RELAŢII FINANCIAR – MONETARE INTRNAŢIONALE
Cuprins :
1. Conceptul şi sfera reţiilor financiar-monetare internaţionale.........................................4
1.1. Concept....................................................................................................................4
1.1.1. Fluxuri financiar-monetar internaţional........................................................
1.1.2. Sisteme financiar-monetare naţionale
1.1.3. Circulaţia fondurilor financiar-monetare la nivel internaţional
2. Mijloacele şi documentele de plată internaţionale. .....................................................16
2.1. Mijloacele de plată internaţională
2.1.1. Cambia
2.2. Documente specifice plăţilor internaţionale
2.2.1. Incasso-ul documentar
2.2.2. Acreditivul documentar
2.2.3. Ordinul de plată
2.2.4. Scrisoarea de trăsură
2.2.5. Compensaţiile
2.2.6. Bartarul
2.2.7. Clearingul
2.3. Lichiditatea internaţională
3. Valuta şi cursul valutar...................................................................................................36
3.1. Valuta
3.2. Cursul valutar
3.3. Flotarea cursurilor valutare
3.4. Factori care influenţează cursul valutar
3.5. Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale
3.6. Riscul valutar şi măsuri de protecţie
1
4. Piaţa valutară...............................................................................................................50
4.1. Speculaţia valutară
4.2. Regimul valutar al României
5. Creditul internaţional....................................................................................................56
5.1. Piaţa internaţională a creditului şi rolul acesteia.
5.2. Creditul internaţional
5.3. Garantarea şiasigurarea creditelor internaţionale
5.4. Organisme de acordare şi garantare a creditelor de export în România
5.5. Fortfaitingul şi factoringul
5.6. Creditele în valută acordate de băncile comerciale din românia
6. Piaţa monetară. Europiaţa.............................................................................................76
6.1. Piaţa monetară internaţională şi naţională
6.2. Piaţa de capital internaţională
6.3. Piaţa derivatelor
7. Balanţa de plăţi externă.................................................................................................87
7.1. Balanţa de plăţi
7.1.1. Contul curent
7.1.2. Contul capital şi financiar
7.2. Datoria externă
7.3. Rezerva monetară şi lichiditatea internaţională
8. Organisme financiar-monetare internaţionale..............................................................95
8.1. Fondul Monetar Internaţional
8.2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
8.3. Banca Reglementărilor Internaţionale
8.4. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
9. Bursa de mărfuri............................................................................................................102
9.1. Elemente definitorii
9.2. Rolul şi funcţiile bursei de valori
9.3. Membrii bursei
9.3.1. Membrii afiliaţi ai bursei
9.4. Administrarea burselor
9.5. Structura funcţională şi ordinele de bursă
9.6. Bursa de valori Bucureşti
9.7. Bursa electronică Rasdaq
2
9.8. Tranzacţionarea acţiunilor şi obligaţiunilor
9.9. Indici bursieri
9.10. Contractele futures şi option
10. Riscul în relaţiile financiar-monetare internaţionale......................................................141
10.1. Riscul de credit
10.2. Riscul de ţară
10.3. Riscul ratei dobânzii
10.4. Riscul de lichiditate
10.5. Riscul de schimb valutar
10.6. Riscul insolvabilităţii
Bibliografie.........................................................................................................................172
3
1. Conceptul şi sfera relaţiilor financiar - monetare
internationale
1.1. Concept
Relaţiile financiar-monetare internaţionale, reprezintă o componentă de bază a
relaţiilor economice internaţionale ale entităţilor naţionale, alături de relaţiile comerciale
internaţionale, de cooperarea economică internaţională şi de activităţiile de servicii
internaţionale, activităţi publicitare etc.
Ansamblul relaţiilor financiar-monetar internaţional, în totalitatea lor, formează
sistemul relaţiilor financiar-monetare internaţionale şi este format din mecanismele
funcţionale şi angajamentele instituţionale care asigură mişcarea internaţioanală a capitalurilor
baneşti, cele care asigură crearea şi distribuirea lichidităţilor internaţionale precum şi normele
referitoare la cursurile de schimb.
Acest sistem, cuprinde ansamblul de reguli şi principii care reglementează relaţiile
monetare si financiare internaţioanale.
Sistemul financiar-monetar a fost creat şi este orientat pentru a îndeplini cel puţin 3
obiective:
1. Asigurarea stabilitatii relative a cursurilor valutare in scopul diminuarii
riscurilor valutare se greveaza tranzactiile comerciale internationale
2. Creearea unei rezerve internationale de lichiditati
3. Instruirea unor mecanisme de achilibru a dificientelor sau excedentelor care
tind sa devina cronice.
Sistemul financiar-monetar internaţional, este format din două subsisteme, care se
deosebesc între ele prin mecanismele economice în baza cărora se realizează, cât şi prin
cadrul instituţional care reglementează funcţionarea lui.
Cele două sisteme sunt:
- Sistemul valutar
- Sistemul financiar international
4
Totalitatea relaţiilor financiar-monetare internaţionale, numite şi Sistemul Monetar
International (SMI) cuprinde totalitatea principiilor, normelor , mecanismelor şi instituţiilor
care permit agenţilor economici şi persoanelor fizice să îşi îndeplinească obligaţiile băneşti
(exprimate prin mijloace de plată internaţionale) faţă de partenerii din alte ţări.
Piaţa valutară este mecanismul principal care asigură efectuarea operaţiunilor de
vânzare şi cumparare de mijloacele de plată internaţionale.
SMI, mai cuprinde : mecanismele şi reglementările privind mişcare internaţională a
capitalurilor precum şi a organismelor internaţionale specializate în efectuarea acestor
operaţiuni.
Piaţa financiară şi piaţa creditului, sunt mecanismele principale, ale sistemului
financiar-monetar internaţional, prin activitatea cărora se asigură functionarea acestui sistem.
Circuitul economic mondial în primul rând mişcarea mărfurilor şi serviciilor pe plan
internaţional se derulează în concordanţă directă cu funcţionarea sistemului valutar financiar
pe ansamblul lui, cât şi a celor două subsisteme în parte.
SMI este cadrul în care se efectuează plăţile internaţionale, adică acea bază care
permite rezidenţilor unei ţări să faca plăţi rezidenţilor altor ţări. SMI, mai reprezintă un
ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe referitoare la creearea, valorificarea şi
circulaţia monedelor internaţionale.
Sistemul financiar - monetar international, este format din trei elemente:
1.Regimul de schimb – care determină rata de schimb la care o monedă este vândută
pentru alta monedă.
Distingem 4 regimuri diferite:
a. Neconvertibilitatea externă totală – în care se interzice persoanelor fizice şi
juridice să deţina monedă internationala fară aprobare sau autorizatie, toate
operatiunile valutare desfăşurându-se în sistem centralizat;
b. Regimul cursurilor fixe – în care autorităţile monetare menţin cursul de
schimb la o paritate determinată în raport cu un alt etalon. Acest etalon poate
fi: - aur, o monedă străină, sau un coş valutar;
c. Flotarea pură – este o situatie teoretica in care autoritatile monetare renunta
sa declare orice paritate si ameninta neinterventia pe piata valutara pentru
sustinerea cursului de schimb;
d. Flotarea impură sau dirijată - în care cursurile sunt determinate de piaţă dar
autorităţile pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de
puterea centrală;
5
2.Cuprinde rezervele necesare care pot fi transferate pentru a putea finanţa deficitele
balanţelor de plăţi şi pentru soluţionarea dezechilibrelor care pot apare în urma tranzacţiilor.
Aceste rezerve sunt alcătuite din:
- Aur
- Devize comvertibile
- Fondul Monetar International (FMI)
Pozitiia de rezervă la FMI, o reprezintă drepturile speciale de tragere, adică - DST
(monedă scripturală).
3. Mecanismul de ajustare al deficienţelor sau surplusurilor balanţei de plăţi. Deficitul
balanţei de plăţi curente, explică pe de o parte o stare de dezechilibru cu care se confruntă
economia unui stat iar pe de alta parte explică un excedent al ţărilor partenere.
Relaţiile financiar-monetare se desfăşoară în principal astfel:
- la nivelul statelor, între organismele acestora : bănci centrale, organizaţii statale,
- la nivelul unor organisme economice internaţionale, între acestea pe de o parte şi
diverselor organizaţii economice ale statelor, pe de altă parte,
- între persoanele fizice şi jurudice ce aparţin unor state diferite şi care participă la
ciecuitul economic mondial.
Creşterea gradului de interdependenţă dintre economiile naţionale îşi pune amprenta
asupra dinamicii şi structurii relaţiilor financiar-monetare, precum şi asupra oricărora dintre
componentele şi fluxurile relaţiilor mondiale.
O altă definiţie a relaţiilor financiar-monetare internaţionale, este / sau reprezintă
ansamblul raporturilor care se formează între persoane fizice şi persoane juridice în legătură
cu mişcările de fonduri la nivel internaţional.
1.1.1. Fluxuri financiar-monetare internaţionale
Aceste relaţii financiare internaţionale, denumite de anumiţi autori şi fluxuri financiar-
monetare internaţionale, au la baza apariţiei şi dezvoltăriilor, în principal, trei tipuri de relaţii
internaţionale:
6
a. relaţii comerciale dintre statele lumii, adică exportul de mărfuri, la nivel de stat, are
ca efect intrarea de valută aferentă încasării contravaluării mărfurilor exportate,iar importul de
mărfuri la nivelul unei ţări genereză un flux financiar invers de ieşire de valută pentru plata
acestuia.
b. relaţii necomerciale, desemnând operaţiunile care nu sunt în sfera mărfurilor, fiind
în esenţă servicii privind plăţiile şi încasările asociate transporturilor internaţionale, turismului
internaţional, încasărilor şi plăţilor de dobânzi, comisioane şi taxe privind activitatea bancară
internaţonală, precum şi a altor instituţii financiare nonbancare, cum sunt societăţiile de
asigurări şi reasigurări.
c. relaţiile financiare internaţionale, au ca obiect principal mişcările fondurilor băneşti,
între state sau, între acestea şi instituţiile financiare internaţionale. Aceste relaţii financiare pot
fi sub forma unor relaţii de credit între două state sau între un stat şi anumite instituţii
financiar bancare internaţionale sau a unor relaţii investiţionale şi ele cuprind raporturile care
reflectă atragerea unor disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor
cerinţe ale statelor sau ale societăţilor comerciale din diferite state.
Relaţiile de credit internaţional se caracterizează prin următoarele:
• resursele de creditare, formate pe seama disponibilităţilor în valută care provin
de la bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-bancare internaţionale şi din alte
resurse;
• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza rambursabilităţii şi
cu condiţia plăţii unei dobânzi.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în sprijinirea
eforturilor ţărilor în vederea modernizării structurilor economice, în reducerea
decalajelor economice dintre state, în stimularea dezvoltării schimburilor economice
internaţionale şi în asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi.
Cealată formă de relaţii financiare se găseşte sub forma investiţiilor de portofoliu, fie
sub forma investiţiilor directe. Investiţiile de portofoliu se referă la plasamente de fonduri
băneşti din diverse active financiare, purtătoare de profit sub formă de dobândă sau divident,
iar investiţiile directe se referă la investiţii străine directe în activităţi productive, comerciale
sau alte asemenea.
În cadrul acestor relaţii financiare mai pot fi amintite şi relaţiile de păstrare şi
administrare a disponbilităţiilor în valută, fie la nivelul băncilor, fie la nivelul autorităţiilor
monetare sub forma rezervei oficiale a ţării. Aceste disponibilităţi băneşti sunt păstrate în
7
conturi bancare ale băncilor internaţionale, de obicei pe piaţa bancară a ţării de origine a
monedei (valutei), adică USD în băncile Statelor Unite, euro în bănci din Uniunea Europeană.
În baza relaţiilor de corespondenţă interbancară statornicite între bănci, acestea îşi fac reciproc
servicii privind păstrarea şi fructificarea disponibilităţilor valutare depuse în conturi sau
convertirea lor în alte valute de pe piaţa valutară internaţională.
1.1.2. Sisteme financiar-monetare naţionale, - reprezintă structurile de bază în
dezvoltarea şi derularea relaţiilor financiar-monetare internaţionale, cuprinzând
ansamblul normelor legale şi instituţiile care reglementează, organizează şi supraveghează
relaţiile financiar-monetare ale unui stat. Privit în integralitatea sa, acest sistem monetar
naţional cuprinde reglementările referitoare la două grupe mari de relaţii: relaţiile financiar-
monetare interne şi relaţiile cu alte sisteme fianciar-monetare.
Reglementările relaţiilor financiar monetare interne au în vedere mai multe
elemente,iar dintre cele mai impotante sunt: modul de emitere a monedei naţionale; instituţiile
desemnate pentru emiterea monedei naţionale şi supravegherea circulaţiei monetare; definirea
şi denumirea unităţii monetare naţionale; organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel
naţional; organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional;organizarea şi fincţionarea
pieţei financiar-monetare naţionale; instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi
efectuarea de operaţiuni specifice sistemului monetar naţional etc.
Reglementările relaţiilor cu alte sisteme financiar-monetare, se referă în principal la:
metodologia cotării monedei naţionale în raport cu alte monede străine; regimul valutar şi al
plăţilor cu străinatatea; regimul circulaţiei monedelor străine şi a activelor financiare
denominate în monede străine pe teritoriul ţării; regimul mişcărilor de capital şi al investiţiilor
străine; administrarea rezervei monetare internaţinale a ţării; relaţiile cu organisme financiare
internaţionale; instituţii desemnate cu organizarea, supravegherea şi derularea relaţiilor
financiar-monetare cu străinătatea.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiară, locul şi rolul unei ţări în
desfăşurarea relaţiilor financiar valutare internaţionale, este diferit. Se disting ţări al căror
sistem financiar.monetar este destinat să satisfacă într-o manieră mai mult sau mai puţin
limitată, exclusiv necesităţiile interne. Aceste ţări se caracterizează prin: o monedă
neconvertibilă, un sistem financiar-bancar delimitat prioritar la operaţiuni interne; o piaţă
valutar-financiară incipientă sau în formare; existenţa unor restricţii privind regimul valutar şi
mişcarea capitalului etc.
8
La polul opus, există un număr relativ redus de ţări dezvoltate economic şi financiar, a
căror monedă este utilizată prioritar în relaţiile valutare internaţionale, au structuri financiar-
bancare mature; organizarea pieţei valutar-financiare naţionale s-a impus la nivel internaţional
ca centru de atracţie, convertire şi redistribuire a fondurilor la nivel internaţional, precum şi
faptul că reglementările privind regimul valutar şi al mişcării capitalurilor sunt minore sau
liberalizate total. Astfel în aceste ţări structurile bancare şi de organizare a relaţiilor financiar-
monetare, pe de o parte deservesc nevoile naţionale, iar pe de altă parte au un caracter
internaţinal, deservind multe alte ţări.
Astfel, la nivelul acestor ţări s-au dezvoltat centre financiare internaţionale, care
acţionează şi sunt structurate pe majoritatea pieţelor naţionale. Cei mai importanţi poli ai
pieţei financiar-monetare internaţionale, se disting în primul rând pieţele din New York,
Londra şi Tokio. În afară de acestea trei care deţin întâientatea absolută, mai pot fi amintite şi
centrele financiare din Paris, Toronto, Frankfurt, Singapore, Sidney, Amsterdam, Vancouver.
1.1.3. Circulaţia fondurilor financiare-monetare la nivel internaţional
Această circulaţie internaţională financiar-monetară, are loc sub două forme de bază,
adică: în monedă propiu-zisă şi în monedă de cont, utilizându-se de regulă o monedă
convertibilă, asupra căreia au căzut deacord cele două părţi sau mai multe implicate în aceste
tranzacţii.
- Circulaţia monedei efective la nivel internaţional deţine o pondere relativ
modestă, în jur de 10% şi este în principal asociată de tranzacţiile şi plăţiile legate de
activitatea turistică şi cea de transport internaţional. Adică, mai concret, bacnotele denominate
în valute convertibile sub forma banilor fizici sunt scoase dintr-o ţară de către turişti, sub
forma acoperiri unor cheltuieli în străinătate direct sau spre a fi preschimbate în ţara vizitată în
monedă naţională locală. Ponderea mişcărilor internaţionale de monedă efectivă este în
scădere, odată cu generalizarea plăţilor prin carduri sau eurocecuri.
- Circulaţia monedei de cont, deţine ponderea covârşitoare în mişcarea
internaţională a fondurilor financiar- monetare. Moneda de cont sau unitate de cont, este în
esnţă o monedă efectivă depusă în conturi la instituţii financiar-bancare. Circulaţia monedei
de cont între instituţiile financiar-bancare situate în diferite ţări, poartă denumirea generică de
transfer internaţional de fonduri, în măsura în care ambele părţi au conturi bancare deschise.
Transmiterea mesajelor şi fondurilor poate avea loc direct între cele două bănci sau filiale ale
aceleiaşi bănci, sau cel mai adesea, prin apelul la serviciile unei instituţii specializate în
9
transferul mesajelor financiare şi a fondurilor (SWIFT), la care ar trebui să fie conectate cele
două bănci.
1.2. Evoluţia sistemului relaţiilor financiar - monetar internaţional
Evoluţia sistemului relaţiilor financiar- monetar intenaţionale, este de regulă studiată
având baza de plecare momentul de la Bretton-Woods din iunie 1944, adică înainte şi după
Conferinţa Monetară a Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods, o mică localitate din statul
american New Hampshire. Principalul motiv rezidă în faptul că, până la cel de-al doilea răsboi
mondial desfăşurarea relaţiilor financiar-monetare s-au realizat de regulă, pe baze bilaterale
fără a exista reglementări concrete şi adoptate în mod expres de majoritatea ţărilor lumii
Deci, chiar înainte de terminarea războiului, marile puteri economice, trăgând
concluziile legate atât de criza economică din anul 1929, care provocase multiple reacţii
vamale şi monetare degenerate în conflicte economice, cât şi a planurilor de reconstrucţie a
sistemului financiar-monetar internaţional, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii,
împrună cu alte 45 de state, au pregatit şi intituţonalizat un nou sistem financiar-monetar
internaţional. La acestă conferinţă a participat şi URSS în calitate de observator. : paticipanţii
cei mai importanţi la FMI sunt: SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franta, Arabia
Saudita, China, Rusia
Fondul Monetar International (FMI) a fost creat pentru dezvoltarea relaţiilor
economice internaţionale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea si armonizarea
balantelor de plati si stabilirea cursurilor de schimb. Este o institutie autonomă a ONU creeată
în 1947 ca urmare a acordului de la Bretton-Woods.
Trebuie de asemenea menţionat faptul că, delegaţia engleză a fost condusă de
celebrul economist John Maynard Keynes, cea a SUA de către un înalt funcţionar al
Trezoreriei, Harry White, iar cea a Franţei de către Pierre Mendes France.
Delegaţiile participante au pus bazele acordului în scopul evitării conflictelor
monetare şi arelansării comerţului internaţional.Era necesară suprimarea controlului asupra
schimburilor şi menţinerea unor parităţi fixe, precum şi menţinerea unui nou etalon al valorii.
Ceste subiecte s-au constituit în două opinii: cea a lui Keynes şi cea a lui White.
Opinia lui H.D.White , consilier al ministrului de finanţe al S.U.A., a fost publicat în
aprilie 1943, sub denumirea : „Proiect preliminar de schiţă aunei propuneri pentru un fond
internaţionalde stabilizare a Naţiunilor unite şi Asociate”.
10
FMI are la baza urmatoarele obiective principale:
1. Promovarea cooperarii monetare internaţionale;
2. Adoptarea de masuri care sa faciliteze dezvoltarea echilibrată a
comertului mondia;l
3. Promovarea stabilitatii cursurilor de schimb şi menţinerea între statele
membre a unor cursuri de schimb ordonate;
4. Acordarea de sprijin pentru realizarea unui sistem multilateral de
reglementări pentru tranzacţiile curente dintre statele membre, eliminarea restrecţiilor valutare
care impiedică dezvoltarea comerţului mondial;
5. Punerea resurselor FMI (cu titlu temporal) la dispoziţia statelor membre
în scopul soluţionării dezechilibrelor balanţelor de plăţi pentru a evita luarea unor măsuri care
ar putea prejudicia prosperitatea natională a statelor membre sau internaţională;
6. Scurtarea duratei şi reducerea în amploarea deficitelor balanţelor de
plăţi ale ţărilor membre;
7. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
8. Convertibilitatea monetară;
9. Multiralizarea plăţilor internaţionale.
FMI este creeat dupa modelul unei societăţi pe actiuni care beneficiează de capital
propriu constituit din contribuţia ţărilor membre.
Structura organizatorică a FMI este următoarea:
- Consiliul guvernatorilor – în care statul este reprezentat la nivelul ministrului
de finante sau al guvernatorilor băncilor centrale;
- Consiliul de administratie – format din 24 de membri numiţi administratori.
Acestia sunt numiti în mod direct de către statele cu cea mai mare cotă de
participare (SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franta, Arabia Saudita,
China, Rusia)
Consiliul de administrare are drept principale responsabilitati:
- Supravegherii politicii de schimb,
- Acordarea de schimb financiar
- Consultarea statelor membre
- Efectuarea de studii privitoare la probleme de importanta deosebita
11
-Directorul general – care conduce în mod efectiv activitate fondului şi prin
tradiţie este european.
FMI are monedă proprie şi care se numeşte DST (drepturi speciale de tragere) –
această monedă a fost creeată pentru a furniza statelor membre un instrument de rezervă
suplimentar.
Valoarea DST este determinată pe baza unui coş de monede relevante pe piata
monetara si este revizuita odata la 5 ani . Ultima revizuire a fost in Octombrie 2000 cand s-a
considerat necesara introducerea in cosul valutar a monedei euro
Noile monede ale cosului sunt:
- Euro
- Yen japonez
- Dolarul SUA
- Lira sterlina
Cursul DST se calculeaza zilnic pe baza cursurilor de schimb ale monedelor cosului
pe principalele piete monetare
Dobanda DST se calculează săptamanal pe baza unor instrumente financiare cu
scadenţă la termen scurt cum ar fi:
- Bonurile de tezaur
- Dobanda interbancară
Rezervele fondului sunt constituite din mai multe surse: în primul rând apare
contributia tarilor membre sub forma unui sistem de cote de participare. In cadrul acestui
sistem contributia initiala a fiecarei tari se realizeaza in proportie de 25% in rezerve
natioanale specificate de catre fond si diferenta de 75% este asigurată în monedă naţională.
Mărimea cotelor de participare depinde de mai multe elemente şi anume:
Populaţia totală a statului
Suprafaţa teritorială
Locul în comerţul mondial
Volumul comerţului exterior
Mărimea venitului naţional.
Numarul de voturi se stabileşte automat de la 250 de voturi pe care le primeşte
fiecare ţară, fiecare vot suplimentar costând statele membre, câte100 mii de DST. Deciziile se
adoptă cu o majoritate de 85%.
12
Tot pe lista rezervelor apar comisioanele şi dobânzile încasate pentru creditele
acordate. Nivelul acestora este aproape egal cu nivelul creditelor acordate pe piaţa
internaţională.
Asociaţia internaţională pentru dezvoltare, este o oraganizaţie fondată în 1960 ,
obiectivele ei sunt asemanatoare cu cele ale BIRD aflate in curs de dezvoltare prin
inprumuturi deosebit de avantajoase cu perioade de rambursare de pana la 15 ani si cele de
gratie de 10 ani avand dobanzi.
Corporaţia Finaciară Internatională (CFI) este afiliată Bancii Naţionale, înfiinţată
în 1957 cu scopul de a furniza capitalul firmelor private în ţările unde acumularea de capital
particular în termen scurt nu este posibilă, scopul ei este de a spijini formarea şi consolidarea
sectorului privat în tarile aflate în curs de dezvoltare.
1.2. Evoluţii actuale
Prăbuşirea sistemului monetar dela Bretton-Woods, a aruncat economia mondială
într-o zonă de incertitudine, întrucât ţările dezvoltate nu erau gata, în anul 1971, să treacă
direct la un sistem de cursuri flotante.
Criza monetară din anul 1971 a fost declanşată de deficitul cumulat al balanţei
globale de plăţi a SUA (11 miliarde de dolari în 1969-1970) şi de creşterea cursului aurului
pe piaţa liberă. Măsurile adoptate până atunci, respectiv reinstaurarea imediată a
convertibilităţii externe a dolarului şi crearea DST-urilor au avut drept consecinţă o
stabilizare temporară a dolarului dar şi o fluctuaţie a monedelor europene (francul francez a
fost devalorizat cu 11,2%, iar marca germană revalorizată cu 9,2%)
Numai în 1970 Germania, obligată să cumpere dolari de pe piaţa valutară, şi-a sporit
rezervele de la 3,8 la 5,8 miliarde dolari, însă era imposibil ca băncile centrale să continue
să cumpere la cursul legal dolari supraevaluaţi. Refuzul autorităţilor americane de a-şi
devaloriza moneda naţională a condus la suspendarea completă a convertibilităţii în aur a
dolarului şi la aplicarea unei suprataxe de 10% asupra unui număr însemnat de produse
importate.
Evoluţia sistemului financiar-monetar internaţinal, a fost marcată de următoarele
evenimente şi decizii mai importante:
- Acordul de la Washington, din 1971 la care s-au adoptat două măsuri :
devalorizarea dolarului faţă de aur şi reevaloarea celorlalte monede. Prin acest acord s-a
13
instaurat un sistem al fluxurilor fixe, dar cu marje de fluctuaţii de „+”, “-“ 2,25%, ceea ce a
permis o capacitate sporită de adaptare a sistemului.
- Acest sistem i-a nemulţumit pe europeni, care au instituit în anul 1972, prin acordul
de la Bâle, mecanismul „şarpele monetar”, semnat de Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemurg, Ţările de jos, cu retrageri ulterioare.
- Astfel, în pofida măsurilor adoptate, piaţa schimburilor nu a putut fi stabilizată, lira
sterlină a ieşit din şarpele monetar, yenul şi marca germană au depăşit marjele de fluctuaţii de
2,25%. În plus şocul petrolier, de la finele anului 1973, a agravat dezechilibrele balanţei de
plăţi, context în care Acordul de la Jamaica din 1976 şi-a dovedit necesitatea. În cadrul acestei
conferinţe au fost adoptate măsuri fundamentale, cum ar fi: aurul a fost demonizat, încetându-
şi rolul său oficial, adică monedele nu mai eraudefinite în raport cu aurul, fiind în totalitate
demonetizate( aurul a rămas până în prezent în rezervele băncilor naţionale, însă rolul său este
în scădere); şi de asemenea, acordul a confirmat libertatea fiecărei ţări în alegerea cursului de
schimb.
- Statutul FMI a fost remaniat cu scopul adaptării acestei instituţii la noul context
monetar şi cu scopul asumării unui rol important în cadrul sistemului finaciar.monetar
internaţional.
Perioada anilor 1980, s-a caracterizat printr-una din cele mai mari crize ale
dolarului, respectiv acesta a pierdut 20% din valoare în raport cu yenul. Situaţia a fost
susţinută şi de tensiunile pe piaţa petrolului, întrucât ţările maembre ale OPEC căutau
compensarea creşterii preţului petrolului prin deprecierea dolarului, moneda de facturare a
ţărilor producătoare.
Perioada 1980-1985 a fost marcată de restricţii în planul lichidităţii internaţionale,
de creşteri ale cursului dolarului, iar dupăanul 1985 de o stabilizare laborioasă a sistemului
monetar.
Perioada 1985 - 1995 poate fi plasată sub semnul refluxului dolarului, datorită
creşterii deficitului bugetar american ( în 1986 au devenit cea mai îndatorată ţară din lume) şi
datorită deficitului balanţei comerciale cu Japonia şi Europa.
Ca urmare a acestor doi factori menţionaţi mai sus, în anul 1987 s-a declanşat un
crah bursier, care a ilustrat încă odată slăbiciunea unui sistem financiar-monetar internaţional
supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiară.
Din acest punct de vedere, crahul din octombrie 1987 a marcat trecerea de la un
sistem monetar internaţional către un sistem financiar internaţional, în cadrul căruia
principalii factori derminanţi pe piaţa schimburilor sunt, în special, de ordin financiar.
14
După 1995 contextul macroeconomic s-a ameliorat considerabil, antrenând o
apreciere continuă a dolarului, iar sistemul monetar a devenit în mod progresiv multipolar,
menţinând încă o asimetrie în favoarea dolarului. Aceasta a rămas prima monedă de facturare
a comerţului internaţional, adică : 51% în anul 1991, 68% în anul 2000 şi 48% în anul 2008,
în special în domeniul materiilor prime şi al produselor tehnologice. Deasemenea, dolarul a
constituit, în pofida yenului şi euro, principala monedă de rezervă oficială, la nivel mondial,
fiind urmat de zen cu 5,3% şi de liră sterlină cu 3,9%.
Astfel s-a considerat că arhitectura sistemului financiar internaţional depinde de
răspunsurile FMI la crizele care se manifestă. În anul 1998 directorul general al FMI a definit
principiile care vor permite consolidarea SMI şi evitarea noilor riscuri, considerând faptul că
noua organizare va trebui să se bazeze pe şase piloni:
- o supraveghere mai eficientă a politicilor economice a ţărilor membre;
- supravegherea regională;
- reforma sectorului financiar, ca şi ameliorarea reglementării şi controlul
prudenţial;
- structuri mai eficiente în vederea unei reglementări ordonate a datoriei;
- liberalizarea mişcărilor de capital;
- consolidarea instituţiilor financiare internaţionale, şi în special, a resurselor lor
financiare.
În concluzie, asistăm în prezent la un proces de reorganizare şi fundamentare pe noi
principii de funcţionare a FMI, astfel încât să contribuie la echilibrarea sistemului
monetar şi financiar internaţional actual.
15
2. Mijloacele şi documentele de plată internaţională
Lichiditatea internaţională
2.1. Mijloacele de plată internaţionale
Mijloacele de plată internationale, se utilizează generic pentru valute şi devize,
acceptate pentru lichidarea unei datorii sau creanţe internaţionale, isvorâte din operaţiuni
curente ale schimbului internaţional de valori.
Mijloacele de plată internaţională, folosite ca instrumente monetare au cunoscut de-a
lungul timpului modificări importante. Unele dintre aceste instrument, denumite şi active,
cum este cazul aurului, şi-auredus treptat din importanţă, în condiţiile în care au apărut alte
instrumente noi, nefolosite în trecut.
Sunt considerate mijloace de plată internaţionale următoarele:
Bancnotele şi monedele de orice fel cu putere circulatorie sau preschimbabile
pe piaţa intenaţională
Dispozitiile de plata
Mandatele
Acreditivele
Scrisorile de credit
Cambiile exprimate în valuta
Orice alte tipuri de înscrisuri de comerţ cuprinzând drepturi sau obligaţii de plată în
străinatate cât şi disponibilitaţile în valută aflate în străinătate.
Devizele în sens restrâns - sunt instrumente de plata şi de credit exprimate în valută
şi care înlocuiesc valuta in stingerea creeantelor pe piata internatioanla. Din acesta categorie
fac parte:
Cambia
Biletul la ordin
Cec-ul
Devizele în sens larg – cuprind toate titlurile de credit pe termen scurt:
Cambia
16
Cec-ul
Obligaţiuni
Transferurile telegrafice
Valută în cont
Numerarul
Plăţile ce decurg din schimburile internaţionale se pot efectua şi cu ajutorul
titlurilor de credit pe termen scurt, incluse uneori în sfera devizelor.
Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă titularului dreptul
de a încasa sumele din textul lor la scadenţă. Titlurile de credit se caracterizează prin
următoarele trăsături:
• titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document, prin care se
reflectă formarea, transmiterea şi exercitarea unui drept de creanţă;
• dreptul de creanţă cuprins în titlurile de credit se poate exercita pe baza
condiţiilor stabilite, respectiv de către persoana care se legitimează ca titular al documentului
(literalitate);
• titularul documentului dobândeşte un drept propriu şi autonom de
raportul economic care îl generează.
2.1.1. Cambia
În calitate de instrument scris, cambia internaţională cuprinde ordinul
necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să plătească o sumă de bani beneficiarului sau
la ordinul acestuia, este plătibilă la cerere sau la un moment definit, şi este şi datată şi
semnată de trăgător.
Cambia internaţională se individualizează prin următoarele :
• cambia are caracter internaţional, deoarece menţionează cel puţin două
dintre locurile prevăzute şi indică faptul că oricare două astfel specificate sunt situate
în state diferite, fie locul unde este trasă cambia, fie locul indicat lângă semnătura
trăgătorului, fie locul indicat lângă numele trasului, fie locul indicat lângă numele
beneficiarului plăţii, fie locul plăţii cu condiţia ca ori locul unde este trasă cambia, ori locul
plăţii să fie specificat în cambie şi să fie situat într-un stat contractant;
• necesită promovarea uniformităţii în aplicarea ei;
• presupune respectarea bunei credinţe în tranzacţiile internaţionale.
17
Cambiile internaţionale cuprind următoarele clauze: denumirea de cambie, ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă determinată în valută, numele şi adresa persoanei care
trebuie să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi
locul emiterii, semnătura trăgătorului.
În cambie se pot înscrie clauze facultative astfel: clauza fără protest, interzicerea de a
trage contracambii, excluderea duplicatelor de cambie, clauza documentară, clauza privind
dobânzile cuvenite deţinătorului legal al cambiei, clauza de absolvire a trăgătorului
de răspundere de plată.
a) Interpretarea cerinţelor formale
Suma plătibilă prin cambie necesită o definire concretă, deoarece suma se
poate plăti cu dobândă, în tranşe la date succesive, în tranşe la date succesive cu
stipularea pe instrument ca în cazul neplăţii oricărei tranşe, suma restantă devine
scadentă, conform unei rate de schimb indicate pe instrument sau care va fi determinată aşa
cum menţionează instrumentul sau într-o altă valută, alta decât cea în care este
exprimată suma în instrument.
În cazul în care un instrument menţionează că suma trebuie plătită cu dobândă fără a
specifica data de la care curge dobânda, aceasta curge de la data instrumentului. Rata la care
se plăteşte dobânda poate fi exprimată fie ca o rată definită, fie ca o rată variabilă.
Un instrument se consideră a fi plătibil la cerere dacă menţionează că este
plătibil la vedere, la cerere sau la prezentare ori dacă nu este exprimat nici un moment de
plată. .
Instrumentul este considerat plătibil la un moment definit dacă prevede că este plătibil
la o scadenţă specificată sau la o perioadă fixă după o dată specificată sau la o perioadă fixă
după vedere, în tranşe la date succesive, în tranşe la date succesive cu menţiunea că în
caz de neplată a oricărei tranşe, soldul neplătit devine scadent.
Momentul plăţii unui instrument plătibil la o perioadă fixă este determinat prin
referinţa la data instrumentului.
Momentul plăţii unei cambii plătibile la o perioadă fixă după vedere este
determinat după data acceptării sau în cazul în care cambia este dezonorată prin
neacceptare după data protestului, sau după data dezonorării.
Momentul plăţii unui instrument plătibil la cerere este data la care instrumentul este
prezentat la plată.
b) Transfer
18
Un instrument este transferat prin gir şi presupune livrarea instrumentului de
către girant giratarului sau prin simpla livrare a instrumentului (dacă girul este în alb) . Girul
trebuie scris pe instrument sau pe un adaos ataşat la acesta şi poate fi în alb sau special (în
„plin"). Girul în alb se reflectă prin semnătura singură sau printr-o semnătură însoţită de
o declaraţie în sensul că instrumentul este plătibil persoanei care este în posesia lui. Girul
special (în „plin") presupune o semnătură însoţită de indicarea persoanei căreia îi este plătibil
instrumentul. poate plăti cu dobândă, în tranşe la date succesive, în tranşe la date
succesive cu stipularea pe instrument ca în cazul neplăţii oricărei tranşe, suma restantă
devine scadentă, conform unei rate de schimb indicate pe instrument sau care va fi
determinată aşa cum menţionează instrumentul sau într-o altă valută, alta decât cea în
care este exprimată suma în instrument.
În situaţia în care există o discrepanţă între suma exprimată în cuvinte şi suma
exprimată în cifre, suma plătibilă prin instrument este suma menţionată în cuvinte .
Dacă girul conţine expresiile „pentru încasare", „pentru depozit", „valoare în
încasare", „prin procură", „plăteşte oricărei bănci" sau alte expresii prin care se
autorizează giratarul să încaseze instrumentul, giratarul este un deţinător care poate
exercita toate drepturile izvorâte din instrument, poate gira instrumentul numai în cazul
încasării.
În cazul în care girul conţine cuvintele „valoare în garanţie", „valoare în gaj" sau alte
cuvinte similare giratarul este un deţinător care poate exercita toate drepturile izvo- râte din
acest instrument, poate gira instrumentul numai în scopul încasării.
c) Drepturile unui deţinător şi ale unui deţinător protejat
Deţinătorul unui instrument are toate drepturile care îi sunt conferite prin
Convenţia internaţională faţă de părţile la instrument şi poate transfera instrumentul.
Drepturile unui deţinător neprotejat sunt supuse oricăror revendicări valabile asupra
instrumentului din partea oricărei persoane, numai dacă a luat instrumentul având la
cunoştinţă despre o astfel de revendicare sau dacă instrumentul a fost obţinut prin fraudă sau
furt sau a participat în orice moment la fraudă sau furt în privinţa lui.
Deţinător „protejat" înseamnă deţinătorul unui instrument care era complet când l-a
luat sau care era incomplet şi a fost completat conform autorităţii sale sau dacă atunci
când a devenit un deţinător nu avea cunoştinţă despre o apărare contra obligaţiei privind
instrumentul sau nu avea cunoştinţă despre o revendicare valabilă a vreunei persoane
19
asupra instrumentului sau nu avea cunoştinţă despre faptul că a fost dezonorat prin
neacceptare sau neplată .
Drepturile asupra unui instrument ale unui deţinător protejat nu sunt supuse nici unei
revendicări asupra instrumentului, din partea nici unei persoane cu excepţia unei
revendicări ce rezultă din tranzacţia de bază dintre el însuşi şi persoana care ridică
revendicarea.
Transferul unui instrument de către un deţinător protejat investeşte orice
deţinător ulterior cu drepturile asupra instrumentului pe care le avea deţinătorul protejat.
d) Obligaţiile părţilor
Conform prevederilor Convenţiei internaţionale, o persoană nu este obligată
printr-un instrument decât dacă îl semnează. Obligaţia părţii asupra instrumentului rezultă şi
în cazul în care persoana semnează un instrument cu un nume care nu este al lui.
Dacă un instrument este alterat material (modificat) o parte care îl semnează
după alterarea materială este răspunzătoare conform termenilor textului alterat, iar partea
care îl semnează înainte de alterarea materială este obligată conform termenilor textului
original.
Trăgătorul se angajează că la dezonorarea cambiei prin neacceptare sau prin neplată
şi la orice protest necesar să plătească cambia deţinătorului, oricărui girant sau garant al
girantului care preia şi plăteşte cambia. Trăgătorul poate exclude sau limita propria sa
obligaţie pentru acceptare sau plată printr-o menţiune expresă pe cambie. O asemenea
stipulare care exclude sau limitează obligaţia de plată este efectivă numai dacă o altă
parte este sau devine obligată prin cambie.
Trasul devine devine obligat prin cambie dacă o acceptă, ceea ce înseamnă că după
acceptare se angajează că va plăti cambia conform termenilor acceptării sale
deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte cambia. Acceptarea se menţionează
în scris pe cambie prin semnătura trasului însoţită de expresia „acceptat" sau de cuvinte cu
sens similar sau prin semnătura trasului.
Girantul reprezintă persoana care se angajează ca la dezonorarea cambiei prin
neacceptare sau neplată şi la orice protest necesar să plătească instrumentul
deţinătorului sau oricărui girant ulterior, sau oricărui garant al girantului care preia şi plăteşte
instrumentul. Girantul poate exclude sau limita propria sa răspundere printr-o menţiune
expresă pe instrument.
Garantul constituie persoana care garantează plata unui instrument indiferent dacă
a fost sau nu acceptat pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte a ei pentru contul unei
20
părţi sau al trasului. Garanţia se înscrie pe instrument sau pe o prelungire ataşată şi se
exprimă prin cuvintele „garantat", „aval", „bun ca aval" sau alte cuvinte cu sens similar
însoţite de semnătura garantului. Răspunderea unui garant asupra instrumentului este
de aceeaşi natură ca şi cea a părţii pentru care a devenit garant.
Dacă persoana pentru care a devenit garant este trasul, garantul se angajează să
plătească la scadenţă cambia deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte
cambia, sau dacă cambia este plătibilă la un moment definit, la dezonorare prin
neacceptare şi la orice protest necesar să plătească deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi
plăteşte cambia.
e) Prezentarea cambiei pentru acceptare şi dezonorarea prin neacceptare
În principiu o cambie poate fi prezentată pentru acceptare. O cambie trebuie
prezentată pentru acceptare, dacă trăgătorul a stipulat în cambie că trebuie prezentată
pentru acceptare, în cazul în care cambia este plătibilă la o perioadă fixă după vedere sau
cambia este plătibilă în alt loc decât la rezidenţa sau sediul trasului cu excepţia cazului
în care este plătibilă la cerere.
Cambia este considerată a fi dezonorată prin neacceptare, dacă trasul la prezentarea în
timp refuză expres să accepte cambia, sau acceptarea nu poate fi obţinută cu stăruinţa
rezonabilă sau dacă deţinătorul nu poate obţine acceptarea la care este îndreptăţit.
În cazul în care cambia este dezonorată prin neacceptare, deţinătorul poate să
exercite dreptul imediat de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor sau
poate să revendice imediat plata de la garantul trasului la orice protest.
f) Prezentarea cambiei pentru plata şi dezonorarea prin neplată
În cazul în care instrumentul nu se prezintă corespunzător pentru plată,
trăgătorul, giranţii şi garanţii nu sunt răspunzători asupra lui, dar nu sunt eliberaţi de
răspundere.
Instrumentul este considerat a fi dezonorat prin neplată în următoarele situaţii :
• dacă plata este refuzată la prezentarea la timp sau dacă deţinătorul nu poate
obţine plata la care este îndreptăţit;
• dacă prezentarea pentru plată nu este necesară pentru că s-a renunţat la aceasta.
g) Recursul
Dacă o cambie este dezonorată prin neplată, deţinătorul poate să-şi exercite
dreptul de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor.
În cazul în care un instrument este dezonorat prin neacceptare sau neplată
21
deţinătorul îşi poate exercita dreptul de recurs numai după ce instrumentul a fost
protestat corespunzător pentru dezonorare.
Protestul reprezintă o declaraţie de dezonorare, întocmită la locul unde a fost
dezonorat instrumentul, semnată şi datată de o persoană autorizată care cuprinde:
persoana la cererea căreia este protestat instrumentul, locul protestului, cererea făcută şi sau ca
document separat care menţionează instrumentul care a fost dezonorat.
Deţinătorul, la dezonorarea unui instrument prin neacceptare sau neplată are
obligaţia să transmită înştiinţări trăgătorului şi ultimului girant, tuturor celorlalţi giranţi şi
garanţi care la rândul lor trebuie să transmită înştiinţare de dezonorare ultimei părţi care îl
precede şi care este obligată prin instrument . Înştiinţarea de dezonorare poate fi făcută sub
orice formă şi în orice termen care identifică instrumentul şi declară că acesta a fost dezonorat.
h) Suma plătibilă
Deţinătorul poate exercita drepturile sale asupra instrumentului împotriva
oricărei părţi sau a unora sau tuturor părţilor obligate prin ea, şi nu este obligat să
respecte ordinea în care părţile au devenit obligate. Oricare parte care preia şi plăteşte
instrumentul îşi poate exercita drepturile sale în acelaşi mod contra părţilor obligate faţă de ea.
Partea care plăteşte un instrument şi care se eliberează complet sau parţial de
obligaţia sa poate recupera de la părţile obligate faţă de ea întreaga sumă, dobânda de la acea
sumă şi orice cheltuieli de înştiinţare.
i) Eliberarea prin plată
Eliberarea de obligaţia de plată ce decurge dintr-un instrument se produce atunci când
partea care plăteşte deţinătorului sau unei părţi următoare ei, suma datorată la scadenţă,
după scadenţă sau înainte de scadenţă la dezonorare prin neacceptare .
Deţinătorul are dreptul să refuze să primească plata într-un loc altul decât cel din
instrument şi, dacă plata nu se face în locul unde instrumentul a fost prezentat pentru plată, se
consideră dezonorat prin neplată.
Persoana care primeşte plata unui instrument trebuie să livreze instrumentul
trasului care efectuează plata, sau oricărei persoane. În cazul unui instrument plătibil în tranşe
la date succesive trasul sau partea care efectuează plata, alta decât plata ultimei tranşe poate
cere ca menţiunea plăţii să fie făcută pe instrument sau pe un adaos ataşat şi să-i fie dat
documentul de justificare a plăţii.
Deţinătorul nu este obligat să primească plata parţială, iar dacă i se oferă şi nu primeşte
instrumentul devine dezonorat prin neplată. În situaţia în care deţinătorul primeşte plata
parţială de la tras, de la garant, acceptant sau emitent, aceştia din urmă se eliberează de
22
obligaţia de plată numai în măsura sumei plătite .
Plata unui instrument se efectuează în conformitate cu anumite prevederi din
Convenţia UNCITRAL :
• un instrument trebuie plătit în moneda în care este exprimată suma de plată;
• dacă suma de plată este exprimată într-o anumită unitate monetară de cont
este transferabilă între persoana care face plata şi persoana care o primeşte, plata se face prin
transfer de unităţi monetare de cont dacă se specifică moneda de plată. În cazul în care
unitatea monetară de cont nu este transferabilă între acele persoane, plata se va face în moneda
specificată pe instrument sau dacă nu este menţionată în moneda locului de plată;
• trăgătorul sau emitentul pot menţiona în instrument faptul că trebuie plătit
într-o monedă specificată alta decât moneda în care este exprimată suma de plată.
Instrumentul se plăteşte în moneda astfel specificată.
Suma de plată se calculează conform cursului de schimb prevăzut în instrument.
Dacă cursul nu este indicat pe instrument, suma de plată se calculează conform
cursului de schimb pentru trate la vedere, sau la cursul de schimb din data scadenţei în
vigoare.
Dacă instrumentul este dezonorat prin neacceptare suma de plată se calculează în
funcţie de rata de schimb indicată în instrument sau dacă nu este indicată nici o rată la
opţiunea deţinătorului, conform ratei de schimb în vigoare la data dezonorării sau la data plăţii
efective.
În cazul instrumentului dezonorat prin neplată, suma de plată se calculează pe
baza ratei indicate sau dacă nu este menţionată o rată, la opţiunea deţinătorului conform ratei
de schimb în vigoare la data dezonorării sau la data plăţii efective.
Dacă se aplică asemenea reglementări un instrument tras într-o monedă care nu este
cea a locului de plată şi trebuie plătit în moneda locală, suma de plată se calculează conform
ratei de schimb pentru trate la vedere din data prezentării sau în vigoare în locul unde
trebuie prezentat pentru plată .
Suma de plată la un instrument dezonorat prin neacceptare se calculează la
opţiunea deţinătorului, la rata de schimb în vigoare pe data dezonorării sau pe data plăţii
efective.
La instrumentele dezonorate prin neplată, suma de plată se determină la opţiunea
deţinătorului conform ratei de schimb în vigoare pe data prezentării sau pe data plăţii
efective.
Dacă o parte este eliberată total sau parţial de obligaţia sa privind instrumentul orice
23
parte care are un drept privind instrumentul împotriva sa este eliberată în aceeaşi măsură.
Plata de către tras a întregii sume a unei cambii sau a unei părţi din ea către deţinător,
sau către orice parte care preia şi plăteşte cambia, eliberează toate părţile de obligaţia lor în
aceeaşi măsură cu anumite excepţii.
2.2. Documente specifice plăţilor internaţionale
Modalităţile de plată în relaţiile internaţionale, au loc în perioada dintre
livratea marfii şi efectuarea plaţii. Între aceste două momente există o strânsă
interdependenţă, acestea fiind de fapt principalele obligaţii ale celor două părţi contractante,
obligaţii care pot fi privite de pe poziţii divergente, astfel vânzătorul poate să se opună
remiterii mărfurilor cumpărătorului la locul de destinaţie până când plata nu a fost făcută iar
cumpărătorul la rândul său poate să refuze efectuarea plăţii înainte de a avea posibilitatea să
examineze marfa achizitionată.
Fiind vorba de un contract extern situaţia se complică atunci când livrarea mărfii
echivalează cu predarea acesteia unei organizaţii specializate care îi asigură transportul până
la destinaţie, chiar şi în acest caz vânzătorul are posibilitatea să îşi păstreze dreptul de
proprietate asupra mărfii până se încheie parcursul transportului şi să se opună eliberarii
mărfii până în momentul în care obţine efectuarea plăţii
Modalitatea de plată constitiue mecanismul prin care documentele care atestă
livrarea mărfii şi reprezintă marfa sunt transmise cumpărătorului iar în schimbul acestora el va
trebui să plătească preţul convenit sau să se angajeze printr-un instrument de plata că va plăti
ulterior.
Modalităţile de plată internaţionale, cuprind totalitatea operaţiunilor şi tehnicilor de
plată, controlul bancar, circuitul documentelor prin intermediul cărora creditorul încasează de
la debitor creeanţa rezultată în urma schimburilor economice externe.
Documentele specifice de plată, cel mai fregvent folosite sunt:
- Incasso-ul documentar
- Acreditivul documentar
- Ordinul de plată
- Scrisoarea de trăsură
- Compensaţiile
- Barterul
24
- Clearingul
Pentru o derulare mai rapidă şi fără probleme a plăţilor în relaţiile internaţionale este
foarte important ca părţile implicate să acorde acelaşi înteles termenilor folosiţi pentru a
desemna documente, conţinutul lor şi cine le va semna.
Documentele pot fi grupate in două:
a. formate din factură, documente de transport (în stransă concordanţă cu
modalitatea de transport aleasă de ex. :conosament maritim pentru transport
maritim; scrisoare de trasură rutiera pentru transport rutier, recipisa poştală
pentru transport prin poştă) certificat de asigurare.
b. certificatul de origine, lista de colete sau greutate, certificat de calitate,
certificat fito-sanitar, buletin de analize etc. al căror numar şi conţinut sunt în măsură să ateste
faptul că, obligaţiile contractuale ale exportatorului au fost îndeplinite.
2.2.1. Incasso-ul documentar, ca modalitate de plată utilizată în relaţiile
internaţionale este reglementată prin documentul intitulat ”Reguli uniforme pentru Incasso”
cunoscut sub numele de Publicaţia 522 elaborata de Camera de Comerţ Internaţional de la
Paris.
Incasso-ul documentar constă în faptul că importatorul (cumparatorul) acceptă plata
documentelor remise de catre exportator (vânzator) operatiune care se realizează prin băncile
celor doi parteneri: Banca exportatorului la care acesta depune documentele de expeditie şi
Banca importatorului care ţine contul acestuia.
Documentele vehiculate banci pot fi de doua feluri
1. Comerciale (factura, documente de transport, de proprietate etc.)
2. Financiare (cambii, bilete la ordin, cec-uri, chitante etc.)
In functie de documentele vehiculate se disting doua tipuri de incasso-uri:
1. Incasso simplu – este un ijncasso de documente fiananciare, neinsotide de
cele comerciale.
2. Incasso documentar – este un incasso de documente comerciale insotite sau
nu de documente financiare
Mecanismul derularii Incasso-ului documentar
25
2 Livrarea marfii
1 Contract comercial international
3 Documente si 5 Notificare
Ordine de incasare Importator 6-7
4 Remiterea documentelor si ordinul de incasare
9 Remiterea incasarii documentelor
Partile implicate
1. Ordonatorul sau Exportatorul este cel care iniţiază operaţiunea stabilind
condiţiile de derulare a acesteia, întreaga operaţiune desfăşurându-se din ordinul sau pe
riscurile şi răspunderea sa.
2. Cumparatorul sau Trasul, în cazul unui incasso documentar este destinatarul
documentelor vehiculate caruia conform instrucţiunilor exportatorului, banca îi solicită să
îndeplinească o anumită condiţie (plată sau acceptare) în schimbul eliberarii documentelor pe
baza cărora va putea intra în posesia marfurilor
3. Banca remitentă sau banca exportatorului
26
ExpeditorOrdonator
Importator
BancaExportatorului
BancaImportatorului
Pla
ta im
port
ului
co
ntra
doc
umen
te
8 In posesia doc ridica marfa
10 N
otif
icar
ea p
rivi
nd
inca
sare
a ex
port
ului
4. Banca insarcinată cu încasarea care primeşte documentele cu dispoziţia de
încasare de la banca remitentă având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului şi
de obţine încasarea.
Riscurile derularii plăţii din Incasso-ul documentar
a) Riscul întârzierii la plată, datorită faptului că circuitul documentelor nu are o
durată precizată.
b) Riscul neplăţii.
c) Riscul diminuării încasarii putând îmbrăca urmatoarele forme:
- Scăderea valorii mărfii (deci şi a preţului ca urmare a deprecierii acesteia în
perioada de întarziere)
- Efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru
manipulare, depozitare şi protecţia mărfii.
- Plata de către exportator a unor dobanzi neluate în calculul de eficienţă a
exportatorului atunci când finanţarea se face de către un terţ (o bancă) dacă
momentul încasarii este întarziat.
- Riscul pierderii mărfii.
Modalităţi de diminuare a riscului
a) În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi să existe prin
includerea în contract a unor clauze acceptate de importator ce pot avea în vedere
următoarele:
- Solicitarea unui avans la importator
- Stipularea în contract a plţii prin utilizarea cambiilor
- Solicitarea unei scrisori de garanţie bancară
b) În faza expedierii şi întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului
trebuie avut în vedere:
- Executarea cât mai corecta a contractelor din punst de vedere al cantităţii şi al calităţii
mărfii precum şi a tuturor obligaţiilor contractuale pentru a nu da prilej importatorului de a a
opri plata.
- Stoparea livrarii oricând există indicii de elemente ce ar putea duce la neplata sau la
întarzierea plăţii mărfii.
27
- Întocmirea unor documente astfel încat să permită exportatorului controlul asupra mărfii
până la destinaţie.
O altă modalitate de stopare a riscului de nepaltă este vinculaţia adică expedierea
mărfurilor se face pe adresa unei bănci corespondente băncii exportatorului sau cel mai
fregvent pe adresa unei case de expediţie sau depozit general. Mărfurile nu sunt eliberate
importatorului până cand acesta nu face dovada efectuarii plăţii.
2.2.2. Acreditivul Documentar
Acreditivul Documentar, reprezintă un angajament prin care o bancă emitentă sau
ordonatoare acţionânad la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile clientului sau
(ordonatorul acreditivului, cumpărătorul) se obligă sa efectueze o plată către o persoană
(beneficiarul acreditivului, vânzatorul) sau să plătească sau să accepte ca urmare a ordinului
dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au fost trase de acesta.
Părţile implicate în derularea unui acreditiv documentar( AD), sunt:
1. Odonatorul acreditivului documentar în relaţia contractuală este imporatatorul,
beneficiarul unei prestaţii sau serviciu, el este cel care initiază relaţia de acreditiv documentar
prin instrucţiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul. Aceste instrucţiuni sunt
cuprinse în ordinul de deschidere a AD unde se precizează toate condiţiile şi documentele pe
baza cărora banca să efectueze plata.
2. Beneficiarul AD, care în relaţia contractuală este exportatorul, prestatorul de
servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului sa angajat la plată şi care
îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul acreditivului, încasează
bani.
3.Banca emitentă, este banca care la solicitarea importatorului, (ordonatorul
acreditivului) pe baza documentelor îşi asumă în scris angajamentul de plată în anumite
condiţii de termene şi documente în favoarea exportatorului, beneficiarului AD.
4. Banca exportatorului este banca corespondentă băncii emitente, situată de regulă în
ţara exportatorului prin care, ca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat
beneficiarului AD.
28
2.2.3. Ordinul de plată
Constituie cea mai simplă modalitate de realizare a unei plăţi, respectiv încasări.
1 Existenta unei obligatii de plata
4 Notificarea 9-10 Documente
beneficiarului bani
7-8 Transmiterea documentelor si
acoperirea platii
Efectuarea unor plăţi prin O.P. se caracterizează prin următoarele:
a) Relaţia de plată este declansata ca urmare a existenţei unei datorii sau a
asumării unei obligaţii ce urmează să se stingă odata cu onorarea O.P.
b)Operatiunea este pornită la iniţiativa ordonatorului. El stabileşte regulile
conform cărora operaţiunea urmează să se deruleze.
c) Revocabilitatea este o trăsătură fundamentală a O.P. adică ordonatorul îşi poate
retrage sau modifica instrucţiunile de plată date băncii. Revocarea O.P., nu atrage după sine
nici un fel de consecinţe, drepturi sau obligaţii pentru părtile implicate.
d) În cazul O.P. este absolut necesar provizionul bancar. Aceasta presupune
obligaţia ordonatorului ca odată cu emiterea O.P. să creeze băncii ţi sursa de fonduri
necesare plăţii, fie prin depunerea ei, fie prin credit acordat de bancă în acelaţi scop.
Partile implicate in derularea O.P.
29
Beneficiar Ordonator
BancaPlatitoare
BancaOrdonatoare
5-6
Rep
reze
ntar
ea
doc
si e
fect
uare
a pa
ltii 2 E
mit
erea
O
rdin
ului
de
plat
a
1. Ordonatorul cel care plateste stabilind conditiile efectuarii platii, constitue
provizionul bancar si poate revoca in orice moment plata pana la daata efectuarii ei
2. Beneficiarul care in favoarea caruia se face plata iar pana in momentul
incasarii nu are certitudinea efectuarii acestuia
3. Băncile care intervin în derularea operaţiunii cu rol de simple prestatoare de
servicii denumite Bancă Ordonatoare cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind efectuarea
plăţii şi Banca Plătitoare cea la care se achită suma beneficiarului.
Derualrea operatiunii presupune existenta unui document tipizat pus la dispoziţia
clienţilor de către bănci.
Elementele necesare ale unui ordin de plată:
1. Numele, adresa, nr de cont al ordonatorului
2. Numele, adresa, nr de cont al beneficiarului
3. Denumirea şi adresa băncii ordonatoare
4. Data emiterii O.P.
5. Suma în cifre si in litere
6. Motivul plăţii
7. Semnaturile autorizate
2.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară
Reprezintă un înscris pe care o bancă denumită garant se angajează în mod
irevocabil ca în cazul în care o anumită persoană (fizică sau juridică),în speţă debitorul
principal nu va plati la un anumit termen o anumită sumă determinată şi indicată expres în
scrisoare, să plătească ea însăîi suma neachitată în favoarea beneficiarului de drept.
Prin scrisoarea de garantie bancară, băncile nu garantează fapte ci preia întotdeauna
obligaţia de plată pentru situaţia în care cel garantat nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.
Luând în considerare drept criteriu de clasificare angajamentul băncii garante
scrisorile de garanţie bancară pot fi :
30
a) Simple – când banca garantă cere beneficiarului să urmarească mai întâi pe
debitorul principal şi doar dacă acesta nu poate să achite suma, să plătească ea.
b)Solidare – caz în care beneficiarul poate cere executarea plăţii de către bancă
fără ca în prealabil să urmarească pe debitorul principal garantat şi fără ca banca garantă să se
poate opune.
Având în vedere obiectul garantat scrisorile de garanţie bancară pot acoperi
urmatoarele situaţii:
1. Se garantează ca până la data stabilită, un plătitor (importatorul) va deschide
un acreditiv documentar în favoarea unui furnizor (exportator).
2. O bancă se angajează sa plătească documentele primite la plată prin Incasso
documentar.
3. O bancă garantează executarea de către furnizor a unui contract în bune
condiţiuni.
4. Se garantează cumparatorului străin, restituirea avansului acordat furnizorului
dacă acesta nu livrează mărfurile din culpa lui.
5. În privinţa participarii la licitaţiile internationale se reglementează ca firma la
care şi-a adjudecat contractul îl va şi finaliza.
2.2.5. Compensaţiile
Schimburile internaţionale de marfuri şi servicii prin compensaţii presupune
realizarea de tranzacţii echivalente valoric fără folosirea mijloacelor de plată internaţioanle.
Livrarile în compensaţie au o serie de elemente comune cum sunt:
1. Partiziile de marfuri de export şi import nu se plătesc în valută, ci se
compensează reciproc, compensarea fiind de regulă integrală.
2. Baza juridică a operaţiunii de comerţ exterior o constitue un singur contract
care se referă atât la operaţiunile de import cât şi la cele de export.
Clasificarea operaţiunilor de compensaţie se face în funcţie de sfera lor de cuprindere
astfel:
- Compensatii particulare sau individuale practicate sub forma de tranzactii incheiate
intre firme sau intreprinderi individuale in diferite tari si care privesc schimburile de marfuri
si/sau servicii
- Compensatii globale se practica in cadrul acordurilor de Clearing si Barter. Privesc atat
schimbul de marfuri cat si prestari de servicii la niuvelul unui grup de firme, a unei ramuri sau
a intregii economii nationale
31
2.2.6. Barterul
Se prezintă ca o tranzacţie comercială care constă în schimbul de bunuri şi servicii
de valoare egală, fără utilizarea banilor şi fără antrenarea în relaţie a sistemului bancar şi de
creditare .
Are urmatoarele particularităţi:
1. Schimbul de mărfuri se realizează pe baza unui singur contract
2. Mărfurile nu se facturează în devize convertibile
3. Schimbul de mărfuri are loc simultan sau într-un timp foarte scurt
Barterul poate fi bilateral sau multilateral.
Barterul bilateral – un exemplu în acest sens îl constitue schimburile de mărfuri la
frontieră între ţările din Estul Europei unde au aparut şi s-au dezvoltat schimburile directe de
mărfuri. Schimburile da mărfuri tradiţionale şi omogene vizează atât completarea fondului
pieţei interne cât şi diversificarea sortimentelor de bunuri de larg consum.
Au aparut şi s-au dezvoltat la grupele de marfuri caracterizate printr-o arie
sortimentală largă, cum ar fi: încalţăminte, tricotaje, confecţii, băuturi, produse cosmetice.
Aceste schimburi duc la majorarea exporturilor unor produse disponibile sau la care
stocurile sunt peste normativ, încorporand materii prime importante în cotrapartidă cu produse
avand încorporate aceeleaşi materii prime în aceeaşi proporţii.
Mult practicată în perioada de până în anul 1990 de către ţările membre CAER.
Schimburile de mărfuri în zonele de frontieră, reprezintă o formă mai nouă a
colaborarii economice.
Considerentele care au dus la apariţia acestei forme a schimburilor de mărfuri sunt
atât de natură economică cât şi geografică:
1. Posibilitatea reducerii unor cheltuieli mari de transport pe parcurs intern;
2. Utilizarea mai eficientă a resurselor umane şi materiale locale;
3. Depărtarea acestor zone de marile centre industriale;
Schimburle de marfuri din zonele de frontiera s-au efectuat pe baza unor acorduri
anuale incheiate intre ministerele de comert si se caracterizeaza printr-o limitare geografica a
desfacerii in localitatile respective.
32
Barterul multilateral – reprezintă un angajament intre trei sau mai multi perteneri
indiferent de gradul de evolutie si de forma sa , angajamentele tip barter se pot intalni la
nivelul intreprinderii cat si la nivel guvernamental
In practica relatiilor economice internationale astfel de acorduri se incheie mai ales
intre tarile in curs de dezvoltare iar obiectul lkor il constitue masinile, minereurile, produse
agroalimentare, petrolul etc.
Un alt exemplu il reprezinta schimburile de marfuri intermagazine acestea se
realizeaza intre marile magazine universale, partiziile de marfuri livrate in compensatie fiind
limitate la disponibilul si necesarul magazinului in cauza.
In afara diversificarii gamei sortimentale a bunurilor de larg consum si cresterea
vitezei de desfacere a marfurilor aflate in reteaua cu amanuntul aceasta forma a schimburilor
de marfuri indeplineste si urmatoarele functii specifice în comertul interior al fiecărui
partener:
1. Testarea directă a cererii de consum a populatiei pentru produsele noi sau
pentru modalitatile de ambalare si formele de prezentare
2. Stimularea gusturilor clientelei pentru produsele noi, pentru ”articolele la
moda”
3. Cresterea calitatii marfurilor prin achizitioanrea si desfacerea pe piata interna
a unor produse calitativ superioare ceea ce influenteaza direct eforturile de productie si
desfacere a unor produse indigene de calitate tot mai buna
Avantajele operaţiunilor de barter:
Depăşirea dificultăţilor generate de penuria de lichidităţi;
Durabilitatea în timp a relaţiei şi reglarea sortimentala a structurii cererii de
marfuri prin exportul unor sortimente in plus si importul unor sortimente deficitare.
Dezavantajele:
Conjugarea cu dificultate a cerintelor partenerilor mai ales in cazul barterului
multilateral
Responsabilitatea privind calitatea marfurilor, promptitudinea livrarilor,
sincronizarea operatiunilor, acestea constatandu-se a fi mai redus in comparatie cu contractele
de vanzare-cumparare traditionale; prin barter se schimba mai ales Marfuri fungibile (de
aceeasi calitate) a caror preturi se stabilesc pe baza unor cotatii la bursa.
33
2.2.7. Clearingul
Este un acord inte doua sau mai multe tari care are in vedere o compensare globale a
fluxurilor de bunuri si servicii reciproce pe o perioada determinata de timp de obicei un an cu
excluderea totala sau partiala a transferului valutar
Se creeaza raporturi de tipul Importator-Banca de compensatie-exportator. Plata
exportatorilor nationali se face in limitele disponibilitatilor bancii constituite din varsamintele
importatorilor nationali.
Calculele de compensatie se efectueaza in mod global la sfarsitul anului iar
eventualul sold urmeaza sa fie compensat de partea debitoare intr-un mod convenit in
prealabil de catre cele doua parti prin livrarile de marfuri, prestari de servicii.
La baza compensatiei se afla un acord guvernamental in care se mentioneaza:
1. Data intrarii in vigoare a acordului de clearing
2. Durata sa de valabilitate
3. Institutia din fiecare tara care se implica in indeplinirea obligatiilor
4. Platile ce vor fi efectuate prin clearing
5. Băncile centrale sau alte organisme special desemnate ale acordului, să
organizeze şi să execute decontarile reciproce conform menţiunilor din
contracte
6. Deschiderea conturilor de clearing
7. Moneda în care se va efectua decontarea în clearing
8. Condiţiile de funcţionare a creditului tehnic
9. Modalitatile de lichidare a soldului final
Acordurile de clearing conţin anexe în care sunt cuprinse marfurile şi serviciile care
pot face obiectul tranyactiilor sub forma unui nomenclator de clearing
Intr-o forma mai complexa clearingul cuprinde pe langa schimburile de marfuri si
prestarile financiare de servicii, in acest caz are loc compensarea drepturilor si obligatiilor in
cauza, rezultate atat din comertul vizibil cât şi comertul invizibil (srviciile de transport,
depozitare, turism, plata personalului angajat in strainatate)
Dupa nr de tari angajate in clearing poate fi:
a) Bilateral – realizat inter doua tari
b) Multilateral – la care participa 3 sau mai multe tari; stingerea obligatiilor
facandu-se intr-un mod mai elastic prin antrenarea mai multor parteneri
D.p.d.v al tehnicii utilizate se disting:
34
a) Clearing cu doua conturi – situatie in care fiecare tara deschide cate un cont
unde se inscriu operatiuni de plati si incasari
b) Clearing cu un singur cont – care se deschide numai in una din tarile
semnatare ale acordului in moneda acesteia, operatiuni inregistrate numai in
acest cont iar cealalta tara are pozitia de client bancar obisnuit
2.3. Lichiditatea internatională – reprezintă totalitatea mijloacelor de acoperire a
soldului operaţiunilor comerciale şi financiare de care dispune un stat în relaţiile cu alte state.
În general prin lichiditate se întelege capacitatea de a face faţă unor angajamente
financiar-monetare internaţionale.
În acepţiunea îngustă a acestei definiţii în lichiditate sunt cuprinse doar rezervele de
mijloace de plată străine de care o ţară are nevoie pentru a face faţă unor dezechilibre
temporare între venituri şi cheltuieli.
În acceptiunea mai larga lichiditatea internationala nu serveste numai echilibrarii
balantei platilor ci si in numeroase alte scopuri
In conformitate cu aceasta aceptiunedin lichiditatea internatioala face parte actiunile
de rezerva detinute de bancile particulare si de alti detinatori de mjloace de plata
internationala cu conditia ca acestea sa fie egale si practic lichide sau sa fie usor
transformabile in active lichide.
O parte a lochiditatilor internaţionale alcătuiesc rezerva monetară internationala care
include numai mijloacele de plata internationale ale unui stat aflata in posesia autoritatilor
monetare ale tarii respective (Banca Centrala) si care sunt tinute in rezerva (rezerva oficicala)
În acestă categorie sunt cuprinse mijloacele de plată aflate în posesia băncilor
comerciale sau a persoanelor fizice sau juridice din ţara respectivă, bănci care au dreptul legal
de a deţine şi opera cu valută.
35
3. Valuta şi cursul valutar
3.1. Valuta
Valuta este reprezentată de orice monedă naţională a unei ţări care este utilizată ca
instrument de rezervă sau pentru plăţi internaţionale.
Calitatea de valuta o poate avea orice moneda nationala indiferent daca e convertibila
sau nu. Pentru monedele convertibile pentru rezidenti moneda nationala e valuta numai daca
se utilizeaza in plati pentru parteneri nerezidenti; pentru rezidenti este valuta moneda oricarui
alt stat utilizat in plati internationale.
Pentru monedele neconvertibile moneda nationala a unui stat e valuta doar pentru
nerezidenti care o utilizeaza pentru plati pe teritoriul statului respectiv.
Valuta se poate reprezenta sub forma de numerar sau valuta in cont
Exista mai multe posibilitati de definire a cursului valutelor. Se cunosc:
1. Valute care evolueaza liber pe piata in functie de raportul dintre cerere si
oferta avand regim de cursuri flotante
2. Valute care evolueaza concertat in cadrul unui sistem monetar regional
(Sistemul Monetar European)
3. Valute ale caror cursuri sunt definite in functie de alta moneda (dolar SUA)
4. Valute care se definesc printr-un cos de valute
5. Valute ale caror cursuri se stabilesc in functie de DST (Drepturi speciale de
tragere)
In functie de posibilitatea de preschimbare a unei valute in alta valuta se disting
a) Valute convertibile
b) Valute neconvertibile
c) Valute transferabile
d) Valute liber utilizabile
Valuta convertibilă se întelege însuşirea legală pe care o are o moneda de a putea fi
preschimbata cu o alta moneda prin vanzare-cumparare pe piata valutara
Valutele neconvertibile sunt acelea care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată decat
în interiorul graniţelor statului emitent.
36
Valutele transferabile există doar ca bani în cont îndeplinind funcţia de etalon al
preturilor, mijloc de plata si mijloc de rezerva; nu sunt convertibile transferabilitatea fiind
asigurata prin increderea acordata de catre un grup de state
Pot fi utilizate pentru plati doar prin ntermeduil unei banci specializate care deschide
conturi pentru toate statele participante la sistemul respectiv de decontari. Periodic au loc
regularizari sau soldari ale conturilor care constau in livrari de catre debitori a unor cantitati
de marfuri de valoare echivalenta debitelor sau prin plati in valute convertibile
Valute liber utilizate o categorie monetara introdusa instatutul FMI din 1979 si aici
sunt cuprinse acele monede nationale care sunt cel mai larg folosite pentru tranzactiile
interbancare si sunt cel mai intens negociate pe pietele valutare internationale.
3.2. Cursul valutar
Cursul valutar, îşi exprimă menirea prin următoarele funcţii :
• funcţia de instrument de evaluare a bunurilor şi a serviciilor din relaţiile
economice internaţionale;
• funcţia de instrument de conversie şi de comparare a puterii de cumpărare
a monedelor din diferite ţări;
• funcţia de mecanism de influenţă în relaţiile economice internaţionale prin care
pot fi stimulate exporturile, restrânse importurile şi modificat echilibrul valutar.
Cursul de schimb al valutei se formează în mod diferit în funcţie de anumiţi
factori şi de perioada de timp:
• în condiţiile în care valorile paritare ale monedelor se exprimau în aur,
cursul valutei se calcula în funcţie de cantităţile de aur reflectate de monede, prin formule
specifice;
• cursul valutar poate fi stabilit în mod convenţional de autoritatea monetară
a unei ţări;
• cursul valutar se formează prin confruntarea cererii şi a ofertei de valută
pe piaţa valutară;
• cursul valutar se calculează în funcţie de raporturile a două monede faţă de o
altă monedă;
• cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumpărare a unei
monede, care se raportează la puterea de cumpărare a altei monede. Din acest raport
37
rezultă numărul unităţilor monetare naţionale, pentru o unitate monetară străină .
Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile oferite şi de
nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare reflectă bunurile şi serviciile ce se pot
achiziţiona cu unităţile monetare din două ţări.
Prin ajustarea cursului de schimb al unei monede faţă de o altă monedă cu
diferenţialul de inflaţie din două ţări se obţine cursul de schimb real. În relaţiile economice
internaţionale, raportul de schimb al valutei diferă în funcţie de locul de formare, mărime
şi de alţi factori.
Cursul oficial se caracterizează prin faptul că se stabileşte de autoritatea monetară a
unei ţări, fie la paritate fie la un nivel convenţional. În perioada exprimării valorii monedelor
în aur cursul valutar se forma în funcţie de cantitatea de aur a monedelor, iar banca
centrală se angaja să îl menţină mai multă vreme la acelaşi nivelfiind cunoscut sub denumirea
de curs fix.
Cursurile fixe se menţineau la acelaşi nivel prin intervenţia autorităţii monetare pe piaţa
valutară, respectiv prin vânzarea şi cumpărarea de valută din rezervele oficiale.
Cursurile flotante se individualizează prin faptul că se formează pe piaţa valutară în funcţie
de influenţele factorilor economici monetari şi financiari, având nivel variabil şi flexibil.
Cursurile fluctuante exprimă formarea raporturilor de schimb dintre valute în anumite
limite în mod liber (limite de fluctuare mai mari decât cele din perioada cursurilor
fixe) iar pe măsura atingerii lor, autoritatea monetară intervine pe piaţă pentru a limita variaţia
cursului de schimb.
Sistemul valutar de la Bretton Woods (SUA) din anul 1944 a funcţionat pe baza mecanismului
cursurilor fixe. Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor membre ale F.M.I. oscilau în
jurul parităţii în limita de 1%. Ţările membre ale F.M.I. se angajau să menţină cursurile
monedelor în limitele marjelor de fluctuaţie prin intervenţii pe pieţele valutare.
Mecanismul cursurilor de schimb fixe aplicat de ţările membre ale FMI în relaţiile
economice internaţionale a fost justificat prin următoarele argumente :
• mecanismul cursurilor de schimb fixe urmărea să formeze şi să menţină
stabilitatea în schimburile economice internaţionale;
• operatorii care se angajau în contractele comerciale internaţionale erau supuşi
unor riscuri reduse;
• mecanismul cursurilor fixe era menit să asigure o administrare eficientă şi
echitabilă a resurselor valutare.
38
În perioada aplicării mecanismului cursurilor fixe s-au manifestat unele efecte
negative.
• în măsura în care se modifica cursul de schimb peste limitele stabilite
semanifesta incertitudine în derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale;
• banca centrală îşi dirija rezervele valutare spre susţinerea cursului de schimb şi se
diminua influenţa lor în stabilirea echilibrului valutar;
• uneori, politicile economice ale ţărilor erau orientate spre susţinerea cursului
de schimb şi nu spre stimularea schimburilor economice internaţionale.
Evoluţia economică a statelor capitaliste în anii 1950-1970, presiunile de pe
piaţa aurului şi alţi factori economici şi monetari au exercitat influenţă asupra relaţiilor
economice internaţionale şi au determinat renunţarea la mecanismul cursurilor de
schimb fixe în anul 1971.
Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a prevăzut un sistem de cursuri raportate la
dolarul SUA cu marje mai mari de fluctuare de până la 2,25% denumit sistemul
cursurilor centrale ce s-a aplicat până în martie 1973, după care ţările dezvoltate
au trecut la flotarea cursurilor valutare.
În acest context, cea de a doua modificare a statutului Fondului Monetar Internaţional
din anul 1978 a prevăzut principiul potrivit căruia ţările membre se bucură de libertate
în alegerea politicii de curs. În conformitate cu prevederile art. IV din statutul Fondului
Monetar Internaţional ţările membre sunt invitate să colaboreze cu Fondul şi cu celelalte ţări
membre în aplicarea flotării cursurilor valutare. Ţările membre se mai angajează să nu
manevreze cursul de schimb pentru a obţine avantaje unilaterale şi să nu aplice măsuri care să
împiedice ajustarea balanţei de plăţi.
3.3. Flotarea cursurilor valutare
Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei
valute pe piaţa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valută şi de alţi factori
economici monetari şi financiari. Flotarea se realizează în mai multe variante:
• flotarea concertată se aplică în cazul în care unele ţări se angajează ca
între monedele lor să menţină anumite marje de fluctuare, iar în comparaţie cu monedele altor
state cursul unei monede se formează liber pe piaţă;
39
• flotarea neconcertată se produce în cazul în care cursul unei valute în raport cu
altă valută se formează pe piaţa valutară;
• flotarea pură (curată) se realizează în situaţia în care cursul unei valute se
formează pe piaţa valutară fără intervenţia autorităţii monetare;
• flotarea impură se caracterizează prin faptul că raportul de schimb al valutei de
pe piaţă se formează prin intervenţia autorităţii monetare, respectiv a băncii centrale.
Determinarea cursului valutei pe piaţa valutară generează unele efecte pozitive în
relaţiile economice internaţionale:
• flotarea favorizează echilibrarea spontană a balanţei de plăţi, dacă raportul
de schimb al valutei se situează la nivelul de echilibru al cererii şi ofertei de pe piaţa valutară;
• flotarea poate să determine reducerea necesarului de rezerve valutare în
cazul în care banca centrală nu se mai angajează să intervină pe piaţa valutară pentru
susţinerea cursului de schimb;
• formarea cursului de schimb pe piaţa valutară asigură ajustarea economiei
naţionale în funcţie de influenţele factorilor economici monetari şi financiari;
• flotarea descurajează intervenţiile speculative deoarece variaţiile de cursuri sunt
mai greu de anticipat;
• flotarea contribuie la formarea unui nivel fundamental al cursului de schimb dacă
nu se aplică anumite măsuri pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
În perioada de aplicare a cursurilor flotante intervenţiile pe pieţele valutare au
fost însemnate şi frecvente, s-a impus coordonarea politicilor valutare şi s-a manifestat
instabilitate pe pieţele valutare.
Cursurile flotante generează şi unele efecte negative în relaţiile economice
internaţionale:
• cursurile flotante amplifică riscurile din comerţul internaţional;
• flotarea cursurilor presupune imobilizarea unor sume pentru acoperirea
pierderilor din producerea riscului valutar;
• cursurile flotante propagă inflaţia ca urmare a tendinţei participanţilor
la schimburile internaţionale de a majora preţurile în vederea acoperirii pierderilor din
modificarea cursului de schimb;
• cursurile flotante influenţează asupra raportului dintre export, import şi
producţia internă;
• cursurile flotante pot determina aplicarea unor măsuri protecţioniste.
Reuniunile reprezentaţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale
40
cursurilor flotante asupra relaţiilor economice internaţionale şi au susţinut armonizarea
politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile cursului de schimb.
În vederea înlăturării efectelor negative ale cursurilor flotante asupra relaţiilor
economice internaţionale s-au formulat unele opinii:
• unii specialişti au susţinut revenirea la paritatea aur şi adaptarea ei la condiţiile
din relaţiile economice internaţionale;
• altă soluţie presupune aplicarea unor parităţi pe durate mai mari de
timp şi susţinerea lor prin politici monetare convergente ale statelor participante;
• politica de flotare controlată pe baza unor indicatori macroeconomici care
asigură coordonarea politicilor economice şi valutare;
• alţi specialişti au apreciat că se pot institui zone obiectiv (target zone) care
să limiteze perioadele în afara cărora autorităţile monetare nu sunt pregătite să
intervină pe pieţele valutare pentru stabilizarea cursului de schimb.
Susţinătorii soluţiei zonelor obiectiv consideră că volatilitatea ce exprimă
variaţia cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte de dereglare care reflectă
îndepărtarea cursului de schimb de nivelul de echilibru pe termen lung. Zonele obiectiv se pot
aplica în varianta dură sau moale în funcţie de mărime, frecvenţă, schimbări şi grad de
intervenţie.
3.4. Factori care influenţează cursul valutar
Raportul de schimb dintre valute este o variabilă care depinde de factori interni şi
externi. Din punct de vedere al naturii lor factorii care influenţează asupra cursului de schimb
pot fi economici, monetari, financiari şi psihologici .
a) Unul din factorii cei mai importanţi care influenţează asupra cursului valutar îl
constituie situaţia balanţei de plăţi. Echilibrul balanţei de plăţi externe este dependent de
valoarea exporturilor şi a importurilor, de gradul de eficienţă şi competitivitate al
produselor, de nivelul preţurilor, de serviciile internaţionale şi de conjunctura de pe
pieţele internaţionale.
În cazul în care o ţară înregistrează deficit al balanţei de plăţi externe, economia
naţională nu poate să asigure produsele corespunzătoare sumelor în monedă naţională
existente în străinătate. Deţinătorii de monedă vând sumele pe piaţa valutară, oferta de valută
depăşeşte cererea şi moneda se depreciază.
41
Dacă ţara prezintă excedent al balanţei de plăţi sumele în valută se pot utiliza
pentru cumpărarea mărfurilor şi a serviciilor din străinătate, deci, cererea de valută este mai
mare decât oferta şi moneda respectivă se apreciază.
La rândul său, cursul de schimb influenţează asupra echilibrului balanţei de plăţi
externe ca urmare a relaţiei de conexiune dintre ele. Devalorizarea (deprecierea) valutei
stimulează creşterea exporturilor, restrânge importurile şi determină o tendinţă de echilibrare a
balanţei de plăţi. Aprecierea valutei contribuind la descurajarea exporturilor, la stimularea
creşterii importurilor, generează dezechilibru în balanţa de plăţi.
b ) Raportul dintre cererea şi oferta de valută exercită influenţă asupra cursului
valutar. Cererea de valută depinde de valoarea importurilor, de serviciile internaţionale
necesare de termenele de rambursare a creditelor, de nivelul dobânzilor şi de ieşirile de
capitaluri. Oferta de valută este determinată de exportul de mărfuri, de încasările din
servicii internaţionale, încasările din rambursări de credite şi dobânzi şi de intrările de capital.
Unele influenţe ale factorilor care determină cererea şi oferta de valută se pot compensa între
ele. De exemplu, influenţa ieşirilor de capital se atenuează prin majorarea exportului de
mărfuri sau dezvoltarea serviciilor internaţionale. Creşterea importului de mărfuri se
compensează cu influenţa intrărilor de capital.
c ) Creşterea masei monetare în circulaţie contribuie la deprecierea valutei, iar
măsurile de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei;
d ) Extinderea sau reducerea creditului influenţează asupra economiei naţionale şi
implicit asupra cursului de schimb;
e ) Dobânda ridicată descurajează solicitarea de credit, diminuează masa mone- tară în
circulaţie şi generează efecte pozitive asupra cursului de schimb. Scăderea dobânzii facilitează
accesul la credit, determină creşterea masei monetare în circulaţie şi deprecierea valutei. O
influenţă directă asupra cursului de schimb exercită dobânzile bancare la împrumuturile
acordate de bănci şi dobânzile la titlurile de stat;
f ) Raportul dintre preţurile de export şi preţurile bunurilor importate influenţează
asupra cursului valutar;
g ) Creşterea inflaţiei interne determină deprecierea valutei, iar scăderea indicelui
inflaţiei se reflectă pozitiv asupra cursului valutei;
h ) Deficitele şi excedentele bugetare influenţează asupra cursului de schimb;
i ) Politica de impozite şi structura cheltuielilor bugetare stimulează sau restrâng
producţia internă, consumul în sectorul public şi influenţează asupra cursului de
schimb;
42
j ) Măsurile de politică economică favorizează sau îngrădesc schimburile economice
internaţionale şi implicit exercită influenţă asupra cursului de schimb;
k ) Cumpărarea sau vânzarea de valută pe piaţa valutară de către bănci se reflectă
asupra cursului de schimb;
l ) În perioada de avânt economic, creşterea producţiei şi exporturilor
influenţează pozitiv asupra cursului valutar, iar în perioadele de recesiune moneda se
depreciază;
m ) Productivitatea reprezintă un factor important de influenţă asupra cursului
valutar. Productivitatea ridicată se reflectă în competitivitate, în creşterea exporturilor şi în
asigurarea echilibrului extern;
n ) Investiţiile dirijate spre ramurile cu productivitate şi eficienţă ridicată influenţează
asupra cursului valutar;
o ) Aprecierile favorabile sau neîncrederea într-o monedă se reflectă asupra
cursului valutar;
p ) Gradul de acoperire a importurilor pe seama exporturilor.
3.5. Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale
Efectele fluctuaţiei cursului de schimb depind de structura schimburilor
comerciale, de prestările de servicii, de valuta în care sunt exprimate relaţiile economice
internaţionale, de conjunctura de pe pieţele valutare, de situaţia economico-financiară a
participanţilor la schimburile internaţionale.
În perioada practicării cursurilor de schimb fixe, devalorizarea era expresia
deciziei autorităţii monetare de diminuare a puterii de cumpărare a monedei în raport cu aurul
şi alte valute (devalorizarea explicită), iar revalorizarea reflecta creşterea puterii de
cumpărare a monedei faţă de aur şi alte valute (revalorizare explicită).
În condiţiile cursurilor flotante, devalorizarea are caracter implicit datorită
reducerii puterii de cumpărare a monedei pe piaţă în funcţie de cerere şi ofertă fiind
numită depreciere, iar revalorizarea implicită reflectă creşterea puterii de cumpărare a
monedei pe piaţă, ceea ce înseamnă că moneda se apreciază.
Deprecierea care reflectă scăderea puterii de cumpărare a monedei pe piaţă în
funcţie de cerere şi ofertă se calculează în funcţie de noul curs valutar şi vechiul curs
de schimb al monedei, faţă de o altă monedă, considerată de referinţă.
43
Aprecierea sau revalorizarea implicită a valutei exprimă creşterea puterii de
cumpărare faţă de alte valute şi se determină pe baza cursurilor de schimb dinainte şi după
momentul producerii variaţiei cursului.
Deprecierea (devalorizarea implicită) monedei stimulează exporturile şi frânează
importurile deoarece se plătesc în monedă depreciată. Deprecierea îi avantajează pe
debitorii care îşi achită datorii în monedă depreciată şi îi dezavantajează pe creditori.
Aprecierea monedei îngrădeşte exporturile şi stimulează importurile unei ţări.
Importatorii având nevoie de sume mai mari pentru a-şi procura mărfurile necesare îşi
deduc cantităţile. Importurile sporesc ca urmare a efortului valutar mai redus pentru
achitarea lor. Aprecierea monedei dezavantajează debitorii care îşi achită datoriile în
monedă mai puternică, iar creditorii sunt avantajaţi în urma încasării creanţelor în
moneda respectivă.
Teoria elasticităţii susţine că devalorizarea sau deprecierea monedei influenţează
asupra balanţei de plăţi prin preţurile bunurilor şi serviciilor. Efectele devalorizării
asupra echilibrului balanţei de plăţi externe depind de elasticitatea preţurilor bunurilor
destinate exporturilor şi elasticitatea preţurilor bunurilor importate.
Raportul dintre modificarea relativă a cantităţii de bunuri şi modificarea relativă a
preţurilor reflectă fie o cerere relativ elastică la preţ (E c 1), fie o cerere unitar
elastică (E c = 1) fie cerere relativ inelastică la preţ (E c < 1).
În condiţiile în care elasticitatea cererii pentru import şi export este mai mare
decât unu, devalorizarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi. În cazul în care
suma elasticităţii cererii este real mai mică decât unu devalorizarea influenţează negativ
asupra balanţei comerciale.
După teoria „absorbţiei" devalorizarea poate să determine modificarea soldului
balanţei comerciale prin efectele asupra venitului (Y) şi absorbţiei . Pe lângă influenţa
directă exercitată de devalorizare asupra venitului naţional se manifestă şi o influenţă
indirectă care este expresia înclinaţiei marginale pentru consum şi investiţii.
Teoria absorbţiei consideră că devalorizarea are efecte pozitive asupra balanţei
comerciale în cazul creşterii produsului naţional brut şi a scăderii absorbţiei interne.
Devalorizarea poate să încurajeze utilizarea resurselor interne în vederea
creşterii producţiei destinate exportului şi a producţiei necesare acoperirii cererii interne
în vederea diminuării importurilor.
În cazul în care impactul devalorizării asupra echilibrului balanţei de plăţi
externe nu se manifestă imediat ci după o anumită perioadă de timp se reprezintă grafic prin
44
„Curba în J" .
Fig. 3.1. Efectele devalorizării valutei de forma curbei în „J"
După devalorizare importurile cresc datorită influenţei preţurilor de import deşi
cantitatea nu se modifică. Pe măsură ce trece o anumită perioadă de timp de la
momentul devalorizării, importurile scad, exporturile cresc şi se manifestă tendinţa de
echilibru în balanţa comercială.
Efectele devalorizării monedei asupra echilibrului balanţei comerciale se
manifestă după o anumită perioadă de timp datorită creşterii competitivităţii mărfurilor, a
extinderii relaţiilor comerciale cu alţi parteneri, a dezvoltării capacităţii de producţie pentru
export şi a transferării ofertei de produse de pe o piaţă pe alta.
Uneori deprecierea unei monede nu stimulează în suficientă măsură exporturile şi nu
descurajează importurile, manifestându-se efectul invers numit şi „pervers" .
45
Fig. 3.2. Cercul vicios în cazul unei influenţe a deprecierii valutei
asupra deficitului balanţei de plăţi
În măsura în care deprecierea monedei nu stimulează creşterea exporturilor şi nu
restrânge şi descurajează importurile care se menţin sau cresc ţara se încadrează într-un „cerc
vicios".
Dezechilibrele structurale din economie şi consumurile mai mari decât resursele
contribuie la formarea cercului vicios dintre depreciere şi dezechilibrul balanţei de plăţi şi care
se propagă prin inflaţie.
Dacă aprecierea valutei determină o restrângere moderată a exporturilor şi
menţinerea sau creşterea importurilor în limite controlabile starea de echilibru a balanţei de
plăţi se menţine şi ţara se încadrează într-un „cerc vicios".
Deprecierea valutei exercită influenţă în direcţia restabilirii echilibrului extern
dacă este însoţită de programe care vizează creşterea producţiei şi a exportului,
stimularea intrărilor de capital străin, a investiţiilor, descurajarea importurilor şi
întărirea rezervelor valutare.
3.6. Riscul valutar şi măsuri de protecţie
Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele
comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului de
schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.
46
Exportatorii sunt supuşi riscului valutar, în cazul în care la data încasării
contravalorii mărfurilor valuta de contract se depreciază faţă de momentul încheierii
contractului comercial internaţional. La rândul lor, importatorii suportă efectele riscului
valutar, dacă valuta de contract se apreciază în perioada de la încheierea contractului şi până la
scadenţă.
Efectele riscului valutar pot fi prevenite sau atenuate prin aplicarea unor măsuri
contractuale care cuprind: alegerea valutei de contract, înscrierea în contract a unei
clauze valutare sau a unei clauze de revizuire a preţurilor. Măsurile extracontractuale
constau în contractarea unor credite paralele, recurgerea la termen, hedging valutar şi
operaţii de acoperire pe pieţele derivate.
În momentul negocierii contractului, părţile analizează legislaţia valutară din
ţările de origine, evoluţia pieţei valutare şi impactul previzibil al cursului valutei de
contract.
La încheierea contractului comercial internaţional, părţile pot acţiona pentru
corelarea plăţilor pentru importuri cu momentul realizării încasărilor din exporturi,
pentru includerea în contracte a clauzelor de consolidare valutară şi a unor marje de
siguranţă în preţuri.
În perioada derulării contractului comercial internaţional, efectele negative ale riscului
valutar se atenuează prin contractarea unor credite paralele, realizarea unor operaţiuni la
termen pe piaţa valutară şi a unor operaţiuni de acoperire pe pieţele derivate.
A. Măsuri contractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului valutar
a) Clauza valutară constă în corelarea valutei de contract cu o valută mai stabilă şi
agreată de părţile la contract. Contractul comercial internaţional menţionează cursul dintre
cele două valute de la data încheierii şi prevede faptul că în situaţia în care raportul de
schimb dintre valute se modifică peste anumite limite la scadenţă, plata se realizează în
funcţie de noul raport de schimb dintre valute.
Variaţia cursului valutei de contract faţă de valuta de referinţă se reflectă cu
ajutorul unui coeficient (K) care depinde de cursul valutar dintre cele două valute din
momentul plăţii (CV 1) şi de cursul de la data încheierii contractului (CV 0). Acest coeficient
se calculează ca un raport între diferenţa de cursuri valutare( CV1- CV0 ) şi cursul valutar de
la data încheierii contractului.
Suma de plată din contractul comercial internaţional de la scadenţă se determină
47
pornind de la valoarea prevăzută la data încheierii contractului (S 0) la care se aplică
coeficientul fluctuaţiei cursului de schimb:
S1= S0+(S0+K)
b) Clauza coşului valutar se deosebeşte prin faptul că valuta în care se exprimă
contractul comercial internaţional se raportează la mai multe valute (coş valutar). Pe
baza clauzei coşului valutar abaterea cursurilor dintr-un coş este moderată datorită
faptului că unele efecte negative la unele valute se compensează cu efecte pozitive la
alte valute.
Coeficientul de fluctuaţie a cursului valutei de plată faţă de valutele din coş (K)
depinde de cursurile valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar din momentul
scadenţei (C 1, C 1', C 1'', C 1'''), de cursurile valutei de plată faţă de valutele din
coş de la data încheierii contractului (C 0, C 0', C 0'', C 0''') şi de numărul valutelor din
coş (n).
c) Clauza Drepturilor Speciale de Tragere presupune raportarea valutei de plată din
contractul comercial internaţional la drepturile speciale de tragere şi recalcularea
drepturilor şi obligaţiilor contractuale în funcţie de evoluţia cursului de schimb de la
scadenţa contractului faţă de cursul valutar de la data încheierii contractului.
d) Clauza de revizuire a preţurilor se înscrie în contractele comerciale
internaţionale în vederea atenuării efectelor rezultate din modificarea preţurilor în perioada de
la data încheierii contractului şi până la încasarea contravalorii mărfurilor contractate.
Clauza de revizuire a preţurilor prevede recalcularea preţurilor din contract în funcţie
de indicele preţurilor din ţara importatorului sau de indicele preţurilor de pe pieţele
internaţionale.
B. Măsuri extracontractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului
valutar
În cazul în care în contractele comerciale internaţionale nu se înscriu clauze de
protecţie, efectele negative ale riscului valutar se pot atenua prin aplicarea altor măsuri
extracontractuale:
• metoda creditelor paralele conform căreia creditorul a cărui creanţă la
termen exprimată într-o valută cu tendinţă de depreciere se împrumută cu o sumă egală şi în
aceeaşi valută pe care o utilizează în momentul respectiv. La scadenţă încasează suma
în valută depreciată şi rambursează împrumutul în aceeaşi valută şi la acelaşi curs;
48
• acoperirea la termen presupune că operatorul care este supus riscului pierderii
din cauza fluctuaţiei cursului de schimb al valutei în care se exprimă tranzacţia
comercială să iniţieze o operaţie de vânzare sau cumpărare pe piaţa valutară la termen;
• efectele riscului valutar se mai pot atenua prin solicitarea amânării plăţii
sumelor datorate sau încasării sumelor în valută din exporturi şi alte operaţii cu anticipaţie;
• riscul generat de majorarea preţurilor la produsele schimburilor
economice internaţionale se gestionează prin preţuri care includ rezerve.
49
4. Piaţa valutară
Concentrează cererea şi oferta de valută şi de devize, stabileşte cursul valutar şi
asigură efectuarea operaţiunilor de schimb valutar.
Pieţele valutare sunt de regulă organizaţii ale ţărilor pe teritoriul cărora funcţionează
Piaţa valutar-financiară este un termen generic, care cuprinde ansamblul relaţiilor
care iau naştere între diferite persoane fizice şi juridice în procesul de plasare, atragere şi
convertibilitate a fondurilor a căror sferă de desfăşurare şi derulare depăşeşte cadrul naţional.
Termenul este generic, întrucât, piaţa valutar-financiară este constituită, pe de o
parte, din mai multe pieţe internaţionale, pieţe care, fiecare în parte au specificul lor de
neconfundat, iar pe de altă parte, au la baza funcţionării lor pieţele naţionale. Astfel, pieţele
valutar-financiare naţionale sunt prima sursă de atragere şi plasare de fonduri sau de efectuare
de operaţiuni valutare, în măsura în care la nivel naţional există anumite limite, diferitele
entităţi acced la operaţiuni internaţionale, în străinătate, piaţa valutar-financiară constituindu-
se ca o a doua sursă, dar în ultimii ani reprezintă din ce în ce mai mult o unică alternativă
pentru efectuare anumitor operaţiuni.
Se consideră ca principale componente ale pieţei valutar-financiare internaţionale:
- piaţa valutară internaţională, piaţă pe care se vând şi se cumpără valute;
- piaţa financiară internaţională, ca piaţă pe care se plasează şi se atrag fonduri pe diferite
termene. Definită astfel, piaţa financiară este cun concept cuprinzător, reprezentând un spaţiu
relaţional pe care se tranzacţionează diferite active financiare care, prin caracteristicile pe care
le comportă, delimitează pieţele componente ale pieţei financiare. Principalele componente
ale pieţei financiare sunt: piaţa monetară, piaţa de capital, care are şi subcomponente
regionale, cum ar fi europiaţa .
- piaţa produselor financiare derivate, pe care se efectuează operaţiuni destinate acoperirii sau
aplatizării riscurilor de curs valutar, de rate ale dobântiilor, principalele sale componente fiind
piaţa opţiunilor şi piaţa contractelor financiare la termen.
- piaţa aurului, pe care se tranzacţionează metale preţioase şi titluri financiare raportate la aur,
piaţă aflată într-un trend descendent.
- piaţa creditului, ca termen generic destinat să surprindă diferitele forme de credit care există
în cadrul diferitelor pieţe.
50
Piaţa valutară cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi
persoane juridice în procesul tranzacţionării, vânzării/cumpărării de valute, precum şi a
instituţiilor (bănci, burse ) şi a reglementărilor şi uzanţelor care facilitează aceste relaţii.
Ca structuri naţionale, pieţele valutare sunt supuse legislaţiei în materie din ţările
respective, autorităţiile monetare exercitând în acest spaţiu politica valutară care, în general,
este subordonată obiectivelor economice şi financiare ale ţării respective. Piaţa valutară la
nivelul unei ţări are rol important, în principal, din două puncte de vedere: pe de o parte
deserveşte nevoile pe structuri de valute, determinate de relaţiile comerciale, necomerciale şi
financiare internaţionale ale rezidenţiilor ( firme, instituţii guvernamentale şi însuşi statul), iar
pe de altă parte, este spaţiul unde banca centrală sau alte autorităţi monetare, intervin pentru
monitorizarea evoluţiei cursului monedei naţionale, prin vânzări de valută străină contra
monedă naţională, când cursul monedei naţionale se depreciază peste anumite limite acceptate
în cadrul strategiei valutare a ţării sau cumpără monedă străină punând pe piaţă monedă
naţională când cursul acesteia este considerat supraapreciat.
Organizarea şi funcţionarea unei pieţe valutare, presupune întotdeauna patru
elemente, şi anume: participanţii, instituţiile specializate de intermediere, reglementările
valutare, precum şi instituţiile de supraveghere.
- Participanţii, sunt formaţi din totalitatea firmelor, băncilor, instituţiilor, persoanelor fizice şi
a altor persoane juridice care ordonă direct sau prin intermediari, efectuarea de către
instituţiilor specializate (de regulă bănci), operaţiuni de vânzare –cumpărare de valută in
numele lor.
- Instituţiile specializate de intermedierea tranzacţiilor cuprind, în primul rând, băncile
comerciale, şi acolo unde există, şi bursele şi agenţii de schimb. La nivelul acestor instituţii se
concentrază zilnic cererile de vânzare sau de cumpărare a valutelor srăine contra monedă
naţională sau a unei valute străine. În măsura în care fondurile în valută deţinute de o bancă
comercială nu sunt suficiente pentru a satisface cererile de procurare de valută pe o anumită
structură ordonate de către clienţii săi, aceasta apelează la alte bănci comerciale din ţara
respectivă şi procedează la vânzare-cumpărare (prin piaţa valutară interbancară naţională), iar
dacă nu există posibilităţi la nivel naţional, apelează la bănci din străinătate. Fondurile în
valută ale unei bănci, în cea mai mare parte , sunt formate din depozitele în valută constituite
de clienţii săi rezidenţi sau nerezidenţi, sau fonduri pe care le păstrează în conturi la bănci în
străinătate pentru fructificare.
- Reglemenrările valutare privesc pe de o parte , modul de organizare şi funcţionare a pieţei
valutare naţionale, instituţiile autorizate să dezvolte astfel de operaţiuni şi condiţiile pe care
51
trebuie să le îndeplinească, iar pe de altă parte, tipul cotării, tipurile de operaţiuni, numărul
valutelor străine care formează obiectul cotării, obligaţiile operatorilor, în raport cu clientela
şi autorităţiile de supraveghere.
- Institutţiile de supreaveghere, au un dublu rol, pe de o parte promovează politica în
domeniul valutar al ţării respective, iar pe de altă parte, asigură o joncţiune, potrivit
intereselor naţionale, între tendinţele pe plan internaţional şi evoluţia monedei naţionale şi
politica valutară naţională. Indiferent de organizarea supravegherii la nivel naţional,
întotdeauna se regăsesc două instituţii: banca centrală şi un oficiu sau departament de culegere
şi prelucrare a datelor şi informaţiilor la nivel internaţonal.
În ţara noastră, piaţa valutară interbancară funcţionează în fiecare zi bancară
lucrătoare. Astfel fiecare bancăeste obligată să coteze şi să afişeze cotaţia pentru cel puţin 6
valute, utilizându-se tipul de cotare directă, fără subdiviziuni. Sunt permise două tipuri de
operaţiuni la vedere(spot) şi la termen(farward); operaţiunile pot fi efectuate la cursul zilei
(pieţei) sau la un curs ferm; operaţiunile sunt decontate zilnic şi sunt comunicate Băncii
Naţionale a României.
Pieţele valutare cele mai cunoscute, atât ca urmare a gradului ridicat de concentrare
al băncilor cât şi a operaţiunilor bancare, în aceste centre cât şi a existenţei unui numar mare
de operatori sunt: Paris, Londra, Zurich, New York si Tokio
Participanţii la operaţiunile pe biletele valutare sunt marile banci comerciale şi
clienţii lor, brokerii(operatorii) specializaţi în astfel de operaţiuni şi guvernele reprezentate
prin autorităţile monetare adică, prin băncile centrale.
Operaţiunile pe pietele valutare pot fi la vedere sau la termen şi sunt tranzacţii care
urmaresc obţinerea unei sume de bani într-o altă valută sau protecţia împotriva riscului
valutar.
O pondere însemnată deţin în prezent pe piaţa valutară operaţiunile de arbitraj şi cele
speculative.
Arbitrajul valutar, reprezintă o operaţiune bancară de vânzare-cumpărare, de valute
pe pieţele valutare în scopul exclusiv al realizarii unui câştig pe seama:
1. A diferenţelor cursurilor ale aceleaşi valute pe doua pieţe diferite;
2. Diferenţele dintre cursurile aceleaşi valute pe aceeeaşi piaţă la date diferite;
3. Diferenţelor dintre cursurile a doua valute pe diferite pieţe;
4. Diferenţelor dintre ratele dobanzilor la diferite valute sau pe diferite pieţe.
Principalele modalitati de arbitrare.
52
a) Arbitrajul direct care constă în vânzarea la vedere a unei valute pe piata
unde cotează cel mai bine în paralel cu operaţia (tot la vedere) de cumpărare
a aceleeaşi valute pe piaţa unde cotează cel mai slab
b) Arbitrajul la termen se poate efectua pe unul sau mai multe piete dupa
cum urmează:
1. Arbitrajul la termen pe o singura piata este efectuat de banca in scopul
realizarii unui castig pe seama diferentelor de curs ale unei singure valute pe aceeasi piata la
termene diferite
2. Arbitrajuul la termen pe două pieţe, urmăreşte să realizeze un caştig pe
seama diferenţelor de curs valutar la termen pe două pieţe. Operaţiunea este similară cu
arbitrajul direct cu deosebirea că, de data acesta tranzacţia se încheie la termen (în baza
cursurilor la termen între douî valute stabilite pe două pieţe diferite).
3. Arbitrajul combinat este o operaţiune mai complexă şi se bazează pe
folosirea termenelor şi a pietelor cele mai favorabile. De exemplu, se poate obţine un caştig
prin vânzarea la vedere combinată cu achiziţionarea la termen a aceleeaşi valute pe aceeaşi
piaţă sau cumpararea la vedere se poate realiza pe o piaţă şi vânzarea la termen pe o altă piaţă.
4. Arbitrajul dobanzilor se poate realiza prin operaţii în care beneficiile
bancilor se obţin pe seama diferenţelor dintre dobânzi la diferite plasamente de capital pe o
piaţă sau alta.
5. Se mai practică variante combinate de arbitraj valutar şi al dobânzilor
urmarând combinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare sau cumpărare de valută
(la vedere sau la termen) cu plasarea acestora (acordarea de credite)pe pieţele cele mai
favorabile.
În principiu operaţiunile de arbitraj valutar şi al dobânzilor determină uniformizarea
cursurilor valutare şi al ratelor dobânzilor, deoarece arbitrajul sporeşte cererea acolo unde
cursul este mai slab (sau dobânda mai mică) şi majorează oferta acolo unde cursul este mai
ridicat (sau dobânda mai mare) ceea ce duce la reducerea sensibilă a diferenţelor între
nivelurile cursurilor sau al dobânzilor pe diferite pieţe.
4.1. Speculaţia valutară
53
Se practică în mod curent pe piaţa valutară realizându-se atât prin operaţii la vedere
cât şi la termen.
Se consideră speculaţie valutară, aceea operaţie pe piaţa valutară care are un singur
scop şi anume, realizarea unui câştig pe seama diferenţelor de curs ale valutelor.
Orice speculaţie valutara este legata de riscul valutar. Speculantul incheie tranzactii
bazandu-se pe anumite prognoze de ordin personal, daca acestea se adeveresc castiga, daca nu
pierde. Speculaţiile pot fi active, pasive, la vedere, sau la termen.
4.2. Regimul valutar al Romaniei
Operaţiunile valutare desfăşurate pe teritoriul României sunt urmărite şi reglementate
de Banca Naţională a României.
Această supervizează derularea operaţiunilor valutare ale rezidenţilor şi
nerezidenţilor prin intermediul reglementarilor valutare pe care le emite în conformitate cu
legislaţia în vigoare, astfel prin statutul său de functionare BNR reglementează:
1. reglementează şi supraveghează piaţa valutară;
2. autorizează si supraveghează intermediarii pieţei valutare;
3. comunică zilnic lista cursurilor valutare din pieţa valutară;
În România, rezidenţii si nerezidenţii au dreptul de a dobândi, deţine şi utiliza
instrumente de plată, valori mobiliare şi alte active exprimate în valută în condiţiile respectîrii
normelor legale existente putând deţine în acelaşi timp şi conturi în valută la bănci.
Rezidenţii au dreptul de a cumpăra şi vinde valută în mod liber dar, numai prin
intermediarii autorizati de către BNR.
Persoanele juridice rezidente trebuie să probeze cu documente natura operaţiunii
valutare şi suma solicitată.
Nerezidenţii pot transfera fără restricţii disponibilităţiile valutare dobândite şi
deţinute în conturi deschise la bănci în condiţiile legii.
Regimul Valutar al României prevede obligaţia de repatriere de către rezidenţi a
tuturor sumelor dobândite în operaţiile cu străinatatea mai puţin a taxelor, comisioanelor şi a
altor cheltuieli aferente tranzacţiilor desfăşurate.
De la această obligaţie sunt exceptate:
1. băncile pentru activităţile desfăşurate în baza autorizaţiei de funcţionare;
54
2. rezidenţii persoane juridice autorizate de BNR să obţină conturi valutare în
străinătate;
3. rezidenţii persoane fizice care realizează venituri în valută în străinătate.
55
5. Creditul internaţional
În practica relaţiilor internaţionale termenul de ”creditare” a fost treptat înlocuit cu
noţiunea de finanţare, care cuprinde şi activităţiile adiacente creditării fără de care în prezent
utilizarea creditării ca suport al schimburilor economice nu este posibilă.
Creditul este o relaţie bănească care apare în legătură cu acordarea împrumuturilor
băneşti unor persoane fizice sau juridice, pentru care achitarea contravalorii urmează să se
efectueze nu în momentul livrarii, ci la un moment ulterior denumit scadenţă.
Relaţia de credit presupune:
1. Un raport juridic contractual prin care o persoana numita creditor pune la
dispozitia altei persoane numita debitor un bun material evaluat in bani sau chiar o suma de
bani
2. Bunul, valoarea acestuia sau chiar suma de bani se ramburseaza la o data
numita scadenta
3. Pentru folosirea fondurilor primite debitorul plateste creditorului un anumit
pret numit dobanda
CTRITERIUL TIPUL DE CREDITE CARACTERISTICI
1. Destinatiei - Pentru finantarea contului - Legate de o peratiune comerciala
- Financiare - Nelegata de o anumita operatiune
2. Termenului - Pe termen scurt -de regula pana la 1 an
- Mijlociu 1-5 ani
- Lung > 5 ani
3. Finantarea
exporturilor
- Furnizor - Exportatorul acorda credite
importatorului
- Cumparator - Banca exportatorului acorda
credite bancii acestuia
4. Părţile implicate - Comerciale - Exportator-Importator
56
- Bancare - Banca-Client
- Interbancare - Banca-Banca
- Guvernamentale - Stat-Stat
Credite acordate de banci
regioanle, internationale
- FMI, BIRD, BERD, etc – membrii
lor
5. Surse de
mobilizare
- Din fonduri proprii -????? , forfetare, emisiune de
obligatiuni- De pe piata monetara de capital
national
- De pe piata ionternationala
6. Monedei - Moneda unui a dintre parteneri - De regula a creditorului
- O terta moneda - De regula convertibila
- O moneda de cont - Denominat in DST , rubla
transferabila, etc.
7. Dobânzi - Dobânda comerciala
(la credite comerciale)
Pot fi fixe sau variabile
- Dobanda preferentiala
(mai mica)
- Dobanda pe piata
valutar-financiara internationala
8. Garantări - Garantate - Prin asigurari, ipoteci, scrisori de
garantie bancara
- Negarantate - Mai rar, pentru credite pe termene
foarte scurt
Elementele care intervin in tehnica acordarii, primirii, restituirii creditului sunt:
- Determinarea plafonului creditului
- Termenul de acordare
- Costul creditului
- Rambursarea creditului
a) La determinarea plafonului creditului – se au in vedere urmatoarele criterii:
57
1. Aprecierea capacitatii de credit a bancii partenere la stabilirea marimii
creditului, creditorul trebuie sa se asigure ca banca partenerului are posibilitatea de a face fata
platilor
2. Natura tranzactiei – in contractele cu pret provizoriu urmeaza sa se
stabileasca ulterior pretul ferm si deci plafonul creditului , alte tranzactii privind plata unor
avansuri sau beneficii acordate de vanzator.
3. Rentabilitatea operaqtiunii de credit – element principal in stabilirea
creditului reprezentand interesul bancii creditoare de a obtine un beneficiu cat mai mare.
b) La determinarea termenului de rambursare a creditului se tine seama de
urmatoarele criterii:
4. Obiectul creditului – deoarece unele tranzactii au ca obiect echipamente si
instalatii care au o perioada de amortizare mai lunga
5. Raportul dintre cerere si oferta – care influenteaza atat pe piata creditului cat
si a marfurilor si determina scadenta de rambursare datorita variatiilor sau stabilitatii
inregistrate pe aceste piete
6. Capacitatea economica a firmei care cere creditul ceea ce depinde si de
conjunctura economica , de starea balantei de plati externe si stabilitate apolitica a tarii
debitoare
La stabilirea termenului de rambursare se acorda unele facilitati solicitantilor de
credite, astfel acestia pot obtine plata esalonate in rate precum si un termen de gratie . Pe de
alta parte termenul de plata poate fi redus daca importatorul achita un avans din valoarea
marfii.
5.1. Piaţa internaţională a creditului şi rolul acesteia.
Piaţa internaţională a creditului cuprinde ansamblul relaţiilor de credit ce apar între
participanţii la tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale, a mijloacelor, tehnicilor şi
instrumentelor utilizate în derularea acestor relaţii.
Pia a interna ională a creditului este o no iune globală, ce surprinde, de fapt, toate tipurile de
credit care pot fi acordate sau primite în rela iile interna ionale indiferent de natura lor.
Relaţiile de credit pot fi dezvoltate la nivel naţional, între rezidenţii unei ţări, la nivel
regional, prin intermediul unor bănci sau instituţii al căror obiectiv îl constituie sprijinirea
58
comerţului, cooperării, investiţiile etc., între un grup de ţări membre ale acestei instituţii (de
exemplu BERD) şi la nivel internaţional, în cazul în care păr ile implicate în rela ia de credit
au reziden a în ări diferite sau împrumuturile sunt acordate de institu ii de loca ie interna
ională (FMI, B IRD, BRI etc.).
Creditul în sens larg, este un acord, în elegere între două păr i, prin care se convine ca
un activ (mărfuri, servicii, bani) fie vândute sau date în folosin ă temporară, cu promisiunea
restituirii sumei de plată în viitor. Rela ia de credit incumbă:
- creditorul cel ce dă cu împrumut suma de bani sau vinde mărfuri sau servicii pe credit;
- debitorul, cel care împrumută suma sau cumpără mărfuri şi servicii pe credit şi se
angajează să restituie suma sau contravaloarea mărfurilor la o dată viitoare;
- valoarea creditului , respectiv suma dată cu împrumut sau contravaloarea mărfurilor
sau serviciilor;
- dobânda , pentru facilitatea oferită, creditorul solicită plata unei dobânzi, exprimată
procentual şi aplicată sumei date cu împrumut;
- scadenţa sau maturitatea, este termenul limită la care suma împrumutată şi dobânda
aferentă trebuie rambursate, restituite creditorului, scaden a poate fi eşalonată în timp,
periodic, la anumite intervale (lunar, trimestrial, semestrial, anual), se plătesc rate şi dobânzi
(rambursarea în rate) sau cu scadenţa unică, toată suma fiind restituită la o singură dată;
- garantarea creditului este solicitată de creditor debitorului, pentru a se proteja de riscul
de nerambursare a sumelor împrumutate (reaua credin ă sau falimentul debitorului); în acest
scop, poate solicita o ipotecă pe bunuri imobile, gaj pe diferite bunuri etc. pe care prin
vânzare, în caz de neplată îşi poate recupera crean a sau garan ii personale, prin care un ter
garantează că în cazul în care debitorul nu plăteşte, el va plăti în locul lui (aval, scrisoare de
garan ie etc.).
Există diferite criterii de clasificare a creditelor. Din punct de vedere a termenului:
credite pe termen scurt (până la un an), pe termen mijlociu (1-5 ani), pe termen lung (peste 5
ani); din punct de vedere a debitorului; public (autorităţi guvernamentale, locale, însăşi statul,
de regulă, sub forma certificatelor de trezorerie sau a obliga iunilor guvernamentale), privat
acordat oricărei alte entită i, alta decât statul; din punct de vedere a creditorului, creditul
bancar acordat de bănci, creditul comercial acordat de o firmă altei firme prin vânzarea
mărfurilor pe credit; din punct de vedere a obiectului (scopului) creditării: se disting credite
pentru producţie, pentru mijloace circulante, pentru investi ii, pentru consum (acordat popula
iei), pentru export, pentru import etc.; din punct de vedere a garantării: credite garantate,
negarantate (mai rar) şi creditele ipotecare (garantate prin imobile, case, pământ); din punct de
59
vedere a dobânzii: credite acordate la rate din dobânzi fixe, la rate de dobânzi variabile, la rate
din dobânzi preferen iale (mai mici decât dobânda pie ei, diferen a fiind suportată de stat, de
regulă, cu scopul promovării exportului sau dezvoltării unui sector de activitate, de exemplu
agricultura), etc.
Locul predominant în activitatea de creditare îl deţin băncile comerciale, tipurile şi
varietatea formelor de creditare variind de la ară la ară, în func ie de dezvoltarea economică,
financiar-bancară şi reglementările na ionale.
Se apreciază că 70% din comerţul internaţional se desfăşoară pe bază de credit.
Creditele asociate, activită ile comerciale interna ionale, privesc două tipuri de rela ii:
- relaţii de credit la nivel naţional , în cadrul cărora firmele pot beneficia, în anumite
condi ii, de credite în monedă na ională sau în valută acordate de bănci comerciale: credite de
prefinan area exporturilor, credite de export, credite prin cesiune de crean e, credite de scont,
linii de credit, credite în descoperiri de cont;
- relaţii de credit la nivel internaţional, în cadrul cărora relaţia de credit se stabileşte
între exportator şi importator prin vânzarea pe credit comercial a mărfii (credit furnizor) sau
între exportator/banca exportatorului şi importator, în care caz banca exportatorului creditează
importatorul cu scopul de a plăti mărfurile integral la livrare, relaţia de creditare rămânând
între banca exportatorului şi importator (credit cumpărător). Creditul cumpărător poate
îmbrăca şi forma liniilor de credit, în sensul că în cadrul unui plafon de creditare, acordat pe
un număr de ani (de exemplu 3 ani) de banca din ara exportatorilor unei bănci din ara
importatorilor se pot efectua mai multe exporturi, respectiv importuri. Ca tehnici alternative
de finanţare a schimburilor interna ionale se mai practică: factoringul, forfetarea şi leasingul
(2-3% din comer ul interna ional).
5.2. Creditul internaţional
Creditul internaţional reprezintă un mecanism important de mobilizare a resurselor
financiare necesare schimburilor internaţionale, cooperării şi dezvoltării
economice a ţărilor.
Extinderea schimburilor economice internaţionale, programele de dezvoltare
economică şi progresul tehnic au determinat participarea însemnată a creditului în
relaţiile economice internaţionale.
După părţile la contractele de credit din relaţiile economice internaţionale se
deosebesc: creditele guvernamentale ce se negociază între state, creditele bancare ce se
60
contractează cu băncile, creditele comerciale ce se manifestă între exportatori şi
importatori.
Dacă ţinem seama, de durata pentru care se acordă, creditele internaţionale se
grupează în credite pe termen scurt (12-18 luni), credite pe termen mediu (5-7 ani) şi credite
pe termen lung.
În funcţie de modul de acordare, creditele internaţionale se diferenţiază în
credite furnizor ce se acordă de către exportator sub formă de livrări de mărfuri
cumpărătorului străin şi credite cumpărător. Până la încasarea contravalorii mărfurilor
exportatorii pot contracta credite bancare sau sconta efecte comerciale la bănci. Creditul
cumpărător reprezintă un credit bancar ce se acordă de o bancă locală importatorului
pentru a achita mărfurile exportatorului.
După obiectul creditat se deosebesc creditele pentru operaţii de export-import, de
maşini, utilaje, echipamente, materii prime, combustibil, bunuri de consum.
Creditele internaţionale se acordă în funcţie de valoarea şi natura tranzacţiei
comerciale, rentabilitate, bonitate, solvabilitate şi garanţii.
Termenul de creditare depinde de obiectul creditat, de raportul dintre cererea şi oferta
de pe piaţa creditului şi de alţi factori. Durata creditării ce cuprinde intervalul de timp din
momentul acordării până la rambursare include o perioadă de graţie în cadrul căreia nu se
efectuează rambursări de sume.
Creditele internaţionale se pot acorda integral sau în tranşe, în funcţie de
obiectul creditat, natura tranzacţiei şi alţi factori.
Dobânda la creditele internaţionale depinde de taxa scontului şi de conjunctura de pe
piaţa creditului.
Creditele internaţionale se pot rambursa în rate egale, în rate crescătoare sau
descrescătoare pe baza acordului părţilor la contractul de credit.
5.2.1. Formele creditului internaţional
a) Creditele de export(creditele furnizor)
Creditele de export denumite şi credite furnizor se caracterizează prin faptul că
exprimă un raport de credit între furnizor şi importator. În baza relaţiei de credit
comerciale, furnizorul acceptă ca importatorul să achite contravaloarea mărfurilor după o
anumită perioadă de timp de la primirea lor. Durata acestei perioade se negociază de către cele
două părţi în funcţie de valoarea mărfii şi poate fi cuprinsă între câteva luni şi până la un
61
număr de ani.
Livrările de mărfuri pe credit îi permit exportatorului să cucerească şi să
menţină pieţe de desfacere pentru mărfurile sale şi îi asigură avantaje la plată
importatorului. Creditul furnizor presupune completarea capitalului circulant a
exportatorului pe o perioadă de timp şi asumarea unor riscuri de natură comercială şi
necomercială. În sfera riscurilor de natură comercială preluate de exportatorul pe credit se
încadrează insolvabilitatea cumpărătorului, neachitarea la termen a mărfurilor de către
importator, refuzul nejustificat al cumpărătorului de a accepta plata produselor primite.
Riscurile necomerciale la care sunt supuşi exportatorii pe credit se referă la starea de
război, schimbarea regimului politic, expropierea, aplicarea unor restricţii la transferurile
de sume în străinătate, anularea unor autorizaţii de export sau import după expedierea mărfii
de către furnizor, confiscarea, avarierea sau distrugerea mărfurilor.
b) Creditele de import- creditele cumpărător
Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite cumpărător ce se acordă
de o bancă importatorului, în cazul în care acesta nu dispune de resurse de finanţare
corespunzătoare importurilor. Exportatorul încasează contravaloarea mărfurilor după
livrarea lor şi prezentarea documentelor de expediţie. Mărfurile importate se plătesc
după primirea şi recepţionarea lor pe seama creditelor de import şi nu mai presupun includerea
unor elemente suplimentare în preţ. Pe seama creditelor de import se acoperă până la 85%
din valoarea tranzacţiei comerciale internaţionale, iar partea cuprinsă între 5-15% se
suportă de importator sub formă de avans acordat exportatorului sau plată după primirea
mărfurilor.
Prin acordarea creditului de import, exportatorul nu mai este supus riscului,
deoarece încasează contravaloarea mărfurilor după livrare şi depunerea documentelor de
decontare. Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite financiare, datorită
faptului că pe seama resurselor împrumutate de la bancă se achită contravaloarea
produselor importate.
Exporturile din ţările membre ale OCDE se creditează până la limita de 85% din
valoarea lor, pe o durată care depinde de situaţia ţării importatorului şi cu dobânzi mai reduse
c) Credite de prefinanţare, credite pe termen scurt şi credite pe termen
mediu şi lung
Creditele internaţionale se mai diferenţiază în credite de prefinanţare, credite pe
termen scurt şi credite pe termen mediu şi lung. Pe seama creditelor de prefinanţare se
achiziţionează bunuri, echipamente şi alte servicii necesare realizării producţiei pentru export.
62
Creditele de prefinanţare a exporturilor se acordă sub forma creditelor bancare directe, a
avansurilor destinate firmelor care sunt solvabile, a creditelor în cont sub forma unui plafon şi
a creditelor necesare fabricării şi pregătirii exporturilor de produse cu ciclu lung de fabricaţie.
Creditele pe termen scurt îmbracă forma avansurilor acordate de bănci
exportatorilor pe baza documentelor de export, a creditelor de mobilizare a creanţelor
comerciale pe termen, a creditelor destinate dezvoltării exporturilor.
În SUA importatorii pot beneficia de credite cu dobândă preferenţială de la
EXIMBANK până la 30-35% din valoarea tranzacţiei iar diferenţa se poate obţine de la
băncile comerciale.
d) Creditul guvernamental de cooperare economică internaţională
Creditul guvernamental de cooperare economică se acordă pe baza unei
înţelegeri între două state în vederea realizării unor acţiuni de cooperare economică
internaţională pe termen lung. Creditul guvernamental se garantează de către guvernul ţării
importatoare şi se rambursează în produse acceptate de ţara creditoare.
Prin intermediul creditului guvernamental ţara debitoare beneficiază de sume
necesare dezvoltării economice, de licenţe, documentaţie tehnică şi alte facilităţi în
vederea dezvoltării producţiei interne. Creditul guvernamental îi permite ţării creditoare să-şi
utilizeze capacităţile de producţie, să sporească eficienţa şi să-şi extindă desfacerile
de produse pe diverse pieţe.
Principalele documente ce reflectă relaţia de credit guvernamental sunt: acordul
guvernamental de cooperare economică, convenţia de cooperare economică pe credit şi
aranjamentul interbancar ce se încheie între băncile prevăzute în convenţia de
cooperare economică pe credit.
5.2.2. Eurocreditele, reprezintă împrumuturile efectuate în eurovalute, a căror durată
este mai mare de un an. Particularitatea acestor credite este faptul că nu depozitele în
eurovalute constituie sursa fondurilor, ci împrumuturile în eurovalute pe termen scurt,
reînnoite, de regulă, din 6 în 6 luni. De aceea, dobânda la eurocredite este variabilă, având ca
bază LIBOR (rata dobânzilor interbancare pe pia a Londrei). Eurocreditele pot îmbrăca forma
unor împrumuturi tradiţionale sub forma: liniilor de credit; liniilor de credit reînnoibile
(revolving) (care se particularizează prin faptul că pe perioada pentru care s-a acordat linia de
credit, 3-5 ani, debitorul poate rambursa suma şi să se împrumute din nou în limita
plafonului); credite rotative (roll-over) acordate pe termene mijlocii 3-5 ani şi termene lungi
5-7 ani, cu refinan are, de regulă, la 3 luni de pe pia a eurovalutelor; eurocredite sindicalizate -
acordate de grupuri bancare constituite în sindicat de împrumut, pentru dispersia riscului şi
63
diminuarea efortului financiar. în acelaşi timp, eurocreditele pot fi mobilizate prin lansarea de
titluri financiare cum sunt: obligaţiuni în eurovalută, cu rata dobânzii variabilă (cunoscute sub
denumirea F.R.N. - floating rate note), refinanţarea efectuându-se de pe piaţa eurovalutelor la
3 sau 6 luni (LIBOR baza); facilităţi de împrumut garantate bancar (denumite RUF -
revolving underwriting facility sau NIF - note issuance facility) în care bănci sau entită i non
bancare emit titluri pe termen scurt, denominate în eurovalute (cel mai adesea eurocertificate
de depozit emise de bănci sau bilete la ordin emise de entită i non bancare sunt subscrise pe
baza unui acord cu un grup bancar ter , iar fondurile mobilizate, de regulă, pe 6 luni constituie
seriile, emisiunile fiind reînnoite permanent, îmbrăcând astfel forma unui eurocredit pe
termen mijlociu (3-5 ani).
5.3. Garantarea şi asigurarea creditelor internaţionale
Datorită riscurilor ce se manifestă în relaţiile internaţionale se impune garantarea şi
asigurarea creditelor de import şi export.
Garanţiile reprezintă măsuri care întăresc siguranţa creditelor de export şi import ce se
aplică prin emiterea scrisorilor de garanţie bancară, avalizarea tratelor, înfiinţarea de ipoteci şi
gajuri. Garanţiile se solicită de creditor şi se suportă de către debitor.
Garanţiile se pot acorda de către statul din care provine exportatorul prin
instituţii specializate sau prin instituţii mandatate cum sunt:
Compania Franceză de Asigurare a Creditelor de Export (Compagnie
Française d'Assurance pour le Credit a l'Exportation) COFACE, reprezintă o societate
mixtă cu capital de stat şi particular din Franţa specializată în asigurarea creditelor de export
şi garantarea operaţiunilor de comerţ exterior ale firmelor franceze.
COFACE acţionează în numele statului în vederea asigurării riscurilor
politice, naturale şi de transfer la toate tipurile de credite şi a riscurilor comerciale la creditele
cu durată mai mare de trei ani.
Departamentul pentru Garantarea Creditelor de Export (Export Credit
Guarantee Departament) din cadrul Ministerului Comerţului al Marii Britanii creat în anul
1949 garantează riscurile de neachitare a creditelor pentru export, riscurile din
exproprierea activelor investite în străinătate precum şi fluxurile de plăţi oficiale.
Societatea de asigurare Hermes din Germania (societate privată) ce funcţio-
nează din anul 1949 acţionează în numele statului în prestarea serviciilor de asigurări la
64
creditele de export, la contractele de leasing şi împotriva riscului valutar.
Institutul Naţional de Asigurări (Instituto Nazionale delle Assigurazioni) din
Italia reprezintă o instituţie publică care oferă servicii de asigurare a creditelor de export,
garantarea şi asigurarea tranzacţiilor comerciale ale companiilor private.
Oficiul Naţional de Garanţie (L'Office National du Ducroire) din Belgia este o
instituţie publică care are misiunea să acopere riscuri politice, riscuri provenite din
calamităţi naturale, riscuri monetare şi riscuri comerciale din operaţiuni de comerţ
exterior ale firmelor belgiene. Oficiul Naţional de Garanţie reasigură riscurile
comerciale preluate de societatea privată Compania Belgiană de Asigurare a
Creditului (La Compagnie Belge d'Assurance de Credit).
Societatea Olandeză de Asigurare a Creditelor de Export acoperă riscurile
comerciale pe termen scurt ce se pot manifesta în tranzacţiile comerciale internaţionale ale
firmelor olandeze.
Banca de Export-Import (EXIMBANK) din SUA funcţionează în calitate de agent
al statului în vederea asigurării şi reasigurării riscurilor din tranzacţiile comerciale
internaţionale, a garantării şi refinanţării creditelor pentru export acordate de băncile
americane. Banca de Export-Import (EXIMBANK) din SUA, colaborează cu Asociaţia
Asigurării Creditelor Externe (Foreign Credit Insurance Association) ce grupează
societăţi de asigurări private în acoperirea riscurilor comerciale şi politice ce rezultă din
creditele pe termen scurt şi creditele pe termen mediu (5 ani).
Departamentul pentru Asigurări de Export din cadrul Ministerului
Comerţului Internaţional din Japonia răspunde de serviciile de asigurare a creditelor de export
ale firmelor japoneze.
Banca japoneză pentru export-import (Export-Import Bank of Japan)
creditează exporturile firmelor japoneze pe seama fondurilor oferite de guvern şi din
împrumuturi în valută.
Uniunea Internaţională a Societăţilor de Asigurare a Creditelor de Export
(Uniunea de la Berna) reprezintă o asociaţie privată de drept elveţian creată în anul 1934 de
către Societatea franceză de asigurare şi încurajare a creditului, de Departamentul
Garantării Creditelor de Export din Anglia, de o societate de asigurări italiană şi o societate
de asigurări spaniolă care acţionează în următoarele direcţii: facilitează cooperarea
instituţiilor şi a societăţilor membre în domeniul garantării creditelor de export; mijloceşte
schimbul de informaţii asupra mecanismelor tehnice de asigurare a creditelor de export;
urmăreşte armonizarea politicilor în domeniul asigurării creditelor de export şi a
65
investiţiilor; elaborează principiile şi regulile de acordare şi urmărire a evoluţiei garanţiilor.
Comitetul Tehnic al Asigurării Creditelor din cadrul Uniunii Europene
reuneşte reprezentanţii organismelor care acţionează în numele statului în gestionarea
garanţiilor de export, propune soluţii şi urmăreşte politica de credit faţă de ţările în curs de
dezvoltare.
Garanţiile statului oferite prin intermediul instituţiilor publice sau prin societăţi private
se completează cu asigurarea creditelor comerciale de către exportator pentru riscurile
comerciale la creditele pe termen scurt şi mijlociu care depăşesc o anumită valoare prin
intermediul unei societăţi de asigurare.
5.4. Organisme de acordare şi garantare a creditelor de export în
România
A. Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, a fost
creat în anul 1992 în vederea sprijinirii dezvoltării comerţului exterior şi a promovării
exporturilor prin analiza şi aprobarea în numele şi contul statului a operaţiilor de
finanţare, a dobânzilor la creditele pentru export şi a condiţiilor garantării creditelor de export.
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior examinează şi
aprobă următoarele operaţiuni:
• operaţiunile individuale de finanţare, garantare, asigurare şi reasigurare a
creditelor de export în numele şi în contul statului;
• mecanisme de stimulare a activităţii de comerţ exterior cum sunt: credite,
proceduri speciale de refinanţare, bonificaţii, dobânzi, garanţii precum şi alte
instrumente specifice de promovare a exporturilor;
• bonificaţii de dobândă la creditele acordate de Banca de Export-Import
pentru exporturi;
• limite maxime de expunere ale Băncii de Export-Import a României, în activitatea
de garantare, asigurare şi reasigurare a creditelor de comerţ exterior.
Finanţarea, garantarea, asigurarea şi reasigurarea creditelor în numele şi în contul
statului se realizează până la limita de cel mult 85% din valoarea creditelor de
import-export şi pe termene diferite în funcţie de natura obiectelor creditate.
Riscurile de la contractele de export ce se acoperă prin operaţiunile de garantare
66
cuprind:
• riscurile politice reprezentate de întârzierile în transferul resurselor din
ţara cumpărătorului în perioade mai mari de 180 zile, ca urmare a unui moratoriu
general privind datoria externă, de acţiuni ale guvernelor străine ce împiedică
îndeplinirea prevederilor contractuale, şi întârzieri în transferul resurselor valutare, război,
război civil şi alte evenimente din afara României care împiedică îndeplinirea
contractelor de export, retragerea sau reînnoirea licenţei de export, aplicarea unor
restricţii, pierderile rezultate din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara
cumpărătorului;
• riscurile comerciale;
• riscurile naturale reprezentate de catastrofe naturale în ţara cumpărătorului
care determină neîndeplinirea contractelor de export.
B. Banca de Export-Import a României (EXIMBANK SA)
Banca de Export-Import a României (EXIMBANK) s-a înfiinţat în anul 1992 în
vederea susţinerii dezvoltării exporturilor româneşti prin operaţiunile realizate în nume
propriu şi în calitate de agent al statului.
Banca de Export-Import a României, (EXIMBANK SA) este o instituţie
specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior cu
ajutorul instrumentelor financiar-bancare şi de asigurări specifice .
a) Obiectivele generale ale EXIMBANK SA
• finanţarea producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, precum şi a
operaţiunilor de comerţ exterior prin acordarea de credite în lei şi în valută din surse
interne şi externe;
• garantarea creditelor în lei şi în valută pentru producţia de export, pentru exportul şi
importul de bunuri şi servicii sau investiţii în obiective destinate producţiei de bunuri şi
servicii de export;
• efectuarea operaţiunilor de refinanţare a băncilor pentru finanţarea exportatorilor
români;
• administrarea şi derularea de credite interne destinate sprijinirii producţiei de
bunuri şi servicii pentru export şi a exportului precum şi a operaţiunilor aprobate de Comitetul
Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, în vederea sprijinirii investiţiilor,
stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, restructurării şi modernizării societăţilor
comerciale, dezvoltării infrastructurii şi a altor utilităţi de interes public;
• efectuarea altor operaţiuni bancare;
67
• asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru
export;
• efectuarea altor operaţiuni specifice de asigurare şi reasigurare de credite, garanţii şi
investiţii;
• încheierea de acorduri şi convenţii necesare pentru propria activitate cu organizaţii
similare din ţară şi străinătate;
• evaluarea în calitate de consultant financiar şi bancar a riscurilor comerciale şi de ţară;
• acordarea asistenţei pentru expertizări tehnice şi efectuarea operaţiilor bancare de
punere în aplicare a diferitelor proiecte de investiţii;
• colectarea, prelucrarea, stocarea şi furnizarea informaţiilor specifice de credit;
• efectuarea unor operaţiuni de sprijinire a producţiei de bunuri şi servicii destinate
exportului şi comerţului exterior.
b) Activitatea EXIMBANK SA în numele şi în contul statului
EXIMBANK SA desfăşoară în limita competenţelor aprobate de Comitetul
Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior următoarele operaţiuni în
contul sau cu garanţia statului : emite garanţii de export; acordă bonificaţii de
dobândă; realizează finanţări şi refinanţări; realizează asigurări şi reasigurări de credite şi
investiţii;
În vederea sprijinirii exporturilor româneşti în numele şi în contul statului
EXIMBANK SA formează următoarele fonduri : fondul pentru garanţii de export;
fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung, a
garanţiilor de export şi a investiţiilor române în străinătate; fondul pentru acordarea
bonificaţiilor de dobândă; fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor obţinute în
vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului.
Fondurile menţionate cu excepţia fondului pentru acordarea bonificaţiilor de
dobândă se formează din: sumele alocate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 96/ 2000 în
scopul sprijinirii exporturilor şi disponibile; sumele prevăzute anual în bugetul de stat cu
această destinaţie; sumele prelevate în limita unei cote de 25% din creanţele externe
recuperate de stat efectiv de la ţările debitoare; sumele nete care provin din primele de
asigurare; sumele recuperate din asigurarea creditelor; sumele recuperate de la persoana
juridică garantată; dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale fondurilor;
Fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă se alimentează de la bugetul de stat
pe baza sumelor alocate anual în funcţie de strategia Guvernului de sprijinire a comerţului
exterior.
68
Fondurile destinate sprijinirii exporturilor româneşti cu excepţia fondului pentru
acordarea bonificaţiilor de dobândă se pot angaja în limita maximă de expunere stabilită de
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
Fondul pentru garanţii de export se utilizează pentru plata garanţiilor de participare
la licitaţii internaţionale, a garanţiilor de restituire a avansului şi a altor plăţi progresive
încasate de la beneficiarii externi în contul contractelor de export, a garanţiilor
pentru buna executare a contractelor externe, a garanţiilor pentru restituirea contravalorii
echipamentelor şi materialelor puse la dispoziţie contractual de beneficiarul extern şi a altor
garanţii de export stabilite prin contracte externe.
Fondurile pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export şi pentru
asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru
export acoperă angajamentele asumate pe riscul statului de EXIMBANK care se referă la
asigurări şi reasigurări de credite pentru export pe termen scurt, mediu şi lung împotriva
riscurilor comerciale şi de ţară neasigurabile pe piaţa privată, asigurări de garanţii de export
împotriva riscurilor de executare nejustificată precum şi de investiţii româneşti în
străinătate împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, alte operaţiuni de asigurare,
coasigurare şi reasigurare de credite împotriva riscurilor de neplată neasigurabile pe
piaţa privată.
Fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă este destinat realizării de
obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului
precum şi pentru alte exporturi, pentru plata trimestrială, semestrială sau anuală a unor
dobânzi efectiv plătite de societăţile comerciale la creditele în lei angajate de la bănci aferente
producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului potrivit procedurilor aprobate de
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
Fondurile pentru sprijinirea exporturilor româneşti se administrează de către
EXIMBANK SA pentru care se percep comisioane aprobate de Comitetul Interministerial de
Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
EXIMBANK SA examinează şi avizează, în vederea prezentării Comitetului
Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, solicitările de garanţii pentru
importurile de tehnologie, maşini şi utilaje destinate dezvoltării, modernizării,
retehnologizării precum şi creării unor noi capacităţi de producţie şi servicii destinate
exportului. Garanţia statului se emite de Ministerul Finanţelor şi se preia în evidenţă la datoria
publică.
EXIMBANK SA poate să asigure şi reasigure împotriva riscurilor comerciale şi de
69
ţară creditele de export pe termen scurt, mediu şi lung, investiţiile româneşti în străinătate,
creditele obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului. Asigurarea
creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung şi asigurarea investiţiilor se realizează în
cadrul unor plafoane valorice stabilite de EXIMBANK SA pe ţări în funcţie de politica
Guvernului de sprijinire a exporturilor şi a investiţiilor.
EXIMBANK SA analizează şi avizează documentaţiile referitoare la exceptarea de la
plată anticipată sau de la garantarea plăţii taxelor vamale, a comisionului vamal şi a taxei pe
valoare adăugată pentru importurile de completare aferente exporturilor complexe sau
producţiei de export cu ciclu lung de fabricaţie pe care le prezintă spre soluţionare
Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
c) Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi cont propriu
EXIMBANK S.A. efectuează operaţiuni de bancă în conformitate cu regle-
mentările legislaţiei bancare, asigură şi reasigură credite de export pe termen scurt,
mediu şi lung împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, poate să realizeze alte operaţiuni de
asigurare şi reasigurare de credite pe baza normelor proprii aprobate de consiliul de
administraţie.
5.5. Forfaitingul şi factoringul
Forfetarea reprezintă o operaţiune de vânzare-cumpărare a unor creanţe (materializate
în titluri de credit) în cadrul căreia cumpărătorul (forfetor) renunţă la acţiunea în regres
asupra creditorului anterior. Vânzătorul titlului de credit răspunde pentru legalitatea
creanţelor iar riscurile economice şi le asumă forfetorul.
Forfetarea constituie un produs bancar complex prin care o bancă finanţează pe termen
mediu, respectiv plăteşte în avans creanţe scadente în viitor obţinute din exporturi fără
drept de regres împotriva acestora.
Mecanismul de finanţare a exporturilor prin forfetare funcţionează astfel:
• exportatorul tratează cu forfetorul în perioada negocierii contractului asupra
valorii şi valutei în care se exprimă contractul, valorii creditului ce urmează să se sconteze,
condiţiile de plată, garanţiile, avalizarea, natura mărfii, termenul de livrare (1);
• forfetatorul stabileşte în funcţie de elementele prezentate de exportator nivelul
discontului şi comisionul de angajament (2);
• exportatorul livrează mărfurile conform contractului comercial către cumpărătorul străin
70
(3);
• exportatorul prezintă forfetatorului spre scontare cambii trase în cadrul
contractului şi încasează suma în documente mai puţin taxa scontului şi
comisionul (4);
• importatorul achită cambiile la scadenţă către forfetor (5).
Suma pe care o plăteşte vânzătorul forfetorului denumită costul forfetării
depinde de dobânzile de pe piaţa eurovalutelor, de perioada de la achitarea efectelor de comerţ
şi până la scadenţă lor, de marja pentru acoperirea riscurilor pe care şi le asumă forfetorul şi de
cheltuielile de natură administrativă.
Fig. 5.1 Mecanismul operaţiunii de forfaiting
Operaţiunile de forfetare se realizează de către exportatorii care livrează mărfuri pe
credit din contractele comerciale internaţionale în vederea încasării contravalorii
mărfurilor exportate înainte de scadenţă.
Suma ce se încasează pentru titluri de credit vândute unor instituţii financiar-
bancare specializate în operaţiuni de forfetare depinde de durata creditului, de valuta în care
se exprimă cambiile, de bonitatea debitorului şi de avalizarea sau garantarea cambiei.
Factoringul
Operaţiunea de factoring se caracterizează prin faptul că are la bază un contract
comercial prin care o parte denumită factor se angajează ca în schimbul unui comision să
realizeze creanţele sub formă de facturi pe care exportatorul denumit aderent se obligă
să i le transmită şi să accepte subrogarea factorului în toate drepturile asupra
debitorilor (cumpărători de mărfuri).
Operaţiunea de factoring îi permite aderentului să încaseze facturile de la un
singur partener, îi garantează plăţile de către factor şi evită cheltuielile de contabilizare şi de
71
urmărire a obligaţiilor clienţilor.
Mecanismul de finanţare prin factoring se derulează astfel:
• exportatorul tratează cu factorul asupra operaţiei de factoring (1);
• exportatorul livrează mărfurile cumpărătorului conform contractului
comercial şi notifică importatorului subrogarea factorului în drepturile aderentului
pentru ca acesta să plătească către factor (notificarea se face pe factură comercială); (2)
• producătorul de mărfuri pentru export sau furnizorul de servicii în baza
contractului încheiat cu factorul îi remite facturile (3);
• factorul plăteşte aderentului mai puţin comisionul, fie imediat (deci înainte de
scadenţă) fie la data scadenţei, dacă s-a prevăzut în contract această clauză (4);
• importatorul achită contravaloarea mărfurilor primite către factor (5).
Fig. 5.2 Mecanismul operaţiunii de factoring
Prin intermediul operaţiunilor de factoring se accelerează finanţarea
exporturilor, se pot efectua unele servicii pentru aderenţi cum sunt selecţionarea
clienţilor, aplicarea unei metode moderne de gestiune şi contabilitate şi realizarea unor studii
de piaţă.
FACTORING reprezintă un produs bancar complex destinat agenţilor
economici care urmează să încaseze valută din exportul de mărfuri şi prestări de
servicii.
Factoringul asigură finanţarea pe termen scurt fără solicitarea de garanţii reale,
îmbunătăţirea lichidităţii societăţii comerciale, simplificarea decontărilor, reducerea
costurilor tranzacţiilor, protecţia împotriva unor riscuri din relaţiile economice
internaţionale, consultanţa în privinţa contractelor externe şi a evaluării partenerilor din
schimburile economice internaţionale.
72
5.6. Creditele în valută acordate de băncile comerciale din România
Băncile din România pot acorda credite în valută persoanelor juridice rezidente pentru
importurile de materii prime, materiale, bunuri de consum, servicii, instalaţii complexe,
maşini, utilaje, mijloace de transport.
Deciziile de creditare în valută presupun analiza bonităţii clientului, a surselor de
rambursare a creditelor, a garanţiilor acoperitoare.
În vederea obţinerii creditelor în valută de către persoane juridice se solicită
îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie înscrise la Registrul Comerţului; să posede
capital social corespunzător pentru desfăşurarea activităţii; să prezinte garanţii materiale
personale şi morale precum şi documentaţii şi acte din care să rezulte că desfăşoară
activitatea în condiţiile legii şi în conformitate cu statutul de funcţionare; să
îndeplinească condiţiile de bonitate; să accepte clauzele negociate înscrise în convenţiile de
credit cu privire la mărimea creditului, obiectul creditului, garanţii, termene de
rambursare, dobândă, comisioane; să desfăşoare operaţii care să asigure realizarea
surselor de rambursare; să asigure confidenţialitatea operaţiunilor derulate cu banca din punct
de vedere ale creditului, duratei, dobânzilor, garanţiilor.
În scopul acordării creditelor în valută, agenţii economici depun o documentaţie
formată din următoarele elemente: cerere de credit, documentaţie de constituire legală a
societăţii, raportul explicativ la bilanţul contabil, extrasul de cont privind
conturile deschise la alte bănci, situaţia creditelor angajate de la alte bănci, planul de
trezorerie la creditele pe termen scurt, situaţia fluxului de numerar în lei şi în valută la
creditele pe termen mijlociu şi lung, proiectul contractului comercial pentru care se solicită
credite, studiul de fezabilitate asupra investiţiei pentru modernizare, retehnologizare din care
să rezulte efectul importului în cauză şi sursele de rambursare a creditului, situaţia
contractelor de desfacere a produselor la intern şi extern, studiul de piaţă, garanţii reale şi
personale.
a. Creditele pentru export se pot acorda de către bănci pe baza contractelor
externe pentru livrări de produse de export însoţite de modalităţi de plată asiguratorii.
b. Credite de factoring prin care firmele care efectuează exporturi pot negocia cu
băncile care sunt membre ale organizaţiilor de factoring pentru a prelua facturile şi a achita
73
contravaloarea în mărime de până la 80% din suma de încasat. Prin creditul de factoring se
asigură o finanţare în termen scurt, fără să se solicite garanţii, deoarece banca îşi asumă
obligaţiile de urmărire şi încasare a facturilor.
c. Liniile de credit sunt menite să completeze capitalul agenţilor economici care
derulează operaţii de comerţ exterior prin intermediul cărora se efectuează trageri şi
rambursări pe durata de valabilitate, dacă soldul zilnic al angajamentelor nu depăşeşte
mărimea linei de credit aprobate.
d. Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea activităţii de
aprovizionare, producţie şi desfacere, import, export pe o perioadă de maximum 12
luni.
e. Creditele în valută pe termen mediu şi lung sunt destinate să asigure
modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie, retehnologizarea proceselor de
fabricaţie, achiziţionarea de maşini, utilaje, tehnică de calcul, instalaţii tehnologice şi
mijloace de transport.
f. Credite pentru activitatea leasing sunt acordate în vederea achiziţionării de maşini,
utilaje, mijloace de transport şi a altor bunuri în vederea închirierii lor pe o anumită
perioadă.
g. Credite de forfetare sunt operaţiunile prin care un client vinde băncii
creanţele în valută faţă de un cumpărător în vederea recuperării sumelor înainte de
scadenţă în schimbul unei taxe de forfetare.
h . Creditele în valută pentru investiţii se acordă de bănci pentru realizarea de noi
obiective de investiţii sau capacităţi de producţie, extinderea, modernizarea şi
retehnologizarea capacităţilor existente, procurarea de maşini, utilaje, mijloace de trans- port,
asigurarea utilităţilor necesare funcţionării capacităţilor de producţie, cumpărarea de alte
active.
Creditul se acordă în funcţie de valoarea proiectelor de investiţii până la o
anumită limită (60-75%). Perioada de creditare depinde de dimensiunea şi
complexitatea proiectului.
În vederea obţinerii creditelor pentru asemenea destinaţii se solicită
următoarele documente: bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi; bugetul de
venituri şi cheltuieli; fluxul de încasări şi plăţi pentru perioada de creditare; contractele
societăţii comerciale; studiul de fezabilitate sau planul de afaceri; graficul de realizare a
investiţiei; oferte pentru bunurile ce urmează a fi achiziţionate.
Garanţiile depind de natura creditului, specificul activităţii şi se pot constitui din
74
ipotecă asupra bunurilor imobile proprietatea solicitantului, gaj asupra unor bunuri
mobile, scrisori de garanţie bancară, cesionarea drepturilor de încasări.
75
6. Piaţa monetară. Europiaţa
6.1. Piaţa monetară internaţională şi naţională, sunt componente ale pieţei
financiar-monetare internaţionale.
Piaţa monetară cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi
persoane juridice în procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen scurt (până la un an),
precum şi instituţiile şi reglementările legate de derularea acestor tranzacţii.
• Din punct de vedere a spaţiului geografic în care efectuează operaţiunile se
disting:
- pieţele monetare naţionale în care operaţiunile sunt efectuate în monedă naţională,
iar tranzacţiile sunt destinate prioritar satisfacerii nevoilor de fonduri pe termen scurt ale
diferitelor entităţi dintr-o ţară sau fructificării fondurilor disponibile pe termen scurt. Pia a
monetară na ională, în acelaşi timp, se identifică ca un spa iu în care banca centrală a ţării îşi
exercită direct sau indirect politica monetară la nivel na ional.
Rata dobânzii la care sunt efectuate tranzacţiile - ca rată a dobânzii practicată la nivel
na ional - este influen ată şi supravegheată de banca centrală a ării respective.
- piaţa monetară internaţională s-a constituit la nivelul diferitelor ţări, în care sunt
localizate centrele financiare interna ionale, unde atragerea şi plasarea de fonduri pe termen
scurt se realizează în alte valute decât moneda naţională, asigurând tranzac ii la nivel interna
ional, respectiv, plasamentele unor entită i dintr-o ară sunt utilizate pentru acordarea de
fonduri altor entităţi, din alte ţări. Rata dobânzii la care sunt efectuate tranzac iile au ca bază
de formare ratele dobânzilor din principalele centre financiare cu care se dezvoltă opera iuni
pe termen scurt şi se delimitează ca rată a dobânzii interna ională.
• Importanţa pieţei monetare naţionale constă în aceea că:
- permite finanţarea pe termen scurt a diferitelor entităţi economice şi a autorităţilor
guvernamentale prin emiterea sau/şi vânzarea de înscrisuri financiare pe termen scurt
(scontarea titlurilor de credit, emiterea de certificate de trezorerie, emiterea de efecte
comerciale etc.);
- facilitează gestiunea mai eficientă a lichidităţii financiare a diferitelor entităţi (firme,
bănci comerciale), care îşi pot plasa fondurile disponibile pe termen scurt şi astfel să le
fructifice sau pot atrage fonduri atunci când sunt în lipsă de lichidită i;
76
- constituie un spaţiu relaţional în cadrul căruia banca centrală îşi exercită politica
monetară şi supravegherea masei monetare prin intervenţiile pa această piaţă, (politica taxei
scontului sau a dobânzii de referinţă, politica open market - a pieţei deschise etc.
• operaţiunile pieţei monetare pot îmbrăca atât forma tradiţională a plasării fondurilor
sub formă de depozite în conturi (pe 1,2,3 luni) şi atragerii de credite, cât şi prin intermediul
utilizării titlurilor financiare pe termen scurt. In func ie de participan i şi/sau titlurile tranzac
ionate, pia a monetară cuprinde mai multe segmente:
- piaţa interbancară, este, în esenţă, o piaţă rezervată băncilor comerciale. La sfârşitul
zilei unele bănci înregistrează un surplus de lichiditate în raport cu obliga iile de plă i şi
credite din zilele următoare, în timp ce alte bănci înregistrează deficit de lichidită i. Drept
urmare, unele bănci împrumută alte bănci sau constituie depozite la alte bănci. Tranzacţiile se
efectuează prin conturile deschise de băncile comerciale la banca centrală. Odată cu
introducerea tehnologiilor informaţionale, astfel de operaţii se efectuează pe tot parcursul unei
zi bancare lucrătoare. Rata dobânzii la care se lucrează pe această piaţă este denumită rata
dobânzii interbancare. Durata operaţiunilor poate fi de la zi până la câteva zile sau, mai rar,
câteva luni. În 1996, în România a fost creată piaţa interbancară naţională;
- piaţa instrumentelor financiare, este un termen generic, prin care se delimitează
plasamentele şi atragerile de fonduri pe termen scurt în baza tranzac ionării de diferite
instrumente financiare specifice pieţei monetare. Segmentele de piaţă poartă, de regulă,
denumirea operaţiunii sau a activului financiar negociat. Instrumentele financiare tradiţionale
sunt titluri de debit, respectiv reprezintă o datorie a unui terţ faţă de posesorul, de inătorul
titlului, iar emiterea şi/sau tranzac ionarea acestora se efectuează cu discount, respectiv sunt
vândute la emitere la un preţ sub valoarea lor nominală, şi răscumpărate de emitent la
scadenţă, la valoarea lor nominală. Diferenţa între cele două pre uri, reprezintă câştigul
investitorului, ca dobândă la fondurile astfel plasate. Tipurile de instrumente financiare
negociate pe o pia ă monetară na ională sunt mai multe sau mai pu ine, în func ie de gradul de
dezvoltare economico-financiară a ţării şi reglementările naţionale în materie. In legătură cu
emiterea şi tranzacţionarea acestor instrumente se disting: piaţa primară - definită ca
ansamblul operaţiunilor privind emiterea şi plasarea lor prima dată şi piaţa secundară unde,
după emitere, sunt tranzac ionate - prin vânzări şi cumpărări succesive până la scaden a lor.
Luând în considerare instrumentele financiare, ca subsegmente ale pie ei monetare se disting:
• piaţa certificatelor de trezorerie pe care se tranzacţionează certificatele de trezorerie emise
de autorită i municipale sau statale cu scopul de a acoperi diferen ele valorice şi în timp ce
apar între cheltuielile şi veniturile bugetare pe termen scurt. Emiterea lor se face, de regulă, de
77
Ministerul Finanţelor sau banca centrală şi sunt subscrise (cumpărate) de băncile comerciale
sau alte institu ii financiare special desemnate. Apoi, fie sunt păstrate în portofoliul lor, fie
sunt plasate pe piaţa secundară, fiind cumpărate de diferite persoane fizice sau persoane
juridice. Certificatul de trezorerie este un înscris care atestă debitul autorităţii monetare faţă
de de inătorii titlului respectiv, băncile, persoanele particulare, firmele care au cumpărat
aceste certificate au creditat autoritatea municipală sau statul. Fiind emise de stat se bucură de
încredere pe pia a monetară. In ara noastră, certificatele de trezorerie sunt emise de Ministerul
Finanţelor în valori între 1 mil.şi 10 mil. de lei, cu scadenţe, de regulă, până în 3 luni şi nu
sunt negociabile în sensul că răscumpărarea lor se realizează numai de emitent. Băncile
comerciale româneşti sunt principalii subscriitori, participarea popula iei fiind modestă.
• piaţa certificatelor de depozit (CD). Certificatul de depozit este un înscris care confirmă
depunerea unor fonduri exprimate într-o monedă, pe un termen scurt (de regulă 3 luni) la o
instituţie financiară. Certificatele de depozit sunt emise în principal de băncile comerciale,
pentru a atrage fonduri de pe pia ă cu un grad mai mare de stabilitate. C.D. pot fi negociabile
în sensul că până la scaden ă pot fi vândute pe pia a secundară altui investitor sau ne
negociabile, respectiv cumpărarea lor se face doar de institu ia emitentă. Băncile din ara
noastră emit certificate de depozit dominate în lei şi în unele valute-dolar SUA. Nu există o
piaţă secundară a CD, ele fiind răscumpărate de băncile emitente.
• piaţa scontului este una dintre primele pieţe monetare apărute de-a lungul istoriei. Pe acest
segment sunt tranzac ionate cambii şi bilete la ordin, ca înscrisuri emise în baza unei rela ii
comerciale în care vânzarea s-a făcut pe credit. De inătorul lor, în calitate de beneficiar, le
poate vinde - sconta - la o bancă comercială înainte de scaden a titlului. In acest mod îşi poate
recupera fondurile investite în marfă înainte de scaden a înscrisă pe titlu. Suma primită prin
scontare este valoarea nominală a titlului, mai pu in scontul, respectiv dobânda pe intervalul
dintre momentul scontării şi scaden ă. Creditul astfel acordat se numeşte credit de scont. în ara
noastră, deşi sunt utilizate cambii şi bilete la ordin, încă nu s-a structurat o pia ă a scontului
Băncii comerciale româneşti scontează însă cambii şi bilete la ordin denominate în valute
străine, ca titluri emise în cadrul tranzac iilor comerciale cu străinătatea derulate de agen ii
economici români.
- piaţa efectelor comerciale (commercial papers) în unele ţări, instituţii financiare şi
mari companii, emit efecte comerciale pe care le vând direct diferi ilor investitori, cu scopul
atragerii de fonduri pe termen scurt. Aceste efecte comerciale, în esen ă, sunt cambii de
complezen ă, ele fiind emise în baza credibilită ii emitentului şi nu în baza unei tranzac ii
78
comerciale ca în cazul cambiilor şi biletelor de ordin cum se întâmplă în mod curent. Se vând
la emitere cu discount şi se răscumpără la valoarea nominală.
Pe alte pie e monetare se emit şi alte tipuri de titluri sau se efectuează şi alte tipuri de
tranzacţii, cum ar fi acordurile de răscumpărare - REPO etc.
• Piaţa eurovalutelor. Operaţiunile pe piaţa monetară internaţională, iniţial, se
desfăşurau între entită i cu reziden a din două ări şi utilizarea monedei na ionale a unuia dintre
cei doi participanţi. După 1960, au apărut eurovalutele, iar operaţiunile pe piaţa monetară
internaţională în eurovalute, au devenit predominante. Într-o accepţie generală, prin
eurovalută se înţelege o valută care este străină în raport cu ţara în care are loc operaţiunea şi
nici unul dintre participanţi la operaţiune nu este rezident al ţării de origine a valutei
respective. întrucât primele depozite denominate în valute străine au fost efectuate în Europa,
acestora li s-a adăugat prefixul euro (eurodolar, de exemplu dolar SUA depozitat la bănci din
Londra, euromarcă - mărci germane depozitate, de exemplu, la bănci în Elve ia, eurofranci
elve ieni, euro lire sterline, euroyeni etc.). Specific cotării eurovalutelor este că nu se cotează
cursul valutar, ci rata dobânzii la care se plasează fondurile, se constituie depozitele (mai
mici) şi rata dobânzii la care se atrag fonduri, se obţin împrumuturi denominate în eurovalute
(mai mare).
Un loc aparte în ansamblul dobânzilor de pe pia a eurovalutară îl de ine pia a dobânzii
interbancare, de pe pia a Londrei - denumită prescurtat LIBOR. Ea reflectă sintetic nivelul
ratelor dobânzilor de pe pie ele interna ionale, ea însăşi devenind apoi baza stabilirii ratelor
dobânzilor pe europia ă.
Alături de plasamente tradi ionale, pe pia a eurovalutelor se emit şi se negociază şi
instrumente financiare pe termen scurt denominate în eurovalute. Dintre acestea, cea mai
largă utilizare au:
• eurocertificatele de depozit care sunt similare certificatelor de depozit, dar sunt
denominate în eurovalute şi sunt emise de institu ii amplasate în centre ale europie ei; sunt
cumpărate de mari corpora ii care dezvoltă importante schimburi comerciale interna ionale, ca
formă de fructificare a disponibilită ilor temporare în eurovalute;
• euroefectele comerciale sunt asemănătoare efectelor de comerţ tradiţional, dar
emiterea lor este garantată de un sindicat bancar, iar operatorii de pe europia ă le asigură o pia
ă secundară fluidă, cu posibilitatea tranzac ionării înainte de scaden ă; euroefectele comerciale
sunt emise de mari corpora ii, firme multina ionale când doresc să dispună imediat de fonduri
în contul unor încasări viitoare în eurovalute. Sindicatul bancar sus ine emiterea lor, fiind apoi
plasate pe pia a secundară.
79
Cele mai importante centre ale europieţei sunt: Londra - pentru eurodolari; Paris -
pentru eurosterline; Zurich, Frankfurt, New York (începând cu 1981), Luxemburg, Singapore.
6.2. Piaţa de capital internaţională
Piaţa de capital cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi
persoane juridice în procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen mijlociu şi lung.
Caracteristic pieţelor de capital este mobilizarea fondurilor pe termen mediu şi
lung sub forma emiterii de titluri financiare. Cele două categorii de titluri financiare specifice
pieţei de capital sunt: obligaţiunile şi acţiunile. Întrucât, în principiu, fondurile plasate în
astfel de titluri, de regulă, se efectuează pe termen lung, aceste plasamente se numesc
investiţii financare.
Piaţa de capital este structurată pe două nivele: piaţa primară la nivelul căreia are loc
mobilizarea fondurilor şi emisiunea titlurilor financiare şi piaţa secundară pe care, după
emitere titlurile sunt plasate şi tranzac ionate pe toată durata vie ii lor. In func ie de calitatea
titlurilor financiare, acestea se tranzacţionează la bursa de valori (titluri care calitativ se
califică pentru a fi acceptate spre tranzacţionare la bursa de valori), sau pe piaţa extra bursieră,
(titluri care nu îndeplinesc criteriile cerute pentru cotarea la bursă).
• Obligaţiunile . Obligaţiunea este un activ financiar care aduce deţinătorului un venit sub
formă de dobândă (de regulă, fixă). Emitentul obliga iunii este debitorul, cel care emi ând
obliga iuni le vinde şi în acest mod poate mobiliza de pe pia ă fonduri importante, tot el este
cel care plăteşte periodic, la date stabilite, dobânzile şi se angajează ca la scadenţă şi/sau la un
alt termen specificat să ramburseze împrumutul, respectiv să răscumpere obliga iunile de la
investitori-creditori. Împrumuturile mobilizate în acest mod se numesc împrumuturi
obligatare.
• Tehnica lansării , negocierii şi stingerii unui împrumut obligatar presupune proceduri
specifice. Cel ce doreşte mobilizarea unui astfel de împrumut contactează o institu ie
specializată pentru montarea împrumutului. De regulă, acestea sunt bănci sau grupuri bancare
care se constituie în sindicate de garantare şi plasare a obliga iunilor. Un astfel de grup
cuprinde conducătorul emisiunii (o bancă), garan ii sau subscriitorii (mai multe bănci) şi
plasatorii. (1) Intre solicitantul de împrumut şi bancă, conducătorul emisiunii, se încheie un
contract de împrumut pe bază de obliga iuni în care sunt precizate: valoarea împrumutului,
moneda, numărul de obliga iuni emise, valoarea nominală a unei obliga iuni, rata dobânzii la
80
împrumut, durata, modul de răscumpărare, cheltuielile de organizare, emitere şi publicitate
etc. (2) Grupul de garanţi sau subscriitori - format din bănci, companii şi instituţii financiare -
au rolul de a lua ca fermă emisiunea, în sensul că pun la dispozi ia solicitantului suma totală
împrumutată primind în schimb echivalentul în obliga iuni propor ional cu participarea
fiecăruia. Această sus inere financiară se realizează în baza unui contract încheiat între banca,
conducătorul emisiunii şi grupul de subscriitori. (3) Obligaţiunile astfel lansate, pot fi păstrate
de subscriitori (mai rar) în portofoliul lor sau plasate pe piaţă. In acest caz, pe baza unui
contract de plasament, încheiat cu institu ii sau persoane specializate, obliga iunile sunt
vândute pe pia ă, putând fi cumpărate de orice investitor pe piaţa secundară. Emisiunile pot fi
publice, în sensul că sunt oferite diferi ilor investitori de pe pia ă şi dacă contractul de
emisiune prevede că pot forma obiectul tranzacţionării la bursă; sau private (închise) în cazul
în care sunt preluate în întregime de anumi i investitori preselecta i sau obliga iunile
respective nu vor fi cotate la bursă, fiind păstrate de de inătorii lor.
Terminologie şi tipuri de obligaţiuni. La nivelul pieţei de capital naţionale, obliga
iunile sunt, de regulă, denominate în moneda na ională, iar emitentul şi investitorii sunt
rezidenţi ai ţării respective. Acestea sunt obligaţiuni naţionale sau interne. în cazul în care
fondurile necesare nu pot fi mobilizate la nivel na ional, atunci, împrumutul obligator poate fi
montat, într-o altă ară care are fonduri disponibile în moneda sa naţională. Obligaţiunile
lansate într-o altă ţară şi denominate în moneda na ională a ării creditoare, respectiv unde s-a
montat împrumutul se numesc obligaţiuni străine. Euroobligaţiunile sunt obligaţiunile lansate
într-o ţară străină şi denominate într-o eurovalută, respectiv o altă monedă decât moneda ării
creditoare, unde s-a mobilizat împrumutul.
• La origine, obligaţiunile cu rată a dobânzii fixă constituiau singura formă de
obligaţiuni, ele fiind denumite obligaţiuni standard. Cu scopul de a le face cât mai atractive
pentru investitori au început să se lanseze şi alte tipuri de obligaţiuni cum sunt: Obligaţiunile
cu dobândă variabilă, emise pe o durată de 5-15 ani, asigură deţinătorului un venit variabil
determinat de dobânda LIBOR pe şase luni plus o marjă de 0,125-0,250%, diferenţiată în
funcţie de calitatea debitorului; Obligaţiunile indexate, venitul adus nu este determinat de
evoluţia dobânzii, ci de preţul unei mărfi de care acesta a fost indexat (petrol, aur);
Obligaţiuni cu cupon zero, preţul_de cumpărare la lansare a acestor obliga iuni este mai mic,
comparativ cu pre ul de răscumpărare la scaden ă, diferen a reprezentând dobânda cuvenită
investitorului; Obligaţiuni convertibile, permit convertirea obligaţiunii într-o perioadă de timp
de la emisiune (de exemplu în 2 ani) pe un număr prestabilit de ac iuni ale aceleiaşi firme (de
81
exemplu pentru o obligaţiune se pot cumpăra două acţiuni şi jumătate) etc.; Obligaţiuni cu
warant sau cu opţiune, obligaţiunea este emisă în condiţii standard, dar este înso ită de un
certificat warant care este detaşabil şi negociabil separat pe o pia ă specializată, permi ând ob
inerea unui nou titlu diferit, ceea ce măreşte şansele de plasament. Elementele caracteristice
ale obligaţiunii sunt: dobânda (sau cuponul), scadenţa, preţul de emisiune, preţul de
răscumpărare, drepturi suplimentare. Denumirea de cupon dată ratei dobânzii aferente
împrumutului obligatoriu provine de la faptul că iniţial, obligaţiunile erau emise pe suport
hârtie (materializate) şi aveau ataşate o alonjă (sau era marcat pe spate) cu cupoane egale ca
număr cu anii/semestrele pentru care se încasa dobânda (erau rupte sau semnate la încasarea
acesteia). În prezent, majoritatea obligaţiunilor se emit în sistem electronic, respectiv sunt
dematerializate, deţinătorul primind doar o confirmare scrisă privind numărul obliga iunilor
cumpărate sau vândute (inclusiv alte date de identificare).
Pentru a se distinge, obligaţiunile străine de obligaţiunile interne, pe diferite pie e,
acestea au primit conven ional o denumire poreclă, de exemplu, pe pia a SUA obligaţiunile
străine sunt denumite „yankee", în Japonia-Samurai, în Marea Britanie -Bulldog etc.
• Acţiunile sunt titluri financiare care atestă participarea deţinătorului la capitalul unei
societă i pe ac iuni care a emis titlul şi în baza căruia primeşte un venit sub formă de dividend
din beneficiul realizat de societatea respectivă (sau suportă o parte din pierdere). în funcţie de
anumite particularităţi acţiunile pot fi: nominative, care au înscrise numele de inătorului şi pot
fi transmise doar prin transcrierea în registrul acţionarilor; la purtător care nu au scris nici un
nume şi se transmit fără nici o formalitate; ordinare, care dau dreptul la obţinerea unei părţi
procentuale din beneficiul societăţii (dividend); privilegiate, care dau deţinătorului dreptul la
un dividend fix, independent de mărimea beneficiului realizat în anul respectiv de firmă.
• Emiterea de acţiuni poate avea loc la constituirea unei societăţi (în unele cazuri,
anumite societă i, prin lege nu pot fi constituite decât ca societă i pe bază de ac iuni, de
exemplu, în ara noastră băncile), pentru dezvoltarea activită ii, respectiv mărirea capitalului,
în cazul fuziunilor sau achiziţiei altor societăţi, în cadrul privatizării unor societăţi de stat.
• Emiterea de acţiuni ca procedeu tehnic se poate realiza prin mai multe metode:
plasament direct, acţiunile sunt vândute celor cu care societatea are relaţii de afaceri directe;
de exemplu, angajaţilor săi; plasament privat, vânzarea are loc prin intermediul unei institu ii
financiare specializate (de exemplu, o bancă) sau un broker, acesta plasează acţiunile, de
regulă, investitorilor instituţionalizaţi; plasament public, când o parte din ac iuni se vând
investitorilor institu ionaliza i, iar o parte - de regulă, o propor ie minimă este vândută
formatorilor de pia ă, practică utilizată când societatea doreşte ca acţiunile sale să fie cotate pe
82
piaţa extrabursieră; emisiunea publică, în baza unui prospect de emisiune publicat în ziare de
mare tiraj, acţiunile sunt oferite publicului la un preţ fix, preţ de emisiune; oferta de vânzare
prin licitaţie, vânzarea se realizează prin intermediul lui broker, iar pre ul de vânzare -
pornindu-se de la un preţ de ofertă - este licitat; emisiunea prin dreptul de subscriere, noile
acţiuni emise sunt vândute vechilor ac ionari, de regulă, în baza unui raport prestabilit (de
exemplu 2 ac iuni noi pentru una veche). După emitere, ac iunile pot fi păstrate de cei ce le-au
cumpărat, pot fi vândute mai departe pe pia a secundară de capital. In func ie de condi iile
prestabilite la emitere, unele ac iuni nu pot fi tranzac ionate. Ac iunile care se intenţionează a
fi tranzacţionate, pot accede la bursa de valori, dar societatea emitentă trebuie să
îndeplinească anumite condi ii de standard financiar, iar numărul ac iunilor emise trebuie să
depăşească o anumită limită impusă, sau pot fi cotate şi tranzacţionate pe piaţa extrabursieră,
a cărei cerinţe de intrare sunt mai modice.
Acţiunile pot fi lansate pe piaţa naţională a ţării de origine a societăţii, şi, de regulă,
denominate în moneda na ională sau pe o pia ă străină denominate într-o eurovalută, purtând
denumirea de euroacţiuni.
Cotarea pe piaţa secundată a tuturor titlurilor financiare presupune preţuri perechi, un
preţ (cotaţie) de cumpărare (mai mic) şi un preţ de vânzare (mai mare), ambele stabilite din
perspectiva intermediarului financiar (cumpără mai ieftin şi vinde mai scump). Diferenţa
dintre cele două preţuri se numeşte marjă şi este destinată să acopere: costurile de operare
(dotare electronică, salarii, chirii etc.), riscurile opera iunii (probabilitatea ca titlurile
cumpărate să nu mai poate fi vândute sau pre ul lor să scadă un timp) şi profitul
intermediarului. Se apreciază că o pia ă este mai eficientă şi are o lichiditate mai mare când
marja este mai îngustă; şi o piaţă vâscoasă, cu operaţiuni fără ritmicitate, cu întreruperi etc.:
marja de operare este mult mai largă, pia a având lichiditate redusă, etc.
Tranzac ionarea titlurilor financiare-obliga iuni, ac iuni (denumite în ara noastră valori
mobiliare) se efectuează pe pia a secundară de capital. In general, aceasta include: bursa de
valori, ca piaţă organizată centralizat (cu localizare geografică), unde tranzac iile sunt
realizate prin intermediul bursei şi pre urile titlurilor sunt cotate continuu; operatorii de la
bursă poartă denumirea de brokeri şi execută comenzile de vânzare/cumpărare primite de la
diverşi investitori direct sau prin intermediul unor institu ii specializate care fac legătura între
marele public şi bursă; piaţa extrabursieră ca piaţă organizată descentralizat - în reţea, fără
localizare geografică, cuprinde firme de brokeraj specializate sau brokeri individual-
autorizaţi. Pe această pia ă se cotează titlurile care nu îndeplinesc condi iile de a accede la
bursă, dar pot constitui subiect de tranzac ionare, în unele ări, se cotează şi titluri listate la
83
bursă, precum şi instrumente financiare pe termen scurt. Ei îşi au sediul în diferite oraşe şi
sunt lega i între ei prin sistemul electronizat de transmitere a datelor şi informa iilor.
• Intermediarii financiari care operează pe piaţa financiară secundară sunt cunoscuţi
sub denumirea de: brokeri, dealeri, brokeri-dealeri şi formatori de piaţă (markt makers).
• Broker . Termenul desemnează o persoană sau o firmă care acţionează ca
intermediar, executând ordine de vânzare sau ordine de cumpărare de active financiare (sau
reale) în favoarea clien ilor, percepând pentru această activitate un comision sau o taxă de
brokeraj. Principala sa caracteristică este faptul că este un simplu intermediar, iar profitul său
este realizat din taxa sau comisionul care îl percepe pe tranzacţie. Marii brokeri este
denumirea dată băncilor comerciale sau institu iei lor financiare specializate care dezvoltă în
favoarea clien ilor lor astfel de opera iuni (servicii complete de brokeraj). Băncile comerciale
sunt tot mai prezente pe pia a financiară în calitate de dealeri.
• Dealer. Termenul desemnează o persoană sau o firmă care în nume propriu, pe riscul
şi răspunderea sa, efectuează operaţiuni de vânzare/cumpărare de active financiare. Câştigul
unui dealer este realizat din diferenţa dintre preţul la care cumpără titlurile şi cel la care le
vinde.
• Broker-dealer sunt acele entităţi care sunt autorizate să efectueze operaţiuni şi în
nume propriu (dealer) şi din ordinul clien ilor (broker). în general, această calitate o au marile
societă i, firme de investi ii specializate în unele ări şi marile bănci.
• Formatorii de piaţă (market makers) au apărut relativ recent (1980), odată cu
dezvoltarea pieţelor extrabursiere în SUA. în baza unui sistem electronic de cotare, se află în
legătură directă şi permanentă atât între ei, cât şi cu clientela, operând cel mai adesea în cadrul
pie elor extrabursiere. în esen ă, sunt brokeri-dealeri, dar, întrucât sunt dispersa i geografic
(pia a descentralizată) pentru unul şi acelaşi titlu pot exista pre uri diferite, de aici denumirea
de formator de pia ă, în sensul că pot influen a, stabili un anumit pre . Dat fiind, în acelaşi
timp legăturile electronice, pia a, aplatizează diferen ele mari. în unele ări, Marea Britanie,
această denumire este asociată şi brokerilor bursieri (care lucrează în cadrul bursei).
• Cotarea şi tranzacţionarea titlurilor financiare se poate realiza, în principal, în trei
moduri:
- prin „strigare", brokerii reuniţi în ringul bursei, îşi comunică prin semne sau strigare loturile
de titluri şi pre urile ordinelor pe care le-au primit - de vânzare sau de cumpărare - şi altfel
prin confruntare directă se identificau ordinele perechi - cei ce vindeau la un pre cu cei ce
84
doreau să cumpere la acelaşi pre . Acest sistem are o utilizare tot mai redusă, mai este numit şi
negocierea directă între brokeri.
- prin înregistrarea electronică a ordinelor, brokerii îşi desfăşoară activitate în cadrul unor
oficii, birouri şi sunt conecta i între ei şi cu clientela prin sistem electronic şi telefon, fax, etc.
Ordinele de vânzare şi cumpărare sunt listate electronic în ordinea primirii lor şi combinate de
broker, cu ordinele în sens invers, pe măsură ce apar (de exemplu, s-a primit un ordin de
cumpărare la un pre se aşteaptă să apară un ordin de vânzare pentru acelaşi titlu la acelaşi
preţ); această tehnică este denumită şi negocierea electronică a ordinelor sau pe baza
registrului/carnetului electronic.
- prin sistemul cotării şi tranzacţionării electronice. Cotaţiile sunt stabilite de formatorii de pia
ă, pe care le afişează pe ecran şi în acest mod sunt accesibile la nivel na ional sau interna
ional. La pre ul astfel afişat sunt obliga i să execute ordinele primite. Pe parcursul unei zile ei
pot modifica aceste pre uri în func ie de informa iile de pe pia ă sau de pre urile stabilite de al
i formatori. În majoritatea burselor de valori au fost introduse sisteme electronice de
negocieri, şi astfel a dispărut ringul bursei.
• Piaţa produselor derivate. La intersecţia pieţelor valutare, a eurovalutelor şi a pie
ei monetare interna ionale, s-a structurat o nouă pia ă cunoscută sub denumirea generică de
piaţa produselor derivate. Instrumentele financiare derivate au valoarea derivată dintr-un activ
primar (valută, rata dobânzii, metal preţios, indice bursier etc.). Instrumentele financiare
derivate sunt utilizate, în principal, în două scopuri: acoperirea riscurilor şi speculativ. Se
disting două mari pieţe a produselor derivate:
- piaţa contractelor financiare la termen (Financial Futures Market) a cărei opera iuni
specifice constau în tranzac ii la termen cu valute, metale pre ioase, instrumente financiare.
Există două cota ii, una la vedere şi o alta la termen, valoarea contractelor este standard,
perioadele pentru care se încheie contractele sunt fixe şi standardizate. Astfel de operaţiuni
sunt efectuate de bănci, mari companii etc., cu scop speculativ sau pentru acoperirea riscurilor
de rată a dobânzii sau în curs valutar. Cele mai importante pieţe sunt International Monetary
Market din Chicago, New York Futures Exchange, piaţa Londrei etc.;
- piaţa opţiunilor are la bază contractele de opţiuni, care conferă investitorilor dreptul,
dar nu şi obligaţia de a cumpăra (opţiune denumită „call") sau de a vinde (opţiune „preţ") un
număr dat de active, la un preţ fixat în momentul iniţierii opera iunii denumit pre de exerci iu.
Acest drept nu creează obliga ia cumpărătorului sau a vânzătorului de a finaliza tranzacţia.
Dacă cotaţiile la vedere evoluează contrar aşteptărilor investitorului, acesta poate renun a la
finalizarea opera iunii, raportând doar o pierdere minimă, respectiv taxa/prima de op iune,
85
care se plăteşte pentru operaţiuni. Şi aceste contracte sunt standardizate (de exemplu 100 de
titluri financiare, 10 uncii aur, valoare minimă a opţiunii, echivalentul a 10.000 USD etc.).
Cele mai importante pieţe sunt: Chicago Board Option Exchange, European Options
Exchange (Amsterdam), bursa de Bruxelles, bursa din Vanconver, din Montreal (Canada) etc.
Pia a derivatelor este o pia ă centralizată cu localizări geografice, complet informatizată, are
un caracter global deservind cererile de astfel de opera iuni din întreaga lume.
86
7. Balanţa de plăţi externe
7.1. Balanţa de plăţi, este un document sintetic, în care sunt cuprinse totalitatea
plăţilor şi încasărilor decurgând din tranzacţii comerciale, necomerciale şi financiare ale unei
ţări cu restul ţărilor lumii, pe o perioadă determinată de timp, de regulă, un an.
Balanţa de plăţi potrivit metodologiei FMI cuprinde două mari capitole: contul curent
şi contul capital şi financiar.
7.1.1. Contul curent cuprinde:
- balanţa comercială (încasări din export, plăţi pentru import);
- balanţa serviciilor (plăţi şi încasări privind turismul, transporturile, asigurările
interna ionale, între inere reprezentan e diplomatice etc.);
- balanţa veniturilor (dobânzi şi dividende aferente capitalurilor plasate în ţară sau
străinătate, venituri din muncă sau din dreptul de proprietate intelectuală);
- balanţa transferurilor unilaterale şi a dobânzilor unilaterale (transferuri şi dobânzi
unilaterale, donaţiile publice sau private);
-
Balanţa comercială, pentru majoritatea ţărilor lumii este partea cea mai importantă a
contului curent. Aici sunt evidenţiate numai operaţiuni comerciale, reflectându-se volumul
valoric al exporturilor şi importurilor unei ţări pe parcurs de un an, indiferent dacă sunt cu
plata imediat sau pe credit.
Pentru majoritatea ţărilor, încasările din export reprezintă principala sursă de fonduri
valutare. In situa ia în care încasările din export sunt mai mari decât plă ile pentru import,
balanţa comercială este excedară sau activă. Excedentul poate fi utilizat pentru acoperirea
deficitului la alte pozi ii din balan ă (de exemplu, rambursarea unor împrumuturi externe),
plasamente directe sau de portofoliu în străinătate sau majorarea rezervei valutare. Dacă
valoarea plăţilor pentru import este mai mare decât încasările din export, balanţa economică
este deficitară sau pasivă. Deficitul se acoperă din excedentele realizate la alte pozi ii (de
exemplu, transporturi interna ionale sau turism interna ional), se acoperă din credite externe
sau din rezerva valutară (micşorarea rezervei). Excedentul comercial în general, reflectă
mărfuri cantitativ şi calitativ solicitate pe pia a externă, competitive, o situa ie bună în
domeniul produc iei şi comercializării mărfurilor etc., dar poate reflecta şi reducerea
mărfurilor destinate pie ei interne sau diminuarea drastică a importurilor. Deficitul comercial
87
mai ales dacă este înregistrat, prelungit pe mai mul i ani, reflectă lipsa unor mărfuri
competitive, o situa ie economică deteriorată, productivitate redusă, structuri sortimentale
nesolicitate pe pia a externă sau nechibzuin ă în politica importurilor.
Balanţa serviciilor grupează încasările şi plăţile în valută din operaţiuni care nu
implică schimb de marfă. Se cuvin subliniate câteva poziţii: turism, transporturi, venituri şi
cheltuieli din investiţii de capital. La poziţia turism internaţional sunt eviden iate încasările
rezultate din presta iile turistice pe teritoriu na ional în favoarea turiştilor străini, vânzări de
mărfuri cu plata în valută. Sunt ţări precum: Grecia, Spania, Elve ia etc., în care veniturile din
turism de in o pondere remarcabilă în contul curent. La plă i sunt eviden iate cheltuielile cu
reclama turistică, închirieri de avioane pentru turişti, etc. La poziţia transport internaţional şi
asigurări internaţionale sunt cuprinse plă ile şi încasările generate de transportul şi asigurarea
mărfurilor în trafic internaţional, călători, bagaje, tranzitul de mărfuri pe teritoriul ţării sau al
altor ţări, exploatarea mijloacelor de transport în trafic interna ional etc. In cazul în care o ară
nu dispune de mijloace de transport suficiente, apelează la companii străine plătind pentru
acest serviciu. Există ţări, denumite „cărăuşii lumii" care, în special, în domeniul transportului
maritim realizează venituri importante ca: Grecia, Japonia, Panama, Liberia etc.
Balanţa veniturilor şi cheltuielile din investiţiile de capital, la încasări reflectă
profitul şi dividendele încasate din investiţii directe efectuate în străinătate, iar la ieşiri
profitul şi dividendele plătite pentru investi ii directe efectuate în ara respectivă şi
nereinvestite. Tot aici sunt reflectate dobânzile şi comisioanele la creditele externe care sunt o
plată, ieşiri de fonduri, asociate creditelor externe anterior primite de ara respectivă şi încasări
de dobânzi şi comisioane pentru creditele acordate anterior de ara respectivă altor ări. Acest
post din punct de vedere al mişcării fondurilor este legat de contul capital şi financiar.
In cazul în care încasările din operaţiuni necomerciale sunt mai mari decât plăţile
pentru operaţiuni necomerciale, balanţa serviciilor are sold excedentar sau activ şi reflectă
poten ialul ării, de regulă, într-un domeniu: turism, transporturi, asigurări interna ionale etc.
sau o politică restrictivă privind plă ile în acest domeniu către străinătate. In cazul în care
plăţile depăşesc încasările, balanţa serviciilor este pasivă, deficitară, ceea ce poate reflecta o
situaţie precară în turism, lipsa mijloacelor de transport proprii să asigure transportul de
mărfuri şi călători, dobânzi şi comisioane bancare mari aferente creditelor în curs de
rambursare.
88
7.1.2. Contul capital şi financiar
Contul capital şi financiar cuprinde două părţi: capital şi rezerve.
- la poziţia capital sunt incluse
• mişcările de capital pe termen lung (peste 1 an) respectiv intrări şi
ieşiri de capital public, privat, sub forma investi iilor directe, a investiţiilor de
portofoliu, fără a fi cuprinse creditele FMI;
• mişcările de capital pe termen scurt (sub 1 an), includ: repatrierea
activelor, creditele pe termen scurt primite şi acordate.
- poziţia mişcarea activelor de rezervă reflectă rezerva monetară internaţională a ţării
şi cuprinde majorări sau micşorări în rezervele ţării - aur, valută, DST şi creditele FMI.
Balanţele de plăţi care se dau publicităţii sunt balanţe executate, reflectând situaţia la
31 decembrie a anului respectiv.
Evidenţierea încasărilor şi plăţilor în balanţă se realizează atât în formă sintetică (pe
total), cât şi pe ţări sau grupe de ţări.
- în balanţă sunt cuprinse toate tranzacţiile comerciale, necomerciale şi financiare are au loc
în anul respectiv, indiferent dacă plata sau încasarea are loc în acelaşi an.
- Criteriul de înregistrare în balan ă a tranzac iilor cu mărfuri şi servicii este cel al schimbării
proprietăţii internaţionale, respectiv a avut loc actul de vânzare/cumpărare interna ională.
- Preţurile la care se înregistrează exporturile şi importurile sunt preţuri FOB sau franco-
frontieră ţara exportatoare.
- Balanţa comercială se întocmeşte în moneda naţională, iar pentru statistici internaţionale în
dolari SUA sau DST (în baza cursurilor de piaţă, de referinţă sau, după caz, reprezentative).
Atât pe capitole, cât şi pe subcapitole şi pozi ii fiecare ară urmăreşte asigurarea
echilibrului între plă ile (ieşirile) şi încasările (intrările) valutare.
La intrări de fonduri cuprinde investiţiile străine directe efectuate pe teritoriul ţării,
aportul de capital vărsat în valută sau în natură, precum şi profiturile reinvestite, profituri
realizate în străinătate şi repatriate. La ieşiri de fonduri sunt reflectate investi iile directe
efectuate în străinătate, profiturile realizate în străinătate şi reinvestite în străinătate, profituri
realizate în ara respectivă şi repatriate în străinătate.
Investiţiile directe (străine), potrivit FMI, sunt o categorie a investiţiilor interna ionale
a căror obiectiv prezintă un interes durabil pentru rezidentul unei ări (investitorul străin) într-o
întreprindere (beneficiara investi iei) localizată în economia altei ări decât cea a investitorului.
89
Interesul durabil ca termen asociat investi iilor directe, implică şi subliniază, existen a unor
rela ii pe termen lung. O astfel de rela ie este creată atunci când investitorul străin deţine cel
puţin 10% din acţiunile sau puterea de vot în întreprinderea beneficiară a investi iei.
Fluxurile financiare asociate investi iilor directe şi reflectate în balan a de plă i
sunt:
- acţiuni/participare se referă la fondurile investite în sucursale, toate acţiunile de
inute în cadrul subsidiarelor şi a altor entită i asociate, alte forme de contribu ii la capital;
- reinvestirea veniturilor , constă în acea parte a câştigurilor investitorului direct -
propor ional cu participarea sa la capital - care nu este distribuită sub formă de dividente de
către subsidiare sau companiile asociate, precum şi venitul realizat de sucursale şi care nu mai
este remis investitorului străin;
- alte investiţii de capital cuprind împrumuturile acordate şi primite între investitorul
străin şi subsidiare (atât cele pe termen scurt, cât şi cele pe termen lung).
La Credite externe în balanţă creditele sunt înregistrate pe termene de rambursare (pe
termen scurt, mijlociu şi lung), pe tipuri de credite: pentru export, pentru import, pentru alte
plă i financiare, împrumuturi pe bază de obliga iuni, credite primite de la FMI, BIRD etc. La
intrări de fonduri sunt evidenţiate creditele primite de ară în anul respectiv şi ratele
rambursate, asociate creditelor acordate anterior de ara respectivă, iar la ieşiri de fonduri, sunt
reflectate creditele acordate de ară străinătă ii şi rambursări de rate la credite primite anterior
de ară.
La poziţia Rezerve, sunt reflectate modificările intervenite pe structură şi în total a
rezervei monetare interna ionale a ării. Acestea pot fi determinate de vânzarea sau cumpărarea
de aur, produc ia internă de aur, modificarea soldurilor bilaterale cu străinătatea, ca urmare a
unor încasări şi plăţi cu străinătatea, modificarea disponibilită ilor în DSD, reflectarea
excedentului din alte pozi ii ale balan ei şi destinat majorării rezervelor sau deficitul la alte
poziţii şi acoperirea lui din rezervă.
Balanţa capitalului este excedentară, când volumul creditelor primite şi ratele încasate
la credite anterior acordate este mai mare decât volumul creditelor acordate şi ratele plătite
pentru credite anterior primite. Deficitul apare în situa ia inversă. Deficitul generat
precumpănitor din credite acordate indică o economie care are disponibil material şi valutar
de investit în străinătate, ceea ce în perspectivă se va materializa în intrări de valută (rate de
încasat şi repatrieri de capital). Deficitul provenit din rate de plătit, indică faptul că în trecut
ara a făcut apel la credite externe şi în prezent aceste rate le acoperă din excedentul de la
balan a comercială sau balan a serviciilor. Excedentul provenit din credite primite, indică un
90
grad de îndatorare a ţării în perspectivă, deoarece numai în prezent reprezintă o intrare de
valută, în viitor aceste credite se vor reflecta în balan ă ca rate de rambursat şi dobânzi de
plătit. Reflectă o situaţie favorabilă excedentul provenit din rate încasate asociate la credite
acordate de ară anterior anului întocmirii balan ei.
De precizat că din punct de vedere contabil balan a de plă i întotdeauna este
echilibrată. Nici o marfă sau serviciu în relaţii internaţionale nu poate rămâne neplătit, ori se
iau credite externe pentru acoperirea plă ii, ori se utilizează rezerva valutară. Conturile
balanţei de plăţi în acest mod se corelează reciproc întotdeauna încasările fiind egale cu plă
ile.
In terminologia curentă, noţiunea de balanţă de plăţi activă sau echilibrată se utilizează
atunci când o ară pe ansamblul balan ei de plă i realizează încasări care îi sunt suficiente
acoperiri tuturor plăţilor fără a recurge la credite externe sau rezerva valutară. Noţiunea de
balanţă de plăţi pasivă sau dezechilibrată se referă la situaţia în care toate încasările realizate
în acel an nu îi sunt suficiente pentru acoperirea plă ilor de onorat şi, drept urmare, apelează la
noi împrumuturi, procedează la amânarea rambursării unor rate şi dobânzi sau face apel la
rezerva valutară.
Cum relaţiile de credit presupun rambursarea împrumuturilor - sub forma ratelor şi
dobânzilor - eşalonat pe mai mulţi ani, ţările întocmesc un document în care acestea sunt
reflectate în totalitatea lor până la scadenţă. Balanţa creanţelor şi angajamentelor este un
document care se întocmeşte din prezent spre viitor fiind actualizată anual şi permite stabilirea
volumului global al crean elor de încasat de ară şi a angajamentelor sale de plată existente la
un moment dat. Soldul acestei balanţe, când este pasiv, exprimă gradul de îndatorare a ării fa
ă de străinătate, iar când este activ, volumul net al fondurilor de care dispune ara în discu ie,
în străinătate sub diferite forme şi la diferite termene.
7.2. Datoria externă reprezintă datoria contractată de un stat faţă de străinătate pe
perioade mai mari de un an. Prin datorie externă, de regulă, se înţelege:
- datoria care trebuie plătită unor creditori externi - publici sau privaţi;
- debitorul este o entitate publică (autorită i guvernamentale sau locale, agen ii sau
organisme publice autonome), sau este un debitor privat (firmă, companie etc.) dacă datoria
acestuia fa ă de străinătate este garantată de stat;
- datoria trebuie plătită în valută străină, bunuri şi servicii şi are o scaden ă, termen de
plată, mai mare de un an.
91
Datoria externă nu cuprinde: datoria externă a debitorilor privaţi care nu beneficiază
de garanţie acordată public; datoria rezultată din tranzacţiile cu FMI; repara iile datorate de un
stat altui stat; datoria externă care poate fi plătită la op iunea debitorului, în valuta sa na
ională.
Principalele surse ale datoriei externe luate în considerare sunt:
- credite de export peste un an pe care importatorii din ara debitoare le primesc de la
parteneri externi;
- credite peste un an primite de la bănci private din străinătate şi de la al i creditori
priva i externi;
- împrumuturi acordate de organiza ii interna ionale BIRD, AID, BERD, BAD etc.;
- împrumuturi acordate de guverne străine direct; de agen ii interna ionale, inclusiv de
bănci centrale străine, de organisme publice străine autonome etc.
Datoria externă, fiind o datorie pe termen mediu sau lung (peste un an), de regulă, se
plăteşte eşalonat sub formă de rate şi dobânzi anuale. Suma reprezentând dobânda pe un an şi
rata anuală de amortizare a împrumutului se numeşte anuitatea (împrumutului). Procedura
plăţii de către împrumutat a anuităţii se numeşte serviciul datoriei externe. Serviciul datoriei
externe (rate şi dobânzi rambursate) se consideră ca ieşire definitivă de capital pentru ara
debitoare.
In aprecierea datoriei externe se utilizează, alături de cifrele absolute care o definesc,
anumiţi indicatori precum: rata datoriei externe ca raport între serviciul datoriei externe şi
încasările din export; raportul dintre serviciul datoriei externe şi nivelul rezervelor valutare ale
ării; raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut etc. Rambursarea datoriei
externe ridică probleme de lichiditate şi de solvabilitate. Scăderea bruscă a veniturilor în
valută a unei ări şi existen a unei datorii fixe în anul/anii respectivi conduc la lipsă de
lichidităţi, fonduri pentru onorarea datoriei denumită criză de lichiditate şi se referă la
perioade pe termen scurt.
Solvabilitatea vizează capacitatea ţării de a face faţă plăţilor generate de datoria
externă pe termen lung şi, de aici, evaluarea limitelor gradului de îndatorare a unei ări în
raport cu capacitatea sa pe viitor de a onora serviciul datoriei externe.
In condi ii excep ionale, statele debitoare se pot afla în situa ia de a nu-şi mai respecta
angajamentele de plată faţă de străinătate, în acest caz, în mod oficial se anunţă suspendarea
plăţilor externe - acţiune denumită moratoriu. Relaţiile comerciale continuă în condiţii
restrictive: plata importurilor se face anticipat, încasările din export sunt anticipat re inute de
creditorii externi etc. In alte situa ii similare, ratele şi dobânzile sunt reeşalonate pe noi
92
termene de plată şi în noi condiţii. Datoria externă poate fi vândută pe piaţa secundară a
datoriilor externe. Ţara creditoare preferă să vândă o datorie de încasat de la o ară, de la un
discount foarte mare, încasând propor ional o sumă mică în prezent, decât să aştepte perioade
foarte mari. Datoriile externe sunt cumpărate de la alte ări care au interese politice sau
economice în ara sau zona unde este amplasată ara îndatorată.
FMI în sprijinul financiar acordat ţărilor cu datorii externe mari, promovează şi
anumite politici sub forma recomandărilor care au scop corec ia evolu iei economice şi
financiare a ării şi atingerea unor parametrii la nivelul indicatorilor macroeconomici.
7.3. Rezerva monetară şi lichiditatea internaţională.
Din cele mai vechi timpuri, entită ile statale, regate, ducate, imperii, oraşe-stat,
acumulau şi păstrau metale pre ioase pentru necesită i excep ionale (război, foamete,
calamităti) cunoscute sub denumirea de tezaure. Ulterior, rolul lor în parte s-a modificat.
Rezerva monetară internaţională reprezintă acea parte a deţinerilor de mijloace de plată
internaţionale ale unui stat, aflată în posesia autorităţilor monetare ale ţării respective (de
regulă, banca centrală) şi care sunt păstrate în rezervă de aceste autorităţi.
Structura rezervei monetare cuprinde: aurul, rezervele valutare oficiale şi drepturile
speciale de tragere. Rezerva de aur a unei ţări este evidenţiată sub forma unui stoc pentru
consum şi a unui stoc de aur intangibil. Rezervele de aur, de regulă, sunt păstrate în tezaurul
băncii centrale, dat fiind costurile de păstrare şi protec ie; pot fi păstrate şi la depozitari
externi (de exemplu, BRI) care efectuează opera iuni de păstrare şi de vânzare-cumpărare în
contul clien ilor lor. Depozitarea aurului în străinătate presupune plata unor comisioane şi
taxe. Rezervele valutare oficiale sunt formate din disponibilită ile în valută ale statului
administrate de banca centrală. Valutele ocupă ponderea cea mai importantă în ansamblul
rezervei. Sumele sunt păstrate în conturi la bănci în străinătate pentru fructificare, se
urmăreşte men inerea unei structuri pe valute stabile sau în proces de apreciere; pot îmbrăca
forma unor titluri financiare (obliga iuni etc.) denominate în valute străine care se bucură de
stabilitate, au lichiditate înaltă (pot fi preschimbate rapid fără pierderi pe pia ă), rentabile -
fiind aducătoare de venituri certe şi stabile. Băncile centrale au devenit după 1980 tot mai
prezente pe piaţa valutar-financiară în fructificarea rezervelor lor valutare. Drepturile speciale
de tragere (vezi tema 2) deţin o pondere modestă în ansamblul rezervei monetare a unor ări.
93
Rezervele monetare internationale ale unei ţări îndeplinesc trei funcţii: activă, pasivă,
psihologică.
Funcţia activă are în vedere păstrarea acestora în scopul utilării în cazuri extreme:
dezechilibrul balan ei de plă i, respectiv preluarea din rezervă pentru achitarea unor rate şi
dobânzi sau utilizarea rezervei pentru garantarea unor împrumuturi externe în vederea sus
inerii dezechilibrului de balan ă. Sau în cazul ărilor cu excedente, ca formă suplimentară de a
investi rezerva în plasamente avantajoase în străinătate.
Funcţia pasivă priveşte utilizarea rezervelor de banca centrală pentru menţinerea
cursului monedei na ionale pe pia a valutară prin vânzări sau cumpărări de monede străine
contra monedei na ionale sau acumularea de rezerve pentru momentul în care moneda na
ională va trece la convertibilitatea externă.
Funcţia psihologică porneşte de la atitudinea şi gândirea diferitelor entităţi din
străinătate faţă de nivelul şi structura rezervelor monetare ale unei ţări. O ţară cu rezerve mari,
armonios şi eficient structurate se bucură de o mai mare credibilitate pe pia a valutar-
financiară, poate accede mai uşor la împrumuturi externe, moneda sa, dacă este convertibilă,
se bucură de mai multă încredere în utilizarea ei pe plan interna ional.
Mărimea optimă a rezervei monetare internaţionale, cel mai adesea este apreciată în
raport cu valoarea importului. Potrivit studiilor FMI, un nivel optim al rezervei unei ţări
trebuie să acopere pe un interval între 3-5 luni (sau 20-40%) valoarea importului,
presupunându-se că pe acest interval ara nu realizează încasări din export.
Lichiditatea internaţională, în sens larg, se referă la totalitatea mijloacelor de plată
internaţională de care dispune o ţară. In acest sens, lichiditatea internaţională a unei ări
cuprinde, pe de o parte, rezerva monetară interna ională, iar, pe de altă parte, activele lichide
sau uşor transformabile în active lichide ale băncilor comerciale, instituţiilor financiare,
firmelor, companiilor şi a altor persoane juridice şi persoane fizice din ara respectivă.
94
8. Organisme financiar-monetare internaţionale
În cooperarea monetară şi financiară dintre statele lumii un loc important îl deţin
organismele monetare şi financiare care prin activitatea lor, privită în ansamblu, şi prin
politicile promovate urmăresc pe de o parte, asigurarea unei evoluţii ordonate a relaţiilor
monetare şi financiare dintre statele lumii la nivel regional sau internaţional, iar pe de altă
parte, asigură asistenţă financiară ţărilor care se confruntă cu dificultăţi financiare în plan
monetar sau al dezvoltării.
Se disting organisme de vocaţie mondială cum sunt: Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Mondială (BM), Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI) şi instituţii
monetar-financiare de interes zonal sau regional: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD), Banca Internaţională de Investiţii (BII), Banca Africană de Dezvoltare
(BAD), Banca Asiatică pentru Dezvoltare (BAD) etc.
8.1. Fondul Monetar Internaţional a fost creat ca urmare a Conferinţei Monetare şi
Financiare de la Bretton Woods, din 1944, şi şi-a început oficial activitatea în 1947. Statutul
FMI adoptat de cele 44 de state participante la conferinţă, a suferit de-a lungul timpului două
amendamente (în 1969 şi 1978), şi stă la baza desfăşurării activităţii sale. In prezent, are peste
160 de state membre.
• Obiectivele activităţii sale privesc: dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a rela iilor
monetare la nivelul statelor membre prin limitarea restric iilor valutare, a acordurilor valutare
discriminatorii; asigurarea unor balan e de plă i echilibrate; sprijinul financiar sub formă de
trageri sau facilităţi (credite) pentru atingerea unor obiective în acest domeniu.
• Structură organizatorică. Organele de conducere sunt: consiliul guvernatorilor,
ca organ suprem, stabileşte liniile directoare, fiecare stat membru este reprezentat de un
guvernator, care, de regulă, este ministrul de finan e sau guvernatorul băncii centrale a ării
membre; dintre aceştia este ales un preşedinte. Consiliul directorilor este un consiliu executiv,
format din 24 de directori care asigură activitatea curentă a Fondului, aceştia aleg un
preşedinte, care este şi Directorul General al FMI.
• Resursele FMI sunt formate din: cotele de participaţie a statelor - fiecare ţară când
devine membră a FMI este solicitată să depună o cotă de 25% în valută sau DST şi 75% în
monedă naţională, a cărei cuantum este stabilit în funcţie de nivelul de dezvoltare economică
al ţării şi volumul activităţii de comerţ exterior. Periodic, se procedează la majorarea cotelor
95
pentru a se mări resursele Fondului; Dobânzile şi comisioanele la creditele acordate de FMI
statelor membre; Vânzările de aur destinate să mărească resursele Fondului într-o anumită
valută; împrumuturile pe care le contractează Fondul de la state membre sau alte organiza ii în
cazul că resursele sale sunt insuficiente. Resursele sunt păstrate la cei patru depozitari acredita
i - bănci centrale ale unor state membre.
• Utilizarea resurselor FMI este destinată sprijinului financiar al ărilor membre
pentru echilibrarea balanţelor de plăţi şi asigurarea stabilităţii financiar-monetare a ţării în
acest context. Formele de sprijin financiare, care îmbracă forma de credite, poartă denumirea
de trageri şi facilităţi. Creditele sunt acordate pe o perioadă de maximum 5 ani, sunt
purtătoare de dobândă, iar acordarea lor presupune îndeplinirea de către ară a anumitor condi
ii administrative, dar şi de comportament şi decizii monetar-financiareîn concordanţă cu
politicile promovate de FMI.
• Tragerile, constituie forma de bază de sprijin financiar a statelor membre; tragerile
în cadrul tranşei de rezervă sunt echivalente cu partea de cotă vărsată de ţară în trecut în aur,
în prezent în valute - 25% din totalul cotei ţări; tragerile în cadrul transelor ordinare şi
aranjamentele stand-by sunt în număr de patru, fiecare echivalentă cu 25% din cota depusă de
ţară. Aceste trageri pot fi acordate cumulat sau în cadrul aranjamentelor stand-by, care dau
posibilitatea unei ţări, ca pe parcursul unui an să beneficieze de mai multe transe de credit, în
cadrul plafonului aprobat. Deci, volumul total al creditelor pe care le poate primi o ţară sub
forma tragerilor echivalează cu 125% în raport cu cota subscrisă de ară la Fond.
• Facilităţile constituie forme de sprijin financiar specifice altele decât tragerile.
Facilităţile sunt asociate, de regulă, unor situaţii specifice care au generat dezechilibre balan
elor de plă i ale unor ări şi, în acest context, facilită ile le poartă denumirea, iar creditele sunt
acordate cât timp există situa ia respectivă, după care facilităţile „se închid". Principalele
tipuri de facilităţi acordate de FMI sunt:
• Facilitatea finanţării compensatorie, creată în 1963, se acordă în general ţărilor cu
cote de participa ie mici, producătoare de materii prime, produse agricole, care sunt
dependente şi nu îşi realizează încasările din export (calamită i naturale, scăderea pre urilor
interna ionale etc.). Din 1981, astfel de facilită i se acordă şi ărilor importatoare de cereale (la
propunerea FAO); se acordă în cazul unor dezechilibre temporare de balan ă, pe o perioadă de
2-5 ani, creditele nu pot depăşi 85% din cotă, iar dacă o ară este beneficiară de sprijin
financiar şi pentru export şi pentru import limita maximă este 105% faţă de cotă. Din 1988,
este inclusă în facilitatea finanţării compensatorii şi contingentării, care păstrează elementele
96
esen iale ale finan ării compensatorii, dar a cuprins şi efectele legate de contingentarea
exporturilor/importurilor.
• Facilitatea finanţării stocurilor tampon, creată în 1969, sprijină ţările în crearea
stocurilor tampon, care sunt constituite de unele ări pentru a degreva pia a de cantită i prea
mari de materii prime care altfel ar putea influen a negativ evolu ia pre urilor. FMI acordă
sprijin financiar ărilor membre în cadrul a trei acorduri pe produse, zahăr, cositor, cauciuc
natural. Facilitatea acordată nu poate depăşi 45% din cota subscrisă de ară.
• Facilitatea petrolieră creată în 1974/1975 a fost destinată să acorde asistenţă
financiară ărilor care au înregistrat dezechilibre ale balan elor de plă i, ca urmare a majorării
pre urilor la petrol (criza petrolului) şi completă în 1976.
• Facilitatea finanţării suplimentare , creată în 1979, acordă sprijin financiar ărilor a
căror dificit al balan ei de plă i se află în corela ie directă cu starea lor economică şi nivelul
cotei la Fond, ideea fiind ca unele ări să poată primi fonduri mai mari decât în limita cotei
subscrise (125%), sumele putându-se ridica până la 140%, dar maxim 165% fa ă de cotă.
Această facilitate este condi ionată, printre altele, de adoptarea de către ţara în cauză a unui
program sever de redresare economico-financiară.
• Politica accesului lărgit la resursele Fondului; în esenţă, este o continuare a facilită ii
suplimentare, devenită opera ională în 1981 şi care permite extinderea acordurilor stand-by şi
a accesului lărgit.
• Facilitatea extinsă, stabilită în 1974 şi modificată în 1992, are în vedere posibilitatea
ca o ară care a înregistrat deficite ale balan ei de plă i, ca urmare a unor dezechilibre
structurale interne (producţia internă, comerţul exterior, preţurile interna ionale) să poată
beneficia de sume mai mari decât tragerile normale. Sumele acordate anual nu pot depăşi 68%
din cotă, iar cumulat, se poate ridica la 300% fa ă de cotă, finan area fiind concepută pe o
perioadă mai mare cu reconsiderări periodice de la ară la ară.
• Facilitatea transformării sistematice, creată în 1993 şi aplicată din 1994, este o formă
de finan are temporară destinată să sprijine ările care au dificultă i de balan ă determinate de
perturbări severe în spa iul rela iilor comerciale tradi ionale şi al aranjamentelor de plăţi cu
străinătatea. Ţările eligibile să beneficieze de aceste facilită i sunt cele care au făcut parte din
CAER (Consiliul de Ajutorul Economic Reciproc - organism al fostelor ţări socialiste - 14 ţări
membre) şi a statelor care au făcut parte din URSS (Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice), precum şi un număr limitat de alte ări care au trecut prin transformări similare.
97
• Calitatea de membru al FMI a unei ţări îi conferă posibilitatea de a beneficia de toate
drepturile ce îi revin potrivit Statutului FMI şi reglementărilor de funcţionare cu îndatorirea de
a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin semnarea acordului de aderare, precum şi dreptul de a
se retrage oricând de la FMI, în baza unui aviz scris. In cadrul acestor aspecte de principiu, în
loc aparte îl deţine cota subscrisă de o ţară, acesta fiind criteriul de bază în stabilirea puterii de
vot a ţării, a volumului tragerilor şi facilităţilor de finanţare la care poate accede, alocarea de
DST. Numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru depinde de cota sa de
participaţie, atribuindu-i-se 250 de voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare
fracţiune de cotă (100.000 USD) pentru capitalul subscris.
8.2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. (BIRD),
creată odată cu FMI, prin obiectivele activităţii sale îşi propune să acorde asistenţă financiară
pe termen mediu şi lung statelor membre în vederea reconstruc iei şi dezvoltării acestora,
dezvoltarea produc iei sau a unor sectoare de activitate şi valorificării superioare a resurselor
de care dispun ările prin finanţarea de proiecte etc. Pentru ca o ţară să devină membră BIRD
trebuie să îndeplinească anumite condiţii; să fie membră FMI, să subscrie o cotă la capitalul
Băncii; să furnizeze date privind dezvoltarea economică şi financiară pentru fundamentarea
necesită ii de a beneficia de un împrumut, să fie „calificată" ca ară beneficiară de împrumut.
In principiu, sunt „calificate" să beneficieze de împrumuturi ţările cu un PNB pe locuitor,
relativ redus. Plafonul se situează în jur de 3.000 USD/loc. Dacă plafonul este depăşit, treptat,
sumele de care poate beneficia se reduc până la încetarea alocării de noi împrumuturi.
• Structura organizatorică. Conducerea Băncii este asigurată de Consiliul
guvernatorilor, Consiliul directorilor executivi şi Preşedintele BM. Puterea de vot de care
dispune o ară se stabileşte similar FMI.
• Resursele Băncii sunt formate din: Cotele vărsate de statele membre care sunt
propor ionale cu cele de la FMI, ara în cauză fiind obligată să verse 10% din subscrip ia
stabilită, din care 1% în valută convertibilă sau în DST, iar diferen a în monedă naţională;
Emisiunea de obligaţiuni este principala resursă a Băncii. Obliga iunile Băncii sunt emise şi
lansate pe pie ele valutar-financiare, fiind cotate ca active financiare sigure, şi în acest mod se
atrag fonduri pentru acordarea de împrumuturi ţărilor; Venitul net format din diferenţa dintre
dobânzile şi comisioanele la împrumuturi acordate statelor membre şi cele plătite pentru
împrumuturile mobilizate de pe pia ă.
• Utilizarea resurselor băncii este strâns legată de obiectivele activităţii sale: acordă
împrumuturi directe sau participă la împrumuturi directe prin utilizarea fondurilor proprii
98
(alături de al i creditori interna ionali), prin utilizarea sau prin emisiunea de obliga iuni,
garantează total sau par ial împrumuturi acordate de alte institu ii financiare, participă la ac
iunile de cofinan are alături de alte institu ii; acordă asisten ă tehnică de specialitate statelor,
asigură organizarea de licita ii interna ionale pentru achizi ia de proiecte, utilaje legate de
finan area proiectelor.
Asisten a financiară acordată de BIRD unei ări, în principal, îmbracă trei
forme:
- contractarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizarea de proiecte care presupun:
participarea ţării cu o cotă proprie la proiectul finanţării (30-40%), existenţa unei garanţii
privind rentabilitatea proiectului (între 12-20%); posibilitatea rambursării la termen;
orientarea cu precădere spre agricultură şi infrastructură (transport, electricitate, telecomunica
ii, canalizare), educa ie, industrie, starea balan ei de plă i. Durata împrumuturilor se situează
între 15-20 de ani, cu o perioadă de gra ie de 5-10 ani, deşi nu se precizează expres, limita
fondurilor acordate nu poate depăşi suma subscrisă de ară, dobânda percepută se modifică
periodic şi este în corela ia cu rata dobânzii de pe pia a interna ională, se plătesc comisioane
de neutilizare în cazul în care ara nu respectă ritmul lucrărilor din devizele de lucrări şi,
respectiv, nu utilizează sumele la termenele stabilite;
- finanţarea pe bază de program presupune prezentarea de către ţara solicitatoare a unui
program de dezvoltare corelat cu un program de redresare economică şi financiară pe termen
mijlociu şi lung. Acest tip de finan are este utilizat în cazul în care, ca urmare a unor de
exemplu: calamită i naturale sau prefaceri structurale, nu se apelează la finan area pe bază de
proiecte;
- cofinanţarea reprezintă sprijinul financiar acordat de Bancă, alături de alte institu ii
de credit public, bănci de finan are a exporturilor sau bănci private, la acordarea de împrumut
ărilor membre.
Pentru acoperirea finan ării unor proiecte în condi ii speciale au fost create două
instituţii: Societatea Financiară Internaţională (1961) al cărei obiectiv este sprijinul financiar
acordat întreprinderilor productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate şi
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (1960) al cărei obiectiv îl constituie acordarea de
împrumuturi în condiţii preferenţiale ţărilor cu un PIB sub 1.000 USD/loc.; termene de
rambursare de 50 de ani, perioadă de graţie 10 ani; comision de 0,75% perceput numai pentru
sumele utilizate etc. Totodată, a fost creată Agenţia Internaţională de Garantare a Investiţiilor
cu scopul de a sprijini ţările în curs de dezvoltare membre ale BIRD în ob inerea de
99
împrumuturi de la bănci private, prin asigurarea riscurilor comerciale (de insolvabilitate) ale
acestora. Toate aceste instituţii, alături de BIRD, formează grupul Băncii Mondiale.
8.3. Banca Reglementărilor Internaţionale creată în 1930, cu sediul la Basel
(Elveţia), are ca principale obiective ale activităţii, următoarele: promovarea cooperării
interna ionale între băncile centrale ale statelor membre, facilitarea realizării de
opera iuni financiare, sprijinirea prin împrumuturi şi aranjamente financiare a băncilor
centrale, promovarea reuniunilor interna ionale în probleme monetar-financiare şi de
supraveghere bancară.
Membrii BRI sunt băncile centrale din 30 de state (în principal, europene), conducerea băncii
este realizată în Consiliu de administra ie şi un director general. Activitatea BRI cuprinde
două grupe de activităţi:
- opera iuni bancare obişnuite izvorâte din primiri şi constituiri de depozite în valute,
aur; acorduri de credite, cumpărări şi vânzări de active financiare în nume propriu sau al
membrilor ac ionari;
- promovarea cooperării monetar-financiare prin organizarea de întâlniri ale exper ilor
pe diferite probleme, elaborarea de studii şi rapoarte de analiză şi informare etc.; din acest
punct de vedere BRI aducându-şi o contribuţie recunoscută la nivel interna ional în diferite
domenii cum ar fi: garantarea şi asigurarea creditelor, controlul mişcărilor de capital, evolu ia
europie ei, supravegherea băncilor comerciale de băncile centrale etc.
8.4. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a fost creată în
1989, iar activitatea sa a început în 1991. BERD a fost creată ca instituţie bancară ce
îmbină func iile unui organism financiar interna ional cu cele ale unei bănci
comerciale. Obiectivul activităţii este sprijinirea financiară a ţărilor est-europene în
procesul de tranzi ie de la economia centralizată la economia de pia ă, prin ările
beneficiare de împrumut BERD se constituie ca organism regional. Membri fondatori
sunt forma i din 40 de ări şi două organisme financiare, dintre aceştia cei mai
importan i sunt: 6 ări AELS, alte 4 ări europene, 5 ări neeuropene printre care SUA
şi Japonia, 8 ţări europene - inclusiv România, iar cele două organisme sunt Banca
Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă a Uniunii Europene. In Capitalul BERD,
stabilit ini ial la 10 mrd ECU, 51% este de inut de 12 ări europene şi cele două
organisme; SUA 10%, Japonia 8,5%, Federaţia Rusă 6%, celelalte ţări europene
13,5% şi restul ţărilor 11%.
100
Imprumuturile sunt acordate numai ărilor din Europa Centrală şi de Est, sunt destinate
să sprijine financiar sectoarele sau domeniile vitale din aceste ări; fondurile BERD sunt, în
principiu, alocate în propor ie de 60% sectorului privat şi 40% sectorului public, cu scopul de
a sprijini sectorul privat. Un alt obiectiv al activită ii îl constituie urmărirea şi analiza
privatizării, fuziunilor de societă i comerciale, achizi ionarea de active din ările est-europene,
acordarea împrumuturilor fiind corelată sau condi ionată de progresul înregistrat în planul
trecerii la economia de pia ă şi al privatizării.
101
9. Bursa de valori
Scurt istoric
Bursa de valori reprezintă cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, prezentă,
fără nici o excepţie, doar în economiile de piaţă. S-a afirmat chiar că bursa ar fi „sanctuarul”
capitalismului. Ele concentrează în acelaşi spaţiu economic bine definit, cererea şi oferta de
titluri mobiliare, negociabile deschis, liber şi permanent, pe baza unor regulamente cunoscute,
publice. Aceste tranzacţii se desfăşoară, deci, organizat, în condiţii de liberă concurenţă şi
transparenţă, sub supravegherea autorităţilor statului.
Bursa de valori reprezintă şi un barometru extrem de sensibil al stării macroeconomice
al unui stat, dar şi în domeniile social, geopolitic şi valutar. Astfel, starea economico-
financiară a unei societăţi emitente de titluri de valoare e reflectată foarte fidel de preţul la
care se negociază respectivele titluri de valoare, în sens pozitiv sau negativ. Ţinând cont de
interdependenţele dintr-o economie naţională în principal, dar şi din mondoeconomie în
general, observăm că modificarea cursului unui anumit titlu de valoare declanşează o reacţie
în lanţ, cu efecte asupra altor titluri. Uneori se poate întâmpla însă ca bursa să perturbeze
situaţia reală, înregistrând semnale false, care pot fi fortuite sau dirijate. De asemenea, un rol
deloc neglijabil îl au şi factorii psihologici şi emoţionali.
Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi s-au
cristalizat ca instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris (1724), New
York (1817), Bucureşti (1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse de valori sunt New York Stock
Exchange (peste 3000 de societăţi cotate), London Stock Exchange (circa 2900 de societăţi
cotate), Kabuto Cho Tokio (114 societăţi cotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe
lângă cele menţionate şi pe cele din Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles,
Sydney, Madrid, Lisabona, Viena, Buenos Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste
1000 dintre cele mai mari societăţi comerciale din lume.
102
Necesitatea existenţei bursei de valori
Bursa de valori a apărut pe piaţa economică ca răspuns la o necesitate stringentă ce a
intervenit ca urmare a dezvoltării complexe a relaţiilor de schimb şi, prin acestea, a economiei
în ansamblul său. Necesitatea existenţei bursei de valori se bazează pe nişte considerente,
dintre care cele mai importante sunt:
Reunirea într-un spaţiu comun a schimburilor comerciale
Asigurarea unui cadru public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor
Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor de valoare
Dezvoltarea operaţiunilor la termen
Astfel, fiecare dintre aceste raţiuni ale existenţei bursei de valori are importanţa sa
pentru o bună funcţionare a economiei în general şi pentru o bună desfăşurare a tranzacţiilor
comerciale. Fiecare considerent poate fi la rândul său detaliat, astfel:
Reunirea într-un spaţiu comun a schimburilor comerciale – Fiind o condiţie
esenţială a dezvoltării economice, schimburile comerciale au existat încă din cele mai
vechi timpuri, dar, odată cu creşterea (extensivă, dar şi intensivă) acestora, a apărut şi
necesitatea ca locul de desfăşurare a acestora să fie unul comun, un acelaşi spaţiu, din
motive evidente.
Asigurarea unui cadru public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor –
Asigurarea unui astfel de cadru public, organizat, şi a unui sistem de reglementări
(reunite în instituţia bursei) s-a impus din dorinţa de a asigura transparenţa
tranzacţiilor şi egalitatea în tratamentul părţilor implicate în respectivele tranzacţii. De
asemenea, se asigură evitarea unei desfăşurări haotice a tranzacţionărilor.
Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor (hârtiilor) de valoare – Acest punct nu se
referă la bancnote, ci la banii fără valoare intrinsecă, dar care îndeplinesc toate
celelalte funcţii băneşti. Totodată, pe măsură ce hârtiile de valoare (titluri ale datoriei
publice, hârtii de valoare emise de societăţi comerciale – în special societăţile pe
acţiuni) au început să fie folosite pe o scară tot mai largă, a apărut necesitatea
existenţei unei pieţe unde aceste hârtii de valoare să poată fi preschimbate uşor în bani.
Această piaţă este bursa.
103
Dezvoltarea operaţiunilor la termen – Perfecţionarea şi eficientizarea schimburilor
comerciale a condus, treptat, la realizarea unor tranzacţii în care prezenţa mărfurilor
nu mai era necesară (respectivele mărfuri puteau acum circula în afara pieţei
tranzacţiei). În plus, apar tranzacţiile cu bunuri viitoare, operaţiuni la termen şi cu
opţiuni.
Întreprinzătorii sau firmele, indiferent de dimensiunea lor, mari sau mici, au la
dispoziţie un număr limitat de modalităţi prin care pot face rost de capital: utilizarea averii
proprii, solicitarea unei subvenţii de la stat, de la o altă instituţie sau dintr-o altă sursă,
obţinerea unui credit bancar sau apelarea la piaţa bursieră.
De obicei, prima variantă este accesibilă unui număr mic de agenţi economici.
Cea de a doua este accesibilă doar în condiţii şi situaţii excepţionale, ceea ce înseamnă un
număr şi mai mic de agenţi care pot apela la o astfel de modalitate. Creditul bancar este o
variantă realistă, singura problemă este costul său, astfel nu este cea mai dorită alternativă
(nivelul dobânzilor e destul de ridicat, băncile impun condiţii dure, stricte, care uneori pot
deveni greu de îndeplinit de către solicitanţi).
O posibilitate de a evita aceste probleme o reprezintă vânzarea publică de
acţiuni sau de obligaţiuni prin intermediul bursei. Asfel, prin mecanismul bursei de valori se
ajunge la cel mai scurt şi eficient circuit între economiile sau surplusurile temporare de capital
ale agenţilor economici sau ale persoanelor fizice care doresc să investească pe termen mediu
sau lung (aici includem firme, fonduri de investiţii, bănci, companii de asigurări, persoane
particulare) şi deficitul de capital al întreprinzătorilor sau al societăţilor comerciale.
În acest fel, bursa devine un element de concurenţă pentru bănci,
transformându-se într-o alternativă demnă de luat în considerare la creditul bancar, care este
mai scump în majoritatea cazurilor şi mai dificil de obţinut. Astfel, pentru aceste considerente,
se poate observa rolul principal de finanţare a economiei deţinut de pieţele bursiere. În speţă,
prin bursă sunt finanţaţi agenţii economici prin mobilizarea capitalurilor pe termen mediu şi
lung.
Un alt rol al bursei de valori, de asemenea deosebit de important, este acela de
înlesnire a circulaţiei capitalurilor, astfel titlurile financiare pot fi uşor transformate în
lichidităţi sau schimbate în alte titluri, prin vânzarea sau revânzarea lor pe această piaţă.
Cea mai importantă funcţie a bursei rămâne aceea că aici se efectuează
tranzacţiile de valoare, emise şi plasate iniţial pe piaţa primară de capital. După ce titlurile au
104
fost emise şi plasate la investitori, aceste pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită
caracterului lor negociabil.
O altă funcţie importantă a burselor este aceea că asigură lichidităţi pentru
economie. Existând posibilitatea tranzacţionării libere a hârtiilor de valoare, cele anterior
cumpărate pot fi vândute şi astfel uşor transformate în bani, garantând astfel investitorului că
îşi poate recupera fondurile băneşti plasate, bineînţeles la valoarea pe care o au la data
respectivă pe piaţă. De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi
restructurări sectoriale importante. Pe piaţa bursieră are loc o redistribuire a finanţărilor în
cadrul economiei: fondurile financiare sunt orientate spre domeniile mai rentabile sau de
perspectivă, deoarece un investitor poate foarte uşor să vândă aici titlurile pe care nu le mai
consideră a fi un plasament foarte bun şi să investească într-un sector pe care-l consideră mai
atractiv.
Un alt aspect interesant este cel al achiziţiilor de companii şi al fuziunilor pe
piaţa bursieră, care sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul
instrument prin care se realizează este Oferta Publică de Cumpărare (“tender offer”). Oferta
Publică de Cumpărare este operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere prin care un
investitor anunţă că este dispus să cumpere parţial sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei
societăţi comerciale de care este interesat, la un preţ ferm şi într-o perioadă bine definită.
Astfel au loc majoritatea preluărilor, transferurilor şi fuziunilor pe piaţa bursieră. La bursă se
stabileşte şi se afişează în permanenţă preţul de vănzare-cumpărare al valorilor mobiliare
cotate. Piaţa bursieră oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare cotate şi,
implicit, informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă în ansamblu.
În acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate, care arată
valoarea de piaţă a companiei respective: se calculează prin înmulţirea numărului total de
acţiuni ale firmei respective cu cursul de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei
pieţe bursiere se poate calcula şi capitalizarea bursieră totală adunând toate valorile de bursă
(capitalizările bursiere) ale societăţilor listate pe piaţa respectivă. În sfârşit, bursa reflectă
deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum şi tendinţele şi perspectivele
acesteia. Deosebit de utilă în acest scop este studierea indicilor bursieri, calculati ca o medie a
evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion reprezentativ de acţiuni sau pentru
totalitatea acestora, la fiecare bursă în parte.
9.1. Elemente definitorii
105
Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă, cu
particularităţi zonale sau naţionale, modelul general al pieţei libere; natura specifică a bursei
este dată de o serie de caracteristici .
Piaţa de mărfuri şi valori Bursele sunt locuri de concentrare a cererii şi ofertei
pentru mărfuri, precum şi pentru diferite tipuri de hartii de valoare. Dacă la începuturile lor,
pieţele bursiere erau organizate pentru tranzacţionarea în egală măsură a mărfurilor şi
valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse.
Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu
oricărui tip de tranzacţie bursieră , bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori au funcţii
radical diferite într-o economie.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se
tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici: sunt bunuri generice care se
individualizea prin măsurare, numărare sau cantarire; sunt fungibile adică pot fi înlocuite
unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi
omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat în bursă; sunt depozitabile,
ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă;
trebuie să aibă un grad redus de prelucrare ca o condiţie de menţinere a caracterului de produs
de masă, nediferenţiat, omogen.1
În această categorie intră produse agroalimentare ( grau, porumb, orez, soia
etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, etc. ), produse tropicale ( cafea, cacao, zahăr, etc.),
produse de origine minerală ( petrol ); sunt însă mărfuri de bursă şi unele produse cu un grad
mai mare de perisabilitate ( ouă, carne ). Pe de altă parte, există şi burse organizate pentru
servicii, respectiv pentru închirieri de nave ( navlosire ) sau asigurări.
Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se fac văzări/cumpărări
de hartii de valoare ( acţiuni, bonuri de tezaur, etc.); în ultimul timp în sistemul de tranzacţii al
acestor instituţii au fost incluse produse bursiere noi (opţiuni, contracte futures pe indici de
bursă, etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcţii majore în circuitul capitalurilor în economie,
constituind un indicator general al climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi
internaţional, în care îşi exercită influenţa.
Piaţa “simbolică”
La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice,
individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor clasice ), ci pe
1 Anghelache G. Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 216.
106
baza unor documente reprezentative („hartii”), care consacră dreptul de proprietate asupra
mărfii şi constituie imaginea comercială a acesteia ( o anumită cantitate de marfă de o anumită
calitate ). Bursa este, prin urmare, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre
părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizandu-se în afara acestei pieţe.
Caracterul specific al pieţei bursiere este relevat şi de importanţa tranzacţiilor
la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin predarea/primirea
efectivă a mărfii, ci şi prin plata unei diferenţe în bani. În acest caz, operaţiunea bursieră nu
este urmată de o mişcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc.
Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre bursele de marfă fizică” (acolo
unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă ), cum este
cazul Bursei de Metale de la Londra ( London Metal Exchange, LME ), în funcţiune din
1877, şi bursele de hartii” ( acolo unde cea mai mare parte a tranzacţiilor se lichidează prin
plata unei diferenţe băneşti ), cum este cazul celea mai mari burse de mărfuri din lume pentru
contracte futures, cea de la Chicago ( Chicago Board of Trade, CBOT ), înfiinţată în 1838.
Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece aici se
tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni financiare (de exenplu, mobilizare
de capital, atragerea unui împrumut ). Acest caracter este şi mai bine pus în evidenţă de noile
tipuri de tranzacţii bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul
tranzacţiei este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune
exclusiv plata/încasarea unei diferenţe băneşti.
Procesul de “simbolizare”a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea
bursei, răspunde unor cerinţe obiective izvorate din evoluţie vieţii de afaceri, cum sunt
următoarele: creşterea operativităţii şi a siguranţei în tranzacţii; sporirea activităţii pieţei, prin
oferirea de multiple posibilităţi de caştig; posibilitatea luării unor decizii comerciale şi
financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulaţiei mărfurilor şi a factorilor de producţie
în economie.
Piaţa liberă
Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a
cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare nu pot fi
tranzacţionate la bursă decay acele mărfuri sau valori pentru care ezistă o concurenţă liberă ,
adică un număr suficient de mare de ofertanţi şi cumpărători astfel încat să nu apară
posibilitatea unor concertări în scopul manipulării preţului; bursa este opusă , prin esenţa sa ,
ideii de monopol.
107
Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, _mana
invizibilă”- cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam Smith – excluzand orice
intervenţie extraeconomică , precum şi orice tendinţă provenită din afara sau din interiorul
pieţei de manipulare a variabilelor pieţei, în speţă a preţului. De aceea s-a şi spus că bursa este
mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieţei pure şi perfecte,
asigurand formarea preţurilor pe baza raportului ce se stabileşte în fiecare moment între cerere
şi ofertă şi reflectand în permanenţă realitatea economică.
În acest sens, pentru ca o marfă sau o hartie de valoare să poată face obiectul
tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă
şi să provină de la un număr suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi
relativ constantă; preţurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control;
trebuie să fie asigurată transparenţa informaţiilor privind piaţa.
Piaţa organizată
Bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform
unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu
înseamnă administrarea pieţei, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condiţiile
pentru desfăşurarea concurenţei libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber şi
deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Organizarea pieţelor bursiere se realizează
atât prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară pentru activitatea bursieră, cat şi prin
regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor şi uzanţelor consacrate în lumea
afacerilor . Totodată , tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate
( societăţi de bursă ) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop ( agenţi de
bursă ) , care asigură stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.
Importanţa organizării pieţei bursiere derivă din posibilitatea apariţiei unor
factori de deformare a raportului dintre cerere şi ofertă , a unor tendinţe de manipulare a
acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaşte, de altfel, numeroase astfel de
„excese”, de perioade de raliuri susţinute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se
urmăreşte de fapt asigurarea uneia din condiţiile esenţiale ale viabilitaţii bursei: credibilitatea
acesteia, garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tranzacţii.
Piaţa reprezentativă Bursa este o piaţă reprezentativă servind drept reper pentru
toate tranzacţiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa
organizată. La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate – aşa numitul
curs al bursei – element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile
financiare care se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse în întreaga lume .
108
De altfel , funcţia centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul
preţului, acel preţ care asigură - în condiţiile date – volumul maxim de tranzacţii. Prin
această funcţie a sa, bursa devine un reper al întregii activităţi economice, sursă a informaţiei
de bază pentru agenţii economici - nivelul preţului. Mai mult prin funcţionarea permanentă -
spre deosebire de licitaţii, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea
proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacţiilor comerciale şi financiare.
Bursa se deosebeşte deci de tranzacţiile particulare efectuate întamplător, prin
negocieri între parteneri determinaţi; ea reprezintă tranzacţia în genere, dincolo de modul
particular în care aceasta se realizează.
În concluzie, bursele sunt pieţe specifice, mecanisme de concentrare a cererii şi
ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacţii
într-un cadru organizat şi în mod operativ, în condiţii de liberă concurenţă. Bursa este piaţa
prin excelenţă.2
9.2. Rolul şi funcţiile bursei de valori
Piaţa bursieră ( bursa în sens larg ) care se prezintă sub forma bursei de valori
propriu zise, a pieţelor interdealeri sau ca bursă electronică este o componentă a pieţei
titlurilor financiare.
Menirea sa este de a concentra cerea şi oferta de hârtii de valoare şi de a
asigura realizarea de tranzacţii în mod operativ, în condiţii de corectitudine şi transparenţă. În
ultimii ani, piaţa bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale :în centrele bursiere
consacrate şi sau luat importante măsuri de modernizare vizând creşterea operativităţii şi
siguranţei tranzacţiiilor; iar într-o serie de ţări din lumea a treia şi, recent, în ţări din Europa
centrală şi de est processul de creare şi consolidare a pieţelor de capital se află în plin progres.
Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizată şi
necesităţile economice transformand economiile în capitalul. Prin această funcţie a sa, ea este
implicată în piaţa primară, aceia pe care se emit acţiunile firmelor, se lansează împrumuturi
obligatare etc., furnizandu-se pe această cale fondurile necesare agenţilor economici. Astfel,
când o persoană cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) emise de o societate
comercială din domeniul producţiei, fondurile băneşti respective intră în posesia firmei pentru
2 Vâşcu T., Dragotă V. Pieţe de capital. Evaluarea şi gestionarea valorilor mobiliare, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, pag,.216.
109
a fi folosite în interesul realizări activităţii sale de afaceri ( achiziţionare de active fixe –bunuri
de echipament, sau de active circulante-materii prime şi materiale, stocuri de produse etc.);
economiile, adică fondurile disponibile în public, sunt astfel direcţionate în scopuri productive
pentru o perioadă îndelungată de timp.
Dar rolul ei definitoriu este acela pe piaţă secundară, dand acces publicului larg
la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piaţa primară şi permite
funcţionarea mecanismului de finanţare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna
funcţionare a pieţei primare , deci de posibilitatea finanţării agenilor economici; dar, pentru ca
piaţa primară să funcţioneze, adică pentru ca ea să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii
de fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricand lichida titlurile lor şi dobandi - în
condiţiile pieţei – fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziţia de investitor
(deci participant la profituri viitoare, în condiţiile asumării riscurilor afacerii ), la poziţia de
deţinător de fonduri ( pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum ).
Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea
vanzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul
dispune de o piaţă unde poate să-şi transforme în lichidităţi titlurile cumpărate (în care şi-a
plasat fondurile băneşti) este o garanţie pentru el că banii avansaţi vor fi recuperaţi, desigur, la
valoarea de piaţă.
Prin urmare, ca piaţă financiară, bursa îndeplineşte funcţia de dispecer de
fonduri în economie, acţionand ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun
de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanţarea unor activităţi
economice. În acest fel, ea asigură desfăşurarea în general a circuitului economic şi serveşte
ca sistem de reglare pentru economia reală .
Bursa este un “motor” al vieţii economice, dinamizand activitatea de afaceri şi
permiţand realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care n-ar putea fi înfăptuite cu
fondurile unui grup restrans de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze
capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acţiunilor publicului, prin distribuţie primară sau
distribuţie secundară; aceaste reprezintă operaţiunea de difuzare a capitalului în masa
investitorilor.
Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în
societăţi cu caracter public, în sensul că acţiunile lor se negociază pe piaţa bursieră, o parte
din titluri aflandu-se în mâna unor investitori “anonimii” şi circuland de la un deţinător la
altul.
110
După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate, există mai multe raţiuni
pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acţiunile pe piaţa bursieră, după cum
există şi o serie de restricţii şi riscuri pentru firmele care cotează în bursă .
Difuzarea capitalului este esnţială pentru dinamismul economiei , bursa – şi
piaţa financiară în general – fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în randul
marii mase a deţinătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în tilurile
puse în vânzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilităţile şi perspectivele
acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piaţa pe care se realizează
evaluarea activelor financiare, unde se stabileşte preţul titlurilor ( cursul bursier ). Aşa cum
activele reale sunt dublate prin active financiare, titlurle financiare cunosc, la rândul lor, o
dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise şi care are ca bază
costul activelor reale ) şi valoarea de piaţă (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în
funcţie de raportul dintre cerea şi oferta pentru titlurile respective ) .
În cazul societăţilor cu caracter public, bursa oferă continuu atat o evalure a
acţiunilor, cât şi a firmei ca atare: valoarea unei firme ( numită şi valoare capitalizată ) este
produsul dintre numărul acţiunilor şi cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea
bursieră apar o serie de consecinţe pentru întreaga activitate economico-financiară a firmei, în
ceea ce priveşte poziţia sa pe piaţă, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de
afaceri şi cu publicul, posibilităţile de obţinere de credite ( bancare , obligatare ) etc..
Toate acestea creează , în mod corespunzător , motivaţii pentru investitori sau
creditori, respectiv oportunităţi de câştig .
În practică, factorii motivaţionali sunt de natură economică (obţinerea unei
părţi din profitul afacerii în care au făcut clasamentul ), şi cu caracter specific bursier. Astfel,
faptul că preţul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii şi ofertei de titluri financiare,
permite investitorului ca, pe langă rezultatele pe care le aduce în mod curent investiţia, să
poată urmări un alt obiectiv: obţinerea de profit din diferenţa de curs dintre momentul
cumpărării şi cel al revânzării titlurilor. De aici, întregul miraj al caştigului imens prin jocul
de bursă, care – dincolo de potenţial;ul de risc – are un rol major nu numai în creşterea
atractivităţii bursei, ci şi în funcţionarea ordonată a pieţei secundare şi în formarea unor
preţuri corecte şi echitabile pentru titluri.
Piaţa bursieră are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea activităţilor
economice. Prin funcţionarea acestei pieţe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei şi
firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor , iar aceasta este o reflectare
111
a performanţelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum şi – ca o consecinţă -
a modului cum aceste sunt evaluate în bursă.
Deci , bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai
profitabile sau/şi cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existenţa ei îi permite
investitorului să renunţe la o investiţie sau clasament în care nu mai are încredere (vanzand
titlurile contra bani ) şi să facă un clasament într-un domeniu pe care îl socoteşte mai rentabil
( cumpărand titlurile respective ). În acest fel, firmele performante – şi sectoarele economice
de viitor – vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din
masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanţare în cadrul
economiei, stimuland ramurile, industriile şi companiile în plină dezvoltare. În plan
macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, şi
industriale, în special, şi permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În
acest proces, piaţa bursieră însăşi se perfecţionază şi se extinde, trecand de la formele
consacrate ( bursa tradiţională ) la forme noi ( bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică,
sisteme de tranzacţii perfecţionate şi o mare diversitate de produse bursiere ).
În aprecierea acestei funcţii nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră
tinde, în anumite condiţii, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu
orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, faţă de realizarea de avantaje
economice durabile .
Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme, la stimularea
tranzacţiilor intercorporaţii. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare,
firmele capătă, pe langă existenţa lor reală, o existenţă financiară . Cumpărarea şi vanzarea de
acţiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective.
Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziţionată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea
devine o valoare mobiliară. Acţiunile nu sunt simple “pretenţii asupra unor venturi viitoare“
decat dacă le privim la nivelul deţinătorului individual, al acţionarului anonim ; concentrarea
unui volum de acţiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter
public.3
Posibilitatea achiziţionării de acţiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control
a unei firme, duce la amplificarea mobilităţilor structurilor industriale, la redistribuiri de
capitaluri între diferite sectoare ale activităţii economice .
Lupta pentru putere financiară se dă pe piaţa bursieră
3 Anghelache G., Pieţe de capital şi burse de valori, Editura Adevărul, Dardac N., Stancu I. Bucureşti,1992, pag. 98.
112
- în paralel cu concurenţa dintre capitalurile individuale
- şi ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să
mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi.
Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un “barometru” al
vieţii economico-financiare într-o ţară sau pe plan interneţional, un indicator al stării lumii de
afaceri, al perspectivelor ( pe termen scurt ) ale economiei .
Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piaţă şi obiect de
interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci şi pentru estabishmentul politic şi, în general,
pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei
bursiere: la bursa de pe Wall Street ( NYSE ) se utilizeză cunoscutul indice Dow Jones, la
bursa di Tokyo (TSE 0 indicele Nikkei , iar la bursa de la Londra ( LSE ) indicele FT-SE30 .
Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia , gradul în care
investitorii, lumea de afaceri în general, validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul
valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afceri pentru a fi viabile din punct de
vedere economic. Pe de o parte , dacă piaţa funcţionează, titlurile se vand şi se cumpără,
căpătand astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele
susţin şi dezvoltă piaţa. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unl vicios cand piaţa _nu
merge” , titlurile îşi pierd din valoare; cand piaţa se prăbuşeşte, hartiile de valoare pot deveni,
la limită, simple hartii .
În acest sens, pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine în
economia modernă , ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
- Lichiditatea, respectiv abundenţa de fonduri disponibile , pe de o parte , şi de
active financiare, pe de ală parte. Cu alte cuvinte, o piaţă lichidă este una în care există
posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi , active financiare.
Lichiditatea garantează funcţionarea continuă a pieţei şi aceasta este o condiţie
pentru realizarea fără întreruperi sau distorsiuni a circuitului economic de ansamblu.
Un activ care nu este lichid nu poate fi revandut, singura posibilitate de a
recupera valoarea sa fiind pe baza veniturilor viitoare pe care le aduce.
Practic, aceasta anulează tocmai una din principalele funcţii economice ale
activelor, acea de a “mobiliza” capitalul investit , de a transforma investiţia în valoare
comercializabilă .
- Eficienţa, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă , la
costuri cat mai reduse, a tranzacţiilor. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a
113
activelor: cu cat el este mai redus, cu atat atractivitatea este mai mare, cu atat deţinătorii de
fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare .
- Transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţiile relevante pentru
deţinătorul de active financiare. Transparenţa este o condiţie a eficienţei , pentru că ea
condiţionază libera concurenţă, contracarea tendinţelor de monopol şi , prin aceasta, reducerea
costului tranzacţiilor .
- Corectitudinea ( Engl. fair market ) este strans legată de transparenţă. În
principiu, o totală informaţie este suficientă pentru ca mecanismele de reglare specifice pieţei,
“mâna invizibilă” să poată acţiona. În practică, este necesară crearea unui cadru riguros pentru
reglementarea tranzacţiilor, pentru conteacarea tendinţelor de manipulare a pieţei; aceasta
înseamnă, de fapt, organizarea pieţei, crearea unui cadru propice pentru manifestarea liberei
concuranţe .
- Adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii
economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este eficientă în măsura
în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi
normelor stabilite în ansamblul sistemului economic .
9.3. Membrii bursei
Persoanele care se asociază în vederea constituirii unei burse de valori sau, în
cazul burselor de stat, cele autorizate în mod expres, dobândesc calitatea de membrii ai bursei,
calitate din care derivă o serie de drepturi şi obligaţii.
Principalul avantaj de care aceştia dispun este posibilitatea de a efectua direct
tranzacţii cu titluri pe piaţa respectivă; în general, acest drept are un caracter de exclusivitate,
numai membrii bursei putând efectua operaţiuni cu titlurile cotate pe piaţă. Accesul exclusiv
al membrilor la bursă este reglementat de exemplu în SUA, Japonia, Franţa, Olanda, Coreea
etc.
Sunt şi cazuri în care pot participa la bursă şi membri ai instituţiei, dar numai
membrii bursei beneficiază de toate avantajele pe care le oferă piaţa respectivă. În sfarşit, la
unele burse, de exemplu la Bursa din Toronto , pot acţiona pentru încheierea de tranzacţii şi
nemembrii ai bursei, dar nu pentru titlurile înscrise la cota oficială (prima piaţă ).
În ceea ce priveşte posibilităţilor de acces la calitatea de membru, există duoă
categorii de burse . În cazul celor închise, numărul de locuri este limitat şi un terţ nu poate
114
dobandi calitatea de membru decat dacă obţine un loc din partea unui titular. Aceasta este
situaţia la NYSE, care are 1366 de membrii (locuri), iar cel care doreşte să aibă acces la bursă
trebuie să obţină locul (prin moştenire, cumpărare, închiriere sau în alt mod ) . În cazul
burselor deschise, numărul de locuri nu este limitat prin actele constitutive , iar membrii se
împart, de regulă, în membri fondatori ( cei care au participat la formarea instituţiei) şi
membri asociaţi (cooptaţi ulterior). Aceasta este situaţia, de exemplu la Bursa de valori de la
Budapesta.
Accesul la bursă nu este încă reglementat numai de instituţia respectivă ; actele
normative privind piaţa financiară stabilesc o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite de cei
care solicită calitatea de membru, aşa-numitele criterii de eligibilitate. Din acest punct de
vedere, în practica internaţională se întalnesc mai multe situaţii.
În unele ţări calitatea de membru al bursei poate fi dobândită atat de persoane
fizice cât şi de persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile legii ( de exemplu în Marea
Britanie, Germania, Olanda ); în alte ţări, nu pot fi membri ai bursei decat persoanele juridice
( Japonia ); în sfarşit, în alte cazuri, calitatea de membru revine revine în principiu unor
persoane fizice ( la NYSE ). La bursele de stat au calitatea de membri ai bursei persoanele
fizice autorizate, de regulă ca agenţi oficiali.
Dintr-un alt punct de vedere, accesul la piaţa bursieră poate fi deshis în egală
măsură societăţilor financiare şi băncilor (în ţările care au adoptat principiul băncii universale)
sau limitat exclusiv la societăţile financiare sau de bursă ( cazuri tipice : SUA şi Japonia ).
Există însă şi situaţii de acces indirect – de exemplu prin filiale – a intermediarilor financiari (
băncile ) la piaţa bursieră.
În cele mai multe ţări, pentru a fi elifăgibile la calitatea de membru şi a-şi
păstra această calitate firmele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii generale4:
- să primească o autorizaţie în acest sens de la organismul care reprezintă
calitatea pieţei ( de tipul SEC, din SUA ); pentru primirea licenţei respective, firma trebuie să
aibă în obiectul de activitate efectuarea de operaţiuni cu titluri financiare şi să dispună de
personal calificat în acest sens ;
- să dispună de un volum minim de capital, în funcţie de natura şi mărimea
afacerilor pe care le desfăşoară, şi să prezinte garanţiile prevăzute de lege şi regulamentul
bursei;
- să contribuie la fondurile bursei în modalităţile şi volumul stabilite de
regulamentele acesteia;
4 Barbier A. Capital risqué, capital investissement et formation a l’entrepreneuriat, Université de la Réunion .
115
- să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi regulamentele bursei în
legătură cu negocierea, încheierea şi executarea tranzacţiilor bursiere.
Din calitatea de membru izvorăsc o serie de drepturi, a căror întindere este
diferită de la o bursă la alta, dar care, în principal, constau în următoarele:
- dreptul membrului bursei de a fi prezent –direct sau prin reprezentanţi - în
incintă şi de a efectua operaţiuni bursiere, în cont propriu sau/şi pentru terţi;
- dreptul de a participa la elaborarea sau/şi modificarea statutului şi
regulamentului bursei;
- dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursei, inclusiv de a alege şi
a fi ales în organele de conducere.
În concluzie, accesul la tranzacţie de bursă este, în principiu posibil fie numai
pentru membrii instituţiei, fie - în cazul terţilor – numai în mod indirect, respectiv operaţiunile
sunt efectuate prin mijlocirea unui membru al bursei. Comisioanele pe care membrii
bursei le percep pentru aceste operaţiuni reprezintă venituri rezultate direct din calitatea de
membru .
9.3.1. Membrii afiliaţi ai bursei
Asociaţiile burselor au dreptul să admită în cadrul lor persoane care să opereze
într-o formă restransă faţă de valitatea de membru plin. În asemenea situaţiei, societăţile în
cauză sunt recunoscute ca membri afiliaţi. Calitatea de membru afiliat, ca şi cea de membru
plin nu este personală, ci este obţinută de firma pe care o reprezintă diferite persoane legal
împuternicite .
Membri afiliaţi plătesc o taxă care se fixează de Comitetul bursei. În cazul în
care aceştia nu îşi onorează plăţile, ei nu vor mai putea rămane membri afiliaţi ai bursei. În
cadrul Adunării Generale, membri afiliaţi nu au drept de vot, nu pot dispune de beneficii
pecuniare şi nici de a participa la distribuirea fondurilor constituite prin subscripţii sau alte
surse. Membrii afiliaţi au însă dreptul de a participa la Adunările Generale . Un număr de doi
membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice adunare a Comitetului asociaţiei, cand ordinea de zi
cuprinde probleme care ar putea să afecteze condiţiile contractuale sau diverse reguli şi
hotărari. În aceste cazuri, cei doi reprezentanţi au dreptul să voteze în problemele respective.
Fiecare membru afiliat plăteşte o cotizaţie anuală stabilită de organele de conducere a bursei,
care poate fi modificată de Comitetul bursei. Litigiile privind statutul, drepturile,
obligaţiile membrilor afiliaţi sau orice neanţelegeri care ar putea apărea şi nu sunt stipulate
116
expres în regulamentul de organizare şi funcţionare a bursei se prezintă Comitetului bursei, a
cărui decizie este definitivă.5
Asociaţia bursei poate admite ca diverse companii sau firme străine să
negocieze pentru clienţii lor titluri de valoare pe pieţele respective. Aceste firme, cand sunt
alese, devin membri afiliaţi străini. Ca şi în situaţiile menţionate, calitatea de membru afiliat
străin nu este personală, ci se acordă societăţii. Pentru a deveni membru afiliat străin, firmele
respective se propun de către un membru plin al asociaţiei .
Numărul membrilor afiliaţi străini este limitat prin Statutul bursei şi nu poate fi
depăşit. Membrii afiliaţi străini încheie tranzacţii numai prin intermediul membrilor plini ai
bursei. De asemenea, aceştia nu au drept de vot şi nu participă la beneficii sau distribuirea
unor fonduri .
9.4. Administrarea burselor
Potrivit practicii pe plan internaăţional, organizarea şi conducerea burselor de
valori – managementul bursei – se realizează diferit de la ţară la ţară şi chiar de la bursă la
bursă. Indiferent de caracteristicile particulare, se poate defini un model general al
managementului bursier, care include patru mari categorii de organisme: de decizie, de
execuţie, de consultanţă şi de control .
Organismele de decizie
Asociaţia bursei este formată din totalitatea membrilor acesteia. Ea este
condusă prin programul suprem, Adunarea Generală. Adunările generale se ţin ori de cate ori
este nevoie, dar cel puţin de două ori pe an , de regulă în cursul lunilor martie şi octombrie.
Adunarea Generală poate fi întrunită la cerea a cel puţin ¼ din totalul membrilor săi , sau a
Comitetului bursei. Adunarea Generală este constituită legal cu jumătate din numărul total al
membrilor. Dacă la prima convocare nu s-a întrunit majoritatea, se convoacă o nouă Adunare
Generală peste cel mult 10 zile, care lucrează statuar cu orice număr de prezenţi la şedinţă.
Adunarea Generală a bursei are următoarele atribuţii:
- alege un preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi;
- alege secretariatul bursei şi pe secretariatul acesteia;
5 Dufloux C. Pieţe financiare, Colecţia Romexco (traducere), Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 111.
117
Preşedintele, vicepreşedintele şi secretariatul constituie Biroul Adunării
Generale :
- alege membri delegaţi în Comitetul bursei;
- alege membri care formează Comisia de arbitraj, în sarcina căreia intră
soluţionarea litigiilor;
- rezolvă şi soluţionează orice chestiuni privind organizarea şi funcţionarea
bursei;
În Adunarea Generală nu pot participa la vot decât membri plini care au o
vechime de cel puţin un an în Asociaţia bursei şi au plătit la zi cotizaţia aferentă. Face
excepţie Adunarea Generală de constituire a bursei.
În afară de Adunarea Generală ordinară, membrii bursei pot fi convocaţi pentru
Adunări Generale extraordinare. Această Adunare se convoacă la cerea unui anumit număr
de membri, prevăzut în statutul bursei sau în legea de organizare şi funcţionare a burselor din
ţările respective. În cerea de convocare trebuie să se menţioneze detaliat ordinea de zi şi
motivaţiile acesteia.
În cazul în care Comitetul bursei nu convoacă Adunarea Generală într-un
anumit număr de zile, semnatarii cererii pot convoca ei înşişi Adunarea Generală
extraordinară. Pe perioada între două Adunări Generale, îşi desfăşoară activitatea organismul
de conducere permanentă, prin intermediul Comitetului bursei. La unele burse, acest organism
poartă şi alte denumiri: Consiliul directorilor, Consiliul bursei , Comitetul guvernatorilor etc.
Organismele de execuţie
Aparatul executiv are în sarcină desfăşurarea normală a activităţii curente a
bursei de valori şi este format din angajaţii cu funţii de răspundere, precum şi de funcţionari
cu rol operativ.
Conducătorul organului de execuăie este Preşedintele bursei ( la unele burse
funcţia se numeşte Director general) şi este ales de Comitetul bursei şi aprobat de Adunarea
Generală. Preşedintele nu este membru al bursei. El este un funţionar, angajat prin contract de
management, pentru îndeplinirea deciziilor luate de Adunarea Generală şi Comitetul bursei.
Aparatul executiv poate fi completat cu unul sau mai mulţi vicepreşedinţi sau directori
excutivi, cu atribuţii strict delimitate prin regulementul de organizare şi funcţionare. Aparatul
executiv al bursei transpune în practică, prin activitatea sa curentă, hotărarile şi deciziile
Adunării Generale şi ale Comitetului bursei.
Organismele consultative
118
Organismele consultative ale unei burse de valori au rolul de asista şi consilia,
prin consultanţi de specialitate şi experţi, organele de conducere ale instituţiei. În practica
marilor burse se întalnesc următoarele tipuri de organisme, numite generic comitete.6
Comitetul de supraveghere, cu rol de a veghea la respectarea normelor şi
procedurilor legale şi regulamentare privind încheierea tranzacţiilor pe piaţa bursieră.
Comitetul pentru membri, care controlează modul de respectare a criteriilor şi
normelor stbilite pentru dobandirea, păstrarea şi pierderea calităţii de membru asociat, afiliat
sau afiliat străin ;
Comitetul pentru disciplină, care răspunde de respectarea normelor de etică şi
deontologie profesionlă a celor care desfăşoară activităţi în cadrul bursei, la cerea Comitetului
sau Adunări Generale;
Comitetul pentru introducerea pe piaţă a noi titluri de valore, a unor noi
operaţii bursiere, precum şi a unor inovaţii financiare;7
Comisia de arbitraj, formată din arbitrii desemnaţi de Adunarea Generală, care
au rol în soluţionarea litigiilor aferente activităţii din cadrul bursei.
Pe langă aceste comitetete permanente, Adunarea Generală poate dispune
constituirea de comitetete speciale, cu activitate pemanentă, periodică sau aleatoarie, pentru
rezolvarea unor probleme specifice .
Organismele de control
Controlul asupra activităţilor desfăşurate într-o bursă este asigurat de
organisme specializate, formate din personal calificat, cenzori, experţi, revizori contabili.
Organele de control lucrează în stransă colaborare cu Comitetul de supraveghere şi cu
Comitetul de disciplină şi răspund de activitatea lor în faţa Adunării Generale.
Personalul de control este format, fie din membri ai bursei, fie din membri ai
organismelor şi instituţiilor financiare centrale, ca reprezentanţi din partea statului.8
9.5. Structura funcţională şi ordinele de bursă
Rolul principal al unei burse de valori constă în faptul că permite, prin
confruntarea dintre cerere şi ofertă, stabilirea preţului la care se poate realiza maximul de
6 Basno C., Dardac N. Bursele de valori: dimensiuni şi rezonanţe social-economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 189.7 Duţescu A. Informaţia contabilă şi pieţele de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 226.8 Monitorul Oficial nr. 210/1994 Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
119
tranzacţii cu titluri mobiliare. După cum au loc operaţiunile prin care se desfăşoară
confruntarea dintre investitori, se pot diferenţia două mari categorii de pieţe: piaţa ordinelor şi
piaţa speculaţiilor cu titluri.
Piaţa ordinelor este caracterizată de confruntarea între cerere şi ofertă, prin
operaţii directe de vânzare sau de cumpărare de la clienţii lor au rolul de a le transmite pe
piaţa bursieră şi de a realiza la preţul de echilibru care sa stabileşte în urma şedinţelor
bursiere.
Piaţa speculaţiilor cu titluri este caracterizată prin faptul că intermediarii
dispun, în vederea dirijării pieţei unuia sau altuia din titluri, de o gamă largă de preţuri, de
vânzare sau cumpărare, în interiorul cărora se angajează să realizeze contrapartida ordinelor
primite. Diferenţa între cele două preţuri constituie, în acelaşi timp, beneficiul propriu, dar şi
riscul unei pierderi.
Intermediari pot deţine portofolii proprii de valori, în vederea echilibrării
pieţei. De asemenea, pieţele bursiere se pot distinge prin modalitatea de realizare a
echilibrului între cerere şi ofertă : globală, într-o singură şedinţă de bursă (metoda fixingului )
sau eşalonată în timp, prin tranzacţii parţiale şi succesive în mai multe şedinţe de bursă
( metoda pieţei continuie ).9
După modalitatea livrării şi lichidării valorilor negociate se pot distinge: piaţa
în numerar ( cu livrare şi lichidare imediată) destinată atragerii micilor economii ale
populaţiei şi piaţa la termen (cu livrare şi lichidare cu scadenţă pană la o lună). Aceasta din
urmă este destinată, în mod special, fie speculaţiilor bursiere, fie ordinelor importante,
calitativ şi cantitativ, aparţinând marilor investitori.
În ultima vreme, piaţa la termen a cunoscut o importanţă, prin apariţia şi
dezvoltarea pieţei cu reglare lunară, unde aceleaşi valori sunt cotate după aceleaşi proceduri.
Indiferent de tipul de piaţă sau de operaţia bursieră specifică, un titlu mobiliar trebuie să
parcurgă o succesiune de etape distincte: introducerea de piaţă, lansarea ordinelor de
vânzare/cumpărare, executarea operaţiunilor de livrare şi lichidarea.
Ordinele de bursă : negocierea valorilor mobiliare presupune transmiterea
ordinelor de bursă ale clienţilor către agenţi de schimb. Un ordin de bursă presupune
precizarea următorilor parametri: sensul operaţiuni ( vanzare sau cumpărare ), numărul şi
caracteristicilor valorilor mobiliare ce se vor negocia, modul de negociere a acestora şi cursul
la care ordinul trebuie executat. Din punct de vedere al cursului indicat de client, ordinele de
bursă pot fi de mai multe tipuri.
9 Fota C., Roşu-Hamzescu I., Bursa la îndemâna întreprinzătorului, Editura MONDO-EC.
120
Ordinul cel mai bun este acela care nu comportă nici o indicaţie de curs. Dacă
el parvine intermediarului înanite de deschiderea şedinţei bursei, trebuie să fie executat în
totalitate la primul curs cotat. Dacă ordinul nu poate fi executat decat parţial, din cauza unei
partide insuficiente, se pot opera reduceri ale cererii sau ale ofertei, cu acordul organismelor
abilitate. Dacă ordinul parvine în cursul şedinţei bursiere el este executat imediat după
recepţie, în funcţie de posibilităţile pieţei.10
Ordinul la curs limitat este considerat ca o indicaţie maximală, dacă se referă la
o operaţiune de cumpărare, şi ca o indicaţie minimală, dacă se referă la o operaţiune de
vanzare. Dacă limita fixată de clientul care inaintează ordinul este egală cu cursul cotat,
ordinul nu poate fi exacutat sau este realizat numai parţial, deoarece numărul de titluri
negociate la acest curs poate fi insuficient pentru o tranzacţie totală .
Ordinul la curs limitat, cu menţiunea <<stop>>. Un ordin de vânzare <<stop>>
devine un ordin cel mai bun în momentul în care valoarea mobiliară se negociază la un curs
egal sau inferior limitei indicate de client . Un ordin de cumpărare <<stop>> devine un ordin
cel mai bun în momentul în care valoarea mobiliară se negociază la un curs egal sau superior
limitei indicate de client. Ordinele <<stop>> au fost create pentru a limita pierderile
riscate de un client în cazul schimbării bruşte a tendinţei pieţei ( în engleză - stop loss” –
opreşte pierderea) şi se pot dovedi extrem de periculoase pe pieţele în care activitatea se
restrange brusc. De exemplu, aceste ordine sunt parţial responsabile de criza bursieră pe piaţa
americană, din octombrie 1987.
Cotarea titlurilor mobiliare
Cotarea unui titlu este operaţia de determinare a cursului acestuia în cardul
unei şedinţe bursiere prin confruntarea liberă, în acelaşi moment, a ordinelor de cumpărare cu
cele de vanzare , referitoare le un anumit titlu.
Operaţia de cotare este complexă şi are rolul de a stabili acel curs care să nu
poată fi contestat de nici un client. Altfel spus, un curs care să permită execuţia nu numai a
tuturor ordinelor “la cel mai bun”, dar şi a irdinelor de cumpărare limitate la un curs inferior,
precum şi a celor de vanzare limitată la un curs superior.11
Acest principiu simplu, dar fundamental, nu este întotdeauna uşor de aplicat,
mai ales cand piaţa respectivului titlu este îngustă sau a fost dezechilibrată, într-un sens sau
altul, printr-o cerere care depăşeşte cu mult oferta sau invers. Pe de altă parte, problema
10 Băileşteanu Gh. Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, ediţia a doua, Editura Mirton, Timişoara, 1998, pag. 166.11 Frâncu M. Piaţa de capital, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, pag. 269.
121
cotării trebuie rezolvată într-un moment cand titlul este cotat potrivit metodei cursului unic,
constatat pe parcursul şedinţei de fixing.
Metodele de cotare care se aplică, în sensul obişnuit, la bursele oficiale, cunosc
o diversitate destul de restransă. Chiar dacă în ultimii, ani, tehnicxa de calcul a pătruns
puternic în toate sectoarele bursei de valori , metodele clasice au încă o importanţă deloc de
neglijat .
Imaginea clasică a unei şedinţe de bursă este aceea a unei adunări a
intermediarilor, care discută între ei, cu voce tare şi gesturi cabalistice, pană la momentul în
care au ajuns la un consens asupra cursului oficial. Modalitatea confruntării directe, psihice şi
fizice, dintre agenţii de schimb, este încă cea mai utilizată la marile burse. Ea are însă limitele
sale, mai ales în cazurile în care afluxul de ordine de bursă sau dezechilibrul pieţei conduc la
imposibilitatea de a ajunge la o concluzie, numai prin confruntări verbale, intrand într-un
punct mort ( loc îngust ). În asemenea circumstanţe , se poate recurge la două procedee, de
altfel apropiate, care permit deliberarea negocierilor şi derularea licitaţiilor. Pe de altă parte,
progresul informatic a condus la posibilităţi suplimentare de derulare a operaţiunilor de cotare
, utilizate în paralel, pe diferite pieţe bursiere. Metodele de cotare cele mai cunoscute
sunt următoarele:
a. Cotarea prin strigare constă în reuniunea reprezentanţilor societăţilor de
intermediere, care confruntă verbal ofertele de vanzare şi cumpărare rezultate din ordinele
primite, pană în momentul în care se poate stabili un echilibru . Pentru a evita orice
neanţelegere în zgomotul care stăpaneşte , de regulă zona respectivă de cotare, ordinele
verbale sunt însoţite de mişcări ale braţelor şi degetelor, în vederea transmiterii sensului
intervenţiei sale –vanzarea sau cumpărarea –precum şi numărul de titluri negociat. Un
reprezentant al intermediarilor numit coteur , înscrie pe o tablă, succesiv, cursul în jurul cărora
au loc discuţiile şi le şterge în momentul în care se stabileşte un curs de echilibru, pe care îl
subliniază cand acesta devine cursul cotat (sub rezerva existenţei vreunei erori, recunoscute şi
corijate instantaneu ). Şedinţa se poate continua, avand în vedere manifestarea unor noi ordine
, primite după cotarea primului curs şi ţinand cont, bineînţeles de ordinele existente deja în
carnetul agenţilor de schimb la deschiderea şedinţei, dar neexecutate la primul curs. Cotarea
prin strigare este utilizată pentru toate valorile înscrise la bursa oficială.
B. Cotarea prin opoziţie constă în centralizarea, într-un caiet, deschis special
pentru fiecare titlu, a diferitelor cursuri limitate pentru care există ordine de vanzare sau de
cumpărare. Acest mecanism răspunde esenţial activităţii a două categorii de persoane:
coteurul, care este angajat al Camerei Sindicale a Agenţilor de Schimb şi care deţine caietul
122
de sarcini , şi specialistul, căruia i se încredinţează cotarea respectivului titlu. Caietul este
stabilit de către coteur pe baza fişelor ce îi sunt comunicate în fiecare dimineaţă de agenţii de
schimb, numite şi fişe de opoziţie. Cuvantul <<opoziţie>> derivă din faptul că agenţii de
schimb, au primit ordine de cursuri limitate şi cărora li se indică să facă opoziţie la cotarea
unui curs care nu le-ar permite să găsească contrapartidă, pe de o parte, la ordinele de vanzare
petrecute de un curs inferior sau pe de altă parte, la ordinele de cumpărare petrecute la un curs
superior.12
Ca şi la metoda cotării prin strigare, funcţionarii agenţilor de schimb se
străduie, înainte de începerea şedinţei, să găsească contrapartidă pentru ordinele la cursul “cel
mai bun” primite. Ei nu recurg decat după aceea la specialist. Acesta din urmă, de la
sosirea sa în bursă, primeşte ordinele privitoare la titlul de care se ocupă şi declanşează rapid
cotarea, adică aplică rezolvarea cererilor şi ofertelor la cursul “cel mai bun” rămanandu-i apoi,
în general, un sold debitor sau creditor de ordine.13 Examinează apoi limitele fixate şi
cercetează carnetele intermediarilor, pentru a cunoaşte numărul de ordine de vânzare şi
cumpărare deţinute, la diferite cursuri înscrise în caietul de cotare. După ce cursul a fost cotat,
caietul nu poate conţine decat limite de cumpărare inferioare sau egale cursului cotat şi limite
de vanzare inferioare sau egale cu cursul cotat.
c. Cotarea prin fişet este un procedeu prin care se centralizează, pentru fiecare
titlu, toate ordinele de vânzare/cumpărare, într-un “fişet” plasat la o societate de intermediere,
desemnată ca “specialistă” în respectivul titlu. Fiecare membru al Societăţii Burselor are în
sarcină centralizarea ordinelor privitoare la un titlu, căruia îi asigură cotarea zilnică în
şedinţele de bursă.
Funcţionarul societăţii “specialiste” face publice , la începutul şedinţei de
cotare, toate ordinele depuse în “fişet”, adăugand pe acelea care nu au putut fi executate şi
sunt încă valabile, după care determină cursul oficial după aceeaşi metodologie .
d. Cotarea prin urnă este similară precedentei , cu diferenţa că ordinele de
vânzare /cumpărare sunt centralizate de Societatea Burselor însăşi şi nu de o societate anume.
Această modalitate de cotare se aplică în cazuri excepţionale , atunci cand piaţa unui anumit
titlu ridică probleme deosebite şi se face apel la decizii care pot ieşi din metodologia normală
de cotare. Toate ordinele sunt depuse într-o “urnă” la sediul Societăţii Burselor, care fixează
cursurilor valorilor negociate şi îşi rezervă dreptul de a practica diferenţe de curs şi/sau
procentaje de reducere, diferite de limitele normale.
12 Ghilic-Micu B. Bursa de valori, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 299.13 Vâşcu T. Pieţe de capital şi operaţiuni de bursă. Lucrări practice şi studii de caz.
123
e. Cotarea prin calculator. Metoda cotării prin strigare este, în general,
satisfăcătoare. Fiecare intermediar păstrează secretul ordinelor pe care le deţine şi nu le face
publice decat la momentul în care cursul cotat îi permite excutarea acestora. Metoda se
pretează marilor burse, dar reclamă personal calificat, spaţiu de negociere şi rezistenţă la
stress. Metoda prin fişet este o metodă bazată pe acte scrise şi este adoptată, în general, de
bursele de mărime medie şi mică. Supleţea acesteia îi conferă un caracter mai economic, ca
timp, energie şi costuri, decat precedenta. În caelaşi timp, este nesatisfăcătoare, pentru că o
singură persoană deţine, la un moment dat, toate ordinele de bursă şi, deci, toate datele pieţei
privitoare la un titlu.14
Introducerea sistemelor informatice în acţiunea de recepţie, stocare şi
transmitere a ordinelor permite, teoretic, nominalizarea progresivă a metodelor clasice
prezentate, prin afişarea permanentă, pe monitor, a ordinelor şi determinarea automată a
cursului oficial. Acest lucru este însă , de cele mai multe ori, recomandabil pentru
intermadiarii care nu doresc transmiterea globală a ordinelor, preferând realizarea acestora pe
loturi , după cum este mersul pieţei. Procedura de cotare asistată de calculator presupune o
transparenţă totală a operaţiunilor bursiere, lucru recomandabil pentru anumite segmente de
intermediari. Pe de altă parte, cotarea prin calculator reclamă existenţa unei pieţe continue, în
care ordinele de vanzare şi cumpărare se manifestă permanent şi pentru care se calculează
cursul de echilibruca urmare a unei succesiuni de cursuri intermediare, pe întreaga durată a
zilei. Pentru a evita ca discontinuităţile primirii ordinelor să nu antreneze blocări ale cotării
sau, mai grav, ecarturi aberante, există specialişti care asigură permanent contrapartide, prin
procedee concurenţiale .
Exeperianţa pieţelor continue asistate de calculator a condus la implementarea
metodei la marile burse ale lumii, de la un număr redus de titluri, pană la informatizarea
completă a burselor ( de exemplu, NASDAQ, în SUA).
Operaţiunile de bursă
Operaţiunile de bursă reprezintă tranzacţiile de vanzare şi/sau cumpărare a
titlurilor de valoare, precum şi modalitatea mobilizării /disponibilizării fondurilor băneşti
corespunzătoare, după stabilirea cursului oficial, prin procedurile de cotare. După cum are loc
realizarea contractelor încheiate, se disting mai multe categorii de tranzacţii: la vedere, la
terman sau condiţionale .
Operaţiunile la vedere, sau în numerar, presupun, aşa cum le indică şi
denumirea, reglarea contractelor –lichidarea titlurilor şi livrarea datoriilor băneşti – imediată,
14 Becour J. C. L’estimation des risques de l’entreprise, C.N.A.M. Paris, 1990, pag. 114.
124
sau cu o amanare de cateva zile. Operaţiunile cu reglare imediată sunt singurele posibilităţi de
a intervenii atat pe piaţa oficială, cat şi pe cea secundară sau terţiară. Derularea operaţiunilor
la vedere include următoarele etape:
- înaintarea ordinelor de bursă (vanzare sau cumpărare) agenţilor de scimb;
- centralizarea tuturor ordinelor referitoare la un anumit titlu de către
specialist ;
- stabilirea cursului de vanzare/cumpărare, după una din metodologiile
prezentate ;
- comunicarea nivelului cursului cotat la închiderea şedinţei;
- executarea ordinelor;
- reglarea ordinelor, imediat sau într-o perioadă scurtă, prin livrarea titlurilor
de către vanzători şi încasarea contravalorii de la investitori .
Paralel cu piaţa reglării imediate, există şi forma pieţei la terman. În timp ce
aceasta din urmăeste destinată investitorilor importanţi – fie pentru speculaţii, fie pentru
ordine provenite de la mari clienţi instituţionali – piaţa cu reglare imediată este destinată, cu
predilecţie, categoriilor largi ale populaţiei, care îşi investesc micile economii şi doresc
reglarea lor imediată, fără amanare.
În ultimul deceniu, marile burse au instituţionalizat o formă particulară a pieţei
la termen, şi anume piaţa cu reglare lunară, în care aceleaşi valori mobiliare sunt cotate
potrivit aceloraşi proceduri. Pe această piaţă, toate valorile cotate, prin cotităţiile de negociere
(numărul minim de titluri, sau multiplu de acesta ), sunt în mod egal obiectul unei cotaţii în
numerar , distinctă şi simultană.
Operaţiunile la teren sunt operaţii bursiere ale căror condiţii de executare sunt
fixate încă din ziua negocierii, dar reglarea lor şi lichidarea titlurilor sunt reportate la o dată
ulterioară , numită dată de lichidare.15 Data de lichidare are loc o singură dată pe lună, de
obicei în a şasea şedinţă bursieră înaite de sfarşitul lunii calendaristice în care s-au emis
ordinele.16
Operaţiile ulterioare, cum sunt : reporturile, livrarea titlurilor, reglarea în
numerar etc., se efectuează în zilele următoare . De obicei se face distincţie între operaţiunile
ferme care se realizează direct pentru valorile înscrise la cota oficială cu reglare lunară şi
operaţiunile condiţionale, care permit achiziţionarea sau cedarea dreptului de a cumpăra sau
vinde respectivele titluri .
15 Gradu M. Tranzacţii bursiere, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pah. 203.16 Vâşcu T. Pieţe de capital şi gestiunea portofoliilor, Editura A.S.E., Bucureşti, 1999, pag. 119.
125
Operaţiunile la termen condiţionat includ operaţiunile cu primă şi operaţiunile
cu opţiuni. Diferenţa între acestea şi cele la termen ferm constă în faptul că executarea
contractelor la termen condiţionat se realizează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile
corespunzătoare interesului clienţilor care emit ordinele de bursă. În acest mod clienţii se
asigură contra riscurilor de a pierde, nefiind obligaţi să suporte diferenţele de curs, în cazul în
care tendinţa pieţei este contrară sensului speculaţiei ordonate .
Prima constituie suma care trebuie plătită vanzătorului, în cazul renunţării la
un contract de cumpărare de titluri, sub rezerva anulării contractului, în caz de condiţii
nefavorabile. Cumpărătorul se implică la bursă, în speranţa creşterii în viitor a cursului
titlurilor de cumpărare – speculaţie a la hausse. Aceasta stabileşte o dată scadentă, care poate
fi, la limită, data de lichidare şi care se numeşte ziua de scadenţă a primelor. Din acest
moment , dacă nivelul cursurilor nu a urmat suficient de mult, în raport cu preţul la care se
adaugă cheltuielile bursiere.
Preţul asigurării este inclus în cursul de cumpărare stabilit prin contractul
iniţial. Acesta se numeşte cursul primei şi este, în general, superior operaţiunilor la termen
ferm. Ecartul între cele două preţuri – ecartul primei – variază în funcţie de raportul între
cerere şi ofertă . Operaţiunile cu primă formează o piaţă a primelor, care coexistă cu piaţa la
termen ferm şi pe care cotarea are loc prin strigare .
Ridicarea titlurilor cumpărate sau, în caz de anulare a contravtului, vărsarea
primelor se realizează în ziua de scadenţă a primelor, care poate coincide cu una din
următoarele date:
- ziua de scadenţă a primelor, din luna curentă ;
- ziua de scadenţă a primelor, într-una din următoarele două luni .
Scadenţa fixată la trei luni de la contract oferă avantajul speranţei unui caştig
mai mare decat de la o lună sau mai puţin. De aceea, valoarea primelor creşte direct
proporţional cu durata scadenţei.
O altă posibilitate de a varia costul operaţiilor cu primă, în funcţie de scadenţă,
constă în modificarea nu numai a cursului primelor, ci şi a sumei totale a acestora, prin
stabilirea unei rate a primei, adică procentajul care va fi vărsat în cazul rezilierii contractului.
Cumpărarea unei prime la nivel minim implică riscuri mult mai reduse decat
cumpărarea la nivel maxim. De aceea, este normal ca ecartul între prime să fie mai mare. În
acest sens, primele la nivel minim costă mai scump decat primele la nivel maxim şi, în plus,
rata primelor şi cursul acestora sunt invers proporţionale .17
17 Bernard M. La bourse et ses acteurs, Editura Dunod, Paris, 1997, pag. 216.
126
Problema pe care o ridică participanţii pe piaţa operaţiunilor cu primă este
alegerea corectă a nivelului primei şi a datei scadenţei. Operaţiunile cu primă nu sunt atractive
dacă variaţiile de curs prognozate pe piaţa operaţiunilor la termen ferm sunt suficiente pentru
a compensa diferenţa dintre prime şi cheltuirlile de cumpărare şi de vanzare de titluri,
obţinandu-se un profit net acceotabil pentru cel care speculează la bursă. În cazul alegerii unei
operaţiuni cu primă, stabilirea nivelului acesteia depinde de probabilitatea ca nivelul cursului
unui titlu să urce în viitor. Dacă investitorul are certitudinea creşterii cursului, nivelul primei
alese va fi cel maxim, astfel, va alege nivelul maxim .
Alegerea datei scadente este mai uşoară : chiar dacă ecartul primelor este în
creştere, se va alege de obicei o scadenţă cat mai îndepărtată, crescand proporţional şi şansele
de caştig. Cel mai greu este de ales momentul lansării ordinului de bursă, deoarece, deşi este
posibibilă prognozarea tendinţei pieţei bursiere, este dificil să se stabilească exact momentul
producerii fenomenului prevăzut .
De aceea, o scadenţă îndepărtată la maxim posibil cuprinde o perioadă de timp
mai mare, în care tendinţa dorită se poate întampla .
Atitudinea investitorilor pe piaţa operaţiunilor cu primă este bazată şi poe
determinarea unui curs de referinţă, numit piciorul primei. Acesta este egal cu diferenţa între
cursul de cumpărare (ecartul primei şi cheltuielile de vanzare/cumpărare aferente) şi valoarea
primei, majorată cu costul abandonării contractului. În cazul în care cursurile sunt cotate sub
piciorul primei, investitorul va anula contractul de cumpărare şi va plăti prima. În caz contrar,
acesta va continua contractul.
Cumpărarea de prime la nivel maxim, urmată de vanzarea lor la nivel minim.
Deoarece costul primelor la nivel maxim este mai redus decat la nivel minim, este relativ mai
uşor de realizat operaţiunea, cu un ecart al cursurilor suficient de mare pentru a permite, dacă
primele sunt ridicate, compensarea cheltuielilor de cumpărare şi vanzare a titlurilor şi
obţinerea unui profit net .
Cumpărarea de prime la nivel minim, urmată de vanzarea lor la nivel maxim.
O asemenea operaţiune este mai dificil de realizat decat precedenta deoarece cursurile
primelor minime sunt superioare celor maxime. Însă, dacă o creştere a cursurilor pe piaţa
condiţională permite realizarea operaţiunii, investitorul este asigurat de obţinerea unui profit
minim , cel puţin egal cu diferenţa între rata primelor la nivel minim. În măsura în care este
posibilă vanzarea la termen ferm cu un profit superior acestui ecart , operaţiunea descrisă nu
este recomandabilă.
127
Cumpărarea primelor la dublu. De regulă, investitorii nu cumpără niciodată o
singură cotitate de prime, ci cel puţin două. Dacă investitorul nu vrea să angajeze fonduri
băneşti prea mari, el va lega un nivel minim. Astfel, investiţiile sale nu vor fi considerabile şi,
deci, nici riscurile de pierdere nu vor fi mari. În cazul în care cursurile au tendinţă de
creştere , el va putea vinde relativ repede jumătate din titlurile cumpărate cu primă, realizand
un profit suficient pentru a acoperi pierderile riscate pentru cealaltă jumătate, prin
abandonarea contractului. Plecand de la ceastă vanzare, investitorul va beneficia de toate
avantajele operaţiunii cu primă, fără a suporta şi riscurile respective. Pe de altă parte, este
posibil ca jumţtate din contractul de cumpărare de prime să fie acoperit de vanzarea la nivel
maxim.
Operaţiunile pe bază de opţiune. Prin opţiune se înşelege plata prealabilă a
unui drept de opţiune la încheierea sau abandonarea unui contract . Părţile contractante convin
asupra unei operaţiuni pe piaţa la termen a cărei realizare este lăsată în stare de suspensie .
Cumpărătorul unei opţiuni va putea confirma sau abandona contractul , în funcţie de dorinţa
sa în timp ce vanzătorul opţiunii acceptă, din start, să se supună alegerii cumpărătorului
contrapartidă, vanzătorul primeşte preţul opţiunii. Pe piaţa opţiunilor există două tipuri:
opţiuni de cumpărare şi opţiuni de vanzare .
Opţiunile de cumpărare presupun achiziţionarea unui drept ferm de cumpărare
a unui titlu asupra căruia se revendică opţiunea, într-o cantitate şi la un curs dinainte stabilite.
Cursul la care se încheie contractul este cursul la termen ferm, din momentul semnării
contractului. Vanzătorul opţiunii se supune eventualităţii unei operaţiuni de vanzare fermă .
Opţiunile de vanzare presupun achiziţionarea unui drept de vanzare fermă a
unor titluri. Cantiotăţile şi cursul titlurilor se stabilesc în aceleaşi condiţii ca la opţiunea de
cumpărare. Existenţa acestor tipuri de operaţiuni constituie, în primul rand, o piaţă specifică,
superioară celei a operaţiunilor cu primă. Ele permit speculaţii la bursă, fără a comporta
riscuri prea mari şi pierderi nelimitate, necesitand tehnici bursiere relativ simple.
În al doilea rand, un alt avantaj al pieţei opţiunilor este durata valabilităţii
contractelor. Dreptul de opţiune poate fi negociat pentru noi date de scadenţă diferite: data de
scadenţă a primelor din luna curentă încheierii contractului şi datele de scadenţă a primelor
din următoarele opt luni bursiere.
Posibilitatea stabilirii scadenţei pe o perioadă mare comportă însă şi costuri
mai ridicate decat la operaţiunile cu prime a căror scadenţă nu poate depăşi trei luni bursiere.
Posibilitatea stabilirii scadenţei pe o perioadă mare comportă însă şi costuri mai ridicate decat
la operaţiunile cu prime, a căror scadenţă nu poate depăşi trei luni. Prin scadenţă nu de poate
128
înţelege o dată impusă pentru realizarea contractului , ci o dată limită, de la care dreptul
asupra opţiunii nu mai poate fi exercitat de deţinătorul ei. Înainte de această dată limită ,
cumpărătorul opţiunii poate lua o decizie în oricare din perioadele de lichidare bursieră.
Preţul unei opţiuni nu este fixat dinainte, cum se întamplă la operaţiunile cu
primă. Aceasta variază conform tendinţei pieţei bursiere şi este influenţat, în particular, de
următorii factori: data scadenţei, care conduce la creşterea preţului cu cat scadenţa este mai
îndepărtată ; natura titlului, care influenţează creşterea preţului, în măsura în care variaţia
cursurilor sale este mai semnificativă; tendinţa generală a pieţei influenţează direct
proporţional preţul opţiunii , mai ales dacă evoluţia respectivului titlu este pozitivă.18
9.6. Bursa de Valori Bucuresti
Activitatea bursiera in tara noastra dateaza din anul 1839, prin intemeierea
burselor de comert. La 1 decembrie 1882 a avut loc deschiderea oficiala a Bursei de Valori
Bucuresti (BVB), iar peste o saptamana a aparut si cota bursei, publicata in Monitorul Oficial.
De-a lungul existentei sale, activitatea bursei a fost afectata de evenimentele
social-politice ale vremii (rascoala din 1907, razboiul balcanic 1912-1913), bursa fiind inchisa
apoi pe perioada primului razboi mondial. Dupa redeschiderea sa, a urmat o perioada de 7 ani
de cresteri spectaculoase, urmata de o perioada tot de 7 ani de scadere accelerata. Activitatea
Bursei de Efecte, Actiuni si Schimb se intrerupe in anul 1941, moment in care erau cuprinse
la cota bursei actiunile a 93 de societati si 77 de titluri cu venit fix (tip obligatiuni).
Dupa o intrerupere de 5 decenii, Bursa de Valori Bucuresti a fost reinfiintata in
anul 1995, prima zi de tranzactionare fiind 20 noiembrie 1995, zi in care s-au
tranzactionat 905 actiuni a 6 societati cotate. Din momentul redeschiderii, bursa a
cunoscut o dezvoltare continua. La acest moment numarul societăţilor listate este în jur de
70; printre acestea se numără societăţi importante în economia naţională, precum SNP
Petrom, Banca Romana pentru Dezvoltare, cele 5 Societati de Investitii Financiare, Banca
Transilvania, etc.
Elemente juridice: funcţionarea Bursei de Valori din Bucureşti, ca şi a pieţei de
capital din România, e reglementată prin Legea numărul 297 din 28 iunie 2004,
promulgată prin Decretul Preşedintelui României, numărul 517/2004 şi publicată în
Monitorul Oficial al României numărul 571 din 29 iunie 2004. Legea abrogă Ordonanţele
18 Bistriceanu Gh., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,Adochiţei M., Negrea E. 2000, pag. 316.
129
Guvernului numerele 24/1993 şi 20/1998, Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului
numerele 26, 27, 28 şi 165/2002, Legile 512, 513 şi 525/2002 şi Legea 266/2004.
Totodată prin Legea 297 din 28 iunie 2004 se modifică şi Legile 31/1990 şi 133/1996,
precum şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului numărul 54/1998 şi respectiv numărul
25/2002.
Legea 297/2004 a fost ulterior modificată şi completată prin Legea numărul 208/2005
(modifică articolul 285, alineatul (2)), Ordonanţa Guvernului numărul 41/2005 (privind
reglementarea unor măsuri financiare) şi Legea numărul 97/2006 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului numărul 41/2005.
Cotarea ("admiterea") unei valori mobiliare la Bursa de Valori reprezintă o
recunoaştere a activităţii eficiente a societatii emitente, datorită unor criterii ce trebuie
indeplinite in vederea cotarii, criterii ce se refera la emisiunea de valori mobiliare, gestiunea
societatii emitente, activitatea desfasurata, informarea investitorilor, etc. Cotarea se poate face
la categoria I sau la categoria a II-a.
Numita si categorie de baza, categoria I necesitand indeplinirea unor criterii
suplimentare de catre emitenti, printre care se mentioneaza desfasurarea unei activitati
profitabile in ultimii doi ani. In acest mod, societatile cotate la bursa de valori sunt impartite
in doua categorii , oferind investitorilor un prim criteriu de apreciere a eficientei acestora.
Pe langa aceasta recunoastere a activitatii lor eficiente, pentru societatile
emitente, cotarea aduce si alte avantaje. Ne referim in primul rand la un avantaj legat de
imaginea si publicitatea societatilor cotate - acestea beneficiind de o mediatizare intensa si
devenind cunoscute in opiniei publice si comunitatii de afaceri, in randul carora se afla
potentialii clienti si actionari ai societatilor. Un alt avantaj se refera la registrul actionarilor,
care este tinut in mod exact si la zi de catre sistemul informatizat al bursei de valori,
nemaifiind necesara tinerea acestuia de catre societatea emitenta.
Prin sistemul electronic de tranzactionare al BVB se tranzactioneaza si
actiunile de pe piata valorilor mobiliare necotate. Aceasta este o sectiune speciala a bursei pe
care se tranzactioneaza actiuni ce au fost retrase de la cota bursei (datorita evolutiilor slabe, la
cerere, etc) dar care se tranzactioneaza in continuare prin intermediul Bursei de Valori. Aceste
societati nu mai sunt considerate cotate la bursa, iar tranzactionarea actiunilor lor implica
riscuri mai mari.19
9.7. Bursa Electronica Rasdaq
19 xxx Colecţia „Bursa” 2004 – 2007.
130
Pe RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated
Quotations), sunt tranzacţionate valorile mobiliare neincluse la Cota Bursei de Valori. Prima
zi de tranzacţionare pe piata Rasdaq a fost 1 noiembrie 1996, cand s-au tranzacţionat acţiunile
a 3 societăţi.
Acţiunile listate pe această piaţă sunt rezultate în urma procesului de
privatizare in masa, ce a dus la o crestere exploziva a numarului de societati tranzactionate (in
prezent in jur de cateva mii). Desigur, datorita conditiilor specifice pietei romanesti, numai un
numar redus al acestora (de ordinul sutelor) se tranzactioneaza regulat si au o piata ordonata a
valorilor mobiliare. In ultimii ani au existat si inceputuri timide de listare pe Rasdaq a unor
societati private infiintate dupa 1989.
Societatile listate pe piata Rasdaq sunt impartite in trei categorii dupa sistemul
utilizat de bursa de valori: Categoria I, Categoria a II-a si Categoria de baza. Inainte aici s
eputeau gasi Informatii suplimentare despre Rasdaq insa de cand este sub administrarea bvb
informatii despre ambele piete se afla pe site-ul oficial al Bursei de Valori Bucuresti.
Aceasta include si informatii destul de detaliate despre actiunile tranzactionate
pe aceasta piata.
9.8. Tranzactionarea acţiunilor şi obligaţiunilor
Tranzacţionarea acţiunilor cotate nu se realizează direct de catre deţinătorii
acestora, ci numai prin intermediul unor societati specializate numite Societati de Servicii de
Investitii Financiare (SSIF). Va trebui sa selectati o asemenea societate prin care sa derulati
tranzactiile. Lista completa a SSIF se gaseste pe site-urile oficiale ale BVB si Rasdaq. Pentru
a tranzactiona actiuni pe una sau ambele piete organizate, trebuie parcurse urmatoarele etape:
- se selecteaza un numar de societati de servicii de investitii financiare, in
functie de reputatia acestora in piata, proiectele derulate, recomandari, etc;
- se ia legatura cu aceste societati prin telefon si se clarifica anumite aspecte
referitoare la: nivelul comisioanelor percepute, suma minima necesara pentru deschiderea
unui cont, posibilitatea transmiterii de ordine prin telefon, etc;
- odata aleasa o societate si stabilita o intalnire, se va lua legatura la sediul
acesteia cu o persoana autorizata (numita broker) si se va depune o suma de bani initiala
131
pentru realizarea tranzactiilor (proces numit "deschidere de cont"). Suma poate fi depusa in
numerar sau transferata prin virament bancar;
- in continuare, in suma banilor disponibili in cont la SSIF, se vor lansa ordine
de cumparare si vanzare de actiuni, telefonic sau la sediul societatii. Societatea de
interdmediere va prezenta periodic un raport ("extras de cont") asupra tranzactiilor efectuate si
asupra situatiei numerarului din cont precum si informatii cu privire la societatile cotate
(sumarele tranzactiilor, analize, etc).
Principalele tipuri de ordine de vanzare/cumparare sunt:
- la pretul pietei: actiunile sunt vandute/cumparate la pretul existent pe piata,
format prin cerere si oferta;
- la pret limita - prin care cel care tranzactioneaza actiuni specifica brokerului
un anumit pret limita de efectuare a tranzactiei: un pret minim de vanzare sau un pret maxim
de cumparare. Exemplu: "Cumparati 1000 actiuni nu mai scump de 0.5000 RON/actiune".
Comisioanele percepute de societatile de servicii de investitii financiare se
aplica tuturor tranzactiilor de cumparare si de vanzare a actiunilor. Nivelul comisionului este
de regula intre 0,50% si 2,00% si depinde de valoarea tranzactiilor. De regula, nu se percep
comisioane pentru operatiile cu numerar (depuneri de numerar), desi pot exista exceptii, iar
numerarul depus la SSIF nu este purtator de dobanda.
Preschimbarea certificatelor de actionar in bani
Preschimbarea certificatelor obtinute in cadrul procesului de privatizare in bani
se realizeaza tot la sediul unei societati de servicii de investitii financiare, prin vanzarea
actiunilor detinute prin acesta.
In acest caz, se completeaza un formular la sediul societatii, urmand ca aceasta
sa efectueze vanzarea actiunilor de pe certificat si sa va transmita banii obtinuti din vanzare,
percepand un comision.
Cu alte cuvinte, banii nu sunt incasati pe loc, ci numai dupa vanzarea efectiva
pe piata a actiunilor (si in numai in cazul in care aceasta vanzare se realizeaza in termenii
conveniti). Tineti cont si de pretul limita de efectuare a tranzactiei pe care il specificati. In
cazul in care pretul (cursul de vanzare a actiunilor) de pe piata este mult inferior pretului
specificat de dvs., este posibil sa nu existe nici un cumparator interesat de actiunile dvs, si
preschimbarea certificatului in bani sa nu se poata realiza.
De asemenea exista posibilitatea ca societatea la care dvs. aveti actiuni sa nu
fie inca cotata pe nici una din piete sau sa fie suspendata (temporar) de la tranzactionare din
132
anumite motive, cazuri in care trebuie sa asteptati (re)inceperea tranzactiilor cu actiunile
respective.
Preschimbarea certificatului de actionar in bani prin intermediul unei SSIF este
modul corect si legal de efectuare a acestei operatii. Nu puteti vinde certificatul
dumneavoastra in mod direct unei alte persoane, pe de o parte pentru ca nu este legal, iar pe
de alta parte pentru ca oricum ati obtine un pret mai bun la o SSIF (cel care cumpara
certificatul de la dvs nu are alta optiune decat sa il vanda mai tarziu unei SSIF). Vanzarea
actiunilor conferite de certificatul de investitor prin intermediul unei SSIF nu se poate face
decat de persoana posesoare a certificatului respectiv.
Pentru vanzarea actiunilor este nevoie de un document aditional numit extras
de cont. Acesta se obtine de la firma care pastreaza registrul actionarilor societatii la care
investitorul are actiuni.20
Tranzactionarea obligatiunilor
Mecanismul de tranzactionare a obligatiunilor este similar cu cel pentru actiuni
din punct de vedere al investitorului. Acesta presupune existenta sau deschiderea unui cont de
investitii la o SSIF, pastrarea legaturii cu un broker, lansarea de ordine de vanzare si
cumparare, etc.
O diferenta majora fata de actiuni este modul in care se exprima pretul
obligatiunilor. Daca la actiuni preturile se exprima ca si valoare in lei (1,500 RON/actiune, de
exemplu), la obligatiuni pretul se exprima ca si procent din valoarea nominala. Astfel, un pret
de 102,5 pentru o obligatiune cu valoare nominala de 100 RON reprezinta de fapt un pret in
lei de 102,5% x 100 = 102,5 RON/obligatiune.
O alta diferenta intervine la nivelul comisioanelor percepute de SSIF. Acestea
ar trebui sa fie mai mici decat cele pentru tranzactiile cu actiuni (niveluri normale sunt sub
0,3%).
Evenimente importante din activitatea societatilor emitente
Pe langa evenimentele mentionate deja (privatizari, anuntarea unor rezultate
economice bune, etc) care pot avea o influenta deosebita asupra cursului actiunilor, mai exista
o serie de evenimente asupra carora ar trebui sa ne indreptam atentia.
20 Dinu E. Strategia firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 199.
133
Ne referim in primul rand la decizia de acordare a dividendelor. Desigur,
dividendele vor fi acordate numai de catre societatile care au inregistrat profit, si care hotarasc
alocarea unei parti a acestuia pentru dividende (exista societati care reinvestesc profiturile
obtinute pentru dezvoltare). Sunt indreptatiti sa primeasca dividende numai actionarii
inregistrati in registrele actionarilor la o anumita data, numita data de inregistrare, comunicata
in prealabil. Cu alte cuvinte, actiunile pot fi detinute o singura zi din an pentru a primi
dividende.
Trebuie tinut cont si de durata de decontare a tranzactiilor, de trei zile. Aceasta
inseamna ca, spre exemplu, cumparand actiuni intr-o zi de luni, acestea vor intra efectiv in
proprietatea noastra peste 3 zile, adica joi. Astfel, daca data de inregistrare este stabilita pentru
o zi de joi, spre exemplu, actiunile trebuie cumparate cel mai tarziu in ziua de luni a aceleiasi
saptamani, pentru a "prinde" data de inregistrare. Trebuie tinut cont si de faptul ca durata
decontarii de trei zile se refera numai la zile lucratoare, nu si la zile de sambata si duminica.
Deci daca data de inregistrare este stabilita pentru o zi de luni, actiunile trebuie cumparate cel
mai tarziu in ziua miercuri a saptamanii anterioare.
Data de inregistrare este anuntata in mijloacele de informare in masa.
Anuntarea acestei date duce in mod normal la cresterea cursului actiunilor societatilor de la
care se asteapta dividende insemnate, deci este bine ca actiunile sa fie cumparate inainte de
aceasta crestere, pentru ca dupa trecerea datei de inregistrare cursul inregistreaza o revenire la
nivelurile anterioare. Astfel, se pot obtine castiguri si prin specularea acestei cresteri a
cursului, cumparand inainte de crestere si vanzand inaintea datei deinregistrare, deci
renuntand la dividende. Din nefericire multe din societatile care anunta dividende
inregistreaza intarzieri majore in plata acestora. Astfel, este bine ca societatile sa fie
contactate telefonic in mod direct (la serviciul actionariat) pentru aflarea informatiilor legate
de data de inregistrare, nivelul dividendelor, modalitatea de plata a acestora, etc.
O alta situatie la care ne vom referi este majorarea de capital prin aport de
numerar cu drept de preemptiune pentru vechii actionari. Aceasta inseamna ca actionarii
inregistrati in registrul actionarilor la o anumita data de referinta (comunicata in prealabil)
beneficiaza de dreptul de a cumpara actiuni noi emise de societate in scopul majorarii
capitalului social, la un pret ce poate sa aiba un nivel inferior cursului din piata, putand
castiga din vanzarea lor ulterioara la cursul pietei. O alta posibilitate o reprezinta majorarea
capitalului social prin reevaluarea unor active sau prin incorporarea in capital a rezervelor, caz
in care actionarii inregistrati la registrul actionarilor la data de referinta, pot primi actiuni
gratuite. Desigur asemenea evenimente in viata societatilor vor duce la cresterea cursului
134
inaintea datei de referinta sau de inregistrare si scaderea acestuia (uneori chiar dramatica)
dupa aceasta data.
O alta operatiune care trebuie urmarita este lansarea unei oferte publice de
cumparare de actiuni ale unor anumiti emitenti. Prin intermediul unei astfel de oferte, un
investitor interesat intentioneaza cumpararea unui anumit procent din capitalul social al
societatii vizate. De regula, el va oferi un pret de cumparare superior cursului din piata al
actiunilor, in vederea cresterii atractivitatii ofertei sale.21
9.9. Indici bursieri
Analiza unei piete bursiere pe ansamblul sau se realizeaza, ca pentru orice alt
sector al economiei nationale, cu ajutorul unor indicatori. Fiecare bursa de valori are sistemul
sau propriu de indicatori, numiti indici bursieri. Indicele bursier este indicatorul statistic care
reflecta evolutia in timp a pietelor de valori mobiliare si a cursului valorilor mobiliare de pe
pietele respective. Acesta se calculeaza zilnic (sau chiar in timp real) pe baza cursurilor unor
actiuni reprezentative pentru evolutia pietei respective. Indicii se pot calcula fie pentru
ansamblul unei piete bursiere, fie dupa alte criterii, ca de exemplu indici calculati pe diferite
domenii ale economiei: constructii de masini, industria alimentara, etc.
Indicii oficiali ai Bursei de Valori Bucuresti sunt:
- indicele BET (Bucharest Exchange Trading), ce a fost creat pentru a reflecta
tendinta de ansamblu a preturilor celor mai lichide si mai solide 10 actiuni tranzactionate la
Bursa de Valori Bucuresti.
- indicele BET-C, ce a fost creat datorita necesitatii unei reprezentari complete
a evolutiei preturilor titlurilor tranzactionate la Bursa de Valori Bucuresti, fiind calculat pe
baza tuturor societatilor cotate la bursa;
- indicele BET-FI, ce monitorizeaza evolutia celor 5 SIF-uri listate la bursa de
valori.
Indicii pietei Rasdaq sunt:
- Indicele oficial al pietei, Rasdaq-C, calculat pe baza evolutiei cursurilor
tuturor societatilor listate pe piata;
- Indicele RAQ-I, calculat pe baza actiunilor inscrise la categoria I a Rasdaq;
21 Drăgoescu E., Drăgoescu A. Pieţe financiare şi operaţiuni de bursă, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995, pag. 213.
135
- Indicele RAQ-II, calculat pe baza actiunilor inscrise la categoria a II-a a
pietei.
Urmarirea evolutiei valorilor acestor indici pe o anumita perioada poate
evidentia tendinta genarala de evolutie a cursurilor pe piata bursiera.
Piete la termen si valori mobiliare derivate
Pe langa valorile mobiliare primare (actiuni si obligatiuni), pe marile piete
financiare ale lumii se tranzactioneaza si valori mobiliare derivate (contracte futures, optiuni,
etc, numite si tranzactii la termen); acestea sunt contracte ce au ca suport titlurile de valoare
clasice. De regula, valorile mobiliare derivate se tranzactioneaza la bursele de valori (in cazul
contractelor avand ca suport indici bursieri sau valori mobiliare) sau la burse de marfuri si
burse specializate (in cazul contractelor avand ca activ suport marfuri sau active financiar-
bancare).22
9.10 Contracte futures şi options
Cele mai utilizate valori mobiliare derivate la noi in tara in prezent sunt
contractele futures. Un contract futures reprezinta o obligatie pentru a vinde sau a cumpara la
un moment viitor (numit scadenta) o cantitate determinata dintr-o marfa, un activ financiar
sau monetar (numit activ suport), la un pret si conform unor specificatii standardizate stabilite
in momentul incheierii contractului (in prezent).
La scadenta are loc o operatiune inversa celei initiale (de cumparare sau
vanzare), castigandu-se sau pierzandu-se diferenta dintre preturile celor doua operatiuni.
Activul suport poate fi: o marfa ale carei caracteristici sunt standardizate (petrol, cereale,
cacao, etc), o valuta, un indice bursier, o rata a dobanzii, etc. Contractele futures pe marfuri
sau valute se pot executa fie cu, fie fara livrarea fizica a activului respectiv. La noi in tara
toate contractele futures se deruleaza fara livrarea fizica a activului.
Prin tranzactionarea la bursa, contractele futures au un curs pe piata, rezultat
din cerere si oferta.
Scopul celor care incheie (tranzactioneaza) contracte futures este obtinerea
unui castig in bani. Partile contractante sunt orice persoane fizice sau juridice care au un cont
deschis la o societate de brokeraj care tranzactioneaza la bursa (asemanatoare societatilor de
valori mobiliare care tranzactioneaza la Bursa de Valori, dar diferite de acestea).
22 xxx Colecţia „Capital” 2004 – 2007.
136
Cursul in piata al contractului futures pe dolar din prezent (de azi) reprezinta
estimarea facuta de catre cei care il tranzactioneaza cu privire la valoarea cursului oficial al
BNR din ziua scadentei (de la sfarsitul lunii, spre exemplu). Astfel, cursul futures este
influentat de evolutia cursului oficial leu/dolar dar si de cererea si oferta pentru aceste
contracte futures.
Scopul acestor tranzactii este fie obtinerea unor castiguri speculative, fie
acoperirea agentilor economici la deprecierea leului. Pentru acest din urma caz, luam
exemplul unui importator: acesta incheie un contract de import si plateste 1000$ astazi la un
curs de 3,0000 RON/dolar (spre exemplu), dar marfurile ii sosesc peste 2 luni, cand cursul
este 3,4000 RON/dolar (de exemplu), si el inregistreaza o pierdere (incasand pe aceleasi
bunuri mai putini bani, in dolari, decat a platit).
In acest caz, pentru a se acoperi, in momentul incheierii contractului de import
el cumpara contracte futures, iar dupa 2 luni el le vinde si inregistreaza un castig din aceste
contracte futures, castig ce-I diminueaza pierderea la import.
Contracte options
Un contract options reprezinta un drept (dar nu si o obligatie) de a cumpara
(optiune de tip CALL) sau de a vinde (optiune de tip PUT) un activ financiar (o actiune, un
contract futures, etc) la un moment viitor si la un pret prestabilit in prezent (numit pret de
exercitare).
Cumparatorul contractului options poate decide daca isi va exercita sau nu
optiunea de cumparare sau vanzare a activului, in functie de propriile interese si previziuni.
Pentru acest drept de optiune cumparatorul trebuie sa plateasca vanzatorului in
momentul incheierii tranzactiei o suma de bani numita prima. Valoarea primei este cea care se
negociaza la bursa si face obiectul cererii si a ofertei.
Astfel, pierderea cumparatorului este limitata la prima pe care o plateste
vanzatorului contractului.
Daca previziunile sale nu se confirma, cumparatorul nu este obligat sa-si
exercite optiunea, pierzand numai prima. Daca previziunile sale se confirma, cumparatorul va
exercita optiunea.
In ceea ce priveste vanzatorul, castigul sau este prima incasata de la
cumparator; vanzatorul nu are nici o putere de decizie cu privire la exercitarea optiunii, el
asteptand decizia cumparatorului in acest sens.
137
In tara noastra contractele options au fost introduse pentru prima data la
BMFMS, aceasta fiind la acest moment singura piata din Romania unde se tranzactioneaza
optiuni.
Acestea confera cumparatorului dreptul dar nu si obligatia de a cumpara sau
vinde un contract futures la un pret prestabilit, pe perioada de valabilitate a contractului.23
Investitii directe in societati necotate
Societatile comerciale pe actiuni se pot imparti in doua categorii, dupa modul
de atragere a capitalului. Astfel, societatile care efectueaza o oferta publica de vanzare (de
actiuni sau obligatiuni), oferta ce se adreseaza oricaror persoane interesate si care urmareste
atragerea de capitaluri pentru infiintarea sau dezvoltarea societatii, se numesc societati
deschise. Societatile care nu au efectuat o oferta publica se numesc societati inchise.
Actiunile societatilor deschise pot fi tranzactionate pe piete organizate (Bursa
de Valori Bucuresti si Piata Rasdaq), in acest caz societatile numindu-se societati cotate (iar
actiunile lor, actiuni cotate). Nu este obligatoriu,insa, ca societatile deschise sa fie
tranzactionate la bursa de valori sau pe alta piata reglementata, in acest caz societatile
numindu-se societati necotate (iar actiunile lor, actiuni necotate).
Investitia in actiunile unei societati necotate, inchise sau deschise, presupune
riscuri mult mai mari. Cumpararea actiunilor societatilor inchise se face direct de la actionarii
existenti, si nu prin SSIF.
Sif-urile
Societatile de investitii financiare sunt fonduri inchise de investitii organizate
ca societati pe actiuni. Dupa constituire, acestea realizeaza o oferta publica initiala (IPO)
pentru atragerea capitalurilor de la investitorii interesati. Aceste capitaluri sunt apoi plasate de
catre administratorii societatii in active financiare in scopul cresterii rentabilitatii capitalurilor
investite.
Societatile de investitii financiare se coteaza la Bursa de Valori (sau pe alta
piata organizata). Astfel, daca un investitor doreste sa cumpere titluri (actiuni) ale unei
societati de investitii, el trebuie sa se adreseze unei societati de valori mobiliare (intocmai ca
pentru orice alta societate cotata la bursa de valori) sau poate astepta o alta eventuala oferta
23 xxx Colecţia „Piaţa financiară” 2004 – 2007.
138
publica a societatii. Profiturile obtinute de societate sunt distribuite actionarilor prin
intermediul dividendelor. Valoarea actiunilor se stabileste in mod liber la Bursa de Valori, in
functie de cerere si oferta, dar si de rezultatele inregistrate de societate. Astfel, actionarii pot
castiga si din eventuala crestere a valorii de piata a actiunilor la bursa de valori.
La noi in tara, aceste fonduri sunt mai putin raspandite. Primul fond inchis
tranzactionat la bursa de valori a fost Eurofinances Targoviste, insa acesta a inregistrat
dificultati si actiunile sale au fost delistate de la bursa. Cele mai interesante fonduri de acest
tip sunt insa cele 5 SIF-uri rezultate in urma programului de privatizare in masa (PPM): SIF1
Banat-Crisana, SIF2 Moldova, SIF3 Transilvania, SIF4 Muntenia si SIF5 Oltenia. Acestea se
caracterizeaza prin existenta unui numar foarte mare de actionari si prin active importante. Cu
toate acestea, ele se conformeaza regulilor general valabile pentru societatile de investitii, si
sunt cotate la Bursa de Valori Bucuresti - fiind singurele societati de investitii cotate la bursa
la acest moment. Pentru a cumpara actiuni la una din cele 5 societati de investitii financiare,
trebuie apelat la serviciile unei societati de valori mobiliare.24
Despe firmele de brokeraj
La o societate de brokeraj (denumita de lege "societate de servicii de investitii
financiare" sau SSIF), cel mai important factor este marimea capitalului propriu.
Mai ales daca este incepator in ale bursei, un investitor doreste sa se adreseze
"marilor brokeri", care tranzactioneaza si in nume propriu. Acestia cunosc bine piata si au
capacitatea, daca nu s-o influenteze, atunci macar sa sesizeze, cei dintai, principalele curente
care duc sau iau banii spre sau dinspre anumite "titluri" – actiuni, obligatiuni sau alte valori
mobiliare cotate la bursa.
COMISIONUL. "Cei mari" au insa obiceiul de a nu primi ordine de la
investitorii prea mici. In general, putini se deranjeaza pentru ordine sub 10 milioane de lei.
Sau, daca o fac, cer comisionul maxim, 8% din valoarea tranzactiei, de obicei. Comisionul de
tranzactionare este cu atat mai mare cu cat investitia este mai mica sau daca nu are sanse sa se
repete prea des.
Atunci investitorul isi aminteste ca mai sunt si alte criterii de alegere a
brokerului.
Competenta Si Flexibilitate. Brokerii au de obicei capacitatea de a "citi"
clientul, si toleranta acestuia la risc il intereseaza cel mai mult, dupa marimea sumei investite.
24 xxx Colecţia „Tribuna economică” 2004 – 2007.
139
Cu cat clientul este mai "fricos", cu atat scad sansele lui de a fi recrutat de un broker mare. De
obicei, aceia care nu au prea multi clienti au timp de pierdut ca sa-si regleze fin oferta la
profilul micului investitor.
Cu alte cuvinte, oricat de meserias ar fi brokerul vizat, daca nu este si un
maestru in "PR" nu il veti putea convinge usor cu bani putini. Dar daca simtiti ca, oricat de
mica ar fi investitia dumneavoastra, brokerul nu o trateaza cu tot respectul, atunci nici nu mai
conteaza cat de "meserias" s-ar spune ca este.
Caci, fara indoiala, si despre brokeri, ca si despre doctori, circula povesti de
succes si legende.
Stiinta Ordinelor. Un test de profesionalism al brokerului este felul in care va
asista sa alegeti tipul de ordin de tranzactie care va este potrivit. Formal, brokerul nu are voie
sa va sfatuiasca anume ce actiuni sa cumparati. Si nici cum, cu ce fel de ordine s-o faceti, caci
exista multe tipuri de ordine, inventate, de fapt, tot de brokeri, de-a lungul vremii.
Totusi, brokerul va asista numai prezentandu-va cu rabdare avantajele si
dezavantajele unui tip sau al altuia de ordin.
Astfel, exista ordine "la piata", prin care se cumpara/ vand actiuni la pretul
pietei, oricare ar fi. Acestea se executa imediat. Exista ordine "limita" care stabilesc o limita
maxima a pretului de cumparare a actiunilor sau una minima – a pretului de vanzare.
Exista de fapt cam tot atatea tipuri de ordine cate tipuri de situatii si de
psihologii de investitor s-au intalnit pe piata.
140
10. Riscul în relaţiile financiar-monetare internaţionale
Prin risc se poate înţelege, în general, un angajament care poartă o incertitudine
datorită probabilităţii de câştig sau pierdere.
Etimologic, termenul provine din latina „re-secare” care înseamnă ruptură
într-un echilibru.
În relaţiile financiar-monetare internaţionale, asumarea riscurilor poate fi cercetată
pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe pieţele
financiare sau de schimb, dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în domeniul financiar-
bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a
managementului în general. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai
mari.
Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii financiar-monetare
internaţionale, în trei categorii:
- riscuri financiare;
- riscuri comerciale;
- riscuri de mediu.
a. riscuri financiare
Sunt riscuri specifice operaţiunilor monetare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac
obiectul unor reglementări financiar-bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- riscul de credit;
- riscul ratei dobânzii;
- riscul de lichiditate;
- riscul de schimb valutar;
- riscul insolvabilităţii.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau
eliminate de către managementul financiar bancar.
141
b.riscuri comerciale
Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea instituţiilor financiare în procesul de schimb
internaţional de servicii şi produse, ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi lipsei de
talent managerial pentru noile pieţe.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- riscul de produs/serviciu, este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a
valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii
privind distribuirea produselor;
- riscul de piaţă reprezintă efectul dependenţei de piaţă a băncii. Dacă
acesta nu este „împărţit” între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este
dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe;
- riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a unei bănci
de către clienţii ei ca urmare a unei calităţi generale proaste de servire a clienţilor,
tratament prost al reclamaţiilor clienţilor, culminând cu articole de presă în
defavoarea băncii.
c. riscuri de mediu
Sunt riscuri asupra cărora instituţiile financiar-monetare, fie nu are control, fie are un
control limitat.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- riscul de deficit, care produs de către hoţi sau fraudă comisă de
angajaţii instituţiilor respective;
- riscul economic, care determinat de conjunctura economică la nivel
naţional şi regional;
- riscul competiţional, determinat de similitudinea produselor şi
serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare;
- riscul de reglementare, determinat de deciziile luate de autorităţile
bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.
142
10.1. Riscul de credit
Riscul de credit poate fi definit ca riscul în care dobânda, creditul sau ambele să nu fie
rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial. Acest risc este specific instituţiilor
financiar-bancare, a căror funcţie importantă în economie este creditarea.
Deşi motivul este acelaşi – incapacitatea de rambursare a creditului de către împrumutaţi,
cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distinctă a riscului de credit şi anume:
- riscul aferent persoanelor fizice şi persoanelor juridice;
- riscul de ţară.
În cazul persoanelor fizice şi juridice, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul
unui decalaj între venituri şi cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze
sau să dispară, fie necinstea împrumutatului, care este un risc dificil de apreciat de către
bancă, pentru că aceasta nu dispune de informaţii suficiente pentru a anticipa un astfel de
comportament.
Riscul insuficienţei venitului viitor este mai greu de anticipat, mai ales în condiţiile în care
evoluţia inflaţiei impune creşterea dobânzilor bancare şi deci scumpirea creditului.
În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de mediul
înconjurător al întreprinderii sau de întreprindere.
Mediul înconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii, de natură
economică, politică, socială, precum şi situaţia ramurii (sectorului) în care activează
întreprinderea, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra activităţii întreprinderii.
Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vânzărilor unor produse
(armament, de exemplu), acorduri regionale şi internaţionale, au un impact profund asupra
unor întreprinderi.
Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, întreprinderea îşi vede piaţa
de desfacere modificată inopinat, ceea ce îi afectează activitatea.
Riscurile economice provin din bulversările provocate de schimbări în structura
economică şi socială a unei ţări sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de
recesiune întreprinderile întâmpină dificultăţi majore până la faliment.
Situaţia şi evoluţia ramurii influenţează în mod contradictoriu activitatea unei
întreprinderi. Inovaţiile pot modifica procedeele de fabricaţie, dar pot determina şi apariţia
unor produse noi, mai competitive, determinând ca producţia unor întreprinderi să fie mai
143
puţin cerută pe piaţă, de asemenea, şi evoluţia gusturilor beneficiarilor unor produse pun în
dificultate întreprinderea.
Deci, banca trebuie să cunoască evoluţia mediului înconjurător al întreprinderii şi prin
analiza ramurii în care aceasta activează. Băncile trebuie să dispună de personal specializat pe
sectoare de activitate (ramură), pentru ca acestea să-şi adapteze în mod continuu normele
interne de analiză a bazei de credit a solicitanţilor.
Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni şi din cauza unor factori interni ai
întreprinderii, cum ar fi:
calitatea şi moralitatea managementului. Fiind vorba de apreciere
care se face cu dificultate, banca cere un curriculum vitae şi relaţii de la terţi
privind managementul întreprinderii şi relaţiile managementului cu personalul;
incapacitatea întreprinderii (incapacitate dată de tehnologie, dar şi
de mentalitate) de a se adapta pieţei sau noului în materie de brevete, inovaţii,
invenţii;
timpul în care se încasează creanţele de la beneficiari poate
determina blocaje financiare, şi deci dereglări în producţie şi în activitatea
întreprinderii.
Managementul riscului de credit presupune:
prevenirea riscului;
măsurarea riscului;
gestiunea propriu-zisă.
10.1.1. Prevenirea riscului de credit
Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi constituirea garanţiilor.
Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităţilor să
reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii.
Divizarea riscurilor se face mai întâi între persoane fizice şi întreprinderi, băncile fixându-
şi plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca îşi va repartiza riscurile acordând credite
atât producătorilor mari, cât şi celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite şi având o
repartiţie teritorială cât mai amplă.
Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la salariaţi, liber profesionişti şi
pensionari.
144
Diversificarea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea riscului de credit
în limite controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporţii au nevoi mari
de credite, pe care o singură bancă nu poate să le satisfacă.
În sistemul bancar francez se întâlnesc monopoluri specializate, constituite dintr-un
număr mare de bănci organizate care finanţează aceeaşi întreprindere. Fiecărei bănci din
monopol îi revine o cotă-parte din volumul de credite alocate întreprinderii respective. Una
sau două bănci din monopol, care au cota-parte cea mai ridicată sunt numite şefe de reţea
(filieră).
Monopolul bancar, pe lângă faptul că divizează riscurile, permite băncilor mai mici să
finanţeze întreprinderile mari, iar în cazul când întreprinderile au dificultăţi, monopolul are
puterea de a impune acestora să aplice un plan de redresare.
Băncile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar, fiecare întreprindere este
clientul unei singure bănci.
În Japonia, banca îndeplineşte pe lângă funcţia clasică de asigurare a resurselor de
finanţare a marilor grupuri industriale zaibatsu şi de supervizare a împrumuturilor pe care
acestea le fac (procentul împrumuturilor întreprinderilor nipone raportate la capitalul lor este
superior celui acceptat de ţările occidentale), adesea din rândul personalului băncii numindu-
se directorul general.
În România, până în 1989 funcţionau trei bănci specializate: Banca Română de Comerţ
Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, care erau
organizate şi funcţionau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.
După 1989, cele trei bănci specializate au fost transformate în bănci comerciale cu capital
de stat, având dreptul de a efectua întreaga gamă de operaţiuni specifice activităţii bancare:
atragere de resurse, acordare de credite, efectuare de încasări şi plăţi, precum şi alte servicii
bancare.
Numărul de bănci în funcţiune a crescut considerabil, acum existând, după unele aprecieri
un număr considerabil de bănci, un număr încă insuficient după alte aprecieri.
Constituirea garanţiilor
Deşi constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanţele
băncilor din ţările dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanţia constituie condiţia de bază
145
în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând
diferite forme: ipotecă, gaj, etc.
În mod practic, garanţiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranţă subsidiară,
decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcţie de posibilitatea de rambursare a
creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o creditează banca.
Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiţi vor fi creditorii privilegiaţi
– fiscul, statul, deci garanţia nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.
Garanţiile ar trebui considerate în condiţiile în care banca acordă un credit foarte
riscant, asumându-şi practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanţiei.
10.1.2. Măsurarea riscului de credit
Măsurarea riscului de credit se face în două etape.
Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc faţă de fondurile
proprii ale băncii, prin calcularea raportului de solvabilitate („norma Cooke”) şi pe care
banca va trebui să o respecte. De altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de
Banca Naţională.
A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care este expusă banca, prin evaluarea
periodică a portofoliului de credite. Banca Naţională impune băncilor să-şi clasifice
portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane de două ori pe an, şi să raporteze situaţia,
în termen de 30 zile, Direcţiei de Autorizate şi Supraveghere Prudenţială a societăţilor
bancare din cadrul BNR.
Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune
evaluarea performanţelor financiare ale tuturor clienţilor băncii pe baza bilanţurilor contabile
de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identică cu cea utilizată la acordarea
creditelor.
În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi incluse în una
din următoarele categorii:
standard – categoria „A” cuprinde clienţii a căror performanţe
economice şi financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a ratelor şi
dobânzii. Totodată, din analiza efectuată rezultă că se prefigurează menţinerea şi
în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat;
146
în observaţie – categoria „B” – performanţele financiare sunt bune sau
foarte bune, dar nu pot permite acest nivel în perspectivă mai îndelungată;
substandard – categoria „C” – performanţele financiare sunt
satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;
îndoielnic – categoria „D” – performanţa financiară este scăzută şi cu
o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
pierdere – categoria „E” – performanţele financiare arată pierderi şi
există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.
Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la
scadenţă şi a plăti dobânzile datorate la termenele stabilite, va fi apreciat ca:
bun – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă cu o
întârziere maximă de 7 zile;
slab – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere
de până la 30 zile;
necorespunzător – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu
o întârziere de peste 30 zile.
La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micşorată cu valoarea unor
angajamente, cum ar fi:
garanţii necondiţionate de la Guvernul României sau de la BNR;
garanţii necondiţionate de la băncile din ţările care nu pun probleme în
ceea ce priveşte riscul de ţară;
garanţii necondiţionate de la altă bancă din România;
depozite gajate, plasate la banca creditoare;
colaterale acceptate de conducerea băncii.
Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face în funcţie de serviciul
datoriei astfel:
categoria A – foarte bun – clientul nu are rate şi dobânzi restante;
categoria B – bun – clientul a înregistrat accidental rate sau dobânzi
restante pe perioade de până la maximum 7 zile;
categoria C – slab – clientul are o rată şi dobânzile aferente restante de
până la 30 zile;
categoria D – foarte slab – clientul are două rate şi dobânzile aferente
restante;
147
categoria E – necorespunzător – clientul are peste două rate şi
dobânzile aferente restante.
Sumele aferente provizioanelor de risc se includ în cheltuieli. Utilizarea şi deductibilitatea
fiscală a provizioanelor de risc este reglementată de BNR şi Ministerul Finanţelor.
În această etapă se pot determina pe sectoare de activitate (ramuri), zone geografice, şi pe
categorii socioprofesionale de clienţi, ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi
acordate de bancă, ponderea pierderilor din împrumuturi acordate acestor ramuri şi categorii
de clienţi în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizioanelor în total
împrumuturi etc.
Comparând cele două sume ale activelor cu risc determinate în cele două etape, banca
poate să intervină în vederea diminuării riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe
sectoare şi categorii de clienţi, fie nemaiacordând credite sectoarelor sau clienţilor care aduc
pierderi băncii.
Aceasta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a băncii la condiţiile reale
ale economiei şi orientarea ei către alte categorii de clienţi.
Suma împrumuturilor neperformante sau pierdute trebuie să fie mai mică sau cal puţin
egală cu limita stabilită în prima etapă, adică de maximum 4 % din fondurile proprii ale
băncii.
10.1.3. Gestiunea riscului de credit
Gestiunea riscului constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze sau
elimine pierderile, sau poate să salveze creditul.
În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea
portofoliului de credite printr-un audit period (revizuire) în funcţie de notarea internă a
creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit.
Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite
problemă.
Revizuirea creditelor, pe lângă faptul că reduce pierderile, permite atingerea şi a altor
probleme, cum ar fi:
asigurarea aplicării uniforme a documentaţiei de creditare;
verificarea respectării politicii de credit, a normelor băncii şi a
reglementărilor bancare;
148
informarea managementului băncii despre situaţia generală a
portofoliului de credite;
monitorizarea ofiţerilor de credite care sunt răspunzători de evoluţia
nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici o măsură.
Organizarea operaţiunii de revizuire ţine de mărimea băncii. În băncile mari trebuie să
existe un personal care se ocupă numai de revizuire sub coordonarea Comitetului de risc,
pentru a-şi asigura independenţa faţă de personalul de creditare.
În băncile mai mici, operaţiunea de revizuire revine ca o sarcină suplimentară Direcţiei de
Creditare. Pe parcursul revizuirii, indiferent cine o face, se urmăreşte starea financiară şi
capacitatea de rambursare a clientului, precum şi existenţa şi starea garanţiilor.
Unele indicii, cum ar fi: plăţi întârziate ale ratelor şi dobânzilor, schimbarea
managementului, acţiuni legale ale clientului, deteriorarea relaţiilor cu partenerii de afaceri
sau cu personalul, unele evenimente – furturi, dezastre naturale, sunt motive care arată că
creditul a devenit un credit problemă. În acest caz, ofiţerul de credite trebuie să intervină
pentru a preveni deteriorarea şi să micşoreze pierderea potenţială.
Soluţia preferată pentru un credit problemă este renegocierea planului de acţiune cu
clientul, pentru a încerca de a salva atât banca, cât şi clientul de pierderile posibile.
Planul de acţiune este de fapt un acord – contract de împrumut revizuit prin care se
stabileşte un nou program de rambursare a creditului şi dobânzilor şi se va extinde autoritatea
băncii prin participarea acesteia la luarea deciziilor de către managementul firmei.
Pot să apară probleme atunci când garanţia devine insuficientă prin scăderea preţului sub
valoarea stipulată în contract, caz în care trebuie să obţină garanţii suplimentare de la debitor.
În cazul în care creditul nu a fost utilizat conform contractului şi se poate dovedi, iar
creditul a devenit un credit problemă, acest motiv poate fi baza pentru un acces legal la
resursele clientului înaintea altor creditori.
Operaţiunea de salvare a creditului constă în recuperarea unor creanţe de către bancă prin
preluarea acestora de către o altă întreprindere care finanţează cumpărarea creanţelor.
Operaţiunea este deosebit de avantajoasă pentru bancă, deoarece, pe lângă faptul că „scapă”
de creanţele problemă, le recuperează la valoarea lor contabilă (nu la valoarea de piaţă, care ar
fi putut fi cu mult sub valoarea contabilă).
Derularea unei astfel de operaţiuni este posibilă atunci când debitorul a suferit un
„accident”, iar imaginea lui – puterea economică prezintă interes pentru alte întreprinderi.
O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanţelor de către bancă unei
bănci „trusty” care se ocupă cu forfetarea creanţelor, transformându-le în bani în schimbul
149
unui comision. Operaţiunea permite recuperarea parţială a creanţelor de către bancă, partea
nerecuperată urmând a fi suportată de bancă din provizioanele pe care şi le-a constituit.
10.2. Riscul de ţară
Este un tip specific de risc impus de operaţiuni financiar-bancare (credite, garanţii,
asigurări) cu operatori de peste frontieră, şi constă în probabilitatea nerecuperării creanţelor de
către banca creditoare.
Noţiunea de risc de ţară nu este recentă, a apărut în 1950 (odată cu desfiinţarea imperiilor
coloniale) căpătând consistenţă în ultimii ani odată cu agravarea crizei datoriei externe din
ultimul deceniu al secolului trecut, ca o consecinţă a instabilităţii politice, economice şi
financiare din numeroase ţări.
Riscul de ţară nu se utilizează în relaţiile cu toate ţările, ci numai cu ţările slab dezvoltate
sau în curs de dezvoltare. O definire completă a riscului de ţară impune o abordare distinctă
prin prisma factorilor care-l determină şi anume:
Riscul de ţară asociat riscului de credit
Nu trebuie confundat riscul de ţară cu riscul de credit. În primul caz, incapacitatea de
a rambursa creditul se datorează fie declanşării unui război civil sau schimbării bruşte de
regim, a unor tulburări sociale dau datorită unor catastrofe naturale (cutremure, inundaţii). În
al doilea caz, incapacitatea de rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul
degradării situaţiei sale financiare.
Riscul de ţară asociat riscului politic
Riscul politic numit şi risc suveran este unul din factorii riscului de ţară. Instabilitatea
politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situaţii cu diverse grade de gravitate
pentru creditor:
repunerea în discuţie sau renegocierea contractelor;
limitarea sau interzicerea investiţiilor de capital;
limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;
repudierea datoriei sau refuzul de plată. În 1917, Rusia nu a mai
recunoscut datoriile Rusiei ţariste – problemă discutată şi astăzi;
150
naţionalizarea cu sau fără despăgubiri. În România statul a preluat
toate activele fără despăgubiri.
De la o situaţie la alta, creanţele deţinute în aceste ţări instabile politic au grad de risc
mare, care culminează cu anularea datoriilor faţă de străinătate de către ţara respectivă.
Riscul de ţară asociat riscului economic
Riscul economic, ca rezultat al incapacităţii autorităţilor monetare dintr-o ţară străină să
transfere către creditor dobânzile şi capitalul obţinut de întreprinderile publice sau private,
este unul dintre riscurile contemporane specifice economiei multor ţări ale lumii. Acest risc
este legat de situaţia economică şi monetară a ţărilor debitoare, incapabile să asigure plata la
timp a datoriilor.
Satisfacerea imediată a unor revendicări sociale (atitudine populistă a unor guverne) poate
conduce uneori la politici inflaţioniste (în cazul României, satisfacerea revendicărilor
minerilor) şi naţionaliste care determină degradarea situaţiei economice şi izolarea de exterior
(cazul Argentinei prin guvernarea Peron sau cazul Peru – Garcia).
Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973 când primul şoc petrolier a obligat multe
ţări în curs de dezvoltare să se îndatoreze pentru a putea cumpăra materii prime şi energie.
Acumularea acestor datorii (din care 60 % credite bancare) a condus multe ţări spre faliment
monetar. De la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor
ţări prin reeşalonarea datoriilor, ţări susţinute de FMI.
Cei trei factori care determină riscul de ţară: riscul politic, riscul economic şi riscul de
credit se intercondiţionează şi se presupun reciproc.
Instabilitatea politică se reflectă asupra situaţiei economice şi financiare de ansamblu,
având drept consecinţă amplificarea riscului de credit; crizele economice provoacă deseori
schimbări de regim politic. De aici necesitatea de abordare globală a riscului de ţară.
10.2.1. Metode de analiză a riscului de ţară
Cercetările asupra analizei riscului de ţară sunt numeroase şi sunt făcute atât de organisme
internaţionale specializate împreună cu FMI, BIRD, BRI, cât şi de universităţi – în special
cele americane, dar şi de societăţi specializate ca: Moody’s, Standard & Poor’s şi de bănci.
Două metode sunt cele mai folosite şi anume: metoda indicatorilor de risc şi analiza
riscului de ţară prin teoria valorii firmei.
151
Metoda indicatorilor de risc
Această metodă are la bază metoda Delphi. Principiile metodei sunt următoarele:
Stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru situaţia politică,
economică şi financiară a unei ţări.
Criterii politice: instabilitate politică, instabilitate guvernamentală,
tensiuni economice – sistemul legislativ, tensiuni etnice – război civil, tensiuni
interne, suspendarea ajutoarelor externe.
Criterii economice: rata de creştere a PIB, speranţa de viaţă, rata de
economisire/PIB, rata de investiţii/PIB, structura importurilor şi exporturilor,
rata dobânzii, situaţia sistemului bancar.
Criterii financiare: raportul import/export, raportul rezerve monetare
/datoria externă, raportul datorie externă/export.
Consultarea experţilor privind pertinenţa criteriilor în vederea clasificării şi
acordării de note de către aceştia.
Acordarea unei ponderi fiecărui criteriu, care să reflecte importanţa
acestuia, calculul ratei totale (scor) care va indica riscul global al ţării.
Metoda indicatorilor de risc prezintă analogii cu creditul evaluat – scoring, analiza
discriminatorie nu este mereu utilizată din cauza dificultăţilor întâlnite în constituirea unui
eşantion reprezentativ.
BERI (Business Environment Risk - Indexul de risc de afaceri aferent mediului), este
un indicator de risc pus la punct de SUA şi face obiectul unor publicaţii regulate.
Acest indicator este stabilit plecând de la 15 criterii de apreciere, care au fiecare un
coeficient de pondere. Aceste criterii sunt apoi notate de experţi de la 0 la 4 (0 pentru risc
mare, 4 pentru risc mic) şi combinarea notei (ponderii) dă pentru fiecare ţară scorul final,
deci indicatorul de risc.
Ţările sunt apoi clasificate pe categorii, în funcţie de nota obţinută:
până la 40 risc inacceptabil
41-55 risc mare
56-69 risc mediu
70 şi peste 70 risc mic.
152
Analiza riscului de ţară prin teoria valorii firmei
Mai recentă decât precedenta, această metodă utilizează metoda de evaluare a
firmelor făcută de analiza financiară:
se evaluează valoarea economică a ţării; ca şi în teoria valorii firmei,
economia unei ţări este evaluată capitalizând fluxurile de venituri. Dar acest flux
de venituri – beneficiu al economiei, este reprezentat de excedentul balanţei
comerciale;
rând se face o comparaţie între valoarea economiei şi datoria externă a
ţării.
Valoarea economiei constituie garanţia pentru creditorii ei. Dar aceştia nu vor putea
niciodată să profite de această garanţie în procent de 100 %, ci într-un procent mult mai mic,
care va fi diminuat cu valoarea datoriei externe a ţării. Informaţiile privind indicatorul de risc
de ţară trebuie completate cu previziuni macroeconomice furnizate de serviciile statistice
naţionale (de stat, private) sau internaţionale (FMI, OCDE,etc.).
Cea mai sigură metodă previzională constă în selectarea unor factori susceptibili să
implice, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, solvabilitatea ţării. Perspectiva
evoluţiei masei monetare permite prognozarea inflaţiei şi a riscului de schimb, iar deficitul
bugetar lasă să se întrevadă, fie o finanţare cu caracter inflaţionist, fie o creştere a dobânzilor.
Începând cu anul 1990, două mari agenţii de evaluare din lume îşi împart între ele piaţa de
evaluare: „Moody’s” şi „Standard & Poor’s”, acordând note (rating) atât titlurilor de valoare,
cât şi emitenţilor acestora (instituţii, bănci).
Scara de evaluare a agenţiei Standard & Poor’s este următoarea:
Creanţe negociabile cu durata de cel mult un an.
Scara de note de estimare pentru acest gen de creanţe începe cu A-1 pentru cea
mai bună şi merge până la D pentru cea mai slabă.
A-1: Această estimare, cea mai bună acordată, semnifică o putere mare de
plată la scadenţă. Creditelor cu un grad puternic de siguranţă li se adaugă la A-1
semnul +.
A-2: Această notă înseamnă putere satisfăcătoare de plată la scadenţă.
Gradul de siguranţă este mai scăzut decât pentru cele notate cu A-1.
153
A-3: Capacitatea de plată la scadenţă a creditului rămâne acceptabilă. Există
totuşi o sensibilitate mai mare a solicitantului faţă de schimbările nefavorabile
conjuncturale.
B: Un anume caracter speculativ în ceea ce priveşte achitarea creditului
corect şi la timp.
C: Credite a căror achitare la scadenţă este îndoielnică.
D: Există deja un impediment în achitarea dobânzilor sau a valorii efective a
creditului şi în acest caz, doar prevederea unui termen de graţie peste cel al
scadenţei poate să dea speranţa creditorului că-şi va recupera banii.
Creanţe negociabile cu durata mai mare de un an.
Scara de note merge de la AAA pentru cea mai bună, până la D pentru cea mai
slabă.
AAA: Cea mai mare notă atribuită, care indică un solicitant cu mare putere
de plată la timp a dobânzilor şi creditului propriu-zis.
AA: Posibilitatea de a face faţă rambursării la timp este foarte mare şi diferă
foarte puţin de cele notate cu AAA.
A: O capacitate mare de rambursare, totuşi o oarecare sensibilitate faţă de
modificările conjuncturale sau economice.
BBB: O capacitate suficientă de rambursare, dar modificarea conjuncturală
nefastă sau condiţii economice defavorabile sunt în măsură să perturbe plata la
timp.
BB, B, CCC, CC, C: Creditele astfel notate prezintă un caracter net sensibil
în ceea ce priveşte posibilitatea de rambursare. Deşi aceste credite pot prezenta
anumite caracteristici de calitate sau siguranţă, gradul mare de incertitudine şi
sensibilitate mare faţă de condiţii defavorabile pot prima.
D: Impedimente în rambursarea creditului, singurul lucru care poate atenua
acest risc fiind prevederea unui termen de graţie peste cel scadent.
Fiecare poziţie de la AA la CCC poate fi nuanţată cu semnele + sau – pentru a arăta
poziţia lor corectă pe scara de valori.
Notele S & P privitor la creanţele pe termen lung sunt însoţite de o documentaţie tip
„perspective” care apreciază tendinţa posibilă în timp de a respecta scadenţa. Aceste
calificative de perspectivă pot fi „stabile”, „pozitive” sau „negative”.
Managementul riscului de ţară presupune măsurarea riscului, prevenirea riscului şi
gestiunea propriu-zisă.
154
10.2.2. Măsurarea riscului de ţară
A măsura riscul la care o bancă este expusă presupune o serie de operaţii complexe care
vizează măsurarea volumului riscurilor, diferenţiat, pe ţări sau global.
În cazul în care se urmăreşte măsurarea riscului la care o bancă este expusă în raport cu o
ţară, se procedează la adunarea riscurilor directe (aferente tuturor creditelor acordate acelei
ţări indiferent de beneficiar, instituţii publice sau private) cu riscurile indirecte (aferente
operaţiunilor comerciale care se derulează pe baza unor scrisori de garanţie bancară, scrisori
de credit comerciale sau acreditive documentare).
În cazul în care se urmăreşte determinarea riscului total la care o bancă este expusă, se
impune mai întâi o distincţie a riscurilor în funcţie de destinatar (indiferent de ţară, pe sector
public sau privat) şi pe tipul său (credit, linie de credit, operaţiuni comerciale), riscul total
rezultând prin însumarea celor două tipuri de risc determinate.
Odată cu măsurarea riscurilor, băncile pot evalua şansele de acoperire a creditelor.
10.2.3. Prevenirea riscului de ţară
După măsurarea riscului la care banca este expusă faţă de diverse ţări, Comitetul de Risc
din bancă trebuie să impună plafoane de credite faţă de acele ţări la care banca este
vulnerabilă.
Plafoanele de credit sunt determinate în funcţie de mărimea portofoliului de credite pe
care banca le are angajate cu ţările respective şi de mărimea fondurilor proprii ale băncii, în
aşa fel încât să se respecte norma Cooke (solvabilitatea băncii), dar şi de politica în materie
de riscuri pe care banca o abordează în mod global, indiferent de beneficiarii creditelor:
particulari, întreprinderi şi ţări.
Un rol important în prevenirea riscului îi revine sistemului de asigurare şi garantare a
creditelor. Asigurarea creditelor constă în asumarea obligaţiei de către societăţile de asigurări
de a rambursa băncii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului străin, în cazul în
care respectivul credit nu a fost rambursat.
155
Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite integral de societăţile de
asigurări, banca preluând practic o parte din risc numită franchisă. Societatea de asigurare
primeşte o primă de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.
Pentru diminuarea sau eliminarea eventualelor pierderi, băncile pot cere constituirea de
garanţii în favoarea lor (ipoteci, gajuri, scrisori de garanţie) de la beneficiarii de credite.
Pentru partea neacoperită a creditului, băncile îşi constituie un provizion care se va mări
sau diminua în funcţie de mărimea pierderii.
10.2.4. Gestiunea riscului de ţară
Gestiunea riscului de ţară constă în utilizarea unor tehnici specifice care permit băncilor
să-şi diminueze sau să-şi acopere pierderile înainte ca banca să şi le asume, adică să le suporte
efectiv.
O tehnică de acoperire a riscurilor constă în restructurarea portofoliului de creanţe, prin
modificarea de către bancă a naturii sau a originii geografice a portofoliului de credite în
ansamblul său.
Această modalitate permite băncii să-şi diminueze portofoliul de credite cu dobânda
variabilă pe care o are într-o ţară sau prin convertirea creanţelor în obligaţiuni preferenţiale
(„debit-for-debit-swaps”).
Operaţiunile swaps de datorii contra capital („debit equity swaps”) presupun schimbul de
creanţe contra acţiuni emise de firmele din ţara debitoare.
10.3. Riscul ratei dobânzii
Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuaţiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la active, cât
şi la pasivele din portofoliul băncii.
Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii sub două forme:
constă în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variaţii
neconvenabile a ratei dobânzii;
156
formă constă în deteriorarea situaţiei patrimoniale a băncii (diminuarea
capitalului propriu) ca urmare a variaţiei ratei dobânzii.
Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a deţinerii de active şi pasive cu dobândă
fixă, care, în plus, diferă ca scadenţă şi preţ, dar şi din deţinerea de active şi pasive cu
dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuaţiile ratei dobânzii.
Managementul riscului ratei dobânzii constă în măsurarea riscului şi gestiunea acestuia.
10.3.1. Măsurarea riscului ratei dobânzii
A măsura riscul ratei dobânzii presupune determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de
dobândă aferent activelor şi pasivelor cu dobândă fixă, cât şi a activelor şi pasivelor cu
dobândă variabilă.
Determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de dobândă constă în determinarea discrepanţei
(metoda GAP) dintre activele şi pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în
portofoliul ei, sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un
activ să fie recuperat la valoarea de piaţă determinată în funcţie de rata dobânzii de piaţă
(metoda DGAP).
Determinarea discrepanţei aferente activelor şi pasivelor prin metoda GAP constă în
determinarea poziţiei băncii.
Grafic metoda este reprezentată astfel:
157
Active Pasive Active Pasive
Poziţie scurtă Poziţie lungă
O bancă are poziţia scurtă de dobândă atunci când GAP este negativ, adică valoarea
activelor cu dobândă variabilă este mai mică decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă.
Această situaţie este:
nefavorabilă – în cazul creşterii ratei dobânzii;
favorabilă – în cazul scăderii ratei dobânzii.
O bancă are poziţia lungă de dobândă atunci când GAP este pozitiv, adică valoarea
activelor cu dobândă variabilă este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă,
iar creşterea sau scăderea ratei dobânzii produce efecte contrare decât în cazul când GAP este
negativ.
În cazul în care se urmăreşte determinarea discrepanţei aferente întregului portofoliu de
active-pasive prin metoda GAP se va folosi un grafic al scadenţelor în care activele şi pasivele
sunt grupate în „buchete” pe orizonturi mici de timp în funcţie de scadenţă.
Graficul scadenţelor permite determinarea discrepanţei pentru fiecare clasă de scadenţă
(GAP periodic) care pune în evidenţă riscul de dobândă aferent fiecărui orizont de timp,
precum şi discrepanţa aferentă întregului orizont de timp (GAP cumulativ).
Pe baza graficului se poate determina raportul de sensibilitate:
158
cu dobândă variabilă cu
dobândă variabilă
cu dobândă variabilă
cu dobândă variabilă
- un RST = 1 indică pentru orizontul considerat o concordanţă între active şi
pasive;
- un RST < 1 arată o poziţie scurtă, defavorabilă creşterii ratei dobânzii;
- un RST > 1 arată o poziţie lungă, deci defavorabilă scăderii ratei dobânzii.
Calculul riscului de dobândă a băncii prin utilizarea metodei DGAP constă în
determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv, apoi calculul duratei medii
de recuperare a portofoliului de credite şi respectiv pasive ale băncii.
Comparând duratele medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a
pasivului băncii se pot întâlni trei situaţii posibile prezentate în tabelul următor.
Cresc dobânzile Scad dobânzile
durata recuperare activ
>
durata recuperare pasiv
situaţie
defavorabilă
situaţie
favorabilă
durata recuperare activ
<
durata recuperare pasiv
situaţie
favorabilă
situaţie
defavorabilă
durata recuperare activ
=
durata recuperare pasiv
situaţie
neutră
situaţie
neutră
10.3.2. Gestiunea riscului ratei dobânzii
Gestiunea riscului constă, pe de o parte, în menţinerea GAP–ului şi a DGAP–ului la
valoarea zero, respectiv să se realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor şi
pasivelor, iar pe de altă parte, acoperirea riscului.
Pentru aceasta, managementul bancar trebuie să adapteze continuu dobânzile şi
scadenţele aferente activelor şi pasivelor, astfel încât să se ajungă la un portofoliu imun la
variaţiile ratei dobânzii.
Acoperirea riscului este metoda de care managementul băncii face uz datorită faptului
că este greu de realizat un portofoliu imun la variaţiile ratei dobânzii.
159
Odată măsurat riscul de dobândă, banca poate să-şi acopere riscul folosind diverse
instrumente derivate pe pieţele le termen sau condiţionate, sau prin ajustări ale GAP-ului din
active.
10.4. Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile
faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre creditele pe termen lung şi creditele pe
termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.
Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung
ale băncii, din această cauză băncile se confruntă cu două situaţii delicate:
să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;
să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare.
Prima situaţie, numită şi „risc de lichiditate imediată”, este determinată de retragerile
masive şi neaşteptate ale creditorilor ei.
Confruntată cu riscul lichidităţii, o bancă poate fi forţată, fie să împrumute fonduri de
urgenţă la costuri excesive pentru a-şi acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă
deponenţii, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piaţă.
Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, Arta de a conduce o bancă
constă tocmai în a şti să gestionezi lichidităţile pentru a face faţă retragerilor, fără a afecta însă
posibilităţile de a onora şi solicitările de credite.
Autorităţile monetare veghează asupra acestui risc impunând băncilor să păstreze
suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.
A doua situaţie, numită „risc de transformare”, impune băncilor să ia în considerare
următoarele:
resursele şi plasamentele trebuie analizate în funcţie de lichiditatea şi
exigibilitatea lor reală şi nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai
stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât
depozitele clienţilor; conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori
mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată;
160
inovaţiile financiare din ultimii ani modifică riscul de nelichiditate al băncii
astfel: mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options
facilities; micşorându-l prin dezvoltarea pieţelor secundare de creanţe negociabile.
Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică în plasamente cu scadenţă mare şi de a
face faţă crizei de lichidităţi într-un timp scurt şi la preţuri mici este specifică managementului
bancar.
Acest lucru impune managementului bancar să rezolve trei aspecte ale riscului de
lichidităţi: să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate şi
să gestioneze riscul de lichiditate.
10.4.1. Protejarea împotriva riscului de lichiditate
Băncile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice să elimine până la reducere
riscul de lichiditate. Aceste tehnici vizează resursele şi plasamentele băncii.
Tehnicile care vizează resursele băncii sunt următoarele: atragerea depozitelor de la
populaţie, căutarea unor depozite stabile, creşterea fondurilor proprii, refinanţarea.
Atragerea depozitelor de la populaţie
Acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au
sub forma de depozite atrase. Riscul de lichiditate apare atunci când beneficiarii de credite nu
rambursează creditele la termenele prevăzute în contract.
Pentru a-şi asigura continuitatea, banca trebuie să-şi reconstituie depozitele, să găsească
noi resurse care să acopere nerambursările.
Băncile care pot să atragă depozite de la populaţie într-un volum foarte mare sunt mai
puţin îngrijorate de nerambursările în termen de la beneficiarii de credite.
În general, băncile mari au un atu în atragerea de depozite şi sunt mai puţin vulnerabile la
nerambursările la timp a creditelor promovate de ele.
Pentru băncile mici problema este mai dificilă, acestea trebuind să-şi acopere uneori în
întregime nerambursările prin apelarea la credite de refinanţare da la Banca Naţională sau la
împrumuturi pe piaţa interbancară.
Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru bancă primul element din politica sa
privind menţinerea unei mase de lichidităţi sigure. Acest lucru impune băncilor de a avea cât
mai multe unităţi în teritoriu. Mai mult de atât, toţi agenţii economici sunt obligaţi să-şi
161
deruleze afacerile numai prin bănci, deci mai multe unităţi răspândite în teritoriu, ceea ce
presupune mai multe conturi de disponibilităţi.
Căutarea unor depozite stabile
Băncile sunt interesate în promovarea unor produse prin care să-şi constituie depozite
stabile (depozite la termen, certificate de depozit, etc.). Din punct de vedere al rentabilităţii,
aceste depozite aduc mai puţin profit băncii, dar diminuează în schimb riscul de lichiditate
deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat (deponenţii vor primi dobânzi mai
mici).
Pe de altă parte, stabilitatea depozitelor permite băncilor să facă investiţii pe termen lung,
care aduc mai mult profit băncii. Atragerea de depozite pe termen lung este încurajată şi de
existenţa unui sistem de asigurare a depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, în timp
ce conturile de disponibilităţi ale persoanelor juridice nu sunt asigurate.
Creşterea fondurilor proprii
Majorarea capitalului social şi implicit a fondurilor proprii determină băncile să-şi
mărească lichidităţile şi puterea lor financiară, având posibilitatea de a face investiţii pe
termen lung din fondurile proprii.
Refinanţarea
Constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanţe pa care banca le are în
portofoliul ei, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de
refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutator de ultimă instanţă.
Pentru a dispune de aceste titluri, băncile, fie fac investiţii în titluri de valoare, fie acceptă
garanţii titluri de valoare sau transferabile în titluri de valoare, în procesul de acordare a
creditelor.
Tehnicile privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv gestiunea tezaurului băncii.
Gestiunea tezaurului unei bănci înseamnă a asigura în mod continuu un echilibru între
lichidităţi şi plasamente. Acest lucru presupune:
Prevederea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri şi deci a soldului
net al băncii la sfârşitul zilei.
Toate operaţiunile făcute de bancă se materializează sub forma unor solduri
creditoare sau debitoare faţă de Banca Naţională. Administratorul trezoreriei
trebuie să prevadă din timp acest sold pe care îl va respecta făcând diverse
162
operaţiuni bancare, fie în avans sau în ziua respectivă. Acest sold ideal va trebui
să fie creditor pentru a asigura rezervele obligatorii la Banca Naţională.
Acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor.
Acoperirea deficitelor între soldul rezultat la sfârşitul zilei şi cel ideal înseamnă a
împrumuta fie de pe piaţa interbancară, fie de la Banca Naţională.
Această refinanţare presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de
valoare din portofoliul băncii astfel încât costul creditului să fie cât mai mic.
Excedentele rezultate vor fi plasate pe piaţa interbancară, sau vor fi utilizate
pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, în cazul când se preconizează o
creştere a ratei dobânzii.
Prin aceste operaţiuni, trezoreria asigură atât rezervele minime obligatorii, cât şi
respectarea raportului de lichiditate impus de autorităţi.
10.4.2. Măsurarea riscului de lichiditate
Metodele de măsurare a riscului de lichiditate diferă doar de modul de calcul al indicelui
de lichiditate, ele având în comun graficul de rate scadente.
Graficul de rate scadente este un tabel care clasifică activele şi pasivele după durata
rămasă până la scadenţa finală şi care prezintă următoarele caracteristici:
categoriile de scadenţă sunt mai mult sau mai puţin fixe în funcţie de termenele
activelor şi pasivelor;
scadenţele apropiate sunt incluse în clase cu durate scurte;
scadenţele îndepărtate sunt incluse în clase cu durate lungi. Este necesar să se
cunoască precis pasivele care au scadenţă în următoarele zile, în timp ce o
asemenea precizie nu mai este cerută însă pentru pasivele a căror scadenţă este
peste 6 luni;
evaluarea intrărilor şi ieşirilor de fonduri care decurg din operaţii ale
angajamentelor extrabilanţ (operaţii de schimb la termen sau asupra
instrumentelor financiare) este greu de apreciat cu precizie. Executarea acestor
angajamente este subordonată unui eveniment viitor, dar incert, de aceea este
necesar să fie estimate pe baza constatărilor din trecut sau aplicând principiul
prudenţei, lăsând la o parte caracterul incert al acestor fonduri, se vor raporta
angajamentele extrabilanţ la profilul scadenţelor;
163
activele şi pasivele care nu au un termen (încasările băncii, depozitele la vedere
şi fondurile proprii) nu sunt luate în calcul. Din punct de vedere teoretic
depozitele la vedere ar trebui incluse în clasa de scadenţă cea mai apropiată
deoarece rambursarea lor poate să apară în orice moment. Dar experienţa arată că
depozitele la vedere sunt stabile, ca urmare a numărului mare de clienţi care-şi
derulează afacerile prin bancă;
activelor şi pasivelor care au scadenţă juridică diferită de scadenţa practică, li
se va stabili gradul de scadenţă pe baza experienţei băncii. Creditele acordate prin
cont curent, deşi au scadenţă mică, acestea sunt reînnoite periodic, deci banca este
mai angajată în aceste credite decât în creditele pe termen scurt sau mediu. Alte
credite cuprind clauze de rambursare anticipată şi astfel se modifică scadenţele;
graficul (profilul) scadenţelor se modifică permanent, de aceea el trebuie
actualizat zilnic.
Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:
metoda decalajelor succesive, constă în calculul pentru fiecare clasă de
scadenţă a unui decalaj ca diferenţă între active şi pasive, decalajul reprezentând
un indicator de volum, durată şi scadenţă specifice fiecărei clase. Calculul pune
în evidenţă discordanţele de scadenţă, respectiv ieşirile masive de fonduri la care
banca trebuie să facă faţă perioadă după perioadă.
metoda decalajului cumulat, în care graficul de scadenţă este cumulat pe
clase de scadenţă, calculul activelor şi pasivelor cu aceeaşi scadenţă se face
cumulat, iar decalajele rezultate sunt de asemenea cumulate pe întreg orizontul de
timp luat în calcul.
metoda numerelor constă în ponderarea activelor şi pasivelor fiecărei clase de
scadenţă cu numărul mediu de zile al fiecărei clase Apoi se calculează raportul:
Dacă raportul este mai mare sau egal cu 1, banca nu are o poziţie bună de lichiditate,
dacă raportul este mai mic decât 1 banca are o poziţie bună.
Banca Naţională impune băncilor să respecte gradul de lichiditate atât pentru lei, cât şi
pentru valută. Raportul de lichiditate valutară se calculează într-un mod asemănător cu
164
metoda numerelor, dar în loc de ponderi se practică coeficienţi de lichiditate ale căror valori
sunt în funcţie de lichiditatea fiecărui activ.
10.4.4. Gestiunea riscului de lichiditate
În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:
cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din portofoliul băncii
fără a suferi pierderi excesive;
găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu
al investiţiilor băncii.
Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distinctă a gestiunii pe termen scurt,
gestiunii trezoreriei şi gestiunii pe termen lung.
Gestiunea riscului pe termen scurt permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a
băncii aşa cum s-a arătat în paragraful precedent.
Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri optime a activului băncii în aşa
fel încât prin asumarea riscului de lichiditate, banca să nu înregistreze pierderi.
Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite băncii să elaboreze politica ei de
creditare ştiindu-se faptul că lichiditatea este un factor de constrângere a băncii vizavi de
activitatea de creditare.
Factorul esenţial al gestiunii riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt este acela de a
găsi căi de acces pentru bancă pe diferite pieţe, care să-i permită o ajustare rapidă a graficului
de scadenţe active-pasive cu minimum de cheltuieli.
Gestiunea trezoreriei constă, în principal, în gestiunea activelor şi pasivelor deţinute atât
în lei, cât şi în valută, respectând normele monetare ţi valutare impuse de autorităţi.
Odată cu dezvoltarea pieţei financiare, importanţa gestiunii trezoreriei capătă noi valenţe,
trezoreria fiind considerată un centru de profit care trebuie să contribuie la fel ca şi celelalte
activităţi ale băncii la obţinerea profitului bancar.
În plus, între echilibrul trezoreriei şi echilibrul financiar global al băncii există o
interdependenţă biunivocă care poate fi demonstrată şi realizată.
Considerând cazul unei bănci care caută să-şi maximizeze profitul în perioada următoare,
în condiţiile în care ea îşi cunoaşte doar valoarea resurselor din portofoliul ei.
Bilanţul simplificat al băncii poate fi exprimat prin următoarea ecuaţie :
165
în care:
L – lichidităţi în moneda centrală (cash şi disponibilităţile băncii la BNR);
C – creditele pe care le are în portofoliu;
D – resursele ei (depozite, împrumuturi de pe piaţa interbancară, etc.).
Maximizarea profitului depinde atât de evoluţia dobânzilor pe perioada considerată, cât
şi de structura activului băncii. Dacă se anticipează o creştere a dobânzilor pe perioada
considerată, banca va trebui să-şi crească volumul de credite în detrimentul lichidităţilor, dar
acest lucru duce inevitabil la asumarea riscului de lichiditate.
Decizia asumării riscului de lichiditate, deci creşterea creditelor, trebuie analizată atât
prin prisma veniturilor suplimentare pe care banca le realizează, cât şi prin prisma costurilor
pe care banca ar trebui să le suporte pentru gestiunea riscului de lichiditate.
Profitul suplimentar pe care banca îl va primi prin majorarea volumului de credite va fi:
În care:
DP’ – profitul suplimentar aferent majorării volumului de credite;
r - rata dobânzii pe perioada anticipată;
Dc – volumul suplimentar de credite pe care banca vrea să le angajeze în perioada
următoare.
Costurile suplimentare determinate de gestiunea riscului de lichiditate asumat de bancă
sunt apreciate ca fiind DI.
În total, profitul băncii va creşte cu:
Dar mărimea profitului suplimentar obţinut de bancă depinde, aşa cum s-a arătat şi de
structura activului băncii (x = L/V).
Profitul este maxim în punctul în care derivata de ordinul 1 profitului în raport cu
structura activului este zero. Deci:
166
adică
deci
Aceasta înseamnă că structura activului băncii va fi optimă atunci când profitul aferent
fiecărui leu credit suplimentar va fi egal cu costul plătit de bancă pentru gestiunea riscului de
lichiditate, ca urmare a modificării structurii activului.
Băncile prudente care nu vor să-şi asume un risc de lichiditate care ar putea duce la
pierderi (în cazul în care costurile plătite pentru gestiunea riscului sunt mai mari decât
profiturile suplimentare obţinute) vor urmări ca raportul x = L/C să fie mare, şi în consecinţă,
vor avea o trezorerie solidă.
Băncile care sunt dispuse să-şi asume riscul de lichiditate vor avea acest raport mic.
Gestiunea pe termen lung
Gestiunea pe termen lung permite băncii să-şi fixeze plafoane pe diferite categorii de
active şi pasive, în funcţie de caracterul acestora: lichide şi nelichide, stabile şi volatile, în
funcţie de politica de creditare pe care aceasta vrea să o promoveze în viitor.
Dacă diferenţa între activele lichide şi pasivele volatile este pozitivă, atunci banca se află
în situaţia unei lichidităţi excesive ca în figură.
Dacă diferenţa ar fi negativă, banca ar avea probleme privind lichiditatea ei. În acest caz,
criza de lichidităţi poate fi corectată fie apelând la împrumuturi pe piaţa interbancară, fie
făcând operaţiuni cu titlurile de valoare pe care le are în portofoliul ei (cedându-le, gajându-le
sau cesionându-le).
Se consideră că banca este în situaţia în care a finanţat împrumuturile neprevăzute pe
seama excesului de lichidităţi pe care ea le-a avut, dar şi a depozitelor pe care nu le-a
prevăzut.
Dacă banca nu ar fi avut acest exces de lichidităţi. Ea ar fi trebuit să-şi acopere
împrumuturile neprevăzute prin mobilizarea unor credite de pe piaţa interbancară.
Se consideră, în acest caz, că trezoreria a urmărit asigurarea lichidităţii băncii pe seama
activelor ei lichide, reducând dependenţa băncii de resursele de pe piaţa interbancară şi
refinanţarea de la Banca Naţională.
Pe baza situaţiei existente şi a situaţiilor din anii precedenţi, banca poate să-şi proiecteze
pentru anul viitor trendul de lichiditate.
167
10.5. Riscul de schimb valutar
Deţinerea activelor şi pasivelor în devize face ca banca să fie expusă riscului de schimb,
ca urmare a variaţiei cursului de schimb valutar.
Riscul de schimb valutar şi riscul dobânzii se întrepătrund întrucât, cumpărarea sau
vânzarea la termen a valutei dă naştere riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel
obţinut dă naştere riscului de dobândă.
În vederea tratării riscului de schimb valutar se impune mai întâi clarificarea următoarelor
noţiuni esenţiale:
poziţia globală a schimbului la un moment dat se defineşte ca soldul net
rezultat în urma diferenţei dintre creanţele în valută şi datoriile în valută ale
băncii;
Acest indicator nu este suficient de edificator, pentru că nu pune în evidenţă riscul
la care este expusă banca, tratând toate valutele la un loc. Acest calcul se face
numai în condiţiile în care autorităţile impun băncilor ca la sfârşitul fiecărei zile,
banca să aibă o poziţie valutară egală cu zero;
poziţia schimbului în valută constă în determinarea pentru fiecare tip de
valută, a creanţelor şi datoriilor pe care le are banca. Calculul conduce la două
situaţii a căror reprezentare grafică se prezintă astfel:
Valuta „X”
168
Poziţia scurtă Poziţia lungă
creanţe
datorii
creanţe
datorii
O bancă se găseşte în poziţia scurtă atunci când deţine mai puţine creanţe în
valută „X” decât datorii exprimate în aceeaşi valută. Situaţia este favorabilă
pentru bancă, când cursul de schimb valutar al valutei „X” se depreciază în
următorul interval de timp şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei
„X” creşte în următorul interval de timp.
O bancă se găseşte în poziţia lungă atunci când deţine mai multe creanţe în valută
„X” decât datorii exprimate în aceeaşi valută. Situaţia este favorabilă pentru
bancă, atunci când cursul de schimb valutar al valutei „X” creşte în următorul
interval de timp şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei „X” se
depreciază în următorul interval de timp;
poziţia schimbului în numerar pe loc şi poziţia schimbului la termen
Operaţia premergătoare schimbului valutar la termen este, fie cumpărarea cu plata
pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei. Odată achiziţionată sau vândută,
apare riscul de schimb pentru bancă.
Dacă nu se vinde sau cumpără valută în vederea efectuării schimbului valutar la
termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valută; în acest caz apare şi riscul
de dobândă.
În concluziei, orice operaţie de schimb la termen creează un risc de schimb şi unul de
dobândă. Astfel, dacă o bancă primeşte un ordin de cumpărare la termen de dolari americani,
ea se expune în momentul cumpărării de valută cu plata pe loc, riscului de schimb dacă o dă
cu împrumut, fie în dolari; ea se expune ţi riscului de dobândă.
Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea împotriva riscului,
măsurarea riscului şi gestiunea propriu-zisă.
10.5.1. Protejarea împotriva riscului de schimb valutar
Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb presupune atât diversificarea
portofoliului de active şi pasive în valută, cât şi utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.
169
Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare necorelarea care există între
evoluţia cursului diverselor valute, ducând astfel la limitarea riscului de schimb la care este
expusă banca.
Instrumentele derivate sub forma operaţiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTION,
FRA, COLLAR, SWAP sunt utilizate atât ca instrumente de „hedging” a riscului ratelor
dobânzilor şi a riscului de schimb, cât şi pentru operaţiunile de transfer al riscului în cadrul
gestionării globale a acestora.
10.5.2. Măsurarea riscului de schimb valutar
Riscul de schimb se măsoară prin determinarea poziţiei de schimb aferente fiecărei valute
în parte ţinând cont de scadenţa creanţelor şi datoriilor.
Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadenţe în care sunt incluse toate
valutele, banca putând calcula astfel pentru fiecare tip de valută pierderea înregistrată ca
urmare a variaţiei nefavorabile a cursului de schimb valutar, suma totală a pierderilor
reprezintă expunerea globală a băncii la riscul de schimb.
10.5.3. Gestiunea riscului de schimb valutar
Gestiunea riscului de schimb constă, fie în neutralizarea riscului de schimb prin
ajustarea zilnică a poziţiei de schimb valutar, astfel încât să elimine poziţia scurtă sau lungă,
fie în acoperirea riscului de schimb, prin utilizarea numeroaselor tehnici pe care banca le are
la dispoziţie.
10.6. Riscul insolvabilităţii
170
Riscul insolvabilităţii este consecinţa manifestării unuia sau mai multor riscuri prezentate
şi pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor
proprii ale băncii poate decădea înainte ca poziţia creditorilor ei să fie pusă în pericol.
Gestiunea acestui risc are în vedere mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece,
indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor
este posibilă oricând, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.
Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-şi consolideze fondurile
proprii chiar peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare (norma „Cooke” - 8 %).
Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de acţiuni, fie prin prelevări
din profit.
Din cele prezentate rezultă că managementul diferitelor categorii de riscuri la care banca
este expusă se bazează pe managementul activelor şi pasivelor băncii.
Cu alte cuvinte, se impune adaptarea permanentă a bilanţului băncii la nivelul riscurilor
considerate acceptabile de managementul băncii, de acţionari, creditori, precum şi de
autorităţile bancare.
Flexibilitatea bilanţului băncii constă, pe de o parte, în adaptarea activului prin gajarea sau
cedarea titlurilor de valoare, cesionarea creanţelor, iar pe de altă parte, adaptarea pasivului
prin mobilizarea resurselor pe termen scurt sau lung.
Luarea în calcul a riscurilor permite băncilor să opteze asupra dimensiunii şi structurii lor
financiare. Aceste opţiuni impun băncii luarea în calcul a unor aspecte privind managementul
ei.
În primul rând, o bancă trebuie să fie în măsură să calculeze mereu poziţia sa de
lichiditate, de dobânzi şi de risc valutar, considerând şi elementele extrabilanţ care măresc
potenţial riscurile.
În România, reglementările privesc riscul de lichiditate, de credit, de solvabilitate şi de
schimb valutar. În consecinţă, managementul băncii trebuie să-şi organizeze sistemul de
informaţii contabile care să-i permită un calcul rapid ţi viabil al poziţiilor de lichidităţi, credit,
solvabilitate şi de schimb.
Managementul riscurilor vizează în principal următoarele aspecte:
Plafonarea riscurilor
Pe baza indicatorilor de măsurare a riscurilor se pot determina pierderile suferite de bancă.
Problema care se pune este aceea dacă aceste pierderi sunt acceptate de către managementul şi
proprietarii băncii.
171
De aceea, se impune crearea unui Comitet al Riscurilor la nivel de conducere a băncii din
care să facă parte şi membrii Consiliului de Administraţie al băncii.
Rolul acestui comitet este acela de a fixa riscul global maxim pe care managementul
băncii să-l respecte, ţinând cont de fondurile proprii ale băncii şi de posibilităţile reale pe care
le are banca privind accesul la piaţa financiară. Acest comitet trebuie să fixeze plafoanele
diferitelor categorii de active şi pasive ale băncii pornind de la riscurile pe care aceasta le
implică.
Controlul riscurilor
Odată fixate limitele, trebuie să se asigure că acestea sunt respectate. Banca Naţională a
emis o serie de norme cu caracter prudenţial care privesc: lichiditatea, solvabilitatea, creditele
mari, riscul de schimb valutar, investiţii financiare la societăţi bancare şi nebancare, precum şi
clasificarea portofoliului de credite. Dacă banca nu respectă aceste norme, Banca Naţională
poate să-i retragă autorizaţia de funcţionare.
Comitetul de la Basel urmează să pună la punct o reglementare care vizează respectarea
unui raport minim între valoarea pierderilor generate de riscul de dobândă şi valoarea
fondurilor proprii ale băncii.
172