat biserica din Badăuţi, sfântul Eustatie, uşor de recunoscut după simbolul ţinut în mână
(cerbul), sfântul Mina, sfântul Dumitru, sfântul Artemie, prezent doar prin aureolă şi inscripţie şi
sfântul Mercurie. Sfinţii militari reprezentaţi sunt cei care de regulă sunt zugrăviţi în bisericile lui
Ştefan cel Mare. Prezenţa Sfintei Feţe în acest registru reprezintă “o promisiune de biruinţă
pentru că ea reînnoieşte întruparea Logosului; ea a fost trimisă de Dumnezeu credincioşilor, ca
odinioară Cuvântul întrupat”. Se ştie că icoana “nefăcută de mâna omenească” (achiropiitos) a
45
http//www.stefancelmare.ro;
jucat un rol important în războaiele cu perşii finalizate cu victoria împăratului Heraclius.
Imaginea lui Hristos “nefăcută de mâna omenească” a reprezentat în timpul acestor războaie ceea
ce fusese stindardul cu crucea constantină cu două secole mai devreme sub Constantin cel
Mare.46
Următoarea scenă, plasată în dreapta icoanei, deasupra cavalcadei sfintei Cruci
este “spovedania şi pocăinţa sfântului Ştefan cel Mare”. Îl vedem pe voievod
sub epitrahil, îngenuncheat, cu barbă şi plete de-acum albite, cu coroana pusă la
picioarele sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul voievodului. Între ei se află
masa altarului, cu Sfântul Potir. În munţii din dreapta, chilia sihasrului, pe cei
din stânga, crucea iar în fundal zidurile mânăstirii Putna. Prezenţa unui
medallion (imago clipeata) care-l înfăţişează pe Împăratul David cu cobza-n
mână ca în reprezentările din pictura murală moldovenească, cântându-şi
psalmii, face trimitere la pocăinţa voievodului Ştefan cel Mare. Fragmentul din inscripţia din
clipeus aparţine chiar Psalmului 50 – psalmul pocăinţei “stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,
spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. În acelaşi timp, se doreşte o apropiere nu
întâmplătoare între tipul special de sfinţenie a celor doi, David şi Ştefan cel Mare: amândoi cu
păcate lumeşti, amândoi ajunşi la pocăinţă, amândoi cu izbânzi duhovniceşti fără asemănare. Aş
spune că bisericile Sfântului Ştefan cel Mare sunt echivalentul duhovnicesc al psalmilor regelui
David.
Prin medalionul cu regele David trecem la scena “adormirea sfântului Ştefan cel
Mare”. Acesta este zugrăvit pe piatra propriului mormânt, decorată cu flori de
mac şi frunze de stejar. În dreapta compoziţiei este grupul ierarhilor şi călugărilor
iar în partea stângă, familia voievodului.
În mijlocul compoziţiei se află o fereastră gotică prin care se
observă tulpina arborelui a cărui coroană o vedem mai sus
deasupra zidurilor. Acesta creşte din trupul lui Ştefan şi are 10 flori, copii
voievoidului: Olena, Petru, Alexandru, Bogdan, Ilias, Maria, Bogdan-Vlad,
Ana, Ştefan, şi Petru Rares. Doar Rares, cel mai vrednic lăstar al sfântului
Ştefan cel Mare este “scris” şi cu imaginea trupească. El ţine în mână chivotul bisericii Dobrovaţ,
biserica ce iese cu acoperişul în registrul ctitoricesc, registrul chivotelor. Biserica Dobrovaţ este
cea care se alătură celor şapte chivote ce simbolizează ctitoriile lui Ştefan cel Mare. După cum se
ştie, biserica Dobrovaţ este ultima zidire a voievodului Ştefan, la moartea acestuia rămânând
neterminată. Ea a fost continuată de Bogdan cel Orb şi “îmbrăcată în icoană” de Petru Rareş.
Lumina ce vine de la mormântul lui Ştefan cel Mare aflat în biserica Putnei vegheat de serafimi a
ajuns cu secole în urmă şi în preajma fiului său, Petru, dovadă stându-i viaţa şi faptele ctitoriceşti,
şi ajunge acum în ultima scenă a icoanei, pătrunzând totodată şi în inimile românilor care-l iubesc
şi-l au drept fundamental reper naţional.47
46
http//www.stefancelmare.ro; 47
http//www.stefancelmare.ro;
● Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt reprezentat în pictura Bisericii
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul din judeţul Neamţ
Spre deosebire de icoana de la Mănăstirea Putna, reprezentarea Sfântului Ştefan cel Mare,
atât în fresca din interiorul bisericii Sf.Ioan Iacob cât şi în mozaicul din partea frontală de pe
exteriorul acesteia, este mai simplă în ceea ce priveşte detaliile iconografice.Pictura din această
biserică a fost realizată de celebrul pictor Vasile Buzuloi cu ucenicii
săi în anul 2003.
Sfântul Voievod este înfăţişat ca un bărbat cu statură
impunătoare. Faţa nu este reprezentată senină ca în icoanele de tipul
celei a canonizării, sau plină de candoarea tinereţii ca în tablourile
votive, ci trăsăturile sale sunt mai proeminente aici, nu ca semn al
îmbătrânirii, ci ca semn al suferinţelor şi al grijilor. Deşi , la prima
vedere, chipul sfântului dă impresia unui om aspru, din ochii lui, ca o oglindă a sufletului,
izvorăsc, totuşi, iubirea şi bunătatea.
Veşmântul îmbină în sine stilul bizantin cu elemente tradiţonale româneşti cu specific
moldovenesc (motive florale, spice de grâu, struguri). Veşmântul său nu mai apare ca cel al unui
împărat bizantin sau ca al unui domnitor, ci mai degrabă seamănă cu un felon preoţesc, ca un
preot slujitor la „Poarta creştinătăţii” şi ca un conducător spiritual al poporului.
Spre deosebire de sfinţii cuvioşi care au mâinile slăbănogite de post şi nevoinţă, mâinile
Sfântului Ştefan sunt înfăţişate puternice care s-au învrednicit a purta sceptrul atât de greu al
Moldovei.
Având în vedere că Biserica Sfântul Ioan Iacob se află în imedită apropiere a Mănăstirii
Neamţ, Sfântul Voievod, „mare ctitor de locaşuri sfinte”48
, ţine în mâna stângă mănăstirea lui de
suflet, „Neamţu”, pe care o închină Domnului. În mâna dreaptă, ţine sabia cu vârful în jos ca pe o
cruce, semn al biruinţei şi „armă asupra diavolului”.49
Icoana canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ
Primele icoane cu Sfântul Ioan Iacob s-au pictat chiar
înaintea canonizării acestuia, la scurtă vreme după descoperirea
moaştelor sale50
, însă prima icoană pictată după regulile erminiei
s-a pictat cu ocazia trecerii acestuia în rândul sfinţilor de către
Sinodul Bisericii Ortodoxe, în anul 1992.
În acestă icoană, Sfântul Ioan este reprezentat mai simplu
din punct de vedere artistic iar dacă icoana nu ne impresionează
prin frumuseţe chipl sfântului ne umple de încredere şi ne inspiră
prin fermitatea sa.
Trăsăturile chipului au forme uşor ascuţite, reliefând
discret oasele feţei care împreună cu mâinile slăbite şi plăpânde
sunt dovada unei vieţi trăite în post şi nevoinţe, o viaţă aspră şi
dură pentru el, având în vedere copilăria sa nefericită şi mai apoi
greutăţile din mănăstire precum şi boala care-i măcina trupul. În
ciuda acestui fapt, vedem împlnirea sufletească în ochii lui blânzi,
plini de dumnezeiescul dor.
Monah desăvârşit fiind şi mare duhovnic, este reprezentat în haina monahală cu
camilafcă, epitrahil, metanii şi cu Cartea cărţilor în mână.Pliurile veşmântului cad cascadă iar
prin mulţimea lor exprimă atenţia către absolut şi uitarea de sine, nevoinţa, lepădarea de lume.
De remarcat în această icoană este şi fondul realizat din foiţă aurită iar aurul strălucitor
este semn al belşugului divin cu care a fost înconjurat, chemat fiind la viaţa cea veşnică.
48
Troparul Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, glasul 1; 49
Stihira din slujba Sfântului Maslu, glasul 8 ; 50
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op.cit, p. 148;
Sfântul Ioan Iacob în programul iconografic al bisericii Seminarului Teologic „Veniamin
Costachi” de la Mănăstirea Neamţ
O însemnată reprezentare a Sfântului Ioan Iacob, caracterizată de
nobleţea coloritului, eleganţa proporţiilor, calitatea compoziţiei, o
întâlnim chiar în biserica închinată acestuia, aflată la Seminarul
Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ.
Aici, imediat în dreapta de la intrarea în pronaos se află un spaţiu
mărginit de doi stâlpi cu o boltă mică deasupra, pregătit pentru racla cu
moaştele sfântului, care se află momentan la Ierusalim.
În această „absidă”, se află patru reprezentări ale Sfântului Ioan,
care imbogăţesc canonul iconografic tradiţional cu episoade noi,
nemaiîntâlnite la alte biserici româneşti.
În prima dintre ele, Sfântul Ioan este zugrăvit în picioare,
binecuvânt şi fiind îmbrăcat în marea schimă.
A doua reprezentare este constiutită de scena închinării
credincioşilor la moaştele Sfântului Ioan, scenă ce sporeşte efectul de
măreţie al „micii abside”. Aceasta este impresionantă şi insuflă evlavia
din ochii credicioşilor de atunci în sufletele credincioşilor de azi. Pentru a scoate în evidenţă
contemporaneitatea sfântului, în pictură apar şi elemente de vestimentaţie modernă.
Ultimile două reprezentări redau cu riguroasă minuţiozitate scene din activitatea
monahală a Sfântului Ioan în calitatea sa de duhovnic , învăţător şi infirmier.
Alte reprezentări iconografice a Sfântului Ioan Iacob
Sfântul Ioan cel Nou în pictura Bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava
Relativ recent descoperită şi nepublicată cu aparatul critic necesar, o altă ilustrare a vieţii
sfântului martir - se pare cea mai veche din pictura murală - se află pe faţada de sud a Bisericii Sf.
Gheorghe de la Suceava - în cadrul unui ansamblu mural atribuit, verosimil anului 153451
.
Deşi sunt mai târziu decât pictura originară, unele
fresce din naosul bisericii Sf. Gheorghe se circumscriu acelei
arii de interes major ca şi alte compoziţii. Între ele trebuie
amintită scena Aducerii moaştelor Sf. Ioan cel Nou la
Suceava, pictată odată cu scena de deasupra ei Sf. Ioan
Botezătorul în pustie, pe pilastrul de sud-est al naosului, peste
fresca originală.
Identificat abia în ultima vreme de istoricul Sorin Ulea
prin lectura completă a numelui voievodului portretizat,52
această frescă, împreună cu celelalte două din vecinătatea ei şi
cu cea a Ofrandei baldachinului, din nişa alăturată, a fost pusă
în legătură cu evoluţia cultului Sf. Ioan cel Nou ca ocrotitor al
Moldovei.53
Pe peretele de sud al pridvorului, în două registre - întrerupte prin fereastra gotică a
pridvorului- este redată viaţa Sf. Ioan cel Nou. Fiecare registru cuprinde câte cinci tablouri, iar
ultimele două sunt pictate în dreapta uşii de intrare.
Sfântul Ioan cel Nou în pictura Mănăstirii Voroneţ
În pictura de pe faţada sudică a bisericii Voroneţ, zugravul a pus accentul tocmai pe
individualizarea fizico-morală şi etnică a celor care îl schingiuiesc pe sfânt, iar aducerii moaştelor
lui în Cetatea Sucevei i se rezervă spaţiul cel mai întins din întreaga ilustrare a temei. Teodora
Voinescu aprecia, pe bună dreptate, că această scenă a apărut numai după ce Sf. Ioan cel Nou de
la Suceava începuse a fi considerat ca sfânt ocrotitor, patron al Moldovei, fapt ce s-a petrecut la
cumpăna secolelor al XV-XVI-Iea, când imaginea Sfântului pătrunde în iconografia religioasă a
Moldovei.
51
Afectate la o dată necunoscută de un incendiu care s-a produs pe latura de sud a incintei mănăstireşti, imaginile cu
viaţa Sf. Ioan cel Nou de pe faţada de sud a Bisericii Sf. Gheorghe din Suceava, au fost ulterior acoperite cu var şi au
rămas necunoscute. Descoperirea şi restaurarea lor s-a săvârşit în anii 1983-1984 prin râvna regretatei restauratoare
Tatiana Pogonat, şi prin colaborarea pictorului restaurator Oliviu Boldura. 52
Teodora Voinescu, Portretele lui Ştefan cel Mare În arta epocii sale, în Cultura Moldovenească, p. 475, n. 1; 53
Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericilor şi mănăstirilor moldave.. , p. 216, n. 45, şi 221.
Sfântul Ioan cel Nou în pictura Mănăstirii Arbore
O primă astfel de reprezentare a Sf. Ioan cel Nou de la Suceava apare încă în primul
deceniu al secolului al XVI-lea, la Arbore54
, în Rugăciunea de pe faţada de sud. Argumentul că
această reprezentare a Sf. Ioan cel Nou din pictura de la Arbure se numără printre primele într-o
suită de sfinţi figurată în Moldova îl constituie locul ultim din partea stângă a Rugăciunii pe care i
l-au acordat zugravii.
Sfântul Ioan cel Nou în pictura Mănăstirii Suceviţa
Viaţa Sf. Ioan cel Nou apare pictată şi la Mănăstirea Suceviţa, considerată pe drept cuvânt
testamentul artei moldoveneşti din secolul al XVI-lea.
P. Henry trece prea repede peste legenda Sf. Ioan cel Nou, fapt cu atât mai surprinzător cu
cât este vorba despre una dintre cele mai originale realizări iconografice din Moldova. Notabil
este şi faptul că la Suceviţa ca şi la Voroneţ, episodul aducerii moaştelor la Suceava şi
întâmpinarea lor de către Alexandru cel Bun şi curtea sa este tratat cu multă grijă, la proporţii
ample. Ştiind că acest episod co¬respunde unui fapt istoric
real, redarea lui în pictura murală echivalează cu primele
compoziţii istorice cu valoare documentară din pictura
noastră veche.55
Analizând cu atenţie modul în care au Jost
redactate ilustrările vieţii şi martiriului Sf. Ioan cel Nou, iese
în evidenţă faptul că iconografii au pus un accent aparte pe
răutatea necredincioşilor, dar şi că nu au uitat trădarea
genovezului.
54
L Caproşu, Biserica Arbore, Bucureşti, 1967. şi Ion I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica
Arbore, în A.I.A.I., 1975, p. 35-55. 55
Wladislaw Podlacha, Grigore Nandriş, Umanismul picturii murale postbizantine, Bucureşti, 1985, voI. 2, p. 82-86;
Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş
S-a nascut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Tarnovo, care
pe atunci era capitala “Imperiului romano-bulgar” întemeiat şi condus o vreme
de fraţii Petru si Asan, romani de neam. I s-a dat din botez numele “Filofteia”,
care in greceste inseamna “iubitoarea de Dumnezeu”. Fiind copilă înca,
Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană.
După o vreme tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viată cu
totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca această femeie să n-
o iubească pe Filofteia, obişnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de
aproapele.
Între altele, de multe ori când ducea mâncare tatălui ei la câmp, o parte
din ea o dădea unor oameni săraci. Într-una din zile, pe cand avea 12 ani,
acesta a urmarit-o ca să vadă ce face cu mâncarea pe care trebuia sâ i-o aducă
la câmp. Încredinţându-se că o dădea celor lipsiţi, s-a înfuriat atât de tare, încât
a scos securea pe care o purta la brâu şi a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav
la un picior, încat după puţina vreme şi-a dat sufletul în mâna Ziditorului a
toată făptura.
Nevrednicul tată, însppimântat de uciderea propriei sale copile, a
încercat să-i ridice trupul spre a-l înmormânta. Dar Dumnezeu a îngreuiat în
aşa fel cinstitul ei trup, încât nici tatăl ucigaş, nici alţi oameni n-au putut să-l
ridice. Îngrozit, a alergat la arhiepiscopul cetăţii Târnovo, istorisindu-i toate cele întâmplate.
Acesta, împreuna cu mai marii cetăţii, cu preoţi, călugări şi mulţime de credincioşi, s-au îndreptat
spre locul în care se afla trupul neînsufleţit al tinerei Filofteia.
Pomenirea ei cu laudă se face în fiecare an în ziua de 7 decembrie. Moaştele ei au stat
secole în şir în biserica domnească din Curtea de Argeş.
Sf. Mc. Filofteia este reprezentată în sistemul iconografic al mai multor biserici şi
mănăstiri din România dar şi în alte biserici ortodoxe din afara ţării.
Deşi era doar o copilă, imaginea ei inspiră senzaţia de ocrotire, de iubire maternă; umple
de fermitate şi de încredere.
Este pictată cu acelaşi surâs discret al blândeţii cu care mângâia pe săraci când le dădea să
mănânce din coşul cu merinde al tatălui său.
Privirea sa este blândă şi pătrunzătoare iar ochii ei sunt uşor îndreptaţi în sus, spre Infinit.
În coş, poartă securea, obiectul martiriului, care a rănit-o de moarte dar care a trecut-o în
iubirea lui Dumnezeu.
Un aspect mai deosebit al felului în care este pictată este acela că ea poartă costumul
tradiţional popular cu toate accesoriile sale, fiind astfel, reprezenativă pentru poporul român.