UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
BUCUREŞTI
Programul de Masterat: ŞTIINŢE PENALE
LUCRARE DE DISERTAŢIE
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL
INFRACŢIUNILOR STRADALE
FURTUL ŞI TÂLHĂRIA
Autor :
Coordonator ştiinţific: Prof. Univ.Dr. LAZĂR CÂRJAN
Bucureşti
2010
1
CUPRINS
CAPITOLUL 1 Prezentarea generală a infracţiunilor de furt şi tâlhărie
CAPITOLUL 2 Cercetarea locului faptei, mijloc auxiliar de probă
2.1. Noţiunea, clasificarea şi importanţa cercetării locului faptei
2.2. Caracteristicile cercetării locului faptei
2.3. Importanţa cercetării locului faptei
2.4.Sarcinile cercetării locului faptei
2.5. Aspecte de ordin procesual
CAPITOLUL 3 Organizarea cercetării la locul faptei
3.1. Aspecte generale
3. 2. Reguli tactice ale cercetării la locul faptei
CAPITOLUL 4 Pregătirea în vederea efectuării cercetării la locul faptei
4.1. Pregătirea cercetării locului faptei
4.2 .Reguli tactice specifice cercetării locului faptei
4.3. Metodele concrete de cercetare a locului faptei
4.4. Fazele cercetării locului faptei
4.4.1. Activităţi care se desfăşoară în faza statică
4.4.2. Activităţi ce se desfăşoară în faza dinamică
CAPITOLUL 5 Cazuri din practică judiciară cu planşe fotografice efectuate cu ocazia cercetării locului faptei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE2
CAPITOLUL I1. Infracţiunea de furt. Text incriminator. Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani. (art. 208 alin. 1 C.P.) Alin.2- Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile. Alin. 3 – Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane. Pe scara istoriei, furtul se situează printre primele manifestări dăunătoare ale omului contra omului - ca individ sau colectivitate de indivizi-, iar fapta a fost întotdeauna profund dezavuată moral şi drastic sancţionată, în trecutul îndepărtat chiar cu pedeapsa capitală la unele popoare, ori cu pedepse infirmizante fizic Obiectul ocrotirii penale. Infracţiunea de furt are ca obiect juridic special acele relaţii sociale cu caracter patrimonial, referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile. Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunul mobil însuşit de autorul faptei din patrimoniul privat ori public. Prin bun mobil se înţelege lucrul care poate fi mişcat dintr-un loc în altul fără a-şi pierde valoarea economică. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat de text, el poate fi orice persoană. Persoana juridică poate fi subiect activ al acestei infracţiuni în condiţiile art. 19 ind. 1 C.p. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se exprimă printr-o acţiune ori printr-o inacţiune, prin care este sustras un bun mobil din detenţia sau posesia persoanei fizice sau juridice. Posesia. Este o stare de fapt care constă în stăpînirea materială a unui lucru de către o persoană, cu intenţia de a se comporta faţă de acesta ca proprietar sau titular al unui drept material. Detenţia. Se înţelege tot o stăpânire de fapt a unui lucru, însoţită însă de obligaţia de a-l restitui proprietarului. Urmarea imediată a infracţiunii constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia subiectului pasiv şi mutat în posesia subiectului activ.
3
Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de sustragere a bunului şi apariţia urmării imediate este o firească legatură de cauzalitate, care rezultă din însăşi materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. Infracţiunea de furt se săvârşeşte exclusiv cu intenţie, şi anume cu o intenţie calificată, întrucât intenţiei îi este asociat şi scopul. Al doilea element al laturii subiective - scopul- este determinant pentru reţinerea sau nu a faptei sub incidenţa textului incriminator, scopul însuşirii pe nedrept a bunului fiind de esenţa acestei infracţiuni. Pentru realizarea infracţiunii de furt este lipsit de relevanţă mobilul care l-a animat pe autor. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Forme. Actele preparatorii deşi sunt posibile, nu sunt incriminate. Tentativa la infracţiunea de furt este incriminată prin art. 222 Cod Penal. Infracţiunea de furt este consumată în momentul împosedării autorului cu bunul sustras. Modalităţi. Textul art. 208 C.p. prevede patru modalităţi normative: a) furturi de bunuri materiale, b) furtul de energii sau de înscrisuri, c)furtul unui bun care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, d) furtul unui vehicul în scopul de a-l folosi pe nedrept. Sancţiuni. Infracţiunea de furt prevazută la art. 208 se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani. Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de furt se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală şi judecarea acestei fapte penale se realizează potrivit regulilor obişnuite de procedură.
2. Infracţiunea de tâlhărie Text incriminator. Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.( art. 211 alin. 1 C.p.) Alin.2. Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestităb) în timpul nopţiic) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte
cu închisoare de la 5 la 20 ani.4
Alin.2. ind. 1 Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tîlhăria a fost săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane împreunăb) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori
paralizantă.c) într-o locuinţă sau în dependinţele acesteiad) în timpul unei calamităţie) a avut vreuna din urmările arătate la art.182
Alin. 3. Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi. Obiectul ocrotirii penale. Obiectul juridic special al infracţiunii este complex, fiind constituit pe de o parte, din relaţiile sociale cu caracter patrimonial referitoare la posesia şi detenţia bunurilor mobile, iar pe de altă parte, din relaţiile sociale referitoare la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică şi psihică a individului. Subiecţii infracţiunii Sunt subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii toţi participanţii la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceştia doar au molestat victima, iar alţii s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de săvârşire, în afara coautoratului, şi în modalităţile de instigare şi complicitate. Subiecţi pasivi sunt toate persoanele prejudiciate - fizic, psihic sau material - de pe urma infracţiunii. Latura obiectivă. Elementul material are un caracter complex, el fiind exprimat prin acţiuni conjugate de deposedare a victimei de bun, cât şi de violentare - fizică sau psihică - a persoanei. Acţiunile, din al doilea tip, sunt intreprinse de autor pentru a obţine sau a păstra bunul deţinut de persoana vătămată, ori pentru a înlătura urmele infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea de răspundere. Urmarea imediată şi legătura de cauzalitate privesc doar acţiunea principală şi sunt identice cu cele de la furt, fiind indiferent dacă acţiunea adiacentă şi-a atins sau nu scopul. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie este, de asemenea complex, el exprimîndu-se în forma intenţiei, la ambele tipuri de acţiuni- principală şi secundară. Intenţia care caracterizează infracţiunea de tîlhărie, în întregul ei, este calificată, incluzînd şi elementul scop. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Forme. Tentativa infracţiunii de tâlhărie este realizată atunci când acţiunea principală - de furt –este întreruptă, din motive independente de voinţa făptuitorului, mai înainte de deposedarea victimei de bun, cu condiţia ,
5
absolut obligatorie, ca să fie însoţită de acţiunea adiacentă( lovire, ameninţare etc.) Consumarea survine în momentul împosedării autorului cu bunul sustras, acţiunea asociată, desigur, la acţiunea violentă - anterioară, concomitentă sau posterioară actului de deposedare-intreprinsă în legatură cu furtul. În raport cu mijloacele folosite se disting trei modalităţi normative:
1. Furtul prin ameninţare. Conceptul de ameninţare să fie conform infracţiunii prevăzute de art. 193 C.p.
2. Furt prin violenţe. Violenţele fizice, care au ca urmare provocarea unor vătămări ale integrităţii corporale, să se încadreze conform infracţiunilor prevăzute de art. 180-182 C.p.
3. Furt prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra.
Aspecte procesuale Acţiunea penală în cazul infracţiunii de tâlhărie se pune în mişcare din oficiu. În principiu, urmărirea penală şi judecarea tâlhăriei se realizează conform regulilor de procedură obişnuite. Prin excepţie, fapta prevăzută în alin. 3 va fi urmărită în mod obligatoriu de către procuror şi judecarea în prima instanţă de către tribunal. Infracţiunile de furt şi tâlhărie sunt principalele infracţiuni care, prin frecvenţă şi pericol social ridicat, constituie un potenţial stres în viaţa de zi cu zi a românilor, reprezentând peste 70 de procente din peisajul criminalităţi comise din România.
6
CAPITOLUL 2Cercetarea locului faptei, mijloc auxiliar de probă
2.1. Noţiunea, clasificarea şi importanţa cercetării locului faptei
” Locul săvârşirii infracţiunii are pentru orice anchetator un caracter
magic, nu pentru credinţa unora că sufletul victimei (atunci când avem de-a
face cu o crimă , fireşte) s-ar afla încă acolo şi ar urmări ce se întâmplă, ci
pentru că anchetatorul ştie că aici se află urmele latente care aşteaptă tăcute
să fie descoperite pentru a-l demasca pe criminal...”1 Procedeul probator,
denumit de Codul român de procedură penală cercetarea locului faptei e
cunoscut în legislaţiile occidentale şi ca cercetarea scenei infracţiunii sau
scena crimei, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo-saxon, ori
american - reprezintă actul de debut al investigaţiilor în fapte cu
periculozitate deosebită.
1 Lazăr Cârjan şi Mihai Chiper – Cercetarea locului faptei, Cap. XII, pag..235, “ Criminalistică “ Ed. Fundaţiei România de Mâine ,Bucureşti, 2009
7
Această activitate importantă, care contribuie la realizarea scopului
procesului penal, în vederea stabilirii adevărului şi în care se înscrie, este şi
cercetarea locului faptei, termen care în practica judiciară are un conţinut mai
larg, respectiv investigarea criminalistică a locului faptei. Locul faptei este
cel mai important pentru ancheta penală, el fiind de cele mai multe ori punctul
de plecare al investigaţiei criminalistice.
“ Locul faptei constituie locul unde s-a consumat, în total sau în parte
o activitate infracţională ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia şi unde
se găsesc probele care vor servi la încriminarea celor care au înfăptuit actul
criminal”.
O primă clasificare a locului faptei , rezultată din art. 30 al Codului
de procedură penală, se deduce de la sine principal ( în total ) şi secundar
( în parte ). Sintagma loc principal se referă la locul unde s-a consumat primul
act criminal, iar ca locuri secundare sunt considerate celelalte locuri unde s-
au desfăşurat alte activităţi infracţionale . Potrivit prevederilor legale şi din
practica organelor judiciare se poate concluziona că locul săvârşirii
infracţiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârşite, cu
multitudinea de metode şi mijloace folosite în acest scop, cu urmările
activităţii ilicite desfăşurate de către făptuitori.
Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date
referitoare la faptă şi la autorul acesteia, astfel că de modul în care se
desfăşoară întreaga cercetare, căutare şi ridicare a urmelor sau probelor
materiale, precum şi de fixarea rezultatelor investigaţiilor, va depinde într-o
mare măsură descoperirea infracţiunii şi identificarea autorului.
În literatura de specialitate anglo-saxonă, locul faptei este definit şi ca
macroscopic, când include mai multe locaţii, inclusiv corpul victimei şi al
suspectului şi microscopic, când locul faptei este considerat un obiect sau
urme care au o legătură esenţială în investigarea infracţiunii cum ar fi : urmele
biologice, muşcături găsite pe corpul victimei sau ale suspectului, amprente
digitale, fire de păr, mucuri de ţigară, etc.
8
Un caz poate conţine mai multe locuri macro şi microscopice care
trebuie investigate într-o legătură cauzală deoarece fiecare poate furniza
informaţii care împreună pot duce la identificarea făptuitorului.
„Cadavrul trebuie să fie considerat el însuşi un loc al faptei, deoarece
poate conţine o multitudine de tipuri de probe” .
Locul faptei mai poate fi clasificat , conform autorilor citaţi, şi în
raport cu infracţiunea comisă: locul unui omor, al uni viol, al unui jaf, etc.,
sau în funcţie de locaţia faptei: bancă, tren, autoturism, vapor, casă de locuit.
Deasemenea, o altă clasificare priveşte caracterul organizat sau
dezorganizat al locului faptei, care este tot mai des întâlnită în practică în
contextul utilizării psihologiei judiciare în anchetele penale: locul faptei poate
fi activ-pasiv; organizat sau dezorganizat. În literatura de specialitate se
subliniază şi importanţa deosebită ce trebuie acordată fiecărui caz în scopul
soluţionării lui corecte . Apelarea la cei cu puteri paranormale, prezicători sau
clar-văzători, nu poate şi nu trebuie să înlocuiască cercetarea riguros
ştiinţifică a fiecărei porţiuni de la locul faptei, chiar şi atunci când suspectul a
recunoscut fapta cu lux de amănunte.
Cercetarea locului faptei, conform art. 129 din Codul de procedură
penală, se efectuează atunci când este necesar:
să se facă constatări privind situaţia locului săvârşirii infracţiunii;
să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii;
să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea.
9
Cercetarea locului faptei, reprezintă activitatea procedurală şi de tactică
criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului
unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă;
precizarea poziţiei şi stării acestora; determinarea traseului parcurs de
infractor ( iter criminis ), având ca scop stabilirea naturii şi împrejurările
comiterii faptei, precum şi a datelor necesare identificării făptuitorului.2
Cercetarea locului faptei se impune şi în scopul percepţiei nemijlocite a
scenei infracţiunii, chiar dacă a trecut un anumit timp de la comiterea
acesteia, iar câmpul infracţional a suferit modificări.
2.2. Caracteristicile cercetării locului faptei
Cercetarea locului faptei constituie o activitate iniţială a investigării
unei infracţiuni. Ea este obligatorie în cazul infracţiunilor în care au avut loc
moartea victimei, vătămări corporale grave , furturi din locuinţe,furturi de şi
din autoturisme, tâlhării şi violuri, urmate de moartea victimei, accidente de
circulaţie cu moartea victimei şi fuga de la locul faptei, incendii, explozii,
calamităţi, precum şi în cazul unor fraude. Cercetarea locului faptei este
posibilă şi obligatorie chiar şi în situaţiile în care evenimentul a fost reclamat
cu întârziere ( exemplu tâlhăria reclamată dupa externarea victimei).
Este o activitate imediată ( trebuie efectuată într-un termen cât mai
apropiat de comiterea infracţiunii )şi irepetabilă (de fiecare dată când se
repetă cercetarea, locul faptei nu mai este acelaşi ).
2.3. Importanţa cercetării locului faptei
Importanţa acestei activităţi rezidă din faptul că organul de urmărire
penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele
folosite sau atinse de către acesta, astfel putându-se obţine probe deosebit de
preţioase în cauză. Cercetarea la locul faptei reprezintă condiţia de bază
2 Aurel Ciopraga – Criminalistică. Elemente de tactică. – Universitatea ,,Al. I. Cuza “ , Facultatea de Drept, Ediţia 1986, pg. 24.
10
pentru soluţionarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate
a infracţiunilor, rezultatele obţinute cu acest prilej constituie punctul de
plecare, determină direcţiile în care se vor desfăşura ulterior cercetările.
Alteori, cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de
obţinere a probelor în prima fază a cercetărilor.3
Fără efectuarea la timp, atent şi calificat a acestei activităţi, în cazurile
în care se impune, există riscul ca procesul penal să nu poată să se desfăşoare
eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca urmare numeroase infracţiuni să
nu fie descoperite sau să rămână cu autori necunoscuţi.
Doar respectând aceste condiţii se pot lămuri numeroase probleme ce
apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:
existenţa unor urme care să demonstreze că s-a săvârşit o infracţiune;
căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul infracţiunii;
activitatea desfăşurată de făptuitori la locul faptei;
instrumentele folosite la comiterea infracţiunii;
locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracţiunii;
numărul făptuitorilor;
bunurile şi valorile care lipsesc de la locul faptei;
existenţa aşa-numitelor „ împrejurări negative „;
persoane care au perceput, în totalitate sau în parte, sau puteau
să perceapă fapta şi împrejurările săvârşirii acesteia;
modificările intervenite în câmpul infracţiunii, persoanele care le-au
făcut şi scopul acestora;
cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau
facilitat săvârşirea infracţiunii şi măsurile de prevenire ce trebuie luate în
viitor.
Privită prin prisma celor arătate, cercetarea la locul faptei se înscrie
printre activităţile ce contribuie în mod substanţial la realizarea procesului
penal, se dovedeşte a fi una din cele mai complexe activităţi desfăşurate de
organele de urmărire penală şi permite desprinderea unor concluzii juste 3 Constantin Aioniţoaie – Tactica cercetării la faţa locului - în Curs de Criminalistcă – Anexa – Academia de Poliţie ,, Al. I. Cuza “ , Bucureşti, Ediţia 1985, pg. 2.
11
referitoare la modul cum a fost săvârşită infracţiunea şi cu privire la persoana
autorului. Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de
specialitate, atât procesual penală, cât şi criminalistică, majoritatea autorilor
fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă
semnificaţie în aflarea adevărului4. Astfel importanţa cercetării la faţa locului
rezultă din următoarele:
cercetarea la faţa locului este o activitate de maximă importanţă cu un
caracter imediat şi de neânlocuit;
oferă posibilitatea perceperii nemijlocite a ambianţei locului unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, a corelării diferitelor împrejurări şi
prefigurări, în plan mintal, atât a diferitelor versiuni, cât şi a activităţilor ce
urmează a fi desfăşurate pentru verificarea lor, inclusiv a ordinii prioritare în
care se vor desfăşura acestea;
este modalitatea de descoperire a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, care valorificate din punct de vedere ştiinţific prin constatări tehnico –
ştiinţifice şi expertize pot conduce la identificarea făptuitorului şi dovedirii
vinovăţiei acestuia;
analizând şi interpretând modul de dispunere a urmelor din câmpul
infracţiunii, organul de urmărire penală are posibilitatea de a stabili, cel puţin
teoretic acţiunile sau inacţiunile făptuitorului înaintea, în timpul sau după
comiterea infracţiunii, modul cum a reacţionat victima şi posibilele urme ce
au rămas pe corpul făptuitorului;
leziunile existente pe corpul victimei, profunzimea, amplasarea şi
succesiunea lor permit stabilirea mecanismului de producere a morţii şi data
instalării ei, deci a timpului săvârşirii infracţiunii, datele furnizate de medicul
legist la faţa locului, chiar provizorii, constituind un indiciu preţios în
direcţionarea cercetărilor;
alte urme existente la faţa locului permit elaborarea versiunilor
referitoare la traseul parcurs de infractor pentru a se îndepărta de locul faptei,
4 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed.Eurotrading, Bucureşti, 1992, vol.II, p.102.12
oferind premisa atât a extinderii perimetrului de cercetat, cât şi a luării
măsurilor operative de urmărire şi prindere a făptuitorului;
cunoscând data producerii faptei, organele de urmărire penală pot
identifica persoanele care se aflau în zonă şi care pot furniza date, atât cu
privire la activităţile desfăşurate de victimă, cât şi cele ale făptuitorului,
eventualele conflicte pe care le-a avut victima, motivele altercaţiei, existenţa
provocării din partea victimei ori dacă a văzut persoane suspecte în zonă,
semnalmentele acestora, modul în care şi-au motivat prezenţa în acel loc, etc.;
dacă victima a fost deposedată de anumite lucruri sau valori, locul
faptei coroborat cu ora la care a survenit decesul victimei constituie punctul
de plecare în darea acestora în urmărire, atenţia organelor de cercetare penală
concentrându-se, cel puţin în prima fază a cercetărilor, spre locurile din zona
unde s-a săvârşit infracţiunea şi unde se valorifică, de obicei, bunurile produs
al acesteia: pieţe, târguri, gări, autogări, etc.;
numai percepând în mod nemijlocit împrejurările în care s-a comis
fapta şi urmările acesteia, organul de urmărire penală poate sesiza
„ împrejurările negative” apărute în câmpul infracţional.
Importanţa cercetării la faţa locului este dată şi de faptul că rezultatele
ei, nu numai că direcţionează cercetările, dar de cele mai multe ori
condiţionează finalitatea investigărilor efectuate în cauză.
2.4. Sarcinile cercetării locului faptei
Sarcinile cercetarii locului faptei derivă atât din prevederile art.129 Cod
procedură penală şi experienţei acumulată în practica şi literatura de
specialitate:
investigarea locului în care a fost săvârşită infracţiunea, pentru
stabilirea naturii acesteia şi a împrejurărilor în care a fost comisă;
descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor
mijloace de probă;
determinarea drumului parcurs de infractor ( iter criminis );
stabilirea modului de operare al făptuitorului ( făptuitorilor );13
precizarea timpului săvârşirii infracţiunii;
identificarea persoanelor care au tangenţă cu cauza cercetată :
făptuitori, martori, victime, persoane responsabile civilmente;
elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigaţiilor
ulterioare.
2.5. Aspecte de ordin procesual
Cercetarea locului faptei ca mijloc probator, este reglementată de Codul
de Procedură Penală în titlul III Probe şi mijloace de probă, capitolul II
Mijloace de probă, secţiunea XII în articolul 129 care prevede:
Alin. 1. Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este
necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii
infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor
în care infracţiunea a fost săvârşită.
Alin. 2. Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa
locului în prezenţa martorilor asistenţi, în afară de cazul când aceasta nu este
posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când
este necesar. Neprezentarea părţilor anunţate, nu împiedică efectuarea
cercetării.
Alin. 3. Când învinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, dacă nu
poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că
are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Alin. 4. Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu
citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la
judecată este obligatorie.
Alin. 5. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate
interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează
cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de
terminarea cercetării.5
5 Codul de Procedură Penală al României14
Urmele şi celelalte mijloace de probă examinate cu ocazia cercetării
locului faptei ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul,
latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, prin care să se
răspundă la întrebări esenţiale pentru aflarea adevărului, cum sunt: ce faptă
s-a săvârşit, unde, de ce şi de către cine.
Cu privire la obiectul infracţiunii, cercetarea la faţa locului permite
obţinerea de date referitoare la relaţiile sociale încălcate şi la obiectul material
al infracţiunii.
Referitor la latura obiectivă a infracţiunii, cercetarea la faţa locului
oferă posibilitatea de a stabilii modul concret în care s-a exteriorizat acţiunea
sau inacţiunea, timpul, locul şi alte date. Dacă infractorul a acţionat într-un
anumit mod specific şi are antecedente penale similare, cercetarea la faţa
locului ajută la adunarea datelor necesare pentru identificarea autorului
infracţiunii pe baza cartotecii modus operandi .
Cu ocazia cercetării locului faptei, latura subiectivă a infracţiunii poate
fi conturată prin datele ce se obţin cu privire la formele vinovăţiei ( intenţie
sau culpă ).
În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii cercetarea la faţa locului oferă
o serie de date cu privire la persoana infractorului, cum ar fi: dacă este bărbat
sau femeie; dacă este minor sau adult; dacă au acţionat unul sau mai mulţi
autori; înălţimea etc.
În faza de urmărire penală cercetarea locului faptei se efectuează după
începerea urmăririi penale care se poate dispune imediat sau pe parcursul
investigarii criminalistice. De regulă se efectuează în prezenţa martorilor
asistenţi, în afară de cazurile când acest lucru nu este posibil. Cercetarea se
poate efectua în prezenţa părţilor , dar şi în absenţa acestora.
Invinuitul sau inculpatul reţinut ori arestat , poate fi adus la cercetare,
dar, poate fi şi reprezentat.
Conform art.172 cod procedură civilă, modificat prin Legea nr.32/1990,
apărătorul învinuitului poate asista la cercetarea locului faptei.
Cercetarea locului faptei se consemnează într-un proces verbal . Legea
15
procesual penală prevede că „Despre efectuarea cercetării la faţa locului se
încheie proces-verbal care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor arătate
în art.91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a
obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace
materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât
posibil cu dimensiunile respective”6.
Procesul-verbal reprezintă principalul mijloc de fixare a rezultatelor
cercetării la faţa locului şi are un dublu caracter:
în procesul-verbal se consemnează rezultatele acestei activităţi şi
constituie un mijloc de probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei;7
procesul-verbal reprezintă şi o dovadă procedurală ce are scopul
de a proba îndeplinirea tuturor dispoziţiilor cuprinse în legea procesual
penală cu privire la cercetarea la faţa locului.
Din punct de vedere al formei şi cuprinsului procesul-verbal trebuie
să conţină menţiunile indicate în art. 91 din C. procedură penală, şi anume:
data şi locul unde este încheiat;
numele, prenumele şi calitatea celor care îl încheie;
numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când
există;
descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor
luate;
numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă
procesul verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal are o structură formată din trei părţi: partea
introductivă, partea descriptivă şi încheierea. Partea descriptivă are importanţă
din punct de vedere al descrierii amănunţite a situaţiei locului, a urmelor
găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi poziţiei celorlalte
6Codul de procedură penală al României, art. 131, alin. 1.7Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 49.
16
mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe
cât posibil, cu dimensiunile respective.
Acesta trebuie redactat în termeni clari şi precişi, „astfel încât lectura
sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au
participat la cercetarea la faţa locului”8.
Pe plan tactic criminalistic este necesar ca la redactarea părţii
descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:
descrierea locului faptei – se va face amănunţit, interesând aspectul
de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia şi dispunerea faţă de
punctele cardinale, precum şi faţă de alte puncte de reper mai apropiate;
descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a obiectelor
examinate şi ridicate – se va face detaliat, indicându-se cu precizie locul
unde au fost găsite, distanţele dintre ele sau până la obiectele principale,
forma, dimensiunea, culoarea, caracteristici fizico-chimice sau particularităţi
de identificare, precum şi metodele tehnico-ştiinţifice criminalistice folosite
pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea acestora;
menţionarea în procesul-verbal a oricărui element particular al
cercetării – cum ar fi împrejurările negative, caz în care nu trebuie omisă
menţionarea acţiunilor întreprinse pentru clarificarea şi explicarea lor.
observaţiile experţilor sau martorilor asistenţi cu privire la cele
consemnate vor fi inserate în procesul-verbal. Nu trebuie însă consemnate
opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele
create prin activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat caracterul obiectiv
al procesului-verbal.
din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind
consecinţele sau pagubele produse, indiferent de valoarea sau natura lor.
ultima parte a procesului-verbal va cuprinde enumerarea exactă a
urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la faţa locului şi
persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor, schiţelor,
înregistrări sau alte lucrări efectuate în timpul cercetării.8Valeriu Stoica, Cercetarea la faţa locului în Probleme de criminalistică şi criminologie, editată de Parchetul General şi Ministerul Justiţiei, nr. 2/1981, p. 120.
17
se va menţiona ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa
locului, după care procesul-verbal va fi semnat pe fiecare pagină de martorii
asistenţi, de persoanele la care se referă şi de cei care îl încheie.
Conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal
prevede anumite reguli tactice criminalistice pentru ca acesta să îndeplinească
întru totul rolul de mijloc de probă, şi anume:
prezentarea obiectivă, completă şi clară a rezultatelor cercetării
care se face pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se
deducţiile şi diversele interpretări ale stării locului;
folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis şi concis,
respectiv a unei terminologii uzuale şi accesibile pentru evitarea echivocului
sau ambiguitaţii. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, dar
când aceasta nu este posibil se va proceda la explicarea lor.
descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfăşurat
cercetarea la faţa locului – se impune ca procesul-verbal să fie redactat chiar
la faţa locului pentru a nu se omite nici un amănunt. În cazuri deosebite acesta
se poate întocmi şi la sediul organului judiciar, însă pe baza unor note
detaliate luate în timpul cercetării.
CAPITOLUL 3Organizarea cercetării la locul faptei
3.1. Aspecte generale
Actul normativ care reglementează cercetarea la locul faptei9, în toate
segmentele sale, instituie o serie de obligaţii atât pentru şefii unităţilor de
poliţie, cât şi pentru alţi ofiţeri şi agenţi de poliţie.
Legea procesuală penală fixează cadrul cercetării la locul faptei în sfera
faptelor de natură penală, folosind sintagmele infracţiunea , locul săvârşirii
infracţiunii , urmele infracţiunii .
9 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie. 18
Actul normativ în discuţie extinde aria faptelor pentru care este
necesară efectuarea cercetării la faţa locului, denumindu-le generic
„ evenimente „.
Cercetării la locul faptei îi revine sarcina de a clarifica , în bună
măsură, dacă în cauza respectivă este sau nu vorba de o infracţiune, în sensul
precizat de legea penală. Fiecare caz în parte la care urmează să se efectueze
cercetarea la locul faptei, prezintă un anumit specific şi particularităţi
concrete, aplicându-se unele reguli în conformitate cu principiile generale ale
tacticii criminalistice.
Potrivit actului normativ ce reglementează cercetarea la locul faptei de
către unităţile de poliţie, cel ce dispune măsurile organizatorice, este şeful
unităţii pe a cărui rază de competenţă s-a produs evenimentul. Mai mult, în
cazul evenimentelor cu urmări deosebite, şeful unităţii ori un locţiitor al
acestuia are obligaţia să conducă echipa ce efectuează cercetarea la faţa
locului, cu excepţia cazurilor date în competenţa obligatorie a procurorului10.
Şefilor unităţilor de poliţie le revin şi alte îndatoriri, cum ar fi:
posibilitatea solicitării sprijinului direcţiilor şi serviciilor de
specialitate din Inspectoratul General al Poliţiei Române în cazul unor
evenimente cu consecinţe deosebit de grave11;
dispunerea măsurilor organizatorice menite să asigure efectuarea
cercetării la locul faptei în cel mai scurt timp de la primirea sesizării, atât în
timpul, cât şi în afara orelor de program12;
analizarea activităţilor desfăşurate cu ocazia cercetării locului faptei,
calităţii actelor procedurale întocmite, precum şi a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă descoperite şi ridicate, precum şi dispunerea, după caz, de
măsuri pentru remedierea eventualelor omisiuni ori deficienţe constatate;
organizarea şi asigurarea pregătirii profesionale şi de tehnică
criminalistică a tuturor ofiţerilor şi agenţilor de poliţie însărcinaţi cu
efectuarea cercetării la locul faptei 13;10 Idem, art. 6, alin 2 şi 3. 11 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art.7.12 Idem, art.11. 13 Idem, art.38.
19
analiza trimestrială a activităţii de cercetare la locul faptei , cu
participarea şefilor de compartimente ce au atribuţii pe linia cercetării la locul
faptei14;
La nivelul unităţilor teritoriale de poliţie sunt constituite echipe de
cercetare la faţa locului, acestea acţionând în toate cazurile în care
evenimentele s-au soldat cu victime omeneşti, distrugeri de bunuri şi
prejudicii materiale importante ori ai căror autori nu sunt cunoscuţi15.
Excepţie de la aceasta sunt evenimentele rutiere fără victime omeneşti
sau vătămări grave ale integrităţii corporale ori sănătăţii, precum şi cele cu
mod de operare neînsemnat ori care au produs o pagubă minoră, în astfel de
cazuri competenţa revenind ofiţerilor sau agenţilor de poliţie rutieră, sau, după
caz, ai posturilor de poliţie comunală ori ofiţerilor sau agenţilor anume
desemnaţi de şeful unităţii teritoriale de poliţie16.
În raport cu natura faptei sesizate, în echipa de cercetare la locul faptei
vor fi cooptaţi şi ofiţeri sau agenţi de la compartimentele de profil,
criminalişti şi conductor câine de urmărire. Cei desemnaţi să efectueze
cercetarea locului faptei nu-şi stabilesc dinainte timpul cât vor dura
activităţile, deoarece graba sau lipsa de timp determină superficialitate în
cercetare, formularea unor concluzii pripite sau trecerea cu uşurinţă peste
unele stări de fapt cu valoare probatorie.
Durata investigării locului faptei va depinde nemijlocit de timpul
necesar realizării în cele mai bune condiţii a tuturor activităţilor pe care
aceasta o presupune.
Pe timpul cercetării la locul faptei este necesară efectuarea unor
permanente consultări şi schimburi de informaţii între membrii echipei de
cercetare, care au o mare utilitate în realizarea caracterului dinamic al
orientării şi coordonării concrete a activităţilor ce se întreprind în funcţie de
constatările şi datele obţinute pe parcurs.
14 Idem, art.37.15 Idem, art.2.16 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art.5.
20
Această activitate se face independent de orice ipoteză preconcepută
sau de alte anticipări, nu trebuie să se limiteze numai la activităţi pentru
confirmarea sau infirmarea unei ipoteze, ci să se efectueze complet şi
obiectivă a întregului câmp infracţional.
Activităţile care se desfăşoară pe timpul cercetării la locul faptei au un
caracter organizat, determinat de necesitatea de a se asigura o funcţionalitate
cât mai eficientă a fiecărui membru al echipei de cercetare, astfel încât să se
realizeze îndeplinirea tuturor sarcinilor.
Repartizarea acestor sarcini trebuie făcută imediat după ajungerea la
locul faptei , astfel încât fiecare membru al echipei să treacă fără nici o
întârziere la îndeplinirea lor.
3. 2. Reguli tactice ale cercetării la locul faptei
Pentru cercetarea propriu-zisă la faţa locului trebuie respectate unele
reguli tactice cu caracter general aplicabile pentru întreaga acţiune.
Autorii de specialitate sintetizează, pe baza practicii judiciare, cele mai
importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural.
Enunţarea acestor reguli generale ale cercetării la faţa locului diferă, de
la un autor la altul, fără a omite aspectele esenţiale17.
Astfel principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea
echipei de cercetare la faţa locului sunt următoarele:
Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă –
această cerinţă, de o importanţă deosebită, trebuie făcută practic imediat după
ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni
şi este obligatorie sub două aspecte:
prin scurgerea timpului există pericolul producerii unor
modificări la locul faptei şi al dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea
modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea autorului care încearcă să
înlăture urmele faptei sale ci şi de acţiunea unor factori neutri, sau de
17 Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.504-507.21
intervenţia unor persoane care încearcă să stabilească ordinea ori să afle ce s-a
întâmplat.
prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa
locului se creează posibilitatea identificări unor martori, fără a exclude chiar
surprinderea autorului la locul infracţiunii.
Urgenţa cercetării la faţa locului este o reflectare a principiului
operativităţii aplicat întregului proces, dar şi la activităţile de cercetare
criminalistică. O cercetare urgentă, operativă determină o reducere a
avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.
Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat –
această cerinţă este dublată de obiectivitate şi conştiinciozitate, astfel încât
locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care
echipa de cercetare este tentată să o atribuie respectivului eveniment.
Trebuie acordată atenţie fiecărui detaliu prin cercetarea minuţioasă a
întregului loc al faptei, fără a se insista asupra amănuntelor care nu au
legătură cu fapta. Această regulă impune echipei de cercetare să-şi focalizeze
atenţia în două direcţii principale:
descoperirea şi cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor
latente, a celor biologice precum şi a microurmelor care sunt, de regulă,
imposibil de evitat de către infractor.
clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a neconcordanţei
dintre starea locului faptei şi fapta ori împrejurările ca atare este mai mult
decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau
disimulare a unor fapte penale.
Conducerea şi organizarea competentă a cercetării la faţa
locului – constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice
actului procedural analizat. Din punct de vedere tactic această cerinţă se
materializează prin:
cercetarea în echipă – presupune, în primul rând, o
conducere unică şi o conducere unitară determinată de importanţa pe care
22
o reprezintă cercetarea la faţa locului, în special, de caracterul particular,
propriu cercetării în echipă. De aceea aceasta se supune următoarelor cerinţe:
conlucrarea fără rezerve între membrii echipei de
cercetare sau investigaţie;
informarea permanentă a conducătorului cercetării care
va centraliza toate datele obţinute.
Aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activităţii mai multor factori
antrenaţi în soluţionarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuţie
semnificativă.
organizarea activităţii – este privită sub un dublu aspect:
fiecare dintre membrii echipei de cercetare va
avea de îndeplinit sarcini concrete şi precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul
echipei;
aceste sarcini se cer rezolvate integral şi cât mai operativ
posibil.
Organizarea desfăşurării activităţilor de investigare trebuie să se facă
într-o ordine bine stabilită, şi anume:
orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei;
căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor;
fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Succesiunea acestor activităţii trebuie privită într-un sens dinamic,
deoarece nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere.
luarea unor măsuri de ordine la faţa locului – măsuri cărora
trebuie să se supună inclusiv membrii echipei şi chiar superiorii acestora, care
chiar dacă nu participă efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor
întâmplate sau să dea anumite indicaţii.
Este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul
acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în linişte, fără a se interveni din afară decât
dacă este absolut necesar, şi mai ales oportun.
evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate23
sau neavenite – se constată uneori, mai ales în cazurile deosebite, că la faţa
locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente şi alte
persoane cu anumite responsabilităţi din cadrul organelor judiciare sau din
alte domenii. Acestor persoane se adaugă tot mai frecvent ziariştii care uneori
pătrund chiar printre primii în zona cercetată. Nu întotdeauna aceste persoane
respectă regulile cercetării la faţa locului, unele dintre acestea chiar
elementare şi de bun simţ.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleaşi condiţii
de ordine şi corectitudine la actele de investigaţie, dar în afara perimetrului
scenei infracţiunii.
fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării – este o
altă cerinţă de maximă importanţă în efectuarea unei cercetări la faţa locului
de bună calitate.
După efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal,
care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de
către organul judiciar, potrivit prevederilor art.131 Cod procedură penală.
Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv,
complet al cercetării fiind necesară folosirea unei terminologii conforme cu
dreptul procesual penal, clare şi riguroase, potrivit specificului cercetării.
Consemnările se vor limita strict la consemnările făcute direct de
organul de urmărire penală în timpul cercetării, nefiind permisă consemnarea
unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării.
Aceste aspecte sunt menţionate separat, urmând ca stabilirea situaţiei
iniţiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza
declaraţiilor martorilor, învinuitului, victimei, cât şi prin procedee probatorii
de genul reconstituirii.
Modalităţile tehnice de fixare sunt: executarea de schiţe, de fotografii,
de înregistrări pe bandă video-magnetică, modalităţi care sunt menite să
asigure evidenţa probatorie şi să confere un plus de obiectivitate cercetărilor
la faţa locului.
24
CAPITOLUL 4Pregătirea in vederea efectuării cercetării la locul faptei
4.1. Pregatirea cercetării locului faptei
În conformitate cu legile procesual penale18, organele judiciare se
sesizează despre săvârşirea unei infracţiuni prin: plângere, denunţ sau din
oficiu. Potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează activitatea de cercetare la
faţa locului, înainte de deplasarea la locul respectiv, ofiţerul desemnat să
conducă echipa de cercetare „se documentează cu privire la conţinutul
sesizării, verifică prezenţa tuturor membrilor echipei, a materialelor
necesare şi stabileşte itinerariul de deplasare”19.
În cazul în care fapta săvârşită este de competenţa obligatorie a
procurorului, ofiţerul sau dispecerul de serviciu are obligaţia să anunţe
procurorul de serviciu, pentru a participa la cercetare. Acesta la rândul său
poate solicita prezenţa medicului legist, precum şi a unor specialişti sau
experţi, dacă prezenţa acestora este necesară pentru efectuarea unor constatări
sau expertize specifice.
Aceeaşi obligaţie de a solicita prezenţa la faţa locului a specialiştilor
revine şi conducătorului echipei, dacă fapta săvârşită este dată în competenţa
organelor de cercetare ale poliţiei judiciare20.
Asigurarea participării acestor persoane, trebuie să se facă înainte de
ajungerea la faţa locului, evitându-se, astfel, irosirea de timp, folosirea unor
martori oculari, a unor persoane interesate în obstrucţionarea cercetărilor sau
cu interese în cauză21.
Potrivit normelor legale, dacă procurorul „… nu se poate deplasa la
locul săvârşirii faptei, ofiţerii şi agenţii de poliţie efectuează cercetarea
numai la dispoziţia acestuia: dacă există pericol de dispariţie, degradare sau
18 Codul de Procedură Penală, art. 22119 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 9, alin. 13.20 Idem. Art. 3, al. 3.21Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 37.
25
modificare a urmelor sau este necesar să se efectueze acte de cercetare care
nu suferă amânare, se procedează conform Codului de procedură penală”.
Toate acestea se referă la infracţiunile date în competenţa obligatorie a
procurorului, respectiv la cazurile urgente reglementate de legea procesual
penală22.
Dacă sesizarea priveşte un eveniment ori se referă la săvârşirea unei
infracţiuni date în competenţa unor organe de cercetare penală speciale,
acestea trebuie înştiinţate imediat, „ofiţerii sau agenţii de poliţie vor efectua
numai actele care nu suferă amânare, celelalte activităţi fiind desfăşurate
potrivit prevederilor legale”23.
În cazurile în care se presupune „existenţa surselor radioactive,
materiale nucleare, agenţi chimici sau biologici, droguri ori precursori,
cercetarea este de competenţa exclusivă a structurilor de combatere a crimei
organizate şi se efectuează conform metodologiei proprii”24.
Conducătorul echipei de cercetare trebuie să constate şi îndeplinirea
celorlalte dispoziţii legale, respectiv prezenţa martorilor asistenţi, învinuitului
sau inculpatului ori a reprezentantului sau apărătorului acestuia, în cazurile
expres stipulate de lege25. Acestuia îi mai revine sarcina de a verifica
mijloacele de transport şi a celor de tehnică criminalistică cum ar fi:
trusa criminalistică universală;
trusa fotografică;
autolaboratorul criminalistic;
aparatură necesară pentru filmare şi înregistrări audio;
materiale necesare membrilor echipei pentru a ţine legătura
între ei pe timpul efectuării cercetării la faţa locului26.
Normele privind efectuarea cercetării la faţa locului precizează că „prin
grija şefilor compartimentelor de profil, mijloacele de transport şi cele de
22 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 10, alin. 1.23 Idem, art. 10, alin. 2.24 Idem, art. 10, alin. 3.25 Codul de procedură penală, art. 129, alin. 2-3.26 Vasile Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, Bucureşti, Bucureşti, 2002, p. 75-90.
26
tehnică vor fi permanent pregătite şi în stare de funcţionare, apte pentru
deplasarea echipei la locul faptei”27. Şefii unităţilor de poliţie trebuie să ia
toate măsurile organizatorice pentru ca „…ofiţerii sau agenţii de poliţie cu
sarcini de cercetare la faţa locului să se poată constitui, în cel mai scurt timp,
în echipa ce urmează a se deplasa cu maximă promptitudine, atât în timpul,
cât şi în afara orelor de program, la faţa locului”28.
4.2 .Reguli tactice specifice cercetării locului faptei
Normele în vigoare precizează că „ Ofiţerii sau agenţii de poliţie care
au luat la cunoştinţă despre producerea unui eveniment ori săvârşirea unei
infracţiuni sunt obligaţi, chiar şi în afara orelor de program, să ia de urgenţă
măsurile prevăzute la literele a, b, c şi e, până la sosirea echipei de cercetare
sau a celor în drept să preia locul faptei „29.
Sintetizând principalele direcţii tactice de acţiune prin luarea primelor
măsuri, considerate la fel de importante ca şi cercetarea propriu-zisă a locului
faptei, se constata că acestea pot fi grupate în câteva mari categorii30.
Acordarea primului ajutor victimelor;
Dacă fapta care face obiectul cercetării la faţa locului constă într-o
infracţiune îndreptată împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii uneia
sau mai multor persoane sau a avut astfel de urmări salvarea victimelor în
viaţă şi asigurarea acordării primului ajutor constituie o sarcină prioritară.
Raportate la natura şi gravitatea leziunilor, măsurile de acordare a
primului ajutor pot fi luate chiar la faţa locului. Pentru realizarea acestei
sarcini, lucrătorii de poliţie sosiţi primi la faţa locului trebuie să solicite
sprijinul persoanelor cu pregătire medicală aflate în zonă, sau în imediata
apropiere a acesteia. Nu se recomandă ca această activitate să fie încredinţată
unor persoane nespecializate, deoarece intervenţia unor astfel de persoane ar
putea avea efecte cu totul contrare, respectiv agravarea leziunilor sau chiar 27 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 12.28 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 11.29 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 9, alin. 2. 30Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 504-505; Ion Coman, Ion R. Constantin, lucrare colectivă Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, p. 25-27.
27
moartea persoanelor. Trebuie reţinut că indiferent de situaţia existentă la faţa
locului, înainte de ridicarea victimei trebuie să se procedeze la :
Marcarea aspectului iniţial al locului faptei şi stabilirea
modificarilor survenite 31;
Aşa cum subliniază literatura de specialitate32, omiterea notării şi
marcării poziţiei victimei în momentul ajungerii la faţa locului va avea, cu
siguranţă, implicaţii din cele mai nedorite. De asemenea, nu trebuie omis să se
reţină starea îmbrăcămintei şi a eventualelor urme de pe haine sau
încălţămintea acesteia33.
Sarcina salvării victimelor şi acordarea primului ajutor trebuie făcută
chiar cu riscul distrugerii unor urme, viaţa unei persoane neputând veni
niciodată în concurs cu alte interese34.
Înlăturarea curioşilor ;
Se va proceda cu tact, fotografiindu-se discret, toate persoanele gasite
la locul faptei, care părăsesc sau care sosesc pe parcurs ; printre ele poate fi
chiar suspectul. Se vor nota şi autoturismele aflate în preajmă, precum şi orice
comportament suspect.
Înlăturarea unor pericole iminente ;
În diverse împrejurări, se impune deseori luarea de măsuri vizând
înlăturarea unor pericole, cum ar fi în cazul incendiilor, exploziilor,
inundaţiilor etc. Să fie avertizaţi şi îndepărtaţi şi ziariştii, care pot plati cu
viaţa, aşa cum s-a întâmplat la Mihăileşti-Buzău în anul 2005.
Majoritatea acestor activităţi vor crea anumite dificultăţi cercetării
locului faptei prin modificările pe care le produc, dar nu poate fi avută în
vedere nicio alternativă. Organele judiciare prezente primele la faţa locului au
31Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 31-32.32Vasile. Bercheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 104.33Aurel Ciopraga, Criminalistica-Tratat de tactică, Ed. Gamma, Iaşi,1996, p. 44.34 Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Noţiuni generale cu privire la cercetarea la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, !976, p. 34-35; Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 32.
28
datoria de a reţine , de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la
stabilirea situaţiei iniţiale, apelându-se la fotografieri sau înregistrări video.
Protejarea şi conservarea urmelor ca materiale de probă ;
După ce persoanele care nu-şi justifică prezenţa la locul faptei au fost
izolate este necesară protejarea şi conservarea urmelor şi obiectelor purtătoare
de urme, pentru a evita distrugerea , dispariţia sau modificarea acestora.
În acest sens se recomandă acoperirea urmelor şi obiectelor purtătoare
de urme, fie prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice din dotare, fie
prin utilizarea unor materiale găsite în zonă: folii de plastic, cartoane, cutii,
ziare etc.35 În mod similar se procedează şi atunci când situaţia de la faţa
locului permite folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de
miros uman36.
Consemnarea unor împrejurări care pot să dispară:
Prezenţa unor mirosuri (medicamente, parfum, tutun), funcţionarea unor
aparate, starea încuietorilor şi dispozitivelor de siguranţă, condiţii atmosferice
etc. Primul sosit trebuie să nu distrugă urmele vizibile sau latente decât pentru
salvarea victimei şi să nu creeze altele noi care pot deruta ancheta.
Căutarea şi reţinerea suspectului la locul faptei sau în împrejurimi
Este posibil ca suspectul să fie printre curioşi, dar este la fel de
posibil să fie cel care a anunţat evenimentul, sau să se întoarcă la locul faptei
pentru a şterge urmele, ori pentru a urmări demersul criminalistic.
Identificarea şi audierea martorilor oculari ;
Lucrătorul de poliţie care ajunge primul la faţa locului intră în contact
cu numeroase persoane, în afară de victimă şi „curioşi”, dintre care unele care
au perceput împrejurările comiterii faptei ori care pot furniza informaţii cu
privire la făptuitor sau victimă.
Detaliile pe care aceşti martori le pot relata organelor judiciare au o
mare importanţă pentru cauză, începând cu identificarea victimei şi a
făptuitorului, continuând cu acţiunile acestora în momentul săvârşirii faptei şi
35 Lazăr Cârjan, Curs de criminalistică, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 290.36Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Noţiuni generale cu privire la cercetarea la faţa locului în Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p. 426.
29
instrumentele folosite şi terminând cu acţiunile făptuitorului după comiterea
faptei, direcţia în care s-a deplasat şi, eventual, mijlocul de transport cu care a
părăsit locul faptei ş.a.37
După identificarea şi notarea datelor acestora, martorilor oculari li se
precizează importanţa pe care ar putea să o aibă declaraţiile lor pentru
demascarea şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Totodată, martorii
oculari trebuie izolaţi de restul persoanelor aflate la faţa locului, pentru a-i
feri de influenţa „curioşilor” sau a făptuitorului, când acesta a rămas în
câmpul infracţiunii, această izolare având ca scop protejarea acestora faţă de
orice influenţă străină care le-ar putea altera mărturia.
Dacă făptuitorul nu a rămas la faţa locului ori nu a fost identificat până
în acel moment, cei sosiţi primii la faţa locului trebuie să întreprindă măsuri
operative pentru urmărirea şi prinderea acestuia, ţinând permanent legătura cu
ofiţerul sau dispecerul de serviciu.
Raportarea evenimentului la eşalonul superior sub forma
răspunsurilor la întrebările clasice : ce s-a întâmplat, unde, când, cum, cine
este autorul, cine este victima.
- Paza şi asigurarea locului faptei. Se vor folosi benzi, sfori,
semnalizatoare sau chiar autoturisme inscripţionate.Unul sau mai mulţi
poliţişti vor păzi locul faptei şi vor restricţiona accesul persoanelor care nu au
acest drept. Protejarea scenei infracţiunii este o misiune extrem de importantă
pentru derularea anchetei.
În faza de pregatire în câmpul infracţional pătrunde doar şeful
echipei cu criminalistul pentru a dispune:
Fixarea căilor de acces pentru ceilalţi membri ai echipei şi a
priorităţilor : medic legist , ofiţer criminalist, câine de urmărire şi delimitarea
locului ce urmează a fi cercetat.
În ordinea firească a lucrurilor, pentru începerea cercetării la faţa
locului, se impune stabilirea limitelor perimetrului ce urmează a fi cercetat şi
a modului concret în care se va face aceasta. Literatura de specialitate 37Vasile. Bercheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 106.
30
precizează faptul că „fixarea locului de cercetat are drept scop să cuprindă în
centrul atenţiei spaţiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracţiunii,
pentru a asigura astfel descoperirea tuturor urmelor şi mijloacelor materiale
de probă ce au legătură cu cauza”.38 În delimitarea locului unde s-a produs
evenimentul ori s-a săvârşit fapta de natură penală, în afara propriilor
constatări, un rol deosebit îl au informaţiile pe care le furnizează cei care au
ajuns primii la faţa locului, persoana vătămată, martorii oculari ori persoanele
care au sesizat organele judiciare.39 Pentru reprezentarea logică a limitelor
posibile a locului ce urmează a fi cercetat trebuie să se ţină cont de natura şi
configuraţia terenului, precum şi de experienţa pozitivă generalizată a
activităţii de cercetare la faţa locului.
Trebuie reţinut că oricare ar fi situaţia constatată, limitele locului de
cercetat trebuie să fie largi, aceasta constituind o garanţie că nu au fost
omise suprafeţe de teren sau locuri unde putea găsi urme ori mijloace
materiale de probă.40
Dacă este vorba de un imobil, la delimitarea locului de cercetat trebuie
să se ţină cont de destinaţia acestuia, dar şi de locul în care este situat, mediu
urban sau rural. Într-un apartament, pe lângă cercetarea tuturor încăperilor, nu
trebuie omise dependinţele şi spaţiile deţinute în comun. În mediul rural, pe
lângă camerele de locuit, nu trebuie pierdute din vedere anexele gospodăriei,
curtea, livada.41
Dacă locul faptei este situat în câmp, pădure, teren cu destinaţie
piscicolă cercetarea trebuie să cuprindă şi drumurile, potecile şi locurile
obligatorii de trecere până la localităţile limitrofe sau drumurile naţionale ori
judeţene intens circulate.42 În cazul evenimentelor rutiere soldate cu victime,
se recomandă ca cercetarea la faţa locului să urmeze traseul victimă –
autovehicul - periferie, în direcţia de unde a venit autovehiculul implicat.
38Constantin Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în Curs de criminalistică. Anexă. Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, p. 12.39Aurel Ciopraga, Criminalistica-Tratat de tactică, Ed. Gamma, Iaşi,1996, p. 50. 40Vasile Bercheşan, Cercetarea la faţa locului principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, Bucureşti, 2006 p. 57. 41Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 39. 42Vasile Bercheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, p.112.
31
Dacă autorul accidentului a părăsit locul faptei, cercetarea trebuie
extinsă în direcţia în care s-a deplasat acesta ori unde se bănuieşte că s-a
ascuns.43 Când fapta s-a comis într-o unitate economică, practica judiciară
recomandă ca, în afara halelor, atelierelor, laboratoarelor să fie cercetate şi
încăperile alăturate, în special staţiile de comandă şi punctele de trecere.
În cazul unor distrugeri prin explozii, limita locului de cercetat trebuie
extinsă până la distanţa maximă de acţiune a suflului produs de explozie pe
orizontal şi vertical. În cazul catastrofelor navale limita locului faptei trebuie
extinsă pe direcţia curentului apei până la locul unde ar putea fi găsite obiecte
ce au legătură cu evenimentul produs, luându-se în calcul timpul scurs de la
producerea catastrofei, viteza curentului.44
În cazul descoperirii unui cadavru, unde există suspiciunea comiterii
infracţiunii de omor, în afara cercetării locului unde a fost găsită victima,
examinarea urmează a fi extinsă şi asupra apartamentelor şi imobilelor
învecinate, precum şi asupra căilor pe care se presupune că s-a deplasat
făptuitorul pentru a părăsi câmpul infracţiunii. Pe aceste căi pot fi descoperite
urme şi mijloace materiale de probă cu mare valoare pentru cauză.
În raport cu specificul locului şi cu datele preliminare obţinute, limita
locului de cercetat poate fi ulterior extinsă ori restrânsă.
Interzicerea oricăror activităţi care pot deruta cercetarea :
fumat, baut, mâncat, curăţirea hainelor, crearea altor urme ;
Alegerea martorilor asistenţi dintre persoanele care nu au
legături de rudenie cu făptuitorul ori cu părţile vătămate.
Conducătorul echipei de cercetare trebuie să dispună menţinerea
măsurilor deja luate şi extinderea pazei în locurile stabilite cu ocazia
delimitării locului de cercetat.
Trebuie continuată şi acţiunea de identificare a eventualilor martori
oculari. Este cunoscut faptul că, de multe ori, în câmpul infracţional, alături
43Constantin Aioniţoaie, Vasile Bercheşan, Metodica cercetării infracţiunilor săvârşite ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice în Curs de criminalistică, Academia de Poliţie Al.I. Cuza, Bucureşti, 1985, p. 57-58.44Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu , Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 39.
32
de persoanele aflate acolo întâmplător, se pot afla făptuitorii sau complici ai
acestora, scopul lor fiind acela de a distruge urmele rămase după comiterea
faptei sau culegerea de informaţii.
Identificarea martorilor asistenţi şi a persoanelor suspecte revine
membrilor echipei cu sarcini de investigaţie şi cercetare, care au şi obligaţia
de a desfăşura activităţi „de identificare a martorilor oculari şi a
făptuitorilor”45 şi de a verifica „persoanele suspecte care ar fi putut săvârşi
fapta, îndeosebi modul în care şi-au petrecut timpul corespunzător cu cel al
săvârşirii faptei”46.
Ascultarea neformală a martorilor asistenţi, înainte de începerea
examinării propriu - zise a locului faptei, permite lămurirea unor probleme
urgente, cum ar fi: locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, aspectele principale
legate de activitatea infracţională, conduita făptuitorului înainte, în timpul şi
după comiterea faptei, direcţia în care s-a deplasat, acţiunile sau inacţiunile
victimei, făptuitorului şi caracteristicile ţinutei sale vestimentare, modificările
intervenite în configuraţia locului faptei, alte persoane care cunosc despre
săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în care au luat la cunoştinţă despre
aceasta”.47
Nu trebuie omis nici faptul că anumiţi martori asistenţi nu vor să
coopereze cu organele judiciare, din următoarele motive:
„nu le plac lucrătorii de poliţie”;
„se tem de represalii din partea infractorului sau din partea
prietenilor săi”;
„experienţa personală i-a învăţat că martorii pierd mult timp
pe la instanţele de judecată, sunt supuşi unor oarecare abuzuri din partea
apărătorilor inculpaţilor, iar câteodată sunt subiectul unei publicităţi
45 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 18, lit. a.46 Idem, art. 18, lit. c.47Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu , Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 40.
33
nefavorabile”;
„pot să fie prieteni sau rude cu unul sau mai mulţi dintre
suspecţi sau inculpaţi”.
De aceea se recomandă ca în primul rând să se stabilească motivul
refuzului de colaborare şi apoi să se dea un motiv logic martorului, în scopul
de a-l convinge de marea necesitate a mărturiei sale.
Referitor la persoanele suspecte identificate, acestea trebuie izolate şi
supravegheate atent, asigurându-li-se protecţia.
Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei;
Alegerea metodei concrete de cercetare la faţa locului depinde de
natura faptei şi de particularităţile locului ce urmează a fi examinat, de
consecinţele faptei, precum şi de dispunerea urmelor şi mijloacelor materiale
de probă. Cercetarea la faţa locului poate începe fie de la centru către
periferie, fie invers, desfăşurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a
consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activităţii
ilicite.48 Din practica pozitivă a cercetării la faţa locului se pot reţine
următoarele:
în cazul unor infracţiuni de omor ori a accidentelor de circulaţie
şi a unor incendii sau explozii, când majoritatea urmelor sunt concentrate
într-un singur loc, cercetarea trebuie să înceapă de la centru şi apoi să se
extindă spre periferie;
când este necesară stabilirea căilor de acces, căutarea cadavrului
ori a instrumentelor folosite la comiterea infracţiunii, cercetarea se va
desfăşura de la periferie către centru, efectuându-se în spirală;
dacă locul faptei este situat în încăperi mari, cercetarea trebuie
48Constantin Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în Curs de criminalistică. Anexă. Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, p. 14-16.
34
făcută pe fâşii dreptunghiulare, pentru sectorizarea porţiunilor de examinat,
putând fii luate ca puncte de reper eventualele marcaje vizibile ce delimitează
căile de acces ori locurile de muncă;
în încăperile mari şi înguste se recomandă efectuarea cercetării
pe întregul front al acestora, limitate de pereţii laterali, pornind din punctul
de acces şi înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate;
în cazul încăperilor mici, cercetarea trebuie efectuată de-a
lungul pereţilor, de preferinţă în sensul acelor de ceasornic, în final
trecându-se la examinarea obiectelor aflate în interiorul încăperii;
în câmp deschis cercetarea la faţa locului se poate desfăşura în
mai multe modalităţi, astfel:
de-a lungul itinerariului parcurs de făptuitor, pornind din locul
unde s-a consumat episodul principal ori se observă rezultatul activităţii
infracţionale spre exterior;
din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se treptat zona
examinată, în spirală;49
pe porţiuni dreptunghiulare, dacă locul de cercetat are puncte de
reper ce pot uşura delimitarea acestuia.50
4.3. Metodele concrete de cercetare a locului faptei
În ceea ce priveşte metodele concrete de cercetare a locului faptei,
doctrina criminalistică51, confirmată de practica organelor judiciare, le
prezintă astfel:
Metoda obiectivă – care constă în căutarea, descoperirea,
49Vasile Bercheşan, Cercetarea la faţa locului principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, Bucureşti, 2006 p. 61.50Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu , Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 41. 51Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1975, p. 55-56.
35
prelevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea tuturor urmelor într-o anumită
ordine, făcându-se abstracţie de modul şi succesiunea acţiunilor presupuse a fi
fost desfăşurate de făptuitor în câmpul infracţiunii. Această metodă prezintă
avantajul că dă posibilitatea efectuării unei cercetări de calitate, implicit,
descoperirea tuturor urmelor ce au legătură cu cauza, chiar dacă folosirea ei
implică forţe sporite şi un timp mai îndelungat.
Metoda subiectivă – presupune descoperirea, fixarea, ridicarea
şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă urmând fidel traseul
presupus a fi fost parcurs de către făptuitor, din momentul pătrunderii în
câmpul infracţional şi până la părăsirea acestuia. Avantajul acestei metode
rezultă din faptul că poate conduce rapid la obţinerea unor date şi indicii cu
privire la făptuitor şi luarea urgentă a măsurilor de urmărire şi prindere a
acestuia. Dar prezintă şi dezavantajul că nu permite o cercetare sistematică şi
detaliată a întregului loc al faptei.
Metoda combinată – presupune folosirea pe parcursul cercetării
atât a metodei obiective, cât şi a celei subiective, trecându-se de la una la alta
în funcţie de particularităţile cauzei ori de anumite momente ale cercetării
locului faptei.52
Indiferent de metoda pentru care optează conducătorul echipei de
cercetare, aceasta trebuie să conducă la examinarea sistematică, multilaterală
şi obiectivă a locului săvârşirii unei infracţiuni şi la realizarea scopului pe care
şi-l propune această activitate.53 În afara măsurilor pregătitoare menţionate,
conducătorului echipei de cercetare la faţa locului îi revin şi alte sarcini :
organizarea şi coordonarea activităţii de investigare, desfăşurată52Constantin Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în Curs de criminalistică. Anexă. Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“, Bucureşti, 1983, p. 17.53Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 42.
36
în paralel cu cea de examinare criminalistică a locului fapte;
asigurarea reluării activităţii în locurile neafectate de producerea
infracţiunii sau evenimentului;
asigurarea locurilor şi documentelor ce prezintă importanţă pentru
cauză;
asigurarea legăturii între membrii echipei şi a schimbului de
informaţii;
realizarea cooperării cu alte organe judiciare.
4.4. Fazele cercetării locului faptei
Se afirmă că „cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, de
durată, care solicită exactitate, calm, perseverenţă, prudenţă, efort şi uneori,
chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care-l urmăreşte”.54
Cercetarea la faţa locului este o activitate laborioasă, care solicită la
maximum atenţia celor care o efectuează, şi indiferent de condiţiile în care se
desfăşoară ori de factorii perturbatori, organele judiciare nu trebuie să plece
cu idei preconcepute şi nici să persevereze într-o astfel de atitudine.
Nu trebuie să se uite nici o clipă că orice versiune ar fi elaborată în
cauză, ea nu are nici o valoare atâta timp cât nu a fost verificată şi confirmată
de rezultatele cercetării locului faptei. Doar aşa se creează premiza obţinerii
probelor utile pentru cauză şi realizarea unei depline concordanţe între
versiunile elaborate şi ceea ce s-a petrecut în realitate.55
Cercetarea la faţa locului parcurge două faze, şi anume:
Faza statică – caracterizată prin aceea că se limitează doar la
constatarea stării de fapt, a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, fără
atingerea sau schimbarea poziţiei acestora;
Faza dinamică – care constă în examinarea detaliată şi în
mişcare a fiecărei urme şi a fiecărui mijloc de probă.
54Constantin Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în Curs de criminalistică. Anexă. Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, p. 22.55 Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 43.
37
Împărţirea cercetării la faţa locului între cele două faze este
convenţională iar în raport cu varietatea situaţiilor ce pot apărea în practică,
unele activităţi specifice fazei statice pot fi executate în faza dinamică şi
invers. Delimitarea dintre cele două faze nu este rigidă, ele putându-se
întrepătrunde.56 Deşi convenţională, împărţirea cercetării între cele două faze
este de natură să asigure acesteia un caracter sistematic.57
La începutul cercetării la faţa locului cele două faze sunt distincte. Faza
statică presupune anumite activităţi specifice cu care trebuie să debuteze
cercetarea, în timp ce faza dinamică este o continuare firească a celei dintâi
care se concretizează în examinarea detaliată a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă existente în câmpul infracţional. Este posibil ca datorită
delimitării incorecte a locului faptei ori a unor scăpări, unele activităţi din
faza statică să se efectueze în faza dinamică.58
4.4.1. Activităţi care se desfăşoară în faza statică
În această fază, întreaga echipă de cercetare ia contact nemijlocit cu
locul unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârşit o infracţiune, ocazie cu care
fiecare membru al acesteia are posibilitatea să-ţi formeze o imagine generală
asupra celor petrecute, putând astfel să asigure fixarea procesuală a locului
respectiv şi să înlăture posibilităţile de distrugere, dispariţie ori omitere a unor
urme sau mijloace materiale de probă.
O succesiune cronologică a activităţilor care se desfăşoară în această
fază s-ar prezenta după cum urmează:
Observarea locului faptei
În locurile deschise această observare se face prin parcurgerea
perimetrului ce urmează a fi cercetat, delimitat anterior. Dacă cercetarea la
faţa locului se va desfăşura într-o încăpere, observarea se execută dintr-un
56Lupu Coman, Mircea Constantinescu, în Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976,p. 425. 57Constantin Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în Curs de criminalistică. Anexă. Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, p. 22.58 Vasile Bercheşan, Constantin Pletea, Ion Eugen Sandu, Cercetarea la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 44.
38
singur loc. Această observare se face diferenţiat, ea fiind condiţionată de
particularităţile locului faptei. Acest lucru este normal, atâta timp cât în orice
loc deschis delimitarea are graniţe uşor flexibile, în timp ce într-un loc închis
o astfel de delimitare este riguroasă.
Momentul este prielnic pentru ca şeful echipei să verifice, dacă
perimetrul ce urmează a fi cercetat a fost corect delimitat.
Orientarea locului ce urmează a fi cercetat
Este vorba atât de o orientare topografică a locului faptei, cât şi de
orientarea criminalistică a acestuia. Orientarea topografică – este definită ca
o determinare a poziţiei unui obiect ori a unui loc oarecare, fie în raport cu
cele patru puncte cardinale, fie în raport cu alte obiecte sau locuri a căror
poziţie este cunoscută, efectuându-se cu ajutorul aştrilor, busolei, ceasului,
hărţii sau indicatori cunoscuţi de oameni din experienţă.
Orientarea criminalistică – presupune determinarea poziţiei unei
urme sau mijloc material de probă în interiorul perimetrului de cercetat.
Executarea fotografiilor de orientare şi a fotografiilor schiţă
Fotografiile executate cu ocazia cercetării la faţa locului fac parte din
categoria fotografiei judiciare operative. Acestea au rolul de a fixa „locul
faptei şi împrejurimile, precum şi probele materiale existente în perimetrul
său”.59 Pentru a fi utile cauzei, fotografiile respective trebuie să redea cu
fidelitate locul faptei, obiectele şi urmele în dimensiuni şi perspective
corespunzătoare.60
Prin fotografia de orientare se fixează întregul loc al faptei, împreună
cu împrejurimile. Totodată prin fotografia de orientare se urmăreşte
surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra
raportului dintre locul propriu - zis al faptei şi zona înconjurătoare, cum sunt,
de exemplu distanţele până la construcţiile sau alte puncte de reper din
apropiere, drumurile de acces, posibilităţile de vizibilitate.
59Ion Mircea, Criminalistică, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 30. 60Vasile Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, Bucureşti, 2002, p. 170.
39
La rândul ei, fotografia schiţă redă numai locul unde s-a comis
infracţiunea ori s-a produs evenimentul. Acest gen de fotografie judiciară are
rolul de a fixa în exclusivitate locul faptei, cu tot ce are el mai caracteristic,
având în prim plan „obiectul central al cercetării criminalistice”.61
Sarcina executării fotografiilor de orientare şi schiţă revine
specialistului criminalist. Normele privind activitatea specialistului criminalist
cuprinde printre altele, şi „fixarea locului faptei în contextul mediului
înconjurător prin fotografieri şi video filmări din unghiuri şi direcţii
diferite”.62
Pătrunderea în câmpul infracţiunii şi marcarea drumului de
acces al echipei de cercetare.
Intrarea în locul faptei trebuie făcută în aşa manieră încât să nu se
distrugă ori să se deterioreze urmele. Cei care pătrund primii în locul faptei
sunt conducătorul echipei de cercetare şi specialistul criminalist. Pătrunderea
în locul faptei constituie una din principalele sarcini ce revin specialistului
criminalist, conform actului normativ63 care precizează că „activitatea
specialistului criminalist cuprinde: pătrunderea, împreună cu ofiţerul
desemnat conducător al echipei de cercetare sau procuror, în câmpul
infracţiunii şi marcarea drumului de acces pentru medicul legist,
conducătorul câinelui de urmărire, ceilalţi membrii ai echipei, martori
asistenţi şi persoanele participante …”.
Stabilirea căilor de acces se face după un studiu prealabil, găsirea celui
mai accesibil drum făcându-se în raport cu particularităţile locului de cercetat
şi topografia terenului unde acesta este amplasat. În această alegere trebuie să
se ţină cont de regula potrivit căreia acest traseu trebuie fixat numai pe
porţiuni unde în mod evident nu există urme sau micro - urme.
Marcarea acestui drum de realizează cu ajutorul jetoanelor existente în
trusele criminalistice sau în dotarea autolaboratoarelor criminalistice.
61 Ion Mircea, Criminalistica, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 31.62 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 17, lit. c.63 Idem art. 17, lit. a.
40
Scopul marcării drumului de acces este pe de o parte, păstrarea cât mai
fidelă a locului faptei, iar, pe de altă parte, limitarea numărului de persoane ce
vor pătrunde în acesta pentru evitarea distrugerii urmelor iniţiale sau apariţiei
altor urme, cu efecte în finalizarea corectă şi operativă a cauzei.
Marcarea şi protejarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă
După pătrunderea în locul faptei, specialistul criminalist procedează la
„căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea şi protejarea urmelor infracţiunii
şi ale celorlalte mijloace materiale de probă, fără a le disloca din locul în
care se găsesc…”.64
Marcarea şi protejarea locurilor unde se găsesc urme ori mijloace
materiale de probă se realizează prin parcurgerea locului de cercetat,
conducătorul echipei de cercetare notând dispunerea lor topografică, cât şi
relaţia acestora cu urmele şi reperele aflate în apropiere.
Pe măsura desfăşurării acestei activităţi, toate urmele şi mijloacele
materiale ce probă vor fi analizate, trebuie avute în vedere următoarele
elemente: poziţia, starea în care se prezintă, amplasarea, forma şi
dimensiunile, categoriile de urme, ce apar ca evidente pe mijloacele materiale
de probă descoperite.
În raport cu cele care se descoperă, ţinând cont de cum evoluează
procesul complex al valorificării şi verificării de versiuni, se vor stabili
zonele, respectiv locurile, unde se impune desfăşurarea unor operaţiuni de
relevare a urmelor latente, particularizate, din punct de vedere al procedeelor
folosite, în funcţie de natura lor şi de timpul scurs de la săvârşirea infracţiunii.
Executarea fotografiilor urmelor, obiectelor principale şi ale
cadavrului
Făcând parte din aceeaşi categorie cu fotografiile de orientare şi
fotografiile schiţă, fotografiile urmelor, obiectelor principale şi ale
cadavrului redau imaginea obiectelor care au fost folosite ori au fost destinate
să servească la săvârşirea faptei sau sunt produsul acesteia, urmele acestora
precum şi a cadavrului şi a tot ce se găseşte sub şi în jurul acestuia.64 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie art. 17, lit.d.
41
În literatura de specialitate65 se precizează că aceste imagini „se
constituie în tot atâtea puncte centrale care interesează cercetarea”,
fotografierea lor făcându-se în scopul fixării poziţiei, formei şi dispunerii lor
în raport cu celelalte obiecte existente la locul faptei. Cu ocazia efectuării
acestui gen de fotografii trebuie să se procedeze în aşa fel încât pe imagine să
apară toate caracteristicile de individualizare. Sarcina executării acestor
fotografii revine tot specialistului criminalist, normele legale în vigoare
precizând că activitatea acestuia cuprinde şi „fixarea prin fotografiere
metrică şi video filmare a obiectelor principale, a corpurilor delicte şi a
leziunilor exterioare ale victimei”.66
Prelucrarea urmei de miros uman prin folosirea câinelui de
urmărire
Tot în această fază a cercetării la faţa locului, conducătorul echipei
„indică locul de unde câinele de urmărire va începe prelucrarea urmelor de
miros”.67
Identificarea odorologică – ocupă un loc important în identificarea
criminalistică, având forţă probatorie numai în măsura în care se coroborează
cu celelalte probe administrate în cauză.68
Urma de miros uman, denumită şi amprentă olfactivă, se prezintă sub
forma unor particule invizibile, de natură organică, cantitatea şi natura
acesteia fiind condiţionată de starea emoţională, metabolismul persoanei sau
efortul fizic depus. Mirosul uman, specific corpului, îmbrăcămintei,
încălţămintei ori altor obiecte cu care persoana a intrat în contact, reprezintă
urma de miros uman. Aceasta este o combinaţie de mirosuri în care
predomină mirosul specific al persoanei.69
Dintre caracteristicile urmei de miros uman, menţionăm:
lăţimea urmei – este egală cu lăţimea persoanei care a lăsat urma;65Vasile Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, Bucureşti, 2002, p. 178. 66 Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 17, 67 Idem art. 16, lit. f.68Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 278.69Gheorghe Puiu Isac, Identificrea persoanelor prin metoda odorologiei judiciare, Bucureşti, 2001, p.37.
42
înălţimea urmei – reprezintă distanţa de la sol, în plan vertical, la
care există urma de miros;
lungimea urmei – reprezintă lungimea traseului parcurs de o
persoană;
direcţia, forma urmei – desemnează forma drumului parcurs de
persoană.
Urma de miros are două proprietăţi:
intensitatea urmei – este determinată de cantitatea de particule de
miros lăsate de persoană;
persistenţa urmei – desemnează timpul scurs de la crearea urmei şi
până la dispariţia sa.
Odorologia judiciară investighează şi alte urme de miros, cum ar fi:
urmele cadaverice; urmele produse de droguri; urmele materialelor sau
substanţelor explozive.
Prelucrarea urmei de miros începe de la obiectele de îmbrăcăminte,
încălţăminte sau de altă natură care ar fi putut aparţine, fie victimei ori
autorului faptei, fie altor persoane care au avut legătură cu cauza.
Stabilirea şi marcarea locurilor unde ar putea exista microurme
În sens criminalistic, microurmele, sunt definite ca părţi mici sau foarte
mici ale urmelor formă şi materie, care poartă unele din caracteristicile
generale şi individuale, relativ neschimbătoare ale acestora sau acţiunilor
fizice care le-au produs.
Ca şi urmele, microurmele se clasifică în:
microurme ale omului;
microurme de natură animală;
microurme de natură vegetală;
microurme ale obiectelor.
Căutarea microurmelor , inclusiv natura acestora, se face după
marcarea urmelor şi obiectelor despre care se presupune că au legătură cu
fapta sau evenimentul petrecut.
Elaborarea şi verificarea unor versiuni43
Noţiunea de versiune, în sens restrâns, este o presupunere, o explicaţie
plauzibilă, obiectiv posibilă şi provizorie dată diverselor fapte şi împrejurări
constatate.70 Într-un sens mai larg, aceasta reprezintă rezultatul unui proces
complex de cunoaştere a realităţii, în cadrul căruia sunt percepute, analizate şi
sistematizate faptele şi împrejurările de fapt. Specialistului criminalist îi
revine sarcina interpretării „…din punct de vedere ştiinţific a urmelor
infracţiunii descoperite la faţa locului în scopul refacerii tabloului
infracţiunii şi al obţinerii unor date despre făptuitori”.71
Verificarea versiunilor elaborate se face imediat, în raport cu cele
constatate şi prin interpretarea logică a mecanismului de formare a urmelor,
echipa de cercetare având posibilitatea să extindă aria suprafeţei ce trebuie
cercetată sau să dispună măsurile corespunzătoare de urmărire şi prindere a
făptuitorului. Pentru aprecierea corectă a situaţiei de la locul faptei,
conducătorul echipei de cercetare trebuie să noteze şi datele privitoare la: ora
pătrunderii în câmpul infracţiunii, condiţiile atmosferice, starea instalaţiilor şi
utilajelor, starea uşilor şi a ferestrelor, vizibilitatea, existenţa şi persistenţa
unor mirosuri specifice, care trebuie să fie coroborate cu datele referitoare la
aceleaşi aspecte reţinute de către cei sosiţi primii la faţa locului.
4.4.2. Activităţi ce se desfăşoară în faza dinamică
Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea
tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală
a mijloacelor tehnico - ştiinţifice criminalistice, aflate la dispoziţia lor.72 În
această fază, cercetarea la faţa locului se concretizează prin examinarea
complexă a fiecărei urme şi mijloc material de probă, marcate în faza statică.
Această fază se caracterizează prin examinarea detaliată a tuturor urmelor şi
mijloacelor materiale de probă existente în locul faptei, echipa de cercetare
având posibilitatea să mişte obiectele purtătoare de urme şi să folosească
mijloacele tehnice de care dispune. Echipa de cercetare procedează la
70Constantin Aioniţoaie, Emilian Stancu, Planificarea urmăririi penale, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 20.71Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 17, 72Emilian Stancu, Criminalistica-investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 25
44
examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă în mod complet şi
sistematic, determinând relaţiile logice existente între acestea şi anumite fapte
ce par a avea legătură cu cauza. Activităţile, şi în această fază, se desfăşoară
în ordine cronologică şi sunt următoarele:
Căutarea, relevarea şi examinarea tuturor urmelor şi
mijloacelor materiale de probă descoperite în câmpul
infracţiunii
În raport cu natura faptei săvârşite, la faţa locului pot fi descoperite,
relevate şi fixate toate categoriile de urme cunoscute, atât de origine umană,
cât şi de origine animală sau vegetală.
În cazul urmelor de mâini, căutarea acestora presupune o activitate
sistematică. „Neatenţia ori superficialitatea în căutarea unor astfel de urme
poate să conducă fie la nedescoperirea ori ştergerea lor, fie la lăsarea în
câmpul infracţiunii a propriilor urme”.73
Urmele de mâini trebuie căutate în cele mai diverse locuri, cum ar fi:
locul de pătrundere a făptuitorului în încăperea unde s-a
consumat fapta;
instalaţiile electrice;
obiectele despre care se presupune că au fost atinse de făptuitor
ori au fost abandonate de acesta la locul faptei ori în împrejurimile sale;
Dintre aceste obiecte putem aminti:
obiecte confecţionate din sticlă, cristal, porţelan sau ceramică
smălţuită;
obiecte confecţionate din lemn lustruit sau furniruit;
obiecte din piele sau înlocuitori de piele;
obiecte metalice nichelate sau acoperite cu vopsea
lucioasă;
hârtiile şi documentele cu suprafaţă lucioasă.
73Marin Ruiu, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003, p. 113.
45
Cu ocazia cercetării la faţa locului nu trebuie omise accesoriile
vestimentare şi chiar legumele şi fructele, pe suprafaţa acestora putând fi
descoperite urme digitale.
Marele criminalist român C. Ţurai afirma că specialistul criminalist
trebuie să aibă „răbdarea şi intuiţia unui mare artist”.74
Căutarea urmelor digitale se face diferit, în raport cu suportul pe care
sunt depuse:
pentru căutarea urmelor digitale invizibile se utilizează un
fascicul
de lumină, înclinat sub un unghi de 45°, privind suprafaţa obiectului din
direcţia opusă;
urmele digitale invizibile rămase pe hârtie se vor căuta cu ajutorul
unor procedee de colorare directă;
de regulă, căutarea urmelor digitale se realizează cu ajutorul
lămpii portabile de ultra violete;
căutarea urmelor digitale prin pulverizarea obiectului cu o soluţie
de luminol ;
căutarea urmelor digitale cu ajutorul unor aparate portabile cu
rază laser;
Pentru căutarea urmelor de picioare şi de încălţăminte trebuie
examinate următoarele:
solul, duşumeaua şi obiectele aflate pe aceasta;
alte obiecte aflate în locul faptei şi de care făptuitorul s-ar fi putut
folosi pentru realizarea rezoluţiei infracţionale;
obiectele aflate pe sol ori pe căile de acces folosite de făptuitor
pentru a pătrunde în câmpul infracţiunii.
De cele mai multe ori, urmele de picioare şi de încălţăminte sunt
vizibile, nefiind nevoie de metode speciale pentru descoperirea lor, iar în
cazul celor invizibile căutarea acestora se face cu ajutorul unei raze incidente
de lumină proiectată pe suprafaţa examinată sub un unghi convenabil. 74Constantin Ţurai, Elemente de criminalistică, Tipografia Prefecturii Poliţiei Capitalei, Bucureşti, 1947, p. 96.
46
În cazul celorlalte urme lăsate de corpul uman, respectiv urmele de
buze, dinţi, urechi, nas, bărbie, căutarea şi descoperirea acestora, în raport cu
suportul pe care se găsesc, se face utilizând metodele specifice dactiloscopiei.
Urmele de natură biologică trebuie căutate, după cum urmează:
urmele de sânge – pot fi descoperite pe corpul şi îmbrăcămintea
victimei şi a agresorului; pe obiectele vulnerante şi pe cele aflate în apropierea
victimei; pe traseul parcurs de victimă sau făptuitor; pe cadavru şi în jurul
acestuia etc. ;
urmele de salivă – pot fi descoperite fie prin examinare cu ochiul
liber, fie cu ajutorul mijloacelor optice;
urmele de spermă – pot fi descoperite pe corpul victimei, pe
obiectele de îmbrăcăminte şi accesoriile acestora, pe lenjeria de pat şi
obiectele de igienă personală prin examinarea cu ochiul liber ori cu ajutorul
unor mijloace optice sau cu radiaţii ultra violete ;
urmele de natură piloasă – pot fi descoperite pe diverse suporturi, în
asociere cu alte urme de natură biologică. Ele trebuie căutate pe corpul uman,
pe obiecte de îmbrăcăminte şi cele igienico-sanitare, pe obiectele corp delict
etc. ;
Urmele de natură vegetală se caută prin observarea directă a tuturor
suporturilor a căror plasticitate permite imprimarea şi păstrarea lor, folosind
în acest scop lupa, microscopul şi o sursă de iluminare. Ele pot fi descoperite
pe suporturi cum ar fi: pe corpul şi îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului;
pe încălţămintea persoanelor implicare în cauză; pe obiecte descoperite asupra
lor sau în apropierea locului unde a fost descoperită victima sau făptuitorul;
pe itinerarul parcurs de victimă sau făptuitor; etc.
Principalele metode de relevare a urmelor de mâini sunt următoarele:
metode fizice – care constau în: prăfuirea cu diverse pulberi sau
prafuri cu granulaţie foarte fină pe obiectul sau suprafeţele purtătoare de
urme; sau pulverizarea cu ajutorul pulverizatorului de praf pe suprafeţele care
nu sunt orizontale sau nu pot fi aduse în această poziţie.
47
metode chimice – care constau în: vaporizare cu iod care se
realizează cu ajutorul vaporilor de iod condensaţi; sau folosirea unor reactivi
chimici .
metode optice – care preced utilizarea metodelor fizice şi chimice.
Multe dintre metodele şi procedeele folosite pentru relevarea urmelor
de mâini îşi găsesc aplicabilitatea şi în relevarea urmelor create de alte părţi
ale corpului uman.
Executarea fotografiilor de detaliu
Executarea acestui gen de fotografie în această fază a cercetării la faţa
locului constă în aceea că prin deplasarea şi modificarea poziţiei iniţiale a
obiectelor pot fi evidenţiate o serie de detalii caracteristice.
Fotografia de detaliu pune în evidenţă fie microrelieful, fie macro
relieful urmelor sau obiectelor.
Pe lângă faptul că are o mare importanţă în cazul ridicării urmelor
numai prin fotografiere, aceasta prezintă aspectul obişnuit al obiectului
purtător de urme, cât şi modificările produse cu ocazia săvârşirii infracţiunii.
Metodele de realizare a fotografiei de detaliu diferă de cele folosite în
alte genuri ale fotografiei judiciare operative.
Ridicarea, ambalarea şi transportul urmelor şi mijloacelor
materiale de probă
În afara activităţilor de căutare, relevare, marcare şi protejare a urmelor
infracţiunii şi mijloacelor materiale de probă, specialistul criminalist are
obligaţia de a proceda la „…ridicarea, conservarea, examinarea,
interpretarea şi ambalarea acestora”75.
Urmele papilare pot fi ridicate fie prin transferare pe peliculă adezivă
şi prin mulaj, fie prin fotografiere directă sau ridicarea obiectelor purtătoare
de urme. Pelicula adezivă folosită pentru transferarea urmelor papilare este
cunoscută sub denumirea de peliculă tip folio şi este folosită în cazul în care
75Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 17, lit. c.
48
urma a fost relevată cu o pudră colorată. În cazul urmelor de adâncime,
ridicarea urmelor papilare se poate face şi cu ajutorul mulajelor.
Ridicarea obiectului purtător de urme se face atunci când urmele sunt
descoperite şi relevate pe obiecte de dimensiuni mici.
Fotografierea urmelor constituie atât un mijloc de fixare, dar şi un
principal mijloc de ridicare, chiar dacă urmele sunt de adâncime sau de
suprafaţă. Urmele de picior de suprafaţă colorate se ridică cu hârtie folio,
hârtie foto umezită ori bandă adezivă şi prin fotografiere. Urmele de
încălţăminte de adâncime pot fi ridicate prin mulaje şi prin fotografiere.
Cu privire la ambalarea şi transportul urmelor şi mijloacelor materiale
de probă descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului se pot face
următoarele precizări:
urmele şi obiectele purtătoare de urme de mâini trebuie ambalate,
sigilate şi etichetate;
la fel se procedează şi în cazul urmelor de picior ridicate prin mulaj;
armele de foc ridicate de la faţa locului se ambalează într-o cutie
pentru evitarea şocurilor pe timpul transportului şi pierderii unor micro urme ;
documentele descoperite, în special cele putrezite sau carbonizate,
trebuiesc transportate cu o atenţie deosebită.
Interpretarea urmelor descoperite şi excluderea urmelor ce
aparţin victimei sau altor persoane
O problemă care se ridică în cursul cercetării la faţa locului o constituie
interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Această activitate are
ca scop stabilirea relaţiei ce există între acestea şi fapta săvârşită, provenienţa
lor, mecanismul de formare al urmelor şi relaţiile cu mijloacele de probă
descoperite în câmpul infracţional.
Interpretarea urmelor şi mijloacelor de probă are menirea de a stabili
legătura logică existentă între fapta sesizată şi natura urmelor şi obiectelor
descoperite. O interpretare corectă poate oferi răspuns la o serie de probleme:
natura faptei, timpul şi locul săvârşirii, modul de operare etc.
Printre alte sarcini, specialistului criminalist îi revine şi sarcina
49
interpretării urmelor infracţiunii şi a celorlalte mijloace de probă.76
La faţa locului, pe lângă diferitele categorii de urme, pot fi descoperite
şi urme aparţinând victimei ori altor persoane care au venit în contact cu
anumite obiecte. Specialiştii criminalişti trebuie să procedeze la efectuarea
unor examinări comparative între urmele descoperite şi modelele de
comparaţie prelevate de la persoanele menţionate.
Interpretarea urmelor descoperite la faţa locului se constituie într-o
operaţie logică prin care se precizează semnificaţia unor informaţii, prin
înlocuirea variantelor din care sunt alcătuite, în raport cu un anumit domeniu
ales. La interpretarea urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului
nu trebuie omise nici posibilele erori ce pot apărea pe parcursul acestei
activităţi, şi anume:
erori de logică;
erori de tehnică;
erori cauzate de anumite detalii nesemnificative;
erori datorate prezenţei mai multor alternative ori interpretării
negativului drept pozitiv
CAPITOLUL 5 Cazuri din practica judiciară
1. La data de 07.01.2010 numitul F.F. s-a întâlnit în zona centrală a
mun. Ploiesti cu partea vătămată G.A., cu care avusese o relaţie de
concubinaj.Intrucât partea vătămată avea să-i înapoieze suma de 20 lei, F.F. a
agresat-o fizic lovind-o cu pumnii, i-a rupt geaca şi a deposedat-o prin forţa
de telefonul mobil marca Nokia.
In urma cercetării locului faptei şi conducerii celor două persoane la
sediul poliţiei, asupra făptuitorului F.F. s-a găsit telefonul mobil aparţinînd
părţii vătămate.S-a procedat la întocmirea unei planşe fotografice, având în
76Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie, art. 17, lit. d.
50
vedere că partea vătămată avea semne vizibile în zona feţei datorită agresiunii
fizice suferite, iar geaca pe care o purta era ruptă.
Autorului i s-a întocmit dosar penal pentru săvârsirea infracţiunii de
tâlhărie, a fost reţinut pe baza de Ordonanţă pentru 24ore, urmând a fi
prezentat instanţei cu propunere de arestare preventivă.
2. In ziua de 11.12.2009 B.P. în timp ce se afla în zona str. Unirii din
Ploiesti, a observat o femeie care iesea dintr-o casă de schimb valutar, ducând
în mână două genţi. A urmărit-o până în zona str. Ştefan Greceanu, iar în
momentul în care aceasta s-a angajat în traversarea străzii i-a smuls cele două
genţi. Deşi partea vătămată a ţinut strâns genţile, autorul a reuşit să i le
smulgă, însă a fost prins în imediata apropiere de către cetăţeni, datorită
ţipetelor victimei.
Cu ocazia cercetării au fost identificaţi şi audiaţi martorii oculari, s-a
procedat la examinarea celor două genţi furate de autor, stabilindu-se că
acestea conţin suma de 2300 lei , actul de identitate al părtii vătămate, precum
şi alte bunuri de uz personal.
Deasemenea s-a constatat că una din baretele genţii de culoare
neagră, confecţionată din material tip vinilin este ruptă, fiind întocmită planşă
fotografică.
Autorului i s-a întocmit dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie, a fost reţinut pe baza de Ordonanţă pentru 24ore, urmând a fi
prezentat instanţei cu propunere de arestare preventivă.
3. La data de 10.10.2009 Poliţia Mun. Ploiesti a fost sesizată prin apel
de urgenţă 112 cu privire la faptul că numitul A.G. în timp ce se afla în zona
Gării de Nord Ploieşti a fost deposedat prin violenţă de telefonul mobil marca
Nokia 1112 şi de suma de 100 lei.
Cu ocazia cercetării s-a constatat că partea vătămată A.G. în timp ce
se deplasa pe lângă terasamentul căii ferate a fost acostat de I.S. şi D.V. care
i-au blocat trecerea, I.S. l-a ameninţat cu un lanţ metalic de circa 50 cm
lungime şi i-a cerut suma de 30 lei, p.v. i-a răspuns ca nu are bani, moment în
51
care D.V. l-a controlat prin buzunare găsindu-i telefonul mobil şi suma de 100
lei. In continuare I.S. l-a strâns de gît cu lanţul metalic, moment în care D.V.
l-a lovit cu pumnii în zona feţei, rupându-i ochelarii, care ulterior au fost
găsiţi la faţa locului.
După ce au abandonat victima şi au aruncat în apropierea acesteia
lanţul metalic, agresorii s-au deplasat pe o stradă în zona Oborului Ploieşti
unde au fost depistaţi de către organele de poliţie, ca urmare a recunoaşterii
lor de către partea vătămată.
Autorului i s-a întocmit dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie, a fost reţinut pe bază de Ordonantă pentru 24ore, urmând a fi
prezentat instanţei cu propunere de arestare preventivă.
4. La data de 10.03.2009 numitul B.M. efectua serviciul în calitate
de taximetrist la firma Index. În timp ce se afla staţionat în zona centrală a
oraşului, a fost solicitat de un tînăr să-l transporte pe str. Cameliei. Ajungând
pe str. Zefirului din Ploieşti, tânărul în cauză a scos un cuţit cu care l-a
ameninţat pe taximetrist şi i-a luat telefonul mobil marca GSM aflat deasupra
volanului. Într-un moment de neatenţie al agresorului, taximetristul a încercat
să-l prindă de mâna în care acesta ţinea cuţitul, însă a executat o manevră
necontrolată a volanului şi a intrat cu maşina într-un gard, distrugând o parte
din acesta şi instalaţia de gaze a imobilului. Speriat de cele întâmplate,
agresorul a ieşit din maşină şi a luat-o la fugă, fiind prins în urma cercetărilor
efectuate.
52
CONCLUZII
Parcurgând întreaga abordare teoretică cu privire la cercetarea locului
faptei, desprindem următoarele aspecte :
“ Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procesual penală şi
de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a
locului unde s-a comis infracţiunea , descoperirea , relevarea , fixarea ,
ridicarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă ,
precizarea poziţiei şi stării acestora , având ca scop stabilirea naturii şi
împrejurărilor comiterii faptei , precum şi datele identificării făptuitorului ” .
Trebuie subliniat că în marea majoritate a cazurilor, rezultatele obţinute
în urma cercetării la faţa locului reprezintă punctul de plecare , direcţia şi
calitatea întregii urmăriri penale .
Uneori, cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de
obţinere a probelor . Nerespectarea cerinţelor procedurale cu ocazia fixării şi
53
ridicării urmelor şi a mijloacelor materiale de probă poate determina scăderea
valorii lor probante şi, uneori, chiar imposibilitatea valorificării acestora în
procesul penal .
După fiecare cercetare la faţa locului , lucrătorii de cercetare penală din
poliţie vor colabora permanent cu cei din cadrul formaţiunilor criminalistice
pentru generalizarea concluziilor rezultate din expertizele criminalistice şi
constatările tehnico-ştiinţifice , în vederea elaborării de metode şi procedee
eficiente în munca de prevenire şi combatere a oricăror fapte antisociale .
Aş dori să închei această lucrare cu celebrele cuvinte ale dr. Constantin
Ţurai :
“ Războaiele între popoare sunt trecătoare ; un singur
război rămâne permanent : războiul contra crimei “
B I B L I O G R A F I E
Codul penal al României- Adoptat prin Legea nr. 15/1968 cu ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 198/04.12.2008, publicată în M.O. nr. 824/ 08.12.2008
Codul de Procedură Penală al României – Adoptat prin Legea nr. 29/ 12.11.1968 cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 195/ 2009 publicată în M.O. nr. 365/ 01.06.2009
Instrucţiunile M.A.I nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie;
Aioniţoaie Constantin – Curs de Criminalistică. Anexă, Academia de Poliţie ,, Al. I. Cuza “ , Bucureşti, 1983;
Cârjan Lazăr, Chiper Mihai - Criminalistică, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2009;
Aioniţoaie Constantin, Bercheşan Vasile - Curs de criminalistică, Academia de
54
Poliţie,, Al. I. Cuza”, Bucureşti, 1985;
Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin, „Secretele amprentelor papilare“, Editura Naţional, 1996;
Gheorghe Păşescu, „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei“, Editura Naţional, 2000;
Lazăr Cârjan, „Tratat de criminalistica“, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2005;
Bercheşan Vasile - Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, Bucureşti, 2002;
Bercheşan Vasile - Cercetarea la faţa locului - principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, Bucureşti, 2006;
Bercheşan Vasile, Pletea Constantin, Sandu Ion Eugen - Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992;
Bercheşan Vasile - Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998;
Cârjan Lazăr. - Curs de criminalistică, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
Ciopraga Aurel – Criminalistică. Elemente de tactică. – Universitatea ,, Al. I. Cuza “, Iaşi , Facultatea de Drept, Ediţia 1986;
Ciopraga Aurel - Tratat de tactică, Ed. Gamma, Iaşi, 1996;
Colectiv - Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976;
Colectiv - Tratat de tactică criminalistică - ediţia a II-a - Misterul de Interne, Bucureşti, 1992;
Coman Lupu - Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1975;
Coman Lupu, Constantinescu Mircea – Noţiuni generale cu privire la cercetarea la faţa locului - Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976;
Isac Gheorghe-Puiu - Identificarea persoanelor prin metoda odorologiei judiciare, Bucureşti, 2001;
55
Mihuleac Emil - Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971;
Mircea Ion - Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
Neagu Ion – Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Eurotrading, Bucureşti, 1992, Vol. II, p.102
Ruiu Marin - Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii. Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003;
Stancu Emilian –Tratat de criminalistică, vol.I, ediţia a IV-a, Ed. Actami, Bucureşti, 1999;
Stoica Valeriu - Cercetarea locului faptei - Probleme de criminalistică şi criminologie, Parchetul General şi Ministerul Justiţiei, nr. 2/1981;
Suciu Camil – Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972 ;
Ţurai Constantin - Elemente de criminalistică, Tipografia Prefecturii Poliţiei Capitalei, Bucureşti, 1947;
56