1
Cuprins
Când naufragiezi pe o undă creatoare, Adelina Niculescu... ............................ 3
Sufletul cărţii vorbeşte, Ştefania Manta ............................................................. 4
Tumultul efemer al filelor, drum spre inconştient, Silvia Stanciu .................... 6
Biblioteca, palatul cărţilor, iubirea sufletului meu, Ştefania Burtescu ............ 8
Amintiri din viitor… cale a nevăzutului, Silvia Stanciu .................................... 9
Amintirile unei copilării de vis, Antoniu Vasile ............................................... 10
Când m-am născut, Adelina Niculescu............................................................. 12
Chip iubit, suflet de înger, Adelina Niculescu ................................................ 155
Copilăria, adăpostul suprem al poveştilor scrise cu gândul, Ştefania Manta 16
Cu uşa inimii încuiată..., Adelina Niculescu .................................................... 18
Esenţe de trăiri în timp, Silvia Stanciu ............................................................. 19
Surâsul bunicii, Antoniu Vasile ........................................................................ 20
Ioana, o prietenă de încredere, Ana Maria Iosif .............................................. 21
Dragă jurnalule, Silvia Stanciu ........................................................................ 22
Marea din suflet, Iulia Radu ............................................................................. 23
Noaptea de vis din visul meu..., Adelina Niculescu .......................................... 24
Nu te voi mai visa!, Adelina Niculescu ............................................................. 25
Pulbere de stele, Ana - Ştefania Burtescu ........................................................ 26
Parfumul efemer al mării, Luiza Milea ............................................................ 27
Inimă de soldat în trup de înger, Corina Matei ............................................... 28
Macul, floarea mea preferată, Codruţa Andreea Poşchină ............................ 29
Un suflet aproape mereu, un prieten, Ana - Ştefania Burtescu ...................... 30
2
Globul de foc, Antoniu Vasile ........................................................................... 31
Dragostea învinge totul, Cristian Uţa ............................................................... 33
Super cercetaşii şi farsa lui Madam Isoscel, Ştefania Manta ......................... 35
Pagina cvintetelor .............................................................................................. 37
Însemnări europene în pagini de jurnal .......................................................... 38
Miracolul necunoscutului, Adelina Niculescu ................................................. 38
Amintiri vieneze, Ana - Ştefania Burtescu ....................................................... 41
Anglia, o ţară de „Jos pălăria!”, Antoniu Vasile ............................................. 43
Bella Italia, Ioana Timeea Diaconescu ........................................................... 44
Turcia – albastru, alb şi aur, Ioana Geală ....................................................... 44
Insula măslinelor, Ştefania Manta .................................................................. 47
Paradis…, Silvia Stanciu ................................................................................... 48
3
Când naufragiezi pe o undă creatoare...
De la fereastra mică, aburită, lumea mi se deschide argintie. Din biblioteca mea caldă,
văd oceane de zăpadă răscolindu-se frenetic în lumina plumburie a cerului trist. Cu paşi sfioşi
mă îndrept către rafturile încărcate cu volume frumos aranjate pe culori şi colecţii.
Iau o carte la întâmplare şi o deschid absentă la o filă nescrisă, cu colţul îndoit. Oare
cine a lăsat acest semn? Cine a mai citit-o? Dar toate întrebările mele păreau că se
autotipăresc pe albul mat al paginii. Nu apuc să mă gândesc la ce ar putea cauza acest lucru
pentru că un vârtej de cuvinte nedesluşite mă trage înăuntrul cărţii!
Mă regăsesc înotând printre talazuri sticloase ce mă poartă alene spre insule de azur.
Mă pierd printre scânteile albe ale mării ce par că îmi îngheţă sufletul. Speriată, îi strig cerului
„Du-mă acasă!”. Dar ce era cerul de vină?! Mă resemnez, trag aer în piept şi mă scufund în
căutarea unui lucru, ceva, orice... Sper să găsesc o uşă magică, o trapă spre Universul meu, o
cheiţă fermecată, o carte... Dar nu este nimic în afară de albastrul hegemonic al apei reci...
Ca dintr-o transă adâncă aud, pentru o clipă, vocea gravă a tatălui meu:
- Unde eşti? apoi linişte asurzitoare... Probabil mă striga din uşa bibliotecii mele...
De-ar fi ştiut că eu mă zbat în interiorul unei cărţi din raft!... Poate m-ar fi ajutat să revin
acasă. De-aş fi putut să cad, să mă deschid...
Şi totuşi cerul mă ajută inocent... Întâmplarea face să naufragiez pe o undă creatoare,
iar unda mi-a sădit ideea de a-mi imagina casa, camera, biblioteca... Purtată de braţele acestui
val mistic de safir, am reuşit să mă „teleportez” într-un fel straniu înapoi acasă.
M-am trezit ghemuită pe covorul înflorat. Mă dureau mâinile de cât am înotat aşa,
disperată. Aveam o vânătaie proaspătă în genunchi. Căzusem de pe ultimul raft. Mă grăbesc
să mă ridic şi să caut cartea care m-a ţinut prizonieră... O găsesc în locul din care cred că am
picat inconştientă şi, cu mâini tremurânde, o deschid la fila cu semn.
În mijlocul paginii stătea scris cu litere rubinii, imperioase: „Când naufragiezi pe o
undă creatoare - Povestea unei cititoare”. Urma apoi „povestea” mea... Nu mai era o filă albă!
Deodată, uşa camerei se deschide... din prag, mama mă întreabă îngrijorată:
- Unde ai fost? Te căutăm amândoi de ore bune...
Timidă îi răspund:
- Aici! şi îi arăt cu degetul cartea cu istorisirea aventurii mele, apoi i-o dau mai
aproape. Citeşte-o!
Adelina Niculescu, clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
4
Sufletul cărţii vorbeşte
Motto: Biblioteca este o maşină a timpului
Ce călătoreşte în sufletele cărţilor
Şi adună parfumul zorilor,
Creaţia inegalabilă a visului.
Biblioteca – un suflet sincer, curat, păstrătoarea milioanelor de cărţi interesante,
cadoul cel mai preţios, culoarea cea mai strălucitoare, într-un cuvânt: PARADIS. La
bibliotecă găseşti linişte sufletească, puterea divină, acolo sufletul ţi se luminează. Mii de cărţi
mici, mari, groase, subţiri, cu ilustraţii colorate, cu poveşti atrăgătoare, aşteaptă pe rafturile
vechi şi prăfuite ca un copil să le deschidă şi ele să înceapă aventura. Dar, cum pot spune
poveşti? Au suflet? Probabil, nu vom afla niciodată.
E o zi somnoroasă de toamnă şi soarele amorţit abia mai aruncă pulbere de raze peste
oraşul adormit. În această parte a zilei am hotărât ca, însoţită de Bobiţă, câinele meu, să fac o
plimbare la bibliotecă. Mergând pe drumul plin de frunze arămii ca sufletul unui copac bătrân,
visez că o putere aparte mă fură încet-încet, ducându-mă într-un loc plin de poveşti. Acolo,
observ o carte aurie cu pagini presărate cu pulbere de diamant ce stă ascunsă între zeci de
romane. Titlul mare „Sufletul cărţii vorbeşte” mă atrage şi mai mult, dar visul se termină.
Acum, fug repede la bibliotecă pentru a găsi volumul din visul scurt. Salut cu politeţe
bibliotecara şi mă îndrept spre raftul cu litera „S”. Încep să caut cartea strălucitoare, dar nu e
nicăieri. Sunt tristă. Îmi dau seama că totul a fost o fantezie. Dar, îndreptându-mă spre uşa
clădirii, ceva îmi fură privirea. Mă întorc la raftul cu romane şi găsesc povestea căutată,
„Sufletul cărţii vorbeşte”. O iau în palme ca pe un pergament important şi o aşez pe o masă a
bibliotecii. O deschid încet şi ea mă trage în interior.
- Ce se întâmplă? Ajutor!
- Stai liniştită! Nu-ţi voi face nimic! Vei merge într-o călătorie! În lumea poveştilor!
- Dar... cine eşti?
- Sunt sufletul cărţii şi astăzi voi fi ghidul tău!
- Deci, cărţile au suflet?
- Dacă tu crezi în acest lucru, atunci cu siguranţă au! Hai mai bine să pornim la
drum, timpul e scurt!
Şi am pornit, eu şi sufletul, fiindcă eu cred în asta. Pe poteci înguste, cu flori
parfumate, din păduri bătrâne, sufletul mă conduce către secretul ei sau cel puţin aşa cred.
5
Cerul acoperit cu o mantie de cerneală albastră este pictat de către artistul suprem. O zână
delicată, îmbrăcată cu o rochie cusută cu petale fine de miozot, aleargă pe pajiştea întinsă. Mă
opresc şi mă uit atent. În faţa mea, o bilă imensă, croită cu litere făcute din praf de stele,
pompează un lichid roşu ca lacrima unei inimi. E sufletul cărţii. Există, trăieşte, trimite sânge
cu litere fine pentru ca povestea să fie plină de aventură. Dar, ce s-a întâmplat? De ce mă aflu
din nou în bibliotecă? Doar atât a durat călătoria? Ce păcat! Nici nu am apucat să îmi iau „la
revedere” de la sufletul cărţii!
Puterea inconfundabilă a poveştilor m-a făcut să am o lacrimă fină şi obrazul încins.
Magia acestor zei fermecători a reuşit să devină o bucurie în sufletele tuturor. Cărţile
formează o bibliotecă a infinitului, o nouă stea în univers, o nouă viaţă. O viaţă curată, plină
de mister, cu litere întortocheate, cu un suflet mare, sufletul cărţii. Am reuşit să aflu că
„Sufletul cărţii vorbeşte!”
Ştefania Manta
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
6
Tumultul efemer al filelor, drum spre inconştient
Era o frumoasă dimineaţă de primăvară. Mă trezisem devreme deoarece era ziua în
care se deschidea o nouă bibliotecă orăşenească. Eram atât de dornică să descopăr tainele
acestei încăperi, încât am fost prima care a pătruns în acea lume a cunoaşterii.
Am deschis uşa veche ce a produs un sunet în surdină. Nu era nimeni. În acel moment,
am observat o mişcare în spatele meu. Când m-am întors, silueta suplă s-a dovedit a fi
bibliotecara.
Doamna Ionela Avramescu, aşa cum era inscripţionat pe ecusonul ce-l purta în piept,
era o femeie înaltă, cu un corp bine proporţionat. Era îmbrăcată cu un frumos costum verde
care punea în lumină culoarea neagră a părului ce depăşea cu mult umerii laţi ai acesteia. M-a
privit cu acei ochi profunzi şi a spus:
- Bună, te pot ajuta cu ceva?
- Da, aş dori ceva special, poate o carte de aventură, dar cu secvenţe SF... Poate o
carte de poezii sau un roman...
- Cred că cel mai bine ar fi să-ţi alegi singură o carte.
Bibliotecara a întins mâna şi a îndreptat-o către un raft parcă nesfârşit de cărţi
îmbrăcate în coperte de piele. Am păşit uşor pe podeaua ce trosnea la fiecare pas şi am ajuns
în faţa unor rafturi deasupra cărora era inscripţionat cu litere aurii „Literatură populară”. Am
răsfoit nerăbdătoare toate cărţile, dar niciuna nu mi-a atras atenţia.
Am continuat să caut un volum printre rafturile de Literatură Universală, Literatură
pentru copii, dar nu puteam găsi acea atracţie şi dorinţă de a citi vreuna din cărţile
descoperite.
Undeva, în spatele încăperii, într-un loc în care lumina nu pătrundea, se putea observa
cu uşurinţă un raft mic. M-am apropiat şi am privit cu atenţie cărţile prăfuite şi îndesate în
interiorul acelui dulap suspendat ce purta însemnat numele de „Cărţi interzise”.
Desigur, acest nume m-a atras de la prima privire. În ochii mei domnea teama de
necunoscut, dar în acelaşi timp dorinţa de evadare din cotidian.
Am închis ochii şi am ales la întâmplare o carte. Am dat la o parte colbul ce acoperea
cu desăvârşire identitatea acesteia. Volumul roşu purta inscripţionat în partea de sus titlul scris
cu litere mari: „Cartea fără nume”. Am deschis-o la pagina în care era pus semnul reprezentat
de o panglică aurie. În mijloc erau scrise câteva cuvinte ce mi se păreau a fi o vrajă. Am rostit
slovele înşiruite, şi dintr-odată am simţit că plutesc. Ochii mi se închideau domol, iar în capul
meu domnea o senzaţie de copleşeală.
7
M-am trezit ca dintr-un somn lung şi am observat că dispăruseră cărţile, rafturile, până
şi doamna bibliotecară. Mă aflam într-o încăpere uriaşă, fără uşi, dar luminată puternic. Pe
pereţii acesteia erau inscripţionate trei numere: cinci, şapte şi douăzeci şi unu. Pe peretele
opus erau scrise înclinat aceleaşi cuvinte pe care le găsisem în interiorul „Cărţii fără nume”,
iar dedesubt câteva litere greceşti pe care le puteam înţelege: „Nu vei regreta!”.
Astfel am rostit atât sintagmele binecunoscute, cât şi cuvintele greceşti, iar după
câteva secunde m-am regăsit în interiorul bibliotecii. În mâna dreaptă aveam „Cartea fără
nume”, iar în cealaltă un bileţel împăturit, în interiorul căruia se regăseau cele trei numere
inscripţionate pe pereţii din vis.
M-am îndreptat cu paşi repezi înspre biroul în care doamna Ionela Avramescu citea o
revistă.
- Ei bine, ai găsit ceva pe placul tău? spuse ea, dându-şi jos ochelarii aşezaţi pe
vârful nasului.
- Da, aşa cred. Şi am întins bileţelul împăturit.
- Aha, „Cartea fără nume”, o alegere bună.
- Sper că aşa va fi.
- Nu vei regreta! Te asigur, spuse ea, după care îmi făcu cu ochiul.
Am înţeles că ştia ce se întâmplase. I-am mulţumit pentru carte şi am pornit în căutare
de aventuri alături de „Cartea fără nume”, o carte ce s-a dovedit a fi concepţia unei noi vieţi, o
viaţă lipsită de griji, în care protectoare sunt însele slovele aşternute pe hârtia arămie,
deasupra căreia timpul şi-a pus amprenta.
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
8
Biblioteca, palatul cărţilor, iubirea sufletului meu
Zori de zi. Mă trezesc după un somn profund. Razele binefăcătoare ale soarelui îmi
mângâie obrajii roşii. Mă ridic din pat, îmi fac toaleta de dimineaţă, mănânc pe fugă şi plec la
bibliotecă.
- Am plecat, mamă! Ne vedem mai târziu!
- Să nu stai prea mult! Ai grijă de tine!
Ajunsă in faţa clădirii impunătoare, împing uşa de lemn şi intru. Bibliotecara este o
femeie zveltă, cu ochii negri, nasul coroiat, părul castaniu şi faţa albă.
- Bună ziua!
- Bună ziua!
- Vă rog să îmi spuneţi unde pot găsi cărţile de aventură?
- Pe culoarul 57, îmi spuse cu voce blândă.
- Mulţumesc!
Trec repede pe lângă celelalte rafturi până ajung la cel potrivit. Aleg o carte groasă, cu
coperta verde, prăfuită, pe care scria cu litere aurii „Poveste fără sfârşit”. Mă aşez pe un
fotoliu şi încep să citesc. Un aer vechi pluteşte uşor. Cartea mă fascinează. Îmi vine să nu mă
mai opresc, să rămân acolo la nesfârşit. Fiecare cuvânt pare să fie o furnică neagră care merge
liniştită pe file. Cuvintele se joacă, şoptesc povestea lor. Un clinchet se aude. Încă cineva care
iubeşte cărţile! Paşi seci calcă apăsat pe podeaua şubredă. Îmi văd de treaba mea, citesc în
continuare. Filele parcă se dau singure, gândul se concentrează pe conţinut. Orele trec,
paginile se risipesc, însă eu citesc în continuare. Parcă aş cutriera un nou hotar, o nouă lume,
când, deodată, îmi apare în faţă un cuvânt pe care nu doream să îl văd: „SFÂRŞIT”. Literele
negre se odihneau pe fila albă. Bibliotecara veni şi îmi spuse:
- Trebuie să închid, dar poţi veni şi mâine.
Mă ridic din fotoliu, ies din bibliotecă şi mă uit înapoi. Acea clădire este pentru mine
ca o a doua casă. O casă în care pot să mă refugiez în citit. O casă cu cărţi. Cărţi, prieteni… .
O casă unde praful dansează şi filele şoptesc.
Ştefania Burtescu, clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
9
Amintiri din viitor… cale a nevăzutului
Vreau să zbor! Vreau să plutesc pe nori albi şi pufoşi, să învăţ mersul pe valuri, pe
vânt, pe ploaie. Vreau să cânt, să râd, să iubesc, vreau să învăţ să trăiesc. Dar ce este oare cu
adevărat viaţa?
Această întrebare mi-a stat veşnic în gând, doar acum reuşind să o înţeleg. Păşesc uşor
pe drumul ce-mi întinde aventuri demne de neuitat. Trupul meu firav începe uşor uşor să-şi
croiască o cale în viaţă. Am atâtea gânduri, îmi doresc atât de multe lucruri!
Privesc cerul infinit. Vântul aspru împunge norii sprijinindu-se de o rază a soarelui.
Lenta lor înaintare creează un tumult în sufletul meu de copil. Zâmbetul meu etern începe
încet să dispară, în gândul meu apărând din ce în ce mai multe întrebări, dar eu cresc... cresc,
pătrund în lumea cotidiană. Nu mai sunt atentă la fiecare detaliu, nu mai există acea atracţie
de necunoscut. Sunt o simplă fiinţă, vânturile, valurile... până şi ele au dispărut.
Dar totuşi... totuşi reuşesc să păstrez un mic surâs, un chicot ascuns. Sufletu-mi este
însă un copil şi tot el mă va face să privesc înspre inconştient.
Fie norocul, fie idealurile, doar ele mă mai preocupă acum. Mă axez pe un drum
veşnic, plin de înţelesuri şi de gânduri ascunse.
Departe, soarele străluceşte. Pare neatins de fiorul trecerii timpului, pe care noi,
oamenii, l-am cunoscut, dar nu am putut rămâne neafectaţi. Suntem controlaţi de o putere
frenetică.
Suntem nişte roboţi cu suflet. Trecem prin lume precum o pasăre prin codru. Prima
oară privim în detaliu fiecare element efemer al naturii. Apoi ne adaptăm cu uşurinţă
mediului, iar în final suntem doar confidenţi ai timpului. Trăim pentru fericire, pentru iubire...
Dar nu le vom găsi niciodată. Vom rămâne oameni incerţi, nişte trupuri controlate cu emoţii
expulzate dinlăuntrul nostru. Suntem noi! Acei oameni dornici de viaţă, de zâmbet, de iubire...
nişte oameni cu dorinţe infinite.
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
10
Amintirile unei copilării de vis
Sunt un copil, un copil ca oricare altul. Trăiesc în lumea asta mare alături de prieteni şi
colegi, dar mai presus de orice, alături de familia mea. Fac parte dintr-o familie fericită - eu,
mama şi tata suntem uniţi, suntem prieteni. Petrecem minunat timpul împreună, ne jucăm şi
atunci, în joaca noastră, ei sunt mai copii decât mine. Poate e de vină nostalgia vremurilor de
altădată.
Părinţii îmi sunt alături la bine şi la rău, mă sprijină în tot ceea ce fac, mă învaţă din tot
şi din toate şi doresc ca eu să ajung un adult responsabil, un ,,Om” în adevăratul sens al
cuvântului. Mama este o fiinţă deosebită în faţa căreia îmi deschid sufletul. Statura ei
minionă, ochii ageri, verzi ca smaraldul, părul blond strălucitor, sprâncenele bine arcuite,
gingăşia zâmbetului ei, dar şi tenacitatea, hărnicia, inteligenţa, spiritualitatea, simţul umorului
şi al esteticului, mă fac să văd în ea cea mai frumoasă mamă din lume. Este ca o carte de
poveşti care îmi spune ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urât, ce este drept şi
ce este nedrept, ce este cinstit şi ce este necinstit, cum să fiu om şi cum să înţeleg trecerea prin
lume. Mama este lumina vieţii mele, ce nu se stinge niciodată. E leagănul de poveşti ce mi-a
mângâiat copilăria.
Trăiesc o perioadă splendidă a vieţii mele. Sunt înconjurat de jucăriile mele cu care,
uneori, port discuţii foarte serioase:
- Ce zici, Robi-Bobi, iau notă mare la teză?
- Da, pentru că am văzut cât de mult te-ai pregătit!
De când îl am pe Lord, câinele meu, viaţa mi s-a împlinit. El este cel mai drag şi
simpatic animal. Botul mic şi catifelat, blana moale şi mătăsoasă, privirea blândă îl fac să pară
o fiinţă fragilă care are nevoie de dragoste şi mângâiere.
Copilăria mea, ca a multora, este fericită. Mă cutremur însă, când văd copii chinuiţi,
maltrataţi, orfani şi mă rog pentru viaţa lor. Mă consider un copil norocos, copilăria mea a fost
şi încă mai este una dintre cele mai preţuite comori pe care nimeni nu mi-o poate lua şi care
înfloreşte pe zi ce trece. Chiar dacă am puţini ani de viaţă, am învăţat să mă bucur de
frumuseţea lucrurilor ce mă înconjoară, să-mi respect semenii, să mă împrietenesc cu natura şi
să mă bucur din plin de tot ce ţine de ea. Nu voi sta în faţa ecranului luminos al calculatorului
să mă joc, mă voi duce afară şi voi descoperi misterele ce mă poartă spre lumea viselor reale.
Aici pot redescoperi ce este copilăria fără să mă gândesc la sfârşitul ei.
11
Ştiu că va veni o zi când nu voi mai fi copil şi voi spune cu glasul tremurând de
emoţie:,, A fost odată…”
Antoniu Vasile
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
12
Când m-am născut
Dintr-un foc, dintr-o dorinţă, s-a născut a mea fiinţă
Într-un vesel răsărit din Gustar, cel renumit
Pentru roadele de toamnă, arămie mândră doamnă!
Mama mea m-a alăptat privind cerul în înalt,
Rugând tainic Duhul Sfânt să mă aibe pe pământ
În grija lucrării Sale! Să mă apere de rele,
Să-mi dea viaţă şi putere şi să nu sufăr durere!
Soarelui iar s-a rugat să am drumul luminat
Pe care să intru-n viaţă! Să îmi dea mereu povaţă,
Din tristeţe şi amar, în speranţă să răsar!
De căldură şi blândeţe, chipu-mi raze să-mi răsfeţe!
Mai târziu, pe înserat, cerului iar s-a rugat!
Cerului cu stelele, ca să-mi plimbe visele,
Cerului cu luna mândră, faţa neagră să-mi ascundă,
Să-mi vegheze tresărirea când în şoaptă simt iubirea!
Apoi s-a uitat la mine, uimită de-aşa minune!
Sorbind clipă după clipă din a fericirii cupă
Şi strângând bobiţe-n pleoape, cu sclipiri de diamante,
A-ngânat doar pentru ea tot ce sufletu-i simţea:
,,Muguraşul ce respiră şi în scâncete suspină
Este rostul mai departe despre timpul ce împarte
Viaţa în clipe minunate, împletite cu speranţe,
Despre timpul care cerne, călător pe aripi eterne,
Licăriri, pulsând perpetuu al destinelor periplu !”
M-a scăldat apoi sfiită în apă neîncepută
În care mi-a pus de bine tot ceea ce se cuvine:
Un strop de apă sfinţită, de rele să fiu ferită,
Puţin lapte ca să-mi fie pielea coală de hârtie,
Mentă, grâu şi romaniţă, să cresc mare şi voinică
Cinstită şi muncitoare, şi frumoasă ca o floare,
13
Bani de-argint pentru ca-n viaţă s-am mereu norocu-n faţă
Miere să am graiul dulce, din priviri norii s-alunge,
Şi din busuioc o floare ca să fiu atrăgătoare.
A treia zi la asfinţit, cu multă grijă a pregătit
Din moşi strămoşi cum e lăsat, pentru ursite adăstat.
Pe-o masă-n cameră a-ntins o faţă de un alb nins
Brodată-n fir de borangic de mama ei, cu acul mic!
Pe ea cu grijă a aşezat, merinde pentru ospătat,
O pâine caldă, rumenită, într-un ştergar alb învelită,
Caş dulce, ouă, peşte, şuncă şi o găină în jar prăjită,
Un pic de ţuică, un strop de vin şi-un cozonac de nucă plin,
O străchioară cu făină şi-un caier alb cu lână fină,
Iar într-o margine a pus trei bani de-argint, ţinuţi ascuns,
Să fie pentru-al lor prinos, să fie pruncul sănătos!
Şi toate astea, cum se spune, să-ntâmpine cele trei zâne
Ce-n miez de noapte urmau să vină, să umple casa de lumină,
Să stea la sfat, la ospătat şi-apoi, momentul aşteptat,
Să mă ursească şi pe mine, să-mi prorocească doar de bine!
Ele sunt cele ce citesc şi apoi vin şi prevestesc
În Carte ce i-a fost trecut copilului când s-a născut!
Sunt nouă zâne în total, dar numai trei prevăd astral,
Şase sunt Iele şi din ele trei ne provoacă numai rele
Şi când pornesc dansul drăcesc, atunci pe oameni îi sluţesc!
Restul de iele, cu al lor cânt dezleagă-n dragoste şi-urât.
Din ursitoare, pe cea mare o cheamă simplu, Ursitoare.
Când vine, ţine-n mână o furcă şi-un fir tot timpul vrea să-nvârtă,
Un fir al vieţii, ce-i prevestit să îl trăiască cel ursit!
Zâna mezină Soarta este, şi-n firul vieţii împleteşte
Tot ce născutul va pătimi, tot ce va face cât va trăi!
Între cea mare şi mezină, stă aşezată altă zână
Ce tace, ascultă şi priveşte cum firul vieţii se răsuceşte
Cu tot ce prevesteşte Soarta! Pe-această zână o cheamă Moartea,
Şi rupe firul când doreşte! Al vieţii curs atunci se-opreşte!
14
......................................................................................................
Aşa mi-a spus a mea bunică despre ce-a fost când eram mică!
Povestea despre ursitoare în timp străvechi origini are,
Şi cu mister este purtată de la bunică la nepoată,
Pentru că nimeni, niciodată, n-a reuşit zâne să vadă!
Adelina Niculescu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
15
Chip iubit, suflet de înger
A treia zi petrecută în universul alb, hibernal, ce mi-a cucerit lumea... Afară neaua se
scurge din cerul argintiu asemeni nisipului din clepsidra vieţii care, în loc să adune amintiri,
risipeşte monotonie.
Plictisindu-mă de moarte în odaia îngustă şi tot agăţându-mi privirea pe fel şi fel de
obiecte, observ un album cu coperte rubinii de catifea stând lângă mănunchiuri groase de
pixuri şi creioane, pe birou. Îl iau de acolo, dar îl scap din mâna tremurândă şi sfioasă... S-a
deschis la o poză cu bunicul.
Ce fotografie frumoasă! Mi-o amintesc, dar vag... Bunicul este la fel... la fel cum nu
l-am ştiut nicicând. Păru-i grizonat părea nins cu flori de zarzăr. Ochii îi luceau ca două
diamante negre înconjurate de mărgăritar. Sprâncenele stufoase îi mai închideau cu o nuanţă
lumina ochilor, iar nasul de vultur parcă adulmeca arome îndepărtate.
Chipul slab şi ridat îmi dezvăluie frământările şi grijile care i-au îngreunat viaţa.
Uitându-mă la obrajii subţiri şi arşi de soare, descopăr cu câtă trudă a păzit-o pe mama de
nevoi şi necazuri.
Deşi eram prea mică să pot reţine ceva, ştiu că era mândru de mine, că mă iubea
nespus şi că se simţea împlinit doar privindu-mă. Mai ştiu şi că reuşea să-mi aline durerea sau
supărarea atunci când pârâuri de lacrimi îmi irigau obrajii fierbinţi.
Acest chip iubit mi-a fost alături tot atâta timp cât ne-a fost dat să ne întâlnim în astă
lume... Cu toate acestea, cred că de undeva de sus, mă priveşte cu ochii lui blânzi şi senini... şi
mai cred că, tocmai fiindcă Dumnezeu nu poate avea grijă de toţi copiii lumii în acelaşi timp,
a inventat bunicii. Aceste fiinţe aparent umane sunt, după mine, adevăraţi îngeri, fie că ne
păzesc de undeva, de lângă noi, fie că ne protejează din seninul cerului de azur...
Ce dacă nu au toţi plete bălaie, ochi albaştri sau case din puf de nori?! Nu contează!...
Aspectul este doar carcasa, doar ambalajul unui suflet angelic, iar bunicii tot îngeri sunt, ba
chiar mai buni, mai grijulii, mai darnici...
Sunt sigură că bunicul meu avea suflet de înger aici pe Pământ, iar acum, rămânându-i
doar spiritul, cred că a devenit un înger în toată puterea cuvântului, un reprezentant de seamă
al comunităţii Raiului... Mi-e dor de el!
Adelina Niculescu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
16
Copilăria, adăpostul suprem al poveştilor scrise cu gândul
„Ţi-am făcut o povestire, cu gândul. Nu ştiu ce povesteşte gândul. Din cioburile de
porţelan ale azurului spart azi-dimineaţă de ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula
unui fulg răsucit broboane de lumină. E o poveste mică, scrisă fără slove, pe un solz de peşte,
şi care trebuie citită cu ocheanul. Ca să citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii,
şi să o aşezăm pe poliţa Casiopeii. Vom păşi la noapte încet, pe turla bisericii din sat, până-n
scânteia crucii şi acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelaţie”. Şi vom afla
povestea gândului.
E noapte. Ne-am urcat pe turla bisericii din sat, iar acum ne întindem până la
constelaţii. Plutim, eu, sufletul şi gândul, adică noi, prietenii nedespărţiţi la bine şi la greu.
Zbor încet şi suav peste oraşul acoperit cu pătura de cerneală neagră a nopţii. Doar praful de
lumină aruncat de Zâna Lună mai colorează oraşul. Simt o schimbare. Mă apasă pe umerii
grei. Oare e adolescenţa? Gândul m-a purtat în lumea aceasta întunecată. Aşa este
adolescenţa?
- Nu! îmi răspunse Luna.
- De unde ştii tu? Tu eşti o lună pudrată cu diamante strălucitoare! Tu nu eşti om,
nici vietate, eşti doar o..., o...
- O lună! O lună ce stă într-un hamac ţesut din fire de mătase şi agăţat cu grijă între
doi nori pitici. Dar nu sunt doar atât! Sunt o mamă a nouă sute nouăzeci şi nouă de fiice.
- Ai copii? Nu mă mai păcăli! Ştiu că vrei să cred că poţi să îmi spui cum e
adolescenţa, dar nu o să am încredere în tine!
- Dacă nu mă crezi că am nouă sute nouăzeci şi nouă de stele, fiicele mele, şi dacă
nu ai încredere că îţi pot spune cum e adolescenţa, o să îţi dovedesc. Hai, vreau să ţi le prezint
pe fetele mele!
Acum stau pe un nor şi mă plimb printre cele nouă sute nouăzeci şi nouă de stele care
trebăluiesc de zor. Privesc atent la cea mai mare dintre ele. E frumoasă şi delicată. Are părul
blond şi strălucitor ca razele de aur ale soarelui incandescent. Ochii albaştri ca cel mai
limpede râu te privesc atent, pătrunzând profund în inima ta. Rochia elegantă, croită cu fir de
pânză de păianjen şi colorată cu nuanţele fluturilor cei mai fermecători, o face să strălucească,
să fie unică. Pantofii de cleştar sunt pudraţi cu pulbere de smarald, la fel ca bagheta magică.
Modestia şi cuminţenia o caracterizează pe Astra, cea mai în vârstă fată a Lunii. Ea îmi
povesteşte totul despre adolescenţă. Descopăr că această perioadă a vieţii nu e întunecată şi
rece. E o perioadă a tinerilor. O perioadă în care totul se schimbă. Perioada în care spui „adio”
17
jocurilor copilăriei, aventurilor şi poveştilor de când aveai un an, spui „adio” lumii copilăriei.
Astra îmi mărturiseşte că adolescenţa înseamnă visare, aspiraţii spre ideal, iubiri frânte,
prietenii pentru o viaţă, frământări, emoţii, căutări şi multe, multe necunoscute ce pun la
încercare sufletul crud al oricărui copil.
Se face dimineaţă şi prietenele mele dispar odată cu întunericul divin. Povestirea mea
creată de puterea gândului dispare şi ea, odată cu venirea dimineţii.
Vreau să rămân în lumea mea, în lumea copilăriei, alături de jocuri, aventuri, poveşti,
alături de Lună, o a doua mamă, alături de stele, surorile mele, alături de gând şi de suflet. Cu
gândul şi cu sufletul voi călători în neştiut, în universul copilăriei, chiar dacă mă transformă.
Nu vreau să spun niciodată „Adio, copilărie!”.
Ştefania Manta
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
18
Cu uşa inimii încuiată...
Nisipul se scurge în clepsidre vechi de cristal ca apa râului fugar pe lângă malul
nemişcat şi rece. Cristalul şi pământul rămân impasibile la trecerea timpului, dar eu... eu mă
schimb. A trecut vremea în care împleteam codiţe păpuşilor, vârsta la care totul era nou şi
greu de înţeles. De azi sunt o adolescentă, de ieri, de-o săptămână sau poate de doi-trei ani...
Acum desluşesc singură tainele, descopăr mersul pe valuri şi înotul printre stânci.
Conştiinţa-mi, sprijinindu-se de-o rază a spiritului solar, mă îndrumă către înalt. Vânturile,
valurile mă poartă în lenta lor înaintare pe culmi de fericire, miracol, încântare.
Apoi visez şi mă închid în mine, vegheată de propriul suspin. Cu lacrimi de emoţie în
ochii închişi ai inimii, spun incantaţii sacre, salvatoare. Cu gândul şi sufletul curat, ridic
pleoapele grele şi văd sentimentul ca pe o întruchipare a mea răsărită pe sticla unei oglinzi
ascunse în adâncul psihicului. Fie norocul, fie idealurile mă scot din transa depresivă a
interiorizării şi mă readuc la lumea prietenoasă de afară, în care totul luceşte, totul este viu şi
totul trăieşte prin parfum de floare.
Zâmbesc... cu aceeaşi naivitate cu care mă jucam cândva cu păpuşile în rochiţe
colorate. Mă uit într-o oglindă reală. Inima îmi reflectă o imagine distorsionată, dar văd că eu
nu sunt aşa! Arăt ca orice copil care a crescut, ca o adolescentă obişnuită, cu păr castaniu şi
ochi căprui. Sunt acelaşi punct de umbră fugitiv în lumina binefăcătoare a soarelui, acelaşi
care am fost mereu.
Dar iată că nisipul se scurge, apa continuă să meargă la vale, iar timpul trece
necruţător, furându-mi clipele de reverie şi închizându-le în găuri negre din Universul
amintirii... Vremurile mă schimbă treptat, mă maturizează, schimonosindu-mi imaginaţia,
înmărmurindu-mi sufletul, ascuţindu-mi gândul...
Apoi las în urmă tot ce a fost: copilăria, jocurile, visele, adolescenţa... Devin ceea ce
încă nu voi fi ajuns până acum, devin adult, iar povestea maturităţii încă neaflate e pe drum...
Noroc că are o cale grea până la mine şi, pe deasupra, îmi ţin uşa inimii încuiată!
Adelina Niculescu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
19
Esenţe de trăiri în timp
Încă din perioada copilăriei îmi plăcea să mă avânt în numeroase aventuri pentru a
descoperi ce se ascunde în spatele zidului dintre realitate şi neant. Astfel, într-o frumoasă zi de
primăvară, am pornit în căutare de răspunsuri şi de noi întrebări.
Am pătruns într-o casă părăsită, aflată în inima pădurii. În odaia îngustă, vântul se
năpustea prin geamurile sparte creând o stranie simfonie în care însuşi vocalist era scârţâitul
grav al uşilor. Pereţii, cocoşaţi de trecerea timpului, erau umeziţi şi afectaţi de greutăţile ce
apăsau asupra lor frenetic.
Undeva, într-un colţ al camerei se afla o canapea părăginită, iar deasupra acesteia, pe
zidul din spate, într-un tablou cu rama îngălbenită, o bătrânică îşi croşeta cu andrelele
timpului un somn dulce, purtat pe căi nemărginite. Faţa-i plăpândă purta zugrăvită pe tâmple
trecerea prin viaţa cu obstacolele ei. Fruntea-i luminoasă şi lată, obrajii bătuţi de soare şi
sprâncenele stufoase creau imaginea solemnă a unei fiinţe dornice de viaţă, dornice de
murmurul prafului ce bântuie în clepsidra eternităţii.
Acoperişul firav, format din paie, era susţinut de sfori groase ale căror mănunchiuri
greoaie băteau ameninţător cu fiecare pală a vântului. Cerul ca diamantele negre împânzea
broderia falnică a pădurii. Trunchiurile copacilor ascuţite precum nasul unui vultur s-au
transformat în monştrii demnitari ai pădurilor.
Mă simt pustiită. Natura domină întreg ţinutul, iar odată cu el, mă domină şi pe mine.
O lacrimă limpede invadează tenul meu curat. Zâmbetul inocent se transformă în plâns. Tot ce
mai pot spune acum este faptul că natura jonglează cu toate elementele ei, aşezându-le într-o
ordine cronologică. Totul va rămâne întipărit în timp precum cerneala pe foaia de hârtie,
precum primul sărut către o lume a dragostei.
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
20
Surâsul bunicii
Mama venise să mă ia din sat. Am plecat. Sprijinit de geamul maşinii, tăcut şi trist
plângeam. Lacrimile curgeau şiroi şi mă gândeam că am lăsat-o iarăşi singură. Sărmana
bunica, ce m-ar fi alintat dacă era lânga mine!
Aşa este bunica mea, Vica, sensibilă, drăgăstoasă, o femeie cumsecade de la ţară. A
crescut fără tată, acesta murind pe front, iar mama ei a crescut-o frumos, învăţând-o să fie
demnă, luptătoare şi mereu încrezătoare în ea. Dumnezeu a binecuvântat-o cu copii şi nepoţi,
dar eu sunt preferatul ei. Mă soarbe din priviri!
Chiar înainte să pornesc la drum, am privit pe noptiera din camera bunicii. O
munteancă cu glas de privighetoare, frumoasă foc la tinereţe… mărturie stau fotografiile
îngălbenite de vreme, de unde îmi zâmbeşte fermecător o tânără cu părul lung, castaniu, cu
ochii albaştri ca cerul senin, cu gura desenată de condeiul fermecat al unui pictor celebru, cu
obrajii îmbujoraţi ca cireşele de mai. Avea un corp zvelt, subţirel, o talie suplă şi o eleganţă
aparte.
Acum, greutatea celor 70 de ani i-a înconvoiat puţin umerii, modificându-i statura
impunătoare. Faţa brăzdată de riduri nu şi-a pierdut prea mult din gingăşia de altădată,
cosiţele bogate sunt ascunse sub o broboadă neagră, iar la tâmple, norii albi se încăpăţânează
să iasă pe-afară. Ochii ei însă, acei ochi albaştri sunt la fel de vioi, ageri, sprinteni şi plini de
iubire.
Şi toate poveştile ei... minunate poveşti! Mi le spunea calm, cosând la maşina ei veche
şi tocită şi-mi zâmbea galeş. Dacă stai să-i asculţi poveştile, nu ai mai vrea să pleci niciodată
de lângă ea. Parcă şi casa, cu pereţii văruiţi în alb-albăstrui, capătă vraja cuvintelor ei.
Nu ostenea niciodată, ba în grădină, ba în casă, ba pe deal, ba în grajdul de animale,
aşa o ştiu dintotdeauna, harnică şi binevoitoare. Nicăieri cozonacul şi gogoşile n-au gustul ca
la bunica.
Cât de fericite a reuşit, draga de ea, să-mi facă zilele petrecute în căsuţa de pe deal.
Oare i-am mulţumit vreodată? Trebuie să-i spun toate acestea şi încă multe altele. Trebuie!
Ultima oară când ne-am despărţit, lacrimile-i curgeau ca o ploaie albastră, îşi lăsa
inima mângâiată de palma mea. Am simţit-o tristă şi amăgită.
- Ce-ai păţit, buni, de ce plângi?
- Din cauza bătrâneţii, puiule drag, că-i tare grea şi apăsătoare... Numai tu mă
luminezi, rază de soare!
Antoniu Vasile, clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
21
Ioana, o prietenă de încredere
Fără să îmi dau seama, de multe ori uit că lângă mine există o persoană căreia aş
putea să-i împărtăşesc gândurile mele, o persoană dispusă să se bucure alături de mine sau să
mă consoleze atunci când sunt tristă.
Din câte v-am spus, pentru mine, PRIETENIA este cel mai de preţ dar pe care îl poate
avea un om. Aş vrea să o prezint pe Ioana - o fată sociabilă, prietenoasă, originală, inteligentă,
în pas cu moda, drăguţă, populară... Ne cunoaştem de la grădiniţă. Când sunt supărată, ea mă
ajută să trec peste orice obstacol cu care viaţa mă pune la încercare. Pentru că suntem foarte
bune prietene, ne spunem "SU" de la surioară. Într-o zi am luat o nota mică, iar ea m-a ajutat
să trec peste asta, amintindu-mi că sunt o luptătoare.
Are doisprezece ani, este elegantă, are părul şaten, ochii verzi, faţa rotundă, este
slăbuţă, înaltă şi foarte prietenoasă, jucăuşă, distractivă, îi plac animalele, în special câinii.
Are un caracter de invidiat, numele ei înseamnă IUBIREA. De fiecare dată când ne întâlnim,
ne înţelegem foarte bine. Nu-mi pot imagina viaţa fără prietenia ei, mai ales că mi-a dovedit
de nenumărate ori că nu mă poate minţi, indiferent de situaţie. Mi-a demonstrat că nu este o
prietenă falsă şi a reuşit să-mi câştige toată încrederea.
Ioana, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut până acum pentru mine, pentru că
mi-ai fost mereu alături, pentru că m-ai înţeles, pentru felul în care te-ai purtat cu mine, pentru
că nu m-ai lăsat niciodată la greu, pentru că nu mi-ai găsit niciun defect, nu m-ai vorbit
niciodată de rău.
Aş vrea să rămânem prietene pentru totdeauna. "Nu rupe firul unei prietenii pentru că
dacă îl legi la loc nodurile vor rămâne!" Un trandafir frumos îşi schimbă faţa, dar o prietenă
adevărată rămâne toată viaţa !
Ana Maria Iosif
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
22
Dragă jurnalule,
Pădurea mi-a demonstrat astăzi pentru a doua oară că are puteri magice. Probabil că te
întrebi ce mă face să afirm acest lucru. Ei bine, cum am pătruns pe poteca îngustă ce-şi făcea
loc printre copacii falnici, un fior rece mi-a cuprins întreg corpul.
Ca niciodată, braţele copacilor mascau cerul transformându-l într-un loc de necucerit.
Covorul maroniu de frunze trosnea la fiecare pas al meu. Ceva era schimbat. Lumina care
adeseori străpungea crengile copacilor, acum era pierdută, mirosul parfumat al florilor se
risipise, iar cântul fermecător al păsărilor dispăruse cu desăvârşire. Mă simţeam pustiită. Acea
mare de vise se spulberase, curăţindu-mi mintea şi făcând-o să sufere.
Am pornit mai departe în căutare de răspunsuri. În depărtare am zărit o săgeată de
lumină ce parcă se contopea cu aerul cald. Când m-am apropiat, am observat că în zona
luminată se afla o mică vietate maronie, cu o coadă stufoasă. Era o veveriţă. Am ridicat-o cu
grijă pentru a putea descoperi ce i se întâmplă. Era rănită. Una dintre lăbuţe era atât de roşie,
încât sângele ce curgea ameninţător putea fi considerat acuarelă.
Am dus animăluţul la izvor, i-am curăţat rana şi am bandajat-o. Când m-am întors în
pădure, la locul în care îl găsisem, totul părea că a reînviat. Păsările cântau cu voioşie, iepurii
ţopăiau prin tufişuri, iar întreaga potecă era luminată.
Astfel, am înţeles că o pădure este strâns legată de vietăţile ce îşi duc traiul acolo.
Odată cu veveriţa, şi pădurea a suferit, iar această tristeţe mi-a fost transmisă şi mie cu scopul
de a readuce pacea şi liniştea.
Pădurea m-a făcut să înţeleg că orice îşi are rostul şi că doar ascultându-ţi vocea
interioară poţi răzbate în lupta cu viaţa, o luptă în care înving doar cei ce cunosc tainele lumii.
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a A
Prof. Georgiana Manta
23
Marea din suflet
Adolescenţa aduce treptat cu ea nostalgia copilăriei. Mă simt ca un naufragiat,
dorindu-mi puţină linişte, puţină înţelegere.
Mă plimb pe străzi fără nume, cu case mici ca nişte copii care se joacă pe asfaltul
fierbinte. Merg... merg visătoare şi, privind cerul cu ochii minţii, în sufletul meu se naşte un
gând. Deja plutesc... Mă îndrept râzând către mare. Îmi smulg hainele tristeţii şi mă arunc în
braţele sale împodobite cu ghirlande albe. Bucuroasă că nu am uitat-o, mă sărută cu un val
înspumat pe frunte. Mă clatin de furia şi desnădejdea lumii închise în dorul său. Mă trage de
mână în adâncuri să hoinărim.
O lume de vis se întinde sub privirea-mi timidă ca a unui ghiocel. Marea e gata să mă
întâmpine ca pe un oaspete de seamă. Gălăgioase, scoici cu rochii zdrenţuite dansează vals pe
muzica unei stridii melancolice.
Crabul exersează intrarea în cochilia aurie ca un vis de vară pentru o nouă întrecere.
Steaua de mare reuşeşte să mă gâdile cu cele cinci braţe, iar râsul meu face valuri... Anemona
de mare mă sperie, ca de fiecare dată, cu braţele sale lipicioase. Într-un colţ observ o mică
croitorie unde păianjenul de apă, cu picioarele lungi ca o zi de post, lucrează fără încetare
pentru castel.
Racul, coregraful de la palatul din adâncuri, învaţă un grup de peştişori gălăgioşi un
dans pentru deschiderea serbărilor mării. Sepia e neschimbată! Cu haine de firmă îşi schimbă
culoarea în funcţie de starea de spirit. Spre enervarea ei, calamarul înoată mişcând copăceii de
coral, agitând caii de mare. Numai un rechin ţâfnos stă într-un colţ, căscând de plictiseală.
O lume plină de culoare, de viaţă, unde mă simt ca un copil ce a găsit sub brad
cadoul mult visat. Urechile-mi sunt amorţite de sare şi simt cum marea e în mine. O sărut
timid, iar ea râzând, mă aduce la mal. Mă trezesc din visul copilului din mine. Îmi dau seama
că acum nu mai pot simţi aceeaşi vibraţie de fericire ca atunci când marea mă săruta, când
eram doar o mână de om.
Unde eşti, copilărie, cu marea ta cu tot?
Iulia Radu
Clasa a VII-a B
Prof. Georgiana Manta
24
Noaptea de vis din visul meu...
Aşa, câteodată, un gând nebun nu îmi dă pace... şi noaptea, când liniştea aproape că
îmi sparge timpanele, aş vrea să zbor la Polul Nord!...
Aici la mine, seara coboară lin, pe trepte de infinit, după ce puntea de culori calde, ce
leagă ghemul de raze aurite de lumea mea, se destramă în sclipiri de stele. Noaptea-şi ascunde
vântul în negura uitării şi lasă miresmele dulci ale florilor să înfiripe zvonuri de visare pe
aripile unei adieri nedesluşite...
Din umbra falnicelor bolţi, a căzut în mintea-mi inocentă sămânţa unei idei de
libertate. Cerul a îngrijit-o până ce a încolţit şi a răsărit ca un gând al meu, apoi am început să
sper şi să visez la păduri tropicale, înecate în verde crud, la aurore boreale violet, la vaste
oceane de azur, la îngeri înconjuraţi de abur, la Universul tot!...
Astăzi mi s-a năzărit să merg la Pol! Nu-i prima dată, dar în noaptea asta îmi voi dubla
puterea minţii, voi umple rezervorul gândului cu biogazul nesecatei fantezii... Aşa sunt eu,
mai visătoare! Şi totuşi...
O undă de ireal mi-a dat curaj să zbor şi m-a însoţit până pe Tărâmul Gheţii Nesfârşite.
M-am aşezat pe zăpada aproape caldă şi am făcut un înger... Cu ochii mari, priveam neîncetat
fulgere vii şi jucăuşe ce brăzdau cerul în nuanţe roz-verzui. Era mult aşteptata auroră boreală
ce îmi pare acum cea mai frumoasă iluzie! Aroma pură a gheţii mi-a ţinut companie pe tot
drumul către casă...
A fost o noapte de vis, chiar dacă a trebuit să o proiectez pe ecranul lăuntric al inimii.
Mi-a plăcut la Pol, dar poate mâine-noapte merg în... Sahara!
Adelina Niculescu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
25
Nu te voi mai visa!
Cerul de mătase albastră se întunecă treptat sub umbra unei nopţi de vară. După ce se
aprinde prima luminiţă, din ce în ce mai multe puncte aurii conturează un candelabru imens
cu milioane de braţe strălucitoare pe tavanul Universului.
Scânteie de iubire mi-aprinde focul inimii, alimentat cu dor de tine. Ca prin vis îţi văd
figura cuminte, duioasă şi senină şi o lumină mângâioasă îmi alină aşteptarea unei revederi
adevărate. Bolta, deodată scăldată în lumină, mă cheamă cu un glas de înger şi stele vin în
palma mea şi ca prin farmec mă ridică, mă înalţă...
De sus, noaptea-i mai frumoasă, mai altfel... Sclipiri galbene-albastre apar de nicăieri
şi merg către neant. Licăriri la tot pasul parcă mă ţintuiesc, mă urcă şi mai mult... Dar cobor!
Prin aerul rece mă trezesc la cele mai acute simţiri şi totuşi tu apari prin aceeaşi lumină caldă,
neînţeleasă. Un chip gingaş şi slăvit devine tot mai apropiat, chipul tău cu ochii tăi albaştri,
mari, cu părul ca un lan de grâu... Eşti atât de aproape, încât privesc cum pleoapele-ţi curg ca
o ploaie de crepuscul peste azurul hegemonic al irisului şi cum în ei râde marea cu valuri
argintii de vise fluide... Zâmbeşti, dar eşti aceeaşi iluzie, acelaşi dor neîmplinit...
Stelele mă lasă la uşa mea... Pătrund în cameră şi realizez că nu am visat, că nici
măcar nu am dormit... Ştiu că nu ai fost real, poate că nici nu erai „tu” el pe care îl caut. Poate
caut un „el”. „Dar nu vine... Nu mai vine...” Am început prea devreme căutările!
Cu mintea confuză, reuşesc să mă debarasez de „tu”, de „el”, de lumea toată. Din
noaptea mată şi tăcută, stelele-mi zâmbesc naiv, cântându-mi reveria...
Cu inima curată, cu focul stins, aprins cândva fără motiv, mă las cuprinsă de vraja
lunii, de incantaţia stelelor... Adorm liniştită, calmă şi mai fericită ca oricând... Nu te voi mai
visa, nu voi mai lăsa flăcările să-mi ardă inima!
Adelina Niculescu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
26
Pulbere de stele
Briza uşoară mângâie iarba şi florile. Farfuria de argint de pe cer se aşază pe masa
învăluită de mătasea bleumarin. Stau întinsă pe pământul umed din grădină şi privesc la stele.
Deodată, un astru ceresc coboară şi mă ia de mână. Ameţită, mă trezesc pe un sol
pufos. Sunt pe o stea! Privesc în jur cum o pulbere de aur mă învăluie. O rochie de mătase se
croieşte pentru mine. Galbenă, încrustată cu diamante scumpe şi perle strălucitoare, pluteşte
uşor. Apoi, ca prin minune, o fată apare îmbrăcată în ea. Sunt eu. Pantofi de cleştar am în
picioare. Port chiar şi o diademă. Înaintea mea răsare un palat cu uşi de lemn, coloane mari şi
geamuri de gheaţă. Merg uşor pe treptele de marmură. Ajung în dreptul unor uşi mari, le
deschid şi o sală de bal îmi apare în faţă. Un tron de aur cu pernuţe de catifea roşie stă cocoţat
în vârful scărilor înguste. Candelabre de smarald atârnă falnic pe tavan. Fac piruete în toată
sala. Mă plimb pe holuri, prin camere, prin grădina palatului. Miros florile colorate şi mă aşez
pe băncile de lemn. În mijlocul grădinii ţâşneşte o apă cristalină care se revarsă într-o fântână
albă. Iarba pufoasă se leagănă când trec pe lângă ea. Insecte mici zboară pe lângă urechile
mele. Vântul şopteşte povestea lui. Oare sunt singură în acest palat măiastru? Cred că da. Urc
în cel mai înalt turn al castelului. Văd pământul cu munţii şi oceanele lui.
Aici pe stea totul e posibil… Totul? Oare? Să vedem... De la geam zbor uşor înapoi
pe iarbă. Îmi menţin echilibrul când, deodată, steaua cedează şi eu pic în gol. Aterizez în
grădină, rochia cea sclipitoare se destramă şi se preface în fluturi.
Chicotesc. Totul a fost în imaginaţia mea. Sau poate nu… Steaua pe care am fost
străluceşte şi mai tare, şi lângă ea mai apare una. Oare să fie steaua mea? Cine ştie? Poate
că…
Ana - Ştefania Burtescu
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
27
Parfumul efemer al mării
Aburii roşii ai răsăritului se ridică în grabă pe cutele creţe ale albastrului stins al
orizontului. Razele sunt precum o pânză feerică de crepuscule ce învăluie întreg universul
celest. Sideful acestor fulgere aurii se oglindeşte în bleul strălucitor al valurilor abundente.
Marea este tare agitată, iar mersul pe valuri este perfect pentru profesionişti, deoarece acestea
valsează ritmic printre sutele de bărci ce prevestesc parcă o minunată şi încântătoare călătorie.
Păsările jucăuşe, sprijinindu-se de-o rază, admiră şi ele frumosul din mare. Lenta lor înaintare
ca un zbor de petale, sporeşte vânturile, valurile. Briza mării adie liniştit, ridicând fire argintii
din nisipul ce domneşte de sute de ani şi aduce miresme de proaspăt oamenilor ce se bucură
de acest colţ de rai, adolescenţi însetaţi de apa iubirii, a distracţiei şi a prieteniei. Ei îşi
încearcă fie norocul, fie idealurile la fiecare sărutare a mării de către ghemul de aur ce o
străpunge cu atâta foc în toate direcţiile, din toate unghiurile sale, unduindu-se agale.
În inima străvezie a mării, o stâncă uriaşă se refugiase. Avea un vârf ascuţit, ca de
cleştar. Ani de-a rândul stătea amorţită cu fermitatea sa înfiptă adânc în apă. Avantajul este
că, lângă ea, întotdeauna naufragiază un gram de libertate şi puritate.
Orizontul cade moale în unde line, risipind în jurul său o tăcere cu miresme
încântătoare. Chipurile tăcute ale oamenilor suspină în văpăile stinse ale soarelui...
Luiza Milea
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
28
Inimă de soldat în trup de înger
Ghiocelul. S-a născut dintr-o lacrimă a unei inimi pure, inocente. A crescut fiind vegheat
de razele edenice ale soarelui. Una din puţinele plante ce oglindesc clar sufletul omului. Alină
durerile inimii prin simpla sa apariţie. Sosirea lui simbolizează începutul unei noi vieţi,
începutul primăverii şi plecarea suferinţelor, plecarea iernii!
Culoarea lui de un alb mat îţi fură privirea, te hipnotizează! Iar în contrast cu verdele,
cu verdele aprins al frunzelor, arată sublim. Cel mai frumos cadou pentru o persoană dragă
este un ghiocel. Acesta arată iubirea pentru natură, pentru inocenţă.
Această plantă reprezintă gingăşie şi tandrete, dar şi putere! Învinge de una singură
zăpada, frigul necruţător şi aduce un strop de lumină în drumul omului.
Spiritul luptător s-a întruchipat cu o înfăţişare angelică. Dar, vreţi să ştiţi de ce mi-am
ales ghiocelul? Pentru că, aşa cum am mai spus, este un luptător cu chip de înger!
Corina Matei
Clasa a VII-a B
Prof. Georgiana Manta
29
Macul, floarea mea preferată
Probabil că mulţi dintre voi îl vedeţi ca pe o simplă floare, însă eu îl văd mai special.
Vreţi să aflaţi? Presupun că da.
Culoarea lui, roşu-sângerie, completează tabloul vechi şi uitat într-o odăiţă a bunicii.
Macul îşi deschide paharul elegant şi lent sub o ploaie de lumini, raze ale soarelui în răsărit.
Totul începe cu o fărâmiţă de lumină. Tulpina lui subţire, dar stabilă, îl menţine semeţ ca un
supraveghetor al întregului lan.
Într-o linişte neclintită, lanul de grâu şi macul se leagănă sub adierea blândă a vântului
de vară. În răsărit de zori, macul se transformă într-un diamant plutitor pe marea aurie de
spice.
El este ca o fiinţă fragedă, cu ochi îndureraţi şi trişti…Numai firele de grâu încărcate
cu boabe aurii se mai apleacă spre pământ pentru a povesti macului… poveşti. Eu ştiu! Pentru
că, în timp ce voi citeaţi acestea, eu priveam uimită şi îngândurată macul precum o comoară
de galbeni din tabloul vechi şi umed aflat în odăiţa bunicii.
Acum… el plânge, fiindcă e vremea să-şi închidă petalele de catifea pentru totdeauna.
Codruţa Andreea Poşchină
Clasa a-VII-a B
Prof. Georgiana Manta
30
Un suflet aproape mereu, un prieten
Ţopăind uşor prin zăpada pufoasă, Fricosul priveşte valsul fulgilor de nea. Candelabre
de gheaţă stau atârnate pe crengile de abanos. Mirosul iernii îţi usucă nările, luna termină de
ţesut lalele galbene pe mantia nopţii. Doar scârţâitul zăpezii se mai aude. Fricosul merge
liniştit pe drumul troienit. Deodată, se aude un zgomot:
- Ce o fi? Gândule, vino după mine!
- “Da ! Vin acum!”
În tufişuri se zbătea o văpaie de foc - o veveriţă. Cu lăbuţele pufoase, iepuraşul o
ridică şi o strânge la piept. Salvase o viaţă şi poate îşi făcuse un prieten. O duse la vizuina lui
şi o ţinu lângă foc, până ce mica vietate îşi deschise ochii ca de cărbune. Apoi rosti:
- Iepuraşule, vreau să devenim prieteni!
- Da! Cum să nu?! Gândule, ce zici?
- Ai făcut o faptă deosebită! Ai salvat pe cineva! Pentru asta meriţi să fii prieten cu
oricine!
Trezindu-se, veveriţa Vivi povesti cum a ieşit în zăpada de cleştar să caute ghinde prin
gerul cumplit. Călcase pe o creangă care s-a rupt şi a azvârlit-o în zăpadă. A fost o minune
supravieţuirea ei.
- Dacă nu erai tu, nu ştiu ce mi s-ar fi întâmplat! Îţi mulţumesc!
- Cu plăcere! Eu doar îmi căutam un prieten... Şi uite ce repede l-am găsit! Mai mult
decât un prieten! Un adevărat partener!
Fiindcă a salvat o viaţă, iepuraşul a fost răsplătit cu titlul „Un prieten adevărat” de
către însuşi Spriritul Pădurii, iar de atunci, el şi Vivi au fost prieteni până ce moartea i-a
despărţit.
Ana - Ştefania Burtescu
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
31
Globul de foc
A fost odată ca niciodată, că dacă nu era nu se mai povestea. Un biet băiat orfan, Petre,
auzise că, dacă ar avea globul de foc şi oglinda bălaie, ar putea face minuni pentru semenii
săi. Îşi luă rămas-bun de la oamenii din sat şi plecă mai departe în lume, fără să-şi închipuie
ce peripeţii îl aşteaptă.
Merse pe cărarea îngustă, prin luminiş, cale de două ceasuri, bucurându-se de raza de
soare ce-i mângâia gingaş obrazul. Îl încerca un sentiment de teamă, fără să ştie de ce.
Deodată, din tufişul de pe stâncă, apăru un uriaş. De teamă, băiatul îşi înghiţi vorbele.
- Bună ziua, flăcăule! Ce cauţi pe tărâmul meu?
- Eu… merg în lume uriaşule, nu fac niciun rău, nu iau ţărâna pe picioare, doar
treceam pe aici, bună să-ţi fie inima!
- Uite, pentru că mi-ai vorbit frumos şi cugetat, îţi voi dărui un căluţ care să te
însoţească de acum, că-i tare greu să fii singur, călător la drum.
- Dar de unde ai cal, uriaşule? Nu văd niciunul.
- Sunt Uriaşul Şase Degete, iar bunul Dumnezeu mi l-a dăruit ca să pot duce cu el
orice doresc. Am putere magică în acest deget mic şi strâmb. Iată: ,,Barabaraba, vorovorovo,
huruhuhuru!“.
Imediat apăru un căluţ negru cu pete albe în frunte, blând şi drăguţ.
- Să ai grijă de el! Te va însoţi pretutindeni. Îl botez Trei Zări, te va purta oriunde
în lume şi te va proteja.
Mulţumindu-i uriaşului, alături de noul său prieten, porni la drum. Merse ce merse şi,
spre seară, auzi un glas răutăcios:
- Încotro mergeţi voi, călătorilor? Pe pământul meu nu calcă nimeni! Sunt Avolon
cel Rău şi omor pe oricine îmi încalcă teritoriul.
- Dar, noi eram doar în trecere, mergem mai departe în lume.
- Bine, să zicem! Dar te voi supune unei încercări. Vreau să treci peste groapa
morţii, ţinând în mână acest glob de foc şi această oglindă, călare pe mârţoaga ta. Dacă nu vei
reuşi, hăul te va înghiţi ca pe toţi ceilalţi care mi-au călcat teritoriul. Dacă vei reuşi, globul de
aur va lumina până în înaltul cerului, vestind că, în sfârşit cineva a trecut groapa morţii.
Cu teamă în suflet, încălecă, luă globul de foc şi încercă să-şi ia avânt. De pe celălalt
mal, un nor cenuşiu vâjâia prin aer ca un vârtej ce îi cuprinse şi îi asurzi. Se treziră ameţiţi şi
tulburaţi. Când îşi reveni, Petre văzu că lupul, care-l lăsase orfan, îi venise în ajutor şi îl
trecuse peste groapa înspăimântătoare.
32
- Tu?! Nu mai voiam să te văd vreodată!
- Da, eu sunt lupul ce ţi-a mâncat părinţii. Ştiu că am greşit în faţa ta şi am vrut să
fac dreptate. Tu şi căluţul aţi trecut pe tărâmul fericirii, iar pe Avolon cel Rău l-a înghiţit
groapa morţii şi nu va mai putea face rău niciunui călător, rămânând pe veci la marginile
pustiului. De azi, te numesc Cavalerul-Pământului-Fără-De-Rele. Vom trăi liniştiţi până la
adânci bătrâneţi şi vom binecuvânta aceste meleaguri cu bunătatea noastră!
Antoniu Vasile
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
33
Dragostea învinge totul
A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fete, una mai frumoasă decât alta.
Cea mai mare era şi cea mai urâţică dintre ele, iar cea mai mică era cea mai frumoasă.
Împăratul era mulţumit de toate trei, căci toate erau deştepte. Cea mare era foarte naivă, însă
cea mică avea mult curaj. Nu se temea de nimeni, în afară de Fură-Tot, un balaur fioros,
viclean şi tare urât. Nimeni nu reuşise să-l învingă până atunci.
La castelul împărătesc totul a fost liniştit până când fata cea mică a dorit să fie şi ea
asemeni surorilor sale.
- Tată, zise mezina, vreau şi eu, ca surorile mele, să mă mărit cu un bărbat puternic şi
curajos. Nu ţin neapărat să fie prinţ, dar să fie şi frumos.
- Nu poţi, Roberta, pentru că nu am găsit încă un fecior potrivit pentru tine. Tu ai părul
ca de aur, eşti scundă şi delicată, iar noi nu avem la palat decât băieţi înalţi pentru război şi nu
ţi se potrivesc. Tu ai nevoie de un bărbat blond ca tine şi nu prea înalt, dar foarte isteţ şi
curajos.
Fata, mâhnită, se întoarce la surorile ei în cameră şi le zice:
- Nu mă lasă, fetelor. Spune că nu sunt bărbaţi potriviţi mie în împărăţie.
- Nu-i nimic, grăi cea mai mare dintre surori, sunt destui care te vor iubi cu adevărat.
Trebuie doar să aştepţi momentul potrivit şi băiatul potrivit.
Mezina, văzând ca nici surorile ei nu o susţin, plecă de acasă în căutarea jumătăţii ei.
Şi a mers, şi a mers zi de vară până-n seară şi a ajuns la un palat cu totul şi cu totul de
aur. A intrat şi a văzut trei băieţi frumoşi ca lumina soarelui. Roberta i-a întrebat dacă vrea
vreunul dintre ei să se însoare cu ea, dar ei deîndată s-au transformat într-un balaur cu trei
capete.
Acel balaur era Fură-Tot. Fata şi-a ascuns spaima şi a tras iute sabia din teacă. S-a
repezit îndată şi a retezat un cap, dar acesta a crescut la fel de iute înapoi. A mai tăiat unul şi
tot la fel s-a întâmplat. Vâzând că n-are nici măcar o şansă de a birui, fata s-a predat, iar
Fură-Tot a întemniţat-o în cea mai adâncă şi întunecată pivniţă a palatului.
Nenumărate zile a petrecut Roberta întemniţată. Cu fiecare zi care trecea, ea se
îndrăgostea de cei trei bieţi frumoşi, dar când se lăsa seara aceştia se transformau în balaurul
roşu, fioros, cu trei capete şi dinţi mari, ascuţiţi. Fata însă, când se gândea la cei trei crai din
timpul zilei, simţea că nu-i mai era frică de Fură-Tot. Aşa a ajuns Roberta să se
îndrăgostească de Fură-Tot. Şi de cel în chip de oameni, dar şi de cel în chip de balaur. Cel
mai mult îl îndrăgea pe cel mai mic dintre fraţi. Şi acestuia îi plăcea de ea, dar nu puteau fugi
34
din cauza fraţilor săi. Ei ar fi fost foarte furioşi dacă nu ar fi avut şi al treilea cap, pentru că
acesta făcea mereu toată treaba în lupte, iar pe deasupra era şi cel mai destept.
Într-o seară, Roberta şi Aragon, căci aşa îl chema pe flăcău, au hotărât să fugă din
palatul fraţilor mai mari şi să se ducă la castelul tatălui fetei. Şi aşa au şi făcut. Într-una din
nopţi au reuşit să scape.
Când au ajuns la castel, împăratul i-a primit cu braţele deschise, iar a doua zi au şi
pornit nunta. Dar nici nu au apucat să se cunune, că fraţii lui Aragon au năvălit peste lume.
Toţi mesenii au cerut mila, dar fraţii îşi voiau înapoi al treilea cap.
- De ce ne-ai părăsit? E doar o simplă prinţesă blondă şi scundă!
- Nu e o simplă prinţesă, ci e viitoarea mea soţie. Ea este jumătatea mea!
Lupta s-a pornit deîndată, însă de partea lui Aragon au venit toţi ostaşii împăratului,
reuşind împreună să învingă cele două capete şi să le taie deodată cu buzduganele.
Şi aşa s-a însurat Aragon cu Roberta, făcând o nuntă de trei nopţi şi trei zile. Ei au
întemeiat o familie unită şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Şi am încălecat pe-o căpşună şi
v-am spus o mare şi gogonată minciună!
Uţa Cristian
Prof. Violeta Bucur
Clasa a V-a B
35
Super cercetaşii şi farsa lui Madam Isoscel
E ultima zi din anul şcolar şi veselia s-a răspândit zgomotos în fiecare colţişor al
coridoarelor şi al sălilor de clasă. Freamătul elevilor şi dezinvoltura lor se simt în aer,
anunţând vacanţa mult aşteptată. Fete cu bucle aurii lăsate pe umerii firavi şi funde prinse
lejer în creştetul capului merg ţinându-se de mână, în grupuri mici şi mari, plănuind în secret
aventuri pentru vacanţă. Pe urmele lor, calcă precum detectivii din filmele poliţiste, băieţii
iscoditori, gata să afle misterele puse la cale de colegele lor.
Sunt una dintre iscusitele exploratoare ale grupului „Super Cercetaşii” şi ştiu să mă
feresc întotdeauna de spionii nedoriţi ai adversarilor noştri, băieţii. De fapt, am propus
partenerelor mele să le facem o farsă „inamicilor”, ca să ne ţină minte şi să abandoneze planul
lor de spionaj. Le convocasem pe fete, în secret, la pauza mare în spatele magaziei şcolii,
unde un bătrân tei singuratic ne ferea de privirile nedorite ale băieţilor. Am zis răspicat şi
scurt:
- Astăzi e momentul! La ora de matematică, atunci când madam Isoscel va întârzia,
vom provoca adversarii să o imite!
- Şi..., rămase uimită Floare-de-colţ, botanista grupului.
- Şi o vor imita, noi vom râde, vom intra în jocul lor până ce vor fi prinşi. Urmarea o
ştiţi cu toate: director, cancelarie, note la purtare...
- Sună bine! Ce idee trăsnită! a spus „Acuarelă”, nonconformista din gaşca noastră.
Şi toate am răsunat:
- Hip, hip, ura, pentru cercetaşi!
Sunetul cristalin al clopoţelului a anunţat intrarea tuturor la ore. Am ajuns în clasă de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi ne-am aşezat în bănci, cuminţi, aşteptând-o pe profesoară.
Planul începea. Vulpea şireată a zis:
- Madam Isoscel întârzie mereu şi cu siguranţă va uita că trebuie să vină la oră.
Ce-ar fi să predea cineva în locul ei, dar... cum ne place nouă.
- Vreau eu, a răspuns Mihai, şeful grupei adverse, şi băieţii de la „Super Cercetaşii”
vor fi elevi.
Farsa noastră mersese. Acum aşteptam ca ei să imite şi Isoscel să intre în clasă. Aşadar
Mihai a început jocul. Prima dată a împrumutat de la o colegă nişte ochelari mari, pe care şi
i-a pus pe nasul cârn. S-a dat cu cariocă roşie pe buze, pentru a le avea ca madam, apoi s-a
aşezat tacticos la catedră cu cartea de limba şi literatura română, pe post de catalog.
- Androniscovici Matelesco!
36
- Prezent!
- Burtiescovici Histogramă!
- Absent, ăăă, prezent!
- Cum îţi permiţi să faci asemenea glume? Ia ieşi tu la tablă!
Scrie: 45x√8 +29x√28x [41:(59x 111111+22823:943)x101]= ? Rezolvă în două minute, iar
voi nu şoptiţi, nu-l ajutaţi!
- Doamna, dar nu am învăţat cu radical!
- Măi, băieţelule...!
Şi atunci, a intrat Madam Isoscel, furioasă. Nimeni nu a auzit-o din pricina râsetelor
puternice. Abia când a ajuns la catedră şi i-a luat pe cei cinci băieţi de ureche, am realizat
prezenţa ei. Profesoara i-a dus pe cei trei la director, la cancelarie, le-a scăzut notele la purtare
şi de atunci nimeni nu mai îndrăzneşte să facă asemenea farse.
„Super Cercetaşii” au dovedit că sunt de neoprit. Am trăit o zi care va rămâne adânc
întipărită în sufletul meu, o zi în care magia copilăriei ne-a fermecat ultima zi de şcoală!
Ştefania Manta
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
37
Pagina cvintetelor
Copilăria
Jucăuşă, inocentă,
Surprinde, atrage, îndrumă,
Clipe intense devenite amintiri,
Euforie.
Icoana
Sacră, binecuvântată,
Slăveşte, alină, ocroteşte,
Fereastră deschisă spre cer,
Mântuire.
Poetul
Visător, nostalgic,
Metamorfozează, iluzionează, percepe,
Evocă simţiri îngropate în timp,
Libertate.
Adelina Niculescu, Luiza Milea,
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a C
Cartea
Înţeleaptă, atractivă,
Învaţă, călăuzeşte, educă,
Hrană pentru suflet,
Cunoaştere.
Bogdan Stroea, clasa a V-a B
Prof. Violeta Bucur
Iubirea
Profundă, eternă,
Pulsând, oferind, simţind,
Vibraţia sufletului înfiorează Universul,
Zâmbet.
Idee
Îndrăzneaţă, naivă,
Încolţind, rătăcind, iscusind,
Scânteia unui gând nerostit,
Umanitate.
Adelina Niculescu, Luiza Milea,
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a C
Omul
Interesant, preocupat
Conduce, creează, înfiinţează,
Fiinţa supremă a lumii,
Inteligenţă.
Mihai Trandafir, clasa a VII-a B
Prof. Georgiana Manta
38
Însemnări europene în pagini de jurnal
- fragmente -
Miracolul necunoscutului
Îmi amintesc şi acum acea clipă magică în care tata mi-a dat vestea cea mare, că voi
pleca într-o călătorie de vis. Nu fusesem niciodată într-o croazieră şi cu atât mai puţin cu un
iaht atât de elegant ca cel cu care trebuia să plecăm peste numai o săptămână. Pregătirile
le-am făcut în grabă, cu emoţiile neiniţiaţilor în astfel de călătorii, dar temerile noastre de
atunci mi se par amuzante acum, când toate sunt de domeniul amintirilor.
Ce frumos a fost totul! Nici nu-mi vine să cred că am trăit o astfel de experienţă!
Am plecat din portul Tomis într-o dimineaţă însorită de iulie. Marea era calmă şi ne
îmbia să ne îndepărtăm de ţărm. Nu peste mult timp, totul s-a scufundat parcă într-o linişte
albastră, unduitoare. Îmi lipsea totuşi ceva, îmi lipsea freamătul vieţii cu care eram obişnuită...
Îmi lipseau reperele pe care să-mi pierd contemplativ privirile şi oriunde mă uitam rămâneam
cu gândurile mele, neavând în ce să-mi agăţ altele noi. Briza îmi răvăşea în mângâieri
şăgalnice firele de păr, iar aerul îmi umplea pieptul cu miresme necunoscute, dar plăcute şi
parcă ameţitoare. Simţeam puritatea primordială şi mă gândeam cât de curată este această
parte din natură!
M-am pierdut în gânduri şi nici n-am băgat de seamă când lângă iahtul nostru au venit
să se joace doi delfini. Erau mai mici decât cei pe care îi văzusem în acvarii, dar mi s-au părut
la fel de prietenoşi şi inteligenţi ca şi ceilalţi. Cât de importantă mă simţeam, cu delfinii de
lângă iaht atât de doritori si încrezători în compania şi prietenia noastră!...
La un moment dat, tata mi-a spus că părăsim apele teritoriale ale României şi intrăm în
cele ale Bulgariei. Într-adevăr, ţărmul părea a-şi schimba înfăţişarea, devenise mai deluros şi
parcă mai împădurit! M-am uitat cu grijă la cei doi delfini ce se zbenguiau pe lângă vasul
nostru şi am încercat să-i fac să înţeleagă că trebuie să se întoarcă acasă, dar ei n-au înţeles
decât că trebuie să facă nişte salturi năzdrăvane. Am stat mai bine să mă gândesc şi mi-am dat
seama că, de fapt, marea era casa lor, întreaga întindere azurie neavând nicio graniţă pentru
39
noii mei amici...! Aşa că m-am bucurat în continuare de tovărăşia lor şi le-am aruncat pe
ascuns din garizii prinşi cu o seară mai înainte pentru a pescui renumiţii chefali din largul
coastelor balcanice. Ce frumoşi erau! Le pusesem şi nume, pentru că am reuşit să-i deosebesc
între ei: Romeo, cel mai rotofei, care parcă se învârtea ocrotitor în jurul alesei sale şi Julieta,
care era mai suplă şi parcă mai interesată de compania noastră.
Fâşâitul aerului, pleoscăitul şi legănatul valurilor ce se spărgeau în carenă, dar şi
sclipirile hipnotizante ale oglinzilor jucăuşe, m-au făcut să adorm fericită de clipa pe care o
trăiam. M-am trezit când soarele se scălda în faţa noastră, întinzându-ne parcă un uriaş covor
auriu pe care pluteam apropiindu-ne de uscat. Tata m-a lămurit că ne îndreptăm spre Istambul,
cel mai mare oraş al Turciei, şi singurul oraş din lume situat pe două continente, şi că urmează
să intrăm în strâmtoarea Bosfor, cea care desparte oraşul în două, şi Asia de Europa. M-am
uitat îngrijorată după prietenii mei de călătorie, dar tot tata m-a lămurit că au rămas în larg
unde nu-i pândesc atâtea pericole ca în astfel de zone foarte aglomerate. La început mi-a părut
rău că nu mi-am luat rămas bun de la ei, dar, când am văzut cum strâmtoarea era ca şi o
autostradă lată de vreo 700 de metri, pe care circulau tot felul de nave, de la vapoare uriaşe la
bărci de mare viteză, i-am felicitat în gând pentru înţelepciunea lor.
Soarele deja scăpătase după minaretele bătrânului oraş, iar apa pe care pluteam nu mai
avea straiele acelea aurii, ci devenise tristă, ca de plumb. După topirea amurgului în flacăra
văzduhului crepuscular, marea m-a dezamăgit pentru prima oară prin culoarea ei...
Am ancorat într-un port de lângă o coastă abruptă, ce părea încoronată cu nişte clădiri
plate decolorate de soare şi am coborât să vizităm oraşul întemeiat pe timpul lui
Constantin cel Mare şi al Imperiului Bizantin. Văzut de jos, de pe ţărm, părea un uriaş stup şi
am rămas cu această senzaţie pe tot parcursul nostru, prin toată acea înghesuială de oameni,
lucruri agăţate de zidurile caselor, expuse pentru vânzare, şi mai ales amestecul de vorbe
spuse parcă în toate limbile pământului, ce se răspândea zumzăitor într-un veritabil turn
Babel.
La întoarcere, seara târziu, m-a izbit mirosul sărat, de scoici, în care era învăluit micul
port.
Dimineaţa când m-am trezit, eram deja în Marea Marmara, apoi ne-am continuat
croaziera prin Marea Egee şi Marea Ionică, după care am trecut prin strâmtoarea Messina,
urcând cu Vulcanul Stromboli în stânga către Napoli, uriaşul port al Italiei la Marea
Tireniană.
Imediat ce am zărit pământ către vest, am simţit, chiar fără să mi se spună, peisajul
familiar. Era insula Corsica şi asta însemna că ajunsesem aproape de Elba, insula pe care o
40
ştiam atât de bine din ultimele cinci vacanţe. Sunt îndrăgostită de plajele cochete ale Elbei, de
apa ei de cleştar, de adâncimile ei clare, de liniştea, frumuseţea şi puritatea zonei.
Iată-mă acum cu iahtul printre talazurile sclipitoare pe care anii trecuţi le străbăteam
cu gommona, o bărcuţă pneumatică foarte rapidă, cu un motor nervos ce ne sălta tinereşte şi
ne izbea hotărât înapoi pe undele prietenoase, care se plimbau printre vârfurile stâncilor ieşite
din mare, iscând senzaţii de neuitat...!
Am trecut mai departe, legănându-mi privirile cu melancolie pe ţărmurile cunoscute şi
ne-am îndreptat către Genova punctul terminus al croazierei noastre. Acolo mi-au trebuit
câteva minute bune să înţeleg că pământul nu vrea să se legene în ritmul în care mă învăţasem
eu! Am făcut apoi un popas la acvariu, unde alţi delfini mi-au împrospătat imaginea lui
Romeo şi a Julietei din Marea Neagră, cei pe care îi pierdusem la intrarea în strâmtoarea
Bosfor.
După ce ne-am mai plimbat vreo câteva zile prin oraşele din nordul Italiei, am luat
avionul spre casă, bucuroşi că avem multe de povestit celor dragi. De sus, totul îmi părea atât
de detaşat de preocupările cotidiene, încât parcă nu-mi venea să cred că oameni ca mine
trăiesc printre petele verzi şi cafenii ce peticesc pământul de la un capăt la celălalt între
oglinzile sclipitoare ale şiragurilor de fluvii, râuri şi lacuri. Încercam să disting ceva specific
care să mă facă să descopăr ce-i face pe oameni atât de diferiţi între ei, de la ţară la ţară, în ce
priveşte graiul, credinţa, cultura, obiceiurile... De sus n-am deosebit nimic din toate acestea!
N-am văzut decât o alternanţă divină de munţi, văi, dealuri, ape şi câmpii, luminate de acelaşi
soare iubitor! Mă întrebam ce i-a făcut pe oameni atât de diferiţi şi n-am găsit decât un singur
răspuns: aşa a fost să fie! A trebuit să treacă atâta timp în care au trăit izolaţi în stilul lor de
viaţă până când să-şi dea seama că sunt făcuţi să fie liberi şi prieteni cu toţi ceilalţi oameni, că
nu-i despart decât limba şi distanţele! Astăzi distanţele nu mai sunt o problemă, iar oamenii se
înţeleg din ce în ce mai bine, indiferent în ce limbă au spus „mama”!
Cu toate că s-a terminat de mult croaziera noastră, câteva vorbe ale părinţilor mei încă
îmi răsună puternic în minte: „Mulţumirea unei vacanţe reuşite este mai mare atunci când
realizezi cât de bine te simţi în mijlocul naturii şi al oamenilor, iar evadarea noastră din
capcana cotidiană aduce fericire sufletului! Când vrem să fim fericiţi, nimic nu ne poate opri!”
Doreşte-ţi fericirea în vise reale!
Adelina Niculescu
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
41
Amintiri vieneze
Era o dimineaţă senină de vară când spaţiosul avion în care ne aflam a aterizat pe
pista lungă din Viena. Elegantele stewardese ne-au condus către scara avionului. Cu bagajele
luate, îmbarcaţi în maşină am pornit pe drumul lin către hotelul în care trebuia să ne cazăm.
Aşa a început o săptamână de vis.
Auzisem atât de multe lucruri despre Ambasada României, aşa că în ziua venirii, după
o pauză binemeritată, am pornit pe drumul presărat cu mistere către acel loc. Prima oară ne-
am oprit la un restaurant ca să mâncăm renumitul şnitel vienez cu ketchup şi cartofi prăjiţi.
După-masă masă am ajuns la ambasadă, unde am mâncat prăjiturele şi am băut suc. Acolo
am aflat informaţii referitoare la importanţa acestei ilustraţii şi am primit o insignă cu steagul
României şi al Austriei. Apoi ne-am continuat călătoria la palatul Belvedere. Ştiaţi că Eugen
de Savoya a locuit acolo? Timpul a trecut repede şi am şi plecat la hotel ca să ne odihnim
pentru alte aventuri.
A doua zi am vizitat Grădina Zoologică din Schönbrunn. Mereu mi-am dorit să văd o
altă grădină zoologică în afară de cea din Bucureşti. Cine ar fi crezut? Am văzut girafe ca o
macara, koala argintii ca luna, hipopotami mari şi uzi, crocodili de smarald şi furnici roşii ca
asfinţitul, care umblau prin tuburi peste tot. Caraghioşii pingiuni şi focile rotunde au făcut un
spectacol incredibil. La Haus des Meres rechinii înotau nervoşi în bazinele lor mari, căluţii de
mare pluteau în acvariul lor strâmt, iar o broască ţestoasă se odihnea pe nisip.
Seara am pornit cu toţii către Roata Mare. Aceasta este un simbol al Vienei. Are 114
ani şi 65 de metri, cât un bloc cu 22 de etaje! Uimitor! Ea se află în Prater, cel mai vechi parc
de distracţii din lume. Maşinuţe rapide, carusele întortocheate şi mirosul popcornului!
Mmmm! Cele mai frumoase carusele sunt cele cu apă. Trebuie să mergeţi acolo!
Ziua a treia a fost dedicată cumpărăturilor. În magazinele spaţioase şi moderne
eram înconjuraţi de o multitudine de produse. Pantofi eleganţi, haine colorate, cercei, ochelari
de soare şi multe altele aşteptau cuminţi pe rafturi să fie cumpărate. Era chiar şi un magazin
de dulciuri! Praline, marţipan, ciocolată! Buuuuuuun! Am plecat doar cu mici amintiri.
În ultima seară din Viena am realizat că pierdeam o experienţă de neuitat dacă nu
porneam în această călătorie. Oamenii au fost amabili şi primitori, mâncarea gustoasă, iar
locurile istorice minunate. A fost ca o aventură pe mare, însă mai incitantă. La fiecare pas pe
care îl făceam parcă descopeream ceva nou, parcă mii de fluturi mă purtau într-un loc în care
te simţi ocrotit. Cer senin, zâmbete de copil, soare de aur, locuri cu parfum istoric... Bucurie,
42
fericire, minunăţii, descoperiri noi, dar, mai ales, o nouă viaţă. Asta îţi aduce fiecare călătorie.
Poţi descoperi multe lucruri la care poate doar visai.
Călătoria este ca o carte. Filă cu filă, pagină cu pagină, mereu descoperi ceva
neaşteptat. Zile de aur, minunate, cu parfum european te aşteaptă în fiecare ţară pe tine.
Tu ce crezi despre călătorii?
Ana-Ştefania Burtescu
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
43
Anglia, o ţară de „Jos pălăria!”
În Anglia există multe oraşe frumoase şi interesante ca Londra, Liverpool, Greenwich,
York. De asemenea, există şi două mari universităţi: Cambridge şi Oxford.
Londra este un oraş modern, dar antic. Este modern deoarece s-au făcut multe lucruri
noi, iar antic fiindcă au conservat multe monumente vechi. Big Ben este un ceas care arată ora
exactă şi are mai bine de 900 de ani vechime. London Eye reprezintă cea mai mare roată din
lume, din care se vede o frumoasă panoramă. Este foarte interesant să admiri schimbarea
gărzii, când caii merg la pas, iar soldaţii bat pasul de defilare mai ceva ca la hora noastră.
Soldaţii păzesc palatul Buckingham, unde locuieşte regina. Ei stau ca nişte statui de piatră,
chiar dacă plouă sau e soare.
Liverpool e oraşul muzicii rock, deoarece aici s-a înfiinţat formaţia „The Beatles”.
Muzica lor va dăinui în sufletele oamenilor pe vecie, ca şi Dumnezeu. În afară de asta există şi
un muzeu maritim în care poţi să vezi vapoare şi filme despre ele. Mai poţi admira şi catedrala
„Celor trei păsări”. Se zice că aceste păsări păzesc cu sfinţenie oraşul.
Greenwich este oraşul prin care trece Meridianul Zero. Acolo există un muzeu chiar
pe linia Meridianului unde poţi să vezi ceasuri şi obiecte vechi cu care se calcula longitudinea
şi latitudinea.
York reprezintă un oraş la graniţa cu Scoţia, foarte antic, poate cel mai antic oraş din
Anglia. Acolo sunt multe biserici frumoase de rămâi cu gura căscată. Acele biserici sunt
făcute din marmură albă ca neaua. Vârfurile turlei, care parcă ating cerul, sunt foarte
interesante.
Desigur, mai este şi Straton Upen Aven. Acest loc este plin de tragedie şi dramă,
deoarece aici s-a născut celebrul autor William Shakespeare. El a fost un copil sărac care a
trăit într-o casă veche, totuşi asta nu l-a oprit să-şi lase liberă puterea creaţiei şi a imaginaţiei.
Cambridge şi Oxford sunt două mari universităţi care se întrec de secole. Sunt cele
mai bune din Europa. Ele se întrec în special într-un concurs de canotaj anual, în care ambele
dau tot ce au mai bun. Şi dacă le scrii numele pe hârtie, literele tot se întrec între ele!
Oamenii din Anglia sunt foarte cumsecade, respectuoşi, harnici şi milostivi cu alţii. Pe
stradă este curat ca şi-n Germania. Eşti pedepsit drastic dacă faci mizerie.
Despre această ţară nu prea ştiu ce să zic, în afară de „Jos pălăria!”. Credeţi-mă, merită
văzută!
Daniel Florin Dinulescu
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
44
Bella Italia
Drumul lung şi obositor aproape luase sfârşit. Fusese, de fapt, cel mai extenunant
drum din viaţa mea. Lăsasem de mult în urmă Alpii, lanţul muntos ce se întindea ca brâul
unui uriaş căzut. Le făcusem cu mâna piscurilor înalte ce sfidau văzduhul. Mergeam acum pe
autostrada aglomerată, înconjurată de o mare bălaie. Grâul se mişca mlădios în adierea
vântului, făcându-ne parcă cu mâna. Floarea-soarelui ne zâmbea, mai luminoasă ca niciodată,
în semn de bun venit.
Curând, am ajuns la destinaţie. În faţa căsuţei deja familiare ne aşteptau, cu faţa
senină, rudele pe care de mult nu le întâlnisem. Simţeam fiori cu fiecare pas. Aşteptam în
fiecare an să cobor din maşină, să păşesc pe străzile rustice inhalând un iz de porumb venit
din apropiere.
După numeroase saluturi, zâmbete, îmbrăţişări şi povestiri a venit vremea să mergem
la culcare. Ştiam că vor urma nişte săptămâni minunate, în care urma să descoperim superba
ţară la care ţineam atât de mult … Italia!
Dimineaţa îşi elibera pletele blonde pe meleaguri. Conturul orizontului începea să se
definească încet-încet, iar soarele răsărea victorios ca după o lungă bătălie sângeroasă cu
noaptea. Deschisesem ochii de mult timp, pentru a pune la punct pregătirile pentru drumul ce
urma să-l facem.
Aveam acum ocazia de a vizita oraşul antic despre care auzisem atât de multe… Pisa!
Eram nerăbdătoare să admir turnul înclinat, complicata lui structură şi să încerc a desluşi
misterul ce-l învăluie.
Am ajuns în scurt timp în acest oraş magic şi am păşit pe sub porţile imense ce marcau
intrarea spre punctul turistic pe care aşteptam să-l văd. În stânga noastră, două catedrale
imense tronau în mijlocul unui covor de smarald. Citeam pe faţa fiecărui om din mulţimea ce
mă înconjura, admiraţia şi un zâmbet nostalgic. Mai în spate, turnul stătea falnic, privind
scena precum un antic soldat roman, mândru şi nobil. Iarba se înclina maiestoasă sub puterea
paşilor ce se îndreptau spre această minune a antichităţii ce parcă spunea: „Priveşte-mă! Sunt
unic!”
În zilele ce au urmat am fost fermecată de oraşe precum vechiul oraş Luca, înconjurat
de ziduri impunătoare; Milano, capitala modei, cu Domul său unic, graţios; Bergamo, oraş
secular; Verona, cu atmosfera ei romantică plutind parcă în aer; Venezia, oraşul
îndrăgostiţilor. De asemenea, m-am plimbat de-a lungul fluviului Po, pe malurile lacurilor
Como şi Garda, am vizitat domeniul prinţului de Boromeo, a cărui descriere ar putea fi
încadrată într-un roman.
45
Misterul, frumuseţea, unicitatea şi romantismul fac din Italia o ţară greu de descris în
doar câteva cuvinte. Ar fi nevoie de romane pentru a descrie viaţa … romană.
Ioana Timeea Diaconescu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta
46
Turcia – albastru, alb şi aur
Într-o zi de iulie, părinţii mi-au făcut o surpriză. Ce credeţi că era? Da, chiar aşa: erau
bilete de călătorie în Turcia, la Istambul. Am fost foarte mândră de cadoul părinţilor.
În primele zile petrecute în această ţară am vizitat Moscheea Albastră. Acolo am
observat o frumoasă fântână hexagonală, situată în centrul curţii interioare. Frumosul
monument de cult este construit cu piatră şi marmură albastră, care ne duce cu gândul la pace,
puritate, necunoscut şi frumuseţe.
M-a impresionat şi palatul Topkapi. Cele două turnuri de la intrare m-au dus cu gândul
la minunaţii ţurţuri de gheaţă care ne fac să simţim venirea argintiului anotimp, iarna.
Am fost şi la imensa Strâmtoare Bosfor. Mi s-a părut foarte interesantă deoarece este
strâmtoarea ce alcătuieşte graniţa dintre Europa şi Asia .
Împreună cu familia am vizitat şi bazarul care mi-a atras atenţia în mod deosebit şi
mi-aş dori să-i mai revăd puternicele străluciri ale aurului.
În Turcia este specific kebabul cu multe preparate, care la noi, în România, nu se
servesc.
Îmi doresc să mai am parte şi de alte surprize frumoase. În călătoriile mele, de acum
încolo, voi vizita locuri mult mai frumoase din care pot învăţa lucruri esenţiale.
Ioana Geală
Clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
47
Insula măslinelor
Grecia este o ţară mirifică, plină de mistere binefăcătoare, leagăn străvechi al
civilizaţiei europene. În timpul periplului meu prin acest ţinut de legendă, insula Thassos m-a
fermecat prin coloritul aparte al peisajelor desprinse parcă dintr-un basm, dar mai ales prin
oamenii săi deosebit de primitori. Marea Egee, de un albastru strălucitor, cu peşti argintii,
plini de viaţă, presăra un farmec deosebit acestui colţ de lume.
Înconjurată de măsline verzi şi proaspete, am petrecut o săptămână de vis pe această
minunată insulă, străbătând pas cu pas câteva dintre plajele acesteia, scăldate în jocuri
surprinzătoare de lumini şi umbre.
Paradise Beach este o plajă superbă, cu nisip fin şi auriu ca razele sclipitoare ale
soarelui. Apa limpede, de culoarea smaraldului adăposteşte vietăţi neîntâlnite în alte zone.
La Golden Beach, valuri agitate se izbesc de pietrele uriaşe, cu forme ciudate, care
stau înşirate de-a lungul plajei ca nişte farfurii zburătoare.
Limenaria adăposteşte locuri pline de bucurie unde trăieşti emoţii pe care nu le uiţi
toata viaţa. Dar în Limenaria nu m-au ademenit doar plaja şi marea, ci şi alte surprize
nebănuite, cum ar fi piaţetele pline de tarabe cu lucruri specific greceşti. Nu pot uita mirosul
şi gustul special de tzatziki, un sos cu castraveti, usturoi şi iaurt, preparat de toţi bucătarii de
pe insulă.
Ultima plajă din itinerariul meu - Skala Rachoni - este umbrită de pini înalţi şi
maiestuoşi. Aici am remarcat apa sidefie, cu meduze ca gelatina şi arici de mare ca o minge
săltăreaţă, cu ţepi.
Thassos va rămâne veşnic în amintirea mea ca un loc special unde am petrecut o
vacanţă de neuitat împreună cu familia şi prietenii mei!
Ştefania Manta
clasa a VI-a A
Prof. Georgiana Manta
48
Paradis…
Şi iată că am pornit spre o lume de vis, o lume în care imposibilul poate deveni
posibil. Împreună cu părinţii mei am decis ca în această vară să vizitam Grecia. Mi-am făcut
bagajele, mi-am luat adio de la prieteni şi am plecat la drum. Ne aşteapta o călătorie lungă,
plină de aventuri şi distracţii.
Am trecut graniţa dintre România şi Bulgaria, după care a urmat drumul propriu-zis
către Grecia. Am plecat, însă, “înarmată” cu pliante şi cărţi despre locul în care voi ajunge.
După ce m-am documentat bine, am studiat harta Greciei şi mi-am dat seama că sunt
din ce în ce mai aproape de destinaţie.
Indicatoarele erau schimbate, scrisul era ciudat, iar deodată observ că ne apropiem de
vamă. Timpul trecea foarte încet, iar eu eram nerăbdătoare să păşesc pe teritoriul vestitei ţări.
Când am reuşit, într-un final, să pătrundem pe acele meleaguri, am fost imediat
impresionată. Mi-a atras atentia, în primul rând, curăţenia deplină a străzilor şi a spaţiilor
amenajate. A fost pentru prima oară când am văzut un măslin şi, cum era exact perioada de
coacere, am zărit şi modul de recoltare a acestora. Pe partea stângă se întindeau kilometri de
lanuri de bumbac. Erau atât de albe, încât puteau fi asemănate cu nişte nori.
Undeva, în zare, puteai admira munţii, dintre care cel mai cunoscut era Athos (unde în
trecut se credea că locuiesc Zeii), iar în dreapta marea. Ambele erau atât de frumoase, încât
credeai că te afli în paradis.
Când am ajuns la destinaţie, la Katerini, am plecat într-o scurtă recunoaştere a locului.
Primul lucru pe care l-am observat a fost predominanţa culorii verzi. Acea culoare puternică
reprezenta o populaţie care iubeşte natura şi care are grijă de aceasta.
Oamenii păreau simpli, dar în sufletul lor domnea o comoară. Nu-i puteai asemăna cu
nimeni. Erau amabili, prietenoşi, respectuoşi şi ştiau să te facă să te simţi bine.
Plaja… Nisipul auriu ardea ca jăratecul, iar soarele îşi reflecta razele-i aurii în marea
cristalină. Sunetul calm al mării mă relaxa. Prin cântul ei îmi spunea să o urmez. Atingeam cu
picioru-mi firav apa rece şi limpede. Pătrundeam încet prin valuri. Aerul curat îmi mângâia
părul cu o adiere uşoară. Pluteam. Pescăruşii parcă îmi vorbeau. Mă simţeam ca în eden.
Erau atât de multe lucruri de făcut şi atât de puţin timp! După ce am cunoscut mai bine
oamenii, marea şi muntele, am început să mă plimb pe faleză, loc în care mi-am făcut şi
primul prieten.
49
Andreas este un băiat de vârstă cu mine, prietenos, dar în acelaşi timp timid,
respectuos şi foarte amuzant. Alături de el am petrecut clipe minunate pe tărâmul legendelor
şi miturilor.
Spun bucuroasă că de la amicul meu am învăţat câteva cuvinte în limba greacă, am
cunoscut mulţi copii şi am descoperit tainele locului.
Acea săptămână a fost un du-te - vino. De la plajă la munte, din magazine la muzee,
de la restaurante la excursii. Alături de prietenii pe care mi i-am făcut am petrecut o vacanţă
grozavă.
Cele şapte zile s-au scurs ca printr-o clepsidră, dar am profitat de fiecare la maxim, iar
în urma acestei experienţe m-am ales cu mulţi prieteni noi, cu amintiri frumoase legate de
veşnica mea iubire marea şi, desigur, momente fascinante petrecute alături de familie.
Doresc să revăd Grecia, să-mi revăd prietenii, să simt din nou atingerea plăpândă a
soarelui, murmurul mării şi cântul vântului. Toate acestea au rămas tipărite pentru mine într-o
filă din jurnalul timpului, o filă care va avea pentru totdeauna un loc important în viaţa mea.
Silvia Stanciu
Clasa a VIII-a C
Prof. Georgiana Manta