Post on 22-Oct-2015
description
transcript
5
INTRODUCERE
Manualul de Microeconomie oferă studenţilor un ansamblu de
cunoştinţe privind noţiunile şi conceptele teoretice, categoriile economice şi principiile fundamentale referitoare la comportamentul agenţilor economici
şi modul de funcţionare a mecanismului economic, precum şi cunoştinţele de
baza privind problemele teoretico-metodologice ale economiei de piaţă şi principalele concepte teoretice. De asemenea, asigură însuşirea cunoştinţelor
de bază în domeniul utilizări instrumentelor de analiză şi calcul economic
din corpul metodologic general al ştiinţei economice şi urmăreşte aplicarea
principiului abordării ecologice în activitatea economică. Microeconomia reprezintă un suport teoretico-metodologic pentru
toate ştiinţele economice, deoarece furnizează conceptele fundamentale şi
gamă de metode de analiză la care apelează disciplinele economice de
specialitate. În cadrul cursului sunt descrise comportamentele agenţilor
economici care prin agregare duc la formarea cererii şi a ofertei pe piaţă, precum şi mecanismele de funcţionare a pieţelor. Este prezentat
comportamentul consumatorului, în funcţie de utilitatea consumului şi restricţia bugetară, comportamentul producătorului în raport cu utilizarea
resurselor pentru maximizarea profitului. De asemenea, sunt discutate
comportamentele pe piaţă, tipologia pieţelor şi a concurenţei, distorsiunile
concurenţei şi reglementarea pieţelor. Exemplele de calcul şi testele de
verificare acoperă metodologia fundamentală de analiză microeconomică şi fiecare dintre aplicaţii descrie algoritmic rezolvarea unei clase de probleme
(formularea problemei, identificarea suportului teoretic, rezolvarea şi
interpretarea rezultatelor).
Cursul se adresează, în primul rând, studenţilor de la Învăţământul la
Distanţă din facultăţile cu profil economic, dar poate fi util, de asemenea,
studenţilor de la orice formă de învăţământ şi de la orice facultate care, în
planul de învăţământ are cursuri ce prezintă metode de analiză a seriilor de
date. Pentru învăţământul la Distanţă de la Facultatea de Ştiinţe Economice –
Universitatea Ecologică din Bucureşti, evaluarea studenţilor la cursul de
Microeconomie se realizează prin lucrări de control programate în cursul
semestrului, realizarea unor proiecte şi evaluarea la sfârşitul semestrului.
Notarea se face de la 10 la 1. În evaluarea finală examenul va avea o pondere
de 60%, iar 40% reprezintă activitatea din timpul semestrului (notări, lucrări
de control, referate).
Prof.univ.dr. Dorin JULA
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
6
CONŢINUTUL CURSULUI
Microeconomia studiază comportamentul individual al agenţilor
economici şi agregarea acţiunii acestora în diferite contexte instituţionale. În
general, microeconomia face distincţie între două mari categorii de actori
individuali: consumatorii şi producătorii.
Un consumator este un agent economic (de exemplu, o persoană, sau o
familie) care urmăreşte achiziţionarea şi folosirea unor bunuri pentru
satisfacerea nevoilor sale şi pune la dispoziţia firmelor resursele de care
dispune (timpul disponibil de muncă, pământul, talentul, economiile
anterioare etc.). Actul de consum nu este altceva decât alegerea unui bun sau
a unei combinaţii de bunuri, dintre cele accesibile la un moment dat.
Accesibilitatea este restricţionată de două tipuri de constrângeri: pe de o
parte, sunt restricţiile de natură psihică şi biologică şi, pe de altă parte,
restricţiile de natură economică. Din punct de vedere psihic şi/sau biologic,
supravieţuirea este condiţionată de consumul anumitor bunuri, iar consumul
respectiv nu poate depăşi anumite limite. Din punct de vedere economic,
suma cheltuielilor generate de achiziţionarea bunurilor nu poate depăşi
bugetul disponibil.
În analiza consumului, individul este privit doar din perspectiva
preferinţelor sale, iar mediul său este redus la un set de preţuri şi la restricţia
bugetară. În analiza firmei se urmează o cale într-o anumită măsură asemănătoare: de obicei se porneşte de la o tehnologie de producţie, care
descrie modalitatea prin care firma poate transforma factorii de producţie
(munca, resursele materiale, capitalul – intrările în procesul de producţie, sau
input-urile) în bunuri economice (produsele firmei – output-urile). Admitem
pentru simplificare faptul că firma realizează un singur produs.
Tehnologia de producţie, împreună cu presupunerea că obiectivul
urmărit constă în maximizarea profitului, descriu natura firmei; preţurile cu
care se confruntă (atât pe piaţa factorilor, cât şi pe piaţa produselor oferite)
conturează mediul concurenţial al firmei. Combinarea celor două
componente (condiţiile de producţie proprii şi mediul concurenţial)
determină comportamentul firmei.
Structura cursului
MODULUL 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI........9
Unitatea de învăţare 1: TEORIA UTILITĂŢII ......................................12
1.1. Preferinţele consumatorului ................................................................12
1.2. Funcţia de utilitate...............................................................................13
7
1.2.1. Utilitatea cardinală.......................................................................14
1.2.2. Utilitatea ordinală ........................................................................14
1.3. Utilitatea marginală.............................................................................15
1.3.1. Conceptul de utilitate marginală..................................................15
1.3.2. Legea I a lui Gossen.....................................................................16
Unitatea de învăţare 2. CURBELE DE INDIFERENŢĂ. RESTRICŢIA
BUGETARĂ .............................................................................................17
2.1. Curbele de indiferenţă.........................................................................17
2.2. Rata marginală de substituire..............................................................20
2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului..............................................22
2.4. Costul de oportunitate........................................................................23
Unitatea de învăţare 3. Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la
consumator)...............................................................................................25
3.1. Formularea problemei de optim la consumator..................................25
3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen.....25
3.3. Interpretarea geometrică .....................................................................26
Unitatea de învăţare 4. Formarea cererii pe piaţă ..................................28
4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)...................28
4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii ............................31
4.3. Legea cererii pentru bunuri normale ..................................................32
4.4. Elasticitatea cererii..............................................................................33
4.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de venit ........................................34
4.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ ..........................................34
4.4.3. Elasticitatea încrucişată ...............................................................36
MODULUL 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI ......47
Unitatea de învăţare 5: FUNCŢIA DE PRODUCŢIE ............................50
5.1. Factorii de producţie şi funcţia de producţie ......................................50
5.2. Productivitatea factorilor ....................................................................51
Unitatea de învăţare 6. Randamentele factorilor de producţie şi a
procesului de producţie ............................................................................52
6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie. ......52
6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie ...........................52
6.3. Izocuanta.............................................................................................53
6.4. Rata marginală de substituire tehnică .................................................54
Unitatea de învăţare 7. Optimul la producător .......................................56
7.1. Optimul la producător pe termen scurt ...............................................56
7.2. Optimul la producător pe termen lung................................................56
Unitatea de învăţare 8. Curbele costurilor ..............................................57
8.1. Tipologia costurilor ............................................................................57
8.2. Pragurile de rentabilitate.....................................................................58
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
8
Unitatea de învăţare 9. Producţia optimă a firmei..................................60
9.1. Calculul producţiei optime..................................................................60
9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă...............................................................60
9.2.1. Condiţia de intrare pe piaţă ..........................................................60
9.2.2. Condiţia de ieşire de pe piaţă .......................................................61
9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială ...................................................62
MODULUL 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ .............................74
Unitatea de învăţare 10. Cererea pe piaţa unui produs ..........................76
10.1. Cererea globală .................................................................................76
10.2. Factori ai cererii globale ...................................................................77
10.2.1. Factorii economici ai cererii globale .........................................77
10.2.2. Factori non-economici ...............................................................80
Unitatea de învăţare 11. Oferta pe piaţa unui produs ............................82
11.1. Oferta globală....................................................................................82
11.2. Factori ai ofertei globale ...................................................................83
Unitatea de învăţare 12. Piaţa unui produs .............................................85
12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs.........................................................85
12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip Walras,
ajustare de tip Marshall)....................................................................86
12.2.1. Noţiunea de echilibru static .......................................................86
12.2.2. Ajustarea echilibrului static .......................................................87
12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama
Edgeworth .........................................................................................90
12.3.1. Echilibrul dinamic......................................................................90
12.3.2. Echilibrul global al pieţelor .......................................................92
12.3.3. Diagrama Edgeworth .................................................................93
Unitatea de învăţare 13. Tipologia pieţelor ........................................... 105
13.1. Matricea Stackelberg ......................................................................105
13.2. Concurenţa pură şi perfectă ............................................................106
Unitatea de învăţare 14. Distorsiuni ale concurenţei ............................ 109
14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul, înţelegerile pe
piaţă .................................................................................................109
14.2. Reglementarea pieţelor ...................................................................112
Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii
9
Modulul 1
MODULUL 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1. Teoria utilităţii
1.1. Preferinţele consumatorului
1.2. Funcţia de utilitate
1.3. Utilitatea marginală
Unitatea de învăţare 2. Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară
2.1. Curbele de indiferenţă
2.2. Rata marginală de substituire
2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului
2.4. Costul de oportunitate
Unitatea de învăţare 3. Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la
consumator)
3.1. Formularea problemei de optim la consumator
3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen
3.3. Interpretarea geometrică
Unitatea de învăţare 4. Formarea cererii pe piaţă
4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)
4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii
4.3. Legea cererii pentru bunuri normale
4.4. Elasticitatea cererii
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
10
Introducere
După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:
Cum se formează preferinţele consumatorului?
Cum se construieşte funcţia de utilitate? Ce înseamnă utilitatea
marginală? Care este diferenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea
marginală?
Care este impactul legii utilităţii marginale descrescătoare (legea I a
lui Gossen)?
Cum se construiesc şi care este semnificaţia curbelor de indiferenţă?
Ce este rata marginală de substituire a bunurilor? Ce înseamnă costul
de oportunitate?
Ce înseamnă restricţia bugetară?
Cum se formulează problema de optim la consumator? Cum se
determină (grafic şi analitic) optimul la consummator?
Care sunt implicaţiile legii a II-a a lui Gossen?
Care este impactul modificării veniturilor asupra formării
comportamentului de consum (curbele Engel)?
Care este impactul modificării preţurilor asupra formării comportamentului de consum?
Cum se formează cererea pe piaţa unui bun? Care este legea cererii
pentru bunuri normale?
Care sunt excepţiile de la legea cererii? Ce înseamnă bunuri Giffen şi
bunuri Veblen?
Ce înseamnă şi cum se măsoară elasticitatea cererii? Ce înseamnă cerere elastică, inelastică, unitar elastică?
Care este elasticitatea cererii în funcţie de venit? Care sunt factorii
determinanţi ai elasticităţii cererii în funcţie de venit?
Care este elasticitatea cererii în funcţie de preţ? Care sunt factorii
determinanţi ai elasticităţii cererii în funcţie de preţ?
Ce înseamnă elasticitatea directă şi elasticitatea încrucişată? Cum sunt
folosite aceste noţiuni pentru determinarea raportului de
substituibilitate sau complementaritate între bunuri?
Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii
11
Obiectivele/competenţele unităţii de învăţare
Însuşirea noţiunilor de preferinţă, utilitate, funcţie de
utilitate, utilitate marginală.
Înţelegerea legii utilităţii marginale descrescătoare (legea I a lui
Gossen).
Formarea deprinderii de construire şi de interpretare a semnificaţiei
curbelor de indiferenţă şi a pantei negative a curbelor respective.
Înţelegerea noţiunilor de cost de oportunitate şi rată marginală de
substituire a bunurilor.
Înţelegerea noţiunii şi semnificaţiei restricţiei bugetare, a modului de
construire a dreptei bugetului şi a domeniului de opţiune a
consumatorului.
Deprinderea modului de calcul a optimului (echilibrului) la
consumator. Înţelegerea şi abilitatea de aplicarea a studiului grafic şi a
celui analitic, pornind de la legea a doua a lui Gossen.
Formarea abilităţilor de a identifica şi interpreta impactul modificării veniturilor asupra formării comportamentului de consum (curbele
Engel).
Capacitatea de a identifica şi interpreta efectele de venit şi cele de
substituire induse de modificării preţurilor asupra formării
comportamentului de consum.
Identificarerea reacţiei consumatorului la modificarea structurii
preţurilor.
Capacitatea de a identifica natura bunurilor economice în funcţie de
reacţia cererii la modificarea preţurilor (bunuri normale, bunuri
Giffen, bunuri Veblen)
Capacitatea de înţelegere corecta a legii cererii.
Formarea deprinderii de calcul a elasticităţii în funcţie de venit şi de
identificare şi interpretare a curbelor Engel.
Capacitatea de a calcula şi interpreta elasticităţile cererii în funcţie de
preţ.
Formarea abilităţilor de anticipare a cererii în funcţie de elasticitatea
directă şi indirectă în raport cu preţul.
Durata medie de parcurgere acestui modul este de 7 ore (2 ore -
unitatea 1, 2 ore - unitatea 2, 2 ore - unitatea 3, o oră - unitatea
4).
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
12
Unitatea de învăţare 1: TEORIA UTILITĂŢII
Cuprins
1.1. Preferinţele consumatorului
1.2. Funcţia de utilitate
1.2.1. Utilitatea cardinală
1.2.2. Utilitatea ordinală
1.3. Utilitatea marginală
1.3.1. Conceptul de utilitate marginală
1.3.2. Legea I a lui Gossen
1.1. Preferinţele consumatorului
Presupunem că un consumator poate să aleagă între mai multe produse
disponibile pe piaţă şi că întotdeauna alege acele bunuri (sau acea combinaţie
de bunuri) care îi oferă cea mai mare satisfacţie (ipoteza de raţionalitate). În
sens economic, un produs (bun economic) reprezintă fie un obiect material,
fie un serviciu, dacă acest bun este necesar şi consumul poate produce o
satisfacţie. Bunurile sunt definite prin caracteristicile acestora, locul şi data
la care sunt disponibile. În consecinţă, "două bunuri care sunt identice dar
sunt situate în locuri distincte sunt considerate diferite, din punct de vedere
economic … la fel ca două bunuri identice, situate în acelaşi loc, dar în
momente diferite de timp"1. Caracteristicile bunurilor sunt, pe de o parte,
tehnologice şi, pe de altă parte, economice. Caracteristicile economice se
referă, în special la proprietăţile legate de dobândirea bunului şi de rivalitatea
în consum.
Relaţia de preferinţă oferă o clasificare a combinaţiilor de consum din
punctul de vedere al satisfacţiei consumatorului. Fiind dată o mulţime a
combinaţiilor de consum, notată Ω, admitem ipoteza că fiecare consumator
îşi poate manifesta preferinţele asupra tuturor combinaţiilor posibile. Notăm
cu X şi Y două elemente din mulţimea Ω a combinaţiilor de consum. În
această notaţie, X = (x1, x2, …, xn) înseamnă că elementul (combinaţia de
consum) X conţine x1 unităţi din bunul 1, x2 unităţi din bunul 2, …, xn unităţi
1 Allais M., 1994, Traité d’Economie Pure. Clément Juglar, Paris, 3ème édition, p.81.
Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii
13
din bunul n. Evident, combinaţia Y = (y1, y2, …, yn) se referă la cantităţile y1
din bunul 1, …, yn din bunul n.
Teoria economică admite că, oricare ar fi combinaţiile X şi Y din
mulţimea combinaţiilor de consum, individul poate clasifica aceste
combinaţii (poate ordona mulţimea (X, Y)) din perspectiva satisfacţiei pe
care i-o oferă astfel:
– între X şi Y consumatorul preferă X, scriem X f Y;
– între X şi Y consumatorul preferă Y, scriem Y fX;
– consumatorul este indiferent între două combinaţii X şi Y
(combinaţiile sunt echivalente din punctul de vedere al
consumatorului), scriem X ~ Y.
Notăm X ≥ Y situaţia în care combinaţia de consum X este preferată
sau indiferentă faţă de combinaţia Y. Admitem faptul că individul este
coerent, în sensul că nu există două combinaţii de consum X şi Y astfel încât,
în acelaşi timp, X f Y şi Y f X. Preferinţele se pot modifica în timp.
Pentru asigurarea unui minim de coerenţă în comportamentul de
consum sunt admise cel puţin următoarele ipoteze (axiome):
a) Ipoteza de completitudine: oricare ar fi două combinaţii de consum X
şi Y, fie X ≥ Y (X este preferat sau indiferent faţă de Y), fie Y ≥ X.
Matematic: (∀) X,Y fie X ≥ Y, fie Y ≥ X.
b) Ipoteza de idempotenţă: relaţia de preferinţă este reflexivă. Matematic:
X ≥ X deoarece X ~ X.
c) Ipoteza de tranzitivitate: fie trei combinaţii de consum X, Y şi Z. Dacă
X este preferat lui Y şi Y este preferat lui Z, atunci X este preferat lui
Z. Spunem că relaţia de preferinţă este tranzitivă (opţiunile
consumatorului sunt coerente): X ≥ Y şi Y ≥ Z → X ≥ Z.
Deşi ipoteza de tranzitivitate apare ca fiind naturală, în literatura de
specialitate sunt prezentate exemple de incoerenţă a preferinţelor, incoerenţă generată de nerespectarea ipotezei de tranzitivitate.
Cele trei axiome (de completitudine, reflexivitate şi tranzitivitate)
limitează analiza la comportamentele care prezintă cel puţin un minimum de
raţionalitate. Doar în acest caz este posibilă reprezentarea analitică a
procesului de alegere a agenţilor economici.
1.2. Funcţia de utilitate
Deoarece, în teoria economică, utilitatea unui bun se defineşte ca fiind
măsura în care bunul respectiv este apreciat de consumator (gradul în care
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
14
oferă satisfacţie), o soluţie de reprezentare a preferinţelor consumatorului
este dată de funcţia de utilitate. În această abordare, faptul că o combinaţie
de consum X este preferată combinaţiei Y este interpretat prin aceea că, pentru consumator, X oferă o utilitate (satisfacţie) mai mare decât Y.
Pornind de la această interpretare, teoria utilităţii s-a dezvoltat pe două paliere: (1) În teoria utilităţii cardinale, funcţia de utilitate atribuie fiecărei
combinaţii de consum o valoare, astfel încât ordinea (clasamentul) dată de
preferinţele consumatorului să fie respectată. (2) Deoarece măsurarea
gradului de satisfacţie este greu de realizat, în teoria utilităţii ordinale
cuantificarea este înlocuită cu clasificarea. Adică, sunt studiate proprietăţile
de ordine ale funcţiei de utilitate.
1.2.1. Utilitatea cardinală
În teoria utilităţii cardinale se acceptă ipoteza că valoarea funcţiei de
utilitate pentru o combinaţie de consum măsoară satisfacţia percepută de
individ prin consumarea bunurilor din coşul respectiv. Adică, se presupune
că individul poate să exprime printr-un număr satisfacţia (utilitatea) indusă
de consumul unui bun, într-o cantitate dată. În acest caz, dacă X şi Y sunt
două combinaţii de consum şi utilitatea oferită de combinaţia X este 6, iar
cea a combinaţiei Y este 2, înseamnă că prin consumul bunurilor accesibile
în structura dată de X, satisfacţia consumatorului este de trei ori mai mare
decât dacă se alege combinaţia de consum în structura dată de Y.
Având în vedere faptul că, în esenţă, utilitatea are o puternică determinare subiectivă, este greu de construit o funcţie care să atribuie o
valoare numerică fiecărui nivel de satisfacţie. Aceasta deoarece factorii care
determină utilitatea sunt, de cele mai multe ori, necuantificabili (gusturi,
pasiuni, tradiţii, modă …). Mai mult, satisfacţia oferită de consumul unui
bun depinde de consumul altor bunuri, ceea ce duce la interdependenţa
utilităţilor.
1.2.2. Utilitatea ordinală
Identificarea unei măsuri exacte a satisfacţiei individului (aşa ca în
teoria utilităţii cardinale) este extrem de dificilă. În teoria utilităţii ordinale se
admite ipoteza, mult mai puţin restrictivă, potrivit căreia individul este
capabil sa-şi ordoneze în mod raţional preferinţele.
De exemplu, dacă ordinea preferinţelor este exprimată printr-o funcţie
de utilitate, atunci valorile funcţiei respective sunt interpretate ca fiind doar
Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii
15
suportul pentru un clasament: U(X) = 6 şi U(Y) = 2 înseamnă în teoria
utilităţii cardinale că satisfacţia oferită de combinaţia de consum X este de
trei ori mai mare decât cea oferită de Y; în teoria utilităţii ordinale, singura
interpretare este aceea că X este preferat lui Y şi acest lucru se scrie X f Y,
fără a se preciza intensitatea preferinţei.
Construirea funcţiei de utilitate porneşte de la ipoteza că preferinţele
consumatorului sunt coerente, în sensul dat de axiomele prezentate. Adică, între două combinaţii de consum, funcţia de utilitate ordinală atribuie o
valoare mai mare combinaţiei preferate:
(∀) X şi Y, X≥Y U(X) ≥ U(Y), (∀) X şi Y, X ∼ Y U(X) = U(Y),
În această abordare este importantă valoarea relativă a unei
combinaţii de consum în raport cu altă combinaţie şi nu mărimea absolută a
satisfacţiei oferite de fiecare combinaţie în parte.
Funcţia de utilitate pentru individ nu este unică, în sensul că, dacă U
este o funcţie care reprezintă preferinţele individului, orice transformare
monoton crescătoare a funcţiei U va ilustra în mod identic (ordinal)
preferinţele respective.
1.3. Utilitatea marginală
1.3.1. Conceptul de utilitate marginală
Să presupunem că, faţă de o stare iniţială, cantitatea consumată din
bunul X se modifică, de la x la x'. Notăm această modificare cu ∆x:
∆x = x' – x ⇒ x' = x + ∆x
Spunem că, în aceste condiţii, consumul din bunul X se modifică de la
x la x + ∆x. Modificarea consumului dintr-un bun (toate celelalte condiţii rămânând neschimbate) induce o modificare a satisfacţiei consumatorului:
x → x + ∆x ⇒ U(x, y) → U(x + ∆x, y)
Notăm ∆U modificarea utilităţii, atunci când consumul se modifică, aşa cum am arătat, cu ∆x:
∆U = U(x + ∆x, y) – U(x, y).
Sporul de satisfacţie (utilitate) generat de creşterea cu o unitate a
consumului poartă denumirea de utilitate marginală. Adică, se defineşte
utilitatea marginală a bunului X, notată Um(x) ca fiind modificarea utilităţii
totale generată de variaţia cu o unitate a consumului din bunul respectiv.
Dacă ∆x > 0, atunci utilitatea marginală este dată de modificarea
utilităţii totale generată de consumul unei unităţi suplimentare din bunul X.
Evident, utilitatea marginală poate fi definită şi prin pierderea de utilitate
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
16
generată de scăderea cu o unitate a consumului din bunul luat în considerare.
Matematic, se defineşte utilitatea marginală a bunului X, notată Um(x),
astfel:
( )x
UxUm
∆
∆=
unde
∆U – este modificarea utilităţii (satisfacţiei) totale a consumatorului
generată de variaţia consumului din bunul X,
∆x – este variaţia consumului din bunul X.
1.3.2. Legea I a lui Gossen
Utilitatea (satisfacţia) totală a consumatorului creşte pe măsură ce
creşte consumul dintr-un anumit bun, dar sporurile de utilitate scad pe
măsură ce consumul total al bunului creşte.
Folosind noţiunea de utilitate marginală, legea I a lui Gossen poate fi
reformulată astfel:
Legea utilităţii marginale descrescătoare: pe măsură ce creşte
consumul dintr-un anumit bun, utilitatea totală a consumatorului creşte, iar
utilitatea marginală scade.
În definirea utilităţii totale şi a utilităţii marginale se porneşte de la
ipoteza că pentru toate celelalte bunuri consumul este considerat ca fiind
nemodificat. Exemplul clasic pentru ilustrarea legii utilităţii marginale este
cel al paharului cu apă: satisfacţia oferită de un pahar cu apă este mare, un al
doilea pahar oferă o anumită satisfacţie, dar mai mică decât primul ş.a.m.d.
Matematic, dacă x1 < x2 (cu alte cuvine, consumul din bunul considerat
creşte), atunci
U(x1) < U(x2) şi Um(x1) > Um(x2).
Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară
17
Unitatea de învăţare 2. CURBELE DE INDIFERENŢĂ. RESTRICŢIA
BUGETARĂ
Cuprins
2.1. Curbele de indiferenţă
2.2. Rata marginală de substituire
2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului
2.4. Costul de oportunitate
2.1. Curbele de indiferenţă
Potrivit legii I a lui Gossen, atunci când creşte consumul dintr-un
anumit bun, utilitatea totală a consumatorului creşte (chiar dacă sporurile de
satisfacţie sunt din ce în ce mai mici): consumatorul preferă întotdeauna mai
mult dintr-un bun care îi este util, decât mai puţin (ipoteza non-saţietăţii).
Presupunem că un consumator alege combinaţia A = (x0, y0), care
înseamnă cantitatea x0 din bunul X şi cantitatea y0 din Y. Potrivit ipotezei de
non-saţietate, combinaţia A este preferată tuturor combinaţiilor care au mai
puţin din ambele bunuri şi este inferioară tuturor combinaţiilor care conţin
mai mult din ambele bunuri. Dar, există şi combinaţii care au proprietatea că
includ cantităţi superioare dintr-un bun şi inferioare din celălalt. Creşterea
cantităţii consumate dintr-un anumit bun are ca efect creşterea utilităţii totale
a consumatorului şi invers: scăderea consumului, diminuează utilitatea.
Este posibil să existe o combinaţie B, pentru care creşterea utilităţii indusă de sporirea consumului din Y să compenseze scăderea satisfacţiei
generată de diminuarea consumului din bunul X (figura 2.1a).
La fel, este posibil să existe combinaţii pentru care reducerea
satisfacţiei generată de scăderea consumului din Y să fie compensată de
creşterea satisfacţiei prin suplimentarea consumului din X. Fie C o astfel de
combinaţie. Atunci, combinaţiile A, B şi C sunt echivalente din perspectiva
utilităţii totale pe care o oferă consumatorului.
Ansamblul combinaţiilor de consum care au această proprietate
formează o curbă de indiferenţă sau de izo-utilitate (notată IA în figura 2.1a):
Curba de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor de consum
care oferă aceeaşi satisfacţie (utilitate) consumatorului.
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
18
Figura 2.1a: Curba de indiferenţă
Fig. 2.1.b: Harta curbelor de indiferenţă
Cu cât o curbă de indiferenţă este mai îndepărtată de origine, cu atât
pentru consumator este mai mare satisfacţia oferită de o combinaţia de
bunuri situată pe curba respectivă. În aceste condiţii, dacă o combinaţie de
consum E oferă o satisfacţie mai mare decât combinaţia A, atunci spunem că E se găseşte pe o curbă de indiferenţă mai înaltă şi invers, dacă o combinaţie
IE
ID
y
A(x0,y0)
C
B
0
D E
IA
x0
y0
x
y
A(x0,y0)
Combinaţii superioare lui A
Combinaţii inferioare
lui A
C(x0+∆x, y0-∆y)
0
D
IA
B(x0-∆x, y0+∆y) F
E
x
Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară
19
de consum D oferă o satisfacţie mai mică decât combinaţia A, spunem că D
se găseşte pe o curbă de indiferenţă joasă, în raport cu A.
Se poate construi o curbă de indiferenţă pentru fiecare punct din
planul xOy. Un ansamblu de astfel de curbe formează o hartă a curbelor de
indiferenţă (fig. 2.1b).
Exemplu: Fie funcţia de utilitate U(x, y) = xy şi combinaţia
A(4, 2). Atunci utilitatea asociată combinaţiei A este
U(A) = U(4, 2) = 4·2 = 8.
Curba de indiferenţă asociată combinaţiei A este formată din
ansamblul combinaţiilor de consum pentru care U(x, y) = 8, adică xy = 8
echivalent cu y = 8/x.
Figura 2.1c: Convexitatea curbele de indiferenţă
Proprietăţi ale curbelor de indiferenţă
Pornind de la proprietăţile funcţiei de utilitate, pot fi demonstrate
următoarele proprietăţi ale curbelor de indiferenţă2:
P–1C: Curbele de indiferenţă care corespund unor niveluri diferite de
satisfacţie (utilitate) nu se intersectează.
P–2C: Dacă o combinaţie de consum A este preferată unei combinaţii B, atunci A este preferată oricărei combinaţii de pe curba de
indiferenţă a lui B.
P–3C: Dacă o combinaţie de consum A este preferată unei combinaţii B, atunci orice combinaţie de pe curba de indiferenţă a lui A
2 Proprietăţile curbelor de indiferenţă sunt demonstrate în Jula D., Jula N., 2012,
Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 70-73.
x
y
C
B
A
0
C = αA + (1-α)B
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
20
este preferată oricărei combinaţii de pe curba de indiferenţă a
lui B.
P–4C: Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, atunci când
utilităţile marginale ale celor două bunuri sunt strict pozitive.
P–5C: Curbele de indiferenţă sunt convexe în raport cu originea:
combinaţiile de consum intermediare sunt preferate
combinaţiilor extreme. Proprietatea P-5C este cunoscută sub
denumirea de "excluderea monomaniacului" (fig. 2.1c).
2.2. Rata marginală de substituire
Presupunem că bunurile X şi Y sunt substituibile, iar consumatorul
doreşte să înlocuiască (substituie) în consum o cantitate ∆x din primul bun,
cu o anumită cantitate (∆y) din cel de-al doilea bun. Pentru ca utilitatea să rămână nemodificată, deplasarea trebuie să se realizeze pe curba de
indiferenţă. În situaţia descrisă prin figura 2.2, pentru ca nivelul de satisfacţie să rămână nemodificat, scăderea consumului de la x1 la x2 din primul bun
necesită o creştere a consumului de la y1 la y2 din cel de-al doilea bun, deci o
deplasare spre stânga pe curba de indiferenţă, din punctul A, spre punctul B.
Adică, deplasarea pe curba de indiferenţă, de exemplu, prin scăderea
lui x şi creşterea lui y semnifică faptul că individul substituie (înlocuieşte) în
consum o cantitate din x cu o cantitate din y, astfel încât utilitatea sa rămâne
nemodificată (dU = 0). Notăm ∆x = x2 – x1 şi ∆y = y2 – y1. Pentru cazul
prezentat în figura 2.2, modificarea lui x este negativă (∆x < 0), iar
modificarea lui y este pozitivă (∆y > 0). Dacă bunurile sunt perfect
divizibile, iar funcţia de utilitate este continuă şi derivabilă, atunci notăm dx
o modificare mică a lui x şi reacţia corespunzătoare (prin deplasarea pe curba
de indiferenţă) a lui y, cu dy.
Rata marginală de substituire a bunului x cu bunul y, notată RMSxy,
este, prin definiţie, cantitatea din bunul y necesară pentru a înlocui în
consum o unitate din bunul x, astfel încât utilitatea consumatorului să rămână nemodificată:
x
yRMSxy
∆
∆−= .
Rata marginală de substituire a lui x cu y (reacţia lui y la modificarea
mărimii x, astfel încât satisfacţia consumatorului rămâne nemodificată) se
calculează în fiecare punct şi, în modul, reprezintă înclinaţia curbei de
utilitate (tangenta la curba de utilitate) în punctul respectiv (RMSxy este egală
Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară
21
cu inversa pantei tangentei la curba de indiferenţă dusă prin punctul
respectiv).
Figura 2.2: Rata marginală de substituire
Dacă bunurile sunt perfect divizibile, iar funcţia de utilitate este
continuă şi derivabilă, atunci notăm dx o modificare mică a lui x şi reacţia
corespunzătoare (prin deplasarea pe curba de indiferenţă) a lui y, cu dy,
atunci RMSxy = -dy/dx. Se demonstrează că:
)y(Um
)x(Um
dx
dyRMSxy =−=
Interpretarea relaţiei precedente este următoarea: pentru ca satisfacţia
consumatorului să rămână nemodificată, înlocuirea în consum a unui bun cu
altul se face direct proporţional cu raportul utilităţilor marginale a celor
două bunuri.3
Observaţie: Rata marginală de substituire a bunului x cu y (RMSxy) este
diferită de rata marginală de substituire a lui y cu x (RMSyx):
xy
yxRMS
1
dy
dxRMS =−= ,
cu alte cuvinte, rata marginală de substituire a lui y cu x este inversa ratei
marginale de substituire a lui x cu y.
3 Jula D., Jula N., 2012, Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 34-36.
y
x x2 x1
y1 A(x1,y1)
B(x2, y2) y2
•
•
∆x < 0
∆y > 0
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
22
2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului
Alegerea consumatorului este limitată de anumite restricţii fizice sau
instituţionale. De asemenea, există constrângeri generate de condiţiile de
supravieţuire (supravieţuirea este imposibilă în lipsa unui consum minim),
sau de ubicuitate (nu se poate consuma simultan în două locuri diferite).
Un alt doilea grup de restricţii este dat de faptul că accesul la
majoritatea bunurilor se face prin alocarea unor resurse. Însă resursele de
care dispune consumatorul sunt limitate.
Concret, harta curbelor de indiferenţă şi rata marginală de substituire
ne arată ceea ce consumatorul ar dori să facă: să atingă cea mai înaltă curbă
posibilă de indiferenţă (adică să obţină cel mai înalt nivel al satisfacţiei),
eventual substituind (înlocuind) în consum bunurile proporţional cu utilităţile
marginale generate de consumul acestora. Pentru a vedea ce poate să facă,
pornind de la preferinţe, trebuie să analizăm resursele consumatorului şi modul de alocare a acestor resurse.
Presupunem că un consumator dispune de un venit din care este dispus
să cheltuiască o sumă T (de exemplu, 100 unităţi monetare) pentru
achiziţionarea a două bunuri de consum, notate X şi Y. În acest punct al
analizei, neglijăm faptul că indivizii pot să împrumute bani, să
economisească, să vândă un bun care le aparţine, să muncească mai mult sau
mai puţin: acceptăm că indivizii nu pot să modifice suma totală alocată consumului. În cazul general, notăm cu x cantitatea cumpărată din primul
bun şi cu y cantitatea achiziţionată din cel de-al doilea bun. Preţurile de
achiziţie sunt px, respectiv py. Admitem că atât cantităţile cumpărate, cât şi
preţurile plătite nu pot fi mărimi negative. De asemenea, admitem ipoteza
unui buget strict pozitiv: T > 0. Cheltuielile consumatorului atunci când
decide să achiziţioneze bunuri în combinaţia (x, y) sunt:
xpx + ypy
(cheltuielile pentru bunul X) (cheltuielile pentru bunul Y)
Restricţia bugetară semnifică faptul că suma pe care consumatorul o
cheltuieşte pentru achiziţionarea bunurilor din programul de consum nu
poate depăşi bugetul disponibil, adică: xpx + ypy ≤ T (restricţia bugetară).
Mulţimea combinaţiilor de consum care costă exact T unităţi monetare
(care epuizează bugetul), xpx + ypy = T, se numeşte dreapta bugetului.
Mulţimea combinaţiilor (x, y)∈ 2
+ℜ care verifică restricţia bugetară
formează domeniul de opţiune a consumatorului. În figura 2.3, domeniul de
opţiune a consumatorului este dat de triunghiul AOB.
Toate combinaţiile din interiorul domeniului de opţiune (interiorul
triunghiului OAB) sunt accesibile, dar nu sunt eficiente. Toate combinaţiile
Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară
23
din exteriorul domeniului de opţiune (exteriorul triunghiul OAB) exteriorul
triunghiului OAB au proprietatea de inaccesibilitate.
Figura 2.3: Dreapta bugetului şi domeniul de opţiune a consumatorului
Deoarece combinaţiile situate strict în interiorul triunghiului OAB sunt
accesibile, dar nu sunt eficiente, iar cele din exterior nu sunt accesibile,
rezultă că alegerea consumatorului se reduce la combinaţiile de consum
care epuizează bugetul, adică la combinaţiile situate pe dreapta bugetului.
2.4. Costul de oportunitate
Fiecare dintre punctele segmentului AB reprezintă o cheltuială identică – T unităţi monetare – însă cu o alocare diferită între cantităţile
cumpărate. Deciziile de alocare au un anumit cost, deoarece potrivit
principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul.
Prin definiţie, costul de oportunitate reprezintă valoarea alternativei
sacrificate: "Costul legat de decizia de a utiliza ceva într-un anumit scop
trebuie analizat în raport cu pierderile ataşate neafectării sale în alte scopuri.
Acest cost este denumit sugestiv cost de oportunitate, legat de neutilizarea
unei resurse productive în cea mai bună utilizare alternativă"4.
4 Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,
pag. 220.
Domeniul de
opţiune a
consumatorului
T/px
T/py
A
B
x
y
Dreapta
bugetului
O
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
24
Potrivit acestei abordări, costul de oportunitate al consumului din
bunul X reprezintă valoarea bunurilor la care renunţă consumatorul pentru a
achiziţiona produsul respectiv.
În cazul în care cumpărătorul ar renunţa la o unitate din bunul X, ar
economisi o sumă px. Dacă această sumă este alocată pentru achiziţionarea
produsului Y, cantitatea y care va putea fi cumpărată suplimentar respectă restricţia de buget ypy = px, de unde y = px/py. În aceste condiţii, înclinaţia
(panta) dreptei bugetului |(-px/py)|, reprezintă valoarea (relativă) a unei
unităţi din produsul X în raport cu o unitate din produsul Y (costul de
oportunitate), adică, numărul de unităţi din bunul Y pe care consumatorul
le-ar poate cumpăra dacă renunţă la o unitate din bunul X.
Cu alte cuvinte, raportul |(-px/py)| reprezintă costul de oportunitate al
consumului din bunul X, deoarece consumatorul, pentru a achiziţiona o
unitate din acest produs trebuie să renunţe la |(-px/py)| unităţi din bunul Y.
Exemplu: Fie px = 10 şi py = 2 preţurile practicate pe piaţă pentru două produse. Deoarece px/py = 5, rezultă că, pe piaţă,
o unitate din produsul X poate fi schimbată cu 5 unităţi din
produsul Y (se spune că, pe piaţă, o unitate din produsul X
valorează 5 unităţi din produsul Y). Cu alte cuvinte, [-(px/py) = 5] este
valoarea relativă a produsului X în raport cu produsul Y, din perspectiva
pieţei (adică este un preţ relativ). Atunci când consumatorul vrea să
achiziţioneze o unitate din produsul X fără să cheltuiască în plus, trebuie
să-şi diminueze consumul din bunul Y cu |-px/py| unităţi. În exemplul
precedent, pentru o unitate suplimentară din bunul X, consumatorul trebuie
să-şi reducă achiziţiile din produsul Y cu 5 unităţi.
Unitatea de învăţare 3: Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la consumator)
25
Unitatea de învăţare 3. Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la consumator)
Cuprins
3.1. Formularea problemei de optim la consumator
3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen
3.3. Interpretarea geometrică
3.1. Formularea problemei de optim la consumator
În mod normal, un consumator raţional va alege cea mai bună combinaţie posibilă, ţinând seama de bugetul şi de preferinţele sale. Adică, dintre toate combinaţiile de consum accesibile conform bugetului,
consumatorul va alege acea combinaţie care îi oferă cea mai mare satisfacţie
(utilitate).
Consumatorul trebuie să maximizeze utilitatea U(x, y) sub
constrângerea bugetară xpx + ypy = T.
Formal, problema alegerii optime a consumatorului se reduce la
rezolvarea programului:
( )
+=
→
yx ypxpT
maxy,xU,
unde x şi y reprezintă consumul din două bunuri normale (dorite, fără prag
de saturaţie), U este funcţia de utilitate, T este bugetul disponibil, iar px şi py
sunt preţurile celor două bunuri.
3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen
Se demonstrează că, pentru un consumator raţional, combinaţia de
consum care îi maximizează satisfacţia, cu respectarea restricţiei bugetare,
verifică relaţia: ( ) ( )
yx p
yUm
p
xUm= .
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
26
Deducerea condiţiilor de optim poate fi generalizată fără dificultate
pentru cazul în care consumatorul alege între n bunuri. Dacă
X = (x1, x2, ..., xi, ..., xn) reprezintă o combinaţie de consum, iar preţurile
ataşate bunurilor respective sunt (p1, p2, ..., pi, ..., pn), atunci restricţia
bugetară se scrie: ∑=
=n
1i
iixpT , iar problema de optim la consumator este
( )
=∑=
Txp
x,...,x,xUmaxn
1i
ii
n21
. Condiţia de optim la consumator, atunci când
combinaţia de consum conţine n bunuri este:
( ) ( ) ( ) ( )
λ======n
n
i
i
2
2
1
1
p
xUm...
p
xUm...
p
xUm
p
xUm
În punctul de optim, utilităţile marginale ale bunurilor, ponderate cu
preţurile de piaţă, sunt egale. Acest rezultat este cunoscut în teoria
economică drept a doua lege a lui Gossen: un individ îşi maximizează
utilitatea atunci când distribuie bugetul între diferite bunuri astfel încât
obţine aceeaşi satisfacţie de la ultimul leu cheltuit oricare ar fi bunul
cumpărat. Sau, altfel spus, echilibrul la consumator este atins atunci când
utilităţile marginale ale bunurilor din coşul de consum sunt proporţionale cu
preţurile de piaţă ale bunurilor respective. De asemenea, se poate demonstra
că în situaţia de optim (echilibru), consumatorul este dispus să înlocuiască un
produs cu altul într-un raport dat de condiţiile în care piaţa permite
efectuarea schimbului, sau, cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie a
bunurilor din structura optimă de consum este egală cu raportul de schimb a
bunurilor pe piaţă: y
xxy
p
p
)y(Um
)x(UmRMS ==
3.3. Interpretarea geometrică
Obţinerea unei soluţii pentru problema de optim a consumatorului
înseamnă identificarea curbei de indiferenţă cea mai înaltă (mai îndepărtată de origine) care are cel puţin un punct comun cu dreapta bugetului.
În figura 3.3, [AB] este dreapta bugetului, iar I1, I2 şi I3 sunt curbe de
indiferenţă corespunzătoare unor curbe de nivel ale utilităţii care se găsesc în
relaţia de preferinţă U1 < U2 < U3.
Se observă că individul poate obţine satisfacţia corespunzătoare
nivelului I1 dacă alege oricare dintre combinaţiile M, N, sau P. Combinaţia
Unitatea de învăţare 3: Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la consumator)
27
M nu este accesibilă deoarece se găseşte în afara domeniului de opţiune a
consumatorului.
Combinaţia N este accesibilă însă, aceeaşi satisfacţie este oferită de
combinaţia P, care nefiind eficientă lasă resurse disponibile, resurse care ar
putea fi utilizate pentru atingerea unui grad de satisfacţie mai mare. Or, acest
grad de satisfacţie superior este oferit de o combinaţie de consum situată pe
o altă curbă de indiferenţă, mai îndepărtată de origine.
Figura 3.3: Optimul la consumator
Individul nu poate atinge nivelul de satisfacţie sugerat de I3. Curba de
indiferenţă cea mai înaltă pe care o poate atinge este I2. Un nivel al
satisfacţiei mai mic este suboptimal, iar un nivel mai mare este inaccesibil.
Dreapta bugetului este tangentă la curba de indiferenţă I2. Fie E
punctul de tangenţă. Proiecţia acestui punct pe cele două axe oferă structura
optimă de consum (xE, yE).
Grafic, optimul (echilibrul) la consumator este dat de combinaţia
situată în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă.
I1
I2
I3
y
x B
E
xE
yE
A M
N
P
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
28
Unitatea de învăţare 4. Formarea cererii pe piaţă
Cuprins
4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)
4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii
4.3. Legea cererii pentru bunuri normale
4.4. Elasticitatea cererii
4.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
4.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
4.4.3. Elasticitatea încrucişată
În sens general, funcţia de cerere evaluează legătura dintre cantităţile
solicitate pe piaţă dintr-un anumit bun şi factorii care influenţează cererea
respectivă. Din perspectivă individuală, cererea depinde de preferinţele
consumatorului, de preţuri şi de bugetul disponibil. De cele mai multe ori,
prin funcţia de cerere este înţeleasă doar legătura dintre evoluţia cererii şi dinamica preţurilor, iar traiectoria urmată de cerere atunci când se modifică doar venitul este cunoscută sub denumirea de curba Engel. În ceea ce
priveşte raportul dintre evoluţia cererii şi dinamica preţurilor, cererea este
dedusă din condiţia de optim a consumatorului: individul alege acea
combinaţie de consum pentru care raportul utilităţilor marginale a două bunuri egalează raportul preţurilor pe piaţă a bunurilor respective (legea a
doua a lui Gossen). Pentru o combinaţie de consum cu mai mult de două
bunuri, raporturile dintre utilităţile marginale şi preţurile bunurilor sunt egale
între ele şi sunt egale cu utilitatea marginală a venitului. Evident,
modificarea preţurilor şi/sau a veniturilor determină modificarea structurii
corespunzătoare combinaţiei optime. Funcţiile de cerere, care depind de
preţuri şi de venit, obţinute prin maximizarea utilităţii sub restricţia bugetară sunt denumite funcţii de cerere marshall-iene.
4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)
Presupunem că venitul total disponibil pentru achiziţionarea a două bunuri X şi Y este T, iar preţurile bunurilor sunt px, respectiv py. Dreapta
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
29
bugetului, de ecuaţie xpx + ypy = T întâlneşte cele două axe în punctele A şi
B de coordonate A(0; T/py), respectiv B(T/px; 0).
Dacă venitul disponibil creşte de la valoarea iniţială T, la valoarea
T1 > T, atunci înclinaţia (panta) dreptei bugetului nu se modifică, în schimb
coordonatele faţă de origine cresc, determinând o deplasare în sus a dreptei,
pe un suport paralel. Notăm A' şi B' intersecţia dreptei bugetului cu axele,
atunci când venitul este T1. Coordonatele acestor puncte vor fi A'(0; T1/py) şi
B'(T1/px; 0). În aceste condiţii, consumatorul poate atinge un nivel de
satisfacţie superior, de exemplu, nivelul dat de punctul F, situat pe curba de
indiferenţă I2 (fig.4.1a).
În figura 4.1a, F(xG, yG) are proprietăţile: xF – xE > 0 şi yF – yE > 0, cu
alte cuvinte, punctul de optim se deplasează din E în F, astfel încât creşterea
venitului are ca efect creşterea consumului din ambele bunuri. Efectul de
venit este, în acest caz, pozitiv.
Numim bunuri normale acele produse pentru care efectul de venit
este pozitiv şi bunuri Giffen acele produse pentru care efectul de venit este
negativ.
Figura 4.1: Efectul de venit pozitiv
Dacă se calculează echilibrul consumatorului pentru diferite valori ale
venitului şi se unesc punctele de echilibru obţinute rezultă o curbă de tipul
celei sugerate în figura 4.1.bc.
I1
I2
y
x B
E
xE
yE
A F
xF
yF
A"
B"
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
30
Figura 4.1.b: Curba Engel
Figura 4.1.c: Curbele Engel pentru diferite categorii de bunuri: I – bunuri de
primă necesitate, II – bunuri intermediare, III – bunuri de lux
Se poate construi o tipologie a bunurilor pornind de la curba Engel.
Astfel (fig. 4.1.c), dacă atunci când venitul creşte, cererea creşte, bunurile
sunt normale. În figura 4.1.c sunt trasate curbele Engel pentru bunuri
normale de primă necesitate, bunuri intermediare şi pentru bunuri de lux.
cererea
x(T)
venitul (T)
(I)
(II)
(III)
T1 T2
I1
I2
x
I3 E1
E3
E2
E4
D2
I4
y
D1 D3 D4
T1 < T2 < T3 < T4
Curba Engel
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
31
Pentru bunurile de prima necesitate (de exemplu, bunurile alimentare,
îmbrăcămintea …), atunci când veniturile sunt mici, orice creştere a
venitului are ca efect o creştere a cererii. Apoi, pe măsura creşterii venitului,
ritmul de creştere a cererii se reduce şi cererea se plafonează, atunci când
veniturile sunt suficient de mari.
Pentru bunurile intermediare (de exemplu, bunurile de folosinţă îndelungată), cererea apare atunci când venitul depăşeşte un anumit prag
(T1), creşte când venitul creşte, apoi, la venituri mari, cererea se plafonează. Pentru bunurile de lux, cererea apare doar dacă venitul atinge un nivel
superior (T2) şi creşte dacă venitul sporeşte în continuare.
4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii
Să presupunem că preţul bunului Y (notat py) este fix, iar preţul
bunului X (notat px) scade. Aceasta înseamnă că, faţă de situaţia iniţială,
produsul X s-a ieftinit în raport cu bunul Y, sau, echivalent, produsul Y este
relativ mai scump.
Figura 4.2: Modificarea structurii preţurilor – bunuri normale: px scade
Dreapta bugetului se roteşte atunci (pivotează) în jurul punctului său
de intersecţie cu axa ordonatelor A, deplasându-se de la AB la AB1 (figura
4.2). Noua dreaptă a bugetului permite atingerea unei curbe de indiferenţă superioare, fie aceasta (pentru simplificare) I2. Notăm cu F punctul de
tangenţă dintre dreapta bugetului AB1 şi curba de indiferenţă I2. Punctul F
are coordonatele F(xF, yF).
I1
I2
y
x
B
E
xE
yE
A
F
xF
yF
B1 O
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
32
În noul punct de echilibru, F, cererea pentru produsul care a devenit
relativ mai ieftin (produsul X) creşte: xF > xE.
Exemplu: Să presupunem că funcţia de utilitate este de tipul
U(x,y) = 10·x0.4·y
0.6, preţurile celor două bunuri sunt px = 4 şi
py = 3, iar bugetul consumatorului este T = 20.
Atunci condiţia de optim ( )( ) y
x
p
p
yUm
xUm= este echivalentă cu
3
4
x6
y4= , de unde y/x = 2.
Cantităţile optime din cele două bunuri sunt soluţiile sistemului:
=+
=
20y3x4
2x
y
,
adică
=
=
4y
2x
opt
opt.
Să presupunem că preţul bunului X scade de la px = 4 la p"x = 3, iar
preţul bunului Y rămâne nemodificat. Condiţia de optim este echivalentă cu
3
3
x6
y4= , de unde
2
3
x
y= .
Combinaţia optimă este dată de soluţiile sistemului:
=+
=
20y3x32
3
x
y
,
adică
=
=
4'y
67,2'x
opt
opt.
Aceasta înseamnă că, pentru bunul X, scăderea preţului de la px = 4 la
p"x = 3 a dus la creşterea cererii de la xopt = 2, la x"opt = 2,67.
4.3. Legea cererii pentru bunuri normale
Legea cererii reflectă legătura dintre cerere şi preţul bunului respectiv:
pentru un bun normal, în condiţii de optim la consumator, scăderea relativă
a preţului duce la creşterea cererii pentru bunul respectiv şi invers, creşterea
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
33
relativă a preţului duce la scăderea cererii. Cu alte cuvinte, pentru bunuri
normale, funcţia cererii este descrescătoare în raport cu preţul (fig.4.3).
Figura 4.3: Legea cererii pentru bunuri normale
4.4. Elasticitatea cererii
Elasticitatea măsoară modificarea relativă a unei variabile explicate
(endogene) indusă de modificarea unei variabile explicative (exogene). Prin
definiţie elasticitatea unei mărimi y în raport cu factorul de influenţă x este
eyx = 00 x
x:
y
y ∆∆ sau
x
y
yxr
re =
unde r simbolizează ritmul de modificare a variabilei respective.
I1
I2 y
x
BE
E
xE
yE
A
F
xF
yF
BF
G
BG xG
I3
yG
xE xF xG
pE
pF
pG
E
F
G
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
34
4.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
Elasticitatea cererii în raport cu venitul este definită prin raportul
dintre modificarea procentuală a cererii pentru un anumit bun şi modificarea
procentuală a venitului total (a bugetului). Fie x cantitatea solicitată din
bunul X şi T venitul total disponibil (bugetul consumatorului). O modificare
a bugetului cu ∆T induce o modificare a cererii pentru bunul considerat cu
∆x. Elasticitatea cererii în raport cu venitul se calculează:
T
T:
x
xexT
∆∆=
Pentru bunurile normale, creşterea venitului are ca efect o creştere a
cererii, astfel încât exT > 0. În raport cu elasticitatea faţă de venit, pot exista
următoarele situaţii:
exT = 0 → cererea este rigidă, perfect inelastică în raport cu venitul
(venitul nu are nici o influenţă aspra cererii); această situaţie
se întâlneşte, pe termen scurt, pentru unele bunuri de primă necesitate, atunci când consumul a atins pragul de saturaţie.
0 < exT < 1 → cererea se numeşte inelastică în raport cu venitul – reacţia
cererii este mai puţin decât proporţională faţă de variaţia
venitului: atunci când venitul creşte cu 1%, cererea creşte,
dar cu mai puţin de 1%; această situaţie se întâlneşte, de
obicei, la produsele de primă necesitate (de exemplu,
anumite produse alimentare).
exT = +1 → cererea este unitar elastică în raport cu venitul – reacţia
cererii este proporţională cu variaţia venitului: atunci când
venitul creşte cu 1%, cererea creşte cu 1%.
ex > 1 → cererea este elastică – reacţia cererii este mai mult decât
proporţională faţă de variaţia venitului: atunci când venitul
creşte cu 1%, cererea creşte cu mai mult de 1% (de exemplu,
pentru bunuri de lux).
ex → +∞ → cererea este perfect sau infinit elastică în raport cu venitul –
teoretic cererea creşte nemărginit, pentru un nivel dat al
veniturilor: curba cererii este paralelă cu axa consumului.
4.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
Elasticitatea directă a cererii în funcţie de preţ reprezintă modificarea
procentuală a cererii unui bun indusă de modificarea cu un procent a preţului
pentru bunul respectiv. Fie x cantitatea solicitată dintr-un bun X şi px preţul
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
35
bunului considerat. O modificare a preţului cu ∆px induce o modificare a
cererii cu ∆x. Elasticitatea cererii în raport cu preţul bunului respectiv se
calculează: p
p:
x
xexp
∆∆= . De obicei elasticitatea cererii pentru bunul x în
raport cu preţul (elasticitatea directă) se notează fără menţionarea indicelui p,
adică se notează ex. Într-o scriere simplificată, relaţia de calcul a elasticităţii
este ex = rx/rp, unde rx este ritmul de modificare a cererii pentru bunul X,
atunci când se modifică preţul bunului respectiv, iar rp este ritmul de
modificare a preţului pentru bunul X.
În raport cu elasticitatea directă, pentru bunurile normale pot exista
următoarele situaţii:
ex = 0 → cererea este rigidă, perfect inelastică – preţul nu are nici o
influenţă aspra cererii; această situaţie se întâlneşte, pe
termen scurt, pentru unele bunuri de primă necesitate, atunci
când preţurile variază între anumite limite.
–1 < ex < 0 → cererea se numeşte inelastică – reacţia cererii este mai puţin
decât proporţională cu variaţia preţului: atunci când preţul
creşte cu 1%, cererea scade, dar cu mai puţin de 1%; această situaţie se întâlneşte, de obicei, la produsele de primă necesitate (de exemplu, anumite produse alimentare).
ex = –1 → cererea este unitar elastică – reacţia cererii este
proporţională cu variaţia preţului: atunci când preţul creşte
cu 1%, cererea scade cu 1%.
ex < –1 → cererea este elastică – reacţia cererii este mai mult decât
proporţională cu variaţia preţului: atunci când preţul creşte
cu 1%, cererea scade cu mai mult de 1%; această situaţie se
întâlneşte, de obicei, la produsele de lux (de exemplu,
cererea pentru servicii specifice utilizării timpului liber).
ex → –∞ → cererea este perfect sau infinit elastică – teoretic cererea
creşte nemărginit, pentru un nivel dat al preţurilor: curba
cererii este paralelă cu axa consumului.
Exemplu Presupunem că preţul bunului X creşte de la px = 10 u.m. la
p'x = 12 u.m., iar cererea pentru bunul respectiv scade de la
x = 100 unităţi, la x' = 85 unităţi. Atunci, elasticitatea cererii se calculează, direct, astfel:
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
36
75.010
1012:
100
10085
p
p:
x
xe
x
xx −=
−−=
∆∆= .
Cererea este, în acest caz, inelastică în raport cu preţul: la o creştere a
preţului cu 1%, cererea scade, dar cu mai puţin de 1% (scade doar cu -0.75
puncte procentuale).
4.4.3. Elasticitatea încrucişată
Elasticitatea încrucişată a cererii, notată cu yxpe exprimă variaţia
relativă a cererii pentru bunul X, indusă de modificarea relativă a preţului
pentru bunul Y (py): y
y
xpp
p:
x
xe
y
∆∆= . În raport cu valoarea elasticităţii
încrucişate pot fi deosebite două situaţii:
elasticitatea încrucişată este pozitivă yxpe > 0: o creştere relativă a
preţului pentru bunul Y, determină o sporire relativă a consumului din
bunul X; bunurile respective sunt substituibile.
elasticitatea încrucişată este negativă yxpe < 0: o creştere relativă a
preţului pentru bunul Y (py), determină o reducere relativă a
consumului din bunul X; bunurile respective sunt complementare.
Probleme rezolvate
Problema 1. Fie x şi y consumul din două bunuri şi U(x,y) = xy
funcţia de utilitate. Demonstrați proprietatea curbelor de
indiferenţă potrivit căreia combinaţiile de consum intermediare sunt
preferate combinaţiilor extreme (excluderea monomaniacului).
Rezolvare Fie x şi y două bunuri, U(x,y) = xy funcţia de utilitate şi două combinaţii A(xa, ya) şi B(xb, yb) pe curba de indiferenţă U0. Calculăm
utilitatea în punctul C(xc, yc), unde
xc = αxa + (1 – α)xb
yc = αya + (1 – α)yb.
şi 0 ≤ α ≤ 1. Prin calcule algebrice succesive se scrie:
U(xc, yc) = xcyc = [αxa + (1 – α)xb][ αya + (1 – α)yb] =
= α2xaya + (1 - α)
2xbyb + α(1 - α)(xayb + xbya) =
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
37
= α2U0 + (1 - α)
2U0 + α(1 - α)(xayb + xbya) =
= U0 - 2α(1 - α)U0 + α(1 - α)(xayb + xbya) =
= U0 + α(1 - α)( xayb + xbya - 2U0) =
= U0 + α(1 - α)( xayb + xbya - xaya - xbyb) =
= U0 + α(1 - α)[(xa - xb)(yb - ya)] ≥ U0
Justificare: deoarece curba de indiferenţă este descrescătoare, xa > xb
presupune ya < yb (şi invers), deci cantitatea din paranteza dreaptă este
pozitivă, iar 0 ≤ α ≤ 1, de unde rezultă α(1 - α) ≥ 0.
Problema 2. Fie x şi y consumul din două bunuri şi U(x,y) = xy funcţia de utilitate.
Demonstrați proprietatea curbelor de indiferenţă potrivit căreia
combinaţiile de consum intermediare sunt preferate combinaţiilor extreme,
pornind de la două puncte A(0.4; 5) şi B(8; 0.25) de pe curba de utilitate
U0 = 2 şi combinaţia lineară C = αA + (1-α)B, cu α = 0.5.
Rezolvare Calculăm coordonatele punctului C = αA + (1-α)B, pentru α = 0.5:
xc = αxa + (1 – α)xb = 0.5·0.4 + 0.5·8 = 4.2
yc = αya + (1 – α)yb = 0.5·5 + 0.5·0.25 = 2.625
Funcţia de utilitate în punctul C este
U(xc,yc) = xcyc = 4.2·2.625 = 11.025.
Rezultă U(xc,yc) > U0 = U(xa, ya) = U(xb, yb).
Rezultatul este prezentat în graficul următor, unde I-1 este curba de
indiferenţă U0 = 2, iar I-2 este curba de indiferenţă a combinaţiei C.
Problemă rezolvată 3. Presupunem că funcţia de utilitate este de tip Cobb-Douglas:
U(x, y) = Axαyβ, unde α şi β sunt parametri reali, pozitivi. Fie px şi py
preţurile celor două bunuri, iar T – bugetul cumpărătorului. Demonstraţi că
funcţiile de cerere sunt crescătoare în raport cu venitul.
Rezolvare: Din condiţia de optim la consumator, se deduc funcţiile de cerere
pentru cele două bunuri:
– funcţia de cerere pentru bunul X: xp
Tx ⋅
β+α
α=
– funcţia de cerere pentru bunul Y: yp
Ty ⋅
β+α
β=
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
38
C(4.2; 2.625)
I-1 I-2
B(8; 0.25)
A(0.4; 5)
0
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Combinaţia lineară a programelor de consum
Pe baza relaţiilor precedente se demonstrează că funcţiile de cerere
sunt crescătoare în raport cu venitul:
0p
1
T
x
x
>⋅β+α
α=
∂
∂ şi
0p
1
T
y
y
>⋅β+α
β=
∂
∂.
Dacă, de exemplu U(x, y) = Ax0.8
y0.4
adică elasticităţile funcţiei de
utilitate în raport cu x şi y (consumul din cele două bunuri) sunt α = 0.8 şi β =
0.4, atunci Tp3
2x
x
⋅⋅
= şi Tp3
1y
y
⋅⋅
=
Problemă rezolvată 4. Să presupunem că funcţia de utilitate este de tipul U(x,y) = 10x
0.4y
0.6,
preţurile celor două bunuri sunt px = 4 şi py = 3, iar bugetul consumatorului
este T = 20. Preţul bunului X creşte de la px = 4 la p'x = 5, iar preţul bunului
Y rămâne nemodificat. Analizaţi evoluţia cererii.
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
39
Rezolvare
Condiţia de optim (Umx/Umy) = (px/py) este echivalentă cu (4y/6x) =
(4/3), de unde y/x = 2. Cantităţile optime din cele două bunuri sunt soluţiile
sistemului:
=+
=
20y3x4
2x
y
, adică
=
=
4y
2x
opt
opt.
Să presupunem că preţul bunului X creşte de la px = 4 la p'x = 5, iar
preţul bunului Y rămâne nemodificat. Atunci condiţia de optim se scrie
3
5
x6
y4= , de unde y/x = 5/2. Combinaţia optimă este data de soluţiile
sistemului:
=+
=
20y3x52
5
x
y
, adică
=
=
4'y
6,1'x
opt
opt.
Aceasta înseamnă că, pentru bunul X, creşterea preţului de la px = 4 la
p'x = 5, a dus la scăderea cererii de la xopt = 2, la x'opt = 1.6.
Teste de evaluare a cunoştinţelor Timp estimat: 60 minute
1. Conform teoriei utilităţii, pentru un consumator raţional, atunci când
consumul dintr-un anumit bun creşte, satisfacţia generată de consumul
respectiv:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) întâi creşte, apoi scade;
e) este fluctuantă. 2. Mulţimea combinaţiilor de consum care generează acelaşi nivel al
utilităţii totale determină: a) curba cererii;
b) curba ofertei;
c) linia bugetului;
d) curba de indiferenţă; e) curba de isocost.
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
40
3. Utilitatea resimţită de consumator este aceeaşi:
a) în orice punct din domeniul alegerilor posibile ale
consumatorului;
b) în orice punct de pe calea de expansiune a consumului;
c) în orice punct de pe curba de indiferenţă; d) în orice punct de pe abscisă; e) în orice punct de pe ordonată.
4. Curba de indiferenţă este:
a) expresia grafică a funcţiei de utilitate pentru bunurile indiferente;
b) combinaţii de bunuri neinteresante pentru consumator;
c) combinaţii de bunuri prin consumul cărora consumatorul
estimează obţinerea aceleiaşi satisfacţii;
d) combinaţii de bunuri care, prin caracterul lor, se abat de la legea
utilităţii marginale descrescătoare;
e) ansamblul combinaţiilor de consum la care consumatorul este
dispus să renunţe, atunci când bugetul disponibil se apropie de 0.
5. Utilitatea marginală exprimă: a) sporul de utilitate determinat de consumul unei unităţi
suplimentare dintr-un bun;
b) utilitatea fiecărei unităţi consumate;
c) suma utilităţilor individuale;
d) costul oportun;
e) sporul de utilitate pe unitate de bun.
6. Dacă utilitatea marginală a unui bun este zero, atunci utilitatea totală este:
a) minimă; b) maximă;
c) zero;
d) pozitivă; e) negativă.
7. Utilitatea totală este maximă atunci când utilitatea marginală este:
a) unitară; b) negativă;
c) crescătoare;
d) maximă; e) zero.
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
41
8. Când utilitatea marginală a bunului x este pozitivă, dar descrescătoare,
utilitatea totală resimţită de către consumator prin creşterea cantităţii consumate din bunul respectiv:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne neschimbată; d) este negativă;
e) este egală cu zero.
9. Combinaţiile de două bunuri care pot fi achiziţionate utilizând integral
bugetul disponibil reprezintă: a) curba utilităţii marginale;
b) curba de indiferenţă;
c) dreapta preţurilor;
d) dreapta bugetului
e) curba utilităţii totale.
10. Restricţia bugetară semnifică faptul că:
a) suma pe care o cheltuieşte consumatorul pentru achiziţionarea
bunurilor de consum nu poate depăşi bugetul disponibil;
b) bugetul disponibil al consumatorului este limitat
c) bugetul disponibil al consumatorului este afectat de impozite,
taxe şi alte prelevări obligatorii
d) există restricţii în utilizarea bugetului disponibil
e) ansamblul resurselor disponibile sunt inferioare nevoilor umane
11. Bugetul disponibil al consumatorului creşte, iar preţurile relative ale
bunurilor rămân nemodificate. Atunci linia bugetului:
a) se deplasează spre dreapta şi înclinaţia acesteia rămâne
nemodificată;
b) se deplasează spre dreapta şi înclinaţia acesteia creşte;
c) se deplasează spre stânga şi înclinaţia acesteia rămâne
nemodificată;
d) se deplasează spre stânga şi înclinaţia acesteia scade;
e) nu se modifică
12. Preţul bunului X creşte, iar preţul bunului Y şi bugetul disponibil
rămân nemodificate. Atunci:
a) domeniul de opţiune a consumatorului se reduce;
b) domeniul de opţiune a consumatorului se extinde;
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
42
c) domeniul de opţiune a consumatorului nu se modifică;
d) înclinaţia dreptei bugetului rămâne nemodificată; e) dreapta bugetului rămâne nemodificată
13. Bugetul disponibil al unui consumator raţional este B = 100 lei.
Preţurile pentru două bunuri X şi Y sunt px = 10 lei, respectiv py = 5 lei.
Atunci, combinaţia (x, y) din bunurile X şi Y care poate fi achiziţionată este:
a) (5, 12)
b) (6, 8)
c) (7, 7)
d) (8, 5)
e) (10, 20)
14. Pentru consumator, costul de oportunitate reprezintă:
a) totalitatea cheltuielilor pe care consumatorul le face pentru
cumpărarea bunurilor de consum;
b) costul informării în vederea achiziţionării unor bunuri;
c) valoarea bunurilor la care renunţă consumatorul pentru a
achiziţiona un anumit produs;
d) cheltuielile generate de reclama pentru un produs şi care se
regăsesc în preţul plătit de consumator pentru produsul respectiv;
e) valoarea bunurilor achiziţionate la un moment dat, pentru a fi
vândute ulterior, la un preţ mai mare
15. Rata marginală de substituire a bunului x cu bunul y reprezintă: a) cantitatea maximă din bunul x care poate fi înlocuită în consum
cu bunul y;
b) cantitatea necesară din bunul x pentru a înlocui în consum o
unitate din bunul y, astfel încât satisfacţia consumatorului să fie
maximă;
c) cantitatea necesară din bunul x pentru a înlocui în consum o
unitate din bunul y, astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemodificată;
d) cantitatea necesară din bunul y pentru a înlocui în consum o
unitate din bunul x, astfel încât satisfacţia consumatorului să fie
maximă;
e) cantitatea necesară din bunul y pentru a înlocui în consum o
unitate din bunul x, astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemodificată.
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
43
16. Rata marginală de substituire a bunului x cu bunul y este egală cu
raportul preţurilor celor două bunuri:
a) în orice punct din domeniul alegerilor posibile ale
consumatorului;
b) în punctul de optim al consumatorului
c) în orice punct de pe curba de indiferenţă; d) atunci când utilitatea marginală este zero;
e) atunci când utilitatea marginală este maximă
17. Fie funcţia de utilitate U(x,y) = xy. Bugetul consumatorului este
T = 20, iar preţul celor două bunuri sunt px = 1 şi py = 2. Combinaţia (x, y)
care maximizează satisfacţia consumatorului este:
a) (2, 9); b) (4, 8); c) (6, 7); d) (8, 6); e) (10, 5).
18. Utilitatea marginală a bunului x este Umx = 10, preţul bunului
respectiv este px = 5, iar preţul bunului y este py = 4. Dacă utilitatea totală este maximă, atunci utilitatea marginală a bunului y este:
a) 8; b) 12; c) 5; d) 9; e) 3
19. Dacă raportul dintre utilitatea marginală a bunului x şi utilitatea
marginală a bunului y este 2, atunci consumatorul va fi avantajat când
substituie o unitate de bun x cu:
a) 3 unităţi de y;
b) 2 unităţi de y;
c) o unitate de y;
d) 1,5 unităţi de y;
e) 0,5 unităţi de y.
20. Presupunem că (Umx/px) > (Umy/py), unde Umx este utilitatea
marginală a bunului x, iar Umy este utilitatea marginală a bunului y.
Consumatorul realizează o creştere a utilităţii totale atunci când:
a) consumă mai puţine unităţi din bunul X;
b) consumă mai multe unităţi din bunul X;
c) consumă mai puţine unităţi din bunul Y;
d) consumă mai multe unităţi din bunul Y;
e) consumă cantităţi egale din bunurile X şi Y.
Observaţie: Răspunsurile la aceste teste se pot consulta la finalul modului 1.
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
44
Microeconomia studiază comportamentul individual al
agenţilor economici şi agregarea acţiunii acestora în
diferite contexte instituţionale. În general,
microeconomia face distincţie între două mari
categorii de actori individuali: consumatorii şi producătorii.
În explicarea comportamentului consumatorilor, economia politică (microeconomia) se bazează pe premisa fundamentală potrivit căreia
oamenii tind să aleagă acele bunuri care au pentru ei valoarea cea mai
mare, dacă bugetul disponibil le permite această alegere. Cu alte
cuvinte, consumatorul raţional va încerca să obţină o satisfacţie cât
mai mare, pornind de la resursele (bugetul) de care dispune.
Din perspectiva teoriei microeconomice, ipoteza de raţionalitate a
comportamentului individual înseamnă că, în esenţă, acţiunea
individuală este îndreptată spre satisfacerea în cel mai înalt mod
posibil a obiectivului urmărit de persoana (familia) respectivă. În
aceste condiţii, noţiunea de raţionalitate postulată de teoria
microeconomică este o noţiune de raţionalitate în raport cu un obiectiv
şi nu priveşte raţionalitatea obiectivului (din perspectivă
microeconomică, obiectivul urmărit de un agent nu este nici raţional,
nici iraţional!)
Utilitatea unui bun se defineşte ca fiind măsura în care bunul respectiv
este apreciat de consumator (gradul în care oferă satisfacţie).
Utilitatea marginală a bunului X, notată Um(x) este modificarea
utilităţii totale generată de variaţia cu o unitate a consumului din bunul
respectiv.
Utilitatea (satisfacţia) totală a consumatorului creşte pe măsură ce
creşte consumul dintr-un anumit bun, dar sporurile de utilitate scad pe
măsură ce consumul total al bunului creşte (legea utilităţii marginale
descrescătoare, legea I a lui Gossen).
Curba de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor de consum
care oferă aceeaşi satisfacţie (utilitate) consumatorului.
Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă
45
Restricţia bugetară semnifică faptul că suma pe care consumatorul o
cheltuieşte pentru achiziţionarea bunurilor din programul de consum
nu poate depăşi bugetul disponibil.
Echilibrul (optimul) la consumator este atins atunci când utilităţile
marginale ale bunurilor din coşul de consum sunt proporţionale cu
preţurile de piaţă ale bunurilor respective (legea a II-a a lui Gossen).
Grafic, optimul (echilibrul) la consumator este dat de combinaţia
situată în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă.
Pentru un bun normal, în condiţii de optim la consumator, scăderea
relativă a preţului duce la creşterea cererii pentru bunul respectiv şi invers, creşterea relativă a preţului duce la scăderea cererii. Cu alte
cuvinte, pentru bunuri normale, funcţia cererii este descrescătoare în
raport cu preţul (legea cererii pentru bunuri normale).
Elasticitatea cererii pentru bunuri normale este pozitivă în raport cu
venitul şi negativă în raport cu preţul.
Elasticitatea încrucişată a cererii pentru bunul X în funcţie de preţul
bunului Y reprezintă modificarea procentuală a cererii pentru bunul X
indusă de modificarea cu un procent a preţului pentru bunul Y. Dacă elasticitatea încrucişată este pozitivă, bunurile sunt substituibile, iar
dacă este negativă, bunurile sunt complementare.
Concluzia este următoarea:
Din perspectivă individuală, cererea depinde de preferinţele
consumatorului, de preţuri şi de bugetul disponibil. Pentru un bun normal,
în condiţii de optim la consumator, scăderea relativă a preţului duce la
creşterea cererii pentru bunul respectiv şi invers, creşterea relativă a preţului
duce la scăderea cererii. Cu alte cuvinte, pentru bunuri normale, funcţia
cererii este descrescătoare în raport cu preţul (legea cererii pentru bunuri
normale). Elasticitatea cererii pentru bunuri normale este pozitivă în raport
cu venitul şi negativă în raport cu preţul.
Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI
46
Lucrări obligatorii
1. Jula N., Jula D., 2012, Microeconomie, Editura Mustang, Bucureşti,
pag. 12-59, 174-204.
Lucrări complementare 1. Jula D., Jula N.-M., 2009, Teoria pieţelor concurenţiale, Editura
Mustang, Bucureşti, pag. 11-48.
2. Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, pag. 94-102, 120-131, 161-194
3. Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura Economică,
Bucureşti, pag. 78-84, 96-102, 115-135.
Întrebarea Răspuns Întrebarea Răspuns
1 a 11 a
2 d 12 a
3 c 13 b
4 c 14 c
5 a 15 e
6 b 16 b
7 e 17 e
8 a 18 a
9 d 19 b
10 a 20 b
Unitatea de învăţare 5: Funcţia de producţie
47
Modulul 2
MODULUL 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
CUPRINS
Unitatea de învăţare 5. Funcţia de
producţie
5.1. Factorii de producţie şi funcţia de
producţie
5.2. Productivitatea factorilor
Unitatea de învăţare 6. Randamentele factorilor de producţie şi a
procesului de producţie
6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie.
6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie
6.3. Izocuanta
6.4. Rata marginală de substituire tehnică
Unitatea de învăţare 7. Optimul la producător
7.1. Optimul la producător pe termen scurt
7.2. Optimul la producător pe termen lung
Unitatea de învăţare 8. Curbele costurilor
8.1. Tipologia costurilor
8.2. Pragurile de rentabilitate
Unitatea de învăţare 9. Producţia optimă a firmei
9.1. Calculul producţiei optime
9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă
9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
48
Introducere
După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:
Care sunt factorii de producţie? Ce înseamnă funcţia de producţie?
Care este semnificaţia legii randamentelor marginale descrescătoare
ale factorilor de producţie?
Ce înseamnă randamentul de scară al unui proces de producţie? Care
este legătura dintre randamentele marginale ale factorilor de producţie
şi randamentul de scară al procesului de producţie?
Ce înseamnă productivitatea marginală? Care este diferenţa dintre
productivitatea medie şi productivitatea marginală?
Cum se construiesc şi care este semnificaţia izocuantelor?
Ce este rata marginală de substituire tehnică?
Ce înseamnă costul fix, costul variabil, costul mediu?
Ce semnificaţie are costul marginal?
Ce înseamnă şi cum se calculează pragurile de rentabilitate?
Cum se formulează problema de optim la producător? Cum se
determină (grafic şi analitic) optimul la producător?
Care sunt condiţiile de intrare pe piaţă?
Care sunt condiţiile de ieşire de pe piaţă?
Cum se formează oferta firmei pe piaţa concurenţială?
Care este impactul modificării preţurilor asupra ofertei?
Ce înseamnă şi cum se măsoară elasticitatea ofertei? Ce înseamnă
ofertă elastică, inelastică, unitar elastică?
Obiectivele/competenţele unităţii de învăţare
Însuşirea noţiunilor de factori de producţie şi funcţie de
producţie.
Unitatea de învăţare 5: Funcţia de producţie
49
Înţelegerea legii randamentelor marginale descrescătoare ale factorilor
de producţie.
Înţelegerea noţiunii de randamentul de scară al unui proces de
producţie şi a legăturii cu randamentele marginale ale factorilor de
producţie.
Formarea deprinderii de calcul a productivităţii medii şi marginale.
Formarea deprinderii de construire şi de interpretare a semnificaţiei
izocuantelor.
Înţelegerea noţiunii rată marginală de substituire tehnică.
Cunoaşterea noţiunilor de cost fix, cost variabil, cost total, cost mediu.
Înţelegerea modului de calcul şi interpretarea corectă a noţiunii de
prag de rentabilitate.
Deprinderea modului de calcul a optimului (echilibrului) la
producător. Înţelegerea şi abilitatea de aplicarea a studiului grafic şi a
celui analitic, pornind obiectivul de maximizare a profitului.
Identificarea condiţiilor de intrare pe piaţă.
Identificarea condiţiilor de ieşire de pe piaţă.
Înţelegerea modului de formare a ofertei pe piaţa concurenţială.
Formarea deprinderii de calcul a elasticităţii ofertei în funcţie de preţ.
Durata medie de parcurgere acestui modul este de 9 ore (o oră - unitatea 5, câte 2 ore - unităţile de învăţare de la 6 la 9).
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
50
Unitatea de învăţare 5: FUNCŢIA DE PRODUCŢIE
Cuprins
5.1. Factorii de producţie şi funcţia de producţie
5.2. Productivitatea factorilor
În analiza comportamentului firmei (a producătorului) se porneşte de
la identificarea tehnologiei de producţie, adică a modalităţii prin care firma
poate transforma factorii de producţie (munca, resursele materiale, capitalul
– intrările în procesul de producţie, sau input-urile) în bunuri economice
(produsele firmei – output-urile).
Tehnologia de producţie, împreună cu presupunerea că obiectivul
urmărit constă în maximizarea profitului, descriu natura firmei; preţurile cu
care se confruntă (atât pe piaţa factorilor, cât şi pe piaţa produselor oferite)
conturează mediul concurenţial al firmei. Combinarea celor două
componente (condiţiile de producţie proprii şi mediul concurenţial)
determină comportamentul firmei.
5.1. Factorii de producţie şi funcţia de producţie
Numim posibilităţile de producţie ale firmei ansamblul combinaţiilor
dintre intrările în şi ieşirile din producţie, combinaţii realizabile pornind de la
tehnologiile pe care firma le poate utiliza. Producţia maximă care poate fi
obţinută, cu o anumită tehnologie, reprezintă frontiera posibilităţilor de
producţie. Numim această frontieră (producţia maximă) funcţia de producţie
a firmei. Funcţia de producţie descrie modul în care firma transformă
factorii de producţie în bunurile pe care le produce, mai exact descrie relaţia
dintre volumul produs dintr-un anumit bun şi cantităţile din factorii utilizaţi în producţie. O funcţie de producţie este o relaţie explicită de forma
q = f(x1, x2, x3, …)
unde q este nivelul producţiei, iar x1, x2, x3, … dimensiunea diferitelor
resurse (factori) utilizate în producţie. Într-o altă formă, funcţia de producţie
poate fi imaginată ca un tabel care cuprinde toate combinaţiile posibile de
factori şi, pentru fiecare combinaţie, nivelul corespunzător al producţiei.
Unitatea de învăţare 5: Funcţia de producţie
51
5.2. Productivitatea factorilor
Productivitatea medie a unui factor este dată de raportul dintre
producţia obţinută şi cantitatea consumată din factorul respectiv:
x
)x(q)x(PM = ,
unde q este nivelul producţiei, iar x este consumul din factorul considerat.
Dacă pornim de la funcţia de producţie q = f(x), atunci productivitatea
medie se calculează astfel:
x
)x(f)x(PM = .
Productivitatea marginală a unui factor reprezintă variaţia producţiei
generată de modificarea unitară a consumului din factorul respectiv, în
condiţiile în care utilizarea celorlalţi factori de producţie rămâne
nemodificată.
x
qPmx
∆
∆= ,
unde ∆q reprezintă modificarea producţiei, iar ∆x reprezintă modificarea
consumului din factorul x.
Se pot demonstra următoarele proprietăţi5:
1) curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii în punctul de maxim al acesteia din urmă;
2) curba productivităţii marginale este situată deasupra curbei
productivităţii medii, atunci când productivitatea medie este
crescătoare;
3) curba productivităţii marginale este situată sub curba productivităţii
medii, atunci când productivitatea medie este descrescătoare
5 Jula D., Jula N., 2012, Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 118-119.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
52
Unitatea de învăţare 6. Randamentele factorilor de producţie şi a procesului de producţie
Cuprins
6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie.
6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie
6.3. Izocuanta
6.4. Rata marginală de substituire tehnică
6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie.
În general se admite ipoteza că sporirea cantităţii utilizate dintr-un
factor de producţie, în condiţiile în care cantităţile consumate din ceilalţi
factori nu se modifică, va avea ca efect o creştere a producţiei, însă creşterile
vor fi din ce în ce mai mici, pe măsură ce consumul din factorul considerat
va fi din ce în ce mai mare. Această ipoteză este denumită legea
randamentelor marginale descrescătoare ale factorilor de producţie: atunci
când cantităţii din ce în ce mai mari dintr-un factor de producţie (x) sunt
combinate cu o cantitate dată din ceilalţi factori, productivitatea marginală a
factorului x va descreşte.
6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie
Să presupunem că este posibilă creşterea cu aceeaşi proporţie a
cantităţilor consumate din toţi factorii (se măreşte scara la care se desfăşoară
procesul de producţie). Există mai multe situaţii posibile, în funcţie de natura
procesului de producţie şi de la tehnologia utilizată.
a) Producţia poate creşte în aceeaşi proporţie. Spunem că procesul de
producţie este cu randamente de scară constante.
b) Producţia poate creşte mai mult decât proporţional. Spunem că procesul de producţie este cu randamente de scară crescătoare.
Unitatea de învăţare 6: Randamentele factorilor de producţie şi a procesului de producţie
53
c) Producţia poate creşte mai puţin decât proporţional. Spunem că procesul de producţie este cu randamente de scară descrescătoare.
O funcţia de producţie q = f(x1, x2, …) este omogenă de gradul k dacă, multiplicând cantitatea utilizată din fiecare factor cu o constantă pozitivă m,
producţia se multiplică, de asemenea, cu mk.
f(mx1, mx2, …) = mkf(x1, x2, …) = m
kq
Presupunem că m > 1. Atunci randamentele de scară pot fi definite
astfel:
1) k = 1 → f(mx1, mx2, …) = m·f(x1, x2, …), ∀m, randamentele de scară
sunt constante;
2) k > 1 → f(mx1, mx2, …) > m·f(x1, x2, …), ∀m, randamentele de scară
sunt crescătoare;
3) k < 1 → f(mx1, mx2, …) < m·f(x1, x2, …), ∀m, randamentele de scară
sunt crescătoare.
Randamentele de scară şi randamentele factoriale sunt lucruri diferite.
Randamentele de scară evaluează efectele asupra producţiei a unor
modificări simultane şi în aceeaşi proporţie a consumului din fiecare factor
de producţie. Randamentele (productivităţile) factoriale evaluează consecinţele asupra producţiei a modificării doar a cantităţii utilizate dintr-un
factor, consumul din ceilalţi factorii rămânând nemodificat.
6.3. Izocuanta
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori care permit
realizarea unui nivel dat al producţiei în mod eficient (în sensul că producţia
este maximă pentru această combinaţie a factorilor). Mulţimea combinaţiilor
de resurse care oferă posibilitatea obţinerii unui volum dat q0 al producţiei se
numeşte izocuanta corespunzătoare nivelului q0 şi se scrie astfel:
I0 = (x1, x2) | f(x1, x2) = q0
Izocuanta este o curbă de nivel a funcţiei de producţie şi este
echivalentă curbei de indiferenţă din teoria consumatorului (figura 2-5).
Ipoteza de continuitate şi de diferenţiabilitate a funcţiei de producţie
implică faptul că izocuanta I0 nu are salturi sau întreruperi (la fel ca în cazul
curbei de indiferenţă).
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
54
Figura 6.3: Izocuanta
Se pot demonstra următoarele proprietăţi ale izocuantelor6:
P–1: Izocuantele care corespund unor niveluri diferite ale producţiei nu se
intersectează (este imposibil ca o combinaţie dată de factori să permită
obţinerea simultană a două niveluri de producţie diferite).
P–2: Dacă productivităţile marginale ale factorilor sunt pozitive, atunci
izocuanta este descrescătoare.
P–3: Monotonia izocuantelor. Atunci când consumul dintr-un factor de
producţie creşte, iar consumul din ceilalţi factori nu se modifică, producţia creşte.
P–4: Izocuantele sunt convexe. Aceasta înseamnă că dacă există două
combinaţii de factori care dau acelaşi nivel al producţiei q0, atunci o
combinaţie lineară a celor două tehnici permit realizarea unui nivel al
producţiei care este cel puţin egal cu q0.
6.4. Rata marginală de substituire tehnică
Prin substituirea factorilor (sau substituire tehnică) se înţelege trecerea
de la un proces de producţie A, care permite realizarea unei producţii q0
pornind de la o anumită combinare a factorilor, la un alt proces B care
permite obţinerea aceleiaşi producţii, pe baza unei alte combinaţii a
factorilor. Rata marginală de substituire tehnică a factorului x1 cu x2, notată
6 Jula D., Jula N., 2012, Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 165-167.
1
1x 2
1x
1
2x
2
2x
x1
x2
q0
Unitatea de învăţare 6: Randamentele factorilor de producţie şi a procesului de producţie
55
,RMST21xx sau, pentru simplificarea scrierii, RMST12 măsoară cantitatea din
factorul x2 necesară pentru a compensa pierderea de producţie determinată de scăderea cu o unitate a consumului din factorul x1, sau cu alte cuvinte,
RMST12 reprezintă numărul de unităţi din x2 cu care trebuie înlocuită o
unitate din x1 astfel încât producţia să rămână constantă (se utilizează mai
mult dintr-o resursă pentru compensarea scăderii consumului din altă resursă).
Rata marginală de substituire a factorului de producţie 1 cu factorul de
producţie 2 (RMST12) se calculează după formula:
2
1
1
212
Pm
Pm
dx
dxRMST =−=
Rata marginală de substituire tehnică a factorilor într-un punct al
izocuantei este egală cu raportul inverselor productivităţilor marginale ale
celor doi factori, în acel punct.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
56
Unitatea de învăţare 7. Optimul la producător
Cuprins
7.1. Optimul la producător pe termen scurt
7.2. Optimul la producător pe termen lung
7.1. Optimul la producător pe termen scurt
Pe termen scurt, anumiţi factori nu se modifică (de exemplu, capitalul
utilizat), iar alţii sunt variabili (de exemplu, consumul de forţă de muncă).
Se demonstrează că, pe termen scurt, profitul este maxim în punctul în
care productivitatea marginală a factorului variabil este egală cu preţul
relativ al factorului în raport cu preţul bunului produs de firmă, sau,
echivalent, profitul este maxim în punctul în care productivitatea marginală a
unui factor exprimată valoric este egală cu preţul factorului respectiv.
7.2. Optimul la producător pe termen lung
Pe termen lung, obiectivul firmei de maximizare a profitului poate fi
urmărit prin modificarea consumului din toţi factorii de producţie.
Dacă admitem că, la un moment dat, cheltuielile totale ale firmei sunt
fixate, producţia maximă a firmei este obţinută atunci când raportul
productivităţilor marginale ale factorilor este egal cu raportul preţurilor pe
piaţă ale factorilor respectivi.
Presupunem că firma îşi propune minimizarea costurilor pentru un
nivel dat al producţiei q0. Condiţia de optim este la fel: firma înregistrează
costuri minime atunci când raportul productivităţilor marginale ale factorilor
este egal cu raportul preţurilor pe piaţă ale factorilor respectivi.
Dacă firma are posibilitatea să aleagă în acelaşi timp nivelul producţiei
şi cel al factorilor de producţie, atunci maximizarea profitului se realizează
când productivitatea marginală a fiecărui factor în expresie valorică egalează preţul de piaţă al factorului respectiv.
Natura randamentelor de scară influenţează procesul de maximizare a
profitului la nivel de firmă. Pe termen lung, pe o piaţă concurenţială, profitul
optim a unei firme cu randamente de scară constante este în mod necesar nul.
Unitatea de învăţare 8: Curbele costurilor
57
Unitatea de învăţare 8. Curbele costurilor
Cuprins
8.1. Tipologia costurilor
8.2. Pragurile de rentabilitate
8.1. Tipologia costurilor
Costurile fixe (CF) reprezintă cheltuielile care corespund factorilor a
cărui consum la nivel de firmă nu depinde, între anumite limite, de nivelul
producţiei. Exemple: costurile de construcţie a clădirilor, costul de achiziţie a
utilajelor, dobânzile …
Costurile care nu depind de nivelul producţiei, dar care pot fi evitate
prin stoparea producţiei sunt costuri cvasi-fixe (sau costuri fixe recupeabile).
Exemple: contractele de închiriere a clădirilor, consumul de electricitate sau
de combustibil.
Costul variabil (CV) reprezintă ansamblul cheltuielilor care se
modifică în acelaşi sens cu producţia, CV = CV(q) şi CV'q > 0.
Costul total (CT) reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare pentru
realizarea unui volum dat al producţiei. Este suma costurilor fixe şi a celor
variabile: CT = C(q) = CF + CV(q).
Costul mediu se calculează ca raport între costul total şi volumul
producţiei: q
)q(C)q(CM = . Costul mediu reprezintă o repartizare a costurilor
totale pe unitatea de produs şi oferă o aproximare a costului unitar de
producţie. Exemplu: dacă pentru realizarea a 10 unităţi de producţie,
costurile totale au fost CT(10) = 150 atunci CM(10) = 15.
Costul mediu are un grafic în formă de U şi aceasta se explică prin
evoluţia celor două componente, respectiv costul fix mediu şi costul variabil
mediu. Atunci când nivelul producţiei este redus, costul fix mediu este
ridicat. Pe măsură ce producţia creşte CFM se reduce, determinând scăderea
costului total mediu. Dacă producţia continuă să crească, peste o anumită limită, randamentele factoriale descrescătoare determină o creştere a
costurilor variabile şi apariţia unor randamente de scară descrescătoare.
Costul mediu aproximează evoluţia costului unitar atunci când se
modifică nivelul producţiei.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
58
Definim costul marginal ca fiind modificarea costului total
determinată de variaţia unitară a producţiei. Costul marginal se calculează prin raportul dintre modificarea costului total şi modificarea producţiei:
( )
q
)q(CqqC
q
)q(C)q(Cm
∆
−∆+=
∆
∆=
Costul marginal poate fi mai mic, mai mare sau egal cu valoarea
costului mediu (fig. 8.1.a). Evoluţia CM(q) depinde de relaţia dintre Cm şi CM:
– dacă Cm(q) > CM(q), costul mediu este crescător;
– dacă Cm(q) = CM(q), costul mediu este constant;
– dacă Cm(q) < CM(q), costul mediu este descrescător.
Figura 8.1.a: Curba costului mediu şi curba costului marginal
8.2. Pragurile de rentabilitate
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care
costurile sunt egale cu încasările şi profitul este zero. Dacă producţia este
situată într-o parte a pragului de rentabilitate firma înregistrează pierderi, iar
în cealaltă parte, realizează profit.
Curba costurilor totale medii este în formă de U. Atunci, dacă preţul
este mai mare decât minimul curbei costului mediu, curba CM şi dreapta
0
Curba costului
mediu, CM(q)
Curba costului
marginal, Cm(q)
Costuri
q0 q
Unitatea de învăţare 8: Curbele costurilor
59
preţurilor se intersectează în două puncte (figura 8.1b). Notăm qmin şi qmax
cele două puncte de intersecţie. În punctele respective costurile medii sunt
egale cu preţul, ceea ce înseamnă ca profitul pe unitatea de produs (π) este
zero.
Dacă producţia este mai mică decât qmin, de exemplu în figura 8.1.b,
q1 < qmin, atunci costurile medii sunt mai mari decât preţul şi firma
înregistrează pierderi.
Dacă producţia este mai mare decât qmax, de exemplu în figura 8.1.b,
q3 > qmin, atunci costurile medii sunt, din nou, mai mari decât preţul şi firma înregistrează pierderi.
Dacă producţia este mai mare decât qmin, dar mai mică decât qmax, de
exemplu în figura 8.1.b, nivelul q2, qmin < q2 < qmax, atunci costurile
medii CM(q2) sunt mai mici decât preţul şi firma realizează profit.
Figura 8.1.b: Pragurile de rentabilitate pentru costuri variabile nelineare
Rezultă că valorile qmin şi qmax sunt praguri de rentabilitate. Firma
realizează profit, doar dacă nivelul producţiei este situat în intervalul
următor:
qmin < q < qmax.
Intervalul [qmin, qmax] se numeşte domeniul de opţiune al
producătorului.
CM(q)
p
qmin qmax
CM(q1)
q1 q2
CM(q3)
q3
pierdere
pierdere
profit
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
60
Unitatea de învăţare 9. Producţia optimă a firmei
Cuprins
9.1. Calculul producţiei optime
9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă
9.2.1. Condiţia de intrare pe piaţă
9.2.2. Condiţia de ieşire de pe piaţă
9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială
9.1. Calculul producţiei optime
Fie p preţul pe piaţă al bunului produs de firmă şi q nivelul producţiei.
Încasările totale sunt: R(q) = pq – C(q). Încasările sunt maxime atunci când
derivata funcţie R(q) este nulă (condiţia de ordinul I):
0q
)q(Cp
q
)q(R=
∂
∂−=
∂
∂
Dar, având în vedere faptul că, prin definiţie )q(Cmq
)q(R=
∂
∂, relaţia
precedentă se scrie: p – Cm(q) = 0, sau Cm(q) = p. Deci, echilibrul la
consumator este atins atunci când costul marginal este egal cu preţul
bunului realizat de firmă
9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă
9.2.1. Condiţia de intrare pe piaţă
Firma decide să intre pe piaţă dacă veniturile realizate permit
acoperire costurilor totale de producţie. În această abordare, pragul de intrare
pe piaţă coincide cu pragul de rentabilitate. Astfel, firma intră pe piaţă dacă
preţul la care vinde produsul propriu este mai mare decât costul mediu
minim. Condiţia se scrie:
)q(CMminpq
≥
Pragul de intrare pe piaţă este, deci, dat de condiţia ca profitul maxim
să fie nul: pq* = CT(q
*), de unde p = CM(q
*). Deci, firma intră pe piaţă
atunci când costul mediu este egal cu preţul. Deoarece firma alege acel nivel
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
61
al producţiei care maximizează profitul, costul marginal este, de asemenea,
egal cu preţul, Cm(q*) = p. Din ultimele două relaţii se deduce:
CM(q*) = Cm(q
*).
Or, se ştie că această relaţie este adevărată doar în punctul de minim al
costului mediu (curba costului marginal intersectează curba costului mediu
în punctul de minim al curbei CM). Aceasta înseamnă că:
Firma intră pe piaţă doar dacă preţul bunului produs este cel puţin egal cu
minimul costului mediu.
Interpretarea acestui rezultat este imediată: dacă intrarea pe piaţă este
liberă, sosirea noilor întreprinzători va duce la sporirea ofertei şi scăderea
preţului, până la eliminarea oricăror oportunităţi de supra-profit. Atunci când
profitul este nul, afacerea respectivă permite acoperirea costurilor şi realizarea unei rate de profit normale, în condiţii de concurenţă. Când această situaţie este atinsă, alţi întreprinzători caută noi oportunităţi de afaceri.
9.2.2. Condiţia de ieşire de pe piaţă
Pragul de ieşire de pe piaţă este dat de preţul la care firma nu mai este
rentabilă şi începând de la care ieşirea de pe piaţă este mai puţin costisitore
decât rămânerea pe piaţă. Dacă firma întrerupe activitatea va trebui să suporte costurile fixe.
Rezultatul financiar va fi, în acest caz:
Π(0) = R(0) – CT(0) = 0 – [CV(0) + CF] = – CF.
În consecinţă, întreprinzătorul va întrerupe activitatea, pe termen scurt,
dacă aceste costuri fixe (CF) sunt mai importante decât pierderea înregistrată prin continuarea activităţii:
– CF > pq – CV(q) – CF, adică pq – CV(q) < 0
Relaţia precedentă este echivalentă cu: pq
)q(CV> , adică
CVM(q) > p. Deoarece, în condiţii de optim Cm(q) = p, pragul de închidere
este dat de cuplul (p, q*) pentru care CVM(q
*) = p = Cm(q
*).
În consecinţă, atât timp cât încasările totale sunt superioare costurilor
variabile, pierderea este mai puţin importantă decât cea înregistrată prin
încetarea activităţii, deoarece excesul de venituri situat peste costurile
variabile permite acoperirea unei părţi a costurilor fixe. Din momentul în
care încasările nu acoperă nici costurile variabile, firma pierde mai puţin prin
încetarea activităţii.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
62
9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială
Dacă firma este deja pe piaţă, atunci va oferi o producţie care asigură condiţia de optim Cm(q) = p, atât timp cât preţul este superior costului
variabil mediu. Curba costului marginal este situată deasupra curbei costului
mediu variabil începând cu punctul de intersecţie a celor două curbe.
În figura 9.3, curba ofertei pe termen scurt este reprezentată de curba
costului marginal Cm(q) în porţiunea situată deasupra punctului A. Evident,
firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior punctului de minim
al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat între punctul de minim al
curbei costului variabil mediu şi minimul costului total mediu, firma
înregistrează pierderi, însă aceste pierderi sunt mai mici decât în situaţia în
care firma părăseşte piaţa.
Figura 9.3: Formarea curbei ofertei
Legea ofertei – în condiţii de optim la producător, curba ofertei pe
termen scurt este dată de porţiunea din curba costului marginal situată deasupra punctului de minim al costului mediu. Dacă firma este deja pe
piaţă, atunci curba ofertei este dată de porţiunea din curba costului marginal
situată deasupra punctului de minim al costului variabil mediu Evident,
firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior punctului de minim
al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat între punctul de minim al
curbei costului variabil mediu şi minimul costului total mediu, firma
înregistrează pierderi, însă aceste pierderi sunt mai mici decât în situaţia în
CM(q)
p
qmin qmax
Cm(q)
q0 qopt qA
CVM(q)
A
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
63
care firma părăseşte piaţa. Indiferent dacă firma este deja pe piaţă, sau intră
pe piaţă, curba ofertei individuale este crescătoare în raport cu preţul.
Probleme rezolvate
Problema 1. Fie funcţia costului total
C(q) = 2q3 – 7q
2 + 10q + 10
Preţul pe piaţă este p = 22. Calculaţi producţia optimă, pragurile de
rentabilitate, producţia eficientă şi pragul de intrare pe piaţă.
Rezolvare Relaţia de calcul a curbei costului marginal (derivata în raport cu
producţia a relaţiei costului total): Cm(q) = 6q2 – 14q + 10.
Presupunem că preţul pe piaţă pentru bunul produs de firmă este
p = 22. Atunci, condiţia de echilibru (optimul la producător), Cm(q) = p, este
echivalentă cu: 6q2 – 14q + 10 = 22 ↔ 3q
2 –7q – 12 = 0
Echilibru la producător (producţia optimă a firmei)
Ecuaţia precedentă are soluţiile 6
117
6
72497q 2,1
±=
+±+= , adică: q1 = 3
şi q2 = 3
2q 2 −= . Evident, soluţia negativă nu poate fi reţinută, astfel încât
soluţia (producţia) optimă este q* = 3.
CM(q)
p
qmin qmax
Cm(q)
q0 qopt
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
64
Pragurile de rentabilitate se determină din condiţia de egalitate între
costul mediu (CM) şi preţ, adică prin rezolvarea ecuaţiei CM(q) = p.
Calculăm CM(q) = CT(q)/q = 2q2 – 7q + 10 + 10/q şi p = 22.
Ecuaţia se scrie 2q2 – 7q + 10 + 10/q = 22, echivalent cu
2q3 – 7q
2 + 10q + 10 = 22q, sau 2q
3 – 7q
2 – 12q + 10 = 0.
Soluţiile ecuaţiei f(q) = 0 sunt în intervalele
(
−∞−
3
2, ,
− ,3,
3
2 respectiv ( )+∞,3 .
Soluţia (negativă) din primul interval nu are sens economic. Pentru
următoarele două intervale se calculează7 pragurile de rentabilitate
qmin = 0,639 şi qmax = 4,573.
Producţia eficientă se calculează din condiţia de minimizare a costului
mediu. Cum ecuaţia costului mediu este CM(q) = 2q2 – 7q + 10 + 10/q,
căutăm o valoare q situată în intervalul [qmin, qmax] = [0.639; 4.573] care
anulează derivata de ordinul I a funcţiei CM(q).
Ecuaţia CM'(q) = 4q – 7 – 2q
10 = 0 are soluţia q0 = 2,246, care
reprezintă producţia eficientă a firmei. Deoarece CM(q0) = CM(2,246) =
8,819, rezultă că firma intră pe piaţă doar dacă preţul depăşeşte pragul de
8,819 u.m.
7 Pentru rezolvarea ecuaţiilor am folosit opţiunea Solver din programul Excel.
CM(q)
p = 22
qmin
0.639
qmax
4.57
Cm(q)
q0
2.246 qopt
3
8.81
9
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
65
Problema 2
Presupunem că funcţia costului total (CT) în raport cu dimensiunea
producţiei este următoarea:
CT(q) = q3 – 5q
2 + 8q + 20,
iar preţul pe piaţă pentru bunul produs de firmă este p = 12. Calculaţi producţia optimă, pragurile de rentabilitate, producţia eficientă şi pragul de
intrare pe piaţă.
Rezolvare
Relaţia de calcul a curbei costului marginal: Cm(q) = 3q2 – 10q + 8.
Condiţia de echilibru (optimul la producător), Cm(q) = p, este echivalentă cu: 3q
2 – 10q + 8 = 12. Ecuaţia are soluţiile
6
1655,1210
6
4810010q 2,1
±=
+±+= ,
adică: q1 = 3,694 şi q2 = -0,361.
Evident, soluţia negativă nu poate fi reţinută, astfel încât soluţia
optimă (producţia optimă a firmei) este q* = 3,694.
Pragurile de rentabilitate se determină din condiţia de egalitate între
costul mediu (CM) şi preţ, adică prin rezolvarea ecuaţiei CM(q) = p.
Calculăm:
CM(q) = CT(q)/q = q2 – 5q + 8 + 20/q şi p = 12.
Ecuaţia se scrie q2 – 5q + 8 + 20/q = 12, cu soluţiile pozitive qmin = 2 şi
qmax = 5 (pragurile de rentabilitate).
Producţia eficientă se calculează din condiţia de minimizare a costului
mediu (CM). Cum ecuaţia costului mediu este CM(q) = q2 – 5q + 8 + 20/q,
căutăm o valoare q situată în intervalul [qmin, qmax] = [2; 5] care anulează derivata de ordinul I a funcţiei CM(q).
Ecuaţia CM'(q) = 2q – 5 – 2q
20 = 0 are soluţia q0 = 3,377 care
reprezintă producţia eficientă a firmei.
Producţia eficientă se calculează din condiţia de minimizare a costului
mediu (CM). Cum ecuaţia costului mediu este CM(q) = q2 – 5q + 8 + 20/q,
căutăm o valoare q situată în intervalul [qmin, qmax] = [2; 5] care anulează
derivata de ordinul I a funcţiei CM(q). Ecuaţia CM'(q) = 2q – 5 – 2q
20 = 0
are soluţia q0 = 3,377 care reprezintă producţia eficientă a firmei.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
66
Deoarece CM(q0) = CM(3,377) = 8,442 rezultă că firma intră pe piaţă doar dacă preţul depăşeşte pragul de 8,442 u.m.
Teste de evaluare a cunoştinţelor Timp estimat: 60 minute
1. Totalitatea elementelor folosite de firme pentru a produce bunuri
economice reprezintă: a) productivitatea muncii;
b) creşterea economică;
c) factorii de producţie;
d) dezvoltarea intensivă; e) dezvoltarea extensivă.
2. Prin definiţie, costurile variabile sunt acele cheltuieli care:
a) se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie ale
factorilor de producţie;
b) se modifică în timp, de la o lună la alta;
c) se modifică în acelaşi sens cu volumul de activitate;
d) diferă de la o societate comercială la alta;
e) variază întotdeauna direct proporţional cu nivelul producţiei.
CM(q)
p = 12
qmin
2
qmax
5
Cm(q)
q0
3.377
qopt
3.69
8.44
2
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
67
3. Costul marginal este egal cu costul variabil mediu:
a) atunci când costul total mediu este egal cu zero;
b) atunci când costul total este maxim;
c) atunci când costul variabil mediu este minim;
d) atunci când costul variabil este maxim;
e) atunci când costul fix mediu este zero.
4. Costul marginal reprezintă: a) cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie;
b) sporul de cheltuieli determinat de creşterea preţului la materiile
prime prelucrate în procesul de producţie;
c) suma cheltuielilor fixe şi variabile efectuate pentru fiecare unitate
de produs;
d) sporul de cheltuieli salariale antrenat de creşterea cu o unitate a
producţiei;
e) sporul de cheltuieli totale determinat de creşterea cu o unitate a
producţiei.
5. Preţul de vânzare pe piaţă este p = 2000 lei/buc., costul fix al firmei
producătoare este CF = 20000 lei, iar costul mediu variabil este CVM = 1000
lei. Determinaţi pragul de rentabilitate.
a) 20 buc.;
b) 40 buc.
c) 10 buc.
d) 50 buc.
e) 200 buc.
6. Obiectivul fundamental al producătorului este:
a) minimizarea consumului de bunuri economice;
b) maximizarea profitului;
c) minimizarea venitului disponibil;
d) maximizarea utilizării forţei de muncă, astfel încât şomajul să fie
minim;
e) maximizarea încasărilor bugetare.
7. Presupunem că, pentru o firmă, costurile fixe sunt CF = 10 u.m., iar
costurile variabile sunt CV = q3 – 3q
2 + 4q, unde q este volumul producţiei.
Dacă preţul pe piaţă este p = 28 u.m., atunci profitul este maxim pentru:
a) q = 4; b) q = 0; c) q = 5; d) q = 3; e) q = 10
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
68
8. Costul total este dat de relaţia CT(q) = q3 – 3q
2 + 5q + 10. Nivelul
preţului pentru care punctul de optim al producătorului este q0 = 5 este:
a) p = 50;
b) p = 10;
c) p = 25;
d) p = 60;
e) p = 15
9. Isocuanta reprezintă: a) ansamblul combinaţiilor de consum care generează acelaşi nivel
de satisfacţie a consumatorului;
b) ansamblul combinaţiilor de consum care maximizează satisfacţia
consumatorului;
c) ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care
producătorul obţine aceeaşi producţie;
d) ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care maximizează profitul firmei;
e) nivelul maxim al producţiei.
10. Pentru un nivel dat q0 al producţiei, costul marginal este Cm = 12,
costul mediu este CM = 8, iar profitul unitar este π = 2. Atunci nivelul optim
al producţiei este:
a) egal cu q0;
b) mai mare decât q0;
c) mai mic decât q0;
d) nu se poate preciza;
e) în condiţiile date, producţia nu poate atinge un nivel optim
11. Pentru un nivel dat q0 al producţiei, costul marginal este Cm = 10,
costul mediu este CM = 8, iar profitul unitar este π = 2. Atunci nivelul optim
al producţiei este:
a) egal cu q0;
b) mai mare decât q0;
c) mai mic decât q0;
d) nu se poate preciza;
e) în condiţiile date, producţia nu poate atinge un nivel optim.
12. Pragul de rentabilitate reflectă situaţia în care:
a) costul mediu este mai mic decât preţul;
b) costul mediu este mai mare decât preţul;
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
69
c) costul mediu este egal cu preţul
d) costul marginal este egal cu preţul;
e) costul marginal este mai mare decât preţul.
13. Firma A şi-a propus un profit unitar de 30 u.m., în condiţiile în care
costul fix este CF = 100 u.m., costul variabil mediu este CVM = 10
u.m./buc., iar preţul de vânzare este de 50 u.m./buc. În acest scop, producţia
trebuie să fie de:
a) 20 buc.; b) 25 buc.; c) 10 buc.; d) 15 buc.; e) 5 buc.
14. Costul unui produs scade cu 5 unităţi, iar preţul creşte cu 5 unităţi. Profitul se va modifica astfel:
a) rămâne neschimbat
b) creşte cu 5 unităţi;
c) creşte cu 10 unităţi; d) scade cu 5 unităţi; e) scade cu 10 unităţi .
15. În condiţii de concurenţă, profitul total este maxim atunci când:
a) costul marginal este minim;
b) profitul unitar este maxim;
c) costul marginal este egal cu preţul;
d) costul total mediu este egal cu preţul;
e) costul total mediu este egal cu costul marginal.
16. Funcţia de producţie exprimă legătura existentă între:
a) cantitatea şi calitatea factorilor de producţie folosiţi; b) factorii de producţie şi rezultatele obţinute;
c) cost şi profit;
d) forţa de muncă şi capitalul tehnic folosit;
e) profitul brut şi profitul net.
17. O firmă prezintă următoarea situaţie în cazul unui bun: preţul de
vânzare estimat 25 u.m., costurile fixe totale 10.000 u.m., iar costul variabil
unitar, de 5 u.m. Pragul de rentabilitate pentru acel bun este:
a) 100 bucăţi;
b) 200 bucăţi; c) 300 bucăţi; d) 400 bucăţi;
e) 500 bucăţi.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
70
18. Pe termen scurt, un producător poate produce dacă preţul acoperă:
a) costul fix mediu;
b) costul total mediu;
c) costul marginal;
d) costul variabil mediu;
e) costul fix.
19. Curba individuală a ofertei pe termen scurt pentru un producător ce
acţionează pe o piaţa cu concurenţă perfectă este acea porţiune a costului
marginal situată deasupra curbei:
a) costului total mediu;
b) costului variabil mediu;
c) costului fix mediu;
d) încasării medii;
e) productivităţii medii.
20. Un producător de pe o piaţă cu concurenţă perfectă produce 1.000
bucăţi. Costul fix este 40 milioane lei, iar costul variabil este 42 milioane lei.
Pe termen scurt, preţul minim la care producătorul părăseşte piaţa este:
a) 42.000 lei;
b) 40.000 lei;
c) 22.000 lei;
d) 8.200 lei;
e) 82.000 lei.
Observaţie: Răspunsurile la aceste teste se pot consulta la finalul modului 1.
Producţia maximă care poate fi obţinută, cu o anumită tehnologie, reprezintă frontiera posibilităţilor de
producţie. Numim această frontieră (producţia
maximă) funcţia de producţie a firmei.
Productivitatea medie a unui factor este dată de
raportul dintre producţia obţinută şi cantitatea
consumată din factorul respectiv.
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
71
Productivitatea marginală a unui factor reprezintă variaţia producţiei
generată de modificarea unitară a consumului din factorul respectiv, în
condiţiile în care utilizarea celorlalţi factori de producţie rămâne
nemodificată.
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori care permit
realizarea unui nivel dat al producţiei în mod eficient (în sensul că producţia este maximă pentru această combinaţie a factorilor).
Rata marginală de substituire tehnică măsoară cantitatea din factorul
x2 necesară pentru a compensa pierderea de producţie determinată de
scăderea cu o unitate a consumului din factorul x1.
Profitul este maxim în punctul în care productivitatea marginală a unui
factor exprimată valoric este egală cu preţul factorului respectiv.
Costurile fixe (CF) reprezintă cheltuielile care corespund factorilor a
cărui consum la nivel de firmă nu depinde, între anumite limite, de
nivelul producţiei. Costul variabil (CV) reprezintă ansamblul
cheltuielilor care se modifică în acelaşi sens cu producţia. Costul total
(CT) reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare pentru realizarea unui
volum dat al producţiei. Costul mediu reprezintă o repartizare a
costurilor totale pe unitatea de produs şi oferă o aproximare a costului
unitar de producţie. Definim costul marginal ca fiind modificarea
costului total determinată de variaţia unitară a producţiei.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care
costurile sunt egale cu încasările şi profitul este zero.
Echilibrul (optimul) la consumator este atins atunci când costul
marginal este egal cu preţul bunului realizat de firmă.
Firma intră pe piaţă doar dacă preţul bunului produs este cel puţin
egal cu minimul costului mediu. Pe termen scurt, firma iese de pe
piaţă atunci când preţul este mai mic decât costul variabil mediu.
În condiţii de optim la producător, curba ofertei pe termen scurt este
dată de porţiunea din curba costului marginal situată deasupra
punctului de minim al costului mediu. Dacă firma este deja pe piaţă, atunci curba ofertei este dată de porţiunea din curba costului marginal
situată deasupra punctului de minim al costului variabil mediu
Evident, firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior
punctului de minim al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat
între punctul de minim al curbei costului variabil mediu şi minimul
costului total mediu, firma înregistrează pierderi, însă aceste pierderi
sunt mai mici decât în situaţia în care firma părăseşte piaţa.
Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI
72
Concluzia este următoarea:
Condiţia de optim la producător este Cm = p, unde Cm - reprezintă costul marginal, iar p este preţul. În condiţii de optim la producător, curba
ofertei pe termen scurt este dată de porţiunea din curba costului marginal
situată deasupra punctului de minim al costului mediu. Dacă firma este deja
pe piaţă, atunci curba ofertei este dată de porţiunea din curba costului
marginal situată deasupra punctului de minim al costului variabil mediu
Evident, firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior punctului
de minim al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat între punctul de
minim al curbei costului variabil mediu şi minimul costului total mediu,
firma înregistrează pierderi, însă aceste pierderi sunt mai mici decât în
situaţia în care firma părăseşte piaţa.
Lucrări obligatorii
1. Jula N., Jula D., 2012, Microeconomie, Editura Mustang, Bucureşti,
pag. 110-164, 210-216.
Lucrări complementare 1. Jula D., Jula N.-M., 2009, Teoria pieţelor concurenţiale, Editura
Mustang, Bucureşti, pag. 48-77.
2. Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, pag. 102-118, 132-138, 213-250
3. Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura Economică,
Bucureşti, pag. 84-89, 102-105, 137-169.
Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei
73
Întrebare Răspuns Întrebare Răspuns
1 c 11 a
2 c 12 c
3 c 13 c
4 e 14 c
5 a 15 c
6 b 16 b
7 a 17 e
8 a 18 d
9 c 19 b
10 c 20 a
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
74
Modulul 3
MODULUL 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
CUPRINS
Unitatea de învăţare 10. Cererea pe
piaţa unui produs
10.1. Cererea globală
10.2. Factori ai cererii globale
Unitatea de învăţare 11. Oferta pe piaţa unui produs
11.1. Oferta globală
11.2. Factori ai ofertei globale
Unitatea de învăţare 12. Piaţa unui produs
12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs
12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip
Walras, ajustare de tip Marshall)
12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama
Edgeworth
Unitatea de învăţare 13. Tipologia pieţelor
13.1. Matricea Stackelberg
13.2. Concurenţa pură şi perfectă
Unitatea de învăţare 14. Distorsiuni ale concurenţei.
14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul,
înţelegerile pe piaţă
14.2. Reglementarea pieţelor
Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs
75
Introducere
După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la
întrebările:
Ce înseamnă cererea globală? Cum se formează cererea pe piaţă? Care
sunt principalii factori ai cererii globale?
Ce înseamnă oferta globală? Cum se formează oferta pe piaţă? Care
sunt principalii factori ai ofertei globale?
Ce înseamnă piaţa unui produs? Care este diferenţa dintre echilibrul
static şi echilibrul dinamic pe piaţa unui produs?
Ce înseamnă echilibrul global al pieţelor?
Care este tipologia pieţelor?
Ce înseamnă concurenţa pură şi perfectă?
Ce înseamnă distorsiunea pieţelor?
Ce este şi cum funcţionează monopolul, oligopolul, monopsonul,
oligopsonul?
Cum se face reglementarea pieţelor?
Obiectivele/competenţele unităţii de învăţare
Însuşirea noţiunilor de cerere globală şi ofertă globală.
Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a pieţelor.
Înţelegerea noţiunilor de echilibru static şi echilibru dinamic al
pieţelor
Înţelegerea noţiunii de echilibru global al pieţelor.
Abilităţi de identificare a tipologiei pieţelor şi a formei de concurenţa.
Formarea deprinderii de interpretare a distorsiunilor din piaţă.
Înţelegerea noţiunii de reglementare a pieţelor.
Durata medie de parcurgere acestui modul este de 9 ore (o oră -
unitatea 13, câte 2 ore - unităţile de învăţare 10, 11, 12 şi 14).
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
76
Unitatea de învăţare 10. Cererea pe piaţa unui produs
Cuprins
10.1. Cererea globală
10.2. Factori ai cererii globale
10.2.1. Factorii economici ai cererii globale
a. Preţul
b. Venitul mediu
c. Substituirea bunurilor
d. Complementaritatea bunurilor
10.2.2. Factori non-economici ai cererii globale
10.1. Cererea globală
Dacă funcţia de utilitate este strict convexă, atunci, pentru bunurile
normale, funcţiile de cerere individuale sunt descrescătoare în raport cu
preţul. Fie ( )pqdi , i = 1, …, n, cererea individuală a consumatorului i (n este
numărul de consumatori) exprimată pe piaţa unui produs, atunci când preţul
produsului respectiv este p, iar venitul consumatorului este T - constant.
Pentru fiecare consumator în parte, cererea este determinată pornind de la
comportamentul optim al consumatorului (maximizarea utilităţii, în
condiţiile încadrării în restricţia bugetară). Evident, pentru consumatori diferiţi, funcţiile de cerere sunt diferite,
însă toate respectă legea cererii: pentru bunuri normale, orice funcţie a
cererii individuale este descrescătoare în raport cu preţul. La un preţ dat p
cantitatea totală cerută pe piaţă, notată Qd(p) este formată din suma
cantităţilor cerute de fiecare consumator, la preţul respectiv:
Qd(p) = ( )∑
=
n
1i
di pq
Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs
77
10.2. Factori ai cererii globale
10.2.1. Factorii economici ai cererii globale
a. Preţul Dacă toate funcţiile individuale de cerere sunt descrescătoare în raport
cu preţul, atunci şi funcţia cererii globale este descrescătoare în raport cu
preţul (fig. 10.2a).
Exemplu
Fie următoarele funcţii de cerere, înregistrate pentru trei
consumatori pe piaţa unui produs, în funcţie de preţul p al
produsului respectiv:
p
16)p(D1 = ,
p21
120)p(D2
+= ,
p1
120)p(D3
+= .
Figura 10.2.a: Cererea globală
Cererea globală (cererea pe piaţa produsului respectiv) este obţinută
prin însumarea cererilor individuale, la fiecare nivel al preţului:
d1
q d
2d1 qq +
d
3
d
2
d
1 qqq ++
p*
Qd(p)
( )*d1 pq ( )*d
2 pq Q
d(p*) ( )*d
1 pq
preţ
cantitate
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
78
D(p) = D1(p) + D2(p) + D3(p)
Cererile individuale şi cererea globală sunt redate în figura 10.2b. De
exemplu, pentru p = 5€, D1(5) = 3,2; D2(5) = 10,9 şi D3(5) = 20. Rezultă cererea globală D(5) = D1(5) + D2(5) + D3(5) = 3,2 + 10,9 + 20 = 34,1.
Dacă preţul scade la p = 2€, atunci cererea creşte pentru fiecare
consumator: D1(2) = 8; D2(2) = 24 şi D3(2) = 40. Rezultă cererea globală
D(2) = D1(2) + D2(2) + D3(2) = 8 + 24 + 40 = 72.
În afară de preţ, cererea globală depinde şi de alţi factori, de natură economică sau non-economică. Factori economici specifici sunt consideraţi modificarea venitului consumatorilor şi modificarea preţurilor pentru
celelalte bunuri.
0
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110
Fig. 10.2b: Cererea globală – exemplu numeric
b. Venitul mediu Dacă venitul mediu creşte, consumatorii tind să-şi sporească volumul
cumpărăturilor, chiar dacă preţul bunurilor achiziţionate rămâne nemodificat.
Curba cererii se deplasează spre dreapta.
D(5) = D1(5) + D2(5)
+ D3(5) = 34,1
D(2) = D1(2) + D2(2) +
+ D3(2) = 72
Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs
79
Exemplu
Să presupunem că veniturile cresc pentru fiecare consumator
astfel încât funcţiile individuale de consum prezentate în
exemplul precedent devin
p
3016)p(D1
+= ,
p21
30120)p(D2
+
+= ,
p1
30120)p(D3
+
+= .
Curba cererii globale, calculată ca sumă a cererilor individuale se
deplasează spre dreapta, aşa ca în figura 10.2c.
0
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 120
Fig. 10.2c: Deplasarea curbei cererii globale prin creşterea venitului
În aceste condiţii, pentru p = 5€, de exemplu, cererea totală creşte de
la D(T, 5) = 34,1, la D(T+30, 5) = 52.
c. Substituirea bunurilor Posibilitatea de substituire a bunurilor, disponibilitatea şi preţul
bunurilor care pot să satisfacă aceleaşi nevoi influenţează cererea pe piaţa
D(T, p)
D(T+30, p)
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
80
unui bun: dacă preţul bunului substituent creşte, consumul bunului
considerat creşte şi invers (exemple de bunuri substituibile: untul şi margarina, creionul şi stiloul, pepsi şi coca-cola etc.).
d. Complementaritatea bunurilor Disponibilitatea şi preţul bunurilor complementare: dacă două bunuri
sunt folosite împreună de un consumator (exemple de bunuri
complementare: lanterna şi bateriile, benzina şi autoturismul, cerneala şi stiloul, zahărul şi cafeaua
8) atunci creşterea preţului pentru unul dintre bunuri
are ca efect scăderea cererii pentru celălalt.
10.2.2. Factori non-economici
Cererea globală poate fi influenţată şi de factori de natură non-
economică: factori sociali sau culturali, factori demografici, naturali etc.
1) Dimensiunea pieţei, exprimată prin numărul şi structura
consumatorilor, influenţează, de asemenea, volumul cererii globale pe
piaţa unui produs. Dacă fiecare familie cumpără un anumit bun (de
exemplu, pâine sau ciocolată), evident consumul total într-o
colectivitate mai numeroasă va fi superior celui înregistrat într-o
colectivitate restrânsă. Sau, dacă o anumită categorie de consumatori –
de exemplu, tinerii – cumpără un anumit bun (ex. CD-uri), într-o
populaţie în care ponderea tinerilor este mai mare, cererea pentru
bunurile respective este superioară faţă de media naţională, sau
regională.
2) Preferinţele consumatorilor se modifică din cauza unor influenţe de
ordin cultural, care ţin de tradiţie, istorie, religie (de exemplu, anumite
religii interzic consumul unor bunuri, în mod permanent, sau în
anumite perioade de timp). Gusturile şi preferinţele se modifică, de
asemenea, în prezentă unor factori conjuncturali (de exemplu, moda).
Dinamica preferinţelor determină evoluţia cererii şi această influenţă
poate fi persistentă (dacă factorii sunt de natură structurală), sau se
poate manifesta pe termen scurt.
8 "Să considerăm o persoană care foloseşte zahărul pentru cafea. În decizia privind
cantitatea de cafea cerută, persoana respectivă este preocupată de preţul unei ceşti de
cafea cu zahăr. Dacă zahărul devine foarte scump, va cere mai puţină cafea. Pentru
această persoană, zahărul şi cafeaua sunt complementare; o creştere a preţului unuia face
să scadă cererea pentru celălalt" (Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura
Economică, Bucureşti, p.82).
Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs
81
3) Cererea poate fi influenţată, de asemenea, de factori speciali. De
exemplu9, ploile determină cererea pentru umbrele, previziunile
referitoare la conjunctura economică, în special cele referitoare la
evoluţia preţurilor influenţează cererea10
. Totodată, curbele cererii se
deplasează ca rezultat al difuzării unei informaţii noi sau apariţia unor
situaţii speciale.
Toate aceste fenomene determină deplasarea curbei cererii. Să presupunem că, la preţul p cererea pe piaţă este qa, aşa ca în figura 10.2d.
Figura 10.2d: Modificarea curbei cererii globale prin modificarea venitului
Prin creşterea veniturilor (sau a numărului de solicitanţi), cererea
globală creşte, astfel încât curba cererii se deplasează de la traiectoria iniţială (notată cu (1)) spre traiectoria notată (2). Volumul cererii, la acelaşi preţ, va
fi qb, superioară cererii iniţiale.
Să presupunem acum că factorii menţionaţi acţionează în sens invers,
sau că preţul bunurilor substituibile a scăzut. Atunci funcţia cererii se
deplasează spre stânga, pe un suport de tipul celui reprezentat în figura 10.2d
prin curba (3). La preţul p, cererea scade la valoarea qc.
9 Exemplul este preluat din Samulelson P.A., Nordhaus W.D., Economie politică, Editura
Teora, Bucureşti, 2000, pag. 66. 10
Pentru detalii efectul Oedip vezi Jula D., Jula N.-M, 2012, Prognoza economică,
Editura Mustang, Bucureşti, pag. 14-15.
Cererea
p
q
p
qa
A
(2)
(3)
(1)
qb qc
C B
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
82
Unitatea de învăţare 11. Oferta pe piaţa unui produs
Cuprins
11.1. Oferta globală
11.2. Factori ai ofertei globale
11.1. Oferta globală
Dacă firma este deja pe piaţă, curba ofertei individuale pe termen
scurt se suprapune peste curba costului marginal în porţiunea situată
deasupra punctului de minim al costului variabil mediu. În aceste condiţii, curba ofertei este crescătoare în raport cu preţul.
Figura 11.1: Oferta globală
Fie m numărul de firme care operează pe o anumită piaţă. Pentru un
preţ dat p, fiecare firmă oferă pe piaţă cantitatea ( )pqs
j , j = 1, 2, …, m,
Cmj (qj)
Oferta individuală
p p
( )pqsj
s1q
s2
s1 qq + s
3s2
s1 qqq ++
Qs(p)
Oferta globală
s1q
s2q
s3q
Qs(p)
Unitatea de învăţare 11: Oferta pe piaţa unui produs
83
conform legii ofertei discutate anterior. Cantitatea totală oferită pe piaţă se
numeşte oferta globală, notată Qs(p) şi este calculată, pentru fiecare nivel al
preţului, prin însumarea ofertelor individuale:
Qs(p) = ∑
=
m
1j
sj )p(q .
Dacă, în conformitate cu legea ofertei, ofertele individuale sunt
crescătoare în raport cu preţul (atunci când costul marginal nu este
descrescător), rezultă că oferta globală, calculată prin însumarea ofertelor
individuale, este, de asemenea, crescătoare în raport cu preţul (fig. 11.1).
11.2. Factori ai ofertei globale
Curba ofertei se modifică atunci când apar schimbări în factorii de
influenţă, alţii decât preţul (modificarea preţului are ca efect o deplasare pe
curba ofertei). Aceşti factori sunt de natură tehnologică, ţin de costurile de
producţie (modificarea acestora depinde de preţul factorilor de producţie), de
preţul şi disponibilitatea produselor substituibile sau complementare.
De asemenea, oferta este influenţată de politica economică promovată la un moment dat, precum şi de anumiţi factori speciali.
Aşa cum s-a arătat, curba ofertei se suprapune peste curba costului
marginal, în porţiunea situată deasupra costului mediu, sau dacă firma
operează deja pe piaţă, deasupra costului variabil mediu. Scăderea
costurilor poate determina un nivel optim al producţiei mai ridicat,
deci o ofertă (în condiţii de optim la producător) superioară. Tehnologia determină în mod esenţial dimensiunea costurilor de
producţie. Avansul tehnologic poate avea ca efect scăderea cantităţii
folosite din factorii de producţie. Pe lângă elementele care ţin de
politica managerială a firmei, costurile de producţie depind de
dinamica preţurilor pe pieţele specifice.
Oferta este influenţată de preţul bunurilor substituibile, în special, de
preţul acelor bunuri care se pot fabrica foarte rapid cu utilajele
existente.
Politica economică promovată la un moment dat determină direct (de
exemplu, reglementările privind concurenţa), sau indirect (prin taxe,
impozite, reglementări privind salariul minim etc.) oferta pe piaţă. În
acest cadru sunt incluse reglementările privind mediul şi protejarea
sănătăţii populaţiei.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
84
Oferta este influenţată de anumiţi factori speciali: condiţiile
meteorologice, structura pieţei, previziunile11
privind evoluţia
conjuncturii economice etc.
Toate aceste procese determină deplasarea curbei ofertei. Să presupunem că, iniţial, curba ofertei este cea simbolizată cu (1) în figura
11.2. Dacă preţul pe piaţă este p, atunci cantitatea oferită va fi qa. Prin
scăderea costului marginal (sau prin creşterea preţului pentru bunurile
substituibile), la preţul p, oferta globală creşte, astfel încât curba ofertei se
deplasează spre traiectoria notată (2) în figura 11.2. La acelaşi preţ p
volumul ofertei va fi qb, mai mare decât oferta iniţială qa.
Figura 11.2: Modificarea curbei ofertei
Să presupunem că preţul materiilor prime utilizate în producţie creşte,
astfel încât creşte costul marginal. În aceste condiţii, la acelaşi preţ p, oferta
pe piaţă scade. Curba ofertei se deplasează spre stânga, spre traiectoria notată (3) în figura 11.2, iar cantitatea oferită este qc
11
Efectul Oedip – vezi Jula D., Jula N., 1999, Economie sectorială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 207-209.
Oferta
p
q
p
qa
A
(2)
(3)
(1)
qb qc
C B
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
85
Unitatea de învăţare 12. Piaţa unui produs
Cuprins
12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs
12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip
Walras, ajustare de tip Marshall)
12.2.1. Noţiunea de echilibru static
12.2.2. Ajustarea echilibrului static
a. Ajustarea prin preţuri (ajustare de tip Walras)
b. Ajustarea prin cantităţi (ajustare de tip Marchall)
12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama
Edgeworth
12.3.1. Echilibrul dinamic
12.3.2. Echilibrul global al pieţelor
12.3.3. Diagrama Edgeworth
12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs
Piaţa reprezintă un mecanism prin intermediul căruia se realizează
legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi a
cantităţii tranzacţionate dintr-un anumit produs.
Produsul este interpretat, ca fiind un bun economic care satisface
anumite nevoi. Două sunt caracteristicile prin care se defineşte produsul12
. În
primul rând, este rezultatul unei activităţi umane concretizată în combinarea
unor mijloace (resurse) relativ rare, care au utilizări alternative. În al doilea
rând, în definirea produsului se porneşte de la cerere (este realizat pentru
satisfacerea unor nevoi umane). În această interpretare, conceptul de produs
(sau de bun economic) nu se referă neapărat la bunuri materiale
(substanţiale), ci acestuia i se acordă o accepţie mai largă, incluzând şi rezultatele activităţilor economice care au ca efect realizarea de servicii.
În consecinţă, în analiza pieţei, natura bunului nu are importanţă. Există o piaţă a automobilelor, alta a titlurilor de valoare, sau a oricărui alt
12
Jula D., Jula N., 1999, Economie sectorială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag.12-13.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
86
bun economic. Evident, fiecare dintre aceste pieţe prezintă anumite
particularităţi. Însă, în esenţă, piaţa se defineşte prin confruntarea dintre
cumpărători şi vânzători pentru un anumit bun şi, în această interpretare este
indispensabilă restricţia de omogenitate a bunului13
.
12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip Walras, ajustare de tip Marshall)
12.2.1. Noţiunea de echilibru static
Dacă, pentru bunuri normale, curba cererii globale este
descrescătoare în raport cu preţul, iar curba ofertei globale este crescătoare
în raport cu preţul, atunci cele două curbe nu sunt paralele, deci se
intersectează. În anumite condiţii, intersecţia are loc în cadranul pozitiv al
planului determinat de axa preţurilor şi axa producţiei (fig. 12.2a).
Figura 12.2a: Echilibrul pe piaţa unui produs
Notăm E punctul de intersecţie al curbelor respective. Punctul E,
proiectat pe cele două axe, indică preţul de echilibru (notat pe), respectiv
cantitatea de echilibru (simbol qe) care se tranzacţionează pe piaţă. La preţul
13
Abraham-Frois G., 1994, Economie politică, Editura Humanitas, pag. 213
Oferta
Qs(p)
Cererea
Qd(p)
preţ (p)
cantitate (q)
pe
qe
E
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
87
de echilibru, volumul tranzacţiilor este maxim, toate solicitările din partea
cumpărătorilor sunt satisfăcute, iar producţia este în întregime contractată (nu există surplus sau penurie de bunuri pe piaţă). La un preţ mai mare decât preţul de echilibru (de exemplu, p1 în figura
12.2b), oferta globală a firmelor depăşeşte cererea globală, iar pe piaţă apare
un surplus. Dacă preţul este mai mic decât preţul de echilibru, (de exemplu,
p2, în figura 12.2b) atunci pe piaţă apare o penurie (cererea este
excedentară).
Figura 12.2b: Surplus sau penurie pe piaţă
Echilibrul este stabil dacă orice modificare în nivelul cererii sau al
ofertei este urmată de reîntoarcerea în starea de echilibru. Acest nou
echilibru poate să difere de echilibrul iniţial.
12.2.2. Ajustarea echilibrului static
a. Ajustarea prin preţuri (ajustare de tip Walras) Potrivit lui Walras, atunci când cererea globală diferă de oferta globală
ajustarea se face prin preţuri (figura 12.2c).
Oferta excedentară
Cerere excedentară
E ← Echilibru
Qd(p)
Qs(p)
p1
pe
p2
Qd(pe) = Q
s(pe) = qe
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
88
Ajustarea prin preţuri (ajustare de tip Walras) porneşte de la ipoteza
că preţul reacţionează la orice dezechilibru între cantităţile cerute şi cele
oferite pe piaţă: ( ) ( )( )pQpQfdt
dp sd −= , sau, mai restrictiv
( ) ( )( )pQpQadt
dp sd −= , a > 0.
Diferenţa dintre cererea globală şi oferta globală, înregistrate la acelaşi
preţ, se numeşte cererea netă, notată Dn(p): D
n(p) = ( ) ( )pQpQ
sd − .
Dacă valoarea cererii nete este pozitivă, atunci preţul va avea o
tendinţă de creştere. Această creştere a preţului va descuraja o parte dintre
cumpărători şi va duce la creşterea ofertei. Evoluţiile respective vor reduce
ecartul dintre cerere şi ofertă (cererea netă) până la zero. Noua situaţie de
echilibru, în E`, este stabilă (Dn(p) = 0). Combinaţia preţ-cantitate dată de
punctul E` se numeşte stabilitate walrasiană.
Figura 12.2.c: Ajustarea prin preţuri (Walras)
b. Ajustarea prin cantităţi (ajustare de tip Marshall) Potrivit lui Marshall, atunci când cererea globală diferă de oferta
globală ajustarea se face prin cantităţi. Ajustarea prin cantităţi (de tip
Marshall) porneşte de la ipoteza că există un preţ minim (ps) sub care
Oferta
Cererea
p
Q
pe E
Dn(pe) > 0
E`
Qs(pe) Q
d(pe)
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
89
producţia nu este eficientă şi un preţ maxim (pd) începând de la care
cumpărătorul ne mai este dispus să achiziţioneze bunul respectiv.
Marshall presupune că producătorii tind să-şi sporească oferta dacă p
d > p
s (figura 12.2d):
( ) ( )( )QpQpgdt
dQ sd −=
sau, într-o formă restrânsă
( ) ( )( )QpQpbdt
dQ sd −= , b > 0.
Diferenţa dintre preţul la care este cerută o anumită cantitate dintr-un
bun pd(Q) şi preţul la care firmele sunt dispuse să ofere cantitatea respectivă
ps(Q) se numeşte preţul net de cerere, notat p
n(Q)
pn(Q) = p
d(Q) – p
s(Q).
Dacă preţul net de cerere este pozitiv, firmele tind să-şi sporească producţia, iar sporirea ofertei va avea ca efect creşterea preţului, ceea ce va
duce la reducerea ecartului între cele două preţuri, pn(Q), până la zero.
Figura 12.2.d: Ajustarea prin cantităţi (Marshall)
Noua situaţie de echilibru, în F, este stabilă (pn(Q) = 0). Combinaţia
preţ-cantitate dată de punctul F se numeşte stabilitate marshalliană.
Dacă cererea şi oferta sunt normale (urmează legile descrise pentru
bunuri normale, în sensul că oferta este crescătoare în raport cu preţul, iar
cererea este o funcţie descrescătoare), atunci oricare ar fi modalitatea de
ajustare a echilibrului (în sens Walras, sau Marshall), echilibrul obţinut este
stabil.
Oferta
Cererea
p
Q
pn(qe)>0
qe
E
F
pd(qe)
ps(qe)
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
90
12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama Edgeworth
12.3.1. Echilibrul dinamic
Adaptarea producţiei în funcţie de preţul pieţei nu se poate realiza
practic decât după un anumit interval de timp. În această situaţie,
considerând cererea şi oferta ca funcţii lineare de preţ, se poate considera că,
în esenţă, cererea actuală ( )dtQ depinde de preţul practicat pe piaţă la
momentul actual (pt), matematic ( )tdt
dt pQQ = , iar oferta ( )s
tQ depinde de
preţul practicat la momentul anterior (pt-1), matematic ( )1tst
st pQQ −= . Pentru
simplificare să considerăm că dependenţele sunt lineare:
1tst bpaQ −+= şi t
dt dpcQ −=
Pentru bunuri normale, b şi d sunt pozitive.
Să presupunem că oferta (producţia) viitoare depinde de preţul de
vânzare din perioada curentă, iar cererea actuală depinde de preţul curent,
aşa cum am simbolizat prin relaţiile precedente. Atunci, de cele mai multe
ori, echilibrul dinamic poate fi reprezentat prin modelul de tip pânza de
păianjen (în engleză - Cobweb), aşa ca în figura 12.3a.
Figura 12.3a: Adaptare dinamică preţ-cantitate de tip Cobweb
A B
C D
E F
G H
oferta
cererea
preţ
cantitate qA qe
pA
pe
qB
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
91
Presupunem că, iniţial, preţul pe piaţă pA este superior preţului de
echilibru. Atunci, cererea pe piaţă este qA, iar oferta este qB. Rezultă un
excedent pe piaţă de dimensiunea (qB - qA). În figură, evoluţia este
simbolizată prin segmentul AB, care geometric este egal cu excedentul de pe
piaţă (qB - qA). În terminologia Walras, segmentul AB reprezintă cererea netă negativă. Deoarece nivelul qB al producţiei (ofertei) nu este absorbit pe piaţă la preţul pA, are loc o diminuare a preţului (segmentul BC).
Figura 12.3b: Adaptare dinamică de tip Cobweb: oscilaţii amplificate
Figura 12.3c: Adaptare dinamică de tip Cobweb: oscilaţii autoîntreţinute
A B
C D
E
oferta
cererea
preţ
cantitate qA qe
pA
pe
qB
A B
C D
E
oferta
cererea
preţ
cantitate qA qe
pA
pe
qB
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
92
La noul nivel al preţului, remunerarea factorilor de producţie este
slabă, iar anticipaţiile producătorilor sunt pesimiste. În consecinţă, producţia
scade astfel încât, la noul nivel al preţului, cererea devansează oferta
(segmentul CD). Drept urmare preţul creşte (segmentul DE).
La noul preţ, profitul este ridicat şi apar anticipaţii optimiste ale
producătorilor privind situaţia viitoare pe piaţă respectivă, producţia creşte şi devansează, din nou, cererea (segmentul EF). Procesul se reia până când se
ajunge la situaţia de echilibru: după n perioade preţul pn tinde spre un preţ de
echilibru pe şi, corespunzător nivelul producţiei qn tinde spre un nivel de
echilibru qe. Orice perturbare a acestui echilibru (apariţia unor producători
noi, creştere preţului factorilor de producţie etc.) duce la reluarea procesului
descris.
Segmentele AB şi EF sugerează faze de expansiune a producţiei
(ofertă excedentară), iar segmentele CD şi GH, faze de depresiune (penurie
pe piaţă). Variaţiile descrise se amortizează în timp dacă înclinaţia curbei
cererii (elasticitatea negativă a cererii în raport cu preţul) este, în modul, mai
mare decât înclinaţia curbei ofertei (elasticitatea pozitivă a ofertei în raport
cu preţul). În situaţia contrară, oscilaţiile se amplifică la infinit (figura
12.3b). Dacă în modul cele două înclinaţii sunt egale, oscilaţiile sunt
constante şi dezechilibrele pe piaţa respectivă se autoîntreţin (fig. 12.3c).
În condiţiile adaptării cu întârziere a producătorilor, se poate
demonstra că echilibrul de tip cobweb este stabil (oscilaţiile astfel produse
sunt amortizate în timp) dacă panta curbei cererii este, în valoare absolută, superioară pantei curbei ofertei. În caz contrar, oscilaţiile se amplifică şi nu
există echilibru.
12.3.2. Echilibrul global al pieţelor
Presupunem că într-o economie acţionează agenţi care dispun –
înainte chiar ca schimbul să aibă loc – de un stoc iniţial (o dotare iniţială)
din bunurile existente în economia respectivă. Schimbul are loc deoarece
agenţii nu sunt satisfăcuţi de combinaţia de bunuri pe care o deţin, iar
tranzacţiile permit ca fiecare agent să se apropie de combinaţia optimă, având în vedere resursele de care dispune şi preferinţele sale.
Pentru început să considerăm că în economie există doi agenţi, notaţi
cu a şi b. Simbolic, îi marcăm cu indicele h. În cazul nostru, h ∈ a, b.
Pentru simplificare, consideră că fiecare agent dispune de două bunuri
indexate prin i, i = 1, 2. Se notează cu hix dotarea iniţială cu bunul i a
consumatorului h şi cu hix cantitatea din bunul i dorită de agentul h.
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
93
Pentru a participa la schimb, agenţii trebuie să posede o dotare iniţială
non nulă din cel puţin unul dintre cele două bunuri: ( ) ( ) 0,0x,x 2h2
h1 −ℜ∈ + .
Dimensiunea economiei este dată de stocul iniţial total din fiecare
dintre cele două bunuri; se notează: ∀i, i = 1, 2 bi
aii xxx += , cu alte
cuvinte, stocul iniţial din bunul i este obţinut adunând dotările iniţiale ale
agenţilor care compun economia. Astfel, dotările iniţiale totale (invariabile)
vor fi
− pentru bunul 1: 1x = ( )b1
a1 xx + ,
− pentru bunul 2: 2x = ( )b2
a2 xx + .
Pentru a ţine seama de un bun, trebuie, evident ca acesta să fie prezent
în economie, de aceea se impune condiţia: ∀i, i = 1, 2 0x i > .
Se numeşte alocare în această economie, o repartiţie a bunurilor din
economie între agenţii care o compun. Se notează o asemenea alocare:
x = (x1, x2) = ( ) ( )( )b2
b1
a1
a1 x,x,x,x .
Se spune că o alocare este realizabilă dacă: ∀i, ibi
ai xxx ≤+
Se numără, deci, printre alocările realizabile a două bunuri între doi
indivizi acelea pentru care consumul total din fiecare bun nu depăşeşte
dotarea iniţială globală din bunul respectiv. Poate apărea o nedumerire din
faptul că în relaţia precedentă avem inegalitate. De fapt, dacă din bunul 1 (de
exemplu) consumul total este inferior stocului iniţial din acel bun, se poate
ridica întrebarea unde se găseşte partea neconsumată. Răspunsul este dat
pornind de la conceptul de libera dispoziţie a excedentelor. Dacă este
verificată egalitatea, se vorbeşte atunci despre alocare realizabilă totală.
Această alocare poate fi reprezentată cu ajutorul diagramei îmbinate a lui
Edgeworth.
12.3.3. Diagrama Edgeworth
În analiza microeconomică se consideră că graficul (cutia) Edgeworth
este un instrument atât de puternic încât se poate spune că toate problemele
teoretice legate de piaţă pot fi reprezentate într-un mod simplu şi clar, prin
intermediul acestui instrument de analiză14
.
14
The Edgeworth box, simple as it is, is remarkably powerful. There are virtually no
phenomena or properties of general equilibrium exchange economies that cannot be
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
94
Teoretic, să presupunem că agentul a deţine cantitatea a1x din primul
bun, dar doreşte să consume a1x , cu
a1x > a
1x . Agentul a deţine, de asemenea a2x din cel de-al doilea bun, din care doreşte pentru consum o cantitate
a2x
mai mică a2x < a
2x .
Dotările agentului respectiv pot fi reprezentate în cadranul pozitiv
(exceptând originea) al unui sistem de axe care reprezintă bunurile (vezi
figura 12.3.3a). Combinaţia ax = ( )a2
a1 x,x reprezintă dotarea iniţială a
agentului a, iar xa = ( )a
2a1 x,x este combinaţia dorită. Adică, agentul a este
dispus să renunţe la (să ofere) cantitatea ( a2x – a
2x ) din bunul 2, pentru a
primi în schimb cantitatea (a1x -
a1x ) din bunul 1.
Figura 12.3.3a: Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum
pentru agentul a.
În exemplul numeric prezentat (fig.12.3.3a'), dotarea iniţială a
primului agent este ax = (100; 300), iar combinaţia dorită este
xa = (400; 200).
O diagramă similară (reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum)
poate fi construită pentru agentul b. Să presupunem că agentul b deţine
cantitatea b1x din primul bun. În modelul cu doi agenţi, având în vedere
faptul că agentul a doreşte o cantitate suplimentară din bunul 1, pentru ca
depicted in it (Mas-Colell A., Whinston M.D, and Green J.R., 1995, Microeconomic
Theory. Oxford University Press).
x1
x2
a1x
a2x
a1x
a2x
ax
xa
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
95
alocarea să fie realizabilă, trebuie ca b1x să fie mai mare decât necesarul de
consum a agentului b din bunul 1: b1x >
b1x .
Figura 12.3.3a': Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum
pentru agentul a – exemplul numeric
De asemenea, agentul b deţine b2x din cel de-al doilea bun, din care
doreşte pentru consum o cantitate mai mare b2x > b
2x . Cu alte cuvinte,
agentul b este dispus să renunţe la cantitatea ( b1x -
b1x ) din bunul 1, pentru a
primi în schimb cantitatea (b2x -
b2x ) din bunul 2 (figura 12.3.3b).
Figura 3-25b: Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum pentru agentul
b.
În exemplul numeric prezentat, dotarea iniţială a celui de-al doilea
agent este bx = (800; 100), iar combinaţia dorită este xb = (500; 200).
x1
x2
400
200
100
300 ax = (100; 300)
dotarea iniţială
xa = (400; 200)
combinaţia dorită
x1
x2
b1x
b2x
b1x
b2x
bx
xb
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
96
Figura 12.3.3b': Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum pentru agentul
b – exemplul numeric
Cum a oferă o anumită cantitate din bunul 2 şi solicită bunul 1, iar b
doreşte o cantitate suplimentară din bunul 2 şi oferă în schimb bunul 1,
înseamnă că, potenţial, pe piaţă se poate realiza un schimb de bunuri între cei
doi agenţi. Comportamentul celor doi agenţi poate fi analizat prin îmbinarea
celor două grafice în ceea ce se numeşte cutia Edgeworth. Pentru construirea
cutiei Edgeworth, în prima fază întoarcem figura care reprezintă dotările şi cererea de consum pentru agentul b astfel încât originea axelor se mută în
colţul de nord-est (figura 12.3.3b"): dotarea şi cererea de consum pentru
bunul 1 se reprezintă tot pe orizontală, iar pentru bunul 2, pe verticală, dar în
sens invers.
Figura 12.3.3b": Modificarea axelor pentru dotările şi cererea de consum ale
agentului b
x1
x2
b
2x
a
2x
a
1x
a
2x ax
xa
x1
x2
bx
xb
b
1x b
1x
b
2x
b
2x
x1
x2
800
100
500
200
bx = (800; 100)
dotarea iniţială
xa = (500; 200)
combinaţia dorită
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
97
Diagramă îmbinată a lui Edgeworth (figura 12.3.3c) are următoarele
caracteristici.
− dimensiunea cutiei este dată de resursele globale din economie pentru
fiecare bun: pe abscisă: 1x = ( )b1
a1 xx + , pe ordonată: 2x = ( )b
2a2 xx + ;
− fiecare agent h dispune de propriul său sistem de axe; economia este
privită dinspre colţul din stângă jos a cutiei, din perspectiva agentului
a şi din colţul din dreapta sus, din perspectiva agentului b;
− alocările realizabile totale sunt reprezentate de un punct (de exemplu,
punctul x) din diagrama îmbinată a lui Edgeworth (figura 12.3.3c').
Figura 12.3.3c: Diagrama îmbinată a lui Edgeworth
Pentru exemplu numeric prezentat, cutia Edgeworth este descrisă în
figura 12.3.3d.
− dimensiunea cutiei este dată de resursele globale din economie pentru
fiecare bun
– pe abscisă, pentru grâu:
1x = a1x +
b1x = 100 kg (dotarea lui a) + 800 kg (dotarea lui b)
= 900 kg (resursele globale de grâu),
– pe ordonată, pentru mere:
2x = a2x + b
2x = 300 kg (dotarea lui a) + 100 kg (dotarea lui b)
= 400 kg (resursele globale de mere);
− dotările iniţiale sunt date de punctul x :
– privite din perspectiva agentului a acestea sunt
resursele globale din bunul 1
resursele g
lob
ale din
bu
nul 2
h =
a
h =
b
x
b
2x
a
2x
b1x
a
1x
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
98
ax = (100 kg de grâu; 300 kg de mere);
– privite din perspectiva agentului b acestea sunt
bx = (800 kg de grâu; 100 kg de mere);
− alocările realizabile totale sunt reprezentate de un punct (de exemplu,
punctul x) din diagrama îmbinată a lui Edgeworth
– punctul x citit dinspre agentul a înseamnă o alocare dorită
xa = (400 kg grâu, 200 kg mere)
– punctul x din perspectiva agentului b, înseamnă alocarea
xb = (500 kg grâu, 200 kg mere).
Figura 12.3.3c': Diagrama îmbinată a lui Edgeworth cu alocările realizabile
În această economie simplă, în care operează doi agenţi şi sunt două bunuri, schimbul se poate realiza prin negociere directă: a oferă 100 kg de
mere şi solicită 300 kg de grâu, b oferă 300 kg de grâu şi solicită 100 kg de
mere. În realitate însă, într-o economie există numeroase bunuri şi un mare
număr de agenţi economici. Schimbul, în aceste condiţii nu se poate realiza
direct, ci doar prin intermediul banilor15
.
15
Pentru detalii, vezi Jula D., Jula N., 2007, Macroeconomie, Editura Mustang,
Bucureşti, p. 164-168.
resursele globale din bunul 1
resursele g
lob
ale din
bun
ul 2
h =
a
h =
b
a1x
b
1x
a
2x b
2x
a1x
a
2x b
2x
x
x
b
1x
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
99
Figura 12.3.3d: Diagrama îmbinată a lui Edgeworth – exemplul numeric
Folosirea banilor în realizarea tranzacţiilor, presupune ca fiecare bun
să fie evaluat monetar, adică există preţuri ale bunurilor. În acest punct al
analizei acceptăm ipotezele dezvoltate în teoria concurenţei perfecte, potrivit
cărora agenţii nu pot avea o influenţă semnificativă asupra preţurilor16
.
Se notează cu p vectorul preţurilor. În analiza teoretică, nu precizăm
moneda în care sunt evaluate preţurile. Acceptăm că preţurile sunt măsurate
în unităţi de cont, în sensul că sunt numere reale pozitive, deci numere fără
dimensiune17
: p = (p1, p2) ∈ 2+ℜ .
Existenţa preţurilor permite calcularea resurselor (bogăţiei, averii)
indivizilor. Într-o economie de schimb, valoarea la preţul pieţei a dotării
iniţiale a unui individ reprezintă resursele sale
∀p = (p1, p2) ∈ R2, px
h = h
22h11 xpxp +
Resursele agenţilor nu sunt fixe, ci depind de preţurile care sunt în
vigoare în economie. În exemplul numeric prezentat, să presupunem că
16
Se spune atunci că agenţii sunt price-takers. 17
Dupont F., 2005, Cours de microéconomie, Chapitre 2: Introduction à la théorie de
l’équilibre général, p. 30.
resursele de grâu = 100a + 800
b = 900
resursele d
e mere =
30
0a+
10
0b =
40
0
h =
a
h =
b
a1x =100
b1x =800
a2x =300 b
2x =100
a1x =400
a2x =200 b
2x =200
=
==
)100;800(x
)300;100(xx
b
a
=
==
)200;500(x
)200;400(xx
b
a
b1x =500
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
100
preţul grâului este de 0.25 € / kg, iar preţul merelor este 0.50 € / kg. Atunci
resursele (averea) totale ale agentului a sunt
Ta = a
22a11 xpxp + = 100 kg grâu × 0.25 € / kg +
+ 300 kg mere × 0.50 € / kg = 175 €
iar resursele totale ale agentului b sunt
Tb = b
22b11 xpxp + = 800 kg grâu × 0.25 € / kg +
+ 100 kg mere × 0.50 € / kg = 250 €
Numim domeniul de opţiune al consumatorului mulţimea
combinaţiilor de consum pe care le poate achiziţiona ţinând seama de
preţurile în vigoare şi de resursele sale.
DOCh(p) = ( ) h
22h11
h22
h11
2h2
h1 xpxpxpxp|x,x +≤+ℜ∈ +
În exemplul numeric,
DOCa(0.25; 0.50) = ( ) 175xpxp|x,x
a22
a11
2a2
a1 ≤+ℜ∈ +
şi DOCb(0.25; 0.50) = ( ) 250xpxp|x,x b
22b11
2b2
b1 ≤+ℜ∈ +
Se numeşte dreapta bugetului pentru un individ mulţimea
combinaţiilor de consum care îi epuizează resursele, pornind de la preţurile
în vigoare din economie (figura 12.3.3e).
LBh(p) = ( ) h
22h11
h22
h11
2h2
h1 xpxpxpxp|x,x +=+ℜ∈ +
Figura 12.3.3e: Dreapta bugetului [AB] şi domeniul de opţiune al
consumatorului [OAB]
x1
x2
h1x
h2x
O
A
B
hx
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
101
Dreapta bugetului (AB în figura 12.3.3e) are panta egală cu opusul
raportului preţurilor (-p1/p2) şi trece prin punctul de dotare iniţială a
individului.
Alegerea optimă a individului, din perspectiva consumului, se obţine
prin maximizarea utilităţii sub restricţia bugetară. Soluţia grafică a problemei
de optim este dată de combinaţia situată în punctul de tangenţă dintre dreapta
bugetului şi cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă.
Fig. 12.3.3f: Bugetul şi alegerea optimă a consumatorului
Din punctul de vedere al agenţilor, dacă dotarea iniţială îi satisface,
atunci combinaţia optimă se suprapune peste hx . Dacă această soluţie nu îi
satisface, existenţa pieţei le permite să-şi modifice structura consumului:
agenţii pot alege o altă combinaţie, dintre cele care respectă restricţia
bugetară. Cu alte cuvinte, problema fundamentală a agentului h în calitate de
consumator constă în selectarea celei mai bune combinaţii din domeniul său
de opţiune (DOCh). În figura 12.3.3f este prezentată o astfel de combinaţie
pentru agentul a, care este simbolizată prin punctul E.
Vectorul optimal ( )h2
h1 x,x descrie cantităţile pe care individul le cere,
cu alte cuvinte pe care doreşte să le deţină (şi să le consume) după ce
procesul de schimb a avut loc. Deoarece indivizii posedă dotările iniţiale,
aceste cantităţi nu sunt cele care se schimbă pe piaţă. În graficul 12.3.3f,
h=1
h=2
1
1x
1
2x
1
1x
1
2x
x
A
B
E
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
102
individul h = 1 va ceda ( )h2
h2 xx − şi va obţine în schimb ( )h
1h1 xx − . El va
oferi pe piaţă cantitatea ( )h2
h2 xx − şi va cere pe piaţă ( )h
1h1 xx − .
Fie hix şi h
ix dotarea iniţială şi cantitatea optimă din bunul i pentru
individul h. Se numeşte cerere netă a individului h pentru bunul i, notată hiz ,
cantitatea: hi
hi
hi xxz −= . Cererea netă este pozitivă dacă individul este un
"cumpărător net" şi este negativă dacă individul este un "vânzător net".
Figura 12.3.3f: Cererile nete ale individului
Exemplu
Să presupunem că agentul a deţine cantitatea a1x = 100 kg de grâu şi a
2x = 300 kg de mere. Funcţia de
utilitate este: ( ) ( ) ( ) α−α=
1a2
a1
a2
a1
a xxAx,xU , cu α = 545.011
6≅ ,
iar preţurile celor două bunuri sunt p1 = pgrâu = 0.25€/kg şi p2 = pmere =
0.50€/kg.
a
b
1
1x
1
2x
1
1x
1
2x
x
A
B
E
0z1
1 >
0z1
2 <
Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs
103
Optimul la consumator se deduce din condiţia: 2
a2
1
a1
p
Um
p
Um= ,
echivalent cu 2
1
a2
a1
p
p
Um
Um= , unde a
1Um reprezintă utilitatea marginală a
bunului 1, pentru consumatorul a, a2Um este utilitatea marginală a celui de-al
doilea bun, pentru acelaşi agent a, iar p1 şi p2 sunt preţurile bunurilor
respective. Calculăm cele două utilităţi marginale:
( ) ( ) ( )
1
a2
a1
1a2
1a1a
1
a2
a1
aa1
x
xAxxA
x
x,xUUm
−αα−−α
α=α=
∂
∂=
( ) ( ) ( )
αα−α
α−=α−=
∂
∂=
a2
a1a
2a1a
2
a2
a1
aa2
x
x)1(Axx)1(A
x
x,xUUm
Condiţia de optim se scrie, pentru primul agent: 2
1
a1
a2
p
p
x
x
1=⋅
α−
α, adică
2
1
x
x
5
6a1
a2 =⋅ , de unde a
1a2 x
12
5x ⋅= . Această relaţie este înlocuită în restricţia
bugetară: 3005.010025.0x5.0x25.0 a2
a1 ⋅+⋅=+ , deci 175x
12
5
2
1x
4
1 a1
a1 =⋅+ .
Rezultă a1x = 381.82 (kg) şi a
2x = 159.09 (kg). Sintetic:
Dotare
iniţială Necesar Cerere netă
bunul 1 a1x =100
a1x =381.82 a
1z =a1x - a
1x = +281.82 Agentul a
bunul 2 a2x =300
a2x =159.09
a2z =
a2x -
a2x = -140.91
Cu alte cuvinte, soluţia optimă a consumatorului a constă în oferirea
pe piaţă a circa 141 kg de mere şi achiziţionarea a 282 kg de grâu. Vânzarea
merelor la 0.5€/kg îi aduce 70.5€, adică suma necesară pentru achiziţionarea
cantităţii dorite de grâu. Deoarece preţurile se modifică (mai exact, raportul
preţurilor) dreapta bugetului pivotează în jurul punctului construit pornind
de la dotarea iniţială a individului. Combinaţiile cerute (adică optime)
asociate fiecărui raport al preţurilor desemnează o curbă numită curba
ofertă-cerere (vezi graficul 12.3.3g) pentru individul h.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
104
Figura 12.3.3g: Cererile nete şi curba contractelor
h =
a
h=b
x
A
B
curba ofertă / cerere
pentru h = a
Unitatea de învăţare 13: Tipologia pieţelor
105
Unitatea de învăţare 13. Tipologia pieţelor
Cuprins
13.1. Matricea Stackelberg
13.2. Concurenţa pură şi perfectă
Clasificarea uzuală a pieţelor porneşte de la numărul de cumpărători şi numărul de vânzători care se întâlnesc pentru stabilirea preţului şi realizarea
tranzacţiilor.
Existenţa unui număr mare de producători şi a unui număr mare de
cumpărători sunt condiţii necesare dar nu şi suficiente pentru funcţionarea
modelului teoretic al pieţei cu o concurenţă pură şi perfectă. Acest model
ideal de piaţă presupune realizarea şi altor condiţii.
13.1. Matricea Stackelberg
Atunci când un singur producător/vânzător se confruntă cu un număr suficient de mare de cumpărători, astfel încât nu există cumpărători care să exercite o influenţă semnificativă asupra pieţei (atomicitatea cererii), situaţia
respectivă este caracterizată ca fiind monopol. Există oligopol, dacă numărul
producătorilor este mic şi se păstrează condiţiile de atomicitate a cererii.
Duopolul este un caz particular al oligopolului, în care pe piaţă se confruntă
doar doi producători.
Matricea Stackelberg
Oferta
Cererea
Număr mare
de producători
Puţini
producători
Un singur
producător
Număr mare de
cumpărători Concurenţă Oligopol Monopol
Puţini
cumpărători Oligopson
Oligopol
bilateral
Monopol
contrat
Un singur
cumpărător Monopson
Monopson
contrat
Monopol
bilateral
Monopsonul reprezintă o situaţie simetrică monopolului, adică este
situaţia în care există un singur cumpărător, care se confruntă cu un număr suficient de mare de producători (şi nu există producători care să exercite o
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
106
influenţă semnificativă asupra pieţei – atomicitatea ofertei). Există oligopson
pe piaţă dacă numărul cumpărătorilor este mic, în condiţii de atomicitate a
ofertei. La fel, duopsonul este un caz particular al oligopsonului, în care pe
piaţă există doar doi cumpărători.
Matricea Stackelberg prezintă şi situaţiile intermediare. Dacă un
singur producător se confruntă pe piaţă cu un singur cumpărător există un
monopol bilateral, iar dacă un număr mic de producători se confruntă cu un
număr mic de cumpărători există un oligopol bilateral. Duopolul bilateral se
defineşte în mod similar, ca un caz particular al oligopolului bilateral. Dacă un producător se confruntă cu un număr mic de cumpărători, situaţia este
definită drept monopol contrat, iar dacă un consumator se confruntă cu un
număr mic de producători, monopsonul este contrat.
13.2. Concurenţa pură şi perfectă
În analizele precedente am admis implicit că firmele operează pe o
piaţă în care concurenţa este pură şi perfectă. Or, acest lucru este posibil doar
dacă sunt verificate o serie de ipoteze.
a) Omogenitatea produsului. Bunurile produse de firmele care operează
pe piaţă sunt perfect identice.
Consecinţă: Fiecare consumator poate să cumpere bunul de la oricare
dintre producători.
b) Atomicitatea pieţei: în formarea ofertei şi a cererii pe piaţă participă
un număr suficient de mare de agenţi economici, astfel încât fiecare
dintre aceştia are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea
pieţei.
Consecinţă: Nici un operator nu-şi poate impune propriul preţ (de
vânzare sau de cumpărare) pe piaţă. c) Intrarea şi ieşirea de pe piaţă sunt libere: Nu există barieră juridică,
economică sau instituţională care să împiedice intrarea pe piaţă a
noilor producători, sau consumatori. De asemenea, nu există bariere,
de orice natură, la ieşirea de pe piaţă. Consecinţă: Piaţa este deschisă pentru concurenţii potenţiali, atât din
perspectiva cererii, cât şi a ofertei.
d) Transparenţa: toţi agenţii sunt perfect informaţi asupra bunului care se
tranzacţionează şi a preţurilor la care se efectuează tranzacţiile.
Consecinţă: Tranzacţiile se efectuează la un preţ unic: preţul pieţei.
Unitatea de învăţare 13: Tipologia pieţelor
107
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: factorii de producţie (în
special munca şi capitalul) se îndreaptă spre acele activităţi în care
sunt cel mai bine valorificaţi. Consecinţă: Profiturile pozitive atrag noi firme (capitalurile sunt atrase
spre acele plasamente care oferă cele mai mari profituri), salariile mari
atrag lucrătorii.
Consecinţa esenţială care decurge din ansamblul acestor proprietăţi este aceea că, în condiţiile de concurenţă pură şi perfectă, preţul de pe piaţă
este determinat de ansamblul comportamentelor agenţilor economici şi
fiecare operator individual ia acest preţ ca fiind dat (este price taker).
Acest preţ este stabilit de o mână invizibilă (Adam Smith)18
, care
armonizează interesele individului cu optimul bunăstării sociale. Principiul
mâinii invizibile desemnează un proces prin care combinarea deciziilor şi
comportamentelor economice care sunt optime la nivel individual contribuie
la realizarea interesului general, fără ca fiecare agent economic să urmărească în mod conştient acest lucru: "Nu de bunăvoinţa măcelarului, a
fabricantului de bere sau a brutarului depinde ceea ce vom avea la cină, ci de
modul în care aceştia îşi urmăresc propriul interes. Noi înşine nu ne adresăm
omeniei lor, ci egoismului lor şi nu despre propriile noastre nevoi vom vorbi
cu ei, ci despre propriile lor avantajele."19
.
Orice nerespectare a uneia dintre ipotezele prezentate, are ca efect
apariţia în modelul pieţei a unei componente specifice concurenţei
imperfecte. În realitate, respectarea tuturor acestor condiţii este extrem de
dificilă, astfel încât concurenţa perfectă este mai degrabă excepţia de la
regulă, nu regula. De aceea, este importantă analiza situaţiilor la care se
ajunge prin relansarea acestor ipoteze.
Nerespectarea ipotezei de atomicitate a cererii şi a ofertei poate avea
ca efect apariţia diferitelor structuri ale pieţei. De altfel, tipologia pieţelor
descrisă prin matricea Stackelberg porneşte chiar de la condiţia de
atomicitate şi diferitele variante de încălcare a ipotezei respective.
18
Adam Smith, 1962, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei, vol.I, pag. 41-43. 19
"It is not from the benevolence of the butcher, the brewer, or the baker, that we expect
our dinner, but from their regard to their own interest. We address ourselves, not to their
humanity but to their self-love, and never talk to them of our own necessities but of their
advantages." (Smith Adam, 1776, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of
Nations, Book I: Of the Causes of Improvement in the productive Powers of Labour, and
of the Order according to which its Produce is naturally distributed among the different
Ranks of the People, Chapter II: Of the Principle which gives Occasion to the Division of
Labour, I.2.2)
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
108
Nerespectarea ipotezei de omogenitate a produsului duce la o formă de
concurenţă imperfectă, denumită concurenţa monopolistă, întâlnită atunci
când produsele sunt diferenţiate prin marcă. Deşi există pe piaţă un număr
mare de producători pentru bunul respectiv, totuşi, se manifestă un anumit
tip de monopol asupra produsului de marcă.
Firmele concurează pe piaţă, însă marca le oferă o marjă de manevrare
a preţului pentru propriul produs. Condiţia de informarea perfectă
(transparenţa perfectă a pieţei) este, de asemenea, dificil de realizat.
Nerespectarea acestei ipoteze are ca efect apariţia unor alte modele ale pieţei,
numite pieţe cu asimetrie informaţională (selecţia adversă, hazardul moral).
Dacă dintre toate condiţiile menţionate este respectată doar cea care
prevede intrarea/ieşirea libere, se ajunge la conceptul de piaţă disputabilă
sau contestabilă. Noţiunea de piaţă disputabilă reprezintă o generalizare a
conceptului de piaţă cu o concurenţă perfectă. Teoria pieţelor disputabile
(contestabile) consideră că monopolul natural este forţat să se comporte în
mod optimal dacă este supus ameninţării credibile a unor intrări potenţiale,
care ar putea veni să-i conteste, să-i dispute piaţa. Această teoremă, numită a
mâinii invizibile slabe presupune totuşi că sunt îndeplinite câteva condiţii:
− libertatea de intrare;
− libertatea de ieşire, mai exact, absenţa costurilor irecuperabile;
− sensibilitatea cererii în raport cu preţul mai mare decât viteza de
reacţie a monopolului faţă de intrarea unui concurent.
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
109
Unitatea de învăţare 14. Distorsiuni ale concurenţei
Cuprins
14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul, înţelegerile pe
piaţă
14.2. Reglementarea pieţelor
14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul, înţelegerile pe piaţă
Piaţa de monopol este caracterizată prin prezenţa unui singur
producător (vânzător) al unui bun omogen şi printr-o puternică atomicitate a
cererii. Ca orice firmă, monopolul poate decide nivelul producţiei proprii.
Spre deosebire de concurenţa perfectă, monopolul poate controla şi nivelul
preţului. Însă, preţul şi volumul vânzărilor nu pot fi controlare simultan.
Aceasta deoarece firma în situaţie de monopol se confruntă cu întreaga
cerere pe piaţă, iar cererea este determinată de factorii specifici şi, în esenţă, pentru bunuri normale, este descrescătoare în raport cu preţul. Aceasta
înseamnă că, la valori diferite ale preţului, solicitările pe piaţă vor fi diferite.
Deci, monopolul poate controla preţul (şi producţia proprie), dar atunci nu
poate impune volumul vânzărilor (determinat de cerere). De asemenea,
având în vedere funcţia inversă a cererii (determinarea preţului ca funcţie a
volumului tranzacţiilor), monopolul poate stabili cantitatea oferită pe piaţă, dar, în această situaţie, nu poate impune preţul la care se vor realiza
tranzacţiile.
De exemplu (figura 14.1), să presupunem că firma oferă pe piaţă
cantitatea q1. Această cantitate poate fi vândută la preţul p1 (punctul A de pe
curba cererii globale). Dacă doreşte să vândă o cantitate mai mare (q2), va
trebui să accepte un preţ mai mic: volumul q2 al producţiei poate fi
tranzacţionat pe piaţă doar la preţul p2 (punctul B). În această situaţie,
monopolul controlează volumul tranzacţiei, nu însă şi preţul pe piaţă. Să presupunem că, pornind de la situaţia iniţială A(q1, p1), firma
doreşte să crească preţul, de exemplu, la p3. Însă, la acest preţ, pe piaţă
cererea se reduce până la nivelul q3 (punctul C, pe curba cererii globale). În
această situaţie, monopolul impune preţul, nu însă şi volumul tranzacţiilor.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
110
Figura 14.1: Venitul monopolului
Există mai multe cauze care pot duce la apariţia monopolului:
a) Monopolul natural (sursa: tehnologia)
b) Controlul unei resurse rare sau a unui brevet de fabricaţie
c) Monopolul instituţional (sau public)
d) Comportamentele strategice ale firmelor.
În cazul monopolului, toată cererea de pe piaţă (obţinută prin
agregarea cererilor individuale) se adresează unei singure firme. Admitem
ipoteza că se respectă condiţia de atomicitate a cererii. Cererea globală a
pieţei este descrescătoare în funcţie de preţ. Rezultă că, spre deosebire de
concurenţa pură şi perfectă, unde cererea totală este descrescătoare în raport
cu preţul, însă fiecare firmă se confruntă cu cerere care este paralelă cu axa
cantităţilor (firma este în situaţia de a prelua preţul pieţei, fără să-l poată controla – price taker), în situaţia de monopol, firma se confruntă cu o cerere
descrescătoare faţă de preţ şi, în consecinţă, monopolul va ţine seama de
funcţia de cerere în maximizarea profitului.
În cazul monopolului, profitul va fi maxim atunci când venitul
suplimentar obţinut prin creşterea cu o unitate a producţiei şi a vânzărilor
(venitul marginal) este egal cu sporul de cost generat de realizarea acestei
unităţi suplimentare de produs (costul marginal). Echilibrul în cazul pieţei de
monopol se realizează la un nivel al producţiei inferior şi la un preţ superior
echilibrului concurenţial.
Puterea de piaţă exprimă forţa şi abilitatea firmei de a influenţa preţul
produsului pe care îl vinde. Pe piaţa de monopol, puterea firmei măsoară
preţ
cantitate
C
A
p2
p1
q2 q1 O
Funcţia de cerere p3
q3
B
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
111
capacitatea monopolului de a menţine preţul deasupra celui practicat pe piaţa
concurenţială:
ε−=
− 1
)q(p
)q(Cm)q(p
unde p(q) este preţul Cm(q) - costul marginal, iar ε este elasticitatea cererii
în raport cu preţul, pentru bunul produs de monopol. Expresia precedentă reprezintă indicele Lerner, indice care măsoară puterea pe piaţă a
monopolului.
Piaţa concurenţială pură şi monopolul reprezintă cele două extreme ale
structurii pieţei. În realitate, situaţia care se întâlneşte cel mai des pe piaţă este una intermediară: există mai multe firme care formează oferta, fără a se
ajunge la atomicitatea pieţei.
Pe piaţa de oligopol există concurenţă între firme, însă spre deosebire
de situaţia concurenţei pure şi perfecte, existenţa unui mic număr de
vânzători determină apariţia puterii pe piaţă a firmelor. În cazul oligopolului,
fiecare firmă este capabilă să identifice relativ exact concurenţii şi să ţină
seama de comportamentul lor atunci când ia propriile decizii privind
cantităţile produse sau preţul. În consecinţă, apare o anumită interdependenţă între deciziile firmelor. Această interdependenţă corespunde existenţei
comportamentelor strategice care ţin seama de reacţiile concurenţilor în
adoptarea deciziilor firmei.
O piaţă este în situaţia de oligopol atunci când există un număr mic de
producători, iar acţiunile unui producător au o influenţă semnificativă asupra
deciziei adoptate de firmele concurente. Interacţiunile între firmele instalate
pe piaţă se pot realiza prin intermediul cantităţilor (concurenţa în cantităţi) sau a preţurilor (concurenţa în preţuri). Firmele respective pot, de asemenea,
să încerce o cooperare pentru a se apropia de o situaţie de monopol.
Cauzele oligopolului sunt apropiate celor care determină apariţia
monopolului. Cauzele instituţionale sau cele indirecte sunt comune celor
două situaţii. În mod general, situaţiile de oligopol sunt susţinute de
barierele la intrare care descurajează intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi.
În general, există trei surse ale barierelor la intrare:
− Economiile de scară: ca şi în cazul monopolului, necesitatea
producerii unui anumit nivel minim pentru a atinge costurile unitare
cele mai mici poate fi o barieră de intrare.
− Diferenţa absolută a costurilor: faţă de firmele existente deja, firma
care intră pe piaţă poate avea costuri mai ridicate, oricare ar fi nivelul
său de producţie; acest tip de dezavantaj se explică prin faptul că, fiind
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
112
deja prezente pe piaţă, firmele vechi (instalate) au putut acumula o mai
bună cunoaştere a tehnologiei
− Diferenţierea produselor poate apărea atunci când consumatorii fac
diferenţă între variantele produsului realizate de firme diferite (efectul
de marcă). În această situaţie, firma nou venită poate fi forţată să practice un preţ mai mic, sau să angajeze cheltuieli de publicitate
pentru a putea atrage consumatorii.
Duopolul reprezintă un caz particular al situaţiei de monopol. Pe piaţa
de duopol, există doar două firme care produc un bun omogen (nu există diferenţiere de produs), iar cererea păstrează caracteristicile de atomicitate.
Deciziile fiecărei firme, privind volumul producţiei şi preţul, influenţează deciziile similare ale celeilalte firme.
Dacă pe o piaţă există două firme care produc un bun omogen, atunci
există patru variabile care trebuie urmărite: preţul pe care fiecare firmă îl
solicită şi cantităţile produse de fiecare firmă. Dacă una dintre firme
stabileşte preţul înaintea celeilalte, numim prima firmă lider de preţ, iar pe
cealaltă satelit în raport cu preţul. În mod similar, o firmă poate să stabilească prima cantităţile produse, caz în care este numită lider pentru
cantităţi, iar cealaltă firmă satelit pentru cantităţi.
Pe de altă parte, este posibil ca atunci când o firmă îşi formează
opţiunile să nu cunoască alegerile făcute de cealaltă firmă. Există în această situaţie două posibilităţi: firmele aleg simultan preţurile, sau simultan
cantităţile produse. Există, totodată, o altă formă posibilă de interacţiune. În
loc de a concura una împotriva celeilalte, într-o formă sau alta, firmele pot să
coopereze. În acest caz, cele două firme pot să stabilească împreună preţul şi cantităţile astfel încât sa maximizeze profitul total.
Monopsonul şi oligopsonul reprezintă structuri ale pieţei similare
monopolului respectiv, oligopolului, în situaţia în care distorsiunea apare din
atomicitatea cererii.
14.2. Reglementarea pieţelor
În mod general20
, reglementarea este definită ca fiind intervenţia
puterii publice pe o piaţă. În teoria economică a reglementării sunt cunoscute
patru şcoli importante:
− Economia publică tradiţională
20
Subcapitolul 14.2 preia, în rezumat, teoria prezentată în Bialès Ch., 1999, Marches et
règles, Faculté d'Économie, droit et gestion d'Orléans, IUFM d'Orléans
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
113
− Economia publică industrială
− Noua economie publică − Economia publică instituţională.
1) Economia publică tradiţională a reglementării. Potrivit acestei teorii,
reglementarea are ca scop atenuarea eşecului pieţei. Reglementarea
este realizată de un planificator ideal, care nu este preocupat decât de
eficacitatea acţiunilor sale şi este întotdeauna absolut independent faţă
de grupurile de presiune şi de puterile publice. Reglementarea propusă de economia publică tradiţională constă în a fixa – administrativ –
preţul la nivelul costului marginal (soluţia este denumită de rang I), cu
alocarea unei subvenţii pentru firmă în vederea compensării pierderilor. Aceasta deoarece, datorită randamentelor crescătoare,
costul marginal nu este doar continuu descrescător ci, de asemenea,
este de obicei inferior costului mediu: tarifarea care egalizează preţul
şi costul marginal conduce deci firma la înregistrarea unui deficit
sistematic, ceea ce are ca efect apariţia a două riscuri pentru
colectivitate:
– finanţarea subvenţiilor acordate monopolului se realizează prin
intermediul prelevărilor obligatorii, care pot genera ineficacitate
având efecte distorsionante;
– subvenţiile pot juca un rol pervers, fiind interpretate ca prime
pentru o gestiune mai puţin riguroasă.
2) Economia industrială a reglementării: Reglementarea propusă de
economia industrială în cazul monopolului natural mono-produs
presupune tarifarea administrată la nivelul costului mediu. Aceasta
respectă restricţia bugetară a monopolului, dar are ca efect o
diminuare a bunăstării sociale (soluţia este numită de rangul II, sau
soluţie de tipul cel mai mic rău). În cazul monopolului multi-produs,
teoria reglementării propune regula Ramsey-Boiteux: utilizatorii
trebuie să plătească un preţ a cărui ecart în raport de costul marginal să fie cu atât mai ridicat cu cât utilizatorii sunt mai mult captivi. Mai
exact, acest ecart trebuie să fie invers proporţional cu elasticitatea
cererii faţă de preţ. Soluţia de rangul II este dificil de aplicat pentru
monopolul multi-produs. Ar trebui să se determine pentru diferite
produse oferite, preţuri suficient de mari pentru a acoperi global
costurile fixe, minimizând pierderea de bunăstare (surplusul) a
consumatorilor. Pentru a respecta restricţia bugetară a producătorului,
aceste preţuri trebuie să fie superioare costului marginal, dar problema
este a diferenţierii, astfel încât pierderea de surplus să fie aceeaşi
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
114
pentru diferita categorii de consumatori. Regula Ramsey-Boiteux
constă în a determina utilizatorii să plătească un preţ a cărui ecart în
raport de costul marginal să fie cu atât mai ridicat cu cât utilizatorii
sunt mai mult captivi. Mai exact, acest ecart trebuie să fie invers
proporţional cu elasticitatea cererii faţă de preţ. În varianta Stigler a
economiei industriale a reglementării se consideră că planificatorul
este supus unor presiuni diverse, iar reglementarea este miza unui
anumit tip de negociere: pe de o parte sunt cei care oferă reglementarea, adică politicienii şi funcţionarii (care urmăresc scopuri
specifice: politicienii să fie realeşi, iar funcţionarii să-şi mărească puterea tehnocratică); pe de altă parte sunt cei care solicită reglementarea, firmele (care caută în esenţă protecţia prin diferite
forme de susţinere şi participare la viaţa publică). Stigler ridică la rang
de teorie teza sa privind capturarea de către firme a procesului de
reglementare. Concluzia este că trebuie evitată orice reglementare,
deoarece este o sursă de risipă.
3) Noua teorie economică a reglementării. Pentru această şcoală
(reprezentată în special de J.-J. Laffont şi J. Tirole), ca şi pentru teoria
publică tradiţională, reglementarea este necesară, dar, ca în cazul şcolii
industriale, reglementarea nu poate fi perfectă. Planificatorul (în
original, fr.: le réglementeur21
) prezintă, în special, două imperfecţiuni
legate de asimetria informaţională. Asimetria informaţională afectează calitatea reglementării în acelaşi timp în aval (riscul de selecţie
adversă) şi în amonte (riscul hazardului moral):
– În aval, planificatorul suferă de o asimetrie informaţională vis-
à-vis de obiectul reglementării. Cel care reglementează, are
nevoie pentru a fixa regulile care trebuie respectate şi pentru a
controla aplicarea acestora de informaţii pe care cei afectaţi de
reglementare pot avea interesul să le ascundă. La fel ca în toate
cazurile de acest tip, cel care are un deficit de informaţii – aici,
planificatorul – trebuie să promoveze măsuri incitative.
– În amonte, cel care stabileşte reglementările beneficiază de o
asimetrie informaţională faţă de autoritatea care îl tutelează.
Autoritatea respectivă este reprezentanta interesului general, în
timp ce planificatorul poate fi sensibil la interesele sale
particulare, de exemplu, în termeni de putere (politică, economică, administrativă). O modalitate de a evita
21
Bialès Ch., 1999, Marches et règles, Faculté d'Économie, droit et gestion d'Orléans,
IUFM d'Orléans
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
115
comportamentele oportuniste ale planificatorului este aceea de a
delimita net domeniul său de responsabilitate si de a fixa clar
relaţiile sale cu autoritatea tutelară.
Soluţia propusă de noua economie publică a reglementării vizează incitarea monopolului la auto-disciplinare.
4) Economia instituţională a reglementării este fundamentată pe studiile
lui R. Coase privind costurile tranzacţiei. Coase reproşează teoriei
microeconomice tradiţionale că raţionează ca şi când mecanismul
pieţei ar fi gratuit, în timp ce orice mecanism de coordonare
antrenează costuri, numite costuri de tranzacţie (costuri de căutare, de
colectare, de triere şi de prelucrare a informaţiei necesare, costuri de
negociere între parteneri, costuri de obţinere a preţului adecvat, costuri
de redactare a contractului, costuri de urmărire a contractului şi de
supraveghere a execuţiei acestuia, ...). Potrivit lui Coase, costurile de
tranzacţie nu sunt nule, şi acestea trebuie luate în considerare atunci
când se apreciază dacă reglementarea este benefică sau nu.
Reglementarea se justifică doar dacă sunt îndeplinite simultan două
condiţii: – costurile de tranzacţie generate de reglementare trebuie să fie
inferioare beneficiilor aşteptate în urma reglementării ;
– costurile de tranzacţie ale reglementării trebuie să fie inferioare
celor generate de alte soluţii care pot fi avute în vedere: Coase
propune deci un demers empiric de comparare a diferitelor
soluţii posibile şi de evaluare a costurilor de tranzacţie asociate.
Obţinerea unei soluţii optimale nu necesită neapărat o reglementare.
Mai multe căi naturale – private pot fi avute în vedere:
(a) Favorizarea competiţiei prin
− reducerea barierelor, pentru a face piaţă disputabilă (competiţie ex
post). Teoria pieţelor contestabile consideră că monopolul natural este
forţat să se comporte în mod optimal dacă este supus ameninţării credibile a unor intrări potenţiale, care ar putea veni să-i conteste, să-i dispute piaţa. Această teoremă, numită a mâinii invizibile slabe
presupune totuşi că sunt îndeplinite patru condiţii:
– libertatea de intrare;
– libertatea de ieşire, mai exact, absenţa costurilor irecuperabile;
– sensibilitatea cererii în raport cu preţul mai mare decât viteza de
reacţie a monopolului faţă de intrarea unui concurent;
– nu există subvenţii încrucişate în ceea ce priveşte tarifele
practicate.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
116
Cea de-a doua condiţie face ca această teorie să fie considerată
puţin aplicabilă în domeniul industriilor în reţea, deoarece în aceste
industrii costurile fixe sunt net ireversibile. Sistemul contractelor pe
termen lung cu opţiune permite evitarea obstacolelor legate de
costurile de ieşire irecuperabile. În acest sistem, un concurent potenţial
poate încerca să convingă clienţii că el este în măsură să furnizeze
servicii la cel mai bun preţ şi să obţină de la clienţi angajamentul că se
vor aproviziona de la el pe o anumită perioadă, atunci când va fi
operaţional. Dacă numărul de contracte pare suficient, concurentul
potenţial se lansează în construcţia propriei reţele, sau negociază cu
monopolistul pentru a evita duplicarea instalaţiilor. Însă, adoptarea
acestui sistem presupune reunirea a două condiţii: prima, posibilă, fără îndoială, este intervenţia puterii publice pentru garantarea liberei
negocieri a contractelor şi respectarea efectivă a angajamentelor; cea
de-a doua, din contră nerealistă, este dimensiunea redusă a costurilor
de tranzacţie (costuri de căutare a clienţilor, de informare a lor şi de
negociere a contractelor).
− promovarea licitaţiilor (competiţia ex ante): colectivităţile locale
favorizează competiţia firmelor prin acordarea în concesiune, pe o
perioadă dată, a producţiei anumitor servicii, cum sunt colectarea
deşeurilor menajere sau distribuirea apei.
În practică, sunt cunoscute două căi de favorizare a competiţiei:
– Divizarea teritoriul în zone, iar fiecare zonă este acordată unui
monopolist, incitându-i pe diferiţii producători să se apropie de
performanţele celui mai bun dintre ei.
– Crearea artificială, chiar dacă se duplică anumite elemente de
infrastructură, a unui duopol ne-simetric impunând monopolului
dominant un concurent de talie mică, protejat dacă este necesar
de autoritatea de reglementare.
(b) Dezvoltarea concurenţei alternative (intermodale) prin intermediul
progresului tehnologic şi a multiplicării modalităţilor tehnice de
răspuns la nevoile utilizatorilor. Serviciile de transport ilustrează uşor
concurenţa intermodală: transport feroviar / transport rutier/avion etc.
Problemă rezolvată 1 Demonstraţi că, în cazul în care oferta pe o piaţă reacţionează cu
întârziere, ( )1tst
st pQQ −= , stabilitatea echilibrului este asigurată numai dacă,
în valoare absolută, panta dreptei cererii este mai mare decât înclinaţia
dreptei ofertei.
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
117
Rezolvare:
Fie funcţia de ofertă dată de ecuaţia ( ) 1t1tst bpapQ −− += şi funcţia de
cerere lineară ( ) ttdt dpcpQ −= . Din condiţia de echilibru inter-temporal
( ) ( )edte
st pQpQ = rezultă preţul de echilibru (pe):
db
acpe
+
−= . Din
( ) ( )tdt1t
st pQpQ =− rezultă
d
acp
d
bp 1tt
−+
−= − . Soluţia ecuaţiei omogene
ataşate 0pd
bp 1tt =+ − este
t
td
bkp
−= iar o soluţie particulară este dată de
preţul de echilibru db
acpe
+
−= . Din condiţia iniţială t = 0, rezultă k = p0 – pe,
deci ( ) e
t
e0t pd
bppp +
−−= . Stabilitatea echilibrului este asigurată dacă
|-b/d| < 1, unde b este înclinaţia (panta) dreptei ofertei, iar d este înclinaţia
dreptei cererii. Pentru bunuri normale, b > 0 şi d > 0, deci condiţia de
echilibru este 0 < b/d < 1, de unde rezultă -1 < -b/d < 0. Dacă panta dreptei
cererii (d) este mai mare decât înclinaţia dreptei ofertei (b), atunci pt
converge oscilatoriu spre pe.
Problema rezolvată 2
Presupunem că oferta pe piaţa unui produs depinde de preţul
înregistrat la momentul t-1, după relaţia ( )1tst pQ − = 20 + 4pt-1, iar funcţia de
cerere este lineară în raport cu preţul la momentul t: ( )tdt pQ = 900 – 7pt. La
momentul iniţial, p0 = 100€. Calculaţi preţul şi cantitatea de echilibru
Rezolvare Oscilaţiile în timp ale preţului, sunt calculate pe baza relaţiei
d
acp
d
bp 1tt
−+
−= − , adică
7
20900p
7
4p 1tt
−+
−= − .
Deoarece 8074
20900
db
acpe =
+
−=
+
−= . Soluţia generală
( ) e
t
e0t pd
bppp +
−−= devine 80
7
420p
t
t +
−=
Datele sunt prezentate în tabelul şi în graficele următoare.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
118
t pt t pt
0 100 13 79.98615
1 68.57143 14 80.00792
2 86.53061 15 79.99548
3 76.26822 16 80.00258
4 82.13244 17 79.99852
5 78.78146 18 80.00084
6 80.69631 19 79.99952
7 79.60211 20 80.00028
8 80.22737 21 79.99984
9 79.87008 22 80.00009
10 80.07424 23 79.99995
11 79.95758 24 80.00003
12 80.02424 25 79.99998
65
70
75
80
85
90
95
100
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
timp
pre
t
Oscilaţiile preţului în modelul cobweb
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
119
60
65
70
75
80
85
90
95
100
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
timp
pre
t
Oscilaţiile preţului în modelul cobweb, pentru |-b/d| = 0.40
60
65
70
75
80
85
90
95
100
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
timp
pre
t
Oscilaţiile preţului în modelul cobweb, pentru |-b/d| = 0.625
Problema rezolvată 3 Calculaţi preţul de echilibru dacă oferta pe piaţa unui produs este
( )1tst pQ − = 20 + 17pt-1, iar funcţia de cerere în raport cu preţul la momentul t
este: ( )tdt pQ = 900 – 16pt. Admitem că la momentul iniţial p0 = 100€.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
120
Rezolvare
Preţul de echilibru se calculează astfel: pt = 20(-17/16)t + 80 şi
oscilaţiile se amplifică.
t pt t pt t pt
0 100.00 8 112.48 16 132.76
1 58.75 9 45.49 17 23.94
2 102.58 10 116.67 18 139.56
3 56.01 11 41.04 19 16.72
4 105.49 12 121.40 20 147.24
5 52.92 13 36.01 21 8.56
6 108.77 14 126.73 22 155.90
7 49.43 15 30.34
0
20
40
60
80
100
120
140
160
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
timp
pret
Oscilaţiile preţului în modelul cobweb, pentru |-b/d| = 1.0625. Dacă |-b/d|
este supraunitar, oscilaţiile se amplifică
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
121
Teste de evaluare a cunoştinţelor Timp estimat: 60 minute
1. Într-o piaţă concurenţială, preţul de echilibru este determinat de:
a) preţul maxim pe care oricare consumator este dispus să-l plătească;
b) preţul minim pe care oricare producător este dispus să-l accepte;
c) intersecţia cererii cu oferta;
d) preţul stabilit de cel mai mare producător;
e) preţul stabilit de cea mai influentă asociaţie de protecţie a
consumatorilor.
2. Dacă cererea creşte mai încet decât oferta, preţul de echilibru:
a) creşte; b) scade;
c) nu se modifică, pentru că atât cererea cât şi oferta cresc;
d) creşte dacă scade costul mediu;
e) scade doar dacă scade costul mediu.
3. Când cererea creşte mai mult decât oferta, preţul de echilibru:
a) creşte; b) scade; c) nu se modifică;
d) devine un preţ maxim administrat;
e) devine un preţ minim administrat.
4. Pe o piaţă concurenţială, cererea şi oferta de bunuri se reduc simultan,
în aceeaşi proporţie. Atunci, faţă de situaţia de echilibru iniţial, noul preţ de
echilibru:
a) este mai mare; b) este mai mic; c) întâi scade, apoi creşte;
d) rămâne la acelaşi nivel; e) nu se poate preciza evoluţia preţului.
5. Pe o piaţă concurenţială, cererea şi oferta de bunuri se reduc simultan,
în aceeaşi proporţie. Atunci, faţă de situaţia de echilibru iniţial:
a) cantitatea de echilibru creşte şi preţul de echilibru creşte;
b) cantitatea de echilibru creşte şi preţul de echilibru scade;
c) cantitatea de echilibru creşte şi preţul de echilibru rămâne la acelaşi
nivel;
d) cantitatea de echilibru se reduce şi preţul de echilibru rămâne la
acelaşi nivel;
e) cantitatea de echilibru se reduce şi preţul de echilibru creşte.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
122
6. În cazul bunurilor normale, atunci când venitul creşte, cererea:
a) scade; b) creşte; c) rămâne constantă; d) este întotdeauna nulă; e) întâi scade, apoi creşte.
7. În cazul bunurilor normale, atunci când venitul scade, cererea:
a) scade; b) creşte; c) rămâne constantă; d) este întotdeauna nulă; e) întâi scade, apoi creşte.
8. Dacă preţul pieţei este mai redus decât cel de echilibru, atunci:
a) creşte cantitatea produsă; b) scade preţul;
c) cresc costurile de producţie;
d) se manifestă penurie pe acea piaţă; e) creşte numărul de angajaţi.
9. Care va fi efectul impunerii la un moment dat pe piaţă a unui preţ mai
mic decât preţul de echilibru?
a) apariţia, într-o primă fază a unui exces de cerere;
b) apariţia, într-o primă fază a unui exces de ofertă;
c) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de
micşorarea volumului vânzărilor;
d) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de
creşterea volumului vânzărilor;
e) apariţia unui excedent de ofertă, însoţit de creşterea volumului
vânzărilor;
10. Care va fi efectul impunerii la un moment dat pe piaţă a unui preţ mai
mare decât preţul de echilibru?
a) apariţia, într-o primă fază a unui exces de cerere;
b) apariţia, într-o primă fază a unui exces de ofertă; c) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de
micşorarea volumului vânzărilor;
d) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de
creşterea volumului vânzărilor;
e) apariţia unui excedent de ofertă, însoţit de creşterea volumului
vânzărilor;
11. Funcţiile cererii (D) şi a ofertei (Of) pentru un anumit bun sunt: D(p)
= 270 – 3p; Of(p) = 6p, unde p este preţul bunului respectiv. În acest caz,
preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
a) 20; 300; b) 20; 225; c) 25; 250; d) 30; 180; e) 30; 200.
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
123
12. Funcţiile cererii (D) şi a ofertei (Of) pentru un anumit bun sunt: D(p)
= 280 – 8p; Of(p) = 6p, unde p este preţul bunului respectiv. În acest caz,
preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
a) 20; 20; b) 120; 20; c) 20; 120; d) 30; 100; e) 100; 30.
13. Pe piaţa unui bun apare un exces de cerere. Dacă piaţa este
concurenţială, atunci:
a) preţul este sub nivelul de echilibru şi va înregistra o tendinţă de
creştere;
b) preţul este peste nivelul de echilibru şi va înregistra o tendinţă de
scădere;
c) preţul rămâne nemodificat;
d) elasticitatea cererii în raport cu preţul este negativă;
e) elasticitatea cererii în raport cu preţul este nulă.
14. Situaţia de monopol pe piaţa unui produs presupune:
a) oferta de mărfuri este reprezentată de un număr mic de producători;
b) oferta este concentrată la un singur producător;
c) există un număr mare de producători şi consumatori;
d) există atomicitatea cererii;
e) cererea este concentrată la un singur consumator.
15. O firmă monopolistă îşi maximizează profitul atunci când:
a) costul total mediu este egal cu venitul marginal;
b) costul variabil mediu este egal cu venitul marginal;
c) costul marginal este egal cu venitul marginal;
d) costul total mediu este minim;
e) venitul total este maxim.
16. Un monopolist are costul marginal dat de relaţia Cm = 3q, unde q este
producţia. Monopolistul se confruntă cu o cerere dată de relaţia p = 20 – q,
unde p este preţul. În scopul maximizării profitului, producţia trebuie să fie:
a) 3; b) 4; c) 5; d) 10; e) 20.
17. Oligopolul presupune:
a) un număr mare de vânzători şi puţini cumpărători;
b) un număr mare de cumpărători şi un singur vânzător;
c) un număr mare de vânzători şi cumpărători;
d) un număr mare de cumpărători şi câţiva vânzători mari;
e) un vânzător şi un cumpărător.
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
124
18. Duopolul presupune:
a) un număr mare de vânzători şi puţini cumpărători;
b) doi vânzători şi un număr mare de cumpărători;
c) un număr mare de vânzători şi de cumpărători;
d) un număr mare de vânzători şi doi cumpărători;
e) un vânzător şi un cumpărător.
19. Piaţa cu concurenţă de tip monopson apare atunci când:
a) oferta de mărfuri este reprezentată de un număr mic de producători;
b) oferta este concentrată la un singur producător;
c) există un număr mare de producători şi consumatori;
d) există atomicitatea cererii;
e) cererea este concentrată la un singur consumator.
20. Oligopsonul presupune:
a) un număr mare de vânzători şi puţini cumpărători;
b) un număr mare de vânzători şi un singur cumpărător;
c) un număr mare de vânzători şi de cumpărători;
d) un număr mare de cumpărători şi câţiva vânzători mari;
e) un vânzător şi un cumpărător.
Observaţie: Răspunsurile la aceste teste se pot consulta la finalul modului 3.
Dacă funcţia de utilitate este strict convexă, atunci,
pentru bunurile normale, funcţiile de cerere
individuale sunt descrescătoare în raport cu preţul.
Pentru consumatori diferiţi, funcţiile de cerere sunt
diferite, însă toate respectă legea cererii: pentru bunuri
normale, orice funcţie a cererii individuale este
descrescătoare în raport cu preţul.
Dacă toate funcţiile individuale de cerere sunt descrescătoare în raport
cu preţul, atunci şi funcţia cererii globale este descrescătoare în raport
cu preţul. Dacă venitul mediu creşte, consumatorii tind să-şi sporească
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
125
volumul cumpărăturilor, chiar dacă preţul bunurilor achiziţionate
rămâne nemodificat.
Posibilitatea de substituire a bunurilor, disponibilitatea şi preţul
bunurilor care pot să satisfacă aceleaşi nevoi influenţează cererea pe
piaţa unui bun: dacă preţul bunului substituent creşte, consumul
bunului considerat creşte şi invers. Dacă două bunuri sunt folosite
împreună de un consumator (sunt complementare) atunci creşterea
preţului pentru unul dintre bunuri are ca efect scăderea cererii pentru
celălalt.
Cererea globală poate fi influenţată şi de factori de natură non-
economică: factori sociali sau culturali, factori demografici, factori
naturali etc.
Curba ofertei individuale pe termen scurt se suprapune peste curba
costului marginal în porţiunea situată deasupra punctului de minim al
costului variabil mediu: curba ofertei este crescătoare în raport cu
preţul. Rezultă că oferta globală, calculată prin însumarea ofertelor
individuale, este, de asemenea, crescătoare în raport cu preţul. Curba
ofertei se modifică atunci când apar schimbări în factorii de influenţă, alţii decât preţul. Aceşti factori sunt de natură tehnologică, ţin de
costurile de producţie (preţul factorilor de producţie), de preţul şi
disponibilitatea produselor substituibile sau complementare. De
asemenea, oferta este influenţată de politica economică promovată la
un moment dat, precum şi de anumiţi factori speciali.
Dacă, pentru bunuri normale, curba cererii globale este
descrescătoare în raport cu preţul, iar curba ofertei globale este
crescătoare în raport cu preţul, atunci cele două curbe nu sunt
paralele, deci se intersectează. În anumite condiţii, intersecţia are loc
în cadranul pozitiv al planului determinat de axa preţurilor şi axa
producţiei. Punctul de intersecţie, proiectat pe cele două axe, indică preţul de echilibru, respectiv cantitatea de echilibru care se
tranzacţionează pe piaţă.
Ajustarea echilibrului se poate realiza prin preţuri (Warlas), sau prin
cantităţi (Marshall).
Piaţa de monopol este caracterizată prin prezenţa unui singur
producător (vânzător) al unui bun omogen şi printr-o puternică atomicitate a cererii. Monopolul poate decide nivelul producţiei
proprii şi nivelul preţului. Însă, preţul şi volumul vânzărilor nu pot fi
controlare simultan. Echilibrul în cazul pieţei de monopol se
Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ
126
realizează la un nivel al producţiei inferior şi la un preţ superior
echilibrului concurenţial
Puterea de piaţă exprimă forţa şi abilitatea firmei de a influenţa preţul
produsului pe care îl vinde. Pe piaţa de monopol, puterea firmei
măsoară capacitatea monopolului de a menţine preţul deasupra celui
practicat pe piaţa concurenţială. Puterea de piaţă a monopolului se
măsoară cu ajutorul indicelui Lerner.
O piaţă este în situaţia de oligopol atunci când există un număr mic de
producători, iar acţiunile unui producător au o influenţă semnificativă asupra deciziei adoptate de firmele concurente. Interacţiunile între
firme se pot realiza prin intermediul cantităţilor (concurenţa în
cantităţi) sau a preţurilor (concurenţa în preţuri). Firmele respective
pot, de asemenea, să încerce o cooperare pentru a se apropia de o
situaţie de monopol (înţelegerile pe piaţă).
Concluzia este următoarea:
Pentru bunuri normale, funcţia cererii globale este descrescătoare, iar
funcţia ofertei globale este crescătoare în raport cu preţul. Piaţa reprezintă
un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre
cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi a cantităţii tranzacţionate dintr-un anumit produs. La preţul de echilibru, volumul
tranzacţiilor este maxim, toate solicitările din partea cumpărătorilor sunt
satisfăcute, iar producţia este în întregime contractată (nu există surplus sau
penurie de bunuri pe piaţă). Echilibrul în cazul pieţei de monopol se
realizează la un nivel al producţiei inferior şi la un preţ superior echilibrului
concurenţial.
Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei
127
Lucrări obligatorii
1. Jula N., Jula D., 2012, Microeconomie, Editura Mustang, Bucureşti,
pag. 204-210, 217-268, 286-337.
Lucrări complementare 1. Jula D., Jula N.-M., 2009, Teoria pieţelor concurenţiale, Editura
Mustang, Bucureşti, pag. 40-47, 77-233.
2. Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, pag. 251-315.
3. Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura Economică,
Bucureşti, pag. 81-90, 215-270.
Întrebare Răspuns Întrebare Răspuns
1 c 11 d
2 b 12 c
3 a 13 a
4 d 14 b
5 d 15 c
6 b 16 b
7 a 17 d
8 d 18 b
9 a 19 e
10 b 20 a