Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 42(patruzeci şi doi) Aprilie 2015

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite: Noua limbă a românilor. Lingvista Rodica Zafiu explică, la Interviurile Gândul, cum am ajuns să vorbim şi să

înjurăm „ROMGLISH”

Interview luat de Andreea OFIŢERU Publicat la: 01.03.2015 în ziarul Gândul

1

Dacă în urmă cu o sută de ani limba română era invadată de cuvinte împrumutate din limba franceză, acum „englezismele” sunt la mare modă. Ce spune un lingvist despre împrumutul şi folosirea cuvintelor din limba engleză?

„Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult  purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză, care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile limbii, combinaţiile de cuvinte. De exemplu, formularea „probleme adresate”. În sine, şi probleme şi adresat existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză. Or, sunt probleme tratate, discutate, probleme urmărite”, explică Rodica Zafiu.

Doamnă profesoară Rodica Zafiu, dumneavoastră, ca lingvist, cum vedeţi evoluţia limbii române? Este limba mai săracă în momentul acesta, cu toate că vorbim mai mult?

Nu cred asta, pentru că în evoluţia unei limbi - dacă este, ca limba română, o limbă de cultură, cu ştiinţe, arte, tehnologii pe care le poate foarte bine acoperi prin limbaj-, într-un asemenea caz, nu putem vorbi de pierdere. Depinde la ce ne uităm. În fond, dacă vedem doar tabloidele sau pe anumite pagini de internet e una, dar sunt publicaţii culturale, reviste de specialitate, sunt cărţi de un nivel intelectual foarte ridicat - tot concetăţenii noştri le scriu şi pe acestea şi le scriu foarte bine. Limba are în continuare multe posibilităţi, pentru că sunt cuvinte care au ieşit din uz, arhaisme, regionalisme, pe care multă lume nu le mai cunoaşte, dar surpriza este că ele nu sunt de tot pierdute, revin în uz. Lumea poate oricând să le găsească şi să le refolosească.

Sunt foarte multe cuvinte în limba română care provin din limba engleză, aşa numitele „englezisme”. Vă supără „englezismele” astăzi?

Sigur că unele mă supără. Orice element nou în limbă, mai ales când e folosit inutil în locul unuia care exista deja e supărător. Se întâmplă însă că, după o vreme, ne mai obişnuim cu unele dintre ele. Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă -, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză - care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile existente ale limbii, combinaţiile de cuvinte. Un exemplu e formularea “probleme adresate”. În sine, şi “problemă”, şi “adresat” existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză. Or, este vorba de probleme “tratate”, “discutate”, de “probleme urmărite”. Erau multe alte feluri de a spune acelaşi lucru, lăsându-l pe “a adresa” să însemne ceea

2

ce însemna până de curând. M-a supărat foarte tare, la început, în vorbirea tinerilor, folosirea lui “patetic”. Pentru că “patetic” era un cuvânt literar cult, care avea prin franceză în română un anumit sens (“plin de patos, emoţionant”) potrivit cu teatrul, cu literatura, cu stilul, şi care a ajuns să însemne “jalnic”, prin simpla preluare din engleză. Acum m-am obişnuit cu asta şi când un tânăr spune „eşti patetic”, nu mă mai şochează.

Tinerii nu numai că adoptă frazele şi formulările din engleză, dar adoptă şi folosesc şi înjurăturile din engleză. Cum le vedeţi? Cum înjurăm astăzi faţă de alte timpuri?

E un fenomen destul de normal, înjurătura într-o limbă străină e uşor eufemizată, sună mai blând decât înjurătura “tradiţională”, populară, românească. Deci tinerii, în momentul în care preiau o înjurătură din engleză, ştiu foarte bine ce înseamnă, dar intervine totuşi un filtru, nu li se mai pare expresia atât de violentă. Dacă folosesc şi cuvintele tradiţionale româneşti, acolo e deja o altă sensibilitate, un alt nivel de violenţă. Nu ăsta mi se pare neapărat lucrul cel mai rău, mai ales că poate sunt unii care nu ştiu ce spun când înjură în englezeşte. Grav e că, poate şi după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clişee. Pentru că una e ca expresia vulgară să fie folosită chiar ca înjurătură şi alta să devină un fel de semn de punctuaţie, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă care a prins.

Pe lângă reality show-uri, cum vi se pare limbajul în presă?

Din păcate, există o tendinţă de simplificare. Nu e o simplificare a limbii române în general. Există încă destule zone în care se vorbeşte nuanţat, argumentat. Dar presa, într-o bună măsură, optează pentru această reducere la minimal. Mă gândesc la cazurile extreme: mi se pare tulburător că există ziare tipărite sau pagini de internet care au devenit aproape exclusiv interjecţionale: „ia uite!”, „uite cum...!”, „şoc şi groază, un tramvai a trecut pe lângă un biciclist”, „ia uite ce pantofi poartă cutare...”. Mi se pare aproape o caricaturizare a limbajului de la colţ de stradă. Sunt convinsă că limbajul de la colţ de stradă e mult mai subtil decât cel la care s-a ajuns acum în presă, imaginându-se un public submediocru, care nu e totdeauna chiar aşa.

Ce ne puteţi spune despre limbajul politicienilor?

Ei reprezintă de fapt diversele categorii sociale care i-au ales. Mi se pare totuşi că situaţia lor e un bun exemplu pentru ideea că limbajul fiecăruia trebuie să fie cât mai îngrijit. Unii se miră că un politician cunoscut face dezacorduri, îl foloseşte pe

3

“care” fără „pe” şi aşa mai  departe. Dar până la urmă lumea vede asta, li se reproşează limbajul folosit. Sigur, poţi pentru o vreme să stai în lumina reflectoarelor făcând dezacorduri, poţi pentru o vreme să ai o avere foarte mare şi nejustificată şi să ţi se pară că totul e în regulă. Dar aşa cum justiţia acţionează până la urmă, aşa şi judecata publicului asupra acelei persoane în funcţie de cum vorbeşte acţionează. Politicienii şi-au stricat adesea imaginea prin felul lor de exprimare, a rămas o etichetă pusă pe felul lor de a vorbi.

Scrisul pe Internet a adus şi renunţarea la diacritice. Cât de importante sunt diacriticele?

Sigur că un mesaj rapid trimis între doi prieteni se poate lipsi de diacritice şi nimeni nu poate interveni să reglementeze asemenea situaţii. Ar trebui să intervenim însă în cazul comunicării publice şi mai ales oficiale. Şi ar trebui ca toţi să înţeleagă că ceea ce e mesaj public trebuie să respecte nişte reguli (şi aici mă refer la politicieni şi la instituţii). Dar nu există o situaţie ideală, în care toată lumea să vorbească perfect. Există şi greşeli inevitabile, din neatenţie, bâlbâială, nu poţi cere întotdeauna o limbă impecabilă în orice situaţie, însă e bine să existe tot timpul un control asupra comunicării publice.

Cum ar arăta limba română fără diacritice?

Posibilitatea există, ortografia e o convenţie. Ar fi mai imprevizibilă pronunţia şi s-ar produce confuzii, pentru că în foarte multe cazuri, dacă n-am avea contextul, n-am şti despre ce cuvinte e vorba. Româna ar fi o limbă în care codul scris ar depinde foarte mult de context, de interpretare. Dar nici nu se pune problema să se renunţe la diacritice. Nu numai pentru că se poate confunda un cuvânt cu altul, ci pur şi simplu pentru că asta este tradiţia limbii române, aşa s-au scris de peste un secol operele pe care în continuare le citim şi nu avem niciun motiv să o pierdem.

Limba e şi factor de diferenţiere culturală, e şi factor de prestigiu, care acordă oamenilor un anumit statut. La noi oamenii au devenit foarte sensibili la codul vestimentar, li se pare foarte important să se îmbrace cu haine “de firmă” sau să aibă anumite semne de recunoaştere a valorii hainelor lor. E cam acelaşi lucru cu limbajul. Numai că nu întotdeauna cine se îmbracă ca să arate că face parte dintr-o anumită categorie socială e capabil să şi vorbească astfel încât să facă parte dintr-o categorie prestigioasă.

Dar până la urmă asta e situaţia: noi, prin modul în care vorbim, transmitem informaţii despre lumea exterioară, dar transmitem şi ceva despre statutul nostru social şi cultural. Dacă la telefon aud o voce politicoasă, cu o intonaţie nuanţată,

4

atunci e un semn bun, ştiu că e cineva cu care o să pot vorbi. Dacă un student îmi trimite un mesaj care începe cu „bună!” şi în care face trei greşeli de ortografie în două rânduri, deja ştiu cu cine am de-a face.

De aceea avem multe cazuri de plagiat. Ce spune despre noi?

Cineva poate plagia din lene şi din lipsă de respect pentru munca altora sau din şmecherie. Dar cred că sunt foarte multe cazuri în care tinerii nici nu sunt conştienţi că plagiază, pur şi simplu nu mai ştiu să facă fraze altfel decât din fragmentele altora. Nu mai au curajul de a scrie, convingerea că ei ar putea să exprime o idee coerent, matur. Şi apelează disperaţi la tot felul de alte surse. Aici cred că ar trebui să intervenim.

Dacă aţi fi ministru al Educaţiei, ce măsuri aţi lua pentru limba română?

Probabil că m-aş ocupa foarte mult de formarea profesorilor, de stimularea lor. Profesorii ar trebui să fie mai mult conştienţi de importanţa lor, să fie puşi mai mult în situaţia de actualizare a cunoştinţelor, să-şi caute nişte formule cât mai vii de captare a interesului pentru lectură a tinerilor. Cred că asta contează cel mai mult. S-a văzut că putem face clădiri moderne, putem aduce calculatoare peste tot, dar atâta timp cât omul care le mânuieşte nu are suficient discernământ ca să ştie ce să-i înveţe pe copii, ce să le spună că e mai important - sălile moderne şi tehnologia nu schimbă foarte multe lucruri. În primul rând, m-aş gândi la calitatea profesorilor.

Poetul lunii: Paul Vinicius

Mult ne-a mai trebuit sa gasim masura neputintei

sângele meu continuă să curgăla fel de ignorantca în secolul şaisprezece.tăcerea ta lasă internetul scrum.mult ne-a mai trebuit să găsim măsura neputinţei!

toamna vine dinspre abatorca un măcelarştergându-se de frunze

5

încăîncăîncă-încă o bătaie de inimă.

Biografie Paul Vinicius 

 

Paul Vinicius (n. 24 ianuarie 1953, Craiova) este un poet român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.Absolvent al Facultății de Mecanică, Politehnica București, 1982. Membru fondator al cenaclului Universitas. Din 1990 renunță la cariera politehnistă și lucrează ca jurnalist. În prezent este redactor la Editura Muzeului Național al Literaturii Române.

Poezie: Drumul pînă la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate, Ed. Crater, 1998;Eclipsa, Ed. Crater, 1999;Studiu de bărbat; Ed. M.N.L.R., 2003;Un poem pentru Ioan Flora, Red Pagoda Press, S.U.A., 2005.

Teatru: Și noi am fost în America, Ed. Palimpsest, 2004;Colonia Graffiti, Ed. M.N.L.R., 2005

Premii: Premiul pentru debut al U.S.R., 1998;Premiul A.S.P.R.O. 1998.

6

cetățeanul sardele și-a trădat țara mai multe nopți la rând (în cârdășie cu o contabilă mai blondă decât regia albastră a huilei și mai lihnită decât lignitul însuși numele: sardele. părul: înspicat. născutpe undeva printre lanuri de porumb șisubversive colonii de maci la prag de seară

ocupația: poet (și mai precis: ratat).semne distinctive: un combinat (un combinatal fricii crescut peste copilăria luica o rană

ca un sanatoriu al bunei-cuviințe alcuvintelor fără ocol, al gesturilor supledansate în alcool cu care - în definitivși la urma urmei - a reformatacest sfârșit de secol abstract.)

cât despre ea: contabila, complicea (și de ce nu?);femeia acelor amintiri cu spumă roșie la gură;cea care (de altfel) ținea aritmetica acelor nopți ploioaseîn vastele ghețării ale speranțeiîn lungile nopți ale remușcării, bolboroseala lor de carbid,nu știm dar nu știm aproape nimiccăci încă de acum vreo douăzeci de aniam dat-o în urmărire capitală.

mai multe întâmplări dau buzna din imediata apropiere, hrănindu-se științific (mai precis: cu sânge)

minunată lume: cum ne mai învață ea (punct cu punct)cei șase ani de acasă:adio mamă servus bătrânedis-de-dimineață m-am înrolat pe galerăcu eșarfa fluturându-mi albastră (harap albprin pădurea de piatră).

7

cât rafinament cadențat până prinzi mișcarea cu capul -până când pe zid se formează acea vânătaie(un zâmbet de înger)

nu-i așa bunicuțo că și (aley-hop!) elefantulmai pitic pare astăzi în praful arenei?și doar ziua începuse bine (aley-hop!)netezindu-și fusta boțitădimineața începuse bine - ce mai încoace și pe dincolo -ca să zic așa (scufița roșie printre legendare chiaguride sânge).deja către seară îngenuncheatul în grădina cu nucieste o adoua naturădeja plimbcatul cu barca prin întunericul curțiinu mai este - nici pe departe - o aventură

și noi am privit (de-cu-zori) dimineațao doamne.dar nu am insistatși evlavioși (cum ne știi)am mai bătut câteva piroane în fereastră.

Rubrica gastronomică: Zacusca de peşte lipovenescă

după: Reţete culinare româneşti (www.crap.ro)

Ce poate fi mai bun iarna, în zilele friguroase, la masa de

8

dimineaţă decât nişte felii de pâine prăjită, unse din belşug cu zacuscă de peşte? Pentru a prepara o delicioasă zacuscă de peşte aveţi nevoie de legume foarte prospete, alese cu grijă şi peşte la fel de proaspăt, de preferinţă peşte gras. Pentru a face provizia de

zacuscă necesară unei familii pentru o iarnă (cca 40 borcane de 800g) aveţi nevoie de: 3 kg de peşte, preferabil crap, somn sau şalău. Este bine de ştiut că toamna peştele este mai gras deoarece îşi adună rezerve de grăsime pentru trecerea peste iarnă, acesta este cel mai bun peşte pentru zacuscă. Apoi îţi trebuie 6 kg de roşii, 6 kg de ardei kapia, 3 kg de morcovi, 3 kg de ceapa, 1,5 litri de ulei. Sare, piper, foi de dafin, 5-6 bobiţe de ienibahar, ardei iute, cimbru, busuioc.

Ardeii îi coaceţi şi îi curăţaţi (dacă nu ştiaţi, după ce aţi copt ardeii, cum îi luaţi de pe tabla de copt sau de pe grătar şi îi aruncaţi într-o cratiţă cu capac şi puneti sare grunjoasă pe ei. Un strat de ardei, un pumn de sare grunjoasa si imediat puneti capacul, să se înăbuşe. Aşa se desface cel mai bine pieliţa de pe ardei şi se curăţă frumos). După ce i-aţi copt, îi daţi prim maşina de tocat. Tot prin maşina de tocat daţi şi morcovii şi ceapa (separat). Roşiile se dau prin maşina specială de scos sucul de roşii, se păstrează doar sucul. Peştele îl daţi într-un clocot (apă cu oţet, ca să nu se sfărâme peştele), să se desfacă uşor carnea de pe oase, curăţaţi oasele şi apoi îl daţi prin maşina de tocat (sau îl sfărâmaţi în bucăţele mici, cu furculiţa).

Pentru pregătire va recomand un tuci mare, din fonta. Puneţi uleiul în tuci şi când s-a încins foarte bine aruncaţi ceapa si morvcovii (tocate) să se prăjească puţin, când s-au prăjit aruncaţi puţină apă deasupra, să le înăbuşiţi. Turnaţi deasupra sucul de roşii şi ardeii tocaţi, câteva foi de dafin, 2-3 ardei iuţi (dupa gust), sare, piper, cimbru, busuioc şi ienibahar dupa gust. Fierbeţi acest amestec până se îngroaşă şi se aduna uleiul la

9

suprafaţă, atunci adăugaţi peştele fiert şi stingeţi focul. Zacusca o puneţi apoi în borcane, cu un polonic, având grijă sa aveţi ulei pentru toate borcanele. Peste iarnă se conservă foarte bine dacă în fiecare borcan este un strat de 2-3 mm de ulei la suprafaţă. Borcanele se inchid se fierb la bain Marie. Toată iarna o să mâncaţi cu plăcere această zacuscă de peşte şi o să mă pomeniţi.

Vitali

NE: Zacuska este un cuvânt rus (zakuska/ zakuski) şi înseamnă gustare/gustări. În româneşte, prin zacuscă se înţelege acea pastă de legume bazată pe roşii, ceapă, ardei gras şi morcovi, plus condimente, la care se adaugă ingredientul care dă numele tipului de zacuscă: vinete, dovlecei,ciuperci sau peşte.Foarte populară şi extrem de gustoasă, zacusca se mănâncă întinsă pe pâine, la începutul mesei, împreună cu alte gustări (brânză, măsline, slănină, cârnaţi, ceapă), însoţită de “o tărie”, ţuică sau vodcă, adusă direct de la congelator. (MSM)

Pamfletul lunii: Cristian Tudor Popescu și femeile8 Martie 2015 Dan Panaet (www.catavencii.ro)

Legenda spune că, înainte să scrie un editorial despre un subiect oarecare, Cristian Tudor Popescu ia o monedă de 10 bani și o aruncă în aer. Dacă pică stema, e pro. Dacă pica banul, e contra. La fel de vehement, indiferent de rezultatul tragerii la sorți. Cumva, el e un tip fără ideologie, poziția pe care o exprimă nu face parte dintr-un sistem mai vast, dintr-un mod coerent de a privi lumea, din care mai scoate, uneori, seva unui editorial. Ce rămâne constantă e vehemența, de om care-ți dă senzația că știe ce spune, că altfel nu i s-ar umfla venele alea pe tâmplă. Adică trebuie să cunoști foarte bine un subiect dacă, atunci când te pronunți în privința lui, îți ies ochii din orbite și gesticulezi ca un om condamnat pe nedrept la spânzurătoare.

10

În anii ’90, a publicat în Adevărul literar și artistic un text intitulat sugestiv ”Femeia nu e om”. De 8 martie, l-a scos de la naftalină și l-a publicat în Gândul, cu mențiunea că a rămas la părerea de atunci și că n-ar modifica nici un cuvânt.

Dacă n-ar fi scris în româna modernă, ai zice că textul e o cronică pitorească de pe la 1600, în care un învățat al vremii a expus părerea epocii despre femei. Pare că datează dintr-o vreme în care holera nu fusese eradicată, iar oamenii foloseau gâsca drept monedă de schimb.

Însă CTP nu e un urechist superficial, care emite sentințe ciudate ca să zică pe urmă că a glumit. E un tip cu o gândire precisă, de inginer, de om care a scris science-fiction și care, la o adică, se folosește în argumentație de recuzita viitorului:

”Cu atât mai mult cu cât femeile, de fapt, nu gândesc. Cu excepţiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaştri, ele mimează gândirea omenească. Aidoma acelor „alien” din filmele SF-horror, ele împrumuta cu rapiditate din jur expresii, fraze, prefabricate întregi de „gândire”, pe care le asamblează şi le debitează cu însufleţire, făra a avea cea mai mica aderenţă psihică la ceea ce spun.”

E perfect verosimilă însă și o diatribă a lui CTP împotriva sexismului. De fapt, poți compune o critică a misoginismului chiar cu instrumentarul paragrafului de mai sus, luat din ”Femeia nu e om”. E doar o întâmplare că CTP a ales să scrie împotriva femeilor. La fel de vehement ar fi polemizat și cu misoginii.

În textul lui din anii ’90, CTP are aerul că a văzut niște caracteristici neschimbătoare ale lumii. Ca bărbat intelectual, care a citit niște cărți la viața lui și nu și-a pierdut vremea prin saloane frivole de coafură, ne anunță cum e de fapt femeia, fără să-și dea seama cât de ușor lucrurile pot sta altfel.

11

CTP e încă la vârsta aia când băieții de școală generală se uită triumfător în istorie și constată că n-au fost prea multe femei scriitor, filosof sau inventator. Dar pentru mulți vine pe urmă clasa a șaptea, a opta, când lecturile noi te fac să-ți dai seama că până pe la 1800 nici românii n-au prea avut oameni de știință și filosofi. Și asta nu pentru că românii n-ar fi oameni, ci pentru că nu i-a dat nimeni la școală, cel puțin nu la aia care trebuie.

Parcă văd un text de CTP plin de metafore corosive, în care mătură pe jos cu sexiștii care le rezervă femeilor un rol marginal de creaturi emoționale. În textul ăla, i-ar compara pe misogini cu niște roboți defecți sau cu niște zombie inerți, cărora li s-a scurs creierul pe obraji ca o mâzgă și au devenit incapabili să mai gândească. Păcat, ar fi ieșit un text mișto, pitoresc, de un kitsch agreabil. Trebuia să mai dea o dată cu banul.

Din istoria comunismului românesc: Alexandru Drăghici – de Laurenţiu Ungureanu

(reprodus după ziarul Adevărul)

Criminalul enigmatic Alexandru Drăghici. Desen de Vali Ivan

Alexandru Drăghici a controlat represiunea comunistă de inspiraţie sovietică din 1952 până în

1964. A fost cel mai longeviv ministru de Interne şi patronul absolut al violenţei discreţionare. A sfârşit ca victimă a capriciilor ceauşiste, iar locul său în structuri a fost ocupat de promiţătorul Ion Iliescu.

12

27 mai 1952. Alexandru Drăghici, comunist habotnic, maniac al stalinismului românesc şi al disciplinei de partid, fanatic îndârjit, acest Alexandru Drăghici este numit în fruntea Ministerului de Interne. Alexandru Drăghici are doar patru clase primare şi patru clase de şcoală profesională. De meserie, spune că e lăcătuş-mecanic. Experienţa profesională îi va servi pentru un singur scop: va închide orice manifestări democratice, orice libertăţi, cu lacătul funest al ideologiei de partid. Va controla cea mai puternică şi criminală structură a puterii, Securitatea, şi cu aerul său de maistru-muncitor, va stăpâni braţul armat al partidului timp de 15 ani. Cel mai longeviv ministru de Interne.

În parametrii dictaturii lui Gheorghiu-Dej, căruia îi demonstrase obedienţă absolută, Alexandru Drăghici îşi va instaura propria dictatură. „Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii Patriei şi ai poporului muncitor“, acesta era jurământul militar ce trebuia depus în momentul încadrării în Securitate începând cu 25 martie 1953.

Alexandru Drăghici a fost patronul absolut al violenţei discreţionare. La doar câteva luni de la numirea sa la Interne, e numit şef al nou-creatului Minister al Securităţii Statului. La 14 noiembrie 1952, îşi instruieşte angajaţii să nu dea socoteală nimănui. Într-o şedinţă cu directorii regiunilor de Securitate şi Miliţie, spune: „Trebuie să fie clar organelor de Securitate că ele se bazează pe principii centrale, că au de dat socoteală numai în faţa ministrului Securităţii Statului, răspund de munca operativă, de toate ordinele numai în faţa ministrului Securităţii Statului, nu răspund în faţa organelor de partid din regiune sau raion, ci numai în faţa ministrului Securităţii Statului“, arată istoricul Cristian Troncotă în volumul „Istoria Securităţii regimului comunist din România“. Drăghici s-a supus mereu partidului şi conducerii sale, însă securiştii de judeţ aveau nevoie să înţeleagă adevărata anvergură a forţei pe care o puteau exercita fără să fie incomodaţi.

Cum e profesionalizată crima în Securitate ?La conducerea Internelor, Drăghici are principalul obiectiv de a continua treburile neterminate sau amânate de predecesorul său, indezirabilul Teohari Georgescu, la a cărui eliminare din partid contribuise. Accelerează procesul „lotului Pătrăşcanu“, se ocupă de epurarea etnică a structurii pe care o conduce, intră cu forţa în mănăstiri şi le declară război studenţilor şi intelectualilor. Pregăteşte campanii de

13

arestări şi rămâne un artizan al fricii. În acelaşi timp, face eforturi să-şi profesionalizeze angajaţii. Încearcă să le crească nivelul de cultură măcar la şapte-opt clase. Reluăm această ironie scandaloasă: Alexandru Drăghici, lăcătuş-mecanic cu patru clase primare, se preocupă – ba chiar critică vehement! – de educaţia securiştilor.

De fapt, profesionalizarea crimei e impusă de conducătorul său absolut, Gheorghiu-Dej. În septembrie 1952, într-o şedinţă a Biroului Politic, dictatorul reclamă „necesitatea unui ajutor susţinut pentru reorganizarea şcolilor proprii ale Ministerului Securităţii şi Ministerului de Interne“. Planurile erau ambiţioase şi de mare angajament: „Aici este nevoie şi de ingineri pe diferite ramuri pentru a lucra contra sabotajului, trebuie să ajungem acolo încât nici la miliţie să nu primim fără şapte-opt clase de învăţământ“, arată Dej. Declaraţia e citată de istoricul Florian Banu în articolul „Miliţia din RPR şi instaurarea «dictaturii proletariatului»“, publicat în revista „Arhivele Totalitarismului“.

Numai ofiţeri cu studii mediiÎn 1960, în Securitate este chiar adoptat Statutul Corpului Ofiţeresc care impune angajarea cu grad de ofiţer în toate structurile militarizate din România numai a absolvenţilor cu studii medii. O schimbare majoră faţă de condiţiile din urmă cu mai bine de zece ani, care au inspirat tragicomica epigramă a lui Păstorel Teodoreanu: „Din Banat până la Iaşi/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi/ Au ajuns la cârma ţării“.

În paralel cu şcolarizarea cozilor de topor din Securitate, Drăghici accelerează ancheta în cazul Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat în 1954. Lucreţiu Pătrăşcanu, fost tovarăş, comunist de salon, fusese arestat la 28 aprilie 1948, din ordinul lui Dej. Iniţial, fusese anchetat de o comisie de partid compusă din Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), Drăghici şi chiar Dej însuşi, arată Raportul Tismăneanu. În vara anului 1952, e însă format un comitet special pentru finalizarea investigaţiilor care durau deja de mai bine de patru ani. Noul comitet e îndrumat de Drăghici. „Echipa de investigatori era condusă de colonelul de Securitate Ioan Şoltuţiu, care fusese la Praga în timpul pregătirilor pentru procesul-spectacol regizat lui Rudolf Slánský pentru a studia cum se obţin confesiunile. Şoltuţiu a schimbat stilul interogatoriilor: începând din septembrie

14

1952, au fost folosite tortura şi presiunile morale pentru a-i «convinge» pe cei arestaţi să mărturisească crimele lor şi ale celorlalţi din grup“, arată Raportul Tismăneanu.

Război cu partizanii!Drăghici face curăţenie pe unde e pus să facă. Din ’53, pune accentul pe prinderea partizanilor din munţi, care sperau de prea multă vreme că vor fi liberi. Înfiinţează un serviciu distinct numit „Bande“ (n.r. – bande de „duşmani ai poporului“) în cadrul Direcţiei a III-a a Securităţii şi-şi trimite agenţii în munţi, la defrişat partizani. „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, avea să scrie Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai longeviv partizan.

În acelaşi timp, opreşte însă cel mai sinistru experiment comunist de origine sovietică, fenomenul Piteşti, şi organizează un simulacru de proces al celor vinovaţi de atrocităţile petrecute în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.Asasinii din „Grupul Z“Represiunea nu se opreşte însă în interiorul graniţelor României. În martie 1954, Drăghici aprobă o circulară adresată tuturor direcţiilor regionale ale MAI: se ordona scrierea unui nomenclator al tuturor românilor din diaspora. În februarie 1955, începe indexarea. De fapt, măsura este doar un răspuns care trădează teama comuniştilor, pentru că în zilele de 14 şi 15 februarie avusese loc un atentat la Legaţia română de la Berna, Elveţia. Aşadar, Direcţia de Informaţii Externe pune la cale elaborarea unui catalog cât mai cuprinzător al duşmanilor poporului de peste hotare. În nu mai puţin de cinci ani, dicţionarul e gata: 590 de pagini, format mare, cu 2.354 de nume. Şi, pentru ca securiştii să fie cât mai operativi, e organizat şi un aşa-numit „grup Z“, cu ofiţeri specializaţi în operaţiuni de „pedepsire“. Istoricul Marius Oprea spune că litera Z simbolizează anihilarea celor aflaţi sub lupa Securităţii.

Evenimentul lunii: Un sfert de veac de la adoptarea Proclamației de la Timișoara

15

de România liberă online (fragmente) 12 martie 2015

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara, redactată în urma unei manifestaţii populare din Piaţa Operei începută cu o zi înainte. George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei şi al declarării zilei de 16 decembrie ca zi naţională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieş.

Cea mai cunoscută dintre cele 13 puncte ale Proclamaţiei este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii comuniste sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcţii publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcţia de preşedinte.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări

16

civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

Articolul lunii: Despre neajunsul de a scuipa în sus- de Gabriel Liiceanu www.contributors.ro martie 12, 2015

Greșesc cei care își închipuie că filozofia se ocupă (doar) de „lucruri înalte”. Fiind „interpretare a vieții”, nimic din ce ține de viață nu-i poate fi străin. Platon s-a simțit obligat să dea socoteală până și de firul de praf, întrebându-se dacă există o Idee și pentru el. Pe scurt, filozofia nu e străină de trivialitatea vieții. Un gânditor român, școlit la cele mai înalte curți ale fenomenologiei contemporane, Alexandru Dragomir, își făcuse o specialitate din a fi preocupat de „crase banalități metafizice”. Medita despre „darea în vileag”, despre trezitul de dimineață, despre uzură, despre „ținutul urâtului-scârbosului” (pentru care folosea sigla U-S) – „Noi, spunea, ne lovim la tot pasul de U-S, ba chiar îl creăm zi de zi, uzăm, murdărim și ne murdărim, mergem la closet, facem gunoi, poluăm, ne schimonosim, facem lucruri repugnante etc. etc.” –, despre uniforme și grade, despre scobitul în nas, despre serviciile secrete, despre ce înseamnă a gândi băbește etc. etc. La un momen dat, a dublat „ținutul urâtului-scârbosului” cu cel al „lucrurilor-câh”. „Lucrul-câh” devenise, la el, un concept.

M-am gândit, zilele trecute, cu ce voluptate ar fi disertat Dragomir despre două feluri de a scuipa: „scuipatul împotriva vântului” și „scuipatul în sus”. (Introducerea ar fi făcut-o, desigur, pornind de la specia cea mai răspândită de scuipat, scuipatul de sus în jos.) Perorând pe marginea celui de al doilea fel de a scuipa, și-ar fi intitulat neîndoielnic disertația, cu trimitere parodică la Cioran, Despre neajunsul de a scuipa în sus.

17

Plictisindu-mă azi de dimineață și mânat de un irepresibil imbold ludic, m-am gândit să dezvolt un mic discurs dragomirian despre dezavantajele scuipatului în sus. Sper că cititorul îmi va ierta această pornire futilă. Însă, spre deosebire de orice gânditor autentic, care își tăinuiește cu grijă culisele gândirii și faptul intuitiv de la care a pornit –  cel care i-a prilejuit gândul înalt și care l-a pus în mișcare, făcându-l să iasă la rampă înveșmântat doar cu haine speculative, adică exhibând doar gândul pur și mișcarea abstractă a gândirii până la atingerea rezultatului final –, eu nu vă voi ascunde, disertând pe o temă trivială, cazul trivial de la care am pornit.

Ei bine, am pornit, mărturisesc, de la lectura câtorva texte pe care un prieten preocupat de lumea din jur, mi le-a indicat ca pe o obligativitate de lectură. „Ca să știi și tu pe ce lume te afli”, mi-a spus, cerându-mi apoi, ca să se convingă că am citit, o discuție pe marginea bibliografiei indicate de el. Textele erau dintr-o revistă online care purta straniul nume O-revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.

Citind textele, plec de la constatarea – și acum ajung la disertația mea propriu-zisă cu iz dragomirian – că produsele specifice Revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu sunt rezultatul scuipatului în sus.

Dar ce este scuipatul în sus?

Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei,  nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.

Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.

18

Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.

Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.

Dragi prieteni de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu,

Mi-am adus aminte de voi recitind zilele trecute Cum am devenit huligan. Suntem în 1935. Aici, Sebastian (am scris cândva un text despre el, Sebatian mon frère) răspunde atacurilor din presa vremii care urmaseră după apariția, cu un an înainte, a romanului De două mii de ani. Nu știu dacă vă mai amintiți cum se sfârșește cartea: cu un capitol de Anexe, în care Sebastian îi trece în revistă pe semnatarii articolelor. Îi enumăr pe câțiva dintre ei: Toma Vlădescu, Petre Chiricuță, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roșu…

Ați reținut, din lecturile dumneavoastră, vreunul din numele astea? Nici eu. Și totuși, oamenii ăștia îl scuipau pe Sebastian. Știți de ce o făceau? De ce se simțeau îndreptățiți s-o facă? Numai pentru că erau contemporanii lui! Cum să nu-l scuipe dacă-l puteau întâlni pe stradă? Dar el, fiind așezat deasupra și călărind, așa zicând, timpul, iar ei jos, cu picioarele mocirlite în cotidian, când îl scuipau, le cădea în cap. De-asta se spune că nu trebuie să scuipi niciodată în sus. Devii, fără abatere, victima propriului tău act.

Dar de ce se întâmpla așa cu ei? Pentru că Toma Vlădescu, Petre Chiricuță, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roșu & Co. nu erau capabili să facă altceva. Atât puteau. Tot ce făceau în viață cei prezenți în Anexele de la Cum am devenit huligan se rezuma la acest scuipat cotidian. Și, alegându-și ținta în sus, pățeau ce spuneam. O să mă-ntrebați: Și cum, mă rog, ar fi trebuit să facă? Că doar trebuiau și ei să existe cumva! Păi, răspund, să fi produs și ei ceva înainte să scuipe, dar altceva decât scuipături. Ceva, acolo, care să poată fi citit și după ce larma contemporaneității s-ar fi stins. Ceva, un De două mii de ani, o Steaua fără nume,

19

un  Jurnal, ceva. Nu de alta, dar ca să poată, dacă le venea pofta să scuipe, s-o facă de la egal la egal. Ca-n jocurile băieților adolescenți: aliniați frumos în spatele unei linii trase cu creta pe trotuar,  să vadă care din ei scuipă mai departe. Ca să nu le mai cadă în cap.

Și-având eu în minte povestea cu Sebastian, m-am gândit să vă spun și vouă, dragi fete și băieți de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu: înainte să scuipați în sus, cu garanția că veți primi totul înapoi, puneți și voi mâna și scrieți un Jurnalul de la Păltiniș, o Despre limită sau vreo Ușă interzisă. Sau măcar puneți mâna și traduceți un Sein und Zeit. Sau vreun dialog din Platon. Sau, dacă nu vă plac chestiile astea și nici autorul, scrieți niște Parabolele lui Isus. Sau Despre îngeri sau măcar ceva, acolo, niște Minima moralia. Sau traduceți Plotin. Iar dacă, ocupați din adolescență cu scuipatul,  n-ați avut timp de greaca veche, măcar scrieți ceva cam ca minunea asta de carte: Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății. Sau Când Socrate nu are dreptate. Și dacă nu vă plac nici astea, luați ca model Omul recent. Sau Ochii Beatricei. Sau Deznodământul modernizării. Traduceți teatrul lui Ionesco! Dați-i o replică Infinitului dinăuntru! Iar voi, tovarășe dragi de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu, scrieți ceva în genul Intimității secolului al XIX-lea. Sau poate un roman: Viața începe vineri. Sau: Viitorul începe luni. Faceți și voi vreo hermeneutică fină a lui Caragiale ca în Lumea ca ziar, că doar ați făcut Filologia…

Vedeți câte opțiuni aveți? E-atât de simplu! După ce veți face unul sau altul din lucrurile astea, puteți scuipa liniștiți. Scuipatul vostru, îmblânzit de cultură, vă garantez, o să traverseze timpul. Până una-alta, tot scuipând în sus, riscați să albiți.

NE: O-revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu este Observator Cultural (Redactor şef: Carmen Muşat; redactor-şef adjunct: Ovidiu Şimonca). Într-un număr recent al revistei, Carmen Muşat a publicat un articol, Ţara ca o pradă, pastişă a Apelului către lichele, în care îi acuză pe intelectualii care l-au susţinut pe Traian Băsescu de – nici mai mult nici mai puţin decât- corupţia din lumea politică din România şi prădarea naţiunii, care a rezultat din ea (!).

Umor: Baba se dă soldatului – de Mircea Dinescu

www.caţavencii.ro 10 March 2015

20

Aidoma puilor golași, înfipți cu fermitate în tija unui proțap, ne pîrpălim și noi de ani buni la flacăra unei himere geopolitice de anvergură transcontinentală, pe neasemuita axă București-Washington.

Oiștea trecea, pînă mai ieri, prin bumbureața Londrei, numai că Iohannis i-a schimbat direcția, cu șublerul, către mama-marea sa din Berlin, lăsîndu-i pe englezi cu ochii în soare.

În vreme ce restul țărilor est-europene se complac, ca proastele, într-o flască dezaxare, noi stăm încoțopeniți în axa București-Berlin-Washington, loviți de un priapism istoric ce ne duce cu gîndul la o nevertebrată care ar simți furnicături într-o ipotetică șiră a spinării, căci, condamnați să călătorim alături de frații bulgari pe o băncuță de lemn într-un vagon de clasa a treia, interzis în Spațiul Schengen, nu ne putem ascunde mîndria că purtăm la pamblica pălăriei biletul de clasa întîi la Orient Express-ul în care benchetuiesc americanii și nemții, pe o linie paralelă, cu care ne vom întîlni, cu siguranță, în infinit.

Aș încerca să decriptez, pentru neștiutori, o frază pe care am văzut-o scrijelită cu creta pe ușa unei dughene din Mangalia, prin anii ’80: „Nu mai avem ovizi și nici lighene de prins bulgari!”

Ei bine, turiștii amatori de suveniruri erau anunțați că bibelourile din ghips cu chipul poetului exilat la Pontul Euxin s-au epuizat odată cu celebrele ligheane de aluminiu care, ușor meșterite, se transformau în antene de prins televiziunea bulgară.

Stau acum și mă întreb: în afara ligheanului uriaș de la Deveselu și a cîtorva avioane fantomatice americane, cumpărate de la portughezi la mîna a doua, ce alte ligheane de prins muscali posedăm noi de am devenit, peste noapte, ăl mai belicos popor din Europa?

Nu mai departe de săptămîna trecută, cîțiva generali ieșiți la pensie, alături de un fost șef de servicii secrete, au tras la o televiziune pîrțuri de avertizare despre iminența unui război cu rușii la gurile Dunării.

21

În perspectiva unei asemenea dandanale, de ce să ne mirăm că înșiși americanii de la Chevron și-au pus coada pe spinare, lăsîndu-se de scurmat plaiurile mioritice și dîndu-ne de înțeles că gazele generalilor sînt mai nocive decît gazele de șist ale brontozaurilor de odinioară?

Revenind la mitul gurilor Dunării, alea rămase știrbe de sturioni și cu gingiile curentate, seară de seară, de braconierii noștri ecologiști, pare că aici chiar am aplicat, cu asupra de măsură, tehnica pîrjolirii în calea năvălitorilor. Ce să ne mai ia rușii astăzi? Boii de la bicicletă? Căci în afara unui vas de croazieră care putrezește în port la Giurgiu, românii și-au băut nu doar flota Mării Negre, ci și flotila Dunării.

Știu oare domniile voastre că la sfîrșitul primului război mondial, după ce am capturat toate vasele de război austro-ungare, România avea cea mai mare flotă de apă dulce din lume? Și cine poseda atunci gurile Dunării dicta și prețul grîului la bursa din New York. Ce să mai dictăm acum la Bursă? Prețul babuștii și al ochilor de gingirică, vînduți ca icre negre pe podul de la Giurgeni?

Ca să ne vindecăm de spaima de ruși, Petre Țuțea visa ca toate babele din Carpați să mulgă vaca cu mitraliera în poală și cu privirea ațintită către malurile Prutului.

Se vede treaba că generalii noștri iar au confundat filmul Balada soldatului cu Baba se dă soldatului.

Actualitatea românească: Ion Iliescu a câştigat deja – de Laurenţiu Ungureanu

12 martie 2015 , ziarul Adevărul

23 februarie 2015. Ion Iliescu e aplaudat de studenţii Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, la intrarea în amfiteatrul Nicolae Iorga, unde urmează

22

să ţină o prelegere exhaustivă despre „destinul unui om de stânga“. Ironia aceasta candidă, însă revoltătoare, ar trebui studiată în facultăţi. În alte facultăţi. Pare o glumă nesărată, dar nu e.

Poate că Facultatea de Istorie ar trebui să-şi trimită profesorii acasă în urma unui astfel de moment. Să stingă lumina şi să plece. Eşec în educaţie: tineri care s-au născut în anii ’90 îşi aplaudă bunicuţa retrogradă pe holurile unei instituţii care trebuia să o fi dezbrăcat deja de mituri şi s-o arate în toată goliciunea ei meschină. Chiar şi pentru aceşti studenţi de anul I, care abia au trecut de prima sesiune de examene.

În Universitatea din Bucureşti încă predau profesori care, în iunie ’90, erau alergaţi de mineri prin Piaţa Universităţii. Amfiteatrele astea care, în generozitatea lor cinică, fac compromisuri de imagine pentru a intermedia legătura dintre studenţi şi istoria recentă, amfiteatrele astea încă poartă semnele hoardelor de sălbatici de acum 25 de ani. Şi sunt prea multe dramele care s-au născut în acest loc acum un sfert de veac.

Nu insist, dar un lucru pare imposibil de ignorat: în locurile acestea, câţiva oameni, vulnerabili prin idealismul lor, au fost brutalizaţi doar pentru că aveau alte convingeri faţă de cele oficiale. Au murit oameni la Mineriada din iunie 1990. E necesară această repetiţie: evenimentele din 13-15 iunie 1990 au presupus o operaţiune premeditată, instrumentată şi condusă la nivel naţional, iar printre responsabilii pentru violenţele din acele zile sunt liderii de la cel mai înalt nivel.

Ar fi putut fi o oportunitate aparte pentru studenţii de la Istorie să asiste la dialogul între Ion Iliescu şi Adrian Cioroianu, organizat cu profesionalism de Asociaţia Română de Istorie Socială. Să pună întrebări, să fie circumspecţi, să încerce să-l descopere singuri pe unul dintre oamenii care au marcat istoria recentă a României. Viitorii istorici au ratat, însă, cu o nonşalanţă ingenuă această oportunitate. N-au trecut examenul.

Dar nu e doar atât. Mai deunăzi, un realizator al unui important post de televiziune îl întreba pe Marian Munteanu, liderul „golanilor“ din anii ’90, dacă a fost bătut la Mineriadă. Ca să nu mai amintesc de momentul în care, abia ieşit de la o recepţie desfăşurată la Cotrocenii Vechi, Virgil Măgureanu era întrebat, după câteva replici de atmosferă, care este numele său şi în ce calitate le vorbeşte jurnaliştilor. Ori de legătura strânsă dintre tătucul Ion Iliescu şi ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, un intelectual care aproape că face paradă cu proximitatea şi susţinerea fostului preşedinte.

23

Se pare că Ion Iliescu şi-a câştigat recursul la memorie. A reuşit să supravieţuiască într-o Românie prea amnezică şi prea nepăsătoare pentru a-i cenzura apariţiile revoltătoare şi zâmbetul acela ipocrit. A sfidat justiţia şi pe români.

În urmă cu câteva zile, magistraţii au decis redeschiderea dosarului Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurorii pot începe cercetările în cazul violenţelor de-acum 25 de ani, iar pe lista celor care ar putea fi urmăriţi penal se află, fireşte, nu neapărat ultimul pe listă, preşedintele României din acea vreme.

Ion Iliescu va avea multe răspunsuri de dat. Trebuie doar să i se pună întrebările potrivite. Dar mai e cineva pregătit pentru asta?

Trivia: YankeeÎnţelesul acestui cuvânt diferă când e folosit de locuitorii Americii, faţă de sensul pe care îl ia în gura celor din alte ţări. Pentru aceştia din urmă, înseamnă “americani”, pur şi simplu, în timp ce pentru locuitorii Statelor Unite el este numele dat celor care trăiesc în Noua Anglie (Vermont, Maine, Massachussetts, New Haven, Connecticut) şi se trag din primii colonişti de origine britanică.

Vă amintiţi cred demonstraţiile antiamericane din Europa şi Asia, în care vedeam frecvent manifestanţi cu pancarde pe care scria “Go home, Yankees!”

Originea cuvântului este nesigură şi cea mai veche scriere în care apare acest cuvânt este o scrisoare a generalului englez James Wolfe, care, în anul 1758, se referea –oarecum dispreţuitor - la unităţile militare formate din localnici ca “trupe de yankees”, pe care le considera inferioare unităţilor cu militari britanici.

Porecla a fost preluată de locuitorii Americii, care au folosit-o intens şi cu mândrie în anii Războiului de Independenţă (1776-1783) şi au creat chiar un personaj, un fel de flăcău nărozel, dar patriot, îmbrăcat în culorile naţionale şi care simboliza pe cei care i-au bătut pe englezii încrezuţi. Lui i s-a dedicat şi cântecul “Yankee Doodle”, devenit un imn neoficial al Americii revoluţionare.

Mai sunt câteva versiuni ale originii termenului yankee. Una din ele crede că limba olandeză este sursa. Numele olandeze de Jan şi Kees, care adesea era pronunţate împreună, Jankees, ar fi fost un fel de sinonim al emigrantului de origine olandeză,

24

care erau în număr mare în zona statului New York (iniţial denumit New Amsterdam)..

Popularitatea cuvântului a crescut după 1899, când Mark Twain a publicat nuvela Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Artur.

Preşedinţii Calvin Coolidge şi John Fitzgerald Fennedy au fost yankees şi discursurile înregistrate ale ultimului din ei rămân dovezi clare ale accentului inconfundabil de Noua Anglie. (MSM)

25

(MSM)

26

Geopolitică în cheie minoră : O Armată Unică, Europeană, Socială - de Dragoş Paul Aligică 

Revista 22 din 12.03.2015

Aflăm din mass-media că, recent, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a afirmat că Uniunea Europeană are nevoie de o armată proprie pentru a face față cu succes provocărilor... etc. etc. etc.Așadar, iar vor ăștia să facă o Armată Unică Europeană. Fac ce fac și gata, nu se mai poate, până aici: facem o armată, unică, europeană. Ceva super-tare, afirmative-action și peace-building, reconstruction and humanitarian, ce nu s-a văzut. Ultima dată voiau s-o facă împotriva americanului, această adevărată nenorocire globală care sufoca, strivea, emascula, cu așa-numita sa hegemonie, aspirațiile noastre comune, pacifiste, europene. Acum, cu mai puțin avânt - că nu e chiar așa presant - o fac să se apere de ruși. Probabil. Că nu e clar niciodată ce e în capul lor, dacă e ceva.Când îi vezi așa hotărâți, de fiecare dată, îți zici: băi, fii atent aici, că ăștia o fac. Acum o fac. Gata. E groasă, să știi. De data asta e ca și făcută. Nu se termină Eurovisionul și e gata aliniată, pregătită pentru organizarea următorului concurs.Ceea ce ne aduce aminte de ce românii sunt un fel de europeni și de ce și europenii sunt - la rândul lor - tot un fel de români. Vezi Rădulescu-Motru: „Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă ușor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influența mulțimii, românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte ușor. Nu este inițiativă pe care să nu o ia românul în grup! Să facem o școală? Să facem și două. Să facem o societate cu scopul acesta și acesta? Să facem și mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei și acestei instituții? De ce nu? Să contribuim.Dar când vine rândul fiecăruia să puna în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine sau se face nevăzut. Când se adună din nou grupul, atunci încep recriminările și noile hotărâri. Este rușine, domnilor, trebuie să începem o dată! Patria își are ochii îndreptați asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi, aceeași indiferență. În grup și ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent.

27

Lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi, ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia“.De ce are nevoie acum Europa mai mult și mai mult? De un Rădulescu-Motru.Să facem o Armată Unică Europeană? Să facem și două.Să facem o forță de intervenție unică cu scopul acesta și acesta? Să facem și mai multe!Acum, sigur, am văzut că sunt oameni serioși care iau chestiunea în serios și fac analize serioase: ce și cum, oportunități și provocări, probleme și scenarii. Ei sunt bine intenționați, dar ce uită este că deja suntem de mult trecuți în registrul comic. Dar poate că ne înșelăm noi. Să revenim, așadar, la sentimentul serios și să contribuim și noi la zestrea analitică europeană pe această temă. Că nu vrem să rămânem între intelectualii șovăielnici și neconstructivi, când se va trage linie și se vor acorda Premiile Europene pentru Contribuții Europene la Politica de Apărare Socială Comună Europeană.Așadar: ce avantaje ar avea o Armată Unică Europeană? Multe avantaje, nici nu știu de ce mai întrebăm asta. Dar acum, că am întrebat, nu mai puteam da înapoi: lăsăm cine știe ce impresii greșite, antieuropene, antisociale.În primul rând, va fi o forță masivă care va ajuta la organizarea Eurovision, principalul eveniment european al anului, punctul culminant al politicii comune europene într-o Europă nouă, unită, modernă, socială.Doi: va fi o armată socială. Să ne gândim: politica de coeziune – fiecare stat va fi reprezentat în mod egal și va avea un vot în Marele Stat Major (Franța va avea două, că se pune aici și francofonia – nu întrebați cum, nimeni nu poate să explice rațional, dar așa va fi). În plus, aceste masive noi forțe armate europene vor crea noi locuri de muncă: vor fi o forță a progresului în lupta cu șomajul, acest fenomen total antieuropean și antisocial, un flagel, ce mai. De la soldat la general va exista un nomenclator european – toate pozițiile ocupabile pe bază de concurs -, plus un Comitet de Audit Economic, un Comitet de Audit Social și un Comitet de Audit Antidiscriminare. Plus Comitelul European de Audit al comitetelor de audit. (Care nu trebuie confundat cu Comitetul de Audit European, care e altceva, ăla e la Strasbourg, să nu amestecăm lucrurile.) În fine, ideea e asta: noi locuri de muncă. Lupta împotriva austerității prin crearea de noi locuri de muncă și stimularea cererii agregate prin creșteri salariale (care vor urma imediat după prima grevă a angajaților din sectorul public al Marii Armate Europene).Apoi: fiecare minoritate, fiecare grup discriminat, fiecare nedreptățit social va fi reprezentat în Noua Armată. Fiecare corp de armată va avea un grup de ofițeri reprezentativi: vârsta, sex, gen, sexualitate, genealogie, naționalitate, etnicitate, fără deosebire și discriminare de sex, gen, origine socială, religie, sex, gen, mă rog,

28

toate atributele relevante: sex, gen etc. Cultural: Corul Armatei Unice Europene. Câte festivaluri, câte concursuri, câte premii, transmisiuni în direct: îți stă imaginația în loc când te gândesti câte posibilități sunt aici. Îi și vezi: Marea Finală, Corul Marii Armate Europene întâlnește Corul Armatei Ruse, după ce în semifinală a dispus după prelungiri de Corul Armatei Americane. Transmisiune directă de la Geneva. În pauză: Tombola Socială Europeană cu Premii Sociale.Plus politica de vecinătate: să zicem că se întâmplă ceva în Ucraina. Sau Georgia. Ceva inimaginabil de rău. De exemplu: inundații. Presupunând că există o Politică de Bună Vecinatate Europeană (PBVE), atunci, pe baza unui master plan susținut de conceptul de convergență instituțională europeană, Marea Armată Europeană va putea interveni, conform unei strategii comune de intervenție socială, aprobată la Summitul din August 20, la care s-a semnat Declarația Acord pentru intervenții în Spațiul European de Bună Vecinătate Europeană (SEBVE). Deci: pături, apă potabilă, gustări pentru sinistrați (fără grăsimi și E-uri, în conformitate cu directivele europene – mă rog, colesterolul e cel mai rău, dar nu are rost să intrăm aici în această discuție, acolo e deja altă politică europeană, nu aceasta, militară, pe care o analizăm noi acum). Să notăm la acest punct și intervenția Unității Unice de Reacție Rapidă ca să salveze ce mai e de salvat din corpul Armatei a Treia Europene, izolat undeva în sudul Ucrainei de viituri, pe un dâmb într-o pădure, fără pături, apă potabilă, gustări calde... De asta - așa cum discutam mai sus - e bine să avem mai multe forțe unice de intervenție europeană specială, pentru astfel de cazuri.Dacă tot au fost inundații, atunci este vorba, desigur, și de Încălzirea Globală (sau Schimbare de Climă). Deci, lupta împotriva ei: cea mai dură și crudă și urgentă luptă. Război Total pentru Salvarea Planetei, pe scurt, și ca să nu o mai lungim: nu se iau prizonieri, capitulare necondiționată. Marea Armată Europeană va putea interveni și pe acest front. Nici nu mai contează cum, ideea e că va interveni decisiv: carbon, gaze, poluanți, schimbări climaterice, numai asta să nu fie în calea Marii Armate Europene, echipată cu un master plan aprobat de ONU (fiindcă, să nu uităm, Schimbarea de Climă e un fenomen negativ global și fenomenele negative globale țin de ONU, altă jurisdicție, altă mâncare de pește).Ce altceva? Paris. Să zicem că „tinerii“ din Paris dau iar foc la mașini și suburbii, așa cum au ei obiceiul. Tradiția locală. Atunci va fi nevoie de o intervenție. Cineva trebuie să ajute administrația publică pariziană la curățirea străzilor de mașini incendiate, măturat, stropit cu furtunul, reamenajat spații verzi etc. Se activează imediat Directiva a Patra a Pactului European pentru Situații Interne de Criză și sub coordonarea Marelui Stat Major Social de la Primărie - sub autoritateta primarului Parisului, învestit cu puteri militare speciale -, Marea Armată Europeană va putea contribui și la rezolvarea acestei probleme.

29

Nu are rost să continuăm lista. Deja ne-am format o idee. Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, are în mod indubitabil dreptate: Uniunea Europeană are nevoie de o armată proprie pentru a face față cu succes provocărilor.

Drinkology:Calităţile după care se judecă vinurile Aroma sau buchetul: calităţile vinului percepute olfactiv.

Butoiul (barrique în franceză): lemnul de butoi poate fi mai poros/permeabil, sau mai omogen, puţin permeabil. În funcţie de aceasta, aroma este mai persistentă în timp, sau se pierde prin învechire.

Puterea: vinurile puternice au mai multe calităţi exprimate puternic: aciditate, tanin, fructul, substanţă (textură).

Corpul: Vinurile cu “corp puternic” au mai multă substanţă, sunt mai puţin lichide.

Respiraţia: La unele vinuri, este preferabil ca, după scoaterea dopului, sticla să fie lăsată deschisă, pentru ca vinul să “respire”. “Respiraţia” reduce din puterea vinului.

Mestecabil: se referă la vinurile cu textură mare.

Închis: un vin care şi-a pierdut aroma (buchetul).

Stătut: prin infecţie cu TCA (trichloroanisole – component al dopului), vinul îşi pierde toată aroma, cele mai multe calităţi şi miorase a ziare ude sau a pivniţă udă şi neaerisită. Se depistează prin mirosirea dopului.

Extras: un vin foarte concentrat.

Durată/ lungime: timpul de persistenţă a gustului pe limbă.

Verde: Un vin prelucrat din struguri incomplet copţi.

30

Greu: vinul cu exces de tanini.

Gol: un vin care nu produce gust, cu excepţie poate a celor câteva secunde de la început (atacul gustului).

Tare: vinul cu exces de alcool (uneori produs prin adăugare de alcool).

Cerul gurii: un vin bun produce gust în toate cele trei etape: atac, mijlociu, sfârşit. Degustătorii numesc vinurile cu legătură între cele trei etape vinuri de palat.

Gură plină: un vin foarte bun, care oferă toate senzaţiile plăcute, îţi umple gura cu textură, fruct, tanini, aciditate, calităţi în doze potrivite, echilibrate.

Vin de nas: vinurile la care calitatea principală este aroma.

Oxidat: vinul care s-a deteriorat prin prezenţa a prea mult oxigen în vasul de păstrare (butoi, damigeană, sticlă).

Bogat: calităţi olfactive şi gustative multiple şi deosebite.

Rotund: un vin echilibrat, plăcut la băut.

Moale: vinul cu textură, tanin şi alcool reduse.

Lacrimi: picăturile care se scurg pe pahar, după turnarea vinului excesiv de vâscos.

Texturi: după felul componentei nelichide, vinurile pot fi cremos, neted, subţire sau aspru.

Strâns: vinul incomplet format, la care taninii şi aciditatea sunt încă prea ridicate şi reduc gustul şi aroma.

MSM - După The ultimate wine companion , Kevin Zraly editor, Sterling, NY and London 2010

31

Pictorul lunii: Constantin Găvenea (1911-1995)

Peisaj dunărean

32

Pe Dunăre

33

Tulcea

Cârciumărese

34

În lumea artiştilor plastici din România, Constantin Găvenea este considerat unul dintre cei mai mari acuarelişti. El a fost deasemeni şi un autodidact în pictură, dar a fost un mare profesor al tinerilor din Tulcea, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.

S-a născut în 28 mai 1911, în satul Sf. Vasile, comuna Chioara, judeţul Ialomiţa. A urmat şcoala normala de învăţători din Bucureşti (1921-1929).  A făcut studii libere de artă, la Bucureşti sub îndrumarea benevolă a pictorilor şi profesorilor Camil Ressu şi Costin Petrescu (1927-1930).

A pictat biserica din comuna Sarichioi, în perioada când funcţiona la şcoala din comună şi a fost preşedintele comitetului de construcţie a bisericii, sfinţit în 9 mai 1935. Biserica din Sarichioi deţine şi alte icoane, mobile, donate de pictor: "Astazi 8 noiembrie 1988 am daruit Sfintei Biserici cu hramul Sf. Neculai, pictată în întregime de mine, din com. Sarichioi, jud. Tulcea, cele doua icoane ce reprezintă pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ca mulţumire şi slavă aduse lui Dumnezeu, pentru darul ce mi l-a dat, întru pomenirea mea şi a familiei mele. C. Gavenea".

Intre 1950-1960 a lucrat în Delta şi la Tulcea cu Lucian Grigorescu, Paul Miracovici, Eugen Ispir, Gheorghe Ivancenco, Nutzi Acontz. Membru UAP Tulcea şi preşedintele Filialei UAP Tulcea între anii 1972-1975. S-a stins din viaţă la 15 ianuarie 1995, la Tulcea şi este inhumat in Cimitirul Eternitatea al oraşului.

A fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului Tulcea în anul 2007.

35

7.

Peisaj de iarnă

36

Bazarul din Tulcea

Citatele lunii: Încrederea şi Curajul (fragment din cronica la cartea Nicolae Steinhard: Dăruind vei dobândi - de Cristian Pătrăşconiu) www.Lapunkt.ro

Dintre multele predici care sînt adunate în această carte, voi semnala aici doar (despre) două dintre ele– ca un fel invitaţie de a le descoperi în integralitatea lor şi, alături de ele, pe toate celelalte. Voi „ciupi” doar cîteva idei despre aceste două teme: curajul şi încrederea.

37

Curajul. Aceasta este una dintre virtuţiile majore ale creştinismului căreia, într-un fel, Parintele Nicolae îi face dreptate în acest text – „este o prea rareori şi totuşi esenţială însuşire creştină”, spune acesta, în chiar pasajul prim al predicii. Şi adaugă: „Poate că, îndată după virtuţiile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtuţile teologale, cum ştim, sînt cele trei pentru creştini: credinţa, nădejdea şi dragostea. Comparaţia cu „un miel blînd şi lipsit de glas” care se face cu privire la Isus e, crede Părintele Nicolae, justă, „îndreptăţită şi înduioşătoare”. „Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvînt-imagine un leu viteaz. Cine s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună-voie una dintre morţile cele mai cumplite din cîte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?”

Încrederea.  „Nu-i de ajuns să credem în Dumnezeu şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţămîntul mai omenesc, mai puţin teologal, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoană la persoană (Dumitru Stăniloaie), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii”. & „dacă, strîns cu uşa, ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă, m-aş încumeta să enunţ – referindu-mă la Holderlin şi Heidegger – că încrederea se înfăţişează îndeosebi ca putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credinţa este facultatea sa pneumatică”.

Istorie prezidenţială americană: Începuturile Casei AlbePrima capitală a Statelor Unite a fost Philadelphia, din statul Pennsylvania. Faptul că unul din state deţinea şi capitala uniunii a stârnit multe controverse, al căror rezultat final a fost decizia să se construiască un nou oraş-capitală, situat pe râul

Potomac, în partea de nord vest a statului Virginia, pe un teritoriu donat acestui scop, denumit Districtul Columbia. Primul preşedinte ales, George Washington, a servit două termene (1789-1797). El a locuit într-un

38

conac din Philadelphia, situat la adresa 524-530 Market Street, foarte aproape de Independece Hall, sediul primului congres şi de Liberty Bell.

Tot acolo a locuit, pentru cea mai mare parte a mandatului său, cel de al doilea preşedinte, John Adams.

În anul 1790 a început construcţia noii capitale, în cea mai mare parte concepută de arhitectul francez Pierre Charles L’Enfant. Tot el a elaborat şi planurile reşedinţei prezidenţiale, care a fost numită la început, simplu, President’s House. De la început, construcţia a fost vopsită în exterior cu var, cu intenţia de a astupa porozităţile pietrei de construcţie şi a face astfel o izolare termică. În anul 1898, congresmanul Abijah Bigelow a folosit pentru prima dată numele de Casa Albă. Porecla a prins şi a devenit, din anul 1901, prin decretul preşedintelui Theodore Roosevelt, numele oficial al reşedinţei prezidenţiale americane.

Casa a fost gata la începutul anului 1800. John Adams s-a mutat primul în ea, apoi a chemat-o pe soţia lui Abigail de la Philadelphia. Aceasta a călătorit cu trăsura, dar vizitiul a greşit drumul şi călătorii au rătăcit ore întregi prin pădurile de la nordul Washington-ului. Abigail Adams i-a istorisit printr-o scrisoare unei prietene că singura locuinţă de care au dat în pădurile virginiene a fost o baracă acoperită cu paie, în care locuia o familie de negri. Proprietarul s-a oferit să le arate drumul, a încălecat pe un catâr şi i-a condus până la punctul de unde a fost sigur că vor fi pe calea cea bună. În aceeaşi scrisoare, Abigail Adams s-a plâns de cât de rece e casa prezidenţială, abia de curând terminată şi încă umedă. Nici climatul nu i-a plăcut Primei Doamne, care a descris cum au fost siliţi să întindă rufele la uscat în camerele încă goale ale noii reşedinţe.

Soţii Adams au locuit la Washington numai cinci luni. La alegerile următoare Adams a pierdut şi noul preşedinte, Thomas Jefferson s-a mutat în locul lor.

În anul 1814, ca urmare a înfrângerii lui Napoleon Bonaparte, Anglia a dispus de trupe pe care le-a mutat în America, unde a reînceput războiul cu foştii colonişti. Armata britanică a cucerit Washingtonul şi a incendiat Capitoliul şi Casa Prezidenţială.

Casa prezidenţială după incendiul din 1814 (acuarelă)

39

Prima fotografie a Casei Albe a fost făcută în anul 1846, de John Plumbe. El a folosit metoda francezului Louis Daguerre, care a inventat, în anul 1839, dagherotipul (expunere pe plăci de cupru, acoperite cu argint şi expuse la fum). (MSM)

Mari muzicieni români: Eugen Ciceu (Cicero)

40

Eugen Ciceu (n. 27 iunie 1940, Vad, județul Cluj - d. 6 decembrie 1997, Zürich) a fost un pianist român de jazz, cunoscut sub numele de scenă Eugen Cicero.

Eugen este al doilea fiu al preotului Teodor Ciceu și al soției acestuia, Livia. Primul lor fiu este percuționistul Adrian Ciceu. În 1943, Teodor Ciceu este numit preot la Catedrala din Cluj și profesor la Facultatea de Teologie. Eugen vede pentru prima dată un pian în 1944 și începe să cânte corect ritmic, melodic și armonic o piesă pe care a auzit-o la radio. Urmează lecții de pian cu Aurelia Cionca.

În 1949 familia se mută la București, unde este înscris la Școala de Muzică. A fost coleg cu Ileana Cotrubaș. Profesoara care i-a desăvârșit tehnica este Ana Pittis. În 1959 este admis la Conservatorul din București, unde îi are drept colegi pe Vladimir "Bimbo" Cosma și Richard Oschanitzky. Începe să se intereseze de jazz. Este influențat de Eroll Garner și Oscar Peterson. Îşi întemeiază primul quintet de jazz la vârsta de 19 ani.

Un an mai târziu, în 1960, este exmatriculat din Conservator, alături de alți colegi, printre care și Oschanitzki, din cauza carierei lor în muzica de jazz, interzisă în acei ani . Urmează o perioadă de angajamente în localurile bucureștene și colaborări cu Orchestra Electrecord, condusă de Teodor Cosma. Este reprimit în conservator în 1962. În același an pleacă în turneu în Germania de Est, împreună cu trupa sa. Trece în Berlinul de Vest și cere azil politic, restul trupei plecând mai departe în Statele Unite. După o perioadă grea în Germania, Eugen se stabilește în Elveția.

Primul său album, "Roccoco Jazz" (1965), a fost editat în Studioul SABA/MPS din Villingen, Germania, condus de Hans-Georg Brunner-Schwer. Studioul MPS este cunoscut pentru muzicienii care i-au trecut pragul: Oscar Peterson, Erroll Garner, Martial Solal, Horst Jankowski, Stéphane Grappelli, Jean-Luc Ponty, Svend Asmussen.

Plecat din ţară la vârsta de numai 22 de ani, Ciceu a lăsat în urmă mulţi prieteni şi admiratori, care au continuat să vorbească mulţi ani despre virtuozitatea lui. În străinătate, Eugen şi-a schimbat numele de familie în Cicero. A avut succes cu înregistrări şi concerte de muzică clasică, adaptată la ritmuri moderne, în genul pianiştilor francezi Jacques Loussier şi Claude Bolling şi a grupului vocal Swingle Singers. În plus, Ciceu introducea improvizaţii de jazz în mijlocul pieselor de Bach, Mozart, sau Chopin.

41

A murit în Elveţia la numai 57 de ani. Fiul său Roger este deasemeni pianist de jazz.

Călătorii în locuri puţin umblate: oameni din Dublin/Dubliners today de Luminiţa Voina-RăuţZbor pentru prima oară în Irlanda. Din avion, insula se decupează imediat printre ceţuri, înconjurată de marea-ocean întunecată, şi deodată, când te-ai fi aşteptat mai puţin, surpriza: case albcă rămizii, toate de aceeaşi înălţime, dispuse în elipsă, în cerc; perfecte geometrii ahitectonice îţi bucură ochiul, ici-colo proprietăţi generoase, conace-castel, iar toate aceste clădiri-locuinţe, fie ele căsuţe ori conace sunt împrejmuite de un gazon ca smaraldul, de-un verde surprinzător, care aproape îţi taie respiraţia. De sus mai apuc să zăresc furnicarul de maşini, autostrăzi, drumuri pavate, ce mai, primul impact vizual cu această ţară mi-a sugerat imediat două lucruri: echilibru, generând frumuseţe şi bogăţie, generând bunăstare.

42

*** Nu degeaba avionul e plin de români, unii dintre ei stabiliţi de ani buni în Irlanda. Aflu de la soţia unui medic român, chirurg generalist, locuind de doi ani aici, detalii interesante. Viaţa în Irlanda pentru un emigrant? Cu bune şi rele. Ca medic câştigi, e drept, 5000 de euro pe lună, dar faci şi gărzi de 72 de ore, adică pleci vineri de-acasă şi te întorci luni. Apoi, în Irlanda chirurgii sunt detaşaţi de câteva ori pe an, ajungând să opereze în mai multe oraşe, ba chiar şi la ţară, lucru valabil pentru toţi medicii, fie ei irlandezi ori emigranţi. Legat de limbă, înţeleg că-s mai multe dialecte, iar medicii străini au nevoie de translatori pentru a comunica cu pacienţii. Irlanda e o ţară care are grijă de locuitorii ei, aproape 4 milioane de suflete; când n-o mai pot scoate la capăt, primăria îi ajută pe cei aflaţi în dificultate financiară, fie ei şomeri ori bătrâni: oamenii se duc pur şi simplu la primărie şi aceasta, după ce studiază serios cazul, decide să achite restanţele celui nevoiaş. Altceva: există localuri în care pensionarii, prezentându-şi talonul de pensie, li se reduce costul consumaţiei la jumătate. Demografia e încurajată, ţara fiind socotită a fi „cea mai tânără, ca medie de vârstă” din Uniunea Europeană, familiile având şi 3-4 copii. E drept că alocaţiile pe cap de copil au scăzut drastic: dacă în urmă cu câţiva ani alocaţia pentru un copil era de 800 de euro pe lună, acum a ajuns la doar 300.

*** Am luat taxiul şi am descoperit Dublinul în primul rând dintr-o perspectivă umană: taximetristul, un jazzman care-şi înregistrează singur cântecele şi chiar îmi pune propria muzică la CD, îmi spune c-a avut neînţelegeri cu şeful orchestrei, fiind nevoit să se reprofileze. Îmi povesteşte că irlandezii sunt calzi şi amabili, iar clima plăcută – ierni fără zăpadă, cu puţine grade sub zero şi veri cu maxime de 26-27 de grade. Copiii – continuă el mândru – sunt căliţi de mici, au o imunitate bună, astfel încât doar localnicii înoată în oceanul rece, străinii niciodată. Chiar dacă mai există şomeri, ţara s-a redresat mult, graţie agriculturii, mai zice el. Irlanda a trecut prin momente grele în perioada 2008 – 2013; în urmă cu doi ani, zice el, puburile astea erau aproape goale, acum însă le zăream pline ochi. Fermierii au salvat ţara - mai spune el, deşi avem şi industrie şi mine de fier şi de cupru – sunt multe ferme cu vite, capre şi oi, iar lâna acestora fiind de o calitate remarcabilă se vinde bine în exterior şi din acest export a reînflorit ţara.

*** Pe de altă parte, doream să mă plimb prin oraş, să-i iau, cum s-ar zice, singură pulsul. Joyce ni l-a oferit în chip genial, conturându-i o istorie

43

morală, lui şi implicit ţării întregi, dar să nu-i uităm nici pe ceilalţi irlandezi, celebri şi ei: Jonathan Swift, Oscar Wilde, G.B. Shaw sau Samuel Beckett. Lor tuturor, oraşul de azi le-a deschis un muzeu, Dublin Writers Museum, în Parnell Square North, oferind vizitatorilor şansa unei reverii printre manuscrise, desene, busturi ale scriitorilor de mai sus, dar şi ale altora – Brendan Behan, J.M.Synge, Sean O’Casey şi W.B.Yeats. Ni se vorbeşte despre talentul de povestitori al irlandezilor, un talent născut din tradiţia orală a acestui popor. Sau despre teatrul Abbey, fondat în 1889, cu intenţia de a crea o şcoală de literatură dramatică, celtică şi irlandeză. Mă plimb prin încăperi şi citesc, amuzată, vorbele de duh ale câtorva dintre scriitori. Oscar Wilde „We are all in the gutter, but some of us are looking at the stars”, ori Patrick Kavanagh “Malice is only another name for mediocrity”, sau Sean O’ Casey “No man is so old as to believe he cannot live one more year”, în fine Jonathan Swift „A wise man should have money in his head, but not in his heart”. Iar ca muzeul să devină un spaţiu viu, nu doar un drum în trecut, el găzduieşte săptămânal lecturi, concerte ori lansări de carte, în biblioteca sau în cafeneaua lui...

*** Cum sejurul meu dublinez era scurt, am urcat într-unul din autobuzele lor roşii, supraetajate, oferindu-mi răgazul unui Dublin City Tour şi iată ce-am văzut. Un stâlp înalt, ridicat în cinstea luminii, fiindcă mult timp oraşul a dus lipsa luminii, casele având toate la intrare câte un felinar. Căsuţe în stil georgian, cu ferestre generoase la parter şi primul etaj şi tot mai mici sus, ajungând să fie aproape minuscule la mansardă; aflu că la parter şi primul etaj erau saloane şi dormitoarele proprietarilor, iar la etaj şi mansardă stăteau servitorii care se trezeau primii şi coborau să pregătească micul dejun, să încălzească apa... Catedrala St. Patrick, clădită la începutul de secol 12 deasupra unei bisericuţe celte, loc în care Sfântul Patrick, patronul oraşului, creştina păgânii... Personajul cel mai ades asociat cu St. Patrick este Jonathan Swift, autorul Călătoriilor lui Gulliver şi al altor satire, devenit decanul catedralei între 1713 – 1745. Swift şi-a cedat jumătate din avere şi a construit un spital de boli nervoase, astfel încât locuitorii oraşului au decis ca el să-şi doarmă somnul de veci în catedrală. Trinity College, cea mai veche universitate irlandeză, ridicată în 1592, cu o bibliotecă cuprinzând peste 5 milioane de volume şi vestita Book of Kells, o evanghelie scrisă şi desenată de călugării celţi în jurul anului 800, numărând în prezent peste 17.000 de studenţi, de 122 de naţionalităţi... Dincolo de clădirea de piatră, de scuar, de capelă, impresionant este parcul cu alei îngrijite şi gazon impecabil, dând o senzaţie de spaţiu, de respiraţie amplă, tihnită... Guinness Brewery - fondată

44

în 1759 de Arthur Guinness, tatăl a 21 de copii şi patronul a peste 5000 de angajaţi, ajungând în 1886 cea mai mare berărie din lume – e şi azi un loc ce merită vizitat, berea fiind o marcă importantă a ţării, chiar dacă în prezent numărul angajaţilor a scăzut la 800, de vină fiind tehnologia modernă...

*** Ar fi încă multe de spus, mi-e greu însă să cuprind în cuvinte întreaga poveste a oraşului. Aş încheia, oprindu-mă asupra străzii dublineze, în general. Cred că are dreptate Vargas Llosa, spunând că s-a simţit trădat când a cunoscut oraşul Dublin: „Oraşul, vesel şi simpatic, cu oameni exuberanţi care mă întrebau de unde vin şi mă invitau la o bere nu semăna deloc cu cel din cărţile lui Joyce... Numele străzilor, numeroase clădiri şi adrese erau neschimbate, totuşi oraşul nu avea densitatea, caracterul sordid şi nici griul metafizic al Dublinului din roman.” Locuitorii Dublinului contemporan par a miza mult pe vitalitate: pe Grafton street am văzut tineri făcând roată şi ascultând un concert rock de cea mai bună calitate, în St. Stephens Green Park o mamă şi fiicele ei dansau inconfundabilele Folk Irish danses. Cele două săli de teatru şi galeria de artă din Projects Art Centre – centru găzduind anual peste 600 de evenimente – au mai ales spectatori şi vizitatori tineri asimilând firesc tot ce înseamnă modernitate pe piaţa de artă contemporană. M-a tulburat castiliana vorbită în Cathedral’s Café – chiar lângă catedrala St. Patrick – de către patronii asturieni ai localului, stabiliţi de peste 20 de ani în Irlanda, care, la întrebarea mea dacă nu le lipseşte Spania, mi-au răspuns vesel că nu: irlandezii sunt ca noi, pur şi simplu au suflet latin! Nu degeaba spunea Bernard Shaw că inima unui irlandez nu-i altceva decât imaginaţia lui... Inima mea îmi spune că astăzi locuitorii din Dublin sunt aşa cum vă povestesc... (România Literară nr.9/2015)

Memorii: Caragiale – tatăl şi fiul -de Mihai ZamfirFiul natural şi primogenit al lui I.L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, a rămas în literatura noastră un scriitor izolat, oarecum rătăcit în epoca sa, o pată

45

intensă de culoare în literatura română interbelică. Autor al unei singure cărţi importante, la care a lucrat sau s-a făcut că lucrează ani de zile, a adoptat postura prozatorului misterios, însoţit încă din timpul vieţii de o aură sumbră. Fără a se impune publicului larg, a ajuns rapid preferatul unui mic grup de iniţiaţi care i-au transformat în legendă unicul roman. Gloria sa – fruct al unicităţii parcursului biografic şi al complexului mediatic pus la cale de admiratori – se mărginea iniţial la un cerc restrîns; a sosit însă cu adevărat doar mulţi ani după moartea autorului, începînd cu anii ’70 ai secolului XX, cînd literatura interbelică, eliberată de interdicţii politice, a început din nou să fie apreciată superlativ. În aceste condiţii, solitarul şi misteriosul prozator a ajuns vedetă. I s-au consacrat exegeze semnate de cîţiva dintre cei mai străluciţi critici, iar aderenţi entuziaşti n-au ezitat să-l aşeze pe acelaşi plan valoric cu tatăl său, cu I.L. Caragiale, deşi o asemenea situare este absurdă din capul locului. Din anii ’70 şi pînă astăzi s-a creat în literele noastre o modă Mateiu Caragiale; deşi a scăzut oarecum în intensitate, ea continuă să marcheze decisiv contactul cu singulara lui operă. Puţinele pagini scrise de prozator descind direct din propria lui biografie. Autorul s-a dovedit curînd incapabil de invenţie şi de „romanţare”: îi lipsea, probabil, trăsătura esenţială a prozatorului înnăscut, plăcerea fabulării. De la prima sa scriere, nuvela Remember (relatare fantasmatică a unui episod berlinez de tinereţe) şi pînă la ultima, Sub pecetea tainei (relatare mai degrabă pedestră a unui fragment din existenţa sa bucureşteană, după căsătorie, la începutul anilor ’30), paralela dintre viaţă şi proză poate fi urmărită în detaliu. Cît priveşte unica scriere semnificativă, romanul Craii de Curtea-Veche (1929), biografia rămîne şi aici omniprezentă cu toate că arta reuşeşte, pentru o singură dată, să o transfigureze semnificativ. Lipsa imaginaţiei, privilegierea faptului trăit dobîndesc, în cazul lui Mateiu Caragiale, şi altă semnificaţie: prozatorul a rămas nu doar autorul unei singure cărţi, ci şi prozatorul care nu ar fi putut scrie decît o singură carte. Acest roman redactat la persoana I singular e opera unei vieţi, unică operă posibilă a vieţii în cauză. Scriind fără grabă, timp de peste 15 ani, un roman de aproximativ 150 de pagini – orice s-ar putea spune despre Mateiu Caragiale, dar nu că ar fi fost un autor profesionist; a rămas un amator, prozator ce şi-a tratat propria artă în regim hedonist, redactînd doar din cînd în cînd şi pentru propria-i plăcere. S-a jucat, compunînd o scriere căreia îi destinase, probabil, o funcţie mai degrabă mondenă, de scandal, decît una estetică. Ecoul apariţiei Crailor... şi aprecierile făcute asupra lor de cele mai autorizate condeie ale epocii trebuie să-l fi mirat pe autorul însuşi. Dacă cele cîteva proze compuse de fiul lui I.L.Caragiale izvorăsc direct din viaţa autorului lor, să observăm că a fost vorba de o viaţă nefericită şi eşuată

46

– eşuată chiar din punctul de vedere al protagonistului. Încă de mic, Mateiu nu şi-a găsit locul în casa tatălui pe care l-a detestat şi cu care a avut mereu relaţii conflictuale; a încercat să urmeze studii universitare, fără să reuşească, rămînînd toată viaţa un autodidact, ca şi tatăl său; a aspirat la o carieră administrativă înaltă, a dorit să fie funcţionar superior, Ambasador al României: tot ce a reuşit a fost doar cîte un biet post subaltern în două ministere – şi asta timp de numai 3 ani în total. A sperat în tinereţe să devină poet, dar experienţa s-a terminat repede prin abandonarea exerciţiului poetic. În rest, n-a făcut absolut nimic, a trăit pînă tîrziu în sărăcie, deseori la marginea mizeriei, chinuit cumplit de frustrări multiple. Cum a fost totuşi posibil ca un membru al familiei Caragiale, sprijinit de numele tatălui său şi beneficiind în tinereţe de un suport material consistent să eşueze într-o viaţă de boemă? Explicaţia o oferă caracterul ciudat al acestui tînăr extrem de înzestrat: toată viaţa a fost stăpînit de o lene profundă, metafizică. A refuzat să se implice în vreo activitate susţinută, considerînd că lumea înconjurătoare îi este datoare totul. A visat să fie bogat, să fie celebru, să beneficieze de o carieră socialmente strălucită, să domnească în fruntea lumii bune bucureştene, să trăiască în lux sibarit – totul însă fără să mişte nici un deget, fără să schiţeze nici cel mai mic efort. Avea psihologia tînărului născut într-o familie princiară, de aceea a urît pe toată lumea din jur ,pentru că situaţia la care aspira i-a fost refuzată de soartă. Trăsăturile esenţiale ale caracterului îi ieşiseră la iveală încă din extrema tinereţe: corespondenţa cu prietenul său Nicolae Boicescu, ajunsă pînă la noi, ilustrativă în înalt grad, cuprinde cele mai inspirate pagini scrise vreodată de acest iresponsabil, viitor scriitor. Dar carenţele profunde ale personalităţii sale s-au adîncit, alimentate de seria insucceselor pe diverse planuri. Cel care a fost în stare să-şi ţină mama în condiţie de servitoare în propria lui casă, pînă la moartea femeii, fără să-i dezvăluie nici măcar soţiei sale adevărata identitate a persoanei care îi slujea, merită extrem de puţină indulgenţă; asemenea falii de caracter ale unui scriitor devin relevante doar atunci cînd se insinuează şi se transfigurează în literatura acestuia. Mateiu reprezintă el însuşi exemplul tipic. Lenea funciară conjugată cu aspiraţiile maladive spre o viaţă „înaltă”, spre o existenţă la vîrful societăţii l-au împins spre psihologia decadentului, aşa cum era ea înţeleasă în România începutului de secol; în viaţa de zi cu zi, viitorul scriitor a adoptat instinctiv stilul unui Des Esseintes în mizerie (existenţă de interior, visări himerice, atitudine hiper-critică faţă de lumea din jur, speranţa într-o lovitură norocoasă care să-i schimbe viaţa). Ca şi din programul eroului lui Huysmans, arta nu putea nici ea lipsi: va lua forma unui roman minuscul, lucrat cu lentoare maniacală timp de aproape două

47

decenii. Posedăm astfel exemplul românesc perfect al unui autor de loisir, care priveşte arta drept simplu complement al unei existenţe stilate, „fine”, cum îi plăcea autorului să spună. Şi totuşi, în chip surprinzător, o parte din visurile inflamate ale tînărului Caragiale s-au realizat. Căsătoria tardivă cu Marica Sion îi asigură securitatea materială, ba chiar o oarecare bunăstare; iar succesul neaşteptat al romanului Craii de Curtea-Veche îi va crea peste noapte reputaţia de mare scriitor. Pentru Mateiu, toate veneau însă prea tîrziu. Eşecul patent al vieţii sale pe multiple planuri trebuie să-l fi torturat pe măsura trecerii anilor, scurşi fără nici o realizare vizibilă, fară a avea vreo slujbă, fără să-şi fi făcut un nume. Nu încape îndoială că sfîrşitul la doar 50 de ani are o singură explicaţie – contradicţia prea brutală şi prelungită dintre aspiraţiile enorme ale acestui om şi realitatea unei existenţe mai degrabă şterse. Monstrul de orgoliu numit Mateiu Caragiale nu a putut suporta aşa ceva. Moştenirea literară a prozatorului se rezumă, esenţial, la romanul Craii de Curtea-Veche. Nuvela Remember, ca şi Sub pecetea tainei, par mai degrabă exerciţii, pregătire şi prelungire ale romanului. Poeziile de tinereţe erau însă interesante şi dovedeau sensibilitate lingvistică neobişnuită, pusă în slujba unei imaginaţii medievale, de roman negru; din nefericire, Mateiu nu a perseverat în această direcţie. Astăzi, cele vreo 20 de poeme grupate în volumul postum Pajere au aerul unor curiozităţi literare, mărturie tradusă în versuri a unei viziuni personale asupra Evului Mediu românesc şi asupra boierimii naţionale. Unica lui operă desăvîrşită, romanul continuă să sclipească din toate focurile. Dacă l-am definit pe prozatorul Mateiu Caragiale drept autor incapabil de invenţie, faptul se verifică şi în Craii de Curtea-Veche. Asistăm aici la un tur de forţă romanesc inedit în literatura noastră: cele patru personaje principale ale naraţiunii reprezintă faţete ale aceluiaşi unic personaj divizat în patru, tetrafacies, să zicem. Visele eşuate ale lui Mateiu iau forma a patru întruchipări caractereologice diferite, proiecţii fantasmatice ale dorinţelor profunde ce l-au muncit pe omul Mateiu Caragiale toată viaţa. Ar fi vrut să fie aristocrat, erudit, enciclopedie de cunoştinţe, înrudit cu marile familii boiereşti române, produs ultim şi decăzut al unei genealogii ilustre: a luat astfel naştere Paşadia. Năzuia la o existenţă luxoasă, claustrat precum Des Esseintes într-un interior ascuns şi somptuos, se vedea imens de bogat, călător prin toată lumea: în consecinţă, s-a născut Pantazi. Părea tentat de perversiuni ciudate, să se cufunde în abjecţie şi să trăiască, la nivel fiziologic, toate senzaţiile posibile: l-a creat compensatoriu pe Pirgu. Acestora li se adaugă al patrulea „crai”, modestul scrib al evenimentelor, Naratorul, în ipostaza lui de tînăr boem, sărac, avid de cît mai variate experienţe, aşa cum

48

fusese autorul însuşi în calitate de student in spe, la Bucureşti, în preajma Primului Război. Cea mai verosimilă dintre figurările visurilor mateine rămîne fără îndoială Pirgu, personajul aparent detestat, însoţit de-a lungul întregului roman de vituperările Naratorului: Mateiu simţea instinctiv că are acces real doar la lumea lui Pirgu; ştia că nu va fi vreodată aristocrat de viţă, autor de tomuri savante, milionar globe-trotter ; îi erau mult mai aproape beţia, crailîcul, jocurile de noroc, desfrîul, fiziologia de zonă joasă. Nu întîmplător în ultimele pagini ale cărţii scriitorul îl vede pe Pirgu bogat, căsătorit cu o moştenitoare aristocrată, diplomat român în misiune la Geneva, posesor al unui castel istoric – fals familial – în Ardeal, depozitar adică al tuturor aspiraţiilor tînărului Mateiu Caragiale, corespondentul lui Nicolae Boicescu. În acest roman crepuscular şi pesimist victoria aparţine celui mai cinic şi mai antipatic dintre personaje. În proza noastră interbelică, apariţia Crailor... a produs o surpriză generală. Dincolo de atmosferă şi de personaje, ea s-a datorat formulei narative bizare propuse de autor: se ivea un roman minimalist, cum nu mai fusese încă scris la noi, concentrat, finisat atent pînă la ultimul cuvînt. Surprizele continuau: un roman în care nu se întîmplă aproape nimic, în care acţiunea este redusă la minimum; contextul social – element definitoriu al romanului clasic – lipsea cu desăvîrşire, ca şi mesajul inclus; autorul nu avea ambiţii de sociolog sau de economist. În faţa ochilor se desfăşura o naraţiune sumbră, nocturnă, cu cîteva personaje ciudate care fugeau de lumina zilei ca de ceva malefic. Aproape toate romanele româneşti de pînă atunci trăiseră din obsesia actualităţii, încercînd explicarea literară a lumii din jur. Craii... întorceau programatic spatele actualităţii imediate, ignorînd-o deliberat. Ei se interesau doar de ultimele exemplare ale aristocraţiei decăzute, arătau cum sfirşeşte o familie, o mentalitate şi un stil de viaţă, descriau a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept o epocă de decadenţă evidentă, superioară totuşi epocii care va urma, adică secolului XX. Secolul al XVIII-lea, „cel mai strălucit între toate”, se prezenta drept preferatul autorului de-a lungul întregii cărţi, punct de referinţă absolut. Dincolo de snobismul manifest şi amuzant al personajului Mateiu Caragiale, există la acest autor o instinctivă mişcare regresivă, o întoarcere obsesivă spre trecut: inactualitatea scrisului său e programatică. Scriitorul vorbeşte doar despre ceea ce s-a întîmplat cîndva, demult. În Remember, se actualiza o amintire veche de şapte ani; în Sub pecetea tainei, redactat în anii ‘30 ai secolului XX, se coboară adînc în secolul al XIX-lea, într-o perioadă arhaică nedefinită. „Înapoi spre trecut” pare a fi deviza scrisului matein. Istoria recentă a însemnat pentru Mateiu Caragiale o neîntreruptă decadenţă

49

spengleriană a valorilor occidentale. Secolul al XVIII-lea, culme a civilizaţiei, se sfîrşeşte în sînge, continuat cu liberalismul şi politicianismul secolului al XIX-lea, pentru a atinge ultima treaptă de decădere în perioada contemporană scriitorului. Acesta s-a perceput pe el însuşi decăzînd o dată cu Europa. Încă din poeziile de tinereţe Mateiu excelase în surprinderea, înduioşată şi caricaturală, a unor exemplare tipice de urmaşi nedemni ai marii boierimi române. Contemporanii săi, lipsiţi de vitalitate, se mulţumeau cu mîndria de a fi ultimii dintr-un lung şir cîndva ilustru (Paşadia şi Pantazi personifică astfel de descendenţă). Chiar şi momentul redactării romanului, adică primul deceniu de după Marele Război, îi apare melancolicului autor drept întruchiparea pulverizării lumii în care se mişcaseră Paşadia şi Pantazi. Ultimele pagini ale cărţii, înfăţişînd victoria lui Pirgu asupra tuturor, ne arată că momentul în care romanul era aşternut pe hîrtie materializa el-însuşi dispariţia unui mod de existenţă. Structura narativă a Crailor de Curtea-Veche rezervă o altă surpriză: acesta se construieşte în jurul cîtorva poeme în proză – două sunt uriaşe, altele de dimensiuni mai reduse –, iar naraţiunea nu face altceva decît să asigure liantul între „punctele forte” ale textului reprezentate de poeme; prozatorul vedea în paginile poematice invenţia sa fundamentală. „Ca în puterea unei vrăji, cu dînsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trîmba de vedenii. Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în paragina grădinilor unde zeităţi de piatră, în veşmînt de muşchi, privesc zîmbind cum vîntul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fîntîni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite; pîlpîiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzînd deasupra-le ceaţa cu un pojar. De funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede; la zare neaua piscurilor sîngera în amurg. [...] Dar curînd începea să viscolească şi să geruie şi coboram către miazăzi, în ţinuturile cu dulci nume unde toamna lîncezeşte pînă în primăvară, unde totul, suferinţa moartea chiar înveşmîntă chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplîndu-i vestigiile sublime” (Partea a II-a).

50

Fragmentul transcris posedă o independenţă evidentă faţă de naraţiunea în care se încadrează şi are toate trăsăturile poemului în proză simbolist: descripţie întinsă dominată de melancolie, chiar dacă realizată sub forma descrierii dinamice a unui tablou în mişcare; redactare la imperfectul indicativului, la aşa-numitul imperfect iterativ, timp întretăiat rareori de alte forme ale trecutului; prezenţă obligatorie a unui epitet pe lîngă fiecare nume, epitete de obicei incluse în personificări şi în alte construcţii metaforice care saturează textul; fraze bazate pe ritm susţinut, de natură sintactică, fonetică şi lexicală, ce transformă paragrafele în versete. Prozatorul aspiră la compunerea unei imagini totalizante a Europei, în latura ei nobilă şi culturală. În ciuda lexicului ales, de o mare varietate şi nuanţare, tabloul rămîne abstract, nelocalizabil, fixat pe detalii care simbolizează specificul continentului (palate aulice, metropole, parcuri de castel, ruine istorice, vegetaţie bogată). Frumosul şi Trecutul, zeităţile cărora le este închinat poemul, semnalate cu majusculă, sunt eroii acestui fragment. În aceeaşi parte a romanului, la distanţă de cîteva pagini, urmează alt lung poem în proză conceput într-o manieră asemănătoare („Eram trei odrasle de dinaşti cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfîntului loan de la Ierusalim”), apologie excesiv de livrescă a secolului iubit, al XVIII-lea, episod încheiat tragic, în flăcările Revoluţiei franceze, eveniment în care cei trei văd un fel de sfîrşit de lume („ne acopeream feţele şi pieream pentru totdeauna”). Nu ar fi exclus ca celebrul apologet al artei pentru artă să-i fi indus lui Mateiu Caragiale, prin cunoscutele sale consideraţii din Decăderea minciunii, preferinţa pentru forma restrînsă a poemului în proză, destinat să surprindă în cuvinte un tablou, o realitate de natură plastică. Multe dintre paginile Crailor... plutesc în atmosfera lui Oscar Wilde. Ce-i drept însă, literatura română oferea ea însăşi la acea dată suficiente exemple extraordinare de poeme în proză care aspirau să echivaleze, prin fraze, operele picturale şi muzicale. (România Literară Nr.8/2015)

51

52