Post on 02-Feb-2017
transcript
I. CO�SIDERAŢII GE�ERALE PRIVI�D
PROCEDURA DE LEGIFERARE
PRI� ACCEPTARE TACITĂ
� STATELE MEMBRE ALE
U�IU�II EUROPE�E
Referindu-ne la acceptarea tacită în general,
aceasta poate fi definită ca acea manifestare de voinţă
exprimată prin tăcere care presupune, pentru a
produce efecte juridice, o corelare între pasivitatea
celui care trebuia să acţioneze şi expirarea unui
termen legal. Aşadar, o analiză a acceptării tacite va
depinde întotdeauna de existenţa unui fapt – tăcerea
– care, în funcţie de contextul legislativ, poate deveni
fapt juridic (cum ar fi în dreptul administrativ) sau
act juridic (cum se va vedea în continuare în dreptul
constituţional). Deşi aparent echivocă, tăcerea, ca
procedeu juridic întâlnit în anumite ramuri ale
dreptului public, a câştigat în faţa scepticismului
doctrinar în această materie, prin reglementarea ei în
dreptul pozitiv al multor state europene, în mod
recent fiind reconfirmată şi la nivelul Uniunii
Europene, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona la 1 decembrie 2009. Acesta transformă
procedura legislativă a codeciziei (în cadrul căreia
tăcerea are şi efecte juridice de acceptare, de adoptare
a actelor legislative unionale) în procedura legislativă
ordinară
1
.
Vorbind despre procedura de adoptare a actelor
normative, este interesant de observat faptul că multe
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 3
STUDII, OPINII, INFORMĂRI
Acceptarea tacită în sistemele constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene
drd. Maria Luiza MANEA
consilier
Consiliul Legislativ
are ca efect respingerea tacită a proiectului legislativ, deci
finalizarea procedurii de legiferare prin neadoptarea acestuia.
Producerea efectelor juridice ale tăcerii în cadrul codeciziei
este condiţionată de existenţa unor termene legale. Astfel, în
cadrul celei de a doua lecturi, pentru Parlamentul European este
prevăzut un termen înăuntrul căruia trebuie să se pronunţe asupra
poziţiei comune adoptate de Consiliu în primă lectură. Tăcerea
legiuitorului – în acest caz a Parlamentului European după
trecerea termenului de 3+1 luni echivalează cu adoptarea actului
comunitar în forma poziţiei comune a Consiliului. În acest stadiu
al procedurii codeciziei tăcerea îmbracă forma acceptării tacite.
Pe de altă parte, codecizia presupune şi o a treia lectură, în
care este prevăzută din nou tăcerea legiuitorului după trecerea
termenului de şase/opt săptămâni. Tăcerea are însă efectul contrar
celui expus anterior – şi anume de respingere a actului propus în
forma adoptată de comitetul de conciliere (reuneşte membrii
Consiliului sau reprezentanţii acestora şi un număr egal de
reprezentanţi ai Parlamentului European, precum şi comisarul
responsabil). Astfel, dacă acest comitet nu ajunge să se pronunţe
asupra unui proiect comun în termenul legal de 6/8 săptămâni,
sau dacă PE şi Consiliul nu adoptă actul conform cu poziţia
comună adoptată de comitet într-un nou termen de 6/8 săptămâni
– ulterior celui în care a deliberat Comitetul de conciliere – , actul
nu este adoptat şi procedura legislativă se încheie.
Se poate constata, aşadar, o alternare a semnificaţiei juridice
a tăcerii, iar utilizarea în cadrul aceleiaşi proceduri legislative a
celor două valori juridice contrare ale tăcerii generează unele
întrebări legate de o anumită inconsecvenţă a legiuitorului
european în ceea ce priveşte folosirea neunitară a acestui concept
juridic. Dacă în cadrul celei de-a doua lecturi prezenţa tăcerii în
cadrul procedurii codeciziei pare să aibă semnificaţia unei
modalităţi tehnice de legiferare, încurajată a fi folosită de
legiuitor prin conferirea unei valenţe pozitive – adoptarea tacită
– şi chiar prin prelungirea termenului de reflecţie cu o lună, în
cazul celei de-a treia lecturi, atât tăcerea Comitetului de
conciliere, cât şi tăcerea celor doi co-legiuitori dobândeşte
semnificaţia cotidiană de negaţie a tăcerii – neadoptarea actului,
deci caracterul unei „sancţiuni” adresate celor doi co-legislatori
pentru imposibilitatea găsirii unui compromis asupra formei
finale a unui proiect legislativ. Se poate considera că a treia
lectură este de dorit faţă de a doua lectură, deoarece în a treia
lectură pentru adoptarea actului comunitar este necesară
exprimarea expresă a voinţei ambilor legiuitori, acceptarea tacită
nemaifiind valabilă în acest stadiu.
1
În prezent, procedura codeciziei este reglementată la art. 294
din forma consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene. Iniţial, această procedură legislativă a fost introdusă
prin Tratatul de la Maastricht la art.189 b) din Tratatul instituind
Comunităţile Europene, care a devenit art.251 în forma
consolidată a acestuia prin Tratatul de la Amsterdam.
Astfel, în cadrul „procedurii legislative ordinare” la nivel
unional, legiuitorul european a utilizat tăcerea ca procedeu juridic
în două dintre cele trei etape ale acestei proceduri, conferindu-i
însă valori diferite: dacă în a doua lectură tăcerea este o formă de
adoptare legislativă – acceptarea tacită de către Parlamentul
European, în a treia lectură, tăcerea Comitetului de conciliere şi
apoi a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene
dintre constituţiile statelor europene, indiferent de
structura de stat – federale sau unitare cu parlamente
unicamerale sau bicamerale – prevăd tăcerea ca
procedeu juridic în diferite etape ale procesului
legislativ. Astfel, având ca terminologie specifică
sintagma „proiectul/propunerea legislativă...se consi -
deră adoptat(ă)/neadoptat”, tăcerea constituie sau nu
o formă de adoptare/respingere a actelor normative,
cel mai elocvent exemplu întâlnindu-se în procedura
codeciziei la nivelul Uniunii Europene, în cadrul căreia
tăcerea este utilizată cu ambele valori juridice.
„Învestirea” tăcerii cu efecte juridice de
acceptare sau de respingere revine legiuitorului, care,
într-un număr mare de cazuri, prevede acceptarea
tacită ca un procedeu legislativ intermediar, fără
urmări juridice notabile, printre atribuţiile legislative
ale celei de-a doua camere a Parlamentului. În etapa
decisivă, de adoptare finală, camera decizională
hotărăşte doar în mod expres, putând reieşi aşadar
faptul că legiferarea prin acceptare tacită este doar un
instrument tehnic, care să accelereze adoptarea
proiectului sau care să permită camerei de reflecţie
să îşi exprime opinia politică, deşi actul este oricum
adoptat de camera decizională (Belgia, Cehia sau
Germania ).
De asemenea, examinând procedurile
legislative specifice fiecărui stat analizat, se poate
constatata că tăcerea echivalează cu adoptare tacită
(modalitate de legiferare) doar în rare cazuri, cum
este cel al României
2
– stat unitar cu parlament
bicameral, sau în cazul codeciziei la nivelul Uniunii
Europene, însă în marea majoritate a cazurilor tăcerea
echivalează doar cu acceptarea tacită, cum este cazul
Austriei, Germaniei, Belgiei – state federale cu
parlamente bicamerale. Această distincţie, privitoare
la sistemele Parlamentelor statelor federale sau
unitare, o considerăm necesară deoarece se constată
că adevăratele sisteme bicamerale, proprii statelor
federale, atribuie camerei formate din reprezentanţii
colectivităţilor componente (care, de obicei, nu sunt
alese prin vot direct de către cetăţeni) – doar
competenţe consultative, inclusiv în domeniul legi -
ferării. În aceste cazuri, acceptarea tacită accentuează
odată în plus rolul redus al celei de-a doua camere în
cadrul parlamentelor federale. În schimb, în statele
unitare se observă un regim mixt – prima cameră este
aleasă în general prin vot universal direct, în timp ce
a doua cameră poate fi aleasă prin vot indirect
(Franţa) sau prin vot direct (România), astfel încât
competenţele şi regimul juridic ale celei de-a doua
camere diferă de la un caz la altul. Aceste sisteme au
totuşi în comun termenul de reflecţie în domeniul
adoptării legilor, care uneori, coroborat cu tăcerea,
constituie o formă de legiferare.
Totodată, se constată că tăcerea se întâlneşte
nu numai în etapa votării şi adoptării legilor –
România, Uniunea Europeană, Cehia, Belgia – dar şi
în etapele anterioare – de elaborare a unui act
normativ, în fundamentarea ipotezelor juridice
propuse (avizul Guvernului privind un proiect
legislativ cu impact asupra bugetului de stat – Spania,
Germania), sau în etapele ulterioare adoptării de către
organul legislativ (Finlanda – la promulgarea legii de
către Preşedinte).
Aşadar, referindu-ne la competenţele came -
relor parlamentare din sistemele bicamerale ale
statelor federale şi unitare, este evident că tăcerea, ca
formă de exprimare a voinţei legiuitorului, denotă, în
cele mai multe cazuri, competenţele limitate ale celei
de-a doua camere în raport cu camera decizională şi
este prevăzută cu precădere pentru a doua cameră
(camera federală/ camera aristocratică/ camera
democratică
3
).
� Astfel, acceptarea tacită analizată în cadrul
procesului legislativ reliefează competenţele reduse
ale celei de-a doua camere în această materie, care
pot fi doar consultative – în sensul că acceptarea
tacită este doar o posibilă exprimare a unei opinii,
fără consecinţe juridice importante – , cum este cazul
Sloveniei, a cărei a doua cameră parlamentară –
Consiliul Naţional – poate opune doar un vot
suspensiv între momentul adoptării legii de către
Ansamblul Naţional şi promulgarea de către
Preşedinte, în termen de 7 zile – sau în cazul Croaţiei
– Camera Comitatelor poate să dea un aviz asupra
unei legi votate de Camera Reprezentanţilor şi să
determine o a doua lectură dacă intervine în termen
de 15 zile, însă de asemenea, fără a putea schimba
cursul legislativ stabilit de camera decizională. Un
sistem similar se întâlneşte şi în Austria.
� O mare parte din sistemele bicamerale, în special
cele diferenţiate, prevăd competenţe decizionale în
legiferare pentru a doua cameră doar în mod limitat,
acordând camerei decizionale ultimul cuvânt. Este
cazul Senatului din Spania, Camerei Lorzilor din Marea
Britanie sau Senatului din Belgia. Se constată, însă, că
acceptarea tacită intervine – în cazul izolat al Poloniei –
şi pentru camera decizională – Seimul, care, dacă nu
Studii, opinii, informări
4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
2
Totodată, Constituţia României alternează valoarea tăcerii,
stabilind în mod expres: tăcerea este un procedeu de legiferare– prevăzut la art. 75, art.114 alin.(3) şi art.115, dar este şi un actadministrativ cu valoare negativă – art.52.
3
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţionalşi instituţii politice, Editura C.H.Beck, ediţia a 13-a, vol.2, 2009,
p.166
respinge cu majoritate absolută amendamentele
Senatului, acestea se consideră adoptate.
� Există însă şi parlamente bicamerale în cadrul
cărora competenţele legislative sunt împărţite în mod
egal între cele două camere, în cazul sistemelor
bicamerale nediferenţiate, – în Italia există o navetă
legislativă nelimitată în timp între cele două camere, –
în România, unde există un sistem bicameral quasi-
perfect, prima cameră – fie Senat, fie Camera Deputaţilor
– poate legifera prin acceptare tacită.
� În cazul parlamentelor unicamerale, se
constată că, în general, procedura parlamentară de
adoptare a actelor este organizată pe parcursul a trei
lecturi, însă nu am putut identifica – în această etapă
a traseului legislativ – tăcerea alături de prezenţa unor
termene procedurale, după a căror expirare să
intervină adoptarea sau acceptarea tacită. Însă, tăcerea
este prevăzută, cu valoarea ei obişnuită de negaţie, la
momentul promulgării legii de către preşedintele sau
monarhul statului. Astfel, în Danemarca, dacă regina
nu promulgă legea în termen de 30 de zile de la
momentul adoptării de către Folketing, legea se
consideră ca respinsă. O situaţie similară se întâlneşte
şi în cazul preşedintelui Finlandei. Aşadar, în cadrul
sistemelor unicamerale, deşi tăcerea nu este prevăzută
în etapa propriu-zisă de adoptare a actelor normative
de către organul legiuitor – astfel cum este cazul în
sistemele bicamerale – ea este prevăzută într-o altă
etapă a procedurii de elaborare a legilor, cea a
promulgării legii de către şeful statului.
Având în vedere cele expuse, legiferarea prin
acceptare tacită nu pare a fi o veritabilă modalitate de
adoptare a actelor normative decât în rare cazuri.
Există doar mai multe nuanţe ale tăcerii, în funcţie de
sistemele bicamerale specifice fiecărui stat – unitar sau
federal – , care prevăd competenţe şi funcţii diferite
pentru camerele parlamentelor, atât în domeniul
iniţiativei legislative, cât şi în cel al adoptării legilor.
II. ACCEPTAREA TACITĂ
Î� SISTEMELE CO�STITUŢIO�ALE
ALE STATELOR FEDERALE
CU PARLAME�TE BICAMERALE
DI� U�IU�EA EUROPEA�Ă
Belgia – art.78 din Constituţia Belgiei
4
În Belgia, parlamentul bicameral este format
din Camera Reprezentanţilor – camera decizională –
şi Senat – a doua cameră, iar sistemul este de tipul
bicameralismului diferenţiat
5
. Exercitarea puterii
legislative federale aparţine în comun Regelui,
Camerei Reprezentaţilor şi Senatului. În ceea ce
priveşte procedura legislativă, adoptarea legilor de
către Parlamentul Belgiei se poate realiza prin trei
tipuri de proceduri distincte: a) procedura mono -
camerală – (art.74) – Camera Reprezentanţilor decide
singură; b) procedura bicamerală obligatorie
6
–
(art.77) – Camera Reprezentanţilor şi Senatul decid
împreună, având competenţe legislative egale (cele
două camere trebuie să adopte exact aceeaşi versiune
a unui proiect de lege, în materiile în care sunt înve -
stite cu competenţe identice: revizuirea Constituţiei;
legi privind structura statului; legi care reglementează
relaţiile dintre statul federal, comunităţi şi regiuni;
legi cu privire la ratificarea tratatelor internaţionale;
organizarea sistemului judiciar, a Consiliului de Stat
şi a Curţii Constituţionale; c) procedura bicamerală
opţională
7
– art.78 din Constituţie. Din examinarea
art.78, se poate deduce că acceptarea tacită intervine
în două etape distincte. Prima etapă ar fi după
ce proiectul de lege a fost adoptat de Camera
Reprezentanţilor şi transmis Senatului spre dezbatere.
Dacă în termen de 15 zile, un număr de cel puţin 15
senatori nu cere examinarea proiectului, legea este
adoptată de Camera Reprezentanţilor
8
. A doua etapă
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 5
4
Articolul 78 al Constituţiei: „În alte materii decât cele vizate dearticolele 74 şi 77, proiectul de lege adoptat de CameraReprezentanţilor este transmis Senatului. La solicitarea a celpuţin 15 membri, Senatul examinează proiectul de lege. Aceastăsolicitare este formulată în 15 zile de la primirea proiectului.
Senatul poate, într-un termen ce nu poate depăşi 60 de zile: sădecidă că nu este cazul să amendeze proiectul de lege; să adopteproiectul după ce acesta a fost amendat.
Dacă Senatul nu a statuat în termenul stabilit sau dacă ela adus la cunoştinţa Camerei Reprezentanţilor decizia sa de anu amenda proiectul de lege, acesta este transmis Regelui decătre Camera Reprezentanţilor.
Dacă proiectul a fost amendat, Senatul îl transmite CamereiReprezentanţilor, care se pronunţă definitiv, fie prin adoptarea,fie prin respingerea, în totalitate sau parţial a amendamenteloradoptate de Senat”, în: Recueil des Constitutions européennes,
Bruylant, Bruxelles, 1994
5
În doctrina belgiană, a se vedea F. Delpérée, Les AutoritésFédérales; La Constitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre
d’Études Constitutionnelles et Administratives, Bruylant,
Bruxelles, 1993, care utilizează sintagma „bicaméralisme limité
et inégalitaire”
6 Compétence législative: procédure bicamérale, la fiche info
nr.11.05/2008, Chambre des répresentants de Belgique
7 Compétence législative: procédure bicamérale optionnelle, la
fiche info nr.11.06/2008, Chambre des répresentants de Belgique
8
În acest sens, a se vedea F. Delpérée: „...Le Sénat marqueraitimplicitement son adhédsion à la volonté exprimée par laChambre des représentans lorsque quinze de ses membres neprovoquent pas une brève dèlibération?” în: Les AutoritésFédérales; La Constitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre
d’Études Constitutionnelles et Administratives, Bruylant,
Bruxelles, 1993
intervine în situaţia în care senatorii au solicitat, în
termenul de 15 zile, examinarea legii şi presupune că
Senatul – Camera de reflecţie – poate propune
modificări la proiect, însă în cadrul unui termen de
60 de zile, după a cărui expirare proiectul se con si -
deră adoptat de Senat în forma Camerei Repre -
zentanţilor şi este transmis spre promulgare Regelui.
Aşadar, adoptarea/respingerea proiectului este, şi în
acest caz, de competenţa Camerei Reprezentaţilor, în
calitate de cameră decizională. Modalitatea de
legiferare prin acceptare tacită este atribuită camerei
de reflecţie şi nu are o valoare deosebită în procesul
decizional, deoarece proiectul de lege este deja
adoptat, consultarea Senatului fiind doar o for ma -
litate
9
.
În doctrina şi în practica parlamentară belgiană,
legile adoptate prin această procedură sunt numite “les
lois bicamérales virtuelles
10
” şi presupun o navetă
legislativă
11
între cele două camere. Spre deosebire de
legile bicamerale prevăzute la art.77 – în cazul cărora
cele două camere trebuie să se pronunţe obligatoriu,
deţinând puteri egale – în cazul legilor bicamerale
„virtuale” prevăzute la art.78, competenţele Senatului
sunt facultative şi, odată exercitate, nu au forţă juridică,
deoarece Camera Reprezentanţilor va avea ultimul
cuvânt la adoptarea legii.
Se poate constata că, spre deosebire de
România, unde acceptarea tacită intenţionează
(aparent) să accelereze procesul de luare a deciziilor,
în Belgia această procedură are mai mult conotaţii
politice, în sensul că a doua cameră – Senatul – se
confruntă cu un fapt împlinit – voinţa Camerei
Reprezentanţilor. Totodată, acceptarea tacită reflectă
competenţele legislative reduse ale celei de-a doua
camere în cadrul sistemului federal bicameral, având
în vedere faptul că unele legi pot fi adoptate, chiar în
temeiul art.78 din Constituţie, doar de către camera
decizională. Această situaţie, de necunoaştere a unei
legi adoptate de o cameră de către cealaltă cameră
este asemănătoare Camerei de reflecţie din procedura
de legiferare din România, care, ipotetic, poate
adopta tacit o lege fără a-i cunoaşte conţinutul.
Evident, comparaţia poate fi doar de natură tehnică,
deoarece din punct de vedere juridic, în discuţie sunt
două sisteme diferite – parlament bicameral al unui
stat federal şi parlament bicameral al unui stat unitar.
În primul caz a doua Cameră va fi întotdeauna
Senatul, pe când în al doilea caz, a doua Cameră
poate fi atât Senatul, dar şi Camera Deputaţilor.
Austria – art.42 din Constituţia Austriei
12
În Austria, Parlamentul este format din Consiliul
Naţional (�ationalrat) – camera deci zională –
Studii, opinii, informări
6 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
9
În acest sens, a se vedea F. Delpérée: „..De manière plusgénérale, comment ne pas souligner que l’intervention du Sénat,là où elle est prescrite ou autorisée, se situe toujours en ordresecondaire? Le Sénat est placé en position d’attente ou dedépendence vis-à-vis de l’assemblée qui incarne le mieux lareprésentation nationale“, în: Les Autorités Fédérales; LaConstitution Fédérale du 5 mai 1993, Centre d’Études
Constitutionnelles et Administratives, Bruylant, Bruxelles, 1993
10 Avis du profeseeur M. Verdussen sur le projet de loi specialeportant exécution temporaire et partielle de l’article 125 de laConstitution, Sénat de Belgique, session 1996-1997, document
législatif n° 1-501/4 A : ”La data de 10 octombrie 1995, secţiade legislaţie a Consiliului de Stat reunită în Adunarea Generalăa examinat problema proiectelor şi propunerilor denumite„mixte”, adică cele care conţin articole din care unele ţin dearticolul 77 al Constituţiei (legi bicamerale în sens strict) şialtele de articolul 78 (legi bicamerale virtuale). Reiese dinacest aviz că, în acest caz, soluţia cea mai adecvată constă înmenţinerea unui text unic, din care unele elemente vor urmaprocedura de la art. 77 al Constituţiei, în timp ce altele vorurma procedura de la art. 78, fiind convenit ca indicareaprocedurii de urmat în funcţie de obiectul articolelor textuluitrebuie făcută la articolul 1 al proiectului sau al propunerii(doc. Chambre, 1995-1996, no 329/1, p. 10). Această tehnică
are ca avantaj, faptul că “păstrează coerenţa legii, asigurăsecuritatea juridică şi respectă prevederile constituţionale”, S.
Depré et D. Renders, Le partage des compétences législativesentre les Assemblées fédérales, Annales de droit de Louvain,
1996, p. 342
11
L’Assemblée Parlementaire de la Francophonie, Recueil desprocédures et des pratiques parlementaires, chapitre VI – Laprocédure législative, section 5 – La navette
12
Articolul 42 al Constituţiei:
„ (1) Orice lege adoptată de către Consiliul �aţional trebuietransmisă fără întârziere de către preşedintele său, ConsiliuluiFederal. (2) O lege adoptată nu poate fi autentificată şi publicatădecât dacă Consiliul Federal nu a ridicat cu referire la ea oobiecţie justificată, cu excepţia unei dispoziţii contrare a uneilegi constituţionale (3) Această obiecție trebuie transmisă în scrisConsiliului �aţional de către preşedintele Consiliului Federal întermen de 8 săptămâni de la primirea legii de către ConsiliulFederal; ea trebuie notificată Cancelarului federal. (4) DacăConsiliul �aţional îşi reînnoieşte votul iniţial în prezenţa a celpuţin jumătate din membrii săi, această decizie trebuieautentificată şi publicată. Dacă Consiliul Federal decide să nuformuleze nicio obiecţie sau dacă nicio obiecţie motivată nu estefăcută în termenul stabilit la paragraful 3 de mai sus, legeaadoptată trebuie autentificată şi publicată.(5) Consiliul Federal nu este solicitat să intervină în cazurile încare legile adoptate de către Consiliul �aţional se referă laregulamentul intern al Consiliului �aţional, la dizolvareaConsiliului �aţional, o lege federală privind finanţele, un bugetprovizoriu în sensul paragrafului 5 al articolului 51 sau odispoziţie privind bunurile aparţinând Federaţiei, acordarea sauconversia unei garanţii a Federaţiei, angajarea sau conversiaunei datorii financiare a Federaţiei sau aprobarea plăţiiconturilor federale”, Recueil des Constitutions européennes,
Bruylant, Bruxelles, 1994
şi Consiliul Federal (Bundesrat) – a doua cameră,
iar sistemul este de tipul bica me ralismului
diferenţiat. Legiferarea este atribuţia principală a
Consiliului Naţional. Consiliul Federal reprezintă
interesele landurilor la nivelul federaţiei,
participând – într-o mică măsură – la procesul
legislativ federal
13
. Conform art.42 din Constituţia
Austriei, legile votate de Consiliul Naţional sunt
transmise Consiliului Federal, care poate formula
o obiecţie motivată împotriva legilor adoptate de
Consiliul Naţional. Obiecţia va fi transmisă în scris
Consiliului Naţional într-un termen de opt
săptămâni, care curge de la primirea legii votate.
Constituţia federală prevede în acest articol, la
alin.(4), că legea adoptată de Consiliul Naţional va
fi considerată adoptată definitiv şi publicată dacă
Consiliul Federal nu a formulat nici o obiecţie în
termenul de opt săptămâni, rezultând deci că
operează acceptarea tacită a legii de către Consiliul
Federal. În situaţia în care land-urile ridică o
obiecţie în termenul precizat, Consiliul Naţional,
deşi trebuie să repună în discuţie legea contestată,
poate respinge contestaţia Consiliului Federal
printr-o aşa-numită decizie de persistenţă
(Beharrun gsbeschluss). Atribuţiile de legiferare ale Consiliului Federal
în procedura federală sunt restrânse şi facultative.
Totuşi, în mod excepţional, Consiliul Federal se poate
opune adoptării unei legi, având drept de veto absolut
pentru proiectele de lege care ar avea ca efect
modificarea competenţelor landurilor.
În loc de concluzie, se observă încă o dată că
în cadrul procedurii legislative din sistemele federale
bicamerale diferenţiate, competenţele reduse ale celei
de-a doua camere reies şi din prezenţa acceptării
tacite ca modalitate (facultativă) de exprimare a
voinţei Consiliului Federal asupra unei legi federale
votate de camera decizională – Consiliul Naţional .
Germania – art.77 şi art.78 din Constituţia
Germaniei
14
În Germania, legiferarea în sistemul parla -
mentar bicameral este exercitată, la nivel federal, de
Bundestag (Parlamentul federal) şi de Bundesrat
(Consiliul Federal), considerat ca a doua cameră.
Competenţele de legiferare sunt repartizate
constituţional între federaţie şi land-uri, însă
Bundestag-ul deţine cele mai importante prerogative,
având ultimul cuvânt în adoptarea legilor federale.
Procedurile legislative de adoptare a legii federale
sunt prevăzute în Titlul VII din Constituţie, iar
modalitatea obişnuită de legiferare la nivel federal
este prevăzută la art.77-78. Aceasta presupune
dezbaterea unui proiect în trei lecturi în plenul
Bundestag-ului (Parlamentul) şi, odată adoptat de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 7
13
În acest sens, a se vedea A.Le Divellec: „...Austria cunoaşte unbicameralism inegalitar. Bundesrat-ul joacă un rol limitat, nunumai din cauza slabelor sale competenţe (veto suspensiv înmaterie legislativă)... dar şi datorită modului în care suntdesemnaţi membrii săi, care privilegiază reprezentarea partizanăîn raport cu cea a Landurilor... Este deci un Bundesrat departide, mai mult decât o adunare a Landurilor şi nu a jucat pânăacum un rol foarte marcant. În ceea ce priveşte �ationalrat-ul,acesta prezintă trăsăturile clasice ale unei Camere inferioare...”,în: Le parlementarisme en Autriche. Enseignements pour uneapproche renouvelée du régime parlementaire, Revue du droit
public nr.1/1998, L.G.D.J.
14
Articolul 77 al Constituţiei – Procedura legislativă:
„ (1) Legile federale sunt adoptate de Bundestag. După adoptarealor, preşedintele Bundestag-ului le transmite fără întârziereBundesrat-ului. (2) În următoarele trei săptămâni de la primireatextului de lege adoptat , Bundesrat-ul poate solicita convocareaunei comisii formate din membrii Bundestag-ului şi ai Bundesrat-ului în vederea discutării comune a textelor. Componenţa şiprocedura acestei comisii sunt stabilite printr-un regulamentintern adoptat de Bundestag şi care necesită aprobareaBundesrat-ului. Membrii Bundesrat-ului delegaţi în aceastăcomisie nu trebuie să aplice anumite instrucţiuni. Dacă aprobareaBundesrat-ului este solicitată pentru o lege, Bundestag-ul şiguvernul federal pot de asemenea solicita convocarea comisiei.Dacă comisia propune o modificare a textului de lege adoptat ,Bundestag – ul trebuie să se pronunţe din nou. (2a) Dacă o legenecesită aprobarea Bundesrat-ului şi dacă o solicitare, conformalineatului 2, prima frază nu a fost formulată sau dacă procedurade conciliere s-a încheiat fără o propunere de modificare atextului de lege adoptat , Bundesrat-ul trebuie să se pronunţeasupra aprobării într-un termen rezonabil (3) Dacă o lege nunecesită aprobarea Bundesrat-ului, acesta se poate opune într-untermen de două săptămâni unei legi adoptate de cătreBundestag, din momentul în care procedura prevăzută laalineatul 2 s-a încheiat. În cazul prevăzut la alineatul 2, ultimafrază, termenul începe să se ia în considerare de la primireatextului de lege adoptat din nou de către Bundestag şi, în toatecelelalte cazuri, de la primirea comunicării preşedintelui comisieiprevăzute la alineatul 2, conform căreia procedura în faţacomisiei este încheiată. (4) Dacă opunerea este votată cumajoritate de voturi a Bundesrat-ului, ea poate fi respinsă prindeliberarea majorităţii membrilor Bundestag-ului. DacăBundesrat-ul a votat opunerea cu o majoritate de două treimi celpuţin, din voturile sale, respingerea opunerii de către Bundestagtrebuie decisă cu o majoritate de două treimi şi cel puţin cumajoritatea membrilor Bundestag-ului.Articolul 78 – Adoptarea legii: „O lege adoptată de Bundestageste definitiv adoptată dacă Bundesrat-ul o aprobă, dacă nu facesolicitarea prevăzută la art. 77, al. 2, dacă nu se opune întermenul prevăzut la articolul 77, al. 3 sau dacă el retrageaceastă opunere sau dacă aceasta este respinsă prin vot alBundestag-ului”,în: Recueil des Constitutions européennes,
Bruylant, Bruxelles, 1994
15
Cooperarea nu a presupus o veritabilă recunoaştere a calităţii
de legiuitor a Parlamentului European, deoarece, dacă PE
respingea în a doua lectură poziţia comună a Consiliului, acesta
putea totuşi adopta textul legislativ, este adevărat, cu unanimite
de voturi, lucru care nu mai este valabil in cazul noii proceduri
de legiferare – codecizia.
acesta, se transmite Bundesrat-ului (Consiliului
Federal), care – în funcţie de competenţele sale
legislative stabilite constituţional – poate cere
convocarea unui comitet mixt care să discute în
comun unele propuneri asupra legii adoptate de
Bundestag. Dacă acest comitet nu ajunge la o
înţelegere, iar legea adoptată de Bundestag şi supusă
analizei Bundesrat-ului necesită consimţământul
expres al acestuia din urmă pentru a deveni lege,
acesta din urmă are datoria de a se pronunţa într-un
termen convenabil. Însă, în situaţia în care, pentru
adoptarea unei legi, nu este necesar consimţământul
şi votul expres al Bundesrat-ului, Constituţia federală
a prevăzut totuşi o metodă pentru ca landurile să îşi
poată exprima opinia, respectiv opoziţia împotriva
unei legi adoptate de Bundestag, depusă în termen de
două săptămâni de la comunicarea încheierii
procedurii legislative la Bundestag. În legătură cu
acest ultim aspect, art.78 conferă valoare juridică
inacţiunii Bundesrat-ului care nu trebuie să
legifereze, ci doar să se opună sau nu –, prin aceea
că, la expirarea perioadei amintite, tăcerea acestuia
echivalează cu adoptarea definitivă a legii în forma
Bundestag-ului. Aşadar, în situaţia dată, nu poate fi
vorba de legiferare prin adoptare tacită a celui care
tace, deoarece acceptarea tacită intervine asupra unei
legi deja adoptate de altcineva decât cel care tace, în
speţă tăcerea are semnificaţia unui acord al land-
urilor la o lege deja adoptată de Parlament. Acestea
pot doar să adopte o opoziţie la lege, care oricum
poate fi anulată de Parlament prin respingerea
acesteia în plen, însă cu majoritatea absolută a
membrilor săi. Acest procedeu, din punct de vedere al
atribuirii unor competenţe de legiferare Bundesrat-
ului, este asemănător cu vechea procedură de
legiferare la nivelul Uniunii Europene, numită
procedura de cooperare
15
.
Acceptarea tacită – legată intrinsec de cel care
tace – intervine totuşi în procesul legislativ în
domeniul legilor bugetare, în situaţia în care proiectul
votat de Parlament trebuie să aibă şi acordul
Guvernului federal. Tăcerea acestuia din urmă, după
expirarea termenului constituţional de 6 săptămâni
prevăzut la art.113, valorează consimţământ.
III. ACCEPTAREA TACITĂ
Î� SISTEMELE CO�STITUŢIO�ALE
ALE STATELOR U�ITARE
CU PARLAME�TE BICAMERALE
DI� U�IU�EA EUROPEA�Ă
Marea Britanie
În Marea Britanie, Parlamentul este format din
Camera Comunelor – camera decizională (democratică)
şi Camera Lorzilor – a doua cameră (aristocratică), iar
în ceea ce priveşte competenţele acestora, Legea din
1911 privind Parlamentul a consacrat superioritatea
Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor, prima
exercitând aproape singură puterea legislativă. În
această materie, Camera Lorzilor are competenţe
limitate. Un exemplu în acest sens este cel referitor la
proiectele de lege financiare (Money bills)
16
, în cazul
cărora Camera Lorzilor este cea de-a doua cameră
sesizată, nu poate aduce amendamente şi nici nu poate
respinge proiectele. Acestea sunt considerate ca fiind
adoptate de Parlament, în versiunea votată de Camera
Comunelor, în cel mult o lună de la transmiterea la
Camera Lorzilor. Tăcerea Camerei aristocratice timp de
o lună poate fi considerată un acord cu privire la o lege
financiară votată de Camera Comunelor. Se observă, de
asemenea, încă o dată, faptul că implicarea celei de-a
doua camere în procesul legislativ nu este de natură
decizională, ci doar consultativă.
Pe de altă parte, deşi Camera Comunelor este
principalul actor în procesul legislativ, Camera
Lorzilor, ca organ de deliberare, are posibilitatea de a
influenţa, prin avizele de tehnică legislativă, conţinutul
şi forma definitivă a proiectelor de lege publice. În ce
priveşte proiectele de legi private, Camera Lorzilor are
posibilitatea de a influenţa procesul legislativ. Astfel,
această Cameră poate bloca timp de un an procedura
de vot în Camera Comunelor, prin exercitarea unui
drept de veto absolut, care nu poate fi depăşit când este
exercitat în ultimul an al unei legislaturi
17
.
Studii, opinii, informări
8 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
16 Parliament Act din 1911 are prevederi în legătură cu puterile
Camerei Lorzilor în relaţie cu cele ale Camerei Comunelor,
precum şi în legătură cu limitarea duratei Parlamentului:
„Powers of House of Lords as to Money Bills” – „(1) Dacă unproiect de lege financiară (Money Bill) a fost adoptat de CameraComunelor şi trimis Camerei Lorzilor cu cel puţin o lună înaintede sfârşitul sesiunii şi nu este adoptat de Camera Lorzilor fărăamendamente în termen de o lună de la transmiterea luiCamerei şi dacă Camera Comunelor nu se opune, proiectul vafi prezentat Maiestăţii sale şi va deveni o Lege a Parlamentuluicu aprobare regală, chiar dacă Camera Lorzilor nu şi-a datconsimţământul asupra Proiectului”.17
A se vedea C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia
a 2-a, Editura C.H Beck, Bucureşti 2006, pag.106 şi urm.
Olanda – art.61 din Constituţia Olandei din
1972
18
Parlamentul bicameral olandez este format din
Camera Reprezentanţilor (Tweede Kamer) – camera
decizională şi Senat (Eerste Kamer) – a doua cameră.
În procesul legislativ, a doua cameră nu are atribuţii
decizionale, doar consultative, şi nu poate aduce
amendamente la legile votate de Camera Reprezen -
tanţilor, însă are la dispoziţie o modalitate numită
„novelle”
19
, prin intermediul căreia poate obliga
Guvernul să iniţieze o lege care să amendeze textul
asupra căruia Senatul are obiecţii, în conformitate cu
acestea.
Dacă în procedura legislativă obişnuită nu am
putut identifica acceptarea tacită, Constituţia Olandei
din 1972 prevedea, la art.61, că, în domeniul tratatelor
internaţionale, aprobarea putea fi expresă sau tacită.
Astfel, pentru ca un stat să devină parte la o convenţie
sau la un tratat internaţional, trebuie să acţioneze
legislativ pe plan intern, prin includerea acesteia/
acestuia în dreptul statului. Regula generală la nivelul
statelor este aprobarea expresă, prin lege, de către
Parlamentele naţionale, a tratatului internaţional, care
devine parte din dreptul intern. O excepţie de la această
regulă este Olanda, care reprezintă o situaţie unică şi
specială
20
– tratatul internaţional este considerat ca
aprobat tacit de către Parlament dacă, după trecerea unei
anumite perioade de timp începând de la depunerea
tratatului la autorităţile legiuitoare, acestea nu cer
aplicarea procedurii legislative obişnuite. Această
procedură este prevăzută în Constituţia Olandei, care în
articolele adiţionale menţine în vigoare prevederile
Constituţiei anterioare din anul 1972 cu privire la
acceptarea tacită a actelor internaţionale – fie ele de
aderare la un tratat, a unor acorduri multilaterale cu alte
state sau cu orice altă organizaţie internaţională – până
la adoptarea unei legi relevante în domeniu de către
Parlament. Aşadar, aprobarea actelor internaţionale de
către Parlamentul Olandei poate fi expresă sau tacită. În
acest ultim caz, procedura aprobării tacite, pentru a
produce efecte juridice, este condiţionată de trecerea
unui termen de 30 de zile, calculat de la data depunerii
tratatului, dar şi de conduita celor două Camere ale
Parlamentului, care nu au făcut o declaraţie prin care să
dorească ca tratatul să fie adoptat în mod expres.
Spania – art.90 din Constituţia Spaniei
21
Parlamentul spaniol este format din Congresul
Deputaţilor – camera decizională – şi Senat – a doua
cameră, iar în ceea ce priveşte competenţele legislative,
trăsătura caracteristică a procedurii legislative a
Parlamentului spaniol constă în faptul că toate
proiectele legislative se depun la Congresul Deputaţilor.
La Senat, se depun numai legile privind Fondul de
Compensare Inter-teritorială (în virtutea competenţei
constituţionale de reprezentare teritorială). Proiectele
adoptate de Congres sunt trimise Senatului, care poate
opune un veto sau poate aduce amendamente.
Exprimarea unui veto de către Senat echivalează cu
dezacordul acestei Camere faţă de proiectul respectiv.
Conform art.90 alin.2 din Constituţie, Senatul poate să
opună veto-ul său în termen de două luni de la primirea
proiectului de lege spre dezbatere. Veto-ul trebuie
adoptat cu majoritate absolută. Proiectul de lege nu
poate fi supus promulgării Regelui decât dacă
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 9
21
Articolul 90 al Constituţiei : “1. După ce un proiect de legeordinară sau organică este adoptat de Congresul Deputaţilor,preşedintele acestuia îl informează imediat pe preşedinteleSenatului care îl supune deliberării acestuia. 2. Senatul, întermen de două luni, de la primirea textului poate, printr-unmesaj motivat să opună veto-ul său sau să introducăamendamente. Veto-ul trebuie adoptat cu o majoritate absolută.Proiectul nu poate fi supus regelui pentru sancţionare decât dacăCongresul, în caz de veto, ratifică textul iniţial cu majoritateabsolută sau cu majoritate simplă, după ce au trecut două lunide la prezentarea veto-ului; sau dacă el se pronunţă asupraamendamentelor , acceptându-le sau respingându-le cumajoritate simplă 3. Termenul de două luni de care dispuneSenatul pentru a se opune prin veto sau de a amenda proiectulpoate fi redus la 20 de zile pentru proiectele considerate urgentede Guvern sau de Congresul Deputaţilor”, în: Recueil des
Constitutions européennes, Bruylant, Bruxelles, 1994
18
Articolul 61 al Constituţiei:
“Aprobarea va fi acordată în mod explicit sau implicit.Aprobarea explicită va fi dată printr-o Lege a Parlamentului/Actof Parliament. Aprobarea implicită este dată dacă în termen de30 de zile de la prezentarea acordului, în acest scop, ambelorcamere ale Parlamentului, nicio declaraţie nu a fost facută decătre sau în numele celor două Camere sau de către cel puţin ocincime din numărul constituţional de membri ai celor douăcamere, exprimându-şi dorinţa ca acest acord internaţional săfie supus aprobării explicite. Perioada menţionată la paragrafulprecedent se suspendă pe perioada de amânare a Parlamentului.19 „După ce un proiect de lege a fost adoptat de CameraReprezentanţilor este supus spre dezbatere Senatului. Senatulexaminează şi discută proiectul în linii mari şi îl poate doar adoptasau respinge. Senatul nu are dreptul de a face modificări proiectuluide lege propunând amendamente. O comisie specială a Senatuluianalizează proiectul. Dacă se doreşte, poate urma o dezbatereplenară. Eventual, senatorii votează proiectul. Senatul poate doaradopta sau respinge proiectul. Senatorii nu pot face modificăriproiectului, neavând drept de a face amendamente. Dacă Senatulare vreo observaţie, poate respinge proiectul, deşi acest lucru seîntâmplă destul de rar. Dacă Senatul ameninţă că va respinge unproiect de lege, Guvernul poate preveni aceasta prin iniţierea uneilegi – “novelle” – care să amendeze textul asupra căruia Senatul areobiecţii, în conformitate cu acestea” în: How a bill becomes law,
vezi: http://www.houseofrepresentatives.nl/how_parliament_works/
/senate_yes_or_no/index.jsp
20
C. Economides, The relationship between international anddomestic law, European Commission for Democracy through
Law, Strasbourg, 1993
Congresul Deputaţilor a adoptat textul iniţial, cu
majoritate absolută în caz de veto, sau cu majoritate
simplă, după ce au trecut două luni de la prezentarea
veto-ului. În cazul proiectelor de lege considerate
urgente de Guvern sau de Congresul Deputaţilor,
termenul de două luni de care dispune Senatul pentru a
opune veto-ul sau pentru a aduce amendamente
proiectului respectiv este redus la 20 de zile.
Totodată, în Constituţia Spaniei, acceptarea
tacită se regăseşte şi în etapa obţinerii avizelor necesare
promovării unui proiect de lege de către instituţiile
implicate, în special cu privire la acele proiecte de lege
care presupun creşterea sau reducerea veniturilor
bugetare. În acest sens, la art.134 din Constituţie şi în
Secţiunea 111 din Regulamentul Congresului
Deputaţilor, la pct.3, este prevăzut faptul că Guvernul
va emite autorizaţia către comitetul însărcinat cu
elaborarea proiectului în termen de 15 zile, după a cărui
expirare se va considera că tăcerea Guvernului
semnifică autorizare
22
. Aceeaşi regulă se aplică şi în
cazul propunerilor legislative iniţiate de către deputaţi,
la pct.3 al Secţiunii 126 prevăzându-se faptul că, dacă
într-un interval de 30 de zile, Guvernul nu s-a pronunţat
expres asupra propunerii, aceasta poate fi inclusă în
agenda legislativă care va fi dezbătută în plen.
Cehia – art.46 alin.(3) din Constituţia Cehiei
23
Parlamentul bicameral ceh este format din
Camera Deputaţilor – camera decizională şi Senat –
a doua cameră. Procedura legislativă obişnuită
presupune întotdeauna sesizarea Camerei Deputaţilor
cu un proiect de lege, care, pentru a fi adoptat sau
respins, poate parcurge până la trei lecturi. În situaţia
adoptării proiectului de către Camera Deputaţilor,
acesta este transmis Senatului
24
. Art.46 prevede că
Senatul trebuie să se pronunţe asupra proiectului în
termen de 30 de zile de la data primirii lui. Dacă acest
termen a trecut, iar Senatul nu s-a pronunţat asupra
proiectului, acesta este considerat adoptat. Aşadar,
asemănător cazului expus mai sus, procedura de
legiferare prin acceptare tacită este prevăzută pentru
a doua cameră, Senatul, însă valoarea juridică a
tăcerii vine pe un fond asupra căruia deja s-a hotărât
de către camera decizională – Camera Deputaţilor.
Totodată, constituantul ceh nu diferenţiază între
specializările funcţionale ale celor două Camere ale
Parlamentului (cum este cazul României) şi
inversează rolurile acestora, în sensul că prima
Cameră sesizată este în fapt şi Camera decizională –
Camera Deputaţilor. A doua Cameră, Senatul, care
poate legifera prin acceptare tacită, are un rol mai
puţin important în procesul de legiferare, fapt reliefat
şi de posibilitatea Camerei Deputaţilor de a adopta
încă o dată – doar cu majoritate simplă – un proiect
respins de Senat.
Franţa – art.47 alin.(3) din Constituţia
Republicii Franceze
25
Parlamentul francez bicameral este compus din
Adunarea Naţională – camera decizională şi Senat – a
doua cameră. Procedura legislativă presupune o
navetă între cele două Camere. Astfel, conform art. 45
din Constituţie, orice proiect de lege este examinat
succesiv în ambele Camere ale Parlamentului în
vederea adoptării unui text identic. Orice proiect de
lege este examinat succesiv în cele două adunări ale
Parlamentului în vederea adoptării unui text identic. În
situaţia în care, urmare a unui dezacord între cele două
adunări, o propunere legislativă nu a putut fi adoptată
după două lecturi în fiecare adunare, sau dacă
Studii, opinii, informări
10 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
22
http://www.congreso.es/portal/page/portal/Congreso/Congreso/
Informacion/Normas/standing_orders_0.pdf consultat la
28.05.2009
23
Articolul 46 al Constituţiei:
„(1) Senatul deliberează asupra proiectului sau asupra propuneriide lege şi statuează în 30 de zile de la transmiterea sa. (2) Senatulpoate decide fie să adopte proiectul sau propunerea de lege fie săo respingă, fie să o retrimită cu amendamente la CameraDeputaţilor, fie să nu delibereze asupra acestuia. (3) DacăSenatul nu se pronunţă în termenul prevăzut la primul alineatse consideră că el a votat proiectul sau propunerea de lege.”24
În acest sens, a se vedea M. Sousse: „ ...bicameralismul ceh secaracterizează prin mecanismul navetei, prevăzut de articolele 45-48 ale legii constituţionale din 16 decembrie 1992. Astfel, oricepropunere de lege aprobată de Camera Deputaţilor trebuietransmisă fără întârziere Senatului... Dacă acesta decide să nudelibereze asupra propunerii de lege, aceasta este consideratăadoptată... Această navetă simplificată merită să fie comparată cuprocedura de adoptare a legii în Franţa”, în: Le bicamérisme: bilanet perspectives, Revue du droit public nr.5/1997, L.G.D.J., p.1348
25 Articolul 47. “Parlamentul votează proiectele de lege privind finanţele publiceîn condiţiile prevăzute prin lege organică.
Dacă Adunarea �aţională nu s-a pronunţat, în primă lectură,în termen de patruzeci de zile de la depunerea proiectului,Guvernul sesizează Senatul, care trebuie să se pronunţe în termende cincisprezece zile. Procedura prevăzută la articolul 45 seaplică în mod corespunzător.
Dacă Parlamentul nu s-a pronunţat în termen de şaptezeci dezile, prevederile proiectului pot intra în vigoare printr-oordonanţă.
Dacă legea finanţelor publice, care stabileşte veniturile şicheltuielile aferente unui exerciţiu, nu a fost depusă în timp utilpentru a fi promulgată înainte de începerea exerciţiului respectiv,Guvernul cere de urgenţă Parlamentului autorizaţia de a percepeimpozitele şi deschide, prin decret, liniile de credit corespunzătoareserviciilor votate.
Termenele prevăzute de prezentul articol sunt suspendateatunci când Parlamentul nu este în sesiune”.
Guvernul a susţinut urgenţa acestuia, după o singură
lectură în fiecare dintre ele – Primul ministru are
posibilitatea să provoace întrunirea unei comisii mixte
paritare însărcinate să propună un text cu privire la
dispoziţiile rămase în discuţie. Textul elaborat de către
comisia mixtă poate fi supus spre aprobare de către
Guvern celor două adunări. Nici un amendament nu
poate fi admis fără acordul Guvernului. Dacă comisia
mixtă nu ajunge la adoptarea unui text comun sau
dacă acest text nu este adoptat în condiţiile
menţionate, Guvernul poate, după o nouă lectură în
Adunarea Naţională şi în Senat, să ceară Adunării
Naţionale să adopte o formă definitivă. În acest caz,
Adunarea Naţională se poate referi fie la textul
elaborat de comisia mixtă, fie la ultimul text votat de
ea, modificat după caz de unul sau mai multe dintre
amendamentele adoptate de către Senat.
Pe lângă procedura obişnuită de legiferare,
care presupune o navetă parlamentară între Adunarea
Naţională şi Senat până la votarea unui text comun,
Constituţia franceză prevede şi proceduri legislative
speciale în domeniul legilor constituţionale, legilor
organice şi legilor bugetare. În acest din urmă caz,
prezenţa unor termene constituţionale obligă legiu -
itorul a se pronunţa înăuntrul acestora, nerespectarea
lor fiind sancţionată constituţional prin decăderea din
dreptul de a mai adopta legea bugetară de către
Parlament şi acordarea acestei atribuţii Guvernului,
care o adoptă prin ordonanţă. Astfel, dacă Adunarea
Naţională nu s-a pronunţat în termen de 40 de zile,
pierde dreptul de a legifera în favoarea Senatului care
trebuie să se pronunţe în termen de 15 zile. Dacă au
trecut în total 70 de zile
26
de când Parlamentul a fost
sesizat cu proiectul bugetar asupra căruia nu s-a
pronunţat, acesta nu mai poate fi adoptat de
Parlament, astfel încât depăşirea termenelor
imperative prevăzute pentru Parlament învesteşte
Guvernul să îl adopte prin ordonanţă. Aşadar
inacţiunea şi tăcerea celor două Camere – raportate la
ele însele – nu au valoarea juridică pozitivă de
adoptare a legii, ci dimpotrivă, devine o sancţiune.
Însă, raportată la Guvern, tăcerea Parlamentului
înseamnă legiferare, dar nu prin lege, ci prin
ordonanţă guvernamentală.
Polonia – art.121 din Constituţia Poloniei
27
Parlamentul bicameral este alcătuit din
Camera Deputaţilor (Sejm) şi Senat, iar în ceea ce
priveşte procedura legislativă, competenţele celor
două Camere nu sunt identice, Camera Deputaţilor
având rolul predominant în procesul legislativ
28
.
Astfel, proiectele de lege votate de Camera
Deputaţilor sunt transmise Senatului, care, într-un
termen de 30 de zile (în caz de urgenţă termenul este
redus la 14 zile), poate adopta legea fără modificări,
poate propune amendamente sau o poate respinge
(art.121 şi următoarele din Constituţia Poloniei).
Dacă în termen de 30 de zile Senatul nu pronunţă o
hotărâre, textul se consideră adoptat.
Pe de altă parte, în Polonia se poate constata o
situaţie deosebită faţă de celelalte sisteme bicamerale
diferenţiate, în sensul că acceptarea tacită intervine
şi pentru a doua cameră, în situaţia în care rezoluţia
Senatului prin care se respinge un proiect, sau prin
care se amendează un proiect votat de Camera
Deputaţilor, este considerată ca şi adoptată de aceasta
din urmă dacă ea nu o respinge cu majoritate
absolută, în prezenţa a jumătate din membri. Aşadar,
dacă Sejmul nu respinge amendamentele Senatului,
acestea se consideră adoptate.
România – art.75 şi art.115 din Constituţia
României
Constituţia României, republicată, distinge la
art.75 – Sesizarea Camerelor, între prima Cameră
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 11
26
A se vedea J.Gicquel, „În cadrul acestui termen global şiţinând cont de termenele proprii fiecărei camere sunt prevăzutesancţiuni. Dacă Adunarea depăşeşte cele 40 de zile care-i suntacordate pentru examinarea în primă lectură, ea îşi pierdeprioritatea în favoarea Senatului şi reciproc. De altfel, dacăParlamentul nu a reuşit să voteze bugetul în 70 de zile, în alţitermeni, în caz de carenţă sau de neglijenţă şi nu de refuz politic,sancţiunea este mai drastică: dispoziţiile proiectului pot fi puseîn vigoare pe cale de ordonanţă”, în: Droit constitutionnel etinstitutions politiques, Montchrestien, 1995, p.753-754
27
Articolul 121: (1) Legea votată de Dietă este transmisă decătre Preşedintele Dietei, Senatului.
(2) În termen de 30 de zile, Senatul poate să adopte legea , săo amendeze sau să o respingă. Dacă în termen de 30 de zile dela transmitere, Senatul nu se pronunţă, legea este consideratăadoptată în versiunea adoptată de Dietă.
(3) Decizia Senatului, de a respinge o lege sau amendamentulpropus într-o hotărâre a Senatului sunt considerate ca adoptate,dacă Dieta nu le respinge cu majoritate absolută de voturi, celpuţin jumătate din numărul constituţional al deputaţilor fiindprezenţi „.28
A se vedea M. Sousse: „Analiza structurii celor două Camerelasă să reiasă un Senat inferior Dietei în ceea ce priveştenumărul membrilor săi. Aceasta din urmă este alcătuită din 460de deputaţi aleşi prin sufragiu universal, în timp ce numărulsenatorilor este stabilit de art. 3-100. Totuşi, unele reguli defuncţionare sunt identice pentru cele două Camere. Mai intâi,durata mandatului este de patru ani pentru cele două adunări,ceea ce nu conferă Senatului, ,stabilitatea necesară pentru o„Cameră de reflecţie”, în: Le bicamérisme: bilan et perspectives,Revue du droit public nr.5/1997, L.G.D.J, p.1344
sesizată şi Camera decizională. Acest articol
constituţional “dă expresie bicameralismului cvasi-
perfect specific Parlamentului României, introducând
doar o diferenţiere funcţională între cele două
Camere şi creând astfel o specializare a lor”
29
,
specializare prevăzută la alineatul (1), care enumeră
materiile constituţionale în care este competentă
Camera Deputaţilor ca prima Cameră sesizată. Pentru
Senat, ca primă Cameră sesizată, nu există o
enumerare expresă a domeniilor, textul utilizând
sintagma “celelalte proiecte de legi sau propuneri
legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă
Cameră sesizată, Senatului”. Acceptarea tacităintervine în alineatul (2) al art.75, ca o formă de
adoptare a textului legislativ de către prima Cameră
sesizată, urmare a inacţiunii legiuitorului în cadrul
termenului constituţional de 45/60 de zile: „(2) Prima
Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile.
Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită
termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor
termene se consideră că proiectele de legi sau
propunerile legislative au fost adoptate”
30
. Astfel,
prima Cameră sesizată are la dispoziţie două
modalităţi de adoptare a proiectelor de legi şi a
propunerilor legislative: una expresă – care are loc
înăuntrul termenelor legale, şi una tacită – care
intervine după depăşirea acestor termene. Se
constată, deci, că tăcerea sau inacţiunea nu
echivalează, în acest caz, cu respingerea unui proiect
normativ. Această din urmă soluţie legislativă trebuie
aşadar să fie doar expresă, în cadrul termenelor
constituţionale de 45/60 de zile.
În mod similar, art.115 alin.(5) prevede că
ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după
depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă
la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în
mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz,
de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile
de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra
ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în
procedură de urgenţă. Cu privire la modul de calcul
al termenelor precizate
31
, acestea încep să curgă de la
data prezentării propunerii legislative la Birourile
permanente ale celor două Camere (art.89 din
Regulamentul Senatului şi art.113 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor) şi se calculează pe zile calen da -
ristice. Este de relevat faptul că legiuitorul consti -
tuţional a prevăzut termene de adoptare doar pentru
prima cameră sesizată, Camera de reflecţie. Totuşi, la
nivelul Regulamentului Camerei Deputaţilor,
coroborând articolele care reglementează algoritmul
de desfăşurare a adoptării unui proiect, se constată că:
– comisia sesizată în fond trebuie să elaboreze
raportul într-un termen aprobat de Biroul permanent
– între 10-15 zile în cazul în care Camera Deputaţilor
este prima Cameră sesizată şi între 14-60 de zile în
cazul în care Camera Deputaţilor este Camera
decizională;
– după primirea raportului comisiei sesizate în
fond de către Biroul permanent, proiectele/propu -
nerile se înscriu pe ordinea de zi în termen de cel mult
5 zile în cazul în care Camera Deputaţilor este prima
Cameră sesizată şi în termen de cel mult 7 zile în
cazul în care Camera Deputaţilor este Camera
decizională.
Prin urmare, teoretic, Camera Deputaţilor în
calitate de Cameră decizională ar urma să se pronunţe
asupra proiectelor într-un interval de timp de
maximum 60+7 zile
32
.
În loc de concluzie, noua procedură de
legiferare, cu toate controversele pe care le-a generat
33
Studii, opinii, informări
12 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
29
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţionalşi instituţii politice, Editura C.H.Beck 2009, ediţia a 13-a, vol.2,
p.206
30
A se vedea şi practica Curţii Constituţionale, care utilizează
sintagma „procedura tacită” pentru adoptarea propunerilor
legislative în condiţiile art.75 alin.(2) din Constituţie (Decizia
Curţii Constituţionale nr.666/2007 referitoare la
constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii
nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.514 din 31 iulie 2007).
31
A.Varga, Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura
Hamangiu, 2007, p. 163 – „termenele prevăzute la art.75 alin.(2)sunt caracterizate ca termene de decădere, deoarece depăşirealor echivalează cu adoptarea proiectelor sau propunerilorlegislative”.32
În ceea ce priveşte intervalul de timp dintre adoptarea tacită de
către prima cameră sesizată şi adoptarea/respingerea de către
Camera decizională, se constată că acesta variază, însă pentru
proiectele de lege pentru aprobarea/respingerea ordonanţelor,
timpul este mai scurt (de exemplu, în 2005, proiectul de lege
pentru aprobarea O.U.G. nr.117/2004 privind ratificarea
Acordului între România şi Uniunea Europeană stabilind cadrul
general de participare României la operaţiunile Uniunii
Europene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles, la 22
noiembrie 2004 – a fost adoptat tacit de Camera Deputaţilor la 3
februarie 2005 şi a fost adoptat de Senat la 7 martie 2005, spre
deosebire de propunerea legislativă privind înfiinţarea Institutului
de Drept Public şi Ştiinţe Administrative al României, adoptată
tacit de Camera Deputaţilor la 23 aprilie 2007 şi adoptată de
Senat devenind Legea nr.246/2007 la data de 12 iulie 2007).
33
Atât în doctrină – a se vedea Elena Simina Tănăsescu,
Consideraţii teoretice privind procedura legislativă instituită
şi consacrând ca „regulă constituţională adagiul quitacet, cum locui potuit et debuit, consentire videtur(cel ce a tăcut, deşi a putut şi a trebuit să vorbească,
este considerat că a consimţit)”
34 – produce cel puţin
unul dintre efectele urmărite de legiuitorul constituant,
acela de accelerare a procedurii legislative, în practica
parlamentară constatându-se o creştere anuală a
numărului de proiecte adoptate tacit de prima Cameră
sesizată, fie Camera Deputaţilor, fie Senat
35
.
Într-o altă materie reglementată constituţional,
cea a raporturilor Parlamentului cu Guvernul, cu
referire la angajarea răspunderii Guvernului, art.114
alin.(3) din Constituţie, referindu-se la unul dintre
instrumentele pe care le poate prezenta Guvernul în
faţa Parlamentului, respectiv la un proiect de lege,
utilizează sintagma specifică procedurii de legiferare
prin adoptare tacită: „...proiectul de lege prezentat,
modificat sau completat...se consideră adoptat”, în
cazul în care a trecut termenul constituţional de 3 zile
şi Parlamentul nu a adoptat o moţiune de cenzură.
Slovenia – Art.91 din Constituţia Sloveniei
36
Parlamentul sloven este bicameral, fiind
format din Adunarea Naţională şi din Consiliul
Naţional, acesta din urmă fiind asimilat celei de-a
doua camere. Cu privire la competenţele legislative
ale acesteia, restrânse comparativ cu cele ale Adunării
Naţionale, Consiliul Naţional are totuşi la dispoziţie
un drept de veto – e adevărat doar suspensiv – şi
poate cere Adunării Naţionale, într-un termen de 7
zile care curge de la adoptarea de către aceasta a unei
legi şi înainte de promulgare, reexaminarea acesteia
3
.
Însă orice nouă decizie va fi luată de către Adunarea
Naţională asupra unei legi în urma opoziţiei
exprimate prin dreptul de veto exercitat de Consiliu,
aceasta va fi finală. Rolul celei de-a doua camere este
din nou unul consultativ în cadrul sistemelor
parlamentare bicamerale, fără efecte juridice
definitorii în cursul procedurii de legiferare.
IV. ACCEPTAREA TACITĂ
Î� SISTEMELE CO�STITUŢIO�ALE
ALE STATELOR U�ITARE
CU PARLAME�TE U�ICAMERALE
DI� U�IU�EA EUROPEA�Ă
Danemarca – art.22 din Constituţia
Danemarcei
38
Parlamentul unicameral din Danemarca este
alcătuit din 179 de deputaţi. Procedura legislativă
implică adoptarea proiectelor de lege în cadrul a trei
lecturi de către Parlament sau prin referendum.
Potrivit Constituţiei daneze, Regina are drept de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 13
prin revizuirea Constituţiei, studiu în cadrul lucrării „Perspectivejuridice privind instituţia parlamentului”, Ed. ALL Beck, 2005;
Ioan Vida, comentariul art.75 din volumul Constituţia României,Comentariu pe articole, coordonatori – Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; dar şi în
presă, în cazul actelor normative de interes public – în ziarul
„România Liberă” din 7 mai 2008 s-a scris despre Legea de
aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.24/2008
privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, care
a fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor ca primă Cameră
sesizată ca urmare a „absenteismului deputaţilor în momentulvotului”, în ultima zi a termenului constituţional de 30 de zile.
34
Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemuluibicameral instituit de Legea de revizuire a Constituţiei adoptatăde Camera Deputaţilor şi Senat, în: Revista de drept public
nr.4/2003, p.61
35
Aceasta reiese din situaţiile prezentate pe site-ul Camerei
Deputaţilor, cât şi din informaţiile Departamentului Legislativ al
Senatului, prin baza de date Legis (a se vedea anexa nr.1 şi anexa
nr.2). Astfel, dacă în primii doi ani de la introducerea noii proceduri
legislative au fost adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de
primă Cameră, în temeiul art.75 alin.(2), doar 6 propuneri
legislative – dintre care două iniţiate în anul 2003 şi ambele
respinse definitiv de Camera decizională, din anul 2005 se constată
„o ameliorare” cantitativă a proiectelor adoptate prin procedura
tacită de către Camera Deputaţilor – 32 de proiecte – dintre care 5
proiecte de lege şi 27 de propuneri legislative. În anul 2006, se
observă o scădere a numărului de proiecte – doar 15, pentru ca în
anii 2007 şi 2008 să fie înregistrate 73, respectiv 58 de proiecte de
acte normative adoptate tacit de Camera Deputaţilor.
36
Articolul 91 – Promulgarea legii
(1) Preşedintele Republicii promulgă legile cel mai târziu întermen de 8 zile de la adoptarea lor. (2) Consiliul �aţional, în
termen de 7 zile de la adoptarea legii şi înainte de promulgareaacesteia poate solicita Adunării �aţionale să se pronunţe din nouasupra acestei legi. În cursul noii deliberări, legea trebuieadoptată cu majoritatea sufragiilor tuturor deputaţilor, cuexcepţia cazului în care Constituţia, pentru adoptarea legiiexaminate prevede un număr mai mare de sufragii. �oua deciziea Adunării �aţionale este definitivă. 37 „Consiliul �aţional poate exercita dreptul de veto suspensiv,ceea ce înseamnă că impune ca Adunarea �aţională să decidădin nou asupra unei legi înainte de promulgarea acesteia.Consiliul �aţional poate exercita dreptul de veto suspensiv întermen de 7 zile de la adoptarea legii în cauză. Înainte capreşedintele Republicii Slovenia să promulge o lege, PreşedinteleAdunării �aţionale trimite textul de lege preşedinteluiConsiliului �aţional. Dacă Adunării �aţionale i se cere sădecidă din nou, o majoritate a tuturor deputaţilor este necesarăpentru ca legea să poată fi adoptată, cu excepţia cazului dinConstituţie când se stipulează că este necesar un număr de voturimai mare pentru ca legea în discuţie să poată fi adoptată. Oricealtă nouă decizie luată de Adunarea �aţională este finală„vezi :http://www.ds-rs.si/en/?q=about_NC/competences/veto
38
Articolul 22: “Un proiect de lege adoptat de Folketing va aveaforţă de lege, după ce a fost aprobat de Rege, în termen de 30de zile cel mai târziu după votul definitiv. Regele dispunepromulgarea legii şi supraveghează punerea în aplicare aacesteia.”
iniţiativă legislativă, iar în cazuri de urgenţă, când
Parlamentul nu poate fi convocat, Regina poate
decreta legi provizorii
39
(care nu pot fi contrare
Constituţiei)
40
, legi care trebuie obligatoriu prezentate
spre aprobare Parlamentului, după reluarea lucrărilor.
Parlamentul le poate aproba sau respinge.
Dacă în cursul adoptării de către organul
legiuitor a actelor normative nu a putut fi identificată
tăcerea ca modalitate de legiferare, cu oricare dintre
cele două efecte juridice ale sale, Constituţia
Danemarcei prevede, totuşi, la art.22, un termen de
30 de zile, care corelat cu tăcerea, produce efecte
juridice. Textul constituţional reglementează situaţia
în care proiectele de lege votate de Parlament trebuie
să fie promulgate de Regină cel mai târziu în termen
de 30 de zile de la votul final al Folketing-ului. În caz
contrar, proiectul de lege nu se consideră adoptat.
Aşadar, efectul juridic al tăcerii are caracter de
sancţiune – de respingere a legii de către monarh –
prin nepromulgarea proiectului legislativ adoptat de
Parlament
41
.
Finlanda – art.77 din Constituţia Finlandei
42
Parlamentul unicameral este compus din 200
de membri. Procedura legislativă implică adoptarea
proiectelor de lege în cadrul a trei lecturi de către
Parlament. După adoptarea de către Parlament, legea
este trimisă spre promulgare preşedintelui Republicii,
care are la dispoziţie un termen constituţional de trei
luni pentru a se pronunţa
43
. În cazul în care
preşedintele nu promulgă legea, aceasta este retrimisă
Parlamentului pentru o nouă examinare. Actul intră în
vigoare chiar şi fără confirmarea preşedintelui, dacă
Parlamentul adoptă din nou actul fără a aduce
modificări de fond. Dacă Parlamentul nu adoptă
legea din nou, aceasta se consideră căzută în
desuetudine. În cazul în care Preşedintele Republicii
nu a promulgat legea în termenul precizat, aceasta
trebuie reexaminată fără întârziere de către
Parlament. Odată ce raportul comisiei competente a
fost prezentat, actul se poate adopta sau respinge într-
o singură lectură în sesiune plenară.
Spre deosebire de cazul Danemarcei, în
prezentul caz, pentru a produce efecte juridice,
tăcerea preşedintelui trebuie corelată cu inacţiunea
Parlamentului, care nu mai adoptă încă o dată legea
asupra căreia preşedintele nu s-a pronunţat în cadrul
termenului de 3 luni.
Studii, opinii, informări
14 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
39
Articolul 23: „În cazuri de mare urgenţă şi în imposibilitateade a reuni Folketing-ul, Regele poate decreta legi provizorii carenu pot fi totuşi contrare Constituţiei şi care vor trebuiîntotdeauna prezentate Folketing-ului, imediat după reunireaacestuia pentru a fi aprobate sau respinse„.40
A se vedea şi J. Steenbeek: „Legile de urgenţă”, – Constituţia
Danemarcei (Grundlov) este foarte reticentă în legătură cu legile
de urgenţă (provizorii). Art. 23 din Constituţie conţine prevederi
care pot fi plasate în acest context: “Dacă în cazul unei urgenţe,Folketing-ul nu se poate întruni, regele poate adopta legiprovizorii, care nu pot intra în conflict cu Constituţia şi vor fi înorice caz supuse spre dezbatere Folketing-ului pentru aprobaresau respingere imediat ce acesta se întruneşte. În trecut, deaceastă procedură se abuza mai ales când se adoptau bugetul şilegile de impozitare”, “The Kingdom of Denmark”, în:
Constitutional Law of 15 EU Member States, Kluwer, Deventer,
2004, p.150.
41
„Regina confirmă o lege prin semnarea acesteia. Aceastaînseamnă că legea nu intră în vigoare până când nu esteaprobată. �iciun suveran nu a refuzat să semneze o lege din 1865.Legea Constituţională este interpretată azi în aşa fel încâtSuveranul nu are dreptul de a refuza să semneze. Guvernul poatede asemenea contrasemna o lege. Aceasta este contrasemnată deministrul competent pentru domeniul în cauză al legii. Un proiectde lege nu poate deveni lege dacă Guvernul refuză să aprobedintr-un motiv sau altul, sau dacă proiectul nu este aprobat îndecurs de 30 de zile. Actele trebuie publicate înainte ca acesteasă aibă efecte asupra cetăţenilor”, „My Constitutional Act with
explanations”, 5th edition, 1st impression, The Communications
Section, Danish Parliament, August 2009
42
Articolul 77 – „O lege adoptată de Parlament trebuieconfirmată de către Preşedintele Republicii. Preşedintele
Republicii trebuie să ia decizia în termen de trei luni de latransmiterea legii preşedintelui pentru confirmare. PreşedinteleRepublicii poate solicita Curţii Supreme sau Curţii adminis -trative supreme un aviz asupra legii.
O lege care nu a fost sancționată de preşedintele Republiciieste retrimisă spre examinare Parlamentului. Legea intră învigoare, chiar fără să fie sancționată, dacă Parlamentul o adoptădin nou fără schimbări de fond. Dacă legea nu este adoptată dinnou de Parlament, ea este considerată ca fiind căzută îndesuetudine.”Articolul 78 – „ O lege care nu a fost confirmată de preşedinteleRepublicii în termenul stabilit este supusă imediat, unei noiexaminări a Parlamentului. Odată ce comisia competentă a emisraportul său, legea trebuie adoptată, într-o singură lectură, înşedinţa plenară a Parlamentului, cu majoritate de voturi,adoptată fără schimbări de fond sau respinsă”. 43
A se vedea H.van den Brandhof: „După ce o lege a fostaprobată de Parlament, aceasta trebuie confirmată de cătrepreşedinte înainte de a produce efecte. Dacă el refuză săconfirme un proiect de lege, acesta poate fi imediat luat îndiscuţie. În acest caz, Parlamentul poate ori aproba proiectulnemodificat, ori îl poate respinge. Dacă proiectul este din nouaprobat, acesta nu mai are nevoie de confirmarea preşedintelui.Prin urmare, se consideră că preşedintele are un drept limitat(suspensiv) de veto de a împiedica acte pe care el le consideră afi nedemne pentru a fi adoptate. În perioada 1919-1978 doar 62de acte au fost adoptate fără confirmarea preşedintelui. Doar omică parte a acestor cazuri a fost generată de motive politice.Principala funcţie a dreptului de veto este că acesta creeazăposibilitatea de a obţine un aviz sau o opinie de la CurteaSupremă de Justiţie sau de la Curtea Supremă Administrativă.În practică, în rare cazuri, preşedinţii refuză confirmarea unuiproiect de lege“, „The Republic of Finland”, Constitutional Law
of 15 EU Member States, Kluwer, Deventer, 2004, p.201
CO�CLUZII
În final, vorbind de tăcere şi acceptare tacită în
cadrul procedurii legislative parlamentare, vom
sublinia faptul că în etapa finală a adoptării legilor,
respectiv votarea de către Parlament a propunerilor
legislative, se disting trei modalităţi de exprimare a
voinţei legislativului: votul exprimat, abţinerea de la
vot şi inacţiunea/tăcerea. Este de observat faptul că
acceptarea tacită – ca formă a tăcerii – reprezintă o
modalitate de exprimare a voinţei colective
(concretizată într-un act juridic unilateral – legea
stricto sensu) care derivă din inacţiunea şi tăcerea
individuală a membrilor care compun organismul
colectiv. Extrapolând, tăcerea, ca şi votul, poate
echivala cu voinţa de a participa la adoptarea unui text,
pe când abţinerea de la vot, care poate fi confundată
cu tăcerea, înseamnă refuzul de a participa la vot,
pentru a păstra o anumită atitudine de neutralitate.
Totodată, făcând distincţie între voinţa colectivă şi
voinţa individuală, prezenţa fizică a fiecărui membru
al Parlamentului la vot este o condiţie esenţială pentru
formarea cvorumului legal necesar adoptării legii de
către organul colectiv. Dimpotrivă, în cazul adoptării
tacite, tocmai lipsa cvorumului datorată inexistenţei
totale sau parţiale a membrilor duce la adoptarea legii
printr-o manifestare de voinţă colectivă şi subînţeleasă
(permisă de lege şi exprimată prin sintagma specifică
„proiectul/propunerea legislativă se consideră
adoptat(ă)”.
Pe de altă parte, legată intrinsec de cvorum şi
de atribuţiile pe care parlamentarii aleşi prin vot
direct de către popor (cum este cazul României) le au
în domeniul legislativ, acceptarea tacită nu pare să fie
un procedeu tocmai democratic şi nici reprezentativ,
din moment ce poate interveni o prezumţie de
necunoaştere a textului legislativ adoptat prin
acceptare tacită de către prima cameră sesizată, acest
fapt neimplicând (în prezent) nici o tragere la
răspundere a parlamentarilor – atât individual cât şi
priviţi ca voinţă colectivă. Considerăm că dacă se
doreşte celeritatea procesului legislativ prin
intermediul adoptării tacite, aceasta ar trebui
reglementată constituţional transparent şi detaliat,
astfel încât să nu poată induce prezumţia menţionată.
Totodată, din perspectiva funcţionalităţii procedurii
legislative, opinăm că ar fi de dorit un termen în
interiorul căruia să se pronunţe şi camera decizională,
deoarece, în acest caz, cu toate că tăcerea camerei
decizionale nu poate fi considerată acceptare,
amânarea în timp a exprimării voinţei legiuitorului
poate lăsa fără obiect proiectele legislative adoptate
de prima cameră sesizată, ca urmare a schimbărilor
sau dispariţiei realităţilor sociale pe care s-au
fundamentat. Un exemplu în sensul termenelor
procedurale de adoptare a actelor normative este cel
al Parlamentului şi al Consiliului Uniunii Europene,
instituţii care, dacă ar putea fi comparate cu cele două
camere ale unui parlament bicameral, ar avea
calitatea de camere decizionale în cadrul celei de-a
treia lecturi a procedurii de legiferare unionale. În
acest caz, tăcerea legiuitorului după trecerea
termenului de şase/opt săptămâni are ca efect
respingerea actului propus în forma adoptată de
comitetul de conciliere. Astfel, dacă acest comitet nu
ajunge să se pronunţe asupra unui proiect comun în
termenul legal de 6/8 săptămâni, sau dacă PE şi
Consiliul nu adoptă actul conform cu poziţia comună
adoptată de comitet într-un nou termen de 6/8
săptămâni – ulterior celui în care a deliberat
Comitetul de conciliere – , actul nu este adoptat şi
procedura legislativă se încheie.
În loc de concluzie, se constată că tăcerea în
general, în funcţie de contextul în care apare, poate
produce efecte juridice. Tăcerea sau lipsa de acţiune
trebuie să fie apreciată în raport cu o atitudine
prealabilă sau actuală a unui alt subiect. Cu alte
cuvinte, tăcerea nu reprezintă simplul fapt de a nu te
exprima, ci, mai degrabă, absenţa reacţiei faţă de un
comportament sau faţă de o luare de poziţie a
celeilalte părţi. Numai legea poate transforma o
simplă stare de inerţie sau un comportament neutru
într-o instituţie juridică cu regim aparte şi cu efecte
relevante din punct de vedere juridic. În domeniul
adoptării actelor normative, tăcerea sau inacţiunea
colectivă poate fi calificată acceptare/adoptare tacită
dacă este corelată cu existenţa unui fapt – timpul,
corelare care urmăreşte producerea de efecte juridice
în procesul legislativ, sub forma unor acte juridice
unilaterale, legile.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 15
I. PREZE�TARE GE�ERALĂ
Mandatul parlamentar, care defineşte o
„demnitate publică obţinută prin alegerea parla -
mentarului de către electorat, în vederea reprezentării
acestuia în realizarea competenţelor Parlamentului”
1
,
cunoaşte două forme, este vorba de mandatul
reprezentativ şi de mandatul imperativ, forme de
mandat care au evoluat din două teorii.
Prima teorie îşi are originea în concepţia cu
privire la suveranitatea naţională, în conformitate
cu care întreaga putere emană de la naţiune, iar
mandatul reprezentativ, fiind o împuternicire primită
de persoanele alese de la întreaga naţiune se exercită
în mod independent faţă de alegători. În cazul
suveranităţii naţionale, suveranitatea aparţine naţiunii
ca întreg şi nu aparţine fiecărui individ în parte.
Cea de-a doua teorie îşi are originea în
concepţia cu privire la suveranitatea populară, în
virtutea căreia alegătorii dintr-o circumscripţie
încredinţează un mandat unor persoane chemate să-i
reprezinte şi care se vor conforma voinţei alegă to -
rilor. Conform doctrinei suveranităţii populare,
fiecare individ deţine o cotă parte ideală de suvera -
nitate; pe baza propriei voinţe el îşi deleagă această
suveranitate parlamentarului ales.
Gradul de realizare a reprezentativităţii prin
mandatul parlamentar fiind naţional, putem observa că
acest grad de maximă generalitate nu priveşte numai
suma aritmetică a celor reprezentaţi. Gradul şi formele de
reprezentare prin mandatul parlamentar trebuie înţelese
şi din punct de vedere al amplitudinii funcţiilor
Parlamentului
2
. De aici decurge şi caracterul general al
mandatului parlamentar ca o vocaţie generală de a face.
În numele poporului, Parlamentul legiferează în orice
domenii ale vieţii sociale susceptibile de a fi reglementate
într-o manieră general-obligatorie, impersonală şi
primară. De asemenea, în aceeaşi calitate exercită un
control general asupra executivului. Singura oprelişte,
am putea spune, în calea exercitării mandatului
parlamentar, este principiul separaţiei celor trei puteri.
3
Mandatul reprezentativ poate fi definit ca o
concepţie a mandatului politic, conform căreia aleşii,
deţinând mandatul naţiunii, îl exercită liber, în
independenţă cu privire la alegători. Aceştia nu le pot
da instrucţiuni şi nu-i pot revoca. Reprezentantul este
liber în deciziile sale. Alegătorii nu îi trasează un
program; ei contează pe acesta, pentru a alege cele
mai bune soluţii, alesul nu are alte angajamente decât
de a acţiona cu conştiinciozitate, dacă opiniile sale se
schimbă, alegătorii săi nu-l pot revoca.
În mandatul imperativ, mandantul trasează
precis conduita de urmat mandatarului, alegătorii dau
instrucţiuni alesului şi îl revocă dacă sunt nemulţumiţi.
Se stabileşte astfel o legătură strânsă între ales şi
alegătorii din circumscripţie. Dacă alesul nu respectă
acest mandat el va putea fi revocat de către corpul
electoral. Mandatul imperativ este considerat a nu fi
compatibil cu parlamentele moderne.
Astfel, conform celor precizate, reiese deci că
„deosebirea dintre mandatul imperativ şi cel
reprezentativ este dată de concepţiile politice şi
constituţionale referitoare la suveranitate şi de
implicaţiile sale în funcţionarea puterilor de stat”
4
.
În Franţa, principiul suveranităţii naţionale a
fost formulat în art. 3 al Declaraţiei drepturilor omului
şi ale cetăţeanului de la 1789. Mandatul imperativ, a
fost interzis de Constituţia din 1791, Legea organică
asupra alegerii deputaţilor fiind şi mai categorică –
orice mandat imperativ este nul –, interzicerea având
rolul de a proteja libertatea si demnitatea alesului.
Astfel, mandatul imperativ al deputaţilor din Statele
Studii, opinii, informări
16 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
1
Mihai Constantinescu; Marius Amzulescu, Drept parlamentar,Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p.33
2
Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.51
3 Idem4
Constanţa Călinoiu; Victor Duculescu, Drept parlamentar,
ed. a II a, Bucureşti, Ed. Lumina Lex , 2009, p. 137
Mandatul parlamentar
Alina PALOMINO TUERO Svetlana BACIU
expert expert
Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ
Generale (Etats Généraux) a fost înlocuit cu mandatul
reprezentativ. Forma de mandat imperativ favorizată
de J.J. Rousseau (Le contrat social), a fost practicată
pentru desemnare la Etats Généraux, influenţa teoriei
acestuia fiind de altfel considerabilă.
Pe concepţia despre reprezentarea naţiunii se
bazează principiile noului drept constituţional francez
care contravine teoriei mandatului imperativ.
Mandatul în Franţa este un mandat reprezentativ, iar
alesul este titularul unui mandat de reprezentare a
naţiunii întregi, deci a poporului în integralitatea sa.
În conformitate cu art. 27 al Constituţiei franceze
„orice mandat imperativ este nul”, iar „deputaţii şisenatorii participă la exercitarea suveranităţiinaţionale, ei votează legea, controlează acţiuneaguvernului, beneficiind de un statut protector menitsă asigure independenţa şi libertatea de expresienecesare pentru exercitarea mandatului.”5
.
A. Mandatul reprezentativ
Principiul fundamental al doctrinei mandatului
reprezentativ este că aleşii nu-i reprezintă exclusiv pealegătorii lor, ci o entitate abstractă – naţiunea.
„Poporul care deţine puterea supremă, spunea
Montesquieu, trebuie să facă el însuşi tot ceea cepoate îndeplini bine; iar ceea ce nu poate îndeplinibine, trebuie să facă prin împuterniciţii săi, aceştianu sunt însă împuterniciţii săi, dacă nu-i desemneazăel însuşi, aşa că este un principiu fundamental alacestui guvernământ ca poporul să-şi desemnezeîmputerniciţii, adică dregătorii”.6
De exemplu, în Franţa a trebuit mai întâi, ca
ostilitatea de principiu faţă de ideea de reprezentare să fie
depăşită. Jean Jacques Rousseau (1712- 1778) se arătase
critic în ceea ce priveşte teoria reprezentării, despre care
considera că este o încercare de distrugere a suveranităţii
populare. Opera lui Sieyès (1748 –1836) a dezvoltat după
Revoluţie, teza conform căreia suveranitatea nu aparţine
poporului, cum susţinea Jean Jacques Rousseau, ci
Naţiunii. Parlamentarii, chiar dacă sunt desemnaţi de către
popor, reprezintă Naţiunea(...), iar reprezentanţii, organele
naţiunii „votează pentru întreaga naţiune” ei dispunând
de un mandat reprezentativ.
7
Conceptul de reprezentare constă într-un
transfer de putere sau de voinţă politică de către
depozitarul legitim al acesteia – poporul, în teoria
politică modernă – unui individ sau unui grup
desemnat de colectivitate prin proceduri repetate
periodic, la care au acces în condiţii de egalitate
juridică, cetăţenii care îndeplinesc anumite condiţii.
8
Astfel, poporul participând prin reprezentare la
treburile publice contribuie la dezvoltarea demo -
craţiei reprezentative.
Raporturile între popor şi reprezentanţii săi se
întemeiază pe o observaţie pragmatică: poporul nu se
poate guverna pe el însuşi şi, ca atare, este nevoit să
încredinţeze unor exponenţi ai săi sarcina de a
guverna în locul său, pentru a exprima voinţa
suverană a Naţiunii. Odată aleşi, reprezentanţii capătă
o independenţă formală, atât faţă de cei care i-au
propus candidaţi, cât şi faţă de cei care i-au ales, iar
mandatul lor nu este revocabil.
9
Suveranitatea naţională presupune existenţa
unui regim reprezentativ, respectiv un sistem politic
în cadrul căruia puterea legislativă este deţinută de
parlamente formate în urma alegerilor, ceea ce are
importante consecinţe asupra organizării parla men -
telor: puterile pe care le exercită nu pot fi delegate sau
partajate, suveranitatea fiind indivizibilă; naţiunea nu
poate delega exercitarea suveranităţii definitiv pentru
că suveranitatea este imprescriptibilă.
Principiul suveranităţii naţionale implică, în
egală măsură, interdicţia mandatului imperativ. Chiar
dacă membrii parlamentelor sunt aleşi în circum -
scripţii corespunzătoare unei părţi a teritoriului, ei
reprezintă, de drept, ansamblul naţiunii. Deci, parla -
mentarii nu îi reprezintă doar pe electorii care i-au
ales, ci naţiunea în întregul ei, fiind „reprezentanţi ai
poporului”. Interdicţia mandatului imperativ este
consecinţa logică a acestei concepţii, iar reprezen -
tanţii nu vor face altceva decât să traducă voinţa
exprimată de electori.
10
Cei aleşi exprimă puterea suverană a poporului
şi acţionează, în limitele Constituţiei, în numele său.
Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu
reprezintă un corp electoral dintr-o anumită
circumscripţie electorală, ci întregul popor. Însă,
cetăţenii circumscripţiei electorale în care au fost
aleşi trebuie să aibă sentimentul reprezentării de către
aceştia a intereselor lor de ordin general, iar
parlamentarii trebuie să ţină cont de interesele de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 17
5
vezi: Le statut du deputé, les fiches de synthèse de l’Assembléenationale; Le statut du sénateur: données juridiques, Les fiches
techniques, Sénat.
6
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.1, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964, p.19
7
vezi: La démocratie, La naissance des parlements, fiche 1 –
mandat impératif et mandat représentatif, Assemblée Nationale
8
Cristian Ionescu, Principiul reprezentării, Departamentul
pentru informare parlamentară, Camera Deputaţilor, 1997, p.3
9Idem, p.4010 Reglementări privind mobilitatea politică la nivelulparlamentelor naţionale, Direcţia de studii şi documentare
legislativă, Camera Deputaţilor, 2009, p.3
ansamblu, de opinia majoritară, de opinia publică, de
aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei, fără a se
supune orbeşte unei opinii sau alteia, tocmai în
virtutea independenţei de care se bucură.
11
B. Mandatul imperativ
Conceptul de „mandat imperativ” reiese din
teoria suveranităţii populare, în virtutea căreia alegătorii
dintr-o circumscripţie electorală încredin ţează ei înşişi
mandatul aleşilor lor, care trebuie să respecte directivele
primite de la alegători, în cazul nerespectării putând fi
revocaţi. Această idee a man datului imperativ a
dominat practicile parlamentare ale regimului trecut,
deputaţii putând fi astfel oricând revocaţi.
În conformitate cu teoria mandatului imperativ,
aşa cum exista ea în Franţa feudală, rolul deputatului
în Statele Generale (Etats Généraux) era acela de a
verifica dacă toţi deputaţii aveau puterile de
reprezentare în regulă, (vérification des pouvoirs).
Practica modernă a validării mandatului de deputat îşi
are originea în acea practică, deşi nu mai păstrează
aceeaşi funcţie juridică. În actele de convocare a
Statelor Generale regele formula întrebările pe care
intenţiona să le adreseze delegaţilor. Prevenit pe această
cale, electoratul indica delegaţilor felul în care aceştia
trebuiau să voteze şi dădeau delegaţilor instrucţiuni
precise care formau aşa numitele „cahiers”. Deputaţii
erau percepuţi ca mandatari ai electoratului care îi
alesese şi mandatul lor putea fi oricând retras
12
.
Edmund Burke concluziona într-un discurs
către alegătorii săi din Bristol, în 1774 : „Parlamentulnu este un congres al ambasadorilor reprezentândinterese diferite şi ostile. Parlamentul este,dimpotrivă, adunarea deliberativă a unei unicenaţiuni, având un singur şi acelaşi interes.”
13
Mandatul imperativ a fost cunoscut de regi -
murile totalitariste comuniste, bazele ideologice fiind
furnizate de teoria suveranităţii populare. Şi astăzi,
unele regimuri comuniste reţin principiul mandatului
imperativ – este cazul Coreei de Nord, a Vietnamului,
Chinei şi Cubei.
În România, art. 101 al Constituţiei de la 1952
prevedea de asemenea mandatul imperativ, când
rupându-se de tradiţia mandatului reprezentativ se
preciza: „fiecare este obligat să dea socoteală în faţaalegătorilor de activitatea sa, şi a organului ales dincare face parte”. În acest sistem, orice îndepărtare de
la principiile partidului de guvernământ (unic) devenea
o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză.
Transpunând în planul dreptului parlamentar
consecinţele mandatului imperativ în raport cu
cetăţenii (alegătorii) priviţi ca mandatari, acestea ar fi
următoarele:
a) alegătorii ar trebui să dicteze soluţii pe care
parlamentarii să le voteze, iar în cazul în care nu le-ar
da aceste directive, parlamentarii ar trebui să ţină cont
doar de interesele particulare numai ale celor ce i-au
ales;
b) în cazul neexecutării sau a executării
defectuoase a obligaţiilor mandatului, parlamentarii
ar trebui să poată fi revocaţi sau să le fie angajată
răspunderea patrimonială;
c) alegătorii, ca mandanţi, ar trebui să suporte
toate cheltuielile cu indemnizaţiile şi alte avantaje ale
parlamentarilor mandataţi;
d) în cazul în care mandatul imperativ ar fi în
favoarea partidului ce a susţinut candidatura parla -
mentarului, acesta ar putea avea aceleaşi drepturi,
amintite mai sus, asupra parlamentarului. În acest
sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât
răspunderea politică dar şi materială, excluderea din
partid şi revocarea parlamentarului.
14
II. DREPT COMPARAT
Democraţiile moderne care funcţionează
conform principiilor democraţiei reprezentative
consacră mandatul reprezentativ, un număr
important de ţări interzicând în mod explicit
mandatul imperativ.
a) Exemple din ConstituţiiEste binecunoscut faptul că aproape toate
constituţiile moderne consacră ideea caracterului
reprezentativ al mandatului parlamentar şi de foarte
multe ori se menţionează în mod expres nulitatea
mandatului imperativ.
Astfel, în Austria, Constituţia din 1920
precizează la art. 56 că „membrii Consiliului�aţional şi membrii Consiliului Federal nu suntrestricţionaţi în exerciţiul funcţiunii lor de niciunmandat imperativ”. Constituţia Belgiei din 1994
prevede la art.42 următoarele: „Membrii celor douăCamere reprezintă �aţiunea şi nu numai pe cei pe
Studii, opinii, informări
18 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
11
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentarromânesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.295
12
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit, p.138-139
13 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similairesadopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 28e
réunion (Venise, 14 mars 2009) et par la Commission de Venise
lors de sa 79e session plénière (Venise, 12-13 juin 2009), p.3
14
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.137
care i-au ales”. Bulgaria, în Constituţia din 1991
garantează la art.67 că „deputaţii îi reprezintă nunumai pe alegători ci întreaga naţiune. Orice mandatimperativ este nul”. De asemenea, „ei îşi exercităfuncţiile în baza Constituţiei, a legilor şi înconcordanţă cu convingerile şi conştiinţa lor”.
În Cehia, Constituţia din 1993, la art.26
prevede că „deputaţii şi senatorii îşi îndeplinescdatoria în concordanţă cu jurământul depus; în plus,ei nu sunt restricţionaţi de instrucţiunile nimănui.”Şi Constituţia Danemarcei din 1953 specifică în
art.56 că „membrii Parlamentului se conduc doardupă convingerile lor şi nicidecum prin directive dinpartea electoratului.”
Constituţia Elveţiei înscrie în art.161 urmă -
toarele: „(1) Membrii Adunării Federale votează fărăinstrucţiuni.”;(2) Ei fac publice legăturile pe care leau cu grupurile de interese.” Membrii Parlamentului
Estoniei, conform art. 62 al Constituţiei acesteia din
1992 „nu sunt restricţionaţi de niciun mandat, de
asemenea, „membrii Parla mentului nu suntresponsabili din punct de vedere juridic pentruvoturile ori declaraţiile făcute în Parlament”.
De asemenea, Constituţia Republicii Franceze
din 1958 precizează în art. 27 alin.1 că „orice mandatimperativ este nul.”
Constituţia Germaniei din 1949, specifică la
art.38 alin.1 că membrii Bundestag-ului „suntreprezentanţii întregului popor, nu sunt restricţionaţide ordine şi instrucţiuni şi nu se supun decâtconştiinţei lor.”
În Italia, Constituţia acesteia garantează prin
art.67 că „fiecare membru al Parlamentuluireprezintă �aţiunea şi îşi exercită funcţiile fărămandat imperativ”. Constituţia Olandei din 1983,
prin art.50 prevede că „Statele Generale (StatesGeneral) reprezintă întregul popor olandez.”
Constituţia Lituaniei, la art.59 prevede că „înexerciţiul funcţiunii lor, membrii Parlamentului voracţiona în concordanţă cu Constituţia, intereselestatului, cu conştiinţa lor şi nu pot fi restricţionaţi deniciun mandat imperativ.”
Şi în Slovacia, Constituţia acesteia prevede la
art.73 că „membrii Parlamentului sunt reprezentanţiicetăţenilor şi îşi vor exercita mandatul individual şiîn acord cu conştiinţa şi convingerile lor. �u vor firestricţionaţi de directive.”
De asemenea, Constituţia Spaniei din 1978
precizează în art.67 alin.2 că „membrii CortesurilorGenerale nu sunt restricţionaţi de niciun mandatimperativ”.
Deputaţii Poloniei, conform art. 104 alin.1 din
Constituţie, „reprezintă naţiunea şi nu suntrestricţionaţi în activitatea lor de instrucţiuni aleelectoratului”, iar art.152 alin.2 din Constituţia
Portugaliei precizează că „membrii Parlamentuluireprezintă întreaga ţară şi nu numai districtulelectoral care i-a ales”. În sfârşit, Constituţia
Ungariei din 1949 specifică la art.20 alin.2:
„membrii Parlamentului vor acţiona în interespublic”.
Unicul caz în care se poate face o corelare cu
mandatul imperativ există în Germania, însă este
vorba doar despre Bundesrat, ai cărui membri, carereprezintă guvernele Landurilor, pot fi revocaţi decătre acestea (art.51.1 din Legea Fundamentală), dar
se interzice, în mod expres, mandatul imperativ în
cazul Bundestagului, după cum reiese din art.38.1.
De asemenea, trebuie remarcat că în practica
internaţională există două instituţii oarecum înrudite
cu noţiunea de „mandat imperativ”, în modul la care
a fost înţeles acesta în unele ţări din Europa. Aceste
două instituţii sunt „recall” (instituţia revocării sau
rechemării unui funcţionar ales, a unui judecător sau
a unui membru al parlamentului), care se practică în
Statele Unite ale Americii şi „rezilierea mandatului”datorată schimbării afilierii politice.
b) RevocareaRevocarea este o instituţie specifică sistemului
american şi presupune o procedură prin care cetăţenii
au dreptul de a revoca sau înlocui un funcţionar
înainte de a-şi încheia mandatul.
15
Această procedură
este însă rar folosită datorită răspunderii ce revine
celor ce o iniţiază (în cazul eşecului, iniţiatorii plătesc
cheltuielile electorale), cât şi condiţiilor stricte de
declanşare (o petiţie cu cel puţin un sfert din corpul
electoral, depunerea unei cauţiuni, termen scurt
pentru strângerea şi depunerea semnă turilor).
16
Asemenea procedură se regăseşte şi în regiunea
British Columbia din Canada dar şi în Venezuela.În ceea ce priveşte Europa, Elveţia este
considerată ca fiind ţara de unde provine noţiunea de
„recall”. Această instituţie este necunoscută însă la
nivel federal, dar, în unele cantoane există posibilitatea
dizolvării Adunării cantonale de către alegători, prin
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 19
15 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similairesadopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 28e
réunion (Venise, 14 mars 2009) et par la Commission de Venise
lors de sa 79e session plénière (Venise, 12-13 juin 2009), p.4
16 Statutul parlamentarilor independenţi în state membre UE,studiu documentar, Camera Deputaţilor, Departamentul de studii
parlamentare şi drept comunitar, 2010, pag.8
instituţia denumită „Abberunfungrecht”. Oricum, în
practică, această instituţie este considerată demodată.
c) Migraţia politicăUna dintre problemele democraţiilor mo der ne,
din punctul de vedere al stabilităţii parlamentare şi al
fidelităţii faţă de voinţa alegătorilor, constă în faptul
că unii reprezentanţi abandonează partidul politic pe
lista căruia au fost aleşi. Acest fenomen a căpătat mai
multe denumiri, cunoscut fiind ca migraţie politică,
nomadism politic, „floor-crossing”, etc. şi se pare că
este din ce în ce mai mult considerat un fenomen
curent în ziua de azi.
Referitor la continentul european, în Italia, în
perioada 1996-2001, circa 10% dintre aleşii din
Camera Deputaţilor au schimbat partidul
17
, în Cehiaregăsindu-se un procent de 40% între anii 1992-1996,
iar în Rusia, 31% între anii 1993-1995. „Sin gu -laritatea acestei practici în Europa este că aceastăschimbare de afiliere nu a suscitat crearea demecanisme constituţionale sau juridice de control”.18
De asemenea, este foarte întâlnit în statele
francofone din Africa19
, în Mali, Senegal, Coasta deFildeş sau Burkina Faso, fiind privit ca un „fapt de
societate”, ca un „joc sezonier” sau ca o veritabilă
„contra-cultură”, care s-ar trage în primul rând din
disoluţia valorilor morale.
Constituţia Portugaliei prevede în art.160 că
un deputat îşi pierde mandatul dacă se înscrie într-un
alt partid decât cel pe care l-a reprezentat în alegeri.
Constituţia Ucrainei, promulgată în 1996, iniţial nu
conţinea prevederi împotriva fenomenului de floor–crossing. Conform unor surse, între anii 1998-2002 şi
2004-2006, aproape 60% dintre parlamentarii
Ucrainei şi-au schimbat partidul cel puţin o dată, între
cea de-a treia şi cea de-a patra legislatură.
20
Astfel, în 2001, o propunere de amendament
la Constituţie a adus în discuţie posibilitatea de a
pune capăt mandatului deputaţilor pe motivul lipsei
de legătură cu partidul politic care i-a desemnat care
a fost criticată de Comisia de la Veneţia. Comisia de la Veneţia a emis critici şi cu privire
la proiectul de constituţie al Ucrainei care reproducea
în art. 85 regula a ceea ce a fost denumit impropriu
„mandat imperativ” că: «dependenţa totală a unuideputat faţă de un partid politic sau o coaliţie
electorală nu este compatibilă cu rolul pe care undeputat trebuie să îl joace într-un sistem parlamentarliber. Iar reglementarea propusă ar putea avea caefect să dea „înaltelor instanţe de conducere alepartidului politic respectiv ”puterea de a contradecizia alegătorilor, fiind vorba de o evoluţienedemocratică».
III. ROM�IA
A. Scurt istoric
Înfiinţarea de către fiecare Principat a unei
Adunări Obşteşti a fost prevăzută prin Regulamentele
Organice din 1831, în Muntenia, şi din 1832, în
Moldova. Existau deputaţi de drept şi deputaţi aleşi
dintre boierii de prim rang .
A urmat Convenţia de la Paris din 1858 în care
se prevedea înfiinţarea unei Adunări Elective cu durata
mandatului membrilor săi, deputaţi, pe o perioadă de
şapte ani. Pentru ca să poată fi aleşi, aceştia trebuiau să
fie născuţi sau naturalizaţi „moldoveni sau români”, să
aibă 35 de ani şi un venit de 400 de galbeni.
Sistemul bicameral a apărut pe teritoriul
României în 1864, înfiinţându-se prin „Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris” o a doua
Adunare, Adunarea Ponderatoare, care avea ca rol
păzirea Constituţiei.
Constituţia de la 1866 arăta că „Toate puterilestatului emană de la naţiune, care nu le poateexercita decât numai prin delegaţiune”. Teoria
mandatului reprezentativ reieşea clar din dispoziţia
articolului 38 din aceeaşi Constituţie, potrivit căruia
„membrii amândurora Adunări reprezintă naţiunea,iar nu localitatea sau judeţul care l-a numit”.
21
Constituţia din 1923, consacră ideile din
Constituţia anterioară. Astfel, articolul 33 statuează
că „puterile statului emană de la o naţiune, care nule poate exercita decât prin delegaţiune”, iar articolul
42 că „membrii Adunărilor reprezintă naţiunea”.
22
Deşi nu a fost în vigoare decât doi ani,
Constituţia din 1938 consacra mandatul parlamentar
şi protecţia sa. Prin constituţiile din 1948, 1952 şi
1965 se trece însă de la teoria mandatului
reprezentativ la consacrarea mandatului imperativ.
Studii, opinii, informări
20 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
17 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similaires,op.
cit. p.6
18 Idem, p.6
19
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5315201,00.html
20 Rapport sur le mandat impératif et les pratiques similaires,op.
cit. p.14
21
Matei Dogan, Analiză statistică a democraţiei parlamentaredin România, Ed. Partidul Social Democrat, Bucureşti, 1946
22
Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Dezideratenaţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p.139
Constituţia din 1991 reprezintă revenirea la
sistemul democratic, tradiţional al României şi,
implicit, la teoria mandatului reprezentativ şi la
sistemul bicameral.
Dreptul constituţional românesc are mai ales
surse franceze. Astfel, după modelul originar al
Declaraţiei de la 1789 şi al Constituţiei franceze de la
1791, deputatul ales nu îşi reprezintă doar partea de
popor cuprinsă în circumscripţia sa electorală, ci
întreaga naţiune.
În fapt, toate democraţiile reprezentative
rezidă pe acest principiu al suveranităţii naţionale. În
România, Constituţia din 1991 şi apoi cea modificată
din 2003 nu vorbesc despre suveranitatea poporului,
ci despre suveranitate naţională, chiar dacă se admite
că ea aparţine poporului.
B.Trăsături juridice
Mandatul parlamentar are un conţinut de
mare generalitate şi exprimă relaţia parlamentarului
cu întreaga naţiune. Naţiunea, ca deţinătoare a
suveranităţii, are voinţa sa proprie, dar această voinţă
nu este exprimată direct, ci prin reprezentanţii săi.
Obligaţiile care rezultă din platforma politică şi
statutul partidului care i-a propulsat nu mai sunt, sub
aspect juridic, obligatorii pentru parlamentari. Relaţia
parlamentar-partid este garantată numai moral,
politic, dar nu şi juridic.
23
O consecinţă a teoriei reprezentativităţii este
independenţa mandatului de parlamentar. Aceasta
trebuie privită atât în raport de cei care au ales
parlamentarul, cât şi faţă de partidul pe listele căruia
a candidat acesta. Aşadar, parlamentarul este inde -
pendent în exercitarea mandatului său şi se supune
numai Constituţiei şi legilor ţării, partidul de care
aparţine neputându-i impune nimic din punct de
vedere juridic.
Irevocabilitatea mandatului parlamentar este
consacrată de art.72 alin.2 din Constituţia României:
„Calitatea de deputat sau senator încetează la dataîntrunirii Camerelor nou alese sau în caz de demisie,de pierdere a drepturilor electorale, de incompati -bilitate sau de deces”.
Mandatul parlamentar, fiind o problemă de
ordin constituţional, este protejat de dispoziţiile
legii fundamentale. Această protecţie constituţională
protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile
de ineligibilitate) precum şi parlamentarul în concret
(inviolabilitatea şi indemnizaţiile).
24
Durata mandatului parlamentarConstituţia României, în art.63 alin.(1),
stabileşte că cele două adunări ale Parlamentului,
„Camera Deputaţilor şi Senatul, sunt alese pentru unmandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în starede mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,până la încetarea acestora”. Aşadar, durata man da -
tului parlamentar este de 4 ani, iar durata mandatului
celor două Camere este egală.
Drepturile şi îndatoririle parlamentarilorLegea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor
şi al senatorilor25
stabileşte drepturile şi obligaţiile
parlamentarilor în îndeplinirea mandatului pe care ei
îl deţin din partea celor care i-au ales.
Drepturile, libertăţile şi obligaţiile deputatului
sau senatorului sunt politice şi patrimoniale, prin
exercitarea acestora realizându-se conţinutul politic
al mandatului, precum şi strategia măsurilor de
protecţie a mandatului şi a titularului acestuia.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se
stabilesc prin Regulamentul propriu, fiecare Cameră
putându-şi constitui comisii permanente, comisii de
anchetă sau alte comisii speciale sau chiar şi comisii
comune.
Aceeaşi Lege privind Statutul deputaţilor şi
al senatorilor prevede că „deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivitRegulamentului fiecărei Camere”. Aşadar, parla men -
tarii au un drept de asociere în cadrul unui grup
parlamentar. Aceeaşi lege precizează drepturile
politice ale deputaţilor şi senatorilor, dar şi obli -
gaţiile corelative ale acestora : dreptul la iniţiativă
legislativă, dreptul de a iniţia şi susţine moţiuni simple
sau de cenzură; dreptul de a iniţia şi susţine hotărâri
ale Camerei în orice problemă de competenţa
acesteia; dreptul de a face declaraţii politice, de a pune
întrebări, de a face interpelări şi alte asemenea
intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în sesiune
extraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale
acesteia; dreptul de a sesiza Curtea Constituţională;
dreptul de a cere suspendarea sau punerea sub acuzare
a Preşedintelui României; dreptul de a cere punerea
sub urmărire penală a membrilor Guvernului; dreptul
de a se informa, de a cere şi de a obţine date şi acte în
acest scop de la Guvern şi de la celelalte autorităţi ale
administraţiei publice; dreptul de acces în instituţiile
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 21
23
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentarromânesc, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 316
24
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.136
25
republicată în M.Of. nr.763 din 12 noiembrie 2008
administraţiei publice în interesul exercitării
mandatului; dreptul de control parlamentar sub toate
formele de exercitare a acestuia, în reglementarea
prevăzută de lege şi regulamentele parlamentare;
dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul la
vot. Totodată, prin Statut se dispune că pot fi
prevăzute şi alte drepturi principale, conexe sau
derivate prin lege organică sau în Regulamentele celor
două Camere.
Statutul deputaţilor şi al senatorilor cuprinde
şi prevederi legate de indemnizaţia lunară pe care o
primesc aceştia pe durata exercitării mandatului de
parlamentar, dispoziţii referitoare la dreptul la
cheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit,
dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru taxe de
poştă şi telecomunicaţii interne efectuate în
exercitarea mandatului, dreptul la vechimea în
muncă, dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la
paşaport diplomatic al deputaţilor şi senatorilor.
În ceea ce priveşte abaterile disciplinare,
Statutul deputaţilor şi al senatorilor aduce unele
precizări. Astfel, potrivit acestuia, constituie abateri
disciplinare parlamentare următoarele fapte săvârşite
de deputaţi sau de senatori şi dacă, potrivit legii, nu
constituie infracţiuni: încălcarea dispoziţiilor privind
îndatoririle deputaţilor şi ale senatorilor prevăzute de
Constituţie şi de lege; nerespectarea prevederilor
Regulamentului Camerei din care face parte şi
Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului; exercitarea abuzivă a
mandatului de senator sau de deputat; compor -
tamentul injurios sau calomniator la adresa unui
parlamentar ori a altui demnitar în şedinţele de plen,
de comisii sau de birou, ori în afara acestora, dar cu
privire la exercitarea mandatului de parlamentar.
C. Dispoziţii constituţionale – art.69
din Constituţia României
Constituţia României, în acest moment,
impune principiul mandatului reprezentativ, în forma
expusă de articolul 69 care la alin.(1) dispune că „înexercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt înserviciul poporului.” Alineatul (2) al aceluiaşi articol
dispune că „orice mandat imperativ este nul.”Parlamentarii sunt liberi să facă declaraţii, să
voteze sau să aibă diverse iniţiative politice fără a fi
constrânşi de apartenenţa politică sau de alegătorii
circumscripţiei din care provin.
Afirmaţia că deputaţii şi senatorii sunt în
serviciul poporului trebuie înţeleasă în sensul că din
momentul validării mandatului, cei aleşi reprezintă
nu numai pe alegătorii din circumscripţia electorală
în care au candidat, ci întregul popor
26
. Parlamentarul
fiind în serviciul poporului, independenţa de opinie
este prima sa îndatorire faţă de popor, el exprimă
puterea suverană a poporului şi acţionează în limitele
constituţionale, în numele său. Tot în numele
poporului, Parlamentul legiferează în orice domenii
ale vieţii sociale susceptibile de a fi reglementate
într-o manieră general-obligatorie, impersonală şi
primară.
Conţinutul art.69 alin.(1) din Constituţie este
o dezvoltare şi o aplicare particulară a art.61 alin.(1)
din Legea fundamentală potrivit căreia „Parlamentuleste organul reprezentativ suprem al poporuluiromân.” Astfel, este firesc ca parlamentarii să se afle
în slujba acestuia, având mandatul de a-i servi
interesele şi de a-i realiza aşteptările şi cerinţele
fundamentale. Situaţi pe această poziţie, membrii
Parlamentului ar trebui să identifice interesele şi
voinţa suverană a poporului şi să le transpună în
legi.
27
Întrucât voinţa generală se realizează la nivelul
Parlamentului, acesta, în ansamblul său are un
mandat ce rezultă din modul de exercitare şi realizare
a mandatului fiecărui parlamentar, aşa cum voinţa
naţională, ca expresie a suveranităţii, rezultă din
voinţa majoritară a poporului.
29
Aşadar, alineatul (1)
al art.69 exprimă, fără echivoc, opţiunea pentru
mandatul reprezentativ.
Potrivit art.69 alin.(2) din Constituţie, orice
mandat imperativ este nul. Astfel, se respinge orice
formă de mandat imperativ, ca fiind contrară
principiului suveranităţii şi principiului deliberării (o
dezbatere nu-i posibilă între cei care nu pot admite
decât soluţia prestabilită).
29
De aceea, raporturile
dintre alegători şi ales nu sunt un contract, ele sunt
lipsite de consecinţele juridice specifice unor ase me -
nea relaţii. Irevocabilitatea mandatului parlamentar
este o protecţie a independenţei parlamentarului în
exercitarea mandatului său. Această caracterizare nu
înseamnă că parlamentarul nu-şi poate lua anga ja -
mente, că odată ales nu le respectă, că deci, nu
respectă voinţa alegătorilor şi disciplina votului.
Irevocabilitatea priveşte răspunderea juridică.
Studii, opinii, informări
22 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
26
Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în : Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.51
27 Idem28
Muraru Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, ConstituţiaRomâniei: comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 664
29 Idem, p.666
Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridică
dacă nu-şi respectă asemenea angajamente sau
promisiuni.
30
Evident că în plan politic nerespectarea
promisiunilor şi angajamentelor poate avea
consecinţe, de exemplu excluderea alesului din
partidul politic. O altă consecinţă ar fi aceea a
„taxării” parlamentarului de către electorat, acesta
alegând să nu-l mai voteze la alegerile următoare.
Putem spune astfel că parlamentarul este controlat
electiv.
În România, contextul politic actual face ca
plecările parlamentarilor din partidele de opoziţie să
fie numeroase astfel că revin în discuţie tot mai
pregnant diverse propuneri de modificare a
Constituţiei. Se pune întrebarea dacă principiul
mandatului imperativ ar trebui sau nu să se
regăsească în textul Constituţiei ţării.
O problemă delicată poate apărea în ceea ce
priveşte protecţia parlamentarului faţă de propriul
partid. Partidul care îl propulsează pe ales în
Parlament are, de cele mai multe ori justificat,
anumite pretenţii legate de promovarea programului
său politic. Mandatul reprezentativ însă nu are niciun
efect asupra acestor pretenţii. Acel program politic
pe baza căruia parlamentarul a fost ales nu are
semnificaţia unui mandat imperativ ci priveşte
conţinutul politic al mandatului reprezentativ.
Realizarea platformei politice a partidului antrenează
răspunderea politică a parlamentarului faţă de
partidul ce îl reprezintă, care îl poate exclude sau îi
poate retrage sprijinul acordat, cât şi în faţa
electoratului, sub acest aspect alegerile constituind
un mijloc de verificare a modului în care
parlamentarii şi-au dus la îndeplinire mandatul.
31
Raţiunea nulităţii mandatului imperativ rezultă
şi din faptul că parlamentarii nu au dreptul să
reprezinte interese sectoriale, particulare, ci interese
fundamentale, cele mai generale ale poporului.
32
IV. CO�CLUZII
După cum atestă şi prezentarea comparată a
prevederilor constituţionale din alte ţări, în prezent
asistăm la o adevărată consacrare a mandatului
reprezentativ în democrațiile moderne.
Reprezentanţilor poporului nu li se poate impune
să urmeze indicaţii transmise de o altă entitate, fie că
aceasta ar fi partidul care i-a susţinut politic şi financiar
în campanie, fie alegătorii din circumscripţia electorală
în care au candidat, fie grupuri de interese particulare.
Naţiunea însăşi este o entitate abstractă, în cadrul căreia
se manifestă o diversitate de interese, unele chiar
conflictuale, contradicţii sociale sau de altă natură, care
ar putea fi extinse la nivel parlamentar dacă mandatul
deputaţilor şi senatorilor ar fi imperativ.
33
Referitor la România, mandatul reprezentativ
înlocuieşte spiritul local cu cel naţional, în con cor danţă
cu prevederile art.1 alin.(1) din Constituţie, potrivit
cărora România este un stat unitar şi indivizibil.
Realizarea binelui public prin promovarea interesului
general, acesta este sensul principal al mandatului
reprezentativ al parlamentarilor. Însă, cu toate acestea,
reglementarea actuală care este subordonată
imperativului asigurării independenţei celor aleşi în
Parlament nu are nimic comun cu ideea potrivit căreia
parlamentarii sunt scutiţi de orice fel de obligaţii.
34
Parlamentarii sunt cei dintâi obligaţi să res -
pecte Constituţia şi legile ţării, să participe la activi -
tatea parlamentară, respectând interesul naţional prin
prisma opţiunilor politice pe care le împărtăşesc, să
exercite controlul asupra executivului în sprijinul
alegătorilor şi, în fine, să-i satisfacă pe alegători, în
sensul general al termenului.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 23
30 Ibidem31 Ibidem, p. 667
32
Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 dinConstituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.52
33Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe marginea art.69 din
Constituţia României, în: Curierul Judiciar, nr.9, 2007, p.53
34
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit.,p.141
PRELIMI�ARII
Jurisdicţia penală internaţională s-a consolidat
prin crearea de noi reguli internaţionale, bazându-se
pe conştientizarea şi ierarhizarea de către
comunitatea internaţională a propriilor valori care să
o facă funcţională. Pornind de la dreptul tradiţional,
fundamentat exclusiv pe suveranitatea statală, această
jurisdicţie ajunge la dreptul internaţional modern, în
care suveranitatea statală se adaptează cerinţelor
obligatorii ale unei societăţi internaţionale orientate
spre crearea unor mecanisme care să îi asigure
funcţionarea viabilă.
Astfel, cum spunea Cicero: „dacă sunt douăfeluri de luptă, unul cu cuvântul şi altul cu forţa şidacă unul este propriu omului, iar celălaltanimalelor, suntem datori să recurgem la cel dinurmă, numai când primul nu poate fi folosit”, tot
astfel, U. Thant, Secretarul general al Naţiunilor
Unite între anii 1961 şi 1971, atrăgea atenţia asupra
faptului că: „oricât de mari ar fi pericolele careplanează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată maimari decât posibilităţile ce ni se oferă pentru a leînlătura” 1.
Apariţia şi formarea unui adevărat sistem de
drept internaţional penal, în contextul înfruntării unor
diverse voinţe politice ale principalilor creatori ai
acestui drept care sunt statele, a avut ca punct de
plecare amploarea deosebită a fenomenului infrac -
ţional în societatea contemporană, atingerile tot mai
frecvente aduse unor valori ale comunităţii interna -
ţionale, precum şi apariţia criminalităţii organizate
prin reţele infracţionale care acţionează pe teritoriul
mai multor state. Acţionând ca entităţi suverane,
statele sunt implicate în numeroase acţiuni de
cooperare internaţională, în care factorul coor donator
al acestor acţiuni este menţinerea şi consolidarea
păcii şi securităţii.
Statornicirea unor raporturi internaţionale între
state, întemeiate pe dinamica principiilor de drept
internaţional este determinată de condiţiile materiale
de existenţă din diferite perioade istorice, astfel este
ştiut că cel mai vechi tratat internaţional este Tratatul
de prietenie şi alianţă, numit şi Tratatul Sublim,
încheiat între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi
Hatuşil al III-lea, regele hitiţilor, în anul 1296 î.e.n.,
părţile obligându-se să nu se atace şi să-şi acorde
sprijin împotriva unui atac din partea unui alt stat
2
.
Mai târziu, Platon, Aristotel sau Sfântul Augustin
au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. În Evul Mediu, sub influenţa operei lui
Thomas D’Aquino, relaţiile dintre state erau raportate
la principiul solidarităţii creştine reglementate de
legile bisericeşti (instituţia Pacea lui Dumnezeu).
Aceste legi constau în protecţia acordată preoţilor,
femeilor şi copiilor prin interzicerea impusă
combatanţilor de a-i ataca sau prin încetarea luptelor
în anumite perioade. Sancţiunea în această privinţă
consta în excomunicare.
Georg Schwarzenberger vorbeşte despre Peter
von Hagenbach, care, în anul 1474 a fost condamnat
pentru crime împotriva legilor lui Dumnezeu şi aleomului, crime de omor şi viol, de către un tribunal
internaţional compus din judecători din Alsacia,
Austria, Germania şi Elveţia, pentru nelegiuirile
comise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, în
numele lui Charles, Duce de Burgundia
3
.
Juristul olandez Hugo Grotius, „părintele
ştiinţei dreptului internaţional”, în lucrarea sa „Deiure belli ac pacis4”, apărută în anul 1625, susţinea că
„războiul este legitim numai atunci când constituieun act de apărare contra unei agresiuni sau cândreprimă infracţiunile aduse dreptului naţional”.Acesta cita următoarele infracţiuni comise în contra
dreptului ginţilor: „când popoarele se hrănesc cu
Studii, opinii, informări
24 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
1 Méssage à l’occasion de la journée des �ations Unies, 1965,
Communiqué de presse, Doc. SG/SM/22, p. 2
2
S. Glaser, Droit international pénal conventionnel, Bruxelles,
1970, p. 26
3
G. Schwarzenberger, International Law as Applied by Courtsand Tribunals, London, Stevens, 1968, citat de I. Bantekas, S.
Nash, M. Mackarel, International Criminal Law, London,
Cavendish Publishing Limited, 2001, p.69
4
Hugo Grotius, De iure belli ac pacis, traducere în limba
română de V. Hanga, Editura Ştiinţifică, 1968
Forme de jurisdicţii penale internaţionale
drd. Raluca DINU
expert
Consiliul Legislativ
carne umană, când neagă existenţa lui Dumnezeu şise îndepărtează de orice religie”.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, I. Kant, J. J.
Rousseau şi alţi filosofi ai timpului au înaintat planuri
pentru o pace perpetuă, însă cel care a folosit pentru
prima dată termenul de drept internaţional penal afost Jeremy Bentham
5
.
Conferinţa de la Haga din 1907, la care au
participat reprezentanţi ai 44 de state, are o
importanţă deosebită în dezvoltarea dreptului
internaţional penal. În cadrul acestei conferinţe s-au
codificat legile şi obiceiurile războiului,
introducându-se mai multe interdicţii, care, deşi
lipsite de sancţiuni, au constituit un succes pentru
afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza
acestor documente, şi anume: interzicerea de a folosi
otrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare
indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice, de a
ucide sau răni un inamic lipsit de mijloace de apărare,
de a ataca sau bombarda oraşe, locuinţe sau
construcţii care nu sunt apărate etc.
Evenimentul cel mai important al epocii pentru
dezvoltarea dreptului internaţional penal a fost PactulBriand-Kellogg din anul 1928, prin care statele
condamnă recurgerea la război pentru tranşarea
diferendelor internaţionale şi se obligă să renunţe la
război ca instrument de politică internaţională, în
relaţiile lor mutuale
6
.
Î�ALTUL TRIBU�AL I�TER�AŢIO�AL
Crearea unor tribunale penale internaţionale nu
este o idee recentă. Pe lângă dezbaterile referitoare la
crearea unei Curţi Penale Internaţionale permanente,
care au fost iniţiate încă din perioada interbelică, a
existat după primul război mondial decizia înfiinţării
unui Înalt Tribunal Internaţional care să-l judece pe
fostul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de
Hohenzollern, în temeiul art.227 al Tratatului de laVersailles, nu pentru crime de război sau pentru crime
contra păcii, ci pentru „ofensa supremă adusă moralei
internaţionale şi sanctităţii tratatelor”.
La 25 ianuarie 1919, Conferinţa preliminariilor
păcii a creat o Comisie alcătuită din 15 persoane
(Comisia celor cincisprezece), în scopul de a
investiga crimele contra legilor şi obiceiurilor
războiului comise în timpul primului război mondial
şi de a prezenta un raport asupra măsurilor ce
trebuiau întreprinse.
Olanda, pe teritoriul căreia se refugiase
împăratul Wilhelm al II-lea, a refuzat extrădarea
acestuia, susţinând că faptele ce i se impută nu sunt
incriminate în tratatele de extrădare
7
.
În baza art.228-230 ale Tratatului de la
Versailles, guvernul german recunoştea dreptul
puterilor aliate şi asociate să aducă în faţa tribunalelor
militare 896 de ofiţeri germani vinovaţi de crime de
război. Ca urmare a puternicei opoziţii a Germaniei,
s-a ajuns la un compromis care consta în reducerea
listei la 45 de persoane ce urmau să fie judecate de
către Curtea Supremă de la Leipzig, Curtea judecând
însă numai 12 persoane, dintre care doar 6 au fost
găsite vinovate şi, în consecinţă, au fost condamnate.
Pedepsele date au fost între şase luni şi 4 ani, iar doi
foşti comandanţi de submarine, care au fost
condamnaţi pentru atrocităţi comise în timpul
războiului, au evadat din detenţie.
Sistemul Tratatului de la Versailles prezintă
însă o importanţă deosebită, pentru prima dată
apărând noţiunea de crimă de război şi tot pentru
prima oară un şef de stat este făcut răspunzător pentru
politica sa de încălcare a dreptului ginţilor
8
.
Adevărata istorie a jurisdicţiei internaţionale
penale a început după al doilea război mondial, când
au fost înfiinţate primele tribunale penale
internaţionale ad-hoc pentru judecarea criminalilor
de război germani şi japonezi la Nürnberg şi,
respectiv, la Tokio.
Aceste tribunale erau rezultatul situaţiei de
după război, fiind destinate să judece exclusiv
persoane acuzate de crime de război din tabăra
puterilor învinse.
TRIBU�ALUL DE LA �ÜR�BERG
ŞI TRIBU�ALUL DE LA TOKIO
Tribunalul de la �ürnberg a fost creat prin
Acordul de la Londra din 8 august 1945, semnat de
Marea Britanie, Franţa, URSS şi SUA, în
conformitate cu prevederile Declaraţiei din 30
octombrie 1943, a început procesele pentru judecarea
criminalilor de război la 20 noiembrie 1945 şi le-a
încheiat la 31 august 1946. Sentinţele au fost
pronunţate la 1 octombrie 1946
9
.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 25
5
Filosof, jurist şi reformator englez (1748-1832). Este cunoscut
pentru contribuţiile sale în dezvoltarea iniţială a utilitarismului
6
G. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunileinternaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977,
p.14
7
D. Mazilu, Dreptul Internaţional Public, ediţia a IV-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2009, vol. II, p.365
8
G. Geamănu, op. cit., p.10
9
D. Mazilu, op. cit., vol. I, p.367
Statutul arăta în art.62 că tribunalul era
competent să judece acele persoane care, acţionând în
numele puterilor europene ale Axei, au comis crime
împotriva păcii, cum ar fi conceperea, pregătirea,
lansarea sau purtarea unui război de agresiune sau a
unui război cu încălcarea tratatelor angajamentelor
internaţionale sau participarea la plan concertat sau
complot cu scopul atingerii unuia din scopurile
amintite anterior.
Acest tribunal a judecat 22 de nazişti, dintre
care 12 au primit pedeapsa cu moartea, 7 au fost
condamnaţi la detenţie, iar 3 au fost achitaţi.
Statutul Tribunalului de la Nürnberg, ca şi
regulile sale de procedură, a inspirat ulterior prevederile
statutelor şi regulilor de procedură ale Tribunalelor
pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, ca şi Statutul de la
Roma al Curţii Penale Internaţionale din 1998.
Tribunalul de la Tokio a fost înfiinţat la 19
ianuarie 1946 printr-o Proclamaţie specială a
Comandantului Suprem Aliat, generalul american
McArthur, pe baza Declaraţiei de la Potsdam din
1945. În compunerea sa erau incluşi şi judecători
indieni şi filipinezi. Acesta a început judecarea
criminalilor de război din Extremul Orient la 4 iunie
1946 şi a pronunţat sentinţele la 4 noiembrie 1948.
Tribunalul de la Tokio a judecat 28 de persoane,
dintre care 7 au primit pedeapsa cu moartea, 18 au
fost condamnate la detenţie, iar 3 au fost achitate.
Statutele celor două Tribunale consacrau pentru
prima oară, în dreptul pozitiv, crimele contra păcii şi
contra umanităţii, ceea ce a fost criticat ulterior ca o
incriminare ulterioară săvârşirii crimelor în cauză.
Tribunalele penale internaţionale ad-hocreprezintă o categorie de instanţe internaţionale de
aplicare a dreptului internaţional penal, ramură
autonomă a dreptului internaţional public, în urma
anumitor conflicte interstatale sau intrastatale,
sancţionând încălcări grave ale drepturilor omului şi
dreptului internaţional umanitar prin săvârşirea de
crime de război, crime contra păcii şi umanităţii
într-un spaţiu geografic determinat şi într-o perioadă
de timp determinată de documentele lor constitutive.
De cele mai multe ori, competenţa temporală a
tribunalului penal internaţional ad-hoc funcţionează
şi retroactiv faţă de momentul înfiinţării, spre
deosebire de Curtea Penală Internaţională, a cărei
competenţă temporală începe de la intrarea în vigoare
a Statutului de la Roma din 1 iulie 2002
10
.
Este de menţionat că aceste instanţe au
caracter temporar, iar nu permanent, aşa cum are
Curtea Penală Internaţională, perioada lor de
funcţionare fiind limitată, iar competenţa rationepersonae este limitată la persoane având o anumită
cetăţenie.
Aceste tribunale penale internaţionale ad-hoc
pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii
referitoare la tipul actului constitutiv şi în funcţie de
relaţia acestora cu Organizaţia Naţiunilor Unite.
Precizăm că în funcţie de tipul actuluiconstitutiv, tribunalele au fost înfiinţate prin rezoluţii
ale Consiliului de Securitate, ca organe subsidiare ale
acestuia, şi anume: Tribunalele Penale Internaţionale
pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda (Rezoluţiile
nr.287 din 1993 şi, respectiv, nr.955 din 1994), prin
tratate internaţionale, şi anume: Tribunalele Penale
Internaţionale pentru Sierra Leone (Acordul dintre
ONU şi Guvernul din Sierra Leone din ianuarie 2002)
şi Cambodgia (Acordul dintre ONU şi Guvernul regal
cambodgian din 2004) şi prin acte normative interne
sau ale unor administraţii internaţionale, anume:
Tribunalele speciale pentru Timorul de Est (Legea
indoneziană nr.26/2000 şi Regulamentul UNTAET
nr.15/2000) şi pentru Irak (Legea din decembrie 2003).
Practica tribunalelor internaţionale ad-hoc
demonstrează însă că, până în prezent, cele mai
eficiente sunt cele create prin rezoluţii ale Consiliului
de Securitate, cum este cazul Tribunalului Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi pentru
Ruanda, spre deosebire de Tribunalul de la Nürnberg,
prima instanţă penală internaţională, care a fost creată
prin tratat, adică prin statutul său, în timp ce
Tribunalul de la Tokio a fost rezultatul unei măsuri
administrative a autorităţilor americane de ocupaţie.
Din punct de vedere al relaţiei cu Organizaţia�aţiunilor Unite, există mai multe feluri de instanţe:
tribunalele constituite ca organe subsidiare ale
O�U, în speţă fiind vorba de Tribunalele Penale
Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda;
tribunalele constituite ca organe judiciare indepen -
dente, dar care au o relaţie de cooperare cu ONU, şi
anume: Tribunalele Penale Internaţionale pentru
Sierra Leone, Cambodgia, Instanţele Speciale din
Timorul de Est, înfiinţate de UNTAET (United
Nations Transitional Administration in East Timor)
şi tribunalele care nu au o relaţie de cooperare cu
O�U: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturile
omului, înfiinţat de autorităţile indoneziene, precum
şi Tribunalul Special pentru Irak.
Un alt mod de constituire a acestor instanţe se
referă la organizarea şi dreptul aplicabil. Menţionăm
tribunalele cu caracter internaţional propriu-zise:
Tribunalele Penale Internaţionale pentru fosta
Iugoslavie şi Ruanda, alcătuite exclusiv din judecători
Studii, opinii, informări
26 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
10
B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, p.125
şi procurori internaţionali, care aplică dreptul
internaţional; tribunale cu caracter mixt (atât inter -
naţional, cât şi intern): Tribunalul Penal Internaţional
pentru Sierra Leone şi Cambodgia, compus din
judecători şi procurori internaţionali desemnaţi de
Secretarul general ONU şi, respectiv, de către auto -
rităţile naţionale, ce aplică atât dreptul internaţional,
cât şi norme de drept penal şi procesual penal naţional,
precum şi tribunale naţionale speciale, cu
participare internaţională: Instanţele Speciale
înfiinţate de UNTAET în Timorul de Est şi Tribunalul
Special pentru Irak, care are posibilitatea numirii de
consilieri sau observatori străini, care să asiste la
realizarea procedurii. Subliniem că Tribunalul ad-hoc
înfiinţat de Indonezia nu are participare internaţională.
Se remarcă faptul că instanţele internaţionale
penale ad-hoc cunosc mai multe clase: cele care pot
fi numite „clasice” (propriu-zise internaţionale) şi
cele de „a doua generaţie” (cu caracter mixt sau cu
participare internaţională), care sunt rezultatul unui
„compromis” cu autorităţile naţionale sau în
considerarea situaţiei specifice din statul respectiv.
Există diferenţe şi în alte privinţe, de exemplu
modalitatea de finanţare: din bugetul ONU (fosta
Iugoslavie şi Ruanda), contribuţii voluntare (Sierra
Leone, Cambodgia), bugete naţionale.
În mod firesc, odată finalizată activitatea
acestor instanţe ad-hoc – create pentru sau ca urmare
a unor situaţii conflictuale speciale, pentru zone
geografice şi perioade de timp limitate şi pentru
persoane având o anumită cetăţenie – orice alte
infracţiuni inter na ţionale ar trebui să revină
competenţei Curţii Penale Internaţionale, dacă au
fost săvârşite după 1 iulie 2002, singura instanţă
internaţională permanentă.
TRIBU�ALUL PE�AL I�TER�AŢIO�AL
PE�TRU FOSTA IUGOSLAVIE
Conflictele care s-au produs în spaţiul iugoslav
după anul 1990 s-au soldat cu numeroase încălcări
ale drepturilor omului şi ale dreptului umanitar. Deşi
numeroasele rezoluţii ale Consiliului de Securitate,
adoptate în perioada 1992-1993, condamnau încălcări
ale drepturilor omului şi făceau apel la combatanţi să
respecte dreptul internaţional umanitar, violările şi
încălcările normelor internaţionale s-au perpetuat,
suscitând reacţia comunităţii internaţionale.
La 22 februarie 1993, Consiliul de Securitate al
ONU a adoptat Rezoluţia nr. 808, prin care s-a stabilit
constituirea unui Tribunal Internaţional care să judecepersoanele responsabile de încălcări ale dreptuluiinternaţional umanitar comise după 1991. Consiliul
de Securitate s-a referit în acest caz la prevederile
art.29 din Carta ONU, potrivit căruia el avea dreptul să
înfiinţeze „organele subsidiare pe care le considera
necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale”
11
.
Tribunalul Penal Internaţional pentru fostaIugoslavie a fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului
de Securitate nr.827 din 25 mai 1993, ca urmare a
masivelor violări ale drepturilor omului comise pe
teritoriul fostei Iugoslavii începând cu anul 1991,
considerate a fi o ameninţare pentru pacea şi
securitatea internaţională. Statutul TPII este o anexă
a Rezoluţiei, fiind amendat prin rezoluţii ulterioare
ale Consiliului de Securitate.
Constituirea TPII a suscitat şi unele critici din
partea juriştilor şi a unor factori politici care au
considerat că nu este firesc ca o instanţă juris -
dicţională să fie creată printr-o simplă rezoluţie a
Consiliului de Securitate, iar nu printr-un tratat
elaborat şi adoptat de state în baza unei hotărâri a
Adunării Generale a ONU. Argumentele menţionate
au determinat pe unii specialişti să considere această
instanţă ca fiind mai mult un organism politic decât
un organism jurisdicţional.
Rezoluţiile pregătitoare ale Consiliului de
Securitate au fost Rezoluţia nr.771/1992 prin care s-a
stabilit că persoanele care au comis sau au ordonat
comiterea unor încălcări grave ale Convenţiilor de la
Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor
armate urmează să răspundă individual pentru astfel de
fapte; s-a solicitat statelor şi organizaţiilor neguver na -
mentale să strângă informaţii privind acestea; Rezoluţia
nr.780 din 1992 a solicitat Secretarului general ONU
crearea unei comisii de experţi independenţi care să
analizeze informaţiile primite şi să transmită Consiliului
de Securitate concluziile la care s-a ajuns, comisia
conclu zio nând, inter alia, că au fost comise încălcări
grave ale Convenţiilor de la Geneva şi ale Protocoalelor
adiţionale şi alte violări pe scară largă ale dreptului in ter -
naţional umanitar, precum şi Rezoluţia nr.808/1993,
amintită deja.
Sub denumirea sa oficială, „Tribunalul penalinternaţional însărcinat cu judecarea persoanelorresponsabile de violări grave ale dreptului interna -ţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslaviiîncepând cu anul 1991”, jurisdicţia acestuia se
extinde asupra faptelor comise de indivizi care
întrunesc trăsăturile genocidului, a unor crime contra
umanităţii sau a unor încălcări grave ale Convenţiilor
de la Geneva, încălcându-se legile şi obiceiurile
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 27
11
V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia europeană, mecanisme,deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucreşti, 2002,
p.157
războiului pe teritoriul fostei Iugoslavii, cu începere
de la 1 ianuarie 1991 până la restaurarea păcii.
Membrii TPII sunt 16 judecători permanenţi şi
27 judecători ad litem, judecătorii permanenţi fiind
aleşi pentru un mandat de 4 ani, reeligibil.
Judecătorii permanenţi aleg un preşedinte
dintre ei, care este membru şi preşedinte al Camerei
de Apel. Acesta numeşte 4 judecători permanenţi în
Camera de Apel şi 9 judecători permanenţi în
Camerele de primă instanţă.
Judecătorii ad litem au un statut similar cu
judecătorii permanenţi, totuşi ei nu pot deveni
preşedinţi ai TPII, nu pot face parte din Camera de
Apel, nu pot participa la adoptarea regulilor de
procedură etc.
Responsabilitatea acuzării şi a colectării pro -
belor revine Biroului Procurorului, iar membrii
acestuia sunt ofiţeri de poliţie, criminalişti şi procurori.
Procurorul şef al Tribunalului este desemnat de
Consiliul de Securitate, pe un termen de 4 ani.
Competenţa ratione materiae a TPII se referă
la încălcări grave ale Convenţiei de la Geneva din
1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate
(şi ale Protocoalelor adiţionale la acestea), violări ale
legilor şi obiceiurilor războiului, genocid, crime
contra umanităţii (art.2-5 din Statut).
În competenţa ratione personae intră numai
persoanele fizice (art.6 din Statut), iar competenta
ratione loci se asigură pe teritoriul fostei Iugoslavii
(art.8 din Statut).
Referitor la competenţa ratione temporis,
Rezoluţia nr.827 din 1993 prevedea că intră în
competenţa TPII crimele comise „între 1 ianuarie
1991 şi o dată care va fi determinată ulterior de
Consiliul de Securitate după restabilirea păcii”. O
astfel de dată nu a fost în mod expres stabilită de
Consiliul de Securitate, însă, în mod firesc, limita
temporală pentru săvârşirea crimelor din competenţa
tribunalului nu poate fi ulterioară prăbuşirii regimului
Miloşevici, adică septembrie 2000, urmată de
primirea oficială a R.F.I. în ONU (1 noiembrie 2000).
TPII şi-a aprobat regulile de procedură în
februarie 1994, stabilind drepturile acuzatului, con -
form Statutului şi procedurilor din Regulile de
procedură, şi anume: dreptul de a-i fi analizată cauza
echitabil şi public, egalitatea în faţa tribunalului,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat în
cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege,
despre motivele şi natura acuzaţiei, dreptul de a fi
asistat de un interpret, dreptul de a fi judecat fără
întârzieri excesive, dreptul de a nu fi obligat să
depună mărturie împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia etc.
În cazul lui Miloşevici, care a refuzat numirea
unui avocat, ales sau din oficiu, a fost utilizată
instituţia amicus curiae – persoane desemnate de
instanţă pentru a pune întrebări martorilor, a ridica
obiecţii, a semnala mijloace de probă în favoarea
apărării etc.
Procedura este de natură mixtă, cu elemente
atât din procedura inchizitorială, cât şi contradictorie,
fiind inspirată din sistemul de common law şi din
sistemul de civil law: acuzatul este chestionat dacă
pledează vinovat sau nu, fiecare parte poate cita
martori şi prezenta mijloace de probă, procurorul şi
apărarea pun, ulterior, concluzii finale, deliberarea
este secretă, pentru condamnare este necesar ca
majoritatea judecătorilor să fie convinsă că vinovăţia
acuzatului a fost dovedită dincolo de orice îndoială,
iar hotărârea poate fi atacată cu apel şi revizuire.
Executarea hotărârilor se face pe baza unor
acorduri cu state pe teritoriul cărora se vor executa
pedepse.
Un aspect interesant este acela că nu se poate
pronunţa pedeapsa cu moartea, ci numai cu închisoarea.
Cooperarea TPII cu România este regle men -
tată de Legea nr.159/1998 privind cooperarea
autorităţilor române cu Tribunalul Internaţional
pentru urmărirea persoanelor presupuse a fi responsa -
bile de grave violări ale dreptului internaţional
umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii
începând cu anul 1991, în care sunt prevăzute
modalităţi de soluţionare, de către autorităţile
române, a unor cereri de arestare a unor persoane
presupuse a fi responsabile de săvâr şirea crimelor din
competenţa TPII, de predare şi identificare a unor
persoane, de ascultare a unor martori etc.
Tribunalul a acuzat persoane de provenienţă
etnică diversă, sârbii fiind majoritari, croaţi, bosniaci
şi albanezi.
Prima hotărâre de condamnare a fost pronun -
ţată în anul 1996 în cazul Erdemovici, iar prima
hotărâre a Camerei de Apeluri în 1997, în cazul Tadic.
Prima condamnare pentru genocid a fost
pronun ţată în august 2001, în cazul generalului sârb
bosniac Rodislav Krstic, în legătură cu evenimentele
din Srebrenica.
La 22 mai 1999 a fost pronunţat mandatul de
arestare împotriva acuzaţilor Slobodan Miloşevici,
Milan Milutinovici, Nicola Sainovici, Dragoljub
Ojdanici şi Vlajko Stojiljkovici. Judecătorul David
Hunt, care a confirmat mandatul solicitat de procuror,
a estimat că există elemente credibile pentru a se
dispune tragerea la răspundere a acuzaţilor
consideraţi culpabili de deportarea unui număr de
740.000 de albanezi din Kosovo, uciderea a peste 340
Studii, opinii, informări
28 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
de persoane albaneze identificate în aceeaşi regiune
a Iugoslaviei
12
.
În schimb, fostul preşedinte iugoslav, Slobodan
Miloşevici a fost arestat pentru alte fapte, inclusiv
deţinerea de arme şi malversaţiuni financiare. În final,
acesta a fost remis Tribunalului Internaţional în condiţii
destul de confuze (hotărârea de remitere a fost luată
numai de guvernul Serbiei, în conformitate cu art.135
din Constituţia Serbiei, care autorizează executivul să
acţioneze fără aprobarea Parlamentului „dacă interesele
naţionale o cer”, fără cunoştinţa preşedintelui
Kostuniţa, iar Curtea Constituţională a Iugoslaviei
amânase aplicarea legii de extrădare şi nu se pronunţase
asupra neconstituţionalităţii acesteia etc.).
Ulterior, Croaţia a decis să extrădeze doi
generali către autorităţile de la Haga, iar Bosnia
Herţegovina a adoptat şi ea o poziţie favorabilă faţă
de Tribunalul Internaţional.
Punerea în aplicare a mandatelor de arestare
suscita dificultăţi, deoarece, potrivit legislaţiei
Iugoslaviei nu era posibilă remiterea unor cetăţeni
proprii spre a fi judecaţi de tribunale străine. Mai
multe demersuri au fost făcute de Carla del Ponte,
Procurorul şef al Tribunalului Internaţional, pe lângă
autorităţile iugoslave, însă acestea au relevat că nu
pot da curs unei asemenea solicitări atâta timp cât
Constituţia şi legislaţia acestei ţări nu permit o
asemenea remitere.
Cooperarea statelor din Balcanii de Vest cu
TPII constituie şi un important test politic, în legătură
cu parcursul european al acestora. Astfel, de
exemplu, nepredarea de către Croaţia către TPII a
generalului croat Ante Gotovina, suspectat de crime
împotriva unor civili sârbi în Krajna în august 1995,
a blocat începerea, la 17 martie 2005, a negocierilor
de aderare a acestei ţări la Uniunea Europeană.
În alt registru, o „bună impresie politică” a
constituit premisa predării voluntare către TPII a
primului ministru albanez al provinciei Kosovo,
Ramush Haradinaj, tot în martie 2005.
Crearea TPII a ridicat multe obiecţii.
Principalele critici au fost legate de faptul că
Tribunalul a fost creat pentru a compensa neputinţa
diplomaţiei şi politicii şi a relevat imobilitatea atât a
marilor puteri, cât şi a Consiliului de Securitate a
ONU de a găsi o soluţie potrivită conflictului din
fosta Iugoslavie: Tribunalul a fost, de aceea, conceput
ca un fel de „frunză de smochin”. Prin stabilirea
Tribunalului, Consiliul de Securitate şi-a depăşit
puterile date de Cartă, adoptând un act care era clar
ultra vires, prin aceeaşi măsură, creând o curte penală
care să se ocupe doar cu crime comise într-o anumită
ţară, în loc să acorde noii curţi jurisdicţie asupra
crimelor comise în toată lumea. Consiliul de
Securitate a optat pentru o „justiţie selectivă” şi
Tribunalul a fost clar bazat pe o atitudine anti-sârbă.
S-a mai argumentat că nu a existat o completă
separare în Tribunal între funcţia procurorilor şi cea
judiciară (procurorii şi judecătorii lucrând în aceeaşi
clădire şi fiind deserviţi de aceeaşi administraţie,
Grefa)
13
.
TRIBU�ALUL PE�AL I�TER�AŢIO�AL
PE�TRU RUA�DA
Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruandaa fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de
Securitate nr.955 din 8 noiembrie 1994, ca urmare a
masacrelor generalizate, motivate politic şi etnic, din
regiunea Kigali şi alte zone ale Ruandei de către
extremiştii hutu împotriva conaţionalilor lor de etnie
tutsi, în cursul anului 1994, considerate a fi o
ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională.
Statutul TPIR, care este foarte asemănător cu cel al
TPII, este o anexă a Rezoluţiei, fiind amendat prin
rezoluţii ulterioare ale Consiliului de Securitate.
Denumirea oficială a acestuia este „Tribunalul
penal internaţional însărcinat cu judecarea persoa -
nelor prezumate responsabile pentru acte de genocid
sau alte violări grave ale dreptului internaţional
umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor
ruandezi prezumaţi responsabili pentru comiterea
unor astfel de acte pe teritoriul statelor vecine între
1 ianuarie şi 31 decembrie 1994”. Crearea acestui
tribunal a fost, totodată, solicitată şi de guvernul
ruandez.
Membrii TPIR sunt 16 judecători permanenţi
şi 18 judecători ad litem, aleşi după aceeaşi procedură
ca şi judecătorii TPII, cărora li se aplică aceleaşi
reguli de calificare, statut şi durată a mandatului.
Competenţa ratione materiae include
genocidul, crimele contra umanităţii, violările art.3
comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi al
Protocolului adiţional II din 1977 la aceste Convenţii
(art.2-4 din Statut).
Competenţa ratione personae este dată numai
de persoane fizice (art.5 din Statut).
În ceea ce priveşte competenţa ratione loci,aceasta se referă la teritoriul Ruandei, inclusiv spaţiul
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 29
12
V. Duculescu, G. Duculescu, op. cit., p.159
13
A. Cassese, International Criminal Law, Oxford University
Press, 2003, p.337-338
terestru şi aerian, teritoriul statelor vecine pentru
violări grave ale dreptului internaţional umanitar
comise de cetăţeni ruandezi (art.7 din Statut),
iar competenţa ratione temporis este fixată între
1 ianuarie – 31 decembrie 1994 (art.7 din Statut).
Ca şi în cazul TPII, au fost stabilite aceleaşi
termene de finalizare a activităţii: 2004 pentru
finalizarea investigării cazurilor de către procuror;
2008 pentru finalizarea procedurilor în camerele de
primă instanţă şi 2010 pentru finalizarea procedurilor
în apel.
O serie de persoane susceptibile a fi
responsabile pentru crimele prevăzute de Statutul
TPIR s-au refugiat în state africane, europene, din
Asia sau americane; de aceea Statutul solicită
cooperarea acestor state pentru predarea lor către
TPIR. Cooperarea cerută de Statut şi de rezoluţiile
succesive ale Consiliului de Securitate au în vedere şi
identificarea martorilor, mulţi având calitatea de
refugiaţi, fără documente de identitate. O serie de
state au pus la dispoziţie locuri de detenţie pentru
executarea pedepselor (de exemplu, Mali şi Benin).
Activitatea instanţei s-a concretizat prin
pronunţarea a 19 sentinţe până în anul 2005,
implicând 29 de acuzaţi, din care 26 au fost
condamnaţi, iar 3 eliberaţi. Dintre aceste 26 de
persoane condamnate, cu privire la 14 procedurile au
fost finalizate, alte 8 fiind în apel. La momentul
anului 2005, în faza de judecată, erau alte 25 de
persoane, iar alte 17 erau în aşteptarea începerii
judecăţii în primă instanţă. Pentru alte 9 persoane
erau emise mandate de arestare.
Tribunalul a condamnat pe fostul prim-
ministru al Ruandei, Jean Kambanda, la momentul
producerii masacrelor – primul şef de guverncondamnat pentru genocid (1998), precedent pe baza
căruia s-a început acţiunea împotriva fostului
preşedinte iugoslav Slobodan Miloşevici la TPII.
Un alt caz reprezentativ este cel al fostului
primar al oraşului Taba, Jean Paul Akayesu,
condamnat pentru genocid, complicitate la genocid
şi crimă contra umanităţii prin omisiune (neluarea de
măsuri pentru a împiedica masacrarea, în aprilie-
iunie 1994, a aproximativ 2000 de etnici tutsi).
Întărirea sistemelor judiciare naţionale
competente are o importanţă crucială pentru statul de
drept, în general, şi pentru punerea în aplicare a
strategiilor de finalizare a lucrărilor Tribunalului
Penal pentru fosta Iugoslavie şi ale Tribunalului
Penal Internaţional pentru Ruanda, în particular
14
.
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc degeneraţia a doua sunt Curtea Specială pentru SierraLeone, Camerele Extraordinare pentru JudecareaCrimelor Comise în perioada Kampuchiei Demo -cratice, iar curţile penale speciale cu participareainternaţională sunt cele care se referă la cazul
Timorului de Est şi al Irakului.
CURTEA SPECIALĂ
PE�TRU SIERRA LEO�E
Această curte specială a fost înfiinţată prin
Acordul dintre ONU şi Guvernul din Sierra Leone,
încheiat la 16 ianuarie 2002, la Freetown, ca urmare
a atrocităţilor săvârşite pe perioada războiului civil
de aproximativ 10 ani din această ţară de către forţele
„Frontului Unit Revoluţionar” (care au săvârşit,
printre altele, amputări şi violuri în masă pentru
terorizarea populaţiei şi câştigarea controlului asupra
minelor de diamante ale ţării), sprijinite de
autorităţile (în special de către preşedintele Charles
Taylor) din statul vecin Liberia, care au furnizat în
schimbul diamantelor, arme şi instruire, dar şi de
către „Forţa de Apărare Civilă” proguvernamentală.
Demersurile pregătitoare acestei instanţe au
constat în scrisoarea din iunie 2000, a preşedintelui
din Sierra Leone, prin care a cerut Secretarului
general al ONU şi comunităţii internaţionale
judecarea celor responsabili pentru crimele comise în
timpul războiului civil, caracterizate ca fiind atât de
grave, încât interesează „pe toate persoanele de pe
glob” şi din Rezoluţia nr.1315 din august 2000 a
Consiliului de Securitate care, după examinarea
scrisorii, a solicitat Secretarului general iniţierea
negocierilor pentru crearea unei Curţi Speciale care
să judece persoanele care au avut răspunderea cea
mai mare pentru violările serioase ale dreptului
internaţional umanitar şi ale dreptului naţional din
Sierra Leone împotriva populaţiei şi personalului
ONU şi asociat.
Curtea a devenit operaţională pe deplin din
anul 2003, iar în iunie 2004 au fost deschise primele
procese.
Curtea este formată din 11 judecători
independenţi (7 sunt numiţi de Secretarul general al
ONU), din 2 Camere de primă instanţă, cu 2
judecători numiţi de Secretarul general al ONU şi
unul numit de guvernul Sierrei Leone şi o Cameră de
Apeluri, din Biroul Procurorului, Grefă şi Biroul
Apărătorului Principal, care constituie o inovaţie în
structura tribunalelor penale internaţionale. Rolul
său, prevăzut de Regulile de procedură, este de a
Studii, opinii, informări
30 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
14
Rezoluţia nr.1534 din 26 martie 2004 a Consiliului de
Securitate a ONU
„asigura drepturile suspecţilor şi acuzaţilor” şi „egali -
tatea de arme” faţă de Biroul Procurorului.
Competenţa ratione materiae include şi violări
serioase ale dreptului internaţional umanitar (art.2-4
din Statut), mai ales privind abuzuri asupra fetelor
minore, precum şi privind distrugeri de bunuri (art.5).
Competenţa ratione personae a CSSL se
extinde şi asupra minorilor care aveau peste 15 ani la
momentul comiterii crimei, ceea ce constituie o
particularitate a CSSL, cu garanţii procesuale cores -
punzătoare.
CSSL a pus sub acuzare 11 persoane, inclusiv
fostul preşedinte liberian Charles Taylor, al cărui
proces este încă pe rol la Curtea Penală Internaţională
de la Haga.
Este de remarcat caracterul mixt cu prevalenţa
elementului internaţional al CSSL, în ce priveşte
personalul şi dreptul aplicabil, cât şi caracterul de
organizaţie internaţională al CSSL, care are privilegii
şi imunităţi specifice atât unei organizaţii interna -
ţionale, cât şi unei instanţe internaţionale.
CAMERELE EXTRAORDI�ARE
PE�TRU JUDECAREA CRIMELOR
COMISE � PERIOADA KAMPUCHIEI
DEMOCRATICE (TRIBU�ALUL SPECIAL
PE�TRU CAMBODGIA)
Acest tribunal a fost înfiinţat în două etape:
Legea cambodgiană din 10 august 2001 şi Acordul
între ONU şi Guvernul Regal Cambodgian cu privire
la judecarea, în conformitate cu dreptul cambodgian, a
crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice,
încheiat la 17 martie 2003.
Apariţia sa este o urmare a crimelor comise în
perioada regimului „Kampuchiei Democratice” (17
aprilie 1975 – când trupele generalului Pol Pot au
preluat puterea la Phnom Penh şi 6 ianuarie 1979 –
când a luat sfârşit regimul Khmerilor Roşii). Se
estimează că au fost ucise între 1 milion şi 1,7
milioane de persoane.
Secretarul general a dispus elaborarea unui
raport de către o comisie de experţi, prin care se
propunea crearea unui tribunal ad-hoc, cu magistraţi
internaţionali (formulă respinsă constant de guvernul
cambodgian), urmare a cererii guvernului cam -
bodgian din 21 iunie 1997 de a i se da asistenţă pentru
crearea unui tribunal internaţional care să judece
aceste crime.
La 10 august 2001 este adoptată „Legea
privind înfiinţarea Camerelor Extraordinare în Curţile
Cambodgiei pentru Judecarea Crimelor Comise în
perioada Kampuchiei Democratice”, iar prin
Rezoluţia nr.57/228 B a Adunării Generale a ONU
din 13 mai 2003 se aprobă Acordul din 17 martie
2003, pe care Parlamentul Cambodgiei îl ratifică în
octombrie 2004
15
.
Principiile de funcţionare şi procedură sunt
cele conforme dreptului cambodgian. Dacă există
probleme de aplicare sau interpretare ori incertitudini,
dacă regula este conformă dreptului internaţional, se
vor lua în considerare regulile de procedură stabilite
la nivel internaţional
16
.
O parte din foştii lideri ai Khmerilor Roşii sunt
arestaţi şi aşteaptă demararea activităţii acestui
tribunal. Există o puternică presiune a opiniei publice
şi a ONG-urilor internaţionale pentru extinderea
acestei măsuri şi pentru alţi foşti lideri încă în
libertate, având în vedere că Pol Pot, liderul regi -
mului, a murit în 1998.
Abia în decembrie 2009 TSC a terminat
procesul în cazul lui Kaing Guek Eav, cunoscut sub
numele de „Duch”, însă acesta a contestat în final
legitimitatea curţii.
Este de remarcat aici caracterul mixt, dar, spre
deosebire de CSSL, cu prevalenţa elementului intern
al TSC, atât în privinţa creării, cât şi a dreptului
aplicabil. Acesta este motivul pentru care TSC este
supus unor critici în legătură cu posibilitatea de
influenţare a judecătorilor locali, inclusiv prin
netransparenţa modului de numire a acestora, dar şi
în ce priveşte restrângerea competenţei rationepersonae doar la lideri importanţi ai fostului regim.
I�STA�ŢELE PE�ALE SPECIALE
PE�TRU TIMORUL DE EST
În cadrul acestei instanţe au fost create două
structuri separate: Tribunalul indonezian ad-hocpentru drepturile omului şi Panelurile Specialepentru Crime Grave, ca urmare a evenimentelor din
anul 1999, când miliţiile timoreze proindoneziene,
susţinute de armata indoneziană au declanşat o
campanie de violenţe ce a rezultat în decesul a
aproximativ 1500 de persoane şi dislocarea a câteva
sute de mii.
Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturileomului (TIDO) a fost constituit succesiv prin acte
interne, şi anume: Legea nr.26/2000 care înfiinţa 4
camere de judecată. Aceasta preia dispoziţiile relevante
din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 31
15
La Conferinţa donatorilor din martie 2005 s-au alocat 38,48
milioane de dolari pentru funcţionarea TSC
16
Ale altor instanţe internaţionale penale
în ceea ce priveşte competenţa materială şi Decretul
prezidenţial nr.53/2001, emis în baza Legii nr.26/2000,
prin care se înfiinţează la Jakarta Tribunalul ad-hoc
pentru drepturile omului, modificat ulterior prin
Decretul nr.96/2001, pentru a include crimele comise
în localităţi din Timorul de Est, inclusiv capitala Dili,
în aprilie şi septembrie 1999.
Din cele 33 de persoane indicate de Comisia
Indoneziană pentru Drepturile Omului, doar 18 au
fost puse sub acuzare, iar din cele 18, 17 persoane au
fost achitate
17
. Ultima persoană condamnată, Eurico
Gutaeres, lider al miliţiilor est-timoreze, aşteaptă în
libertate rezultatele recursului la Curtea Supremă.
Această situaţie a fost puternic criticată de către
ONG-urile internaţionale şi de către jurişti.
Panelurile Speciale pentru Crime Grave (PSCG)PSCG au fost create de către ONU, prin
Regulamentul nr.2000/14 al UNTAET, ca parte a
Curţii Districtuale Dili. Activitatea acestora a debutat
în anul 2001 şi şi-a încheiat mandatul în mai 2005,
judecând şi condamnând 83 de acuzaţi, iar alţi 3 au
fost achitaţi.
În decembrie 2004, guvernele indonezian şi
est-timorez au pus bazele unei Comisii Bilaterale aAdevărului şi Reconcilierii, ce are drept scop
investigarea evenimentelor, clarificarea, precum şi
asumarea lor, fără însă a acuza sau judeca persoane,
ori a propune crearea unei instanţe.
În paralel, Secretarul general al ONU a numit
o comisie din trei experţi independenţi care să
evalueze modul de sprijinire a acestei Comisii şi să
„examineze măsurile solide şi fezabile din punct de
vedere juridic, astfel încât cei responsabili să
răspundă, justiţia să fie asigurată, iar reconcilierea
promovată”. Raportul Comisiei din anul 2005
propunea fie aducerea cazurilor celor responsabili în
faţa Curţii Penale Internaţionale, fie crearea unui
tribunal penal internaţional ad-hoc, după modelul
celor din Iugoslavia şi Ruanda. Propunerile au fost
însă criticate şi respinse de către ambele guverne
implicate, invocându-se neretroactivitatea Curţii
Penale Internaţionale şi dificultăţile întâmpinate de
crearea TSC.
TRIBU�ALUL SPECIAL IRAKIA�
Acest Tribunal Special a fost înfiinţat printr-o
lege din decembrie 2003, ca urmare a crimelor
săvârşite în timpul regimului lui Saddam Hussein (17
iulie 1968 – 1 mai 2003), în Irak sau în afara sa,
inclusiv în contextul războaielor cu Iranul, Kuweitul
şi împotriva unor grupuri etnice din Irak.
Cu sediul la Bagdad, TSI este o instanţă
specială internă cu o anumită participare interna -
ţională, limitată şi nondecizională.
Elementul de participare internaţională este dat
de posibilitatea, prevăzută de Statut, ca preşedintele
TSI, şeful judecătorilor de investigaţie şi procurorul-
şef să numească cetăţeni străini care să funcţioneze în
calitate de consultanţi şi observatori, pentru a asigura
respectarea dreptului internaţional şi a informa cu
privire la practica tribunalelor similare (inclusiv
internaţionale).
Regulile de procedură sunt cele prevăzute de
dreptul irakian, iar cauzele de înlăturare a răspunderii
penale trebuie interpretate în conformitate şi cu
obligaţiile juridice internaţionale privind crimele de
competenţa TSI.
Cu câteva minute înainte de startul uneia din
cele mai importante Sărbători religioase din lumea
musulmană, „Festivalul Sacrificiului”, Saddam
Hussein, unul dintre cei mai sângeroşi dictatori din
secolul XX, a fost executat prin spânzurare.
Condamnat la moarte pentru măcelul de la Dujail din
1982, în care aproape 150 de şiiţi musulmani au fost
ucişi de el şi acoliţii lui, Saddam Hussein a fost
executat sâmbătă dimineaţă, în jurul orei 5.57, ora
Bagdadului (2006).
O dată cu execuţia lui Saddam Hussein au mai
fost executaţi şi Barzan Hassan, fratele vitreg al lui
Saddam Hussein, şi Awad Bandar, fostul lider al
justiţiei irakiene.
CURTEA PE�ALĂ I�TER�AŢIO�ALĂ
Într-o epocă în care aforismul lui Napoleon
„crimele colective nu angajează pe nimeni” era
considerat o axiomă, Vespasian V. Pella se manifesta
cu hotărâre ca un promotor al ideii responsabilităţii
penale a statelor, concomitent şi distinct de
răspunderea penală a indivizilor, persoane fizice, ce
comit astfel de crime, beneficiind de poziţii mai mult
sau mai puţin oficiale. „În timp ce până în prezent
dreptul internaţional public acorda o importanţă egală
dreptului păcii şi dreptului războiului, în viitor
această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale,
neexistând decât un singur drept: dreptul păcii.
Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe
existenţa şi a unui drept al războiului, adică un drept
al crimei”
18
.
Studii, opinii, informări
32 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
17
12 în primă instanţă, 4 în apel, iar una în recurs, în noiembrie
2004 – ultimul guvernator al Timorului de Est, Abilio Soares
18
V. V. Pella, Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penalal viitorului, Bucureşti, 1925
Vorbind despre viitorul unei Curţi Penale Inter -
na ţionale, V. V. Pella spunea în anul 1926: „daţi-mi voie
să consider simplul fapt al existenţei unei Convenţii
pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale drept o
idee generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a
justiţiei criminale internaţionale. (...) În măsura în care
se internaţionalizează manifestările anumitor crime,
Curtea va putea să-şi extindă competenţa şi asupra altor
infracţiuni prevăzute de convenţiile internaţionale. Ea
va putea, deopotrivă, să se ocupe într-un viitor mai
îndepărtat nu numai de răspunderea indivizilor, dar şi
de răspunderea anumitor colecti vităţi care vor tulbura
relaţiile internaţionale”.
Ideea înfiinţării CPI, cu caracter permanent, nu
este nouă, în anul 1937 Conferinţa Internaţională
pentru Prevenirea şi Reprimarea Terorismului a
adoptat şi Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale
Internaţionale, care, însă, nu a intrat în vigoare,
întrucât nu a întrunit numărul necesar de ratificări sau
aderări
19
.
Comisia de Drept Internaţional a fost
însărcinată de către Adunarea Generală a ONU cu
elaborarea Proiectului unei jurisdicţii penale
internaţionale şi cu Proiectul unui Cod al Crimelor
contra Păcii şi Securităţii Umanităţii, dar textele
elaborate între anii 1953-1954 nu s-au bucurat de
atenţia cuvenită. Abia după declanşarea conflictului
din Iugoslavia, pro blema instituirii unei instanţe penale
internaţionale a fost reluată, iar Comisia de Drept
Internaţional a fost împuternicită la 25 noiembrie 1992
să pregătească Statutul Curţii Penale Internaţionale
20
.
Statutul CPI a fost adoptat de către Conferinţa
Diplomatică a Plenipotenţiarilor (15 iunie –17 iulie
1998) de la Roma, la 17 iulie 1998, cu 120 de voturi
pentru, 21 de abţineri şi 7 voturi împotrivă.
Este de semnalat că la Statut, care are 128 de
articole, nu se pot face rezerve, iar amendamentele la
Statut se pot face numai după 7 ani de la intrarea în
vigoare, cu excepţia unor modificări de tip exclusiv
procedural ale unor articole enumerate exhaustiv în
art.122.
România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-
a ratificat prin Legea nr.111/2002.
Statutul CPI a intrat în vigoare la 1 iulie 2002,
ca urmare a obţinerii a mai mult de 60 de ratificări
cerute de acesta, contribuind şi România, prin
depunerea instrumentului său de ratificare, împreună
cu alte state, la 11 aprilie 2002, în cadrul unei cere -
monii speciale.
Curtea este formată din 18 judecători indepen -
denţi, aleşi de Adunarea Statelor Părţi, din Secţiuni
şi Camere, din Biroul Procurorului şi din Grefă.
Competenţa ratione materiae este dată de
crima de genocid (art.6 din Statut), crime împotriva
umanităţii (art.7), crime de război (art.8) şi crima de
agresiune (ce va fi definită printr-o modificare
ulterioară a Statutului).
Competenţa ratione personae se referă numai
la persoane fizice, care aveau peste 18 ani la momentul
săvârşirii faptei, iar calitatea oficială nu exonerează de
răspundere. Statele care au ratificat Statutul au
interpretat în sensul că nu există neconcordanţă între
această prevedere şi imunitatea şefului statului,
prevăzută de Constituţii, deoarece această imunitate se
acordă pentru îndeplinirea funcţiilor, iar dacă un şef de
stat comite fapte de competenţa CPI, această activitate
este în afara mandatului constituţional.
Competenţa ratione loci este pe teritoriul statelor
părţi şi al statelor cu care CPI încheie un acord în acest
sens, inclusiv având în vedere prevederile art.12-14 din
Statut), iar competenţa ratione temporis se referă numai
la crimele săvârşite după intrarea în vigoare a statutului,
adică 1 iulie 2002, sau după intrarea în vigoare a
Statutului, pentru statul care a devenit parte la Statut
după 1 iulie 2002 (art.11 din Statut).
Spre deosebire de Tribunalele penale ad-hoc,
CPI nu are competenţă retroactivă.
Principiile de funcţionare a CPI sunt: non bisin idem (art.20), într-o enunţare similară ca în cazul
TPII şi TPIR, nullum crimen sine lege (art.22), nullapoena sine lege (art.23), neretroactivitatea regle men -
tării penale (art.24), răspunderea penală individuală
(art.25 şi 26), lipsa pertinenţei calităţii oficiale,
inclusiv răspunderea şefilor militari şi a superiorilor
ierarhici (art.27, 28), imprescriptibilitatea crimelor
(art.29), comiterea faptei cu intenţie (art.30).
Statutul Curţii de la Roma cuprinde primul me -
canism pur convenţional de cooperare internaţională cu
trei nivele distincte de cooperare, care se întrepătrund şi
se completează reciproc, în vederea asigurării funcţio -
nării unei asemenea jurisdicţii internaţionale
21
.
Primul nivel de cooperare internaţional îl
repre zintă adoptarea textului de cele 120 de state
participante la Conferinţa de la Roma în anul 1998,
semnarea Convenţiei de către 139 de state şi rati fi -
carea acesteia de peste 90 de state, al doilea este dat
de cooperarea Curţii cu Statele Părţi, în contextul
jurisdicţiei internaţionale penale create prin intrarea
în vigoare a Convenţiei de la Roma; iar cel de-al
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 33
19
D. Mazilu, op. cit., vol. II, p.388
20
D. Mazilu, op. cit., vol. II, p.552
21
B. Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.289
treilea nivel de cooperare internaţională, introdus
pentru prima oară convenţional datorat, în prin -
cipal, caracterului permanent al CPI, se realizează
prin cooperarea dintre Curte şi diversele organizaţii
interguvernamentale, între care cooperarea cu
ONU
22
şi organele acesteia ocupă un rol esenţial,
datorită vocaţiei universale a acestei organizaţii şi
a mecanismelor de cooperare internaţională deja
existente.
Un moment politic delicat l-a constituit
semnarea, în august 2002, a unui Acord între
România şi SUA, pentru excluderea cetăţenilor
americani de la jurisdicţia CPI, decizie criticată de
Uniunea Europeană, care a stabilit în septembrie
2002 un set de reguli, cu caracter de recomandare,
care să fixeze parametrii în care astfel de acorduri pot
fi încheiate fără afectarea CPI. În mare parte, Acordul
româno-american încheiat în temeiul art.98 din
Statutul CPI răspunde acestor parametri. Totuşi,
Acordul, primul de acest gen încheiat de SUA şi
urmat de alte câteva zeci, nu a fost transmis spre
ratificare Parlamentului României şi nu a intrat în
vigoare.
Activitatea CPI constă în iniţierea din partea
procurorului a unei investigaţii din proprie iniţiativă,
cu autorizarea Camerei preliminare sau atunci când
sesizarea este făcută de un stat parte, aceasta trebuie
făcută în anumite condiţii: dacă statul pe teritoriul
căruia crima s-a produs sau statul de cetăţenie a
persoanei suspectate de a o fi săvârşit este stat parte
la Statut sau dacă nici unul din cele două state
menţionate anterior nu este parte la Statut, procurorul
nu poate investiga crima, decât dacă fie unul, fie
celălalt stat acceptă exercitarea jurisdicţiei CPI printr-
o declaraţie; regula este valabilă însă doar pentru
crima comisă după 1 iulie 2002.
Un stat care a sesizat Biroul Procurorului a fost
Uganda, în ianuarie 2004, care printr-o scrisoare a
preşedintelui său a deferit CPI situaţia creată de
crimele comise de membrii „Armatei Rezistenţei lui
Dumnezeu”. În perioada iulie 2003 – decembrie
2004, ONG-urile au raportat peste 1600 de omoruri,
peste 3200 de răpiri şi numeroase violuri şi distrugeri.
Un alt stat a fost Republica Democratică
Congo, în iulie 2004, care a raportat crime din zona
Ituri din această ţară. O echipă de investigare, cu 12
anchetatori, a început activitatea pe teren, a strâns
peste 15.000 de documente, în urma cărora au fost
identificate 10 grupuri responsabile, din care 2
principal responsabile pentru atrocităţi.
Un alt caz de sesizare este Republica
Centrafricană, în ianuarie 2005, printr-o scrisoare din
partea guvernului, deferind Curţii situaţia crimelor
săvârşite în această ţară după 1 iulie 2002.
O altă situaţie de sesizare a CPI o constituie
decizia Consiliului de Securitate în acest sens: primul
caz deferit CPI de către Consiliul de Securitate al ONU
este situaţia din Darfur, Sudan, prin Rezoluţia nr.1593
din 31 martie 2005: între 10.000 şi 15.000 de omoruri
directe, între 70.000 şi 180.000 de omoruri indirecte ,
1.900.000 de refugiaţi, între 700 şi 2000 de aşezări
distruse, aproximativ 900 de violuri înregistrate.
Este totuşi important ca activitatea CPI să nu
se limiteze doar la continentul african. Asfel,
încrederea cu care a fost investită această instanţă, de
la care se aşteaptă foarte mult, mai ales din partea
opiniei publice internaţionale, prin punerea sa în
funcţiune, într-un interval atât de scurt, în mare
măsură, rezultatul lobby-ului ONG-urilor
internaţionale, va avea de suferit.
CO�CLUZII
Jurisdicţia internaţională penală trebuie privită
ca instituţie juridică, ca organism de implementare a
dreptului internaţional penal sau ca mecanism de
realizare a justiţiei internaţionale penale, prin care
dreptul internaţional public îşi confirmă printr-o
manieră fermă forţa juridică, prevăzând şi aplicând
sancţiuni pentru crimele internaţionale în cadrul unor
organisme internaţionale special create în acest scop.
Această abordare a jurisdicţiei internaţionale
penale se întemeiază pe elemente de drept material
esenţiale în constituirea şi funcţionarea acestei
jurisdicţii; pe de o parte, crimele internaţionale care
atrag jurisdicţia internaţională penală şi, pe de altă parte,
răspunderea internaţională pentru crimele internaţionale,
cu accent asupra răspunderii penale internaţionale ca
singură formă de răspundere aplicabilă până în prezent
de jurisdicţia internaţională penală.
Totodată, se au în vedere aspectele organizatorice
şi funcţionale ale acestei jurisdicţii, formele de mani -
festare ale instanţelor internaţionale penale, precum şi
elementele declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale
penale, în cadrul fiecăreia dintre formele de manifestare
cunoscute: jurisdicţiile internaţionale penale ad-hoc şi
jurisdicţia internaţională penală permanentă reprezentată
de Curtea Penală Internaţională.
Cooperarea în cadrul jurisdicţiei internaţionale
penale reprezintă un element sine qua non, fără de
care această jurisdicţie nu ar putea exista, indiferent
de cristalizarea conceptelor esenţiale de drept
internaţional penal material şi procedural.
Studii, opinii, informări
34 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
22
CPI nu este un organ din sistemul ONU. Acordul dintre CPI şi
ONU a fost semnat la 4 octombrie 2004
George G. Vrăbi -
escu a făcut parte din
rândul puţinilor spe cia -
lişti care au activat la
Consiliul Legislativ pe
tot parcursul existenţei
sale: din 1926, anul înfiin-
ţării acestei instituţii,
până în 1948, anul desfiin-
ţării sale.
George G. Vrăbiescu s-a născut la 9 martie
1892 la Craiova. La o diferenţă de un an, şi anume la
17 martie 1893, s-a născut fratele său, Nicolae G.
Vrăbiescu. Tatăl lor, Gheorghe (Iorgu) Vrăbiescu, se
trăgea dintr-o veche familie de boieri craioveni de pe
moşia Locusteni, satul Brabeţi, din actualul judeţ
Dolj, atestată documentar din secolul al XVI-lea. De
remarcat că înaintaş al familiei Vrăbiescu se pare că
a fost Baba Novac, renumitul general al lui Mihai
Viteazul. Familia s-a chemat iniţial Brabeţeanu,
schimbându-şi ulterior numele în Vrăbiescu. Ca
urmare a morţii premature a tatălui lor, cei doi fraţi
Vrăbiescu au fost crescuţi de mama lor, Ecaterina,
provenind din familia Braneţu. De cei doi copii s-a
ocupat şi unchiul lor, Nicolae Vrăbiescu, fratele mai
mic al tatălui. Cursul primar l-au urmat la şcoala
„Fraţii Buzeşti”, iar liceul la Colegiul Naţional
„Carol I”, în Craiova.
Fraţii Vrăbiescu şi-au făcut concomitent
studiile la Facultatea de Drept a Universităţii din
Paris, unde şi-au luat licenţa în drept şi doctoratul în
ştiinţe juridice. În timpul studiilor efectuate la Paris,
i-au avut colegi şi prieteni, printre alţii, pe Gheorghe
Sescioreanu, Ion Pleşia şi V. Missirliu. În timpul liber,
colaborau la revista „Tribune Roumaine” şi ţineau
conferinţe pentru informarea opiniei publice din
Franţa despre idealul unităţii naţionale a românilor.
În 1916, când România a intrat în Primul Război
Mondial, s-au întors în ţară, ocolind prin Rusia, şi
s-au înrolat în armata română, ca ofiţeri combatanţi ai
Regimentului 9 Artilerie. După război, ambilor fraţi
li s-au conferit „Crucea Comemorativă a Războiului
1916-1918”, la 15 martie 1922, şi „Medalia Victoria
a Marelui Război pentru Civilizaţie 1916-1922”, la
10 mai 1923.
După război, cei doi fraţi au revenit în Franţa
pentru a-şi continua studiile. George G. Vrăbiescu s-a
specializat în drept penal, urmând doi ani de cursuri
de agregaţie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de
Medicină din Paris şi devenind membru al Societăţii
Închisorilor şi al Legislaţiei Criminale din Franţa.
Teza de doctorat a lui George G. Vrăbiescu avea titlul
Contribution à l’étude critique du droit de grâce.
Nicolae G. Vrăbiescu s-a orientat spre dreptul civil.
După finalizarea studiilor în Franţa, cei doi fraţi s-au
întors în ţară, unde s-au înscris în baroul de avocaţi.
George G. Vrăbiescu a profesat avocatura în perioada
1915-1925. Fratele său, Nicolae G. Vrăbiescu, a
devenit cu timpul deputat.
În 1925, George G. Vrăbiescu s-a căsătorit cu
Clemenţa Maria, născută la Craiova, fiica lui
Anastase Cionea. Fiica lor se numeşte Simona Maria,
căsătorită Kleckner. Ea a studiat dreptul la Facultatea
de Drept a Universităţii din Bucureşti. După ce s-a
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 35
M e d a l i o n
GEORGE G. VRĂBIESCU – contribuţie de seamă la dezvoltarea dreptului penal
şi procedurii penale în România
Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU
Preşedinte de Secţie
Consiliul Legislativ
PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului
stabilit în Statele Unite, a fost şef al Bibliotecii de
Drept a Universităţii din New York (1969-1974).
După aceea, a fost şef al Secţiei de Referinţă şi
Bibliografie a Bibliotecii „Dag Hammarskjold” a
Organizaţiei Naţiunilor Unite (1986-1987). A deţinut,
în perioada 1987-1996, funcţia de director al
Bibliotecii Curţii de Comerţ Internaţional a S.U.A.
La întoarcerea în România, Simona Maria Vrăbiescu-
Kleckner a fost consilier personal al Preşedintelui
României Emil Constantinescu (în perioada 1999-
2000).
La 1 ianuarie 1926, George G. Vrăbiescu a
devenit asistent suplinitor la catedra de drept penal şi
procedură penală a Facultăţii de Drept a Universităţii
din Bucureşti, pentru ca la 1 noiembrie 1929 să fie
numit asistent provizoriu. La 20 iulie 1930 a ajuns, pe
bază de examen, docent de drept penal şi procedură
penală, la 25 iunie 1931 a fost numit conferenţiar
provizoriu de procedură penală, iar la 1 iulie 1935
conferenţiar definitiv. În 1942 era conferenţiar la
catedra de drept penal şi procedură penală a facultăţii
menţionate mai sus. În calitatea sa de conferenţiar, a
predat, începând din 1931, cursul de procedură
penală, conducând şi seminariile respective. De la
înfiinţarea în 1932 a Institutului Superior de Ştiinţe
Penale, condus de profesorul Vespasian V. Pella, care
i-a devenit prieten, a predat cursul de procedură
penală aprofundat. De remarcat că în cadrul Facultăţii
de Drept, cel mai apropiat prieten al fraţilor
Vrăbiescu a fost renumitul avocat şi profesor Istrate
Micescu. În cursul anilor 1937-1938 şi din 1943 până
în 1947, inclusiv, George G. Vrăbiescu l-a suplinit la
catedra de drept penal şi procedură penală anul II
licenţă pe titularul acesteia, profesorul Vespasian V.
Pella, plecat în misiune diplomatică în străinătate. A
predat, ca profesor suplinitor, pe lângă cursul de
procedură penală, şi cursul de drept penal. Prin rotaţie
cu profesorul Vintilă Dongoroz, a ţinut, timp de trei
ani, cursul aprofundat la doctorat, tratând în 1946
despre Justiţia Populară, iar în anii 1948 şi 1949
despre Acţiunile ce izvorăsc din comiterea uneiinfracţiuni. În anii 1949, 1950 şi 1951, George G.
Vrăbiescu a predat şi cursul de criminalistică la
licenţă, curs nou introdus. De asemenea, George G.
Vrăbiescu a predat cursul de drept penal şi cursul de
procedură penală atât la Şcoala de Război, cât şi la
Jandarmerie. La 1 mai 1951, George G. Vrăbiescu a
fost epurat de la Facultatea de Drept, împreună cu alţi
colegi ai săi, profesori de elită, de către noul regim
impus de sovietici în ţară după cel de al doilea război
mondial. În ultima perioadă a activităţii sale în
învăţământul superior, a elaborat Cursul deprocedură penală aprofundat pentru Doctoratul
Juridic (1946-1947), Cursul de drept procesualpenal, curs aprofundat pentru Doctoratul Juridic(1947-1948) şi Cursul de criminalistică (1950-1951).
George G. Vrăbiescu nu a fost avansat, înainte de
1951, la gradul de profesor universitar atât pentru
faptul că nu exista catedră de drept penal disponibilă,
cât şi pentru faptul că nu a participat activ la viaţa
politică a vreunui partid, care să-i susţină promovarea
la gradul de profesor universitar. De remarcat că
întreaga sa bibliotecă juridică (circa 400 de volume,
majoritatea legate) a donat-o, în 1964, Bibliotecii
Centrale Universitare din Bucureşti.
Tot la 1 ianuarie 1926, George G. Vrăbiescu a
fost numit la nou înfiinţatul Consiliu Legislativ, unde
şi-a început activitatea în Secţiunea I-a de drept
public, ca referent titular. George G. Vrăbiescu
considera că „eficacitatea rolului unui ConsiliuLegislativ într-un regim democratic este în raportdirect cu educaţia în domeniul democraţiei”1. După
cum arăta Alexandru N. Gane, cel dintâi prim-
preşedinte al Consiliului Legislativ interbelic, în
discursul rostit la deschiderea celui de al patrulea an
de activitate a Consiliului Legislativ, George G.
Vrăbiescu a făcut parte din grupul de specialişti de la
Consiliul Legislativ care a revăzut o parte din textul
anteproiectului Codului de procedură penală lucrat
la Ministerul de Justiţie, aducându-i însemnate
modificări. După cum preciza Alexandru N. Gane:
„Astăzi aceste lucrări sunt continuate de d-lPreşedinte Ionescu-Dolj împreună cu d-l referentVrăbiescu, care utilizând materialul strâns alcătuiescun nou anteproiect în care îşi vor găsi locul noiletendinţe manifestate în doctrina şi în legislaţiacelorlalte ţări”2. Alexandru N. Gane amintea şi în
discursul rostit la deschiderea celui de al cincilea an
de activitate a Consiliului Legislativ munca
desfăşurată de comisia alcătuită din preşedintele Ioan
Ionescu-Dolj şi referentul titular George G.
Vrăbiescu, pentru elaborarea anteproiectului Coduluide procedură penală. De altfel, George G. Vrăbiescu
a lucrat cu pasiune, timp de doisprezece ani, sub
coordonarea mentorului său Ioan Ionescu-Dolj, prim-
preşedinte al Consiliului Legislativ în perioada 1938-
1943, la întocmirea noului Cod penal şi a noului Cod
de procedură penală. Au lucrat, inclusiv în unele seri
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
36 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
1
I. C. Filitti; George Vrăbiescu: Le Conseil Législatif deRoumanie. Examen critique de la loi du 26 Février 1925. În:
„Revue des Sciences Politiques”, Paris, Libraire Félix Alcan,
oct.-dec. 1929, p.498
2
Alexandru �. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ.Discurs rostit la deschiderea celui de al 4-lea an de activitate aConsiliului Legislativ, Bucureşti, 1929, p.7
şi zile de sărbătoare, la domiciliul lui Ioan Ionescu-
Dolj, consultându-se când era cazul şi cu alţi
specialişti în Drept penal, pentru a da cele mai bune
rezolvări problemelor de drept care îi preocupa. În
elaborarea codurilor, au luat în considerare legislaţia
din 1864 a Vechiului Regat, Codul de procedură
penală ardelean din 1896, Codul de procedură penală
bucovinean din 1874, procedura penală germană din
1924, codurile italiene în materie penală din 1913 şi
1931, Codul polonez din domeniul penal din 1929,
precum şi alte legi specifice. De remarcat că George
G. Vrăbiescu a desfăşurat la Consiliul Legislativ
interbelic o activitate de cercetare extrem de eficientă
şi de laborioasă, analizând cu minuţiozitate coduri ce
se bazau pe concepţii diferite (latină şi germană). A
prelucrat materialul legislativ din domeniul penal de
care dispunea, încercând să-i dea o formă unitară,
necesară operei de creare a unui sistem legislativ
coerent în materie penală. În numărul din 16 aprilie
1933 al ziarului „Cuvântul”, George G. Vrăbiescu
arăta: „S-a pus de unii întrebarea pentru ce lucrărilede unificare au întârziat atât de mult. La acest lucruse poate răspunde: Cei ce sunt cunoscători aidisciplinelor juridice nu pot formula astfel deîntrebări întrucât ei îşi dau prea bine seama dedificultăţile unei unificări. Referindu-ne la Codulcivil german, a fost necesară aproape o jumătate deveac pentru ca ideea iniţială a unificării să devinăfapt împlinit. În ceea ce priveşte lucrările noastre deunificare, nu trebuie uitată în special dificultateasurvenită prin ciocnirea celor două concepţii deorigini diferite, anume concepţia latină şi concepţiagermană. A trebuit spiritul înţelegător şi conciliantcare a domnit în comisie, pentru ca aceste douăconcepţii să se poată contopi, dând naştere la olegislaţie, care cu drept cuvânt trebuie socotităeclectică şi naţională, întrucât toate instituţiile noiintroduse au fost pe cât posibil adaptate caracteruluişi nevoilor noastre naţionale”3.
Referindu-se la unele observaţii critice privind
proiectul Codului de procedură penală, elaborat de
Consiliul Legislativ, publicate în diferite ziare şi
reviste, George G. Vrăbiescu preciza, în numărul din
23 martie 1935 al ziarului „Ţara noastră”, că
„criticile bazate pe cunoştinţele aproxi mative, înfelul celor apărute, sunt uşor de făcut cândargumentarea de fond nu este ştiinţifică, ci pur şi
simplu de ordin sentimental. Sunt în măsură să asigurpe toţi ce fac astfel de critici să n-aibă nicio grijă,căci ceea ce a predominat pe autorii acestui proiecta fost în primul rând dorinţa să alcătuiască un codcare să nu fie împotriva demnităţii noastre naţionale,pe care noi înşine am apărat-o, poate mai mult decâtcriticii noştri, chiar pe câmpul de luptă. Ceea ce amurmărit a fost ca să dăm ţării un cod perfectat subraportul ştiinţific. Trebuie ştiut însă că ştiinţei nu i sepot fixa cu atâta uşurinţă graniţe naţionale. Dinfericire izvoarele profunde de inspiraţie le-am găsitla popoare de aceeaşi origine cu noi. Dacă s-aîntâmplat ca alte naţiuni să se fi inspirat din aceleaşisurse, aceasta nu poate constitui vină nici pentru noi,nici pentru ele”4.
Semnificativ este interviul lui George G.
Vrăbiescu publicat în numărul din 30 ianuarie 1937 al
ziarului „Adevărul”. Astfel, la întrebarea „Care estepărerea dumneavoastră asupra noilor codurirepresive?”, George G. Vrăbiescu a răspuns: „În ceeace mă priveşte, ca unul care am luat parte laîntocmirea acestor opere, înţeleg să mă reţin de laorice aprecieri anticipate. Suntem datori să lăsăm săse pronunţe întâi justiţia, care este chemată să leaplice şi doctrina, care este chemată să le comenteze.Totuşi nu mă pot abţine a nu manifesta intima meaconvingere anume că această operă de unificarelegislativă, care este produsul minţii şi sufletuluiromânesc – întrucât la ea a colaborat tot ceea ce ţaraa avut specialist în această materie –, este o operăbună, corespunzând atât nevoilor noastre sociale câtşi dezideratelor moderne ale ştiinţei penale”. În
răspunsul la întrebarea „Ce credeţi, noul Cod penaleste atât de sever, după cât se spune?”, George G.
Vrăbiescu a precizat: „Cei ce l-au citit şi-l cunosc auputut constata că noua lege este şi severă şi blândă.Severă prin înăsprirea pedepselor, blândă prinposibilitatea ce s-a oferit magistratului săindividualizeze pedeapsa şi să o reducă, în anumiteîmprejurări, până la suspendarea ei”. Răspunzând la
întrebarea „Au fost introduse multe noi instituţii?”,
George G. Vrăbiescu a evidenţiat: „Trebuie să se aibeîn vedere că legislaţia abrogată nu mai cadra în totulcu nevoile de apărare socială modernă şi nici cumijloacele de apărare şi garantare ale libertăţiiindividuale. �u s-a înscris nimic mai mult ca instituţiinoi decât acelea absolut necesare şi care demulttrăiau în ţări vecine nouă, ne mai vorbind de ţăriledin Occident. S-a reproşat codurilor că ar fi preamoderne şi că aplicarea lor ar trebui făcută în ţara
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 37
3
George G. Vrăbiescu: Cursuri de drept procesual penal şi decriminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii şi opiniijuridice. �icolae G. Vrăbiescu: Articole, comentarii şi opiniijuridice, sociale şi politice, Bucureşti, Editura Themis Cart, 2009,
p. 518-519
4 Idem, p.537
noastră peste două sute de ani. Să ne fie iertat dacăprotestăm contra acestui fel de a vedea. În ceea cene priveşte, nu putem admite ca ţara noastră sărămână cu un nivel de 200 de ani mai jos ca ţărilevecine nouă. �oi avem o pretenţie: ca ţara noastră săfie şi din punct de vedere legislativ la nivelul ţărilorcivilizate. Codul de asemenea este acuzat că s-ar fiinspirat din legislaţia maghiară. Dacă acuzatorii arcunoaşte şi legislaţiile altor state, ar fi putut cuuşurinţă vedea că instituţiile ce sunt considerate caluate din legislaţia ungară nu sunt original maghiare,dar aparţin patrimoniului represiv universal, şi că înrealitate ungurii s-au pus la punct sub acest raport,înaintea noastră”. În răspunsul dat la întrebarea „Sevor putea aplica noile coduri?”, George G.
Vrăbiescu a subliniat: „�oi avem convingerea că da,noile legiuri se vor putea aplica. Opinia publică nutrebuie să se alarmeze de diferitele zvonuri lansatede persoane care nu cunosc încă legislaţia fiindcăn-au citit-o şi vorbesc pe dinafară, de aceia care n-aucompetenţa necesară să le pătrundă sau de aceiacare sunt de rea credinţă. Opinia publică să aşteptecuvântul oamenilor autorizaţi, adică cuvântulmagistraturii noastre înţelepte, al doctrinei şi alpracticienilor luminaţi de bară. �u contestăm că fazade tranziţie constituie un punct de greutate. Cubunăvoinţă, cu muncă şi pricepere codurile vorfuncţiona astfel cum trebuie. Se spune că noiledispoziţii procedurale îngreunează mersul justiţiei.Că nu se mai pot judeca 150 de procese pe zi, darnumai 10. Trebuie să se ştie însă că este preferabilsă se judece numai zece procese, dar cu toategaranţiile unei bune judecăţi pentru apărarealibertăţii şi cinstei individuale, decât 150 fără astfelde garanţii. Dacă astăzi se resimt dificultăţi înaplicarea noului Cod de procedură penală, nuînseamnă că dispoziţiile acestuia nu ar fi bune, sauorganizarea judecătorească în cadrul legii în vigoarenu mai corespunde nevoilor. �u noile dispoziţiiprocedurale trebuie modificate, cum cred unii, cilegea de organizare judecătorească, care trebuiepusă la punct pentru ca actualele coduri să poatăfuncţiona. Trebuie introdusă specializareamagistraturii represive şi crearea de instanţe încentrele aglomerate, şi atunci se va vedea ce bunăaplicaţie îşi poate găsi noua procedură. Acelaşi lucrueste de spus şi în ceea ce priveşte executareapedepselor. �u noul regim de executare a pedepselorşi măsurile de siguranţă admise de Codurile Carolal II-lea sunt o aberaţie, după cum pretind unii, cisituaţia închisorilor noastre este o nenorocire.Legiuitorul nu putea să se coboare la nivelulînchisorilor româneşti primitive. El a tins,
dimpotrivă, ca prin lege să ridice nivelulpenitenciarelor noastre. Dacă în prezent, din lipsă defonduri bugetare, nu se poate face mare lucru,viitorul este înainte, şi urmaşii noştri vor trebui s-ofacă. Până atunci legiuitorul noilor coduri a avutgrijă să indice ceea ce este de făcut. Avemconvingerea că timpul ne va da dreptate”5.
După ce şi-a adus o contribuţie importantă la
finalizarea Codului penal unificat şi a Codului de
procedură penală unificat, George G. Vrăbiescu a
participat activ la dezbaterile specialiştilor privitoare
la aceste noi coduri. Dezbaterile au avut loc de regulă
în cadrul conferinţelor organizate de Asociaţia
Juridică Dissescu sau cu prilejul şedinţelor Cercului
de Ştiinţe Penale.
În studiul Zece ani de activitate, din volumul
publicat cu prilejul împlinirii unui deceniu de
activitate a Consiliului Legislativ, Alexandru N.
Gane, primul prim-preşedinte al acestei prestigioase
instituţii juridice, conchidea: „Secţiunea I de dreptpublic, în competenţa căreia cădea revizuireaCodului penal şi a procedurii penale, s-a achitat înmod definitiv de această însărcinare. Codul penal,revizuit din temelie şi pus la punct cu noile date aleştiinţei penale, a trecut prin deliberarea şi votulCorpurilor Legiuitoare. Codul de procedură penalăde asemenea a fost trecut prin votul Senatului şi segăseşte astăzi în deliberarea Camerei Deputaţilor.Cu aceste coduri, revizuite şi intrate în aplicare, se vapune capăt regimului legiuirilor penale diferite şijignitoare în graniţele aceleiaşi ţări, jignitoare şi dinpunct de vedere al sentimentului de dreptate şiegalitate înaintea justiţiei”6
.
După o muncă de peste 10 ani, Codul penal şi
Codul de procedură penală au fost finalizate, au fost
votate de Parlament şi transformate în legi care au
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, dar n-au fost însă
aplicate niciodată din cauza evenimentelor survenite
ulterior. De altfel, noul Cod penal, cunoscut sub
denumirea de Codul penal Carol al II-lea, a fost
adoptat la 18 martie 1936. Pentru munca deosebită
depusă în vederea finalizării acestor coduri, Ioan
Ionescu-Dolj, George G. Vrăbiescu şi Ion Rădulescu
au fost decoraţi de regele Carol al II-lea.
În 1938, Consiliul Legislativ a fost însărcinat
de Ministerul Justiţiei să pună de acord noul Cod
penal şi noul Cod de procedură penală cu textele noii
Constituţii din 1938. În acest scop a fost desemnată
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
38 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
5 Ibidem, p.558-560
6
Alexandru �. Gane: Zece ani de activitate, în volumul
Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926-1936, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, [1936], p.13.
o subcomisie, compusă din Ioan Ionescu-Dolj şi
George G. Vrăbiescu, care să pună de acord textele
acestei Constituţii cu textele celor două coduri din
domeniul penal. De menţionat, în acest context,
soluţia la care a ajuns Consiliul Legislativ privind
crearea Curţilor Criminale, pe lângă fiecare Curte de
Apel, în competenţa cărora urmau să cadă toate
delictele care erau judecate de Curţile cu Juraţi,
desfiinţate de Constituţia din 1938. Argumentând
necesitatea renunţării la sistemul Curţilor cu Juraţi,
George G. Vrăbiescu afirma: „Beccaria s-a înşelatcând a zis că este preferabilă ignoranţa care judecăprin simţământ decât ştiinţa care judecă prin opinieşi cred că mai degrabă a avut dreptate Aristotel cânda afirmat că legiuitorul nu trebuie să ordoneaceluiaşi individ care cântă cu flautul să facă şighetele”7
.
A urmat promovarea lui George G. Vrăbiescu
în funcţia de consilier permanent la Consiliul
Legislativ. Astfel, în numărul din 2 iunie 1938 al
ziarului „Curentul” se preciza: „Comisia de reco -man dări compusă din preşedinţii ConsiliuluiLegislativ şi trei consilieri de la Curtea de Casaţies-a întrunit luni la Ministerul de Justiţie, subpreşedinţia d-lui Ministru al Justiţiei, pentru acompleta cele două locuri rămase vacante laConsiliul Legislativ, unul la secţia I, prin înaintaread-lui Mihail Măgureanu la rangul de preşedinte alacestei secţii, iar altul la secţia III, prin înaintaread-lui Setlacec la preşedinţia acelei secţiuni. În loculd-lui Măgureanu a fost numit dl. George Vrăbiescu,referent titular la secţia I şi conferenţiar de dreptpenal la Facultatea de Drept din Bucureşti. În loculd-lui Setlacec a fost numit dl. Pilat. Dl. GeorgeVrăbiescu a fost până în prezent de cinci ori,consecutiv, recomandat primul pe listă. Perso na -litatea ştiinţifică a d-lui George Vrăbiescu estecunoscută atât de la catedra universitară cât şi dinlucrările Consiliului Legislativ, unde a luat o parteînsemnată la întocmirea codurilor penale Carol al II-lea.Această activitate îl îndreptăţeau încă de mult să fienumit în postul de consilier”8
. Totodată, în ziarul
„Universul” din 3 iunie 1938 se arăta: „Dl. GeorgeVrăbiescu, noul consilier al Consiliului Legislativ, adepus ieri jurământul în faţa d-lui prim-preşedinte I. Ionescu-Dolj. Dl. Ionescu-Dolj a relevat cu aceastăocazie meritele d-lui George Vrăbiescu în domeniulştiinţei şi legislaţiei penale. D-sa e conferenţiar dedrept penal la Universitatea din Bucureşti şi a avut o
largă contribuţie la alcătuirea codurilor penal şi deprocedură penală Regele Carol al II-lea şi a tuturorlegiuirilor penale”9
.
Pentru activitatea sa desfăşurată la Consiliul
Legislativ, George G. Vrăbiescu a fost decorat, ca
referent titular al Consiliului, cu „Ordinul Naţional
Steaua României în grad de Ofiţer”, la data de
27 iulie 1927, iar apoi şi cu „Ordinul Coroana României
în grad de Comandor”, la data de 5 noiembrie 1936. În
calitate de consilier permanent al Consiliului
Legislativ, el a fost decorat cu „Ordinul Naţional
Steaua României în grad de Comandor”, la data de
9 mai 1942.
Cu prilejul decesului mentorului său, Ioan
Ionescu-Dolj, fost prim-preşedinte al Consiliului
Legislativ interbelic, George G. Vrăbiescu a ţinut la
6 iunie 1947, la sediul Consiliului Legislativ, un
impresionant discurs, după cum urmează:
„Domnilor! S-a curmat firul vieţii aceluia ce ne-afost Prim-Preşedinte. Cu toţi cunoaştem marea figurăa lui Ionescu-Dolj, care de la începuturile acesteiinstituţii şi-a pus toată inima, întregul devotament şimunca neprecupeţită în slujba ei. Dragostea luipentru instituţie a fost neţărmurită; iar toată dorinţaşi zelul său a fost să o impună la nivelul la caretrebuie să funcţioneze în stat. Este ştiut că rolul decritic ce îndeplineşte Consiliul Legislativ nu poatedecât să sufere, totuşi, dacă critica este obiectivă şiştiinţifică, ea se impune pe deasupra oricăror ambiţiişi pretenţii de personalitate, de oriunde ar veni ele.Ca unul ce am petrecut o bună parte din viaţa mea înapropierea fostului meu preşedinte, cunosc câtă grijăpunea el să nu supere prin avize, dar în acelaşi timpcăuta să impună ceea ce trebuia impus. În cea maimare parte el a reuşit. Datorită acestui punct devedere, instituţia s-a putut menţine în toate vremurile,sub toate regimurile şi chiar în timpurile grelerevoluţionare. Ea a ştiut să se facă necesară, prinurmare a ştiut să se impună. Ionescu-Dolj a fost uncărturar, un om de ştiinţă, un cercetător care nu îşiformula o părere decât după ce o gândea bine, oanaliza, o verifica. De aceea soluţiile sale au fostîntotdeauna apreciate şi adoptate. În aceastăconcepţie el s-a ilustrat în toate activităţile sale, camembru al Înaltei Curţi de Casaţie, ca Preşedinte şiPrim-Preşedinte la Consiliului Legislativ, ca membrucorespondent al Academiei Române, ca profesor laŞcoala de Ştiinţe de Stat, ca preşedinte al Cerculuide studii penale, ca director al „Revistei de dreptpenal şi ştiinţă penitenciară”. În specialitatea sa de
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 39
7
George G. Vrăbiescu: op. cit., p.15
8
George G. Vrăbiescu: op.cit. p.582-583
9
George G. Vrăbiescu: op.cit. p.583
penalist, el a ilustrat această disciplină prin lucrăride specialitate în care a ştiut să pună întotdeauna onotă nouă, să imprime o directivă, să creeze odoctrină. Ca exponent al acestei discipline, elfigurează printre principalii pioni ai ştiinţei penaleromâne şi în această calitate a participat la mai toatecongresele internaţionale penale, cât şi laconferinţele internaţionale de unificare a legislaţieipenale ce au avut loc în străinătate ca şi la noi, întoamna anului 1929, la Bucureşti. În aceste foruriinternaţionale părerile lui au fost ascultate fiindcăpersoana şi ştiinţa lui impuneau, tocmai prinmodestia excesivă ce-l caracteriza, prin blândeţea şidelicateţea sa. Propunerile sale în majoritate au fostadoptate şi transpuse în dezideratele exprimate deaceste foruri internaţionale (...). Prin ce a culminatînsă activitatea lui Ionescu-Dolj, este marea operăde codificare, în vederea unificării legislaţiei noastrerepresive. O bună parte din viaţa lui a fostconsacrată acestei mari opere. O ştiu şi o afirm caunul care am fost în tot timpul lângă el. Zi şi noapteîn mintea lui se frământau problemele ce trebuiau săîşi primească soluţia înţeleaptă. Munca o efectua atâtîn cadrul orelor de serviciu la Consiliu, când nu erareţinut de alte lucrări, iar pentru rest ea se desfăşurala el acasă până târziu noaptea. Duminici, sărbătorilegale, vacanţe nu erau cunoscute de el. Îmi amintesccă lucram chiar şi în ziua de Sf. Ion până la vremeamesei, deşi era ziua numelui său, căci era dornic sătermine lucrările cu un ceas mai devreme. Cu totzelul pus, lucrările începute încă din 1921 în comisiila Ministerul de Justiţie, unde el prezida în calitate desecretar general al ministerului, şi continuată apoila Consiliul Legislativ, nu au putut fi terminate pânăîn primăvara anului 1936 când ele au fost votate decorpurile legiuitoare. S-a muncit prin urmare 15 anifără întrerupere. Trebuie să amintesc câtă inimă apus în lucrările Comisiilor Parlamentare carecercetau textele înfăptuite de Consiliu, cum le apăracu sentimentul de paternitate şi cu teama că cei cenu se pricep să nu strice ceva. După votareacodurilor, nu pot îndeajuns să vă spun mulţumirea cemanifesta în cercurile intime, căci codurile sale audevenit lege, deşi niciodată în modestia lui nu şi-aatribuit vreun merit personal la înfăptuirea acesteiopere. Întotdeauna, critica sau părerea altuia a fostcu multă bunăvoinţă primită, minuţios cercetată şi,dacă era cazul, acceptată. Acest lucru dovedeştenobleţe sufletească, caracter de elită şi, în acelaşitimp, temperament de adevărat om de ştiinţă.Domnilor! �oile coduri penale, concepute îndoctrina cea mai modernă a şcolii neolaice, au casubstrat ideile fundamentale apărate cu multă
convingere de autorii lor şi susţinute cu toată putereade defunctul nostru Prim-Preşedinte: garantarealibertăţilor individuale, a drepturilor civice şipatrimoniale, care singure, în concepţia sa,constituiau piatra fundamentală a unei legislaţiidemne de un stat civilizat. Fără respectarea acestordrepturi – spunea el – nu poate fi vorba de civilizaţieşi progres. În ceea ce priveşte faza finală arepresiunii, adică faza de executare a pedepselor,Ionescu-Dolj a înţeles că omul condamnat nu trebuiesă fie un renegat al societăţii., un prigonit şi unschingiuit, ci, dimpotrivă, un om rătăcit pe caresocietatea are datoria să-l readucă la caleaadevărului. În acest sens sunt construite textele dinCodul penal. În fapt, el a stăruit în tot timpul caadministraţia penitenciarelor şi a instituţiilor deprevenţie să fie încredinţate oamenilor de ştiinţă, deomenie şi pricepere, pentru ca din această ultimăfază a represiunii să se facă un mijloc de reeducareşi relansare. Putem cu mândrie spune că operalegislativă penală a fost înfăptuită în cadrul cel maiînalt ştiinţific şi într-o înaltă ţinută morală şi căaplicarea ei a dat, în scurtă vreme de perfecţionare,roadele pe care autorii ei le prevedeau, şi dacă întretimp legislaţii speciale, cu sancţionări excesive şiderogări de la principiile generale, s-au interpus,aceasta cu nimic nu întunecă legislaţia fundamentalăîn principiile ei, aşa după cum le dorea Ionescu-Dolj.Prin moartea lui Ionescu-Dolj, ţara pierde un jurist,un mare român şi un mare susţinător al ideilorumanitare, iar noi, Consiliul, nu avem decât sădeplângem pe acela ce ne-a fost conducător, carene-a îndrumat primii paşi şi care ne-a consolidatinstituţia ridicând-o la nivelul unei adevărateinstituţii ştiinţifice, cu un rol bine definit în viaţastatului român”10
.
La doar un an după decesul lui Ioan Ionescu-
Dolj, George Vrăbiescu şi-a încetat activitatea la
Consiliul Legislativ, unde a lucrat timp de 22 de ani,
ca urmare a desfiinţării, în 1948, a acestei renumite
instituţii juridice de către noua putere politică
comunistă instaurată în ţară. După epurarea sa în
1951 din învăţământul superior, din motive politice,
George G. Vrăbiescu a refuzat propunerea pe care i-a
făcut-o profesorul Vintilă Dongoroz, care în acelaşi
timp era şi prietenul său, de a lucra, împreună cu alţi
foşti colegi de la Facultatea de Drept, la Institutul de
Cercetări Juridice care urma să se înfiinţeze în 1954.
Astfel, George G. Vrăbiescu i-a răspuns la solicitarea
amintită: „Dragă Vintilă, îţi mulţumesc mult că te-ai
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
40 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
10
George G. Vrăbiescu: op. cit. p. 611-613
gândit la mine, dar nu cred că pot lucra într-oinstituţie a noii puteri, care desfiinţează legislaţia lacare am lucrat ani de zile, în spiritul principiilorjuridice pe care le susţin şi pentru care m-am luptatîn războiul 1916-1918!”11
.
După cum precizează Simona Maria
Vrăbiescu-Kleckner, fraţii Vrăbiescu aveau idei
liberale, cu unele nuanţe de conservatorism.
Afinităţile celor doi fraţi erau îndreptate spre Franţa şi
Anglia, fiind împotriva mişcării legionare. În anul
1944 au militat pentru ieşirea României din războiul
pe care-l ducea alături de Germania, a cărei înfrângere
era, de altfel, iminentă. În ceea ce priveşte regimul
comunist instaurat încă din 1945, cei doi fraţi
Vrăbiescu s-au opus acestuia, printre altele fiind
împotriva legislaţiei agrare din 23 martie 1949,
deoarece, ca jurişti, nu puteau susţine decât garantarea
proprietăţii, conform spiritului Constituţiei din 1923.
În 1951, George G. Vrăbiescu a fost nevoit să
se angajeze la Întreprinderea „Plafar” ca funcţionar.
El a cerut să fie înscris în colegiul avocaţilor cu
dispensă de examen, ca fost profesor universitar timp
de 26 de ani. Cererea i-a fost respinsă din cauza
vârstei. În perioada 1953-1961, a fost şef al oficiului
juridic din Întreprinderea I.C.A.Z., sectorul III
construcţii şi T.I.F. (Trustul de Îmbunătăţiri Funciare)
din Ministerul Agriculturii. Referindu-se la această
perioadă din viaţa sa, George G. Vrăbiescu arăta în
Memoriul său asupra activităţii profesionale,
ştiinţifice, didactice, legislative şi sociale: „Înaceastă calitate dădeam avizele juridice solicitate deconducerea întreprinderii, introduceam şi susţineamîn faţa instanţelor judiciare şi a arbitrajelor de statacţiunile introduse de întreprindere sau apărareaintereselor acesteia în acţiunile introduse împotrivaei. Trebuie să menţionez că munca depusă a fostfoarte grea întrucât eram singur, fără ajutor şitrebuia să fac faţă la numeroasele procese zilnicepurtate în faţa diferitelor instanţe judiciare şi dearbitraj, risipite în diferitele colţuri ale Capitalei sauîn provincie, ce necesita deplasări. Pe cât posibil, amsusţinut şi sfătuit pe salariaţii întreprinderii înacţiunile lor personale”12
. De altfel, acest memoriu a
fost ataşat cererii pe care George G. Vrăbiescu a
înaintat-o, la vârsta de 66 de ani, ministrului justiţiei
din acele vremuri prin care solicita să i se acorde,
conform decretului nr.117/1956, o pensie personală,
aşa cum s-a procedat în cazul altor profesori
universitari. George G. Vrăbiescu solicita această
pensie pentru a-şi asigura o viaţă mai omenească,
deoarece el primea lunar 406 lei şi nu deţinea niciun
fel de avere. Cu venitul pe care-l avea, George G.
Vrăbiescu susţinea că nu se putea trăi nici măcar
modest, în caz de refuz, nerămânându-i, având în
vedere vârsta, decât posibilitatea de a se angaja portar
sau paznic de noapte.
O puternică durere sufletească i-a pricinuit lui
George G. Vrăbiescu, moartea, în martie 1967, a
fratelui său Nicolae. Spre regretul tuturor celor care
l-au cunoscut, George G. Vrăbiescu a decedat, la
rândul său, în octombrie 1985.
În decursul timpului, George G. Vrăbiescu a
publicat numeroase studii în reviste româneşti de
specialitate, precum: „Revista de drept penal şi ştiinţă
penitenciară”, „Curierul Judiciar”, „Pandectele
române”, „Arhive de sociologie şi criminologie”,
„Bucovina” din Cernăuţi, dar şi în reviste străine
precum „Revue de droit pénal et criminologie” din
Belgia. De asemenea, a ţinut o serie de conferinţe de
specialitate în cadrul Facultăţii de Drept a Univer -
sităţii Bucureşti şi a Consiliului Legislativ şi a
participat la congrese de Drept penal internaţional la
Bucureşti, Bruxelles şi Praga.
A fost autorul mai multor lucrări valoroase, între
care: Différend Roumaino-Bulgare de 1913 (Réponseà une Conférence), Paris, 1914; Contribution à l’étudecritique du Droit de grâce, Paris, Jouvé et com., 1921;
La diffamation des corps constitués dans la législationfrançaise (Conférence faite à la sale d’agregation de
droit pénal de la Faculté de droit de Paris le 20 Avril
1921), Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1922;
Étude sur la condamnation conditionnelle (Sursis àl’exécution de la peine. Loi Bérenger du 26 Mars1891, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1922;
Spicuiri din legislaţia engleză (Procedură penalăordinară), Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”,
1924; Dreptul de apărare în faza de instrucţiune(Legea franceză din 8 decembrie 1897), Bucureşti,
Editura închisorii centrale «Văcăreşti», 1927; Camerade consiliu ca organ de decizie în faza de instrucţie,
Bucureşti, Editura închisorii centrale «Văcăreşti»”,
1929; Studii de ştiinţă penitenciară şi procedurăpenală, Bucureşti, 1929; Libertatea provizorie înlegislaţia franceză, Bucureşti, Editura închisorii
centrale «Văcăreşti», 1929, Le Conseil Législatif deRoumanie. Examen critique de la loi du 26 Février1925 (împreună cu I. C. Filitti) (materialul cuprindea
capitolele: Istoric, Atribuţii esenţiale, Alte atribuţii,
Compoziţie, Funcţionare, Observaţii critice,
Activitatea efectivă a Consiliului), „Revue des
Sciences Politiques”, Paris, Librairie Félix Alcan,
octobre–décembre 1929; Studii de drept penal.
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 41
11
George G. Vrăbiescu: op. cit., p.11
12
George Vrăbiescu: op. cit., p.600
I: Pedeapsa cu moartea. II: Dreptul penal în raport cuştiinţele exacte, Bucureşti, Editura închisorii centrale
«Văcăreşti», 1930; Observations critiques sur la partiegenerale de l’avant projet du code pénal français de1932, Bucureşti, Editura închisorii centrale
«Văcăreşti», 1933; Tribunalele poliţieneşti şi viitoarealegislaţie represivă, Bucureşti, Editura „Curierul
Judiciar”, 1934; Legea pentru apărarea ordinii în statdin 7 aprilie 1934, cu lucrările pregătitoare, urmatede o expunere explicativă teoretică şi critică de GeorgeVrăbiescu, Bucureşti, 1934. Le projet de code deprocedure pénale Roumain (Principales innovations),
Extras din revista belgiană „Revue de droit pénal et
criminologie”, ianuarie-februarie 1936; În jurulcriticilor aduse Codurilor penale Carol al II-lea, cupărerea unui autor străin, Bucureşti, Editura
«Văcăreşti», 1937. A colaborat la realizarea volumelor
I şi III ale Enciclopediei României din 1938;
Observaţiuni asupra unora din principalele modificăriaduse noilor coduri represive, în urma revizuirii lor,
Bucureşti, Editura «Văcăreşti», 1942; Tribunalulmilitar internaţional de la �ürenberg (Judecareamarilor criminali de război), Bucureşti, Tipografia
„Curierul Judiciar”, 1947; Curs de Drept penal, predatla Facultatea Juridică din Bucureşti, ediţia 1945; Cursde Procedură penală, predat la Facultatea Juridicădin Bucureşti, ediţia 1945; Curs de procedură penalăaprofundată «Acţiunile ce nasc din comitereainfracţiunii», predat la Bucureşti, la doctoratul juridic
din anul 1947; Curs de doctorat juridic. Procedurăpenală aprofundată. «Justiţia populară în decursulvremurilor şi în legislaţiile moderne», predat la
doctoratul juridic din Bucureşti în anul 1948; Curs decriminalistică, predat la Bucureşti în cursul anilor1949, 1950 şi 1951, anul II licenţă; Cursuri de Dreptprocesual penal şi de Criminalistică. Prelegeri, studii,articole, comentarii şi opinii juridice (în acest volum
au apărut şi articole, comentarii şi opinii juridice,
sociale şi politice ale lui Nicolae G. Vrăbiescu),
Bucureşti, Themis Cart, 2009.
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
42 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
Libertatea individuală care a format în Anglia
obiectul unui principiu constituţional încă din anul
1215, când Regele Ion fără Ţară a înscris garantarea
ei în “Magna Carta Liberorum”; libertate, a cărei
garantare marea revoluţie franceză a consacrat-o în
“Proclamarea drepturilor omului”, constitue azi,
incontestabil, un comandament de ordin umanitar,
respectat de toate popoarele civilizate în constituţiile
lor.
La noi, Consiliul Legislativ, organ de control
constituţional şi colaborator efectiv al puterii
legiuitoare, a fost în tot timpul, de la înfiinţarea sa,
călăuzit de acest înalt comandament. Putem afirma
că toate legile care au trecut spre examinare prin
Consiliu, au căpătat o structură de asemenea natură
încât principiul mai sus arătat să rămâie neştirbit.
În prezentul articol nu vom cerceta activitatea
Consiliului Legislativ cu referinţă la garantarea
libertăţei individuale în diferitele legi cari s-au
perindat în faţa sa pentru aviz, vom pune însă în relief
forţarea pe care a făcut-o de a impune o cât mai mare
garantare a acestei libertăţi în redactarea noilor texte
ale viitorului Cod de procedură penală.
Pentru a atinge acest scop, Consiliul Legislativ
a înţeles să separe pe cât posibil, diferitele etape
procedurale prin care trebue să treacă procesul
represiv. Astfel, procesul în întregul său, ca şi în
codul actual, a fost divizat în două: instrucţiune şi
judecată. La rândul ei instrucţia luată în sensul larg al
cuvântului, a fost şi ea scindată în: prime cercetări,
urmărire şi instrucţia propriu zisă „stricto sensu”.După cum se ştie, în actuala lege există o
adevărată imixtiune între atributele ministerului
public ca organ de urmărire, atât în domeniul
primelor cercetări cât şi în domeniul instrucţiei, când
procurorul poate instrui în materie de flagrant delict.
De asemenea judecătorul de instrucţie, ca ofiţer de
poliţie judiciară, poate întreprinde acte de prime
cercetări, poate îndeplini acte ce cad în competenţa
exclusivă a Ministerului Public, (în materie de
flagrant delict), iar ca organ de instrucţie, instruieşte
şi decide urmărirea.
Această confuzie de atribuţiuni nu poate decât
să prejudicieze unei bune justiţii represive deoarece
prin faptul că o singură persoană cumulează la un
moment dat toate atributele, principiul garantării
libertăţii individuale este atins.
E firesc ca procurorul care a făcut cercetări să
aibă înclinări spre acuzare, după cum e firesc ca
judecătorul de instrucţie, pătruns poate eronat în
convingerile sale de descoperirea adevărului, ce
crede a fi obţinut prin eforturile făcute, să conchidă la
o ordonanţă definitivă de trimitere.
Pentru a înlătura răul semnalat ce se desprinde
din această confuzie de atribuţiuni şi sub inspiraţia
legilor şi proectelor străine, Consiliul Legislativ a
înţeles să separe în mod absolut primele cercetări de
urmărire şi urmărirea de instrucţie.
În conceptul Consiliului urmează ca primele
cercetări să fie făcute de un corp tehnic de poliţie
judiciară, pregătit pe cât posibil în această direcţie,
iar Ministerul Public, care-şi pierde calitatea de ofiţer
de poliţie judiciară, să rămâie un simplu organ de
urmărire.
În faţa dosarelor ce conţin primele cercetări
culese de ofiţerii de poliţie judiciară sau de
judecătorul instructor, când este cazul, dreptul de
oportunitate, în ceea ce priveşte declanşarea acţiunii
penale, aparţine procurorului.
Cu referinţă la judecătorul de instrucţie,
Consiliul Legislativ i-a menţinut acea dublă calitate,
pe de o parte ofiţer de poliţie judiciară sub dependenţa
procurorului general, iar pe de altă parte organ de
instrucţie fără a mai avea “decizia”, adică dreptul de
a emite ordonanţe definitive. În schimb, decizia
(urmărirea) în materie corecţională a fost deferită
Ministerului public ce rămâne, după cum am spus, un
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 43
R e s t i t u t i o
În dorinţa de a prezenta articole mai puţin accesibile opiniei publice juridice, reproducem integral unarticol aparţinând lui George G. Vrăbiescu, ce activa la momentul acela ca referent titular în cadrul Secţiuniia I-a de drept public a Consiliului Legislativ, articol care a fost publicat în volumul „Consiliul Legislativ. Zeceani de activitate 1926-1936”, tipărit în 1936 de Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” S.A. din Bucureşti”.
George G. Vrăbiescu
Consiliul Legislativ şi garantarea libertăţii individualeîn raport cu proiectul Codului de procedură penală
organ pur şi simplu de urmărire, iar în materie
criminală decizia e dată de Camera de acuzare.
Camera de punere sub acuzare, în sensul legii
în vigoare, a fost suprimată de Consiliul Legislativ şi
înlocuită prin Camera de acuzare nou înfiinţată pe
lângă tribunal. Putem spune că Consiliul Legislativ a
admis Camera de consiliu ce odinioară funcţiona în
Franţa, în codul de instrucţiune criminală din 1808, şi
care a trăit în acea ţară până în 1856 când a fost
suprimată, cu deosebirea că judecătorul de instrucţie,
în sistemul adoptat de Consiliul Legislativ, nu poate
intra în compunerea Camerei de Consiliu astfel după
cum intra în mod obligator în Franţa. Consiliul
Legislativ a înlăturat prezenţa acestuia din Camera
de Consiliu pentru a nu influenţa, după cum este
firesc, pe ceilalţi magistraţi. Acest inconvenient a fost
dealtminteri punctul critic care a determinat înlătu -
rarea Camerei de Consiliu în Franţa.
A fost adoptată această nouă instituţiune
tocmai în vederea separării actelor de instrucţie de
cele de decizie. Prin acest sistem s-a acordat
incontestabil o garanţie celor învinuiţi, deciziunea de
urmărire fiind dată de judecătorii de judecată iar nu
de cei de instrucţiune. Noul sistem acordă un control
în plus şi o imparţialitate necontestată.
Consiliul Legislativ în adoptarea acestei
instituţiuni a fost inspirat atât de anumite legi străine
cât şi de dezideratele exprimate de doctrină.
Camera de Consiliu trăieşte azi în Belgia, în
unele cantoane din Elveţia, în legislaţia germană,
ungară, ţări în care a dat rezultate foarte bune.
Actualmente în Franţa doctrina, în majoritatea
ei, cere reintroducerea acestei instituţiuni. Astfel,
Morissot Thibaut într-o lucrare a sa premiată de
Academia Franceză, intitulată ”De l’instructionpréparatoire” conchide: „de sorte que la supressionde la Chambre de Conseil fût un mal”.
Profesorul Roux de la Facultatea din
Strasbourg, actualmente consilier la Înalta Curte de
Casaţie franceză şi secretarul general al comisiunei
de codificare a noilor coduri represive, spunea într-o
conferinţă ţinută în 1928 la Uniunea belgiană de drept
penal:
„....il est vrai de dire que lorsque le juged’instruction, comme cela se fait actuellement,apprécie lui-même la suite à donner à sa propreinformation, il est juge et partie dans la même cause.Mais le remède est-il nécessairement de lui retirerl’information? �e pourrait-il pas, plus simplement,consister dans le retrait de son autre fonction, cellede juger ses informations et en revenir enl’améliorant, à la solution d’avant 1856, c’est-à-dire,rétablir la chambre du conseil que nous avons eu le
tort de supprimer et que vous avez eu la sagesse deconserver ”.
Trebuie să semnalăm că în 1879 a fost depus în
Franţa pe biroul parlamentului un proiect de lege
(proiectul Dufaur) pentru modificarea procedurii penale
care conchidea la restabilirea Camerei de Consiliu.
La noi, prin legea de organizare judecătorească
din 1890 şi apoi prin legea din 1902, sub inspiraţia
legii belgiene din 1874, a fost admisă Camera de
consiliu cu privire la confirmarea şi infirmarea
mandatelor de arestare.
Prin urmare datorită acestor raţionamente şi
influenţe, Consiliul Legislativ a adoptat noua Cameră
de acuzare care urmează să funcţioneze pe lângă
tribunal. Ea joacă un rol de instanţă superioară de
instrucţie cu o dublă funcţiune; o funcţiune de
instanţă apelativă şi o funcţiune de control asupra
instrucţiei în materie criminală când este chemată a
soluţiona instrucţia printr-o încheere de trimitere în
faţa Curţii cu Juraţi.
Cu alte cuvinte atribuţiile Camerei de acuzare,
în conceptul Consiliului Legislativ, sunt de a se
pronunţa asupra:
1. confirmării sau infirmării mandatelor de
arestare;
2. opoziţiilor în contra ordonanţelor judecă -
torului de instrucţie date în cursul instrucţiunii;
3. opoziţiilor ce s-ar face contra actelor de
inculpare ale Ministerului public.
4. afacerilor criminale care i s-au trimis;
5. a verifica întârzierile exagerate în afacerea
instrucţiei.
In ceea ce priveşte funcţionarea şi compunerea
Camerei de acuzare la tribunalele cu cel mult trei
secţiuni, ea funcţionează pe lângă una din secţiunile
tribunalului, fiind compusă, din judecători din toate
secţiile; iar la tribunalele cu mai mult de trei secţiuni
funcţionează o Cameră de acuzare permanentă.
Judecătorul de instrucţie nu poate intra în
compunerea ei. Deasemenea judecătorii care au luat
parte în Camera de acuzare nu pot intra în
compunerea instanţei de judecată.
În anumite cazuri, ea judecă numai, pe acte, iar
în alte cazuri ascultă şi părţile. Astfel, în materie de
confirmare, infirmare, cât şi în materiile criminale ea
ascultă şi părţile. În urma desbaterilor, camera de
acuzare dă încheeri fie de clasare, fie de trimitere.
Prin acest nou sistem s-au separat complect actele de
instrucţie de cele de urmărire.
O altă inovaţie admisă de proiect tot în scopul
de a garanta libertatea individuală, este aceea că în faza
finală a instrucţiei s-a admis o şedinţă contradictorie
în care atât inculpatul, partea civilă împreună cu
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
44 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
apărătorii ei, cât şi Ministerul Public, după ce au luat
cunoştinţă de dosarul instrucţiei, au dreptul să
formuleze observaţiile lor judecătorului de instrucţie,
care poate dispune complimente de instrucţie. Este
ştiut, că actuala lege nu admite apărătorul inculpatului
în cabinetul judecătorului de instrucţie.
Deşi prin legea din 1902, sub influenţa legii
franceze din 1897 (legea Constant), s-a dat incul pa -
tului drept să aibă un apărător, acesta spre deosebire
de legea franceză, nu poate asista la îndeplinirea
actelor de instrucţie.
Prin sistemul adoptat de proiectul consiliului,
ce putem spune că constitue un sistem propriu
românesc, instrucţia nu poate fi stingherită, întrucât
părţile şi apărătorii lor nu-şi fac apariţia decât la
finele instrucţiei, iar pe de altă parte interesele lor
sunt apărate. Îndeplinirea procedurii mai sus
menţionată este obligatorie sub sancţiunea nulităţii.
Menţionăm că prin această inovaţie s-a adus o
atenuare sistemului inchizitorial din faza instrucţiei.
Pentru a se îngrădi excesele ce se produc azi cu
reţinerea şi arestarea persoanelor învinuite şi pentru o
mai strictă aplicare a principiului constituţional înscris
în art. 11 al Pactului nostru fundamental privitor la
garantarea libertăţii individuale, proiectul a înlăturat
formulele neprecise pe care le conţine actualul Cod
de procedură penală din vechiul regat, referitoare la
cazurile când cetăţeanul poate fi privat de libertatea
sa, înscriind în mod enumerativ cazurile când cel
învinuit poate fi reţinut pentru cercetări sau arestat de
judecătorul de instrucţie. Astfel reţinerea sau arestarea
nu poate fi efectuată decât:
1. în caz de infracţiuni flagrante, dacă identita -
tea infractorului prins nu se poate constata de îndată,
sau chiar fără această din urmă condiţiune, dacă
pedeapsa prevăzută de lege pentru delict este mai
mare de 6 luni.
2. dacă învinuitul a fugit ori s-a ascuns în
scopul de a se sustrage urmăririi sau dacă a comis
acte care îndrituesc temeri că ar intenţiona să fugă.
3. dacă există probe cum că învinuitul a
încercat sau încearcă să câştige pe martori, experţi,
complici sau să nimicească urmele infracţiunei.
4. dacă învinuitul este străin şi există temere
fondată că nu se va prezenta, la judecată.
5. dacă învinuitul în cursul cercetărilor comite
o nouă crimă sau delict, ori ameninţări în acest sens.
6. dacă el este cunoscut ca infractor profe -
sional sau de obicei şi condamnaţiunile anterioare
sunt superioare fiecare la 6 luni.
7. In orice caz de crimă, precum şi în caz de
delict, când acestea se pedepsesc de lege cu o
pedeapsă mai mare de 1 an şi când infracţiunea s-a
executat prin mijloace teroriste sau cu ferocitate.
Reţinerea nu, poate dura mai mult de 24 ore,
iar în caz de afaceri complicate, ea nu se poate
prelungi decât cu autorizarea judecătorului de
instrucţie, fără ca să poată depăşi trei zile.
Pe această cale se pune capăt reţinerilor şi
arestărilor abuzive ce azi sunt atât de frecvente şi
dispuse cu atâta uşurinţă.
Ne oprim aici, la inovaţiunile cele mai
importante care duc la garantarea libertăţei indivi -
duale. Cadrul acestui articol nu ne permite a intra în
toate amănuntele, cu alte cuvinte să indicăm toate
măsurile pe care le-a luat Consiliul Legislativ cu
referinţă la problema ce ne interesează şi pe care le-
a înscris în cuprinsul textelor ce alcătuiesc, articolele
viitorului Cod de procedură penală.
Dacă acestea sunt măsurile pe care le-a înscris
Consiliul Legislativ în ante proiect, întocmit cu multă
prudenţă, după maturi reflecţiuni, de ani de zile şi cu
asentimentul a tot, ce este competenţă penală română,
fiind în acelaşi timp în concordanţă cu ce s-a făcut şi
în alte State cât şi cu dezideratele exprimate de
doctrină, cu mult regret, trebuie să constatăm că ele
au fost modificate în parte de comisia legislativă a
Senatului care, prin reintroducerea vechilor institu -
ţiuni, a ştirbit din nou principiul atât de bine imprimat
al garantării libertăţii individuale.
În realitate, separaţiunea diferitelor atribute ale
diferitelor organe ce operează în faza de instrucţie şi
ce forma pârghia de reazăm a garantării libertăţii
individuale prin controlul ce instituia, a fost supri -
mată pentru a se reintroduce sistemul de azi al
imixtiunii. Astfel, maturul corp a făcut din nou din
Ministerul public un ofiţer de poliţie judiciară, deci
organ de prime cercetări; a suprimat Camera de
Consiliu de pe lângă tribunal adoptată de Consiliul
Legislativ, pentru a reda din nou judecătorului de
instrucţie decizia, adică ordonanţele definitive; a
reînfiinţat camera de punere sub acuzare pe lângă
Curţile de Apel, cu alte cuvinte, a revenit la vechile
instituţiuni, a transplantat textele vechiului cod în
cadrul celui nou, a perfecţionat fără a schimba nimic
din ceea ce a fost.
In faţa acestei situaţiuni rămânem la convin -
gerea că va veni un timp, când vor fi regretate toate
aceste instituţiuni preconizate şi susţinute cu atâta
convingere, cu atâtea argumentări de ordin tehnic, cu
atâta tenacitate de Consiliul Legislativ. Timpul ne va
arăta dacă am avut dreptate.
15 ianuarie 1936
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 45
Cu o deosebită apreciere profesională sem -
nalăm apariţia, în peisajul doctrinei româneşti de
drept administrativ, a lucrării intitulate „Drept
administrativ”, semnată de lector univ. dr. Benonica
Vasilescu, consilier, preşedinte interimar al Secţiei de
Drept Public din cadrul Consiliului Legislativ,
demers pe cât de important, pe atât de necesar,
adresându-se, în egală măsură, atât studenţilor, cât si
teoreticienilor şi practicienilor cu preocupări în
domeniul dreptului public, în special al dreptului
administrativ.
Reprezentând rezultatul unui amplu efort de
cercetare, volumul oferă reale garanţii cu privire la
utilitatea şi finalitatea sa, prin conţinutul dens în idei,
reglementări şi concepte riguros sistematizate.
Lucrarea corespunde unei abordări ştiinţifice
adecvate unui astfel de demers, fiind în concordanţă
cu rigorile impuse de domeniul tratat. Ca elemente de
structură formală în conţinut, cartea cuprinde
treisprezece capitole, fiecare dintre ele constituind un
punct de referinţă în studiul şi analiza dreptului
administrativ şi îşi propune să asigure cunoaşterea,
înţelegerea şi aprofundarea legislaţiei care regle -
mentează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi
instituţiilor publice, activitatea specifică acestora.
Aşa cum remarca însuşi Preşedintele Consi -
liului Legislativ, domnul dr. Dragoş Iliescu, în
prefaţă, „în lucrare sunt supuse unei analize amă nun -
ţite şi pertinente autorităţile puterii executive –
Preşedintele României şi Guvernul, ministerele şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, prefectul – ca reprezentant al
Guvernului pe plan local, autorităţile administrative
autonome, dar şi autorităţile administraţiei publice
locale – consiliile locale, primarul şi consiliile
judeţene”.
În cadrul primului capitol sunt prezentate
aspecte referitoare la Preşedintele României. După o
scurtă prezentare istorică a instituţiei şefului statului
în România, demersul pune accentul pe alegerea
Preşedintelui României, cu tot ceea ce implică
procesul electoral derulat în baza legislaţiei actuale,
dar mai ales pe atribuţiile Preşedintelui în raport cu
Parlamentul, cu Guvernul, în domeniul apărării şi în
situaţii excepţionale, în domeniul politicii externe,
atribuţii în raport cu electoratul, în raport cu puterea
judecătorească, Curtea Constituţională şi cu alte
autorităţi publice.
Capitolul al II-lea este dedicat Guvernului
României, fiind analizate evoluţia reglementării
Guvernului în legislaţia românească, procedura de
învestitură a Guvernului, componenţa acestuia,
condiţii şi incompatibilităţi pentru membrii Guver -
nului, funcţiile şi atribuţiile acestuia, funcţionarea
Guvernului, aparatul de lucru al Guvernului, actele
pe care acesta le emite, încetarea funcţiei de membru
al Guvernului, încetarea mandatului Guvernului,
controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului,
răspunderea politică a Guvernului, precum şi răspun -
derea juridică a membrilor Executivului.
În continuare, în mod sistematizat, sunt oferite,
în al III-lea capitol, informaţii referitoare la
administraţia publică centrală de specialitate şi la
autorităţile administrative autonome. În acest sens,
46 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
NOI APARIŢII EDITORIALE
Benonica Vasilescu
Drept administrativ: curs universitar
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009, 397 p.
sunt tratate subiecte, precum: ministerele, alte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale din
subordinea Guvernului, alte unităţi aflate în subor -
dinea, în coordonarea ori sub autoritatea Guvernului,
organele de specialitate ale administraţiei publice
centrale din subordinea ministerelor, alte unităţi aflate
în subordinea, în coordonarea ori sub autoritatea
ministerelor şi autorităţile administrative autonome.
Pentru o înţelegere corectă a funcţionării siste -
mului administrativ, cel de-al IV-lea capitol detaliază
aspecte cu privire la instituţii publice, regii autonome,
asociaţii, fundaţii şi federaţii, evidenţiind, totodată,
şi relaţiile specifice ale acestora cu autorităţile
administraţiei publice, dar şi precizări privind
dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor.
Definind principiul ca fiind „ideea călăuzi -
toare, cu forţă juridică obligatorie şi prioritară,
exprimată în mod direct printr-un ansamblu coerent
de norme juridice ori desprinsă în mod indirect din
economia reglementărilor juridice rezervate unui
anumit domeniu”, autoarea consacră capitolul al
V-lea principiilor de bază ale administraţiei publice
locale, secţiunile acestuia dezvoltând, după cum
urmează: principiul descentralizării, principiul auto -
no miei locale, principiul deconcentrării servi ci ilor
publice, al eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale, principiul legalităţii, precum şi cel al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit.
Capitolul al VI-lea aduce în prim-planul aten ţiei
dispoziţii comune aplicabile autorităţilor adminis traţiei
publice locale şi aleşilor locali, în ceea ce priveşte
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale,
drepturile şi obligaţiile aleşilor locali, precum şi
incompatibilităţile referitoare la aleşii locali.
Cel de-al VII-lea capitol este rezervat consi -
liului local, analizând aspecte legate de constituirea
acestuia, atribuţiile şi funcţionarea consiliului local,
suspendarea şi încetarea mandatului de consilier local
şi dizolvarea consiliului local.
În cadrul capitolului al VIII-lea este tratată
problematica referitoare la primar şi viceprimar,
accentul fiind pus pe alegerea primarului, rolul,
atribuţiile şi mandatul acestuia, pentru ca în capitolul
al IX-lea să fie analizată administraţia publică a
municipiului Bucureşti.
Capitolul al X-lea este dedicat consiliului jude -
ţean, fiind prezentate detalii cu privire la constituirea
consiliului judeţean, atribuţiile şi funcţionarea aces -
tuia şi la preşedintele şi vice preşedinţii consiliului
judeţean. Aspecte interesante şi utile se regăsesc şi în
cadrul capitolului al XI-lea, capitol rezervat
administratorului public şi secretarilor unităţilor
administrativ-teritoriale.
Caracterul pronunţat ştiinţific – cerinţă absolut
necesară unui astfel de demers, îndeplinită cu
prisosinţă de către acest curs universitar –, este
prezent şi în cuprinsul celui de-al XII-lea capitol,
consacrat prefectului şi subprefectului. Într-un limbaj
facil, coerent, clar şi echilibrat, sunt aduse în prim
plan aspecte legate de: condiţiile pentru numirea în
funcţia de prefect şi subprefect, încetarea acestor
funcţii, rolul şi atribuţiile prefectului, atribuţiile
subprefecţilor, actele prefectului, instituţia prefectului,
precum şi aspecte legate de cancelaria prefectului,
oficiile prefecturale şi de colegiul prefectural.
În ultimul capitol al lucrării, atenţia este
îndreptată asupra contenciosului administrativ, în
prezentarea acestei instituţii de drept fiind reliefate
atât regulile consacrate prin reglementările legale, cât
şi aspectele care au suscitat probleme în practică şi
discuţii în doctrină.
Calităţile de veritabil cercetător al domeniului
administraţiei publice sunt puse în valoare inclusiv
de statutul de practician al autoarei – şi aici avem în
vedere întreaga activitate desfăşurată în cadrul
Consiliului Legislativ.
Actualitatea bibliografică, analiza detaliată a
jurisprudentei Curţii Constituţionale şi a instanţelor
de contencios administrativ recomandă acest tratat
atât studenţilor, cât şi juriştilor de toate categoriile,
dar şi consilierilor locali şi judeţeni, primarilor,
prefecţilor, funcţionarilor publici şi tuturor celor
implicaţi în fenomenul guvernării ori în cel al
administraţiei publice.
Întemeindu-se pe o bogată bibliografie, în ela -
borarea cursului, un sprijin substanţial regăsindu-se
în demersurile ştiinţifice apărute în literatura de
specialitate, dar şi în deciziile recente ale Curţii
Constituţionale, care au clarificat aspecte contro ver -
sate legate de interpretarea şi aplicarea normelor
legale în acord cu prevederile constituţionale,
autoarea a realizat o cercetare care se remarcă atât
prin fundamentul său ştiinţific, cât şi prin valoroasa
contribuţie pe care a adus-o la îmbogăţirea doctrinei
de specialitate. De asemenea, volumul, pe lângă
valoarea teoretică pe care i-o oferă conţinutul, se
poate constitui într-un real sprijin pentru cei care au
preocupări în domeniul dreptului administrativ, din
perspectivă teoretică şi pragmatică.
consilier, Gabriela DUDEANU
Consiliul Legislativ
�oi apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 47
Dinamica socială are multiple consecinţe, atât
în plan politic, cât şi în plan juridic, prin adaptarea
normelor de drept la contextul social al momentului.
Pe de altă parte, normele juridice trebuie să aibă o
stabilitate în timp pentru ca, pe baza lor, instituţiile
publice să garanteze o aplicare corectă a dreptului în
societate. Această dinamică şi, totodată, complexitate
a relaţiilor sociale are drept consecinţă directă o
desprindere din disciplinele tradiţionale a noi
discipline juridice.
În acest context se înscrie şi demersul ştiinţific
realizat de prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, prin
lucrarea apărută la Editura „Monitorul Oficial”,
intitulată „Proceduri constituţionale. Drept procesual
constituţional”. Valorificând o experienţă profesio -
nală de peste 30 de ani în slujba dreptului – în cursul
căreia a îndeplinit mai multe funcţii şi demnităţi
publice în unele dintre instituţiile şi autorităţile de
prim rang ale ţării, cum sunt Ministerul Silviculturii,
Procuratura generală, Camera Deputaţilor, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul
Poporului sau Autoritatea Electorală Permanentă –
care s-a împletit permanent cu activitatea universitară
didactică, lucrarea domnului prof.univ.dr.Gheorghe
Iancu se constituie, în primul rând, într-o pledoarie
pentru o nouă disciplină juridică, respectiv cea de
drept procesual constituţional. Astfel, potrivit
autorului, dreptul procesual constituţional poate fi
definit ca fiind acea nouă ramură a unui sistem de
drept ce cuprinde un ansamblu sistematizat de norme
de drept procesual constituţional care constituie
procedurile constituţionale şi care au ca obiect de
reglementare acele relaţii sociale referitoare la căile
procedurale, contencioase sau necontencioase, care
apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare
a puterii de stat, căi procedurale prin care sunt puse
în valoare drepturile subiective substanţiale sau sunt
realizate scopuri specifice dreptului constituţional şi
instituţiilor politice; cu alte cuvinte, dreptul procesual
constituţional reglementează procedurile consti -
tuţionale.
Lucrarea este concepută în 7 părţi, fiecare în
parte tratând câte o procedură constituţională, cu
excepţia primei părţi referitoare la specificul
procedurilor constituţionale, precum şi la elementele
definitorii ale dreptului procesual constituţional ca
nouă ramură a sistemului de drept.
În mod firesc, prima dintre aceste proceduri –
analizată în partea a II-a – este dedicată procedurilor
constituţionale privind adoptarea, revizuirea, suspen -
darea efectelor şi abrogarea constituţiei. Astfel, în
cadrul acestei secţiuni a lucrării sunt analizate, pe
lângă procedurile propriu-zise de adoptare şi revi -
zuire a Constituţiei României în vigoare, şi noţiunea
de constituţie, conceptul de supremaţie a constituţiei,
apariţia constituţiei, precum şi suspendarea efectelor
constituţiei şi abrogarea acesteia.
Partea a III-a tratează procedurile constitu -
ţionale privind cetăţenii. Sub acest titlu sunt analizate
procedurile privind protecţia drepturilor şi a libertă -
ţilor fundamentale de către Curtea Constituţională,
controlul constituţionalităţii legilor, procedura de
dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, justiţia
şi protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,
�oi apariții editoriale
48 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
Gheorghe Iancu
Proceduri constituţionale: drept procesualconstituţional
Bucureşti, Monitorul Oficial, 2010, 424 p.
precum şi sistemul garanţiilor drepturilor şi libertă -
ţilor fundamentale.
Partea a IV-a este rezervată procedurilor
constituţionale privind răspunderea unor autorităţi şi
instituţii politice, în cadrul cărora sunt analizate
procedurile referitoare la autorităţile publice exe -
cutive, respectiv şeful statului şi guvernul.
Partea a V-a vizează procedurile constitu ţio -
nale privind partidele politice, iar Partea a VI-a –
procedurile constituţionale electorale, în cadrul
cărora o parte substanţială este destinată procedurilor
de contencios electoral constituţional şi justiţiei
electorale în România.
Procedurile constituţionale parlamentare sunt
tratate în Partea a VII-a a lucrării. Astfel, pe lângă
partea teoretică referitoare la funcţiile şi clasificarea
parlamentelor, organizarea internă a parlamentului,
funcţionarea şi actele acestuia, sunt descrise într-un
mod detaliat procedurile constituţionale referitoare la
constituirea, alegerea şi funcţionarea organelor interne
ale parlamentului, procedurile referitoare la statutul
deputaţilor şi al senatorilor, cele privind adop tarea sau
aprobarea actelor parlamentului, precum şi procedurile
referendare.
Conţinutul propriu-zis al lucrării, bogatele
informaţii de drept comparat, precum şi bibliografia
atent selecţionată pentru fiecare dintre capitole, fac din
cea mai recentă publicaţie a domnului prof. univ. dr.
Gheorghe Iancu o lucrare de un deosebit interes pentru
mediul academic şi, în egală măsură, un instrument util
şi de referinţă pentru specialiştii din domeniu.
consilier, Mihaela CIOCHINĂ
director al Direcţiei proceduri parlamentare,
sinteză şi evidenţa legislaţiei – Senat
�oi apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 49
Autor a numeroase lucrări de specialitate
vizând drepturile omului, dreptul comunitar şi dreptul
maritim, dl prof. univ. dr. Marin Voicu, fost judecător
al Curţii Europene a Drepturilor Omului, îşi propune
în cartea intitulată „Uniunea Europeană înainte şidupă Tratatul de la Lisabona”, apărută la sfârşitul
anului trecut la Editura Universul Juridic, o
demitizare, o spulberare a mirajului european, într-o
încercare de contracarare a fenomenului de „euroin -
cultură”, prezent din păcate şi în societatea
românească.
Caracterizată printr-un accentuat spirit critic,
căpătând pe alocuri un ton vehement, lucrarea de faţă
se doreşte o trezire a conştiinţei civice, „vrăjite” în
mod premeditat şi sistematic prin grija guvernanţilor.
Structurată în 4 capitole, cartea ajută la o mai
bună înţelegere a procesului politic şi democratic al
Uniunii Europene, a vieţii politice şi sociale a
României în perioada preaderare şi postaderare şi
oferă o imagine complexă asupra cadrului general de
funcţionare a Uniunii Europene înainte şi după
Tratatul de la Lisabona, precum şi asupra viitorului
sistem politic european.
Primul capitol descoperă cititorului faţa
ascunsă a Uniunii Europene, pe de o parte prin
dezvăluirile uluitoare privind corupţia, manipularea,
influenţarea deciziilor în scopul protejării anumitor
interese, în special ale Franţei, şi pe de altă parte prin
evidenţierea contrastelor dintre declaraţiile politice şi
intenţiile reale.
Nici politica româneasca nu scapă ochiului
critic al autorului care înfierează modalitatea de
transpunere (copiere) a directivelor „fără nicio
armonizare/adaptare, în batjocura tradiţiilor culturale
şi istorice”.
De asemenea sunt abordate atât probleme ridi -
cate de Tratatul constituţional al Uniunii Europene şi
Tratatul de la Lisabona, cât şi aspecte legate de
deficitul democratic din cadrul UE, de accentuarea
euroscepticismului politic, de pericolele integrării
europene, de globalizare, de şocul lărgirii Uniunii
Europene şi efectele sale, precum şi de modul de
desfăşurare a alegerilor europarlamentarilor.
Capitolul al doilea, cuprinde într-o primă parte
o scurtă prezentare a etapelor construcţiei europene în
perioada 1948 – 2007, subliniază chestiuni delicate
legate de cetăţenia europeană, analizează statutul
cetăţeanului european şi expune sistematizat
principalele obiective ale instituţiilor şi politicilor
Uniunii Europene, anterior Tratatului de la Lisabona.
În partea a doua, după o succintă introducere în
izvoarele dreptului comunitar şi caracteristicilor
dreptului UE, cititorul este familiarizat cu acţiunile
şi procedura în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene. Totodată, se acordă o atenţie deosebită
raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale.
Centrul de greutate al capitolului III îl repre -
zintă un examen atent al instituţiilor şi politicilor
Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona, tratat
care se concentrează asupra mecanismelor
instituţionale, introducând numeroase schimbări în
funcţionarea Uniunii Europene, cu scopul de a o
democratiza şi a o ameliora, fără a se substitui
tratatelor existente.
�oi apariții editoriale
50 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
Marin Voicu
Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009, 263 p.
Aşadar, sunt prezentate în noua lor formă
Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Înaltul
Reprezentant al Uniunii Europene, Parlamentul
European, organele consultative, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Curtea de Conturi şi Banca
Centrală Europeană, evidenţiindu-se rolul, alcătuirea,
atribuţiile, procedurile şi actele specifice fiecărei
instituţii.
Nu sunt trecute cu vederea nici politicile
Uniunii Europene, nici procedurile de revizuire a
tratatelor, astfel cum au fost concepute prin Tratatul
de la Lisabona.
Lucrarea se încheie cu o privire de ansamblu
asupra sistemului politic european după Lisabona,
autorul accentuând principalele etape ale formării
sistemului politic european, strategia de integrare şi
cooperare, piaţa unică, instituţiile Uniunii Europene,
dreptul şi politicile europene, cooperarea politică,
economică, monetară, poliţienească şi judiciară a
statelor membre.
Atingând punctual un număr mare de proble -
me mai mult sau mai puţin spinoase, volumul
„Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de laLisabona” este marcat de o viziune eurosceptică,
inspirată fără îndoială nu numai de propriile
experienţe ale autorului, dar şi de specialiştii francezi,
citaţi într-o bogată bibliografie.
În esenţă, lucrarea de faţă reprezintă un semnal
de alarmă şi creionează o imagine realistă asupra
capcanelor Uniunii Europene, cititorul fiind introdus
în culisele proceselor decizionale ale căror efecte se
răsfrâng nemijlocit asupra tuturor cetăţenilor statelor
membre.
expert, Alina ISTUDOR
Consiliul Legislativ
�oi apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 51
Dintre evenimentele, acţiunile, întrunirile şi
simpozioanele mai importante la care au participat
recent reprezentanţi ai Consiliului Legislativ,
amintim Conferinţa Internaţională cu tema „Rolul şilocul dreptului în societatea bazată pe cunoaştere”organizată în perioada 16-17 aprilie 2010 de
Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii
„Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu sub egida
Uniunii Juriştilor din România şi Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România, precum şi A TreiaConferinţă Internaţională de Educaţie a Adulţilor,
organizată la Iaşi în perioada 25-29 aprilie 2010 de
către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi
„International Adult and Continuing Education Hall
of Fame”.
Conferinţa cu participare internaţională
organizată la Târgu-Jiu, având tema „Rolul şi loculdreptului în societatea bazată pe cunoaştere”, a fost
la a doua sa ediţie, după ce, cu succes, în anul
precedent a avut loc prima întrunire cu această temă.
Ediţia de anul acesta a Conferinţei de la Târgu-
Jiu, s-a bucurat de prezenţa a numeroase personalităţi
din domeniul juridic, fiind prezentate peste 70 de
lucrări ale mai multor teoreticieni şi practicieni ai
dreptului din România, Franţa, SUA, Israel, Croaţia
sau din Cehia, toate având ca temă actul juridic.
Deschiderea oficială a lucrărilor acestei
conferinţe a fost precedată de un eveniment deosebit
prilejuit de ocazia decernării titlului de Doctor
Honoris Causa, din partea Universităţii „Constantin
Brâncuşi” (UCB) din Târgu Jiu, uneia dintre cele mai
prestigioase personalităţi ale vieţii juridice de la noi
din ţară. Este vorba de dl dr. Gavril Iosif Chiuzbaian,
preşedintele Uniunii Juriştilor din România, instituţie
sub egida căreia au fost organizate lucrările confe -
rinţei, redactor şef al revistei „Palatul de Justiţie” şi
vicepreşedintele Asociaţiei Internaţionale a JuriştilorDemocraţi (A.I.J.D.).
Această înaltă distincţie a fost acordată în
semn de preţuire pentru întreaga carieră dedicată
justiţiei, omagiind astfel, nu doar opera de mare
profunzime, ci şi personalitatea exemplară şi
complexă a domnului Gavril Iosif Chiuzbaian, fost
ministru al justiţiei în perioada 1994 –1996.
De asemenea, la propunerea dlui prof. univ. dr.
Moise Bojincă, decan al Facultăţii de Drept a
Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pe
lângă titlul de Doctor Honoris Causa, dl dr. Gavril
Iosif Chiuzbaian a mai primit din partea conducerii
Universităţii „Constantin Brâncuşi”, distincţia de
membru de onoare al Senatului Universităţii.
Sesiunea plenară a conferinţei s-a desfăşurat la
sediul Teatrului dramatic „Elvira Godeanu”, când au
mai luat cuvântul, pe lângă proaspătul laureat,
personalităţi de prim rang din lumea universitară: dl
prof. univ. dr. Adrian Gorun, rectorul Universităţii
„Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, dl prof. univ.
dr. George Antoniu, directorul ştiinţific al Institutului
de Cercetări Juridice al Academiei Române, dl prof.
univ. dr. Ion M. Anghel – preşedintele Asociaţiei
Ambasadorilor din România şi dl prof. univ. dr.
Bruce A. Little din S.U.A.
În cadrul celor şase secţiuni tematice ale
lucrărilor conferinţei au fost prezentate materiale,
care au prilejuit ample incursiuni şi dezbateri
referitoare la problematicile abordate, experţi şi
cercetători, cadre didactice din învăţământul univer -
sitar şi preuniversitar, specialişti din cadrul Consi -
liului Legislativ (tema comunicată referindu-se la
„�ecesitatea realizării unei metodologii privindelaborarea unitară a actelor normative, ca funda -ment pentru un sistem legislativ de calitate şi stabil”autori Sorin Popescu, Preşedinte de secţie şi Cătălin
Ciora, consilier, şef sector), Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti şi Şcolii
Naţionale de Studii Politice şi Administrative, precum
şi cadre din administraţie, doctoranzi şi masteranzi.
Lucrările pe secţiuni s-au desfăşurat la sediile
Facultăţilor de Ştiinţe Juridice şi Facultăţii de Litere
şi Ştiinţe Sociale, fiind de remarcat buna organizare
care a fost în responsabilitatea decanilor celor două
facultăţi, dl prof. univ. dr. Moise Bojincă, respectiv
conf. univ. dr. Diana-Mihaela Pociovălişteanu.
De asemenea, în cadrul conferinţei a avut loc
şi lansarea lucrării „Dreptul Uniunii Europene
52 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
MANIFESTĂRI ȘTIINŢIFICE
Manifestări ştiinţificecu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ
privind politicile economice” apărută la Editura
„Universul Juridic”, autori fiind dna prof. univ. dr.
Nicoleta Diaconu şi dl conf. univ. dr. Dumitru Adrian
Crăciunescu. Prezentarea acestei lucrări a fost
realizată de dl dr. Gavril Iosif Chiuzbaian, cel care a
semnat îndemnul la lectură al acestei cărţi, precum şi
de dl prof. univ. dr. Grigore Silaşi, directorul
Centrului European de Excelenţă „Jean Monnet”,
care în postfaţă afirmă: „în sfârşit o carte despre drept
şi politicile economice la nivel european”, aspect care
reliefează problematica aparte a dreptului Uniunii
Europene analizată, şi anume, politicile economice.
Un alt eveniment de marcă din această
perioadă a fost reprezentat de A Treia ConferinţaInternaţională de Educaţie a Adulţilor, organizată la
Iaşi în perioada 25-29 aprilie 2010 de către
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi
International Adult and Continuing Education Hallof Fame, această manifestare înscriindu-se în cele
dedicate aniversarii a 150 de ani de la înfiinţarea
prestigioasei universităţi.
Ca urmare a ediţiilor anterioare desfăşurate în
anii 2002, respectiv 2006, această conferinţă s-a
evidenţiat ca un forum pentru schimburi în domeniul
ştiinţific şi legislativ şi pentru prezentarea rezultatelor
cercetărilor în ariile educaţiei continue şi ale educaţiei
adulţilor.
Pornind de la ipoteza că noile tehnologii de
comunicare pot constitui veritabile instrumente
pentru atingerea obiectivelor educaţiei continue şi a
educaţiei adulţilor, cea de-a treia ediţie a Conferinţei
Internaţionale de Educaţie a Adulţilor şi-a propus să
analizeze impactul şi importanta acestora.
Scopul conferinţei, care a avut ca temă
„Pregătirea Forţei de Muncă pentru SocietateaInformaţională” a constat în iniţierea şi susţinerea
unui dialog al specialiştilor şi practicienilor în
domeniul educaţiei continue şi al educaţiei adulţilor,
a unui forum cu o largă participare a ONG-urilor,
organizaţiilor locale, regionale, naţionale şi
internaţionale din domeniul public şi privat, privind
oportunităţile dezvoltării forţei de muncă în noile
condiţii ale societăţii informaţionale.
În cadrul Conferinţei, pe data de 27 aprilie
2010, a fost găzduit Simpozionul InternaţionalDrepturile Omului şi Legislaţia Muncii, organizat în
parteneriat cu Institutul Român al Drepturilor
Omului, care s-a bucurat de o largă participare.
Lucrările susţinute de participanţi în plenul
simpozionului au avut menirea de a pune în evidenţă
rezultatele cercetărilor din domeniul dreptului la
muncă la nivel naţional şi internaţional, fiind de o
înaltă ţinută ştiinţifică şi răspunzând întru totul
exigenţelor unei manifestări de o asemenea amploare,
remarcându-se prin rigoarea expunerilor şi înaltul
nivel tehnic al prezentărilor, constituind un model de
claritate aplicată complexităţii raţionamentului.
Astfel, au prezentat materiale în cadrul acestui
simpozion, moderat de dna prof. univ. dr. Irina
Moroianu Zlătescu, directorul Institutului Roman
pentru Drepturile Omului şi amfitrionul întâlnirii,
alături de dl prof. univ. dr. Laurenţiu Şoitu, director al
Institutului de Educaţie Continuă din cadrul Univer -
sităţii „Alexandru Ioan Cuza”, experţi şi cercetători,
cadre didactice din învăţământul universitar şi
preuniversitar, magistraţi, membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii şi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, specialişti din cadrul Consiliului Legislativ
(care au prezentat un material privind „Dreptul lamuncă în legislaţia internă”, autor – Cătălin Ciora,
consilier, şef sector), cadre din administraţia centrală şi
locală, doctoranzi şi masteranzi, precum şi repre -
zentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale interne şi
internaţionale, printre care amintim pe dna prof. univ.
dr. Laetizia Fiorillo Dello Russo, secretar general Jus
Primi Viri, dna prof. univ. dr. Monna-Lisa Magdo Belu,
judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prof.
univ. dr. Romul Petru Vonica, fost judecător la Curtea
Constituţională, dna judecător Cecilia Morariu, membru
al Consiliului Superior al Magistraturii, dl Roux Nill
de la Universitatea Montpellier, dna judecător Georgeta
Pavelescu, preşedintele Secţiei Litigii de Muncă de la
Curtea de Apel Iaşi, precum şi alţi autori.
Prin calitatea materialelor elaborate şi prezen -
tate în cele două evenimente menţionate, care au
prilejuit ample incursiuni şi dezbateri referitoare la
problematicile abordate, scopurile celor două întru -
niri au fost atinse, prilejuindu-se un schimb util de
idei, consolidându-se sau punându-se bazele unor
colaborări promiţătoare care vor impulsiona, în mod
cert, interesul pentru activităţile de cercetare, creând
premise favorabile pentru următoarele manifestări
ştiinţifice de acest gen.
Reuşita acestor manifestări este rezultatul
efortului conjugat al conducerii celor două univer -
sităţi şi al celorlalte structuri şi instituţii academice
şi administrative implicate, cărora li se cuvin
mulţumiri în acest sens.
consilier, şef de sector
Cătălin CIORA
Consiliul Legislativ
Manifestări științifice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 53
Articole din revistele de drept străine
intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie adnotată∗ –
REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ
1. CU�IBERTI, GILLES – La reconnaissance en France des jugements par défaut anglais. A propos de
l’affaire “Gambazzi-Stolzenberg” = Recunoaşterea în Franţa a hotărârilor judecătoreşti engleze pronunţateîn absenţa unei părţi. Pe marginea afacerii “Gambazzi-Stolzenberg”. În: Revue critique de droit international
privé nr.4, 2009, p.685-714
Hotărârile judecătoreşti engleze pronunţate în lipsa unei părţi au rămas mult timp absente din jurisprudenţa europeană, prima
Curte europeană ce a luat poziţie fiind Curtea de la Luxemburg în decizia sa „Gambazzi” din 2009. Autorul încearcă să
măsoare consecinţele acestei decizii asupra dreptului francez. Autorul consideră afacerea “Gambazzi-Stolzenberg”, ca una
din cele mai remarcabile afaceri de executare internaţională a hotărârilor judecătoreşti din istorie.
REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ
2. BEAUVALLET, OLIVIER – Benjamin Ferencz et la lente répression du crime d’agression = BenjaminFerencz şi lenta pedepsire a crimei de agresiune. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4,
2009, p.739-748
Curtea Penală Internaţională are competenţa materială de a judeca, atribuită de art.5.1.d al Statutului de la Roma, în ceea ce
priveşte crimele de agresiune, dar art.5.2. al Statutului dispune de asemenea în legătură cu faptul că aceasta îşi va exercita
competenţa, atunci când va fi adoptată o dispoziţie, conform art.121 şi art.123. Dispoziţia va defini această crimă şi va stabili
condiţiile de exercitare a competenţei Curţii în această privinţă. Benjamin Ferencz susţine necesitatea de a reprima crima de
agresiune, fiind de părere că instrumentele juridice actuale permit calificarea acesteia şi consideră necesar şi urgent, asigurându-
se pedepsirea crimei, să se pună capăt impunităţii agresorilor internaţionali. După părerea sa, de acum înainte, efortul
internaţional va trebui să vizeze condiţiile de aplicare a urmăririlor în faţa Curţii Penale Internaţionale.
3. FERE�CZ, B. BE�JAMI� – Pour mettre un terme à l’impunité du crime d’agression = Pentru a punecapăt impunităţii unei crime de agresiune. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009,
p.739-747
Acordarea competenţei reale unui tribunal penal internaţional asupra crimei de agresiune, chiar dacă pare un lucru îndepărtat
astăzi, ar reprezenta o reuşită istorică de o valoare inestimabilă. Autorul se pronunţă în favoarea luării tuturor dispoziţiilor
legale pentru a încerca evitarea pentru naţiuni a ororilor incredibile ale conflictelor armate.
4. LLADOS BAUCELLS, JOA�; MAURO, CRISTI�A – Vers l’introduction de la responsabilité pénale
des personnes morales en droit espagnol = Spre introducerea responsabilităţii penale a persoanelor juridiceîn dreptul spaniol. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.817-827
Un anteproiect de reformă a Codului Penal din 1994 din Spania propune astăzi introducerea responsabilităţii penale a
persoanelor juridice, ea bazându-se pe numeroase interese practice ale acestei responsabilităţi, dar şi pe influenţa dreptului
comparat şi a textelor europene.
54 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
∗Lucrare realizată de Svetlana BACIU, expert, Consiliul Legislativ
5. SÉVELY-FOUR�IE, CATHERI�E – Répression et motivation. Réflexions sur la motivation des arrêts
et jugements des juridictions répressives = Represiune şi motivare. Reflecţii asupra motivării deciziilor şihotărârilor jurisdicţiilor represive. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009, p.783-796
Aspectele analizate de autoare se referă la motivarea generală a deciziilor represive şi la motivarea specială a deciziilor
derogatorii. După părerea acesteia, motivarea “generală” pare în mod natural, dacă nu necesar, legată de exercitarea unei puteri
de sancţiune, în timp ce exigenţa motivaţiei “speciale “ nu este legată decât de deciziile derogatorii.
6. SOBO, FRA�ÇOIS – Justice transitionnelle. Le point sur les juridictions Gacaca au Rwanda = Justiţietranziţională. Situaţia jurisdicţiilor Gacaca în Ruanda. În: Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé nr.4, 2009, p.763-782
La 15 ani după genocidul ce a avut loc împotriva populaţiei tutsi şi hutu, în anul 1994, contenciosul judiciar legat de această
tragedie a secolului trecut nu este epuizat. Capacitatea de absorbţie a jurisdicţiilor clasice, s-a dovedit nesemnificativă câţiva
ani mai târziu şi voinţa de a pune capăt unei culturi de impunitate a determinat noile autorităţi politice ale ţării să aleagă calea
unei justiţii denumite “restauratoare” sau “tranziţionale” prin mobilizarea jurisdicţiilor Gacaca.
7. TELLIER, VÉRO�IQUE – En finir avec la primauté du criminel sur le civil! = Să se termine cuprioritatea penalului asupra civilului! În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2009,
p.797-815
Prioritatea penalului asupra civilului îl plasează pe judecătorul civil într-o situaţie de dependenţă: obligat să respecte regula
amânării încă nehotărâte şi principiul autorităţii lucrului judecat în penal asupra civilului. În principal justificat prin grija de
evita decizii contradictorii, aceste reguli îl obligă pe judecătorul civil să aştepte decizia judecătorului penal. Legea din 2007
are drept scop consolidarea echilibrului procedurii penale, venind să limiteze domeniul de aplicare al amânării obligatorii.
REVUE DU DROIT PUBLIC
8. AVRIL, PIERRE – Un nouveau droit parlementaire? = Un nou drept parlamentar? În: Revue du droit
public nr.1, 2010, p.121-134
Articolul analizează cadrul juridic definit prin regulile de aplicare pe care le-a determinat revizuirea constituţională din 2008
din Franţa, adică legile organice prevăzute, precum şi adaptările regulamentelor adunărilor, fără a uita de deciziile Consiliului
Constituţional de apreciere a conformităţii acestora. Revizuirea constituţională din 2008 a revenit asupra principalelor
constrângeri impuse din 1958 Adunărilor, ea a adus inovaţii în raporturile politice şi a extins competenţele Parlamentului.
9. BELRHALI-BER�ARD, HAFIDA – Le droit de l’environnement: entre incitation et contrainte =
Dreptul mediului: între incitare şi constrângere. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1683-1704
Dreptul mediului cultivă contrastele, dezvoltarea sa nu împiedică întrebările care se nasc, referitoare la chiar esenţa acestui
drept. La dezbaterile juridice privind semnificaţia juridică a dezvoltării durabile, se adăugă o întrebare persistentă în legătură
cu acest drept, perceput ca declaratoriu. Studiul permite după cum consideră autorul, să se demonstreze că dacă procedeele
incitative şi de constrângere reprezintă mecanisme opuse, dreptul mediului nu are beneficii decât de pe urma cumulării celor
două tipuri de instrumente. Referirea la instrumentele de constrângere vizează legea din 1960 privind crearea de parcuri
naţionale, legea din 1976, producţia de acte normative în materie de mediu fiind importantă. În paralel se dezvoltă procedee
incitative, pentru care câteva exemple sunt: dezvoltarea contractualizării din anii 70, instrumentele de fiscalitate de mediu,
ajutoarele financiare pentru agenţia de mediu.
10. BIE�VE�U, JEA�-JACQUES – La fabrication d’une loi sur l’Université. La loi du 10 juillet 1896
= Elaborarea unei legi asupra Universităţii. Legea din 10 iulie 1896. În: Revue du droit public nr.6, 2009,
p.1539-1552
Autorul revine asupra Legii din 10 iulie 1896 privind constituirea universităţilor, considerând acest lucru ca o etapă importantă
a efortului pe care guvernele din primii 30 de ani ai celei de-a III-a Republici le-au înfăptuit pentru a regenera învăţământul
superior francez. Aceste reforme, cu dificultăţile, succesele lor, capătă o dimensiune simbolică ce are repercusiuni încă asupra
dezbaterilor de astăzi.
11. BLA�C, FRA�ÇOIS – L’insaisissabilité des biens des établissements publics industriels et
commerciaux, éléments pour une évolution = Insesizabilitatea bunurilor din întreprinderile publiceindustriale şi comerciale, elemente pentru o evoluţie. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1553-1576
Analiza autorului îşi propune să confrunte accepţia dreptului administrativ francez cu exigenţele sau propunerile altor drepturi.
Rezultatul cercetării este că insesizabilitatea nu rezistă confruntării, ea este condamnată de dreptul comunitar şi ignorată de
dreptul comparat. Autorul se referă la soluţia franceză în materie, diferită de dreptul străin şi care corespunde cel mai bine
exigenţelor pieţei comune.
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 55
12. BOYEAU-JE�ECOURT, ALEXIA – La révision constitutionnelle du 10 août 1926 relative à la caisse
d’amortissement de la dette publique = Revizuirea constituţională din 10 august 1926 privind casa deamortizare a datoriei publice. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.135-154
La 10 august 1926 este adoptată cea de-a treia revizuire constituţională, în timpul celei de-a III-a Republici, într-un context
deosebit de prost al situaţiei financiare a Franţei, după război, când ţara se confruntă şi cu o criză de încredere sporită. Sunt
pregătite măsuri de redresare, sunt votate o serie de măsuri economice ca şi crearea unei case independente de amortizare a
datoriei publice, alimentată de resursele noi create, care capătă un statut constituţional. Revizuirea Constituţiei franceze din
1875 pare singulară din punct de vedere juridic, ea integrează dispoziţii financiare, dar şi circumstanţele au avut un rol care
nu poate fi neglijat. Totuşi, oportunitatea revizuirii apare ca fiind discutabilă în ceea ce priveşte caracteristicile regimului
politic al celei de a-III-a Republici care consacră suveranitatea Parlamentului.
13. BUG�O�, CAROLI�E – La réforme de l’hôpital public = Reforma spitalului public. În: Revue du droit
public nr.1, 2010, p.29-62
Adoptarea de către Adunarea Naţională din Franţa, în anul 2009, a proiectului de lege privind reforma spitalelor şi cu privire
la pacienţi, sănătate şi teritorii (HPST), i-a nemulţumit pe profesioniştii din domeniul sănătăţii. Reforma managementului
spitalului public era considerată necesară, dar ei denunţau o scădere tocmai a rolului jucat de profesioniştii din domeniul
sănătăţii în cadrul conducerii spitalelor. Textul a cunoscut modificări numeroase, fiind remaniat în sensul unei mai mari
participări a practicienilor din spitale în cadrul conducerii spitalelor. Legea HPST a fost promulgată în 2009 şi a menţinut
împărţirea competenţelor între diferitele instanţe în favoarea directorului spitalului. După părerea autorului, noul echilibru al
puterilor în cadrul organelor de conducere de care beneficiază în principal directorul spitalului trebuie totuşi să nu lase deoparte
problema gradului de intervenţie a comunităţii medicale în cadrul conducerii spitalului.
14. CAILLE, PASCAL – L’essor du droit pénal communautaire = Avântul dreptului penal comunitar. În:
Revue du droit public nr.5, 2009, p.1473-1492
Pentru jurisdicţia comunitară nimic nu se opune consacrării unui drept penal comunitar, dimpotrivă totul militează în favoarea
acestuia. Rămâne să se stabilească în ce măsură o asemenea consacrare este necesară. Curtea de Justiţie a început să precizeze
bazele acestei duble grile de lectură şi ea nu poate să se producă decât prin intermediul interesului comun. Se consideră că
dreptul penal comunitar este dictat de interesul comun, dar el are de asemenea limite.
15. CHAUVAUX, DIDIER – L’abrogation d’un texte qui en avait abrogé un autre fait-elle revivre le
texte initial? = Abrogarea unui text ce a abrogat un altul, poate avea ca efect renaşterea textului iniţial? În:
Revue du droit public nr.5, 2009, p.1299-1310
Este comentat un aviz emis la 10 ianuarie 2008 de către Consiliul de Stat francez care afirmă că abrogarea prin Decretul din
2004 a Decretului-lege din 1939 a făcut să se revină la redactarea iniţială a art.14 al Legii din 1881 privind libertatea presei.
16. COLLET, DIDIER – Le juge administratif et le contrôle des aides d’Etat: de la réception à
l’instrumentalisation du droit communautaire? = Judecătorul administrativ şi controlul ajutoarelor de stat:de la receptare la instrumentalizarea dreptului comunitar? În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1311-1340
Articolul analizează două decizii (“CELF” şi “Comité des vins”) care atestă preocuparea Consiliului de Stat francez pentru
aplicarea, în mod riguros, a principiilor comunitare cu privire la notificarea ajutoarelor acordate întreprinderilor. După părerea
autorului, cele două decizii traduc grija Consiliului de Stat de a nu fi un simplu executant al normei comunitare, nici un
spectator pasiv al evoluţiei sale, ci un protagonist activ al ameliorării sale.
17. COULIBALEY, BABAKA�E D. – La néutralisation du parlement constituant (à propos de la
décision n
o
DCC 06-074 du 8 juillet 2006 de la Cour constitutionnelle du Bénin) = �eutralizareaParlamentului constituant (pe marginea deciziei nr. DCC 06-074 din 8 iulie 2006 a Curţii Constituţionale dinBenin). În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1493-1516
Decizia de a cenzura o lege de revizuire constituţională emisă de Curtea Constituţională din Benin, la 8 iulie 2006 demonstrează
că principiile esenţiale faţă de care s-a arătat ataşat până acum corpul social şi care exprimă Constituţia, pot fi repuse în cauză
de un Parlament constituant ce oscilează între deriva corporatistă şi tentaţia monopolistă a puterii. Expunerea de fapte va ajuta
la înţelegerea circumstanţelor acestei afaceri care l-a determinat pe judecătorul constituţional să invalideze pentru prima dată
o lege de revizuire constituţională.
18. DUBOUT, EDOUARD – Faut-il tuer les catégories de fautes en droit administratif? = Oare trebuieeliminate categoriile de erori în dreptul administrativ? În: Revue du droit public. – nr.5, 2009, p.1341-1352
După părerea autorului, existenţa unei pluralităţi de categorii de erori administrative ridică problema aprecierii bilanţului
cost/avantaj al acestei categorizări în ceea ce priveşte coerenţa şi eficienţa mecanismului de responsabilitate administrativă.
El consideră că în loc ca aceste categorii diferite de erori ale dreptului administrativ să fie studiate separat, ar fi necesar să se
propună ca ele să fie abordate frontal, într-o perspectivă de ansamblu, pentru a stabili dacă “divizarea” noţiunii de eroare care
decurge de aici, se justifică pe deplin.
Referințe bibliografice
56 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
19. DUDOG�O�, CHARLES – L’avenant au contrat administratif = Actul adiţional la contractuladministrativ. În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1353-1380
În Franţa, în cadrul teoriei generale a contractelor administrative a fost elaborat un regim juridic specific actelor adiţionale.
Mecanismul ridică numeroase probleme, la elementele de fond se adaugă chestiuni specifice de formă, din momentul în care
contractul iniţial este supus unei proceduri formalizate.
20. EPRO�, QUE�TI� – Les contrats de subvention = Contractele de subvenţie. În: Revue du droit public
nr.1, 2010, p.63-90
Autorul propune o analiză a contractului de subvenţie. Valoarea contractului de subvenţie în efectele, garanţiile sale, drepturile
pe care le acordă cocontractantului se bazează astfel pe o analiză a obiectului său.
21. MOUTO�, STÉPHA�E – A propos de la réforme portuaire: un nouveau visage pour les
établissements publics = Pe marginea reformei portuare: un nou chip pentru instituţiile publice. În: Revue du
droit public nr.1, 2010, p.91-120
După părerea autorului, Legea franceză din 4 iulie 2008, urmată de Decretul de aplicare nr.2008-1032 din octombrie 2008
privind crearea de mari porturi maritime, necesită transformări profunde ale sectorului public portuar, dar chiar şi a noţiunii
de instituţie publică. Se consideră că textul manifestă voinţa puternică a autorităţilor publice de a da coerenţă politicii portuare.
Legea implică profunde modificări juridice, creează o nouă categorie de instituţie publică “marile porturi maritime”, chemate
să înlocuiască “porturile maritime autonome”.
22. MOUZET, PIERRE – La désuétude en droit constitutionnel = Desuetudinea în dreptul constituţional.În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1381-1400
De la publicarea unui studiu în anul 1928, dedicat noţiunii de desuetudine, nici un alt studiu nu a fost întreprins în Franţa,
noţiunea pare să nu mai intereseze pe nimeni. Sunt prezentate consideraţiile autorului pe această temă.
23. MOYRA�D, ALAI� – Les lois du pays en Polynésie française: bilan d’un quinquennat = Legile
“ţării” (lois du pays) în Polinezia franceză: bilanţul unui cincinal. În: Revue du droit public nr.6, 2009,
p.1577-1634
În anul 2004, în urma revizuirii constituţionale din 2003, Polinezia franceză se transformă în colectivitate de peste mări
(COM). Dotată cu autonomie şi cu acest titlu, Adunarea sa deliberantă poate vota “legi ale ţării” (lois du pays), supuse unui
control jurisdicţional specific conform art.74 al Constituţiei. Cu toate că Polinezia franceză reprezintă o colectivitate teritorială
ce beneficiază formal numai de autonomie administrativă, noua putere normativă încredinţată adunării nu este identică cu
puterea administrativă clasică. Astăzi, Polinezia franceză adoptă legi (lois du pays), iar un contencios relativ abundent stabileşte
regimul acestor norme.
24. �ABLI, BÉLIGH – L’instabilité sous la V
e
République = Instabilitatea în timpul celei de-a V-aRepublici. În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1599-1634
Autorul este de părere că instabilitatea celei de-a V-a Republici Franceze demonstrează capacităţile de adaptare ale regimului,
dar şi o sursă de insecuritate care îi afectează funcţionarea. Astfel, aspectele analizate se referă la instabilitate ca sursă de
insecuritate şi la instabilitate ca fenomen de adaptare, fiind vorba de capacitatea de adaptare a regimului, atât în domeniul
constituţional, cât şi în plan instituţional.
25. PACTET, PIERRE – Réflexions sur le droit constitutionnel et son enseignement = Reflecţii asupradreptului constituţional şi asupra predării sale. În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.155-170
Autorul consideră ca ar fi interesant să încerce să stabilească în mod clar care sunt elementele diferite pe care le cuprinde actuala
noţiune de drept constituţional, subliniind aspectele dominante. De asemenea, sunt prezentate reflecţiile sale în ceea ce priveşte
predarea dreptului constituţional, autorul insistând asupra necesităţii de a acorda încredere profesorilor şi autorilor, asupra
libertăţii, respingând dogmatismul.
26. PLUE�, OLIVIER – L’innaplicabilité du nouveau régime de responsabilité du président de la
République = Inaplicabilitatea noului regim de responsabilitate a preşedintelui Republicii. În: Revue du droit
public nr.5, 2009, p.1401-1430
După părerea autorului care se arată rezervat în ceea ce priveşte aplicabilitatea regimului de responsabilitate al preşedintelui
Republicii Franceze, izvorât din revizuirea constituţională din 2007, absenţa intervenţiei legii organice prevăzută de art.68 al
Constituţiei, la peste 2 ani de la adoptarea acestei reforme pare să ridice o veritabilă problemă de legitimitate pentru preşedintele
Republicii.
27. PRUM, A�DRÉ – La liberté académique = Libertatea academică. În: Revue du droit public nr.1, 2010,
p.3-28
Este propusă o analiză a libertăţii academice, fiind evocată mai întâi consacrarea acesteia în diferite sisteme juridice, precum
şi consecinţele juridice concrete ale unei astfel de consacrări.
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 57
28. SALES, ERIC – La protection du principe constitutionnel de laicité par la Cour constitutionnelle
turque = Protecţia principiului constituţional de laicitate de către Curtea Constituţională turcă. În: Revue du
droit public nr.6, 2009, p.1649-1682
După părerea autorului, laicitatea recunoscută ca principiu constituţional în anul 1937 de către statul turc, reprezintă un simbol
al statului, o dispoziţie intangibilă ce nu implică totuşi o strictă separare între stat şi religie. Principiul laic postulează şi
interdicţia de a purta voalul islamic în universităţi şi în administraţie. La ora actuală, principiul poate fi repus în cauză, la
origine fiind voinţa politică a guvernului de a permite tinerelor fete purtătoare de voal să acceadă la învăţământul superior.
Constituţia nu interzice portul voalului islamic în administraţie sau universităţi, dar judecătorii Curţii au interpretat până acum
principiul de laicitate ca determinând interzicerea. Aceste ameninţări care pun în cauză principiul, pentru moment, sunt stăpânite
de Curtea Constituţională.
29. THEVA�T, AUDE – La pérennité du fédéralisme = Perenitatea federalismului. În: Revue du droit
public- nr.5, 2009, p.1431-1450
Rezultatele alegerilor legislative federale din iunie 2007 au făcut ca Belgia să se afle într-o criză politică care a lăsat-o timp
de nouă luni fără guvern. Dezacordul demonstrează tensiunile dintre valoni şi flamanzi, iar tulburările pe care le traversează
Belgia arată ineficienţa acestui sistem federal, presupus că menţine unitatea statului, în ciuda diviziunii culturale a cetăţenilor.
Perenitatea federalismului apare nesigură, dar reprezintă o miză considerabilă datorită atracţiei manifestate pentru acest model
sau principiile pe care el le conţine, de către state, chiar mai marcate de centralism ca Franţa sau Regatul Unit al Marii Britanii.
30. TRUCHET, DIDIER – Le Conseil national du droit = Consiliul �aţional al Dreptului. În: Revue du droit
public nr.5, 2009, p.1283-1298
Autorul prezintă cititorilor, la invitaţia redacţiei revistei “Revue du droit public”, instituţia Consiliului Naţional al Dreptului.
Crearea Consiliului a fost recomandată în Raportul prezentat în anul 2007, directorului general al învăţământului superior şi
al cercetării, de către un grup de lucru care a constatat o îndepărtare progresivă între facultăţile de drept şi angajatorii publici
şi privaţi ai juriştilor.
31. U�GER�-STER�BERG VO�, A�TJE – L’arrêt “Lisbonne” de la Cour constitutionnelle fédérale
allemande, la fin de l’intégration européenne? = Decizia “Lisbonne” a Curţii Constituţionale federalegermane, sfârşitul integrării europene? În: Revue du droit public nr.1, 2010, p.171-196
În decizia sa din 30 iunie 2009, Curtea Constituţională federală a Germaniei a declarat constituţional faptul că Germania
ratifică Tratatul de la Lisabona, sub rezerva ca Parlamentul să aibă un rol mai activ în procesul de integrare şi să modifice Legea
cu privire la participarea Bundestag-ului şi a Bundesrat-ului în materia Uniunii Europene. Reacţia doctrinei la decizie este mai
mult negativă. Sunt criticate construcţiile dogmatice ale principiilor de suveranitate a statului şi de democraţie şi consecinţele
nefaste pentru proiectul european. Comentariul autorului analizează dacă aceste critici sunt justificate şi, mai ales, dacă decizia
pune în pericol integrarea europeană.
32. VERGELY, DA�IEL – L’équilibre des pouvoirs: une utopie constitutionnelle = Echilibrul puterilor:o utopie constituţională. În: Revue du droit public nr.5, 2009, p.1451-1472
Când şi-a elaborat teza privind separaţia puterilor, Montesquieu a vrut să instituie un regim politic moderat, tocmai acest
obiectiv fiind stabilit de către constituanţii din anul 1795 şi 1848. Cea de-a V-a Republică reconfigurează teoria, iar de data
aceasta, este vorba de a reabilita funcţia executivă. Legea 2008-724 din 23 iulie 2008 de modernizare a instituţiilor celei de-
a V-a Republici dă oficial teoriei un sens diametral opus celei a constituanţilor din 1958.
33. VIGUIER, JACQUES – La primauté juridique de la langue nationale française sur les langues
régionales secondes = Supremaţia juridică a limbii naţionale franceze asupra limbilor regionale secundare.În: Revue du droit public nr.6, 2009, p.1635-1648
Limba naţională franceză şi limbile regionale care nu au fost niciodată recunoscute constituţional în Franţa au căpătat acest
drept în urma revizuirilor din 1992 şi 2008. Această recunoaştere aproape simultană pare să le situeze la egalitate, dar, în
realitate, limba franceză rămâne limba oficială a statului francez, iar limbile regionale cu o apariţie timidă, au o influenţă
limitată. Există după părerea autorului, o supremaţie juridică tradiţională şi o supremaţie juridică confirmată, aspecte ce sunt
reflectate de articol.
REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ
34. GUI�ERET-BROBBEL DORSMA�, A��E – Le commerçant en droit allemand = Comerciantul îndreptul german. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.785-816
Dreptul francez şi dreptul german deosebesc dreptul civil şi dreptul comercial şi cunosc amândouă noţiunea de comerciant.
Autoarea îşi pune întrebarea dacă acest lucru înseamnă că cele două au o aceeaşi concepţie. Studiul realizează o prezentare a
comerciantului în dreptul german.
35. LAFFAILLE, FRA�CK – L’immunité pénale des organes constitutionnels monocéphales en Italie.
La censure, par la Cour constitutionnelle, de la “Loi Alfano” = Imunitatea penală a organelor constituţionalemonocefale în Italia. Cenzurarea de către Curtea Constituţională a “Legii Alfano”. În: Revue internationale
de droit comparé nr.4, 2009, p.839-862
Referințe bibliografice
58 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
Curtea Constituţională italiană a cenzurat în octombrie 2009 “Legea Alfano” din anul 2008 stabilind imunitatea penală a celor
patru organe constituţionale monocefale care sunt: şeful statului, preşedintele Consiliului şi preşedinţii celor două Camere.
Norma legislativă este considerată a fi neconformă cu Legea fundamentală din 1947, pentru lipsa “ protecţiei constituţionale”
şi încălcarea principiului de egalitate. Disputa dintre adoptarea “Legii Alfano” şi decizia Curţii demonstrează că Italia se află
în căutarea unui echilibru între puteri.
36. LAMÈTHE, DIDIER – La protection de la biodiversité en Inde du point de vue des investisseurs
industriels étrangers ou les utopies de la diversité = Protecţia biodiversităţii în India din punct de vedere alinvestitorilor industriali străini sau utopiile diversităţii. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009,
p.817-838
India este considerată de autor ca fiind o ţară unde se înfruntă filozofii protecţioniste cu privire la mediu şi o dezvoltare
industrială anarhică. India dispune de un corp federal şi statal de reguli în materie de protecţie a mediului şi a biodiversităţii
ce reflectă efectiv dreptul internaţional al mediului. Studiul îşi propune să prezinte metodele aplicate în India, în ceea ce
priveşte prevenţia şi modul de reparaţie al atingerilor aduse diversităţii biologice.
37. LI-KOTOVTCHIKHI�E, XIAO-YI�G – Le pragmatisme juridique dans la Chine post-Mao =
Pragmatismul juridic în China post Mao. În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.715-738
De aproximativ 30 de ani, dreptul chinez se află într-o continuă transformare, observându-se o constantă în evoluţia sa –
pragmatismul. Este vorba de o noţiune în mod esenţial politică ce a marcat pe larg reformele juridice post Mao şi care a
modificat profund modelul concepţiei dreptului, în particular acceptarea ideii de stat de drept. Astfel, pragmatismul oferă o cheie
esenţială pentru înţelegerea dreptului chinez contemporan.
38. LICARI, FRA�ÇOIS-XAVIER – Le nouveau droit français de la prescription extinctive à la lumière
d’expériences étrangères récentes ou en gestation (Louisiane, Allemagne, Israel) = �oul drept francez alprescripţiei extinctive în lumina experienţelor străine recente sau în gestaţie (Louisiana, Germania, Israel).În: Revue internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.739-784
Franţa a adoptat o reformă a prescripţiei extinctive, din motive ce ţin de complexitatea crescută a afacerilor, accelerarea
timpului, inconvenientul de a arhiva documente timp de 30 de ani şi altele. Locul dreptului comparat în procesul legislativ a
fost major. În cadrul studiului, autorul acordă atenţie mai ales Louisianei care a păstrat un drept al prescripţiei extinctive
apropiat de modelul napoleonian, cât şi Israelului, al cărui proiect de Cod civil conţine dispoziţii deosebit de cuprinzătoare şi
amănunţite asupra dreptului prescripţiei extinctive.
39. MORÉTEAU, OLIVIER – Les frontières de la langue et du droit: vers une méthodologie de la
traduction juridique = Frontierele limbii şi ale dreptului: spre o metodologie a traducerii juridice. În: Revue
internationale de droit comparé nr.4, 2009, p.695-714
Pornind de la ideea că traducerea juridică necesită atât depăşirea frontierelor lingvistice cât şi a celor juridice, întocmai ca şi
compararea drepturilor, autorul constată complexitatea acestei activităţi, fiind vorba de frontiere interne – structura limbii şi
taxonomia proprie fiecărui drept, cât şi cele externe – trecerea de la o limbă la alta şi tipologia sistemelor juridice.
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL
40. MOURY, JACQUES – Les limites de la quête en matière de preuve: expertise et jurisdiction = Limitelecăutării în materie de probă: expertiză şi jurisdicţie. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.4, 2009, p.665-676
Participarea expertului la procesul de elaborare a hotărârii judecătoreşti a căpătat o amploare care afectează câteodată în mod
anevoios “jurisdictio”. Constatarea este valabilă “mutatis mutandis” pentru cea mai mare parte a ţărilor care aparţin sitemului
romano-germanic, dar este foarte diferită în cele care ţin de sistemul de “common law”.
41. PLA�CKEEL, FRÉDÉRIC – La combinaison de l’usufruit et du bail. Eléments pour une nouvelle
théorie des biens = Asocierea uzufructului şi a contractului de închiriere. Elemente pentru o nouă teorie abunurilor. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.4, 2009, p.639-664
Raporturile dintre uzufruct şi contractul de închiriere reprezintă o temă clasică, fiind dificil de a fi reînnoită, în afara unei
reînnoiri a teoriei bunurilor însăşi. După părerea autorului, studierea asocierii uzufructului cu contractul de închiriere sugerează
concluzii originale.
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL
ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE
42. A�DREU, LIO�EL – Réflexions sur la nature juridique de la compensation = Reflecţii cu privire lanatura juridică a compensării. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2009,
p.655-667
După părerea autorului, compensarea mai prezintă încă neclarităţi în ceea ce priveşte natura sa juridică. Se pune întrebarea
dacă ea trebuie văzută ca un mod autonom de extindere a obligaţiilor sau o formă de plată. Subliniind care sunt bazele legale,
doctrinale şi jurisprudenţiale ale fiecăruia din aceste concepte, articolul propune o sinteză şi anume: compensarea este o “cvasi-
plată”, ea nu se identifică cu plata, dar se apropie în ceea ce priveşte rezultatul produs.
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 59
43. BERGER-WALLISSER, GERLI�DE; MOES, ALEXA�DRA – Les conditions d’accès au marché
français pour les opérateurs économiques étrangèrs, non ressortissants communautaires = Condiţiile deacces la piaţa franceză pentru operatorii economici străini care nu sunt cetăţeni comunitari. În: Revue
trimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2009, p.669-682
Articolul demonstrează posibilitatea pentru operatorii economici străini de a exercita o activitate comercială pe teritoriul
francez. Prezentarea regulilor juridice aplicabile permite mai ales prin intermediul exemplului Statelor Unite, primul investitor
străin necomunitar în Franţa, să se realizeze o analiză a dispoziţiilor legale existente.
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�
44. BARQUE, FRA�ÇOIS – Le droit communautaire des appelations d’origine et indications
géographiques en matière vinicole = Dreptul comunitar al denumirilor de origine şi al indicaţiilor geograficeîn materie vinicolă. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.743-774
Reforma OMC vinicolă operată în legătură cu Regulamentul din 29 aprilie 2008 invită la reflecţii asupra rolului jucat în
materie, de dreptul comunitar, în protecţia denumirilor de origine şi indicaţiilor geografice de calitate. Studiul vizează
sublinierea calităţii acţiunii comunitare, dar şi prezentarea inevitabilelor limite.
45. BLAISE, JEA�-BER�ARD; IDOT, LAURE�CE – Concurrence. Articles 81 et 82 CE (1-er janvier
2008 – 30 juin 2009) = Concurenţa. Articolele 81 şi 82 CE (1 ianuarie 2008 – 30 iunie 2009). În: Revue
trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.473-510
Perioada de referinţă ianuarie 2008 – iunie 2009, se aseamănă cu perioada precedentă, ca şi cum criza economica nu ar fi
modificat politica comunitară de concurenţă. Dreptul practicilor anticoncurenţiale nu pare afectat. Aspectele analizate se referă
la domeniul de aplicare al art. 81 şi 82 CE ca şi la procedurile şi sancţiunile legate de aplicarea articolelor 81 şi 82.
46. BLAISE, JEA�-BER�ARD; IDOT, LAURE�CE – Concurrence. Articles 81 et 82 CE (1 janvier
2008 – 30 juin 2009) = Concurenţa. Articolele 81 şi 82 CE (1 Ianuarie 2008- 30 iunie 2009). În: Revue
trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.775-798
Cea de-a doua parte a cronicii este consacrată aplicării articolelor 81 şi 82 CE, în perioada cuprinsă între ianuarie 2008 şi iunie
2009. Sunt examinate jurisprudenţa care consacră principiile generale şi aplicaţiile particulare ale articolului 81 CE.
47. COUTRO�, LAURE�T- Style des arrêts de la Cour de justice et normativité de la jurisprudence
communautaire = Stilul deciziilor Curţii de Justiţie şi normativitatea jurisprudenţei comunitare. În: Revue
trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.643-676
Inspirându-se din tradiţia juridică a statelor membre fondatoare a Comunităţilor, Curtea de Justiţie a elaborat un stil judiciar
original ce privilegiază persuasiunea, faţă de autoritate. Influenţa unor tradiţii a determinat Curtea să dezvolte motivaţia
deciziilor sale. Recurgerea la dreptul comparat a reprezentat o sursă de îmbogăţire a motivaţiei, dar după părerea autorului,
această îmbogăţire reprezintă simultan, o sursă de sărăcire a discursului jurisdicţional al judecătorului comunitar.
48. JACQUÉ, JEA�-PAUL- Les apparences et la réalité. Retour sur plusieurs années de négociation.
Editorial = Aparenţele şi realitatea. O reîntoarcere la câţiva ani de negociere. Editorial. În: Revue trimestrielle
de droit européen nr.4, 2009, p.639-642
După mai mulţi ani de incertitudini, ciclul reformelor Uniunii Europene se încheie după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, la 1 decembrie 2009. Dacă până în prezent, dezbaterea politică a vizat necesarele ratificări, a venit timpul de punere
în aplicare, ceea ce va implica şi interpretarea tratatelor de către instituţii şi, în ultimul rând, de către Curtea de Justiţie.
49. LAFAILLE, FRA�CK – Il y a toujours une première fois. A propos de l’application de l’article 234
TCE par la Cour constitutionnelle italienne = Există întotdeauna prima dată. Pe marginea aplicăriiarticolului 234 TCE de către Curtea Constituţională italiană. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3,
2009, p.459-472
Curtea Constituţională italiană a recurs, în anul 2008, pentru prima dată, la articolul 234 TCE. Ea abandonează o jurisprudenţă
contestată care neutraliza procedura de retrimitere prejudicială. După părerea autorului, “aggiornamento” realizat în 2008
permite stabilirea unui dialog jurisprudenţial încadrat cu Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin utilizarea articolului
234 TCE.
50. MARZO, CLAIRE – La définition d’une nouvelle méthode de jugement attachée à la citoyenneté
européenne = Definiţia unei noi metode de judecată legată de cetăţenia europeană. În: Revue trimestrielle de
droit européen nr.3, 2009, p.439-458
Autoarea face comentarii pe marginea deciziei “Forster”, emisă de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, decizie care
prezintă interes în ceea ce priveşte clarificarea condiţiilor de acordare a prestaţiilor necontributive pentru cetăţenii europeni
migranţi.
Referințe bibliografice
60 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
51. PERROT, DA�IELLE – Les Régions ultrapériphériques françaises selon le Traité de Lisbonne =
Regiunile ultraperiferice franceze conform Tratatului de la Lisabona. În: Revue trimestrielle de droit européen
nr.4, 2009, p.717-742
Reamintirea principiului aplicării integrale a dreptului Uniunii la regiunile ultraperiferice decurge din suprimarea construcţiei
pe piloane şi inserării unei clauze de aplicare teritorială în TUE, înlocuită în TFUE; dacă pare să decurgă o extindere a
corpusului juridic aplicabil, se dovedeşte totuşi că schimbarea este mai mult formală decât substanţială.
52. POTTEAU, AYMERIC – A propos d’un pis-aller: la responsabilité des Etats membres pour
l’incompatibilité du droit de l’Union avec la Convention européenne des droits de l’homme = În legăturăcu responsabilitatea statelor membre pentru incompatibilitatea dreptului Uniunii cu Convenţia Europeană aDrepturilor Omului. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009, p.697-716
Cu ocazia mai multor afaceri recent declarate inadmisibile şi privitoare la compatibilitatea cu Convenţia europeană a drepturilor
omului a procedurii în faţa organelor jurisdicţionale ale organizaţiilor internaţionale (NATO, UE, Eurocontrol), Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a clarificat câteva incertitudini apărute în urma deciziilor “Matthews” şi “Bosphorus”, în
ceea ce priveşte responsabilitatea şi condiţiile de angajare a responsabilităţii statelor membre.
53. PRIETO, CATHERI�E – Le Parlement européen entre deux législatures. Editorial = ParlamentulEuropean între două legislaturi. Editorial. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.433-439
Editorialul este consacrat Parlamentului European, bilanţului ultimei legislaturi. Autoarea consideră că Parlamentul European
trebuie să exercite, mai mult ca niciodată, un rol de contragreutate a Consiliului pentru a compensa slăbirea Comisiei în termeni
de autoritate.
54. RITLE�G, DOMI�IQUE – De l’utilité du principe de primauté du droit de l’Union = Despreutilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2009,
p.677-696
Articolul propune spre dezbatere utilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Contestarea naţională a valorii
sale, limitarea pornind de la eficacitatea sa internă pot naşte îndoieli. Autorul este de părere că se dezvoltă o mişcare de luare
în considerare de către Uniune a identităţii constituţionale naţionale a statelor membre care determină respingerea perspectivei
unui conflict de norme.
55. SIBO�Y, A��E-LISE – Liberté d’établissement et libre prestation de services = Libertatea de stabilireşi de prestare a servicilor. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.3, 2009, p.511-572
Articolul este consacrat definirii câmpului de aplicare al Directivei 2006/123 privind serviciile în piaţa internă. Sunt analizate
obligaţiile noi impuse statelor membre. În secţiunea jurisprudenţă, sunt descrise aspectele comune ale libertăţii de stabilire şi
de prestare a serviciilor.
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 61
Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie indexată∗ –
1 – AELE�EI, VICTOR. Legislaţie Schengen / Victor Aelenei. – Bucureşti : Editura Pro Universitaria,
2010. – 394 p. – ISBN 978-973-129-504-6 : 51 lei
SUBIECT: spaţiu Schengen; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a forţei de muncă; libera circulaţie a
mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a capitalului; regimul vizelor.
32/A24
2 – ALEXA�DRU, IOA�. Drept administrativ european / Ioan Alexandru. – ediţia a 2-a, revăzută
şi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 382 p. – ISBN 978-973-127-252-8 : 38,25 lei
SUBIECT: Uniunea Europeană; drept comunitar; drept administrativ; drept administrativ european.
341.217(4)UE/A39
3 – BOROI, ALEXA�DRU. Drept penal. Partea generală : conform �oului Cod penal / Alexandru
Boroi. – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 540 p. – ISBN 978-973-115-701-6 : 44,95 lei
SUBIECT: drept penal general; noul Cod penal.
343/B69
4 – CĂLI�OIU, CO�STA�ŢA ; DUCULESCU, VICTOR. Drept constituţional şi instituţii politice /
prof.univ.dr. Constanţa Călinoiu, prof.univ.dr. Victor Duculescu ; cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude
Masclet. – ediţia IV-a revăzută şi completată. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2010. – 478 p. – ISBN
978-973-758-150-1 : 50 lei
SUBIECT: drept constituţional; stat; teoria statului; formă de guvernământ; constituţie; constituţie, revizuire; parlament;
preşedinţie; administraţie publică centrală; guvern; administraţie publică locală; Curtea Constituţională; partid politic;
Declaraţia de la Berlin; Tratatul de la Lisabona.
342.4/C14
5 – CIMPOERU, DA�. Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale / Dan Cimpoeru. – Bucureşti :
Editura Wolters Kluwer, 2009. – 224 p. – ISBN 978-973-191-170-7 : 28 lei
SUBIECT: act jurisdicţional; justiţie constituţională; Curtea Constituţională.
342.4/C49
6 – Codul muncii : Ediţie actualizată, martie 2010 / Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2010. –
208 p. – ISBN 978-973-191-177-9 : 15,20 lei
SUBIECT: Codul muncii; dreptul muncii.
349.2/C60
7 – DRĂGHICI, SO�IA. Fundamentele constituţionale ale dreptului civil / Sonia Drăghici. –
Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 164 p. – ISBN 978-973-115-690-3 : 13,74 lei
SUBIECT: drept civil; fundamentele dreptului; jurisprudenţă constituţională.
347/D74
8 – L’évolution des concepts de la doctrine classique de droit constitutionnel et la nécessité de les
repenser ou d’en créer de nouveaux / Iaşi : Institutul European, 2008. – 213 p. – 21,30 lei.
Table ronde internationale organisée par le Centre francophone de droit constitutionnel de l’Université
Mihail Kogălniceanu et l‘Association Roumaine de droit constitutionnel – Iassy, le 26 mai 2007.
SUBIECT: drept constituţional; drept constituţional european; constituţionalism european; adunare constituantă;
mondializare; separaţia puterilor în stat.
342.4/E95
Referințe bibliografice
62 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
∗Lucrare realizată de Mihaela BORA, expert, Consiliul Legislativ
9 – HURBEA�, ADA. Viciile de consimţămînt / lector univ. dr. Ada Hurbean. – Bucureşti : Editura
Hamangiu, 2010. – 291 p. – ISBN 978-606-522-267-0 : 31,20 lei
SUBIECT: viciu de consimţământ; eroare; dol; violenţă; leziunea.
347.4/H95
10 – Pagini din diplomaţia României (“semper fidelis patriae”) / Asociaţia ambasadorilor şi
diplomaţilor de carieră din România. – Iaşi : Editura Junimea, 2009 – . – ISBN 978-973-37-1342-5
Vol. 2 / Asociaţia ambasadorilor şi diplomaţilor de carieră din România. – Iaşi : Editura Junimea. –
2010. – 459 p. – ISBN 978-973-37-1433-0 : 25 lei.
SUBIECT: diplomaţie; istoria diplomaţiei.
341.7/P12
11 – PĂVĂLEA�U, VASILE. Drept penal special / prof.univ.dr. Vasile Păvăleanu. – Bucureşti :
Editura Universul Juridic, 2010. – 434 p. – ISBN 978-973-127-261-0 : 42,50 lei
SUBIECT: drept penal special; infracţiune contra persoanelor; lipsire de libertate; infracţiune contra patrimoniului;
infracţiune contra demnităţii.
343/P46
12 – PODARU, OVIDIU. Drept administrativ : practică judiciară comentată / Ovidiu Podaru. –
Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – ISBN 978-606-522-276-2 lei
Vol. I. Actul administrativ : (II) Un secol de jurisprudenţă (1909-2009) / Ovidiu Podaru. –
Bucureşti : Editura Hamangiu. – 2010. – 437 p. – ISBN 978-606-522-276-2 : 44 lei.
SUBIECT: drept administrativ; act administrativ.
342.9/P73
13 – PUŞCAŞU, VOICU. Prezumţia de nevinovăţie / Voicu Puşcaşu. – Bucureşti : Editura Universul
Juridic, 2010. – 718 p. – ISBN 978-976-127-230-6 : 50,15 lei
SUBIECT: prezumţie de nevinovăţie; drept penal; dreptul la tăcere.
343.1/P99
14 – Les rapports entre les pouvoirs de l’Etat / Bucureşti : Institutul European, 2009. – 173 p. –
25,95 lei.
Table ronde internationale organisée par le Centre francophone de droit constitutionnel de l’Université
Mihail Kogălniceanu et l’Association Roumaine de droit constitutionnel – Iassy, le 23 mai 2008..
SUBIECT: putere executivă; putere legislativă; guvern; parlament; raport de constituţionalitate; puteri în stat; conflict
juridic.
342.5/R25
15 – RĂDUCA�, GABRIELA. �ulitatea actului juridic civil / dr. Gabriela Răducan. – Bucureşti :
Editura Hamangiu, 2009. – 496 p. – ISBN 978-606-522-215-1 : 44 lei
SUBIECT: drept procesual civil; act juridic civil, nulitate.
347.9/R17
16 – ROMIŢA�, CIPRIA� RAUL. Dreptul proprietăţii intelectuale : bibliografie selectivă /
Ciprian Raul Romiţan. – ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 438 p. –
ISBN 978-973-127-291-7 : 34 lei
SUBIECT: dreptul proprietăţii intelectuale.
347.77/R70
17 – SELEJA�-GUŢA�, BIA�CA. Excepţia de neconstituţionalitate / Bianca Selejan-Guţan. –
ediţia 2. – Bucureşti : Editura All Beck, 2010. – 280 p. – ISBN 978-973-115-715-3 : 19,14 lei
SUBIECT: drept constituţional; constituţie; constituţionalitate; justiţie constituţională; Curtea Constituţională; excepţie
de neconstituţionalitate.
342.4/S43
18 – VALEA, DA�IELA. Sistemul de control al constituţionalităţii din România / Daniela Valea. –
Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 463 p. – ISBN 978-973-127-309-9 : 32,30 lei
SUBIECT: control de constituţionalitate; Curtea Constituţională.
342.4/V17
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010 63
19 – VASILESCU, BE�O�ICA. Drept Administrativ / Benonica Vasilescu. – Bucureşti : Editura
Universul Juridic, 2009. – 397 p. – ISBN 978-973-127-262-7 : 39,70 lei
SUBIECT: drept administrativ; preşedinte, imunitate; guvern; administraţie publică centrală; autoritate administrativă
centrală autonomă; administraţie publică locală; instituţie publică; regie autonomă; asociaţie; fundaţie; federaţie; consiliu
local; contencios administrativ.
342.9/V33
20 – VĂTĂMA�, DA�. Drept instituţional al Uniunii Europene / Dan Vătăman. – Bucureşti : Editura
Universul Juridic, 2010. – 297 p. – ISBN 978-973-127-282-5 : 25,50 lei
SUBIECT: dreptul Uniunii Europene; construcţie comunitară; sistem instituţional comunitar; Parlamentul European;
Consiliul European; Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca
Centrală Europeană; Curtea de Conturi a UE; Comitetul Economic şi Social.
341.217(4)UE/V37
Referințe bibliografice
64 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2010
Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,
Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711
Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro
� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ
Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,
Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare
�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat
Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim
Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim
Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei
cu Reglementările Uniunii Europene
� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)
Svetlana Baciu
Alina Palomino Tuero
� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București
Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii
personale ale autorilor.
ISSN 1583-3178