Buletinul Clubului Român din

Chattanooga

Numărul 44 (patruzeci şi patru) Iunie 2015

www.romclub.wordpress.com

Memorii: Tudor Arghezi a fost călugăr, diacon, bijutier şi zia rist. A făcut închisoare de două ori, a vândut cireşe pentru a supravieţui şi a scris pe hârtie igienică – de Elisabeth Bouleanu

Ziarul Adevărul din 19 Aprilie 2015

Tudor Arghezi a trăit într-o viaţă de om cât alţii în zece. A fost călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica şi diacon. A muncit în străinătate ca bijutier şi ceasornicar. Nu şi-a încheiat

1

studiile liceale, a făcut închisoare de două ori din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. A fost interzis de comunişti, trăind la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.„Orice viaţă de om începe de mai multe ori”, spunea Tudor Arghezi şi acesta pare a fi principiul după care şi-a trăit destinul întortocheat şi fabulos deopotrivă. Tudor Argezi este unul dintre cei mai prolifici autori din literatura română şi unul dintre poeţii cu o importantă contribuţie la dezvoltarea liricii româneşti. În spatele autorului lui ”Zdreanţă” şi al ”Florilor de mucigai” stă o personalitate complexă şi un destin remarcabil. Arghezi a avut de-alungul vieţii peste zece meserii, a oscilat între credinţă şi îndoială în relaţia cu Dumnezeu şi a făcut închisoare pentru convingerile exprimate ca publicist. A fost favorizat de unele regimuri şi interzis de altele, fiind considerat într-o vreme ”duşmanul poporului”, iar în alta ”poet naţional”. Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion N. Theodorescu, s-a născut la Bucureşti, pe 21 mai 1880. Tatăl, Nae Theodorescu, era originar din Gorj. A fost nevoit să se întreţină singur încă de la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei financiare precare a familiei. Între 1887 şi 1891 a fost elev al Şcolii primare „Petrache Poenaru”. A urmat iniţial cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” şi mai apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din Bucureşti. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii. La 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură. A abandonat studiile la 18 ani, fără să susţină Bacalaureatul. La 18 ani era deja angajat ca laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.  Pseudonimul Arghezi, inspirat din denumirea latină a Argeşului-Argesis A folosit pentru prima dată pseudonimul Tudor Arghezi în perioada 1897-1899, pe vremea când începuse să publice poezii şi proză scurtă în reviste. Aşa cum va explica mai târziu, a ales pseudonimul Tudor Arghezi, îmbinând numele de familie al tatăului (Theodorescu-Tudor) cu denumirea latină a  Argeşului (Argesis).  Despre primele scrieri ale adolescentului poet, Alexandru Macedonski spunea: “Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai stralucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi si în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei.” Se spune că la 19 ani cel care avea să devină poetul Tudor Arghezi a trăit prima dramă a vieţii sale. Iubita de care era îndrăgostit a murit şi tânărul tulburat a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu. Călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica Aşa a ajuns viitorul poet Tudor Arghezi, la doar 19 ani, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica. Cei patru ani în care Arghezi a purtat straie bisericeşti au stârnit nenumărate controverse. Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele. Alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească. Cert este că, în 1900, odată întrat în obştea Mănăstirii Cernica, tânărul de 19 ani părea că şi-a ales singur destinul. La slujba de călugărie

2

asistă bunul său prieten Gala Galaction, cu care a legat încă din primii ani de liceu o trainică legătură ce urma să dureze şase decenii. E hirotonisit diacon şi adus la Mitropolie ca secretar. Mitropolitul Iosif Gheorghian îl recomandă „Referent de conferenţiar pentru religie comparată la Şcoala de ofiţeri”. Călugăr fiind, Arghezi nu a întrerupt nici activitatea literară şi nici pe cea publicistică. Osclinând între credinţă şi necredinţă, autorul celor mai necanonici Psalmi din literatură a continuat să caute răspunsuri la întrebările legate de existenţa lui Dumnezeu, chiar între superiorii pe linie bisericească. Îndoiala călugărului Iosif n-a fost însă privită cu ochi buni. Arghezi nu s-a regăsit în viaţa monahală şi nici în straiele bisericeşti. Pe vremea când era slujbaş al bisericii, Arghezi a avut o intensă corespondenţă cu Aretia Panaitescu, o tânără de care se îndrăgostise. După o serie de critici dure aduse la adresa conducerii Mănăstirii Cernica şi după mai multe abateri disciplinare, diaconul Iosif se desparte de lumea monahală. Şi-a dat demisia din funcţia de diacon în 1905 şi a plecat în Franţa. Copil nelegimit În urma unei legături amoroase cu Constanţa Zissu, lui Tudor Arghezi i se naşte în 1905, la Paris, primul copil, nelegitim- Eliazar Lotar. Acesta ar fi fost, se pare, principalul motiv pentru care poetul părăseşte ţara. Pleacă la Paris cu gândul să reglementeze situaţia copilului nelegitim. De la scopul iniţial al părăsirii ţării, destinul lui Arghezi îi duce din nou pe căi nebănuite. De la Paris, ajunge în Elveţia unde vrea să urmeze cursurile Universităţii Catolice de la Fribourg. Cum nu avea bacalaureatul, visul lui Arghezi de a ajunge student este imposibil. A stat o vreme la Mănăstirea Cordelierilor din Elveţia, unde i s-a propus să treacă la catolicism, însă Arghezi a refuzat. Asistă la cursurile Universităţii din Geneva. Ceasornicar şi bijutier Se spune că a făcut naveta între Paris şi Geneva cu motocicleta şi pentru a-şi câştiga existenţa în cei cinci ani cât a trăit pe meleaguri străine a prestat diverse meserii. A lucrat ca bijutier şi ceasornicar  în Elveţia. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză. Ajunge în final în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa. Despre anii petrecuţi în Europa, Arghezi avea să declare mai târziu că perioada a fost o etapă fără de care nu s-ar fi desăvârşit ca scriitor. Ziaristul pamfletar Revenit în ţară în 1912, Arghezi începe o intensă acivitate publicistică. La 5 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Paraschiva Burda. Ca publicist, Arghezi se afirmă îndeosebi ca pamfletar. De altfel, după declaraţiile sale, în opinia lui Arghezi, pamfletul ca gen jurnalistic reprezenta adevărata ”renaştere literară”. „Pamfletul săvârşeşte pentru artă şi compensaţiile vieţii sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rar ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenţi”, spunea

Arghezi.Învinuit de trădare şi colaboraţionism cu nemţii

3

 În 1919, după o serie de articole în care şi-a exprimat părerea despre menţinerea neutralităţii României în primul război mondial, Arghezi este învinuit de trădare şi colaboraţionism cu forţe germane. Alături de alţi patru ziarişti, printre care şi Ioan Slavici, Arghezi este condamnat la ”cinci ani de recluziune” şi este întemniţat la Văcăreşti.  Din închisoare, Arghezi trimite scrisori prin care cere eliberarea: ” Va cer iertaciune ca Va scriu. De la intoarcerea Dv. în tara am pornit de mai multe ori să o fac, dar o ratiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepartat continuu de la impulsul meu spontaneu. Stiţi, poate, că sunt închis, dimpreuna cu patru colegi de presa, dintre care unii V-au fost si V-au rămas recunoscatori şi devotati. Capriciile rău informate ale unor adversari fantezisti ne-au dus în faţa Curtii Martiale, care amestecandu-ne pe toti în acelasi dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupatie, la pedepse în disproportie cu vina noastra - daca vina a fost - fără să se fi ostenit cineva să se opreasca la antecedentele inculpatilor si să faca deosebirile de rigoare” (28 august 1919). După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, cu ceilalţi colegi ziarişti de detenţie. ”Flori de mucigai” şi ”Poarta neagră” au fost inspirate din trăirile poetului din închisoarea de la Văcăreşti. Şi-a făcut casa lângă închisoare Terenul pe care şi-a construit celebra locuinţă ”Mărţişor” a fost cumpărat de Arghezi în 1926. Pe dealul Mărţişorului, în vecinătatea închisorii Văcăreşti, pe terenul de 17.250 de m.p, Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie. Construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile au durat 15 ani. Debut la 47 de ani În 1927, la 47 de ani, Tudor Arghezi îşi publică primul volum. Debutul său are loc la 31 de ani de la apariţia primelor scrieri. Primul său volum de versuri, “Cuvinte potrivite”, este primit de criticii vremii cu elogii. Se spune că unii critici au vorbit despre poetul Arghezi la apariţia primului volum tipărit ca fiind „cel mai mare poet român de la Eminescu încoace”.  Boala misterioasă În 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi cade într-o suferinţă care părea să îi aducă moartea. Se vindecă miraculos, datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe seama misterioasei boli a lui Arghezi s-au făcut de-alungul anilor mult speculaţii. S-a spus că ar fi avut cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare. Alte voci au susţinut că, de fapt, Arghezi nu a avut cancer ci ar fi suferit de sciatică, boală pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament real, ci doar unul cu efect placebo. 

Arghezi gazetarul Ziaristul Arghezi spunea că ”A înjura este o artă literară tot atât de spinoasă ca şi lauda“. Şi-a folosit talentul literar dezvoltând pamfletul ca specie jurnalistică în presa românească. ”Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă,

4

cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei”, spunea Arghezi despre pamflet. Despre ziaristul Arghezi se spune că detesta ipocrizia din breaslă. „Gazetarii noştri sunt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reuşita imediată. Munceşti zece ani într-o redacţie, cu directorul tău, cot la cot. S-ar crede că o simpatie v-a legat şi îndatoriri îndelungate. Dimpotrivă, într-o bună zi, sau redactorul pleacă, sau directorul îl concediază pentru că un candidat neprevăzut îi propune servicii cu preţ scăzut. Nici o părere de rău, nici o îmbrăţişare, nici o nevoie de a strânge legăturile mai mult, de a le face eterne între tovarăşii de până ieri. Este adevărat că viaţa este un lucru trist şi tragic, dar omul dispune de resorturi mari ca să facă din ea un apostolat sau o bucurie“, spunea poetul. Închis din cauza pamfletului  Baroane” Arghezi şi-a continuat intensa activitatea publicistică, concentrată pe pamflete, în care nu s-a sfiit să-şi exprime părerile chiar dacă acestea erau contrare regimului în vigoare. În 1943 ajunge din nou la închisoare din cauza unui pamflet. În pamfletul ”Baroane”, adresat şefului Legaţiei Germane în România, baronul Manfred von Killinger, Arghezi  îşi exprimă în mod liber atitudinea antifascistă: „Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?”.  Se spune că din cauza pamfletului ”Baroane”  Arghezi a fost la un pas de a fi trimis într-un lagăr de exterminare german sau de a fi asasinat de Gestapo. Pedepsit pentru atitudinea antifascistă, Arghezi a stat un an la închisoare, la Târgu Jiu. Interzis de comunişti, a trăit la limita supravieţuirii vânzând cireşe la Mărţişor Viziunea lui Arghezi despre viaţă şi artă s-a dovedit a fi în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu 1947, publicistului Arghezi i se interzice orice apariţie în presă. Poetul intră în cea mai neagră perioadă din viaţa sa. Este atacat în 1948 în ”Scânteia” într-un celebru articol ”Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului terfelită. În cei mai grei ani din viaţa sa, Arghezi a fost exilat la Mărţişor. Cărţile poetului au fost retrase din librării, tipografia de la Mărţişor devastată. Comuniştii au vrut să îi ia şi casa. Alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi, poetul a dus în toţi anii în care a fost interzis o luptă pentru supravieţuire.

5

 „Am ars ulucile din gardul grădinii. Ne era frig, nu aveam lemne, mai puneam un lemn din gard pe foc. Când am terminat de ars gardul grădinii, am trecut la crengile pomilor din grădină. Câteodată, pe cărămizi turnam gaz, îi dădeam foc şi le lăsam în sobele de teracotă ca să le încălzească", povestea Baruţu Arghezi în interviurile date mai târziu. Mulţi ani, familia a dus un trai la limita supravieţuirii, trăind din banii scoşi pe vânzarea cireşelor de la Mărţişor. A scris pe hârtie igienică Arghezi a continuat să scrie în toţi ani în care a fost interzis. „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă", povestea în interviuri, fiul  Baruţu Arghezi. S-au creat adevărate legende despre manuscrisele de la Mărţişor, urmărite de Securitate. Se spune că, pentru a nu fi confiscate, manuscrisele au fost îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut. Altele au fost aduse la lumină de familie.

Reabilitat după ce a acceptat compromisul Din 1952, Arghezi a început să fie reabilitat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Poetul a plătit un preţ pentru revenirea în viaţa publică: articole favorabile regimului Dej. Compromisul făcut cu regimul pentru a supravieţui ca poet i-a permis lui Arghezi să publice din nou, însă despre volumele din acea perioadă se spune că nu l-ar reprezenta ca poet, având o anume înclinaţie socialistă. Complet reintegrat în viaţa publică, Arghezi este sărbătorit ca poet naţional în 1960, la împlinirea vârstei de 80 de ani  şi în 1965, când aniversează 85 de ani. Arghezi a murit pe 14 iulie 1967 şi a fost înmormântat cu funeralii naţionale. Din învăţăturile lui Arghezi ”Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva”. ”De la intenţie la realizare e de parcurs obstacolul imens al posibilităţii”. „Dezvaţă-te să respecţi faţada până ce n-ai văzut interiorul”. „A avea mult înseamnă adesea a stăpâni puţin”. „Un leneş sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.” „Orice viaţă de om începe de mai multe ori”. ”Viaţa noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde”. ”Dragostea neîmpărtăşită e ca o tăiere de fierăstrău în buştean uscat şi se încheie cu ură şi răzbunare”. ”Speranţa este un vis cu ochii deschişi”. ”Cartea nu aduce doar leac pentru suflet, dar şi vindecarea de lene şi laşitate”.

6

Pamfletul lunii: Modelul cubanez sau Teoria lui Einstein pe înțelesul tuturor – de Mircea Dinescu

21 April 2015 - www.caţavencii.ro

Oricît am sta noi cu coada pe sus că ne-au dat americanii scut și suliță, cu care am întărîtat printre stinghiile gardului ursul din Răsărit, trebuie să recunoaștem că, în locul modelului suedez visat de Ion Iliescu prin anii ’90, ne-am trezit după douăzeci de ani de frecat menta societății de consum jucînd rolul întors pe dos al modelului cubanez.

Ei au avut un dictator, noi am avut un dictator. Ei au anunțat revoluție comunistă la megafon, noi am anunțat-o pe aia capitalistă la televizor. Battista a fugit pînă în Florida cîntînd „La Cucaracha”, ca să-și bea liniștit pensia de miliardar cu paiul, nea Nicu a fugit pînă la Tîrgoviște, a cîntat „Internaționala” și a păpat o porție fierbinte de gloanțe, după care, cînd veni vorba de vinovăție, ne-am pus și noi battista pe țambal.

Drept îi că Fidel Castro n-a afirmat că dictatorul lor ar fi întinat nobilele idealuri ale capitalismului și nici Che Guevara nu prea avea obiceiul să umble cu Victor Ponta pe piept, în schimb și Fidel Castro, și Ion Iliescu au acuzat oarece dureri intercostale pricinuite ba de juniorul cu trabucul între dinți, bolnav de revoluție continuă, ba de seniorul Coposu, ce i-a înfipt tătucului sula democrației în coaste, suflîndu-i fumul de kentană în ochi.

Cubanezii au construit comunismul dansînd rumba din buric, noi am jucat sîrba în căruța capitalismului trasă de telegarii activiștilor de partid și ai băieților cu ochi albaștri.

Ei au plantat rachetele lui Hrușciov la doi pași de Guantanamo, dar n-au apucat să culeagă recolta că le-a tras Kennedy preșul de sub picioare, noi stăm pitulați sub scutul lui Obama la Deveselu și așteptăm să ne plouă în cap cu litere chirilice.

Ei au fost pînă mai ieri o țintă americană, noi sîntem de alaltăieri o țintă rusească.

La Havana, într-un sondaj recent, Obama a fost cotat, în materie de simpatie, cît frații Castro la un loc.

7

La București, Putin a depășit cota lui Dracula și, cum investitorii străini nu se grăbesc să-și îngroape averile într-o țară-țintă, muscalii ar fi tentați să transforme plaiurile mioritice în Dracula Park.

Raul Castro a afirmat că Obama e un băiat bun, Klaus Iohannis a lăsat să se înțeleagă, pe mutește, că și Putin ar fi bum-bum.

Conform teoriei relativității a lui Einstein, pe înțelesul tuturor, cubanezii, care i-au invitat pe americani să-și vîre cu grație nasul în curul lor, se simt relativ mai bine decît noi, care stăm cu nasul în curul rușilor.

Din istoria serviciilor secrete: Care au fost cei mai mari spioni din istorie ? – de Alexandru Popescu

www.historia.ro 2 Mai 2015

Faimoşi, renumiţi, celebrii, cunoscuţi, îndrăzneţi, periculoşi, cei mai de succes, notorii, infami, superspioni…sunt câteva din epitetele acordate unor spioni înscrişi în „clasamentele” alcătuite, în ultima perioadă, de diferite publicaţii, mai ales de  site-uri de internet, care propun „ierarhii” ale agenţilor care au acţionat de-a lungul istoriei. Desigur, dincolo de o anumită tentă de senzaţional publicistic,  de „noutate” cu orice preţ, o asemenea „selecţie” se poate încadra într-o istorie universală a spionajului, o pot completa în diferite perspective.Pe primul loc…în majoritatea „clasamentelor” celor mai faimoşi spioni ai tuturor timpurilor continuăsă se afle  Mata Hari ( Margarethe Geertruida Zelle (1876-1917),  spioană pentru Germania în timpul Primului Război Mondial. În această opţiune, un rol important l-a jucat destinul său tragic şi spectaculos, mai mult decât performanţele sale informative, de altfel amendate de investigaţii mai noi, ca şi intensa mediatizare de care s-a bucurat în literatură, cinematografie.

Un alt personaj clasat pe unul din locurile de frunte în „clasamentele” publicate este spionul sovietic în Japonia în timpul celui de al Doilea Război Mondial Richard Sorge (1895-1944) , mai ales datorită performanţei de a fi reuşit să transmită Moscovei informaţia după care Japonia nu va ataca URSS, ceea ce a permis comandamentului sovietic să trimită toate trupele din Orientul Îndepărtat pe frontul de vest, contribuind astfel la salvarea URSS în acel moment(1943).

8

Dintre cei mai cunoscuţi spioni ...care apar în majoritatea „ierarhiilor” propuse sunt de menţionaţi frecvent cei care au aparţinut „grupului de la Cambridge” („Cei cinci magnifici”),  alcătuit din Kim Philby, considerat figura principală a acestei reţele, Donald Duart Maclean, Guy Burgess, Anthony Blunt, John Cairncross. „Prestigiul” de care s-a bucurat acest grup, care a spionat pentru URSS în Marea Britanie şi alte ţări în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi în anii următori, se datorează faptului că au reuşit să se infiltreze în importante organisme de stat, transmiţând informaţii din variate domenii politice, tehnice etc.      Multă vreme Julius Rosenberg (1918 – 1953) a fost considerat cel mai important „spion atomic” care a acţionat pentru URSS în cursul celei de a Doua Conflagraţii Mondiale datorită faptului că a furnizat informaţii referitoare la materialele care urmau să fie folosite la fabricarea bombei atomice şi a servit ca intermediar pentru alţi „spioni atomici”.De fapt, rolul lui Rosenberg va „păli” în comparaţie cu acela jucat de un alt „spion atomic”, Klaus Fuchs (1911-1988), care apare aproape în toate „clasamentele” .Într-adevăr, majoritatea specialiştilor sunt de acord că informaţiile transmise de fizicianul de origine germană, participant la „Proiectul Mannhatan” pentru producerea bombei atomice de către Aliaţi au fost decisive în scurtarea perioadei în care URSS a reuşit să-şi fabrice propriul armament atomic, ceea ce a contribuit la configurarea unui anumit echilibru în acest domeniu în timpul Războiului Rece.În fine, din grupul „celor mai cunoscuţi spioni”, care apar în marea majoritate a „clasamentelor” propuse de diferite publicaţii şi site-uri, mai face parte cel care a fost considerat „cea mai periculoasă cârtiţă” (agent infiltrat) din interiorul CIA,  Aldrich Ames (1941-). Informaţiile transmise de el  KGB-ului au contribuit la compromiterea a 100 de operaţiuni ale CIA peste hotare şi la executarea a 10 agenţi. A fost considerat de KGB unul dintre cei mai importanţi agenţi pentru  URSS din SUA şi cel mai bine plătit spion american „Elita agenţilor”De-a lungul vremii, au fost incluse în rândul personalităţilor care s-au ilustrat prin performanţe deosebite pe  „frontul secret”, o serie de agenţi sau conducători ai serviciilor de informaţii care au alcătuit un adevărat „grup privilegiat”, o „elită a spionilor”. În continuare, ne vom referi, într-o perspectivă cronologică, la alţi spioni din această categorie care apar destul de des în „ierarhiile” propuse.Pentru perioada Evului Mediu, se face referire, în primul rând, la Sir Francis Walsingham (1532 –1590), considerat întemeietorul primului serviciu de informaţii al Angliei în timpul reginei Elisabeta, din care a făcut parte şi scriitorul Christopher Marlowe (1564-1593).Pentru perioada de sfârşit a Evului Mediu, este adesea citat un alt scriitor, Giacomo Casanova (1725-1798), spion veneţian în slujba Franţei.Tot pentru Anglia a acţionat  Aphra  Behn (1640-1689) considerată una dintre primele scriitoare  profesioniste din literatura britanică şi, concomitent, spioană în serviciul Angliei în Ţările de Jos.Perioada Modernă aduce cu sine perfecţionarea serviciilor de informaţii şi afirmarea pe „frontul secret” a unor spioni de marcă, mai ales în timpul Războiului de independenţă al coloniilor americane. Cel mai adesea este citat maiorul John Andre (1750-1780), spion englez în timpul acestei confruntări. De partea statelor americane a acţionat Nathan Hale (1755-1776) care a furnizat informaţii ce au dus la victorii militare decisive.

Şi Războiul Civil din America (1861–1865) a prilejuit afirmarea unor „spioni de primă mână”, cum a fost actriţa Belle Boyd (1844-1900) ("La Belle Rebelle") cu carieră deosebit de spectaculoasă.

9

 Unul din agenţii care apar aproape în toate „clasamentele”, considerat adesea drept „cel mai mare spion din istorie”, este Thomas Edward Lawrence (1888-1935), scriitor,  om politic, agent englez în Orient în timpul Primului Război Mondial şi în perioada interbelică. În bună măsură reputaţia  lui „Lawrence al Arabiei” se datorează publicării memoriile sale, între care „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii” au devenit un adevărat „bestseller”. Deşi unele din acţiunile sale s-au distanţat de poziţia guvernului britanic, Winston Churchill credea că al:  “Va trăi pentru totdeauna în istorie”.Considerat un „super agent secret”, Sidney George Reilly (1874 - 1925) a fost un spion englez în Rusia în timpul Primului Război Mondial, unde a încercat prin manevre spectaculoase să doboare puterea boşevică. Se pare că a fost unul din modelele care au stat la baza conceperii de către Ian Fleming a “agentului 007”-James Bond.De o reputaţie deosebită s-a bucurat spionul pentru Germania în Statele Unite în ambele războaie mondiale  Frederick Joubert Duquesne (1877 –1956) în ciuda faptului că reţeaua de sabotori a fost demascată de FBI.În prioada celui de al Doilea Război Mondial, printre spionii, care s-au evidenţiat în mod deosebit, au fost numeroase femei.

Astfel, în ierarhiile stabilite pentru această perioadă, adesea este menţionată Violette Szabo (1921-1945), agentă  SOE, Serviciul britanic pentru organizarea de operaţiuni în teritoriul ocupat de Germania,  al cărei scop principal a fost sabotarea mişcărilor trupelor germane în vederea debarcării din Normandia.Tot pentru SOE a acţionat prinţesa indoiană Noor Inayat Khan (1914 - 1944), prima femeie paraşutată în Franţa ocupată ca agent, primind misiunea de operatoare radio. De o anumită reputaţie s-a bucurat Elyesa Bazna (1904-1970) (“Cicero”), spion pentru Germania în Turcia în timpul celui de al Doilea Război Mondia, până când s-a descoperit că banii cu care îl plătiseră germanii erau…falşi.Unul din cei mai importanţi agenţi dubli pentru Germania (Abwehr) şi Anglia (MI5, MI6) care a acţionat în timpul războiului a fost considerat Juan Pujol (Garbo) (1912 – 1988).Datorită temerităţii şi inventivităţii sale William Samuel Stephenson, (1897 –1989) a fost numit „Întreprinzătorul”, el având misiunea de a asigura legătura între spionajul englez şi cel canadian.Mult după încheierea războiului a fost recunsocut faptul că cel mai bun spion de care au dispus Aliaţii fost germanul Fritz Kolbe (1900 – 1971), care, după propria mărturisire, a acţionat din considerente umanitare.Pentru perioada Războiului Rece „galeria spionilor renumiţi” este  constituită mai ales de agenţi ai serviciilor sovietice.Oleg Penkovsky (1919 – 1963) a fost considerat cel mai important agent dublu din perioada Războiului Rece. Demascat, el se sinucide.La vremea lui Oleg  Gordievski (1938-) a fost cel mai important defector din KGB. Reuşeşte să-şi salveze viaţa cu ajutorul serviciului britanic MI6. În anii 1990, publică o serie de volume despre KGB, în colaborare cu Christopher Andrew.Şi noul serviciu de informaţii externe al Federaţiei Ruse (SVR) a continuat să „furnizeze” spioni pentru „clasamente”. Este cazul   Annei Chapman (Ania Kushchenko) (1892-). După ce acţionează în domeniul bancar în Marea Britanie şi Statele Unite, este reţinută în 2010 împreună cu alţi agenţi pentru Rusia, şi “schimbată” pentru spioni americani arestaţi de SVR. Odată cu pătrunderea pe „frontul secret” a noilor servicii de informaţii, „lista spionilor” s-a diversificat. Un caz deosebit a fost acela al spionului pentru agenţia est-germană Stasi Günter Guillaume

10

(1927 - 1995) care a reuşit să penetreze chiar Cancelaria preşedintelui RF Germania Willi Brandt. Unul din cei mai eficienţi agenţi pe care i-a avut agenţia israeliană de informaţii Mossad a fost  Eliahu (Eli) ben Shaoul Cohen (1924 –1965) care a reuşit să spioneze în cele mai înalte structuri ale societăţii siriene, fiind unul din factorii care a permis victoria armatei israeliene în „Războiul de şase zile”. În general, puţini din agenţii CIA apar în „listele de spioni renumiţi”. O excepţie este acea a lui Antonio Joseph "Tony" Mendez (1940-) specializat în organizarea de operaţiuni sub acoperire în diferite părţi ale lumii.    Au fost întocmite şi „liste ale celor mai frumoase spioane”, pe care figurează, bineînţeles” Mata Hari, dar şi alte „eroine ale frontului secret” din difeite perioade, între care Charlotte de Sauve (1551-1617), agentă pentru regele Franţei Henrik IV; Margaret Kemble Gage, spioană pentru statele americane în timpul Războiului de Independenţă; actriţa Belle Boyd  în timpul Războiului Civil din America, Liu Hulan(1932–1947), spioană comunistă în tabăra „Kuomintang”-ului; Nancy Grace Augusta Wake, agentă SOE; artista Josephine Baker.         În ceea ce ne priveşte, credem că pe această „listă a celor mai frumoase spioane”poate să figureze şi Maria Tănase. Într-adevăr, o serie de informaţii apărute în perioade mai noi, desecretizarea unor documente, date memorialistice, interpretări ale unor lucrări de sinteză fac necesare o serie de…Adăugiri, completări, revizuiri…ale „ierahiilor”, „clasamentelor” celor mai cunoscuţi spioni, demersuri pe care le vom încerca şi noi în ceea ce urmează, ţinând seama mai puţin de „aura” pe care aceştia au dobândit-o, ci mai ales de eficacitatea, rolul pe care l-au jucat în desfăşurarea anumitor evenimente istorice.

 Câteva superlative„Galeria marilor spioni” se cere completată cu o serie de agenţi, autori ai unor „performanţe” de excepţie, „superlative” în domeniile în care au acţionat.„Singura femeie de geniu, care a servit guvernul britanic” a fost considerată Gertrude Margaret Lowthian Bell (1868-1926), agentă engleză în Orientul Mijlociu în timpul Primului Război Mondial, prima femeie licenţiată în istorie la Universitatea Oxford şi una din  cele dintâi femei arheolog şi ofiţer de informaţii.Cele mai multe meserii ca „acoperire” (jurnalist, om politic, călugăr budist…) le-a avut Timothy Trebitsch Lincoln (1872/1879- 1941),  tipul de „agent cameleonic” pentru mai multe state în Orient în timpul Perioadei interbelice şi al Doilea Război Mondial.Considerată „regină neîncoronată a spionajului sovietic”, actriţa Olga Cehova (1897-1980), nepoată a scriitorului, devenită „favorită” a unor persoane din conducerea Reich-ului, a jucat rolul de „agentă adormită”, scopul ei principal fiind acela de a transmite informaţii despre planurile germane de atacare a Uniunii Sovietice„Cel mai important spion pentru britanici în perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial“ a fost considerat diplomatul, agent german pentru Anglia (MI 5)  în timpul perioadei interbelice Wolfgang Gans Edler Herr von Putlitz  (1899-1975), Cel mai eficient agent secret de propagandă (influenţare) al Moscovei poate fi considerat Willi Münzenberg (1889 – 1940), care a acţionat pentru  Comintern în timpul Perioadei interbelice. Este autorul unei lucrări considerată drept „clasică” în acest domeniu „Propaganda ca armă”.     Organizatorul în Germania al uneia din cele mai ample „reţele feminine de spionaj” care e

11

existat vreodată” a fost, după părerea unor specialişti, spionul polonez Jerzy Sosnowski (1896-1942?)”

       „Cea mai importantă agentă secretă din cel de al Doilea Război Mondial”  a fost considerată de unul din conducătorii spionajului britanic, William Stevenson, Vera Maria Atkins  (Rosenberg) (1908–2000). De origine română,  conducătoare a uneia din cele mai importante secţiuni a SOE, sarcina sa de bază a fost recrutarea şi antrenarea agenţilor secreţi care urmau să fie trimişi în Franţa ocupată. După încheierea ostilităţilor, din proprie iniţiativă, pleacă în Germania pentru a investiga motivele şi împrejurările dispariţiei celor 118 agenţi capturaţi şi executaţi în lagărele de concentrare naziste. Atkins a fost decorată cu ordine şi medalii engleze şi franceze. Se pare că figura sa a inspirat personajul Miss Moneypenny din seria de romane “James Bond” ale lui Ian Fleming.Unul din cei mai eficace agent dublu a fost Elena Sergheieva. A acţionat atât pentru MI5, cât şi pentru Abwehr pe care l-a „intoxicat” cu informaţii false cu privire la locul debarcării trupelor Alate în Franţa. Îl cunoaşte personal pe Ian Fleming de care o va lega o legătură trainică

Tot un agent dublu de mare valoare a fost   Dusan “Dusko” Popov ( (1912-1981),  care a acţionat atât pentru Anglia (MI5), cât  şi Germania (Abwehr) în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este integrat “operaţiunii Fortitude” care urma să inducă în eroare Germania cu privire la locul debarcării forţelor Aliate în Franţa, ceea ce se reuşeşte.      

          Agenta cu cea mai îndelungată activitate în SOE. Krystyna Skarebek (Cristine Granville)  (1908-1952) a  jucat un rol important în pregătirea debracării trupelor Aliate în Africa de nord.

         Prostituata care a desfăşurat acţiuni care „au schimbat cursul războiului” a fost în opinia unor specialişti Amy Thorpe Pack („Cynthia”) (1910 - 1963).  Spioană engleză în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a reuşit să transmită codurile secrete ale Marinei italiene, şi cele ale flotei de care dispunea guvernul pro-german de la Vichy.

             Considerată „o agentă valoroasă”, o „adevărată capcană de miere”, Margarita Konenkova (1884-1980), şi-a creat relaţii importante în diferite cercuri ale societăţii americane, inclusiv la Casa Albă. Îl cunoaşte pe matematicianul Albert Einstein cu care are o relaţie sentimentală.

“Regina spionajului roşu” a fost numită Elisabeth Bentley (1906-1963) care preia conducerea reţelei de spionaj sovietic din Statele Unite, colaborând cu persoane care ocupau importante posturi în administraţia de stat. La un moment dat, dezamăgită de politica  URSS şi felul în care acţionau serviciile  sale de informaţii, se prezintă la FBI, depunând mărturii despre spionii sovietici din Statele Unite. Mărturiile sale au avut efectul unei „bombe”. Potrivit acestora, nu mai puţin de 150 de persoane, dintre care 37 erau funcţionari federali, spionaseră pentru URSS. Depoziţiile ei au avut un rol esenţial în declanşarea valului anticomunist al “macartismului”, la începutul Războiului Rece.

„Cea mai longevivă spioană sovietică în istoria britanică şi cea mai importantă agentă”, Melita Norwood (1912 –2005) spionat pentru URSS timp de 40 de ani, până în 1980, motiv pentru care presa britanică a denumit-o „bunicuţa spioană”. Transmite informaţii din cadrul „Proiectului

12

„Tube Alloys”, privitor la activităţile savanţilor britanici pentru producerea bombei atomice. Atunci când KGB i-a propus să fie recompensată pecuniar, Norwood refuză: “Nu, am făcut tot pentru că am crezut”. Atunci când este demascată, nu este condamnată din cauza… vârstei înaintate.

Implicată în nu mai puţin de 11 acţiuni în diferite părţi ale lumii, Yehudit Nessyahu (1925-2003), a făcut parte  din echipa  însărcinată cu capturarea în Argentina şi transportarea  în Israel a medicului Adolf Eichmann care a jucat un rol important în deportarea şi suprimarea persoanelor din lagărele de exterminare germane în al Doilea Război Mondial.

Unul din cei mai longevivi agenţi al Mossad a fost Jonathan Pollard (1954-). Ca "specialist" la Departamentul Naval şi Serviciul Secret al Statelor Unite, având acces la toate datele privind armata şi apărarea ţării, a reuşit să  obţină date privind operaţiunea "Urechile Cerului" şi multe alte secrete militare (referitoare, de exemplu, la submarinele americane) pe care le-a oferit Israelului, în schimbul sumei de 50.000 de dolari anual. Primul ministru al Israelului, Peres, a cerut, în cele din urmă, scuze Statelor Unite. Richard Helm, fost director al CIA, a declarat în legătură cu acest caz: "In afacerile de informaţii, fiecare spionează pe celalalt, chiar şi prieten pe prieten”  Cea mai importantă reţea de spionaj…pentru Uniunea Sovietică care a acţionat în timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost gruparea denumită chiar de germani „Orchestra Roşie”. Între conducătorii săi s-au numărat

Leopold  Trepper) (1904-1982), (“Marele şef”) şi Rudolf Roessler (1897- 1962) (“Lucy”) care a acţionat în Elveţia. Transmite informaţii despre „operaţiunea Barbarossa”, invadarea URSS de către armata Reichului. De asemenea, transmite date precise despre mişcările trupelor germane, ceea ce va contribui la victoria sovieticilor la Kursk.

Jurnalist, geograf, agent  pentru URSS  în Elveţia în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Sándor Alexander Rado (Radolfi)  (1899 – 1981) informează Moscova de iminenţa atacului german împotriva URSS, dar Stalin nu acordă atenţie acestei informaţii.Spionii atomici…sunt categoria de agenţi, marea majoritate a lor sovietici, care au dobândit o deosebită importanţă nu numai din punct de vedere informativ, ci şi politic.

Misiunea principală a lui Alexander Feklisov (Alexandr Fomin) (1914-2007) a fost recrutarea de agenţi, mai ales  dintre simpatizanţii Partidului comunist american, care să poată  procura informaţii în domeniul spionajului atomic. În perioada 1943-1946, cel mai important agent recrutat a fost Julius Rosenberg. Reuşeşte de asemenea să îl racoleze pe Klaus Fuchs, considerat cel mai important spion pe care l-a avut vreodată Uniunea Sovietică în cursa pentru arma atomică. Feklisov este acela care face să parvină guvernului SUA propunerea lui Hrusciov privitoare la compromisul care a dus la încheierea „crizei rachetelor” (1962), declanşată de instalarea de către URSS, în Cuba, a unor rampe de lansare  de rachete cu focoase atomice care puteau periclita o bună parte a teritoriului SUA, ceea ce risca să ducă la declanşarea unui război nuclear.

Omul de ştiinţă englez May Allan Nunn  (1912-2003) a spionat pentru URSS din cadrul  „Proiectul Manhattan”. Transmite date importante despre explozia atomică de la Hiroshima şi

13

mostre de uraniu, U-233 şi U-235, ingredientele „cheie” ale bombei atomice. Declară că “a luat hotărârea dureroasă /de a spiona/ pentru ca SUA să nu aibă monopolul bombei atomice”.

Semion Semionov (1911-1986), a fost unul din cei mai activi membrii ai rezidenturii spionajului sovietic în Statele Unite, contribuind la racolarea a 20 de agenţi din mediul ştiinţific şi tehnic, prin care a obţinut o importantă cantitate de informaţii din cadrul „proiectului Manhattan”, ca şi referitoare la radio-electronică, aviaţia cu reacţie, chimie, medicină („operaţiunea ENORMOZ”).

Soţii Zarubin, Vasili Mikhailovici (1894–1972), şi Elisaveta (1900-1987) au acţionat ca agenţi pentru URSS în timpul Perioadei interbelice şi a celui de al Doilea Război Mondial în diverse ţări. În 1941, Zarubin devine şef al rezidenturii  spionajului sovietic în SUA, fiind însărcinat personal de Stalin să afle dacă SUA intenţionează să încheie o pace separată cu Germania. Împreună cu soţia sa, obţine informaţii tehnico-ştiinţifice de mare importanţă din domeniul atomic care vor contribui la întărirea puterii militare a URSS.În 1941, Elisaveta îl determină pe savantul Robert Oppenheimer să îi transmită informaţii secrete care nu îi erau, în mod normal, accesibile. Aceste date sunt  puse la dispoziţia serviciului de informaţii sovietic, ceea ce a jucat un rol esenţial în realizarea bombei atomice în URSS. În opinia istoricilor,  Zarubin a fost “unul din cei mai importanţi agenţi în sustragerea secretelor bombei atomice din Statele Unite”.

 „Cârtiţe”Agenţii infiltraţi, „cărtiţele” au jucat un rol deosebit de-a lungul istoriei spionajului, dar, mai ales în perioada Războiului Rece, ei au dobândit o importanţă majoră.Făcând parte din organisme de stat „de vârf” ale SUA, Nathan Gregory Silvermaster (1898 –1964) are  posibilitatea de a transmite Uniunii Sovietice informaţii de mare importanţă privind producţia de armament, forţele aeriene şi navale ale SUA. Din reţeaua, pe care o coordonează, au făcut parte înalţi funcţionari din administraţia SUA, colaboratori ai preşedintelui Roosevelt

O „cârtiţă” in interiorul a diferite organisme de stat ale SUA, a fost şi Alger Hiss (1904-1996), care a spionat pentru URSS încă din Perioada interbelică. Este demascat abia în anii 1950

Robert Philip Hanssen (1944-) a fost cea mai importantă „cârtiţă” în cadrul FBI, spionând 21 de ani pentru KGB. A informat despre agenţii SUA din interiorul serviciilor de informaţii sovietice, care au fost executaţi. După 1989, continuă „colaborarea” cu serviciul de informaţii al Federaţiei Ruse, SVR. Amploarea trădării lui Hanssen reiese din faptul că, după arestarea sa, în 2001, guvernul american a cerut retragerea din SUA a 50 de cetăţeni sovietici, dintre care numeroşi diplomaţi.  Defectori şi dizidenţiÎntre agenţii sovietici deveniţi critici ai sistemului sovietic se numără generalul  KGB, Oleg  Danilovici Kalughin (1934-). De la un moment dat, el a acţionat ca disident, critic al „sistemului sovietic”, publicând o serie de lucrări demascatoare la adresa acestuia.

     Datorită informaţiilor puse la dispoziţie de defectorul Igor Guzenko (1919-1982), spion sovietic (GRU) în Canada, defector în timpul Războiului Rece, s-a reuşit arestarea  „spionilor atomici” Klaus Fuchs, Julius Rosenberg, precum şi a unora din membri „grupului de la Cambridge”. În general, se apreciază că defectarea lui Guzenko  a contribuit la declanşarea Războiului Rece.

14

Generalul NKVD Pavel Anatolievici Sudoplatov (1907-1996) a condus operaţiuni din cele mai importante în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Colaborator al  lui Lavrenti Beria, este acuzat de „trădare”, dar ulterior este reabilitat. In 1994, apare autobiografia sa „Special Tasks” în care, între altele, oferă informaţii despre savanţii din cadrul “Proiectului Mannhatan” care au furnizat informaţii privitoare la producerea bombei atomice, unele dintre ele controversate.

Ruth Kukzynski (1907-2000)  a acţionat ca agentă pentru URSS  (GRU)  în China, Elveţia, Anglia în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Colaborează şi cu reţeaua „Orchestra Roşie”.

După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, îşi manifestă dezacordul cu politica URSS şi, pentru o vreme, încetează activitatea informativă. Îşi publică memoriile sub titlul „Sonia’s Report” (1977).

         Vladimir Vetrov (1932 – 1985) (“Farewell”) a fost „eroul” “unuia din cele mai importante cazuri de spionaj ale secolului XX” şi, în tot cazul, unul defectorii care au produs pagube de proporţii pentru KGB. Contactează serviciul  de informaţii  francez, propunându-i colaborarea. Va furniza informaţii de mare importanţă, între care lista celor 300 de agenţi KGB care desfăşurau acţiuni de spionaj ştiinţific. Ca rezultat, Franţa şi alte ţări expulzează 47 de spioni  sovietici sub acoperire diplomatică, de jurnalişti. Descoperit de KGB în urma unei imprudenţe,  Vetrov este executat fără a fi judecat. „Eroi” şi „agenţi emeriţi”În 1999, preşedintele Elţin îl declară post mortem “erou al Federaţiei Ruse” pentru “curajul şi eroismul dovedite în îndeplinirea unor misiuni speciale” pe Arthur Aleksandrovici Adams (1885-1969). El a fost considerat unul din cei agenţii sovietici care a reuşit „colectarea” de informaţii de mare importanţă referitoare la “proiectul Mannhatan”., numele de cod al activităţilor desfăşurate în timpul celui de al Doilea Război Mondial pentru fabricarea primei bombe atomice, cu participarea Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Canadei.       Considerat o figură legendară a spionajului sovietic, decorat post mortem cu ordinul “Erou al Uniunii Sovietice”, diplomatul Mihail Mukassei (1907-2008) a acţionat ca  agent sovietic, împreună cu soţia sa în SUA în timpul celui de al Doilea Război Mondial, primind însărcinarea de a „penetra” mediile artistice, mai ales cele de la Hollywood. Printre cei cu care a „colaborat” s-au aflat şi Theodore Dreiser, Charlie Chaplin, Walt Disney. În vara anului 1941, serviciul de informaţii sovietic a cerut soţilor  Mukassei să afle dacă japonezii se pregătesc să atace URSS. Aceştia au transmis că, pentru moment,  japonezii nu erau decişi pentru o asemenea acţiune. Cei doi au petrecut 25 de ani în slujba spionajului sovietic în diverse state. Misiunile soţilor  Mukassei au fost tot timpul clasate „top secret”. Că au adus multe şi valoroase servicii Uniunii Sovietice o dovedeşte lunga listă de decoraţii de stat primite, între care aceea de „Agent emerit al securităţii satului".  O  figură legendară a spionajului sovietic, decorat post mortem cu ordinul “Erou al Uniunii Sovietice” a fost Nikolai Ivanovici Kuzneţov (1911–1944),care a obţinut primele informaţii privind “operaţiunea Saltul cel lung”, planul de asasinare a conducătorilor ţărilor Aliate cu ocazia conferinţei de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943).Deşi a fost declarat “Erou al Uniunii Sovietice”, identitatea lui Gevork Andreevici Vartanian (1924-) a fost ţinută secretă până în anul 2000. El a fost acela care a folosit informaţiile obţinute de Kuzneţov referitoare la “operaţiunii Long Jamp” (“Saltul cel lung”), acţionând direct pentru

15

dejucarea acestora.         Considerat de unii comentatori „erou al Răzbiului rece”, ofiţerul polonez Ryszard Kuklinski (1930-2004), motivat de convingerile sale anticomuniste, a acţionat  agent pentru SUA (CIA) căreia îi transmite documente secrete referitoare la forţele Pactului de Varşovia (1949-1991). Aceste informaţii au constituit una din principalele cauze ale schimbării strategiei  SUA în Europa, luându-se decizia ca, în eventualitatea unui atac al URSS şi a sateliţilor acesteia în Europa, să fie folosite doar armele convenţionale, iar nu cele atomice.  Dacă autorităţi şi personalităţi oficiale din SUA au subliniat contribuţia reală a lui Kuklinski considerând-l „erou al Războiului Rece”, în Polonia există controverse în legătura cu alternativa dacă  el a fost un patriot sau un trădător. Şi în România…au acţionat agenţi care s-au numărat printre personaje importante ale „frontului secret”. În opinia unor autori (Jaques de Launay), actorul, autorul  german Artur Tester (1895-1944),ar fi fost “unul din marii spioni ai secolului nostru”, acţionând ca  agent dublu pentru Germania şi Aliaţi în România în timpul celui de al Doilea Război Mondial.Prinţesa Catherine Olympia Caradja (1893-1993), a acţionat ca agentă pentru OSS, „Oficiul pentru servicii strategice” al Statelor Unite în România în timpul celui de al Doilea Război Mondial pentru salvarea paraşutiştilor americani  capturaţi, motiv pentru care a fost numită “îngerul din Ploieşti” .Prinţesa Caradja colaborează cu agentul OSS Frank Wisner (1909-1965), în calitate de şef al operaţiilor OSS în Europa de sud-est. În România, principala sarcină a lui  Wisner a fost coordonarea acţiunilor de spionaj împotriva trupelor sovietice, penetrarea Partidului comunist. Avertizează asupra pericolului ca Uniunea Sovietică să preia controlul asupra Europei de est. Este recrutat de CIA, ocupându-se de combaterea acţiunilor agenţilor NKVD. De asemenea, coordonează   acţiunile sub acoperire, sabotaje, subversiune şi de propagandă. Dezamăgit că nu s-a dat curs avertizărilor sale privind perocolul sovietic, se sinucide.          Unul din cei mai importanţi spioni din timpul Războiului Rece a fost Mihai Caraman (1928-). Din postura de agent al Direcţiei de Informaţii Externe a României în Franţa reuşeşte să constituie o reţea de „corespondenţi”, agenţi care transmiteau informaţii din cadrul ministerului de Externe, Apărării, Finanţe ale Franţei, dar şi din birourile NATO care funcţionau, în acea perioadă la Paris. Până în 1965, documentele au fost livrate sovieticilor, care realizau astfel cea mai importantă penetrare a secretelor NATO. Între aceste documente se aflau şi unele referitoare la planurile de atac şi apărare ale NATO, precum şi schema infrastructurilor organizaţiei până în 1985. Se pare că aceste informaţii au făcut ca trupele Pactului de la Varşovia să intre fără probleme în Cehoslovacia, în august 1968. Demascarea sa  a dus la a 16 diplomaţi români de la Ambasada României de la Paris şi de la UNESCO. În 1991, Caraman este numit director al Serviciului Român de Informaţii, fiind înlocuit în urma cererii exprese a NATO.…Răspunsul la întrebarea „Care au fost cei mai mari spioni?” rămâne, fără îndoială deschis, el urmând să fie completat de noi investigaţii şi interpretări, mai ales că şi istoria activităţilor informative continuă.

16

Geopolitică:  European War Games: Responses to Russian Military Drills

www.stratfor.com May 5, 2015 | 20:03 GMT

Summary

Several events have coincided to demonstrate the dynamic, if not guarded, relationship between Russia and the Nordic and Baltic states. Ten NATO countries and Sweden launched a two-week planned exercise in the North Sea on May 4 to improve their anti-submarine warfare capabilities. On the same day, Finland — not a NATO member — began mailing letters to about 900,000 reservists informing them of their roles in a potential crisis situation. Meanwhile, Sweden's Foreign Ministry formally complained to Russian authorities that Russian navy ships were disrupting cable-laying work in waters between Sweden and Lithuania, the latest in a series of formal complaints over Russia's activity in the area. Concurrently, the Swedish and Lithuanian foreign ministers met with Moldova's pro-West leaders in Chisinau.

All of these events confirm that the Nordic and Baltic states are working to boost security cooperation in response to Russia's military activity in the region. Consequently, the security buildup will continue — on both sides.

Analysis

Russian military activity, especially flights, along NATO's borders has increased in past months. In March, Russian military activity in the Black Sea, Baltic Sea and along the Finnish border spiked as part of snap drills simulating a full-scale confrontation with the West. The exercises were not so much a direct threat to the region as a colossal demonstration of Russian capability against NATO and other regional powers, particularly Baltic and Nordic countries.

Russia consistently pushes security boundaries in the region as a show of power. On May 3, Latvia's military reported that two Russian naval ships and a Russian submarine were located 5.2 nautical miles from Latvian territorial waters in the Baltic Sea, only the latest in a series of similar incidents over the past few months. Similarly, on April 28, Finland's navy fired grenade-size underwater charges at shallow depth as a warning to a suspected foreign submarine reportedly located in

17

waters near Helsinki. In October 2014, Sweden's military conducted a large-scale search for a suspected foreign submarine near Stockholm.

Russian activity in waters near the Baltics and Nordic countries, however, is not limited to submarines. Russian naval vessels, allegedly participating in military exercises, have also disrupted the laying of the NordBalt cable, designed to facilitate the trade of electricity between Sweden and Lithuania, four times.

Moves and Countermoves

The Nordic and Baltic countries are located in a region of strategic importance to Russia. The expansion of NATO to the Baltic countries in the early 2000s brought the alliance closer than ever to Russia, within 130 kilometers (80 miles) of St. Petersburg. And Norway, a NATO member, has pushed for the alliance to become more active in the Barents Sea and in the Arctic, where Russia is increasing its presence.

Finland and Sweden are formally non-aligned and have remained neutral since the Cold War. Nevertheless, the crisis in Ukraine and increased Russian military activity in the region have reignited the debate over Finnish and Swedish defense alignments. Though neither country is formally applying for NATO membership, Sweden is for the first time participating in NATO's anti-submarine drills. Both Finland and Sweden are involved in efforts to boost regional defense cooperation to counter Russian maneuvers in the region. In early April, officials from Finland and Sweden joined their Danish, Norwegian and Icelandic counterparts to jointly call for greater military cooperation among the countries.

Increased Russian military activity in the region has led some countries to strengthen their domestic defenses as well. On March 19, Lithuania's parliament voted to reinstate compulsory military conscription in direct response to the crisis in Ukraine. Although Finnish officials have denied that the letter campaign to 900,000 reservists is related to increased Russian activity along Finland's borders, the campaign's scale points to a link. Finally, several countries, most notably Sweden and the Baltic states, have been highly involved in efforts to build a broad regional alliance to counter Russia's moves in Central and Eastern Europe. On May 4, Swedish Foreign Minister Margot Wallstrom and Lithuanian Foreign Minister Linas Linkevicius visited Moldova in preparation for the Eastern Partnership summit in Latvia later this

18

month. Sweden and the Baltics, among others, have also vigorously encouraged Ukraine, Georgia and Moldova to take steps to further integrate with the European Union and to boost ties with countries such as Turkey and Romania to create a U.S.-backed alliance network that would reach from the Baltics in the north to the Black Sea and Turkey in the south.

Russia's military activity near the Baltic and Nordic states will not end anytime soon. Such activity is unlikely to escalate. However, Russian military exercises and movement will serve as a constant reminder of the potential threat Russia poses to the region. Still, the Nordic and Baltic nations will strive to cooperate on regional defense and strengthen defense policies in NATO and non-NATO states. And because of Russia's provocations in the region, even countries that have traditionally shied away from military alliances, such as Finland and Sweden, will likely heed their calls. 

Istorie prezidenţială americană: Căsătoria secretă a lui John Fitzgerald Kennedy

Intre poveştile niciodată spuse despre preşedinţii americani, păzite multă vreme ca secrete de nedivulgat, este şi o primă căsătorie a lui John F. Kennedy, pe care puternica sa familie a şters-o din biografia celui de al 35-lea preşedinte american.

Era în anul 1947 şi Jack Kennedy, pe atunci congresman de Massachussetts, îşi făcea vacanţa de burlac bogat în Florida, unde a cunoscut-o pe Durie Malcolm, o femeie divorţată de două ori, din Palm Beach (oraş pe coast atlantică, reşedinţă tradiţională a familiilor bogate). Urmare unei scurte, dar intense pasiuni, cei doi s-au căsătorit în secret într-o dimineaţă, fără invitaţi, fără ceremonie religioasă,la un judecător de pace local.

Povestea a ajuns în presă abia în anul 1961, când JFK era preşedinte şi a fost intens contrazisă şi de Casa Albă şi de doamna Malcolm. Dar Charles Spalding, un prieten apropiat al familiei, a povestit că, imediat după căsătorie, Joseph

19

Kennedy (tatăl fraţilor Kennedy şi conducătorul clanului de familie) a văzut în căsătoria cu o femeie divorţată un pericol imediat pentru un politician de religie catolică. Prin avocaţi de calibru, putere politică şi bani, Joseph Kennedy a reuşit să sustragă şi să distrugă actul de căsătorie din Florida şi a convins-o pe Durie Malcolm să-şi ţină gura.

Povestea a dăinuit în presă şi mai multe articole au apărut în diverse publicaţii, printre care magazinele Parade şi Newsweek. Un consilier al preşedintelui, Clark Clifford, bun prieten al lui JFK, a publicat un volum de memorii (Counsel to the President, A MemoirRandom House 1991) în care a relatat întâlnirea lui cu preşedintele JFK şi cu doamna Malcolm. Ambii au continuat să nege căsătoria, deşi ea mai apăruse într-un istoric genealogic al familiei de origine olandeză Blauvelt, care se stabilise în statul New York în secolul XVII, familie din care descindea Durie Malcolm. În acel istoric se menţiona cea de a treia căsătorie a lui Durie Malcolm.

Şi J. Edgar Hoover, directorul FBI între anii 1924 şi 1971 a investigat istoria mariajului secret în anii ’60 şi a scris într-un memorandum care redă discuţia lui cu Procurorul General despre acest subiect. Concluzia lui Hoover este că nu se poate stabili dacă povestea este adevărată, sau este doar o încercare de atac politic.

Zvonurile, investigaţiile de presă şi comentariile despre posibila căsătorie Kennedy-Malcolm au încetat după asasinarea preşedintelui la 23 noiembrie 1963. (MSM) (după Rick Beyer The greatest presidential stories, never told Harper Collins 2007).

Eseul lunii:URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)

www.contributors.ro mai 8, 2015

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil

20

pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a

21

admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Trivia: Statul Texas Cel de al 28-lea stat care s-a alipit Uniunii a fost Texas şi evenimentul a avut loc

la 29 Decembrie 1845, după ce miliţiile americane, sub conducerea lui Sam Houston, au învins armata mexicană la San Jacinto. Porecla statului este Lone Star State, statul cu o singură stea.

În secolele XVI, XVII, XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, Texas-ul a fost o parte a regatului spaniol din Lumea Nouă.

Numele îşi are originea în limba tribului indian-american Caddo şi înseamnă prieteni sau aliaţi. Explicaţia vine de la unirea mai multor triburi indiene în lupta lor împotriva Apaşilor.

22

Ca populaţie, Texas-ul (27 milioane) este al doilea stat din USA (după California). Distribuţia rasială indică 70% albi şi hispanici, 12% negri, 3.8% asiatici şi 0.7% indoamericani. 3.5 milioane dintre locuitorii Texas-ului sunt născuţi înafara graniţelor americane. Imigranţii ilegali dau un total de 6% din populaţia texană.

Şi ca mărime (696.200 km2) Texas-ul este pe locul doi, după Alaska. Cel mai mare oraş este Houston (2.9 milioane), dar zona metropolitană Houston (care include şi Galvestonul) este locuită de 2/3 din populaţia statului.

(MSM)

23

Drinkology: Whiskey-urile din grâu

Whiskey-urile scoţiene originale au fost făcute, la început, numai din malţul rezultat din fermentarea orzului, cereala care s-a adaptat cel mai bine la solurile umede şi clima rece din nordul Angliei.

În Statele Unite, producătorii au folosit şi alte cereale şi din ele au rezultat Bourbon-ul (porumb), whiskey-urile din secară şi cele

din grâu. Ultimele sunt cele mai puţin cunoscute, dar capătă din ce în ce mai multă atenţie, în condiţiile în care whiskey-urile se răspândesc în lume şi vin din ce în ce mai des pe mesele unde altădată singurul stăpân era vinul. În epoca contemporană, începând cu anii 1980, whiskologia concurează de la egal la egal cu oenologia.

Primul whiskey din grâu a fost Bernheim Original (fabricat la Bardston, Kentucky de compania Heaven Hill Distilleries în anul 2005) şi în compoziţia masei cerealiere din care este fabricat grâul reprezintă peste 50% (restul este porumb şi orz). La fel se întâmplă şi cu bourbon-urile, care au porumb în proporţie de peste 50% din amestecul de cereale puse la fermentat.

Grâul dă o personalitate specifică whiskey-urilor americane, mai puţin dulce decât bourbon-urile şi mai puţin aspră decât whiskey-urile de secară. Pentru acest motiv, alte whiskey-uri se produc cu o componentă nemajoritară de grâu, cum este bourbon-ul Maker’s Mark, foarte popular în US. Aceste whiskey-uri se numesc wheated (tratate cu grâu). Din acest grup mai fac parte Cabin Still, Old Fitzgerald, Rebel Yell, W.L.Weller şi altele.Un whiskey făcut 100% din grâu este Brueckelen New York Wheat Whiskey; Rock Town’s Arkansas Hickory Smoked Whiskey are o proporţie de 91% grâu în amestecul de cereale.

Bernheim Original, ca şi alte whiskey-uri americane, fac parte din categoria de băuturi noi, din producţia cărora a fost eliminată componenta de învechire, de unde şi menţiunea NAS pe care o poartă pe etichete (non age statement).

24

Pictorul lunii: Vasile VargaVasile Varga se naşte la data de 14 martie 1921, în satul Ususău (judeţul Arad) şi îşi petrece copilăria la Săvârşin şi la Păuliş, iar anii de liceu la Arad. Este repartizat militar la Bucureşti, unde frecventează muzeele Toma Stelian şi Krikor Zambaccian, desenează, pictează. Întors la Lipova la 24 de ani îşi improvizează un atelier, pictează în ulei în condiţii precare. Lectura celor 4 volume ale Istoriei Artei semnate de G. Oprescu îi dă curaj şi, bazându-se pe sentimentul pe

care această lucrare i l-a insuflat, îi scrie autorului, expunându-i cazul său şi solicitandu-i

sprijinul. Oprescu îi răspunde în două rânduri. În 1948 devine angajat al aceluiaşi muzeu pe care îl frecventase în haine de soldat, Muzeul Toma Stelian. Este avansat apoi, devenind referent principal la Ministerul Artelor. Din dorinţa de a fugi de munca de birou şi a-şi continua formarea, face cerere de înscriere la Institutul de Arte, unde este

admis cu statut de audient. Nu este însă mulţumit de atmosfera atelierelor din institut, de relaţia cu profesorii pe care îi consideră distanţi. Bolnav, renunţă la şcoală, considerând că formarea sa poate continua mai bine ca şi până atunci, studiind de unul singur, contemplând natura, frecventând muzeele, dar şi expoziţiile lui Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, dintre pictorii în viaţă la acea vreme, precum şi Nicolae Grogorescu, Ioan Andreescu şi Ştefan Luchian. Îi consideră drept adevăraţii săi profesori pe cei enumeraţi dar şi pe Chardin, Corot, Monet, Pissaro, Cézanne, Gauguin, Vincent Van Gogh.

În 1949, când lucra încă la minister, îl întâlneşte pe Paul Gherasim cu care leagă o prietenie ce va dura întreaga viaţă. Îi apropie bucuria de a discuta despre Van Gogh de pildă, dar şi reacţia la spiritul vremurilor de atunci. În curtea Muzeului Aman sub directoriatul lui Al. Moscu, sau lucrând în peisaj câte doi, câte trei, se întâlnesc adesea, la acea vreme Paul Gherasim, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Aurel Cojan, Pavel Codiţă, Gheorghe Iacob, Constantin Crăciun, Ştefan Sevastre, Mircea Ionescu, Virgil Almăşanu, Ion Bitzan, Maria Chiţulescu, Alexandru Ţipoia, dar uneori şi mai vârstnicii Dumitru Ghiaţă, Catargi sau Pallady. Uniţi în jurul unor modele precum Ioan Andreescu şi „micii” olandezi, ei picteză numai cu pământuri, brunuri, ocruri. „Ni se cere să facem o artă luminoasă; ei bine, atunci noi nu mai pictăm deloc cu alb! În loc de alb, punem ocru.” Canon, studiu tehnic şi atitudine într-o perioadă în care realismul socialist era regula oficială, iar pentru plein-air era nevoie de un permis special, refuzat unora ca

25

D. Ghiaţă ori Pallady.

În 1953 are loc o încercare comună a acestor tineri, aprobată îniţial de conducerea U.A.P., de a expune împreună cu Ghiaţă, Catargi şi Ciucurencu, în sala mare a Galeriilor Dalles. Expoziţia este compusă în două zile, după care o comisie de avizare (Maxi, Iser ş.a.) deturneză sensul expunerii. Nu mult după aceea o parte din acest grup sunt daţi afară din U.A.P., Paul Gherasim, Aurel Cojan sunt anchetaţi la sediul Uniunii pentru „Dispreţ faţă de realismul socialist şi arta sovietică”.În 1958 Vasile Varga se căsătoreşte cu Eleonora Costescu, critic de artă.Timp de mai bine de 2 decenii, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor. Studiază amestecul tonurilor după nişte calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în peisaj, folosind culorile rezultate în propriul atelier-laborator. Se concentrază asupra amestecului triadic, pentru care gândeşte studii de paletă, modele de studiu etc.

26

27

Peisaj din Cotroceni

28

29

30

31

Poetul lunii: Teodor DunăAşa cum în mări

aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.mă iei în braţe, imi spui că suntem la fel de reci,înseamnă că frigul e pentru amândoi.aproape ne atingem, îmi arăţi rănile tale, ai avut atâtagrijă de ele, le-ai făcut cuminţi, frumoase,par animale de casă - şi ne privim ca prin cristale răsturnate

îţi odihneşti rănile lângă mineşi odihniţi ducem cu noi ospeţe întregi.

noaptea asta e de prea multă vreme, îmi spui.şi mâinile tale de parcă mi-ar întinde pumni de păsăriîngheţate - mă rogi să te acopăr cu viţa salbatică,nu pot, îţi spun,îţi arăt cât suntem de rămaşi şi câtă odihnă.

aproape te iau in braţe,aproape mă feresc de rănile taleşi ne uităm unul la altul, cum altfel, ca prin cristalerăsturnate. nu zicem nimic.şi aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.

***

Teodor Dună

 - Distins cu Premiul national de poezie "Mihai Eminescu” la 30 de ani.

32

Despre singuratate - Poezia, pentru mine, este intelegerea singuratatii mele, dar si a singuratatii celorlalti. Intr-un fel, sunt dependent de singuratate. Nu e o optiune, ci o necesitate - singuratatea ma face sa ma simt mai aproape de mine, sa ma pot respira. M-am nascut cu o piele foarte subtire prin care lumea - cu ce are ea mai agresiv, mai prozaic - intra si se aseaza in mine. Cateva zile in care sunt obligat sa stau mai mult printre oameni ma alieneaza, ma schimba, ma fac insuportabil pentru mine insumi. Scrisul te izoleaza de lume, aseaza intre tine si exterior ziduri inalte. E o stare de intensa febrilitate, aproape mistica, in care simti caldura unei minunate apropieri. Cand scrii, esti cel mai viu. Se revarsa din degete kilograme din cea mai frumoasa viata. Apoi, iesind din lumea in care scrii, ramai fara viata, trupul se umple de lumea reala, ca de ciment. Si uiti cum se face sa mai traiesti. (fragment de interview)

 NE: Teodor Dună face parte din generaţia de poeţi numită douămiişti sau milenarişti, alături de Dan Coman, Claudiu Komartin, Main Mălaicu Hondrari, Ruxandra Novac şi Florin Partene.

mori liniştit

mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântăricu gura plină de nisip.şi cobori, mai jos de râsul tau, mai jos de ape

şi pentru ca totul să fie foarte frumoscineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti.nu te opreştişi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai ducişi cu cât înaintezi,casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma taşi câteva oarbe se apropie de tinezic o, iată, un cadavru,apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,o fata trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasăcă te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu aflăşi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

într-un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,şi intreaga lume arde,

33

doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,şi tu mergi linistit, tot cobori, cu un câine,şi nimeni nu află.

de-a viul

abia trecut prin miezul nopţiişi eu înspăimântător de viu.viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.atât de viu, că o sută de vieţiau rămas în afara mea, înfăşurate.

şi apoi viaţa a încă o mie de oamenişi apoi viaţa peretelui, viaţalemnului, viaţa carcasei, toate se năpustescspre mine şi mă umplu.

şi orice este viu şi orice a fost viuîşi fac loc în mine şi mă înconjoară.

viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.şi totul începe să clocotească de viaţă.

şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

şi nimeni mai plin şi mai trecutprin miezul nopţii decât mine.şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţica-ntr-o mie de pieli.îmi desprind mâinile de corp,viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mineca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice,străpunge carcasele,străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viaţă:asfaltul respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.

34

şi chiar dacă nu e nimeni în jur,lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degeteleşi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnescînnebunite prin aerşi la o sută de metri deasupra pământuluiexplodează ca mii de artificii.

zgomotul cărnii

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,cu trupul învelit în cianuri, tot mai viuîmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.sub tălpi, în mormane se aşază.o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câtevaau mai rămas. şi abia atunci simt cât granitemană acest soare de aur şi cât granit în mine.tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.şi cât granit emană acest soare de aurşi cât granit peste tot.

35

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărniişi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.

Luna Iunie1. Masacrul din piaţa Tianamen – 4 iunie 19892. Debarcarea din Normandia – 6 iunie 19443. Operaţiunea Barbarossa – 22 iunie 19414. Pogromul din Iaşi – 27/29 iunie 1941

4 iunie 1989: Masacrul din piaţa Tianamen

Ca mărime (440.000 m2), Piaţa Tianamen din Beijing ocupă locul patru, după Piaţa Xinghai din oraşul Dalian (China – 1,1 milioane m2), Piaţa Merdeka din Jakarta (Indonezia- 1,0 milioane m2) şi Praca dos Girassols (Piaţa florilor soarelui din oraşul Palmas, Tocantins (Brazilia – 700.000 m2), dar este sigur pe locul întâi al pieţelor celebre.

Ea este un spaţiu mare şi la limita ei se află poarta Cetăţii Imperiale, construită de dinastia Ming în anul 1415.

36

Mai multe evenimente au avut loc în Piaţa Tianamen (protestele din 4 Mai 1919, proclamarea Republicii Populare China în ziua de 1 octombrie 1949, protestele care au urmat morţii premierului Zhou Enlai în 1976 şi demonstraţiile din 1989), dar ceeace întreaga lume îşi aminteşte bine sunt protestele tinerilor şi studenţilor din vara anului 1989, cerând democraţie şi libertate. Piaţa a fost ocupată de manifestanţi până la 4 Iunie 1989, când guvernul a declarat legea marţială şi a atacat manifestanţii, omorând sute şi arestând mii dintre ei.

Imaginea cea mai pregnantă rămâne cea a “omului cu tancurile”, un tânăr cu cămaşă albă şi două plase de cumpărături în mâini, care a oprit o coloană de blindate stând în faţa lor. Identitatea lui a rămas necunoscută, la fel nu se ştie dacă a fost arestat şi executat.

D day: 6 iunie 1944

37

Generalul american Dwight Eisenhower, ofiţer american neidentificat şi Generalul englez Bernard Law Montgomery

Ambarcaţiunea de debarcare produsă de fabrica lui Andrew Higgins; în sala de asamblare atârna placarda cu lozinca: Cine o lasă moale ajută Axa.

Debarcarea din Normandia, care a deschis frontul din Europa de Vest şi a precipitat sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial a fost o operaţiune de mare amploare, cel mai mare atac de tip amfibie din istorie, la care au participat 156.000 de militari americani, britanici şi canadieni, care au atacat consecutiv cinci plaje, pe un front de atac mai lung de 50 de mile. Au murit 4.000 de militari din trupele aliate şi alte câteva mii au fost răniţi sau dispăruţi.

În prima săptămână după debarcare, aliaţii au transportat în nordul Franţei 326.000 de militari, 50.000 de vehicule şi 100.000 de tone de echipament.

Una din cheile succesului acestei operaţiuni a fost ambarcaţiunea folosită pentru a transporta trupele peste Canalul Mânecii. Cu mai mult de un an înainte, marina americană a contactat producătorii de ambarcaţiuni din USA şi a ales prototipul unei bărci stabile, produsă de întreprinderea lui Andrew Higgins din New Orleans, pentru pescarii şi vânătorii din delta fluviului Mississippi. Ea a fost făcută din lemn întărit cu metal, era echipată cu un motor Ford şi era capabilă să transporte 36 de oameni, pe care îi putea debarca în apele superficiale din apropierea ţărmului, fără să aibă nevoie de un port, sau de debarcadere.

38

Operaţiunea Barbarossa

Această operaţiune trebuia să fie un “război fulger”, prin care Germania urma să atace prin surprindere şi să cucerească URSS-ul. Strategii germani i-au cerut lui Hitler ca data atacului să nu depăşească 15 Mai, din cauza riscului de a ajunge să ducă operaţiuni militare pe teritoriul sovietic, în plină iarnă rusească. Încurcătura a venit de la faptul că în primăvara anului 1941, Mussolini a atacat Grecia, dar s-a împotmolit şi a cerut ajutorul germanilor. Campania din Grecia i-a întârziat pe nemţi şi operaţiunea Barbarossa a început abia la 22 Iunie.

Cu toată înaintarea rapidă a armatelor germane, ele nu au ajuns în apropierea Moscovei decât în luna Octombrie, odată cu primele ninsori şi geruri. Maşinile şi tancurile au îngheţat, înaintarea s-a oprit, a urmat încercuirea de la Stalingrad, mersul frontului s-a întors şi din operaţiunea Barbarossa nu a mai rămas decât un plan eşuat.

Inafara factorilor meteorologici, se pare că un alt motiv al eşecului german a fost insuficienta dotare tehnică necesară unui front de o astfel de Intindere (2.800 km). Astfel germanii şi aliaţii lor au pus la bătaie un personal de 3,8 milioane, dar numai 3.350 de tancuri şi 2.770 de avioane, în timp ce armata sovietică, înarmată de aliaţi, a avut un efectiv de 2,68 milioane, dar a dispus de 11.000 de tancuri (de 3X mai multe) şi 7.133 de avioane (de 2.5X mai multe).

Pierderile Axei au fost de peste 800.000 de morţi, iar ale sovieticilor de peste 4 milioane.

39

Planul Barbarossa: cele trei coloane germane Nord( prin Estonia), Centru (prin Polonia)

şi Sud (prin Ucraina), la care se adăuga coloana română din flancul sudic, urmau să

cucerească URSS-ul şi să ajungă până la Urali în doar câteva luni.

Pogromul din Iaşi – 27-29 iunie 1941

La numai o săptămână de la intrarea României în război, alături de Germania nazistă, a avut loc pogromul de la Iaşi, cel mai mare masacru din România în epoca modernă şi cel mai agresiv act antisemit din istoria noastră. În Iaşi populaţia evreiască atingea în 1941 50% şi tot în acel oraş se formaseră şi actionau cele mai antisemite organizaţii politice: Liga Apărării Naţional Creştine, a lui A.C.Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail, a lui Cornel Zelea Codreanu şi Partidul Naţional

40

Creştin, rezultat din fusiunea formaţiunilor politice ale lui Octavian Goga şi A.C.Cuza.

În noaptea 28/29 Iunie Mareşalul Antonescu a emis ordinul de evacuare a întregii populaţii evreieşti din Iaşi, dar ordinul a fost modificat a doua zi, indicând evacuarea tuturor bărbaţilor cu vârste între 18 şi 60 de ani. Patrule de militari şi jandarmi români, soldaţi germani şi civili înarmaţi au început să patruleze străzile şi să intre in case, pentru a aresta evreii. S-au comis multe acte violente, oamenii au fost bătuţi sau ucisi în stradă, sau în casele lor.

Alţi arestaţi au fost înghesuiţi în curtea Chesturii de poliţie, unde s-a deschis focul asupra prizonierilor.

Trenurile morţii

Alţi deţinuţi au fost înghesuiţi în vagoanele de marfă a două garnituri de tren, care au plecat în direcţia Transnistriei. Căldura, lipsa de apă, supraaglomerarea din vagoane au făcut ca un mare număr de prizonieri să moară în “trenurile morţii”.

Numărul victimilor pogromului de la Iaşi se cifrează la 3.000 -14.000. (după Adrian Cioflâncă www.pogromuldelaiasi.ro).

41

Cronica gastronomică: Praz cu măsline şi carne de porc

Este una dintre puţinele mâncăruri balcanice care se găteşte fără ceapă sau usturoi. Are un gust ales, este o mâncare cu prsonalitate.

Alegeţi o carne de porc în care să se vadă şi grăsimea, taiaţi-o în cuburi groase (cu latura de 5 cm) şi prăjiţi-le la foc mic, în destulă grăsime ca să nu se prindă, de preferat într-o cratiţă cu perete gros (tuci smălţuit). Daţi carnea de o parte şi trageţi o gură de vin, că vine partea grea. Tăiaţi prazul în bucăţi de 6 cm. lungime pe care le puneţi într-un lighean cu apă. Veţi spăla prazul cu mare grijă, în mai multe ape, fiindcă are multă ţărână ascunsă, mai ales în segmentele verzi. Desfaceţi cu grijă foile verzi şi spălaţi-le una câte una, cu răbdare şi migală, fiindcă nu vreţi să auziţi musafirii spunând, în timp ce mănâncă mâncarea dumneavoastră, că le scârţâie ceva în dinţi.

Puneţi prazul spălat la scurs într-o sită largă şi mai trageţi o gură din vinul de care vorbeam.

În cratiţa aleasă, în grăsimea în care aţi rumenit carnea, veţi prăji prazul, nu prea mult, atât cât să vedeţi partea alba ca devine gălbioară şi că părtile verzi se înmoaie şi devin brune la margini. Daţi prazul deoparte.

42

În aceeaşi grăsime puneţi o jumătate de linguriţă de sare, o linguriţă de zahăr, un pahar de vin alb, un pumn de piper boabe şi măslinele negre, cât mai multe (de preferat Kalamata). Puteţi adăuga şi sos de rosii, dar nu e obligatoriu. Aduceţi în cratiţă prazul şi carnea, daţi un praf de oregon şi unul de cimbru, mutaţi cratiţa de pe plită în cuptorul preîncălzit, reduceţi focul la mijlociu şi mai luaţi o duşcă de vin.

După ce mâncarea dumneavoastră a palpâit domol în cuptor jumătate de oră, stingeţi focul şi lăsaţi cratiţa în cuptor incă o oră.

Mâncării nu îi trebuie nici garnitură, nici salată, doar pâine proaspătă şi un vin potrivit. Şi o conversaţie aleasă, ca între persoane cu gusturi fine şi pricepute.

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite: Eşafod şi eşafodaj – de Rodica ZafiuReprodus din Dilema Veche Mai 2015

Operaţiunea de dărîmare a eşafodului, evocată tot mai des de unii vorbitori actuali, nu este, cum s-ar putea crede, expresia unei lupte nobile împotriva pedepsei capitale, ci rezultatul unei destul de banale confuzii lexicale. 

În franceză, între termenii échafaud şi échafaudage există o strînsă legătură etimologică şi de sens, care nu pare totuşi să creeze confuzii în comunicarea curentă. Împrumutate în română în secolul al XIX-lea şi adaptate în forma eşafod şi eşafodaj, cele două cuvinte sînt destul de clar diferenţiate în dicţionare, dar cam amestecate în uz. Eşafodul, „platformă construită într-o piaţă, pentru execuţia publică a condamnaţilor“, e o realitate istorică, cu supravieţuiri metaforice: cineva e trimis la eşafod, îl aşteaptă eşafodul etc. Eşafodajul – „construcţie provizorie alcătuită din bare de lemn sau de metal legate între ele, pentru a susţine o platformă cu materiale, instalaţii, muncitori etc. în timpul executării unei construcţii“ (DEX) – e un termen tehnic curent, apropiat de schelă, întîlnit cu sensul său concret în domeniul construcţiilor, dar folosit destul de mult şi în sens figurat, în varii contexte. În dicţionarele noastre este cuprinsă una dintre accepţiile sale metaforice, cea a „construcţiei teoretice“ („ansamblu de date, de argumente, de exemple etc. pe care se bazează o operă, o concepţie, o ipoteză, o teorie“, DEX). De fapt, eşafodaj

43

(ca variantă pentru metafora omniprezentă a construcţiei) este folosit pentru diverse tipuri de ansambluri abstracte: se vorbeşte de eşafodaj narativ, poetic, politic etc. Nota specifică a metaforei este asocierea cu fragilitatea, cu vulnerabilitatea: schelăria provizorie şi accesorie poate fi cu relativă uşurinţă dărîmată, zguduită, răsturnată, demontată, spulberată, aruncată în aer; de obicei, eşafodajul se clatină sau se prăbuşeşte. Uneori metafora deraiază, pierzînd legătura cu realitatea obiectului concret: eşafodajul se destramă ca o pînză („întregul eşafodaj se destramă iremediabil“, fcbayern.ro) sau pare a fi alcătuit, surprinzător, din cărămizi („este un sportiv de excepţie care acum, la Festivalul olimpic de la Braşov, a pus prima cărămidă din eşafodajul carierei sale“, cosr.ro). În franceză cuvîntul échafaudage este considerat „adesea ironic“, peiorativ, pentru că se referă la o „aglomerare neorganizată sau instabilă de elemente“, la un „asamblaj prea puţin solid, neconvingător, de elemente diferite care nu formează un întreg“ (Trésor de la langue française informatisé). Deşi româna pare să fi atenuat notele depreciative ale etimonului, eşafodaj îşi păstrează unele afinităţi cu domeniul negativităţii. 

 A vorbi (şi a scrie) despre dărîmarea eşafodului nu e rezultatul unei simple neatenţii de moment, un lapsus scuzabil şi izolat; dovadă stau sutele de exemple care îşi întăresc reciproc confuzia: „o virgulă lipsă poate dărîma întreg eşafodul“ (poezie.ro); „El va dărîma eşafodul statului mafiot“ (danvoiculescu.net); „angajaţii Ministerului de Finanţe au fost pe punctul să dărîme, în doar două zile, eşafodul putred pe care este construită întreaga structură statală din România“ (business24.ro); „am demontat tot eşafodul pe care se bazează ştiinţa evoluţiei“ (cafeneaua.com); „acest argument elementar dărîmă tot eşafodul de minciuni şi insinuări referitoare la «lovitura de stat», «confiscarea revoluţiei» etc.“ (Dosarele istoriei, nr. 1, 1999); „Ministrul Educaţiei Naţionale, A. M., clatină iarăşi eşafodul sistemului de învăţămînt tradiţional din România“ (ziaruldeiasi.ro) etc. 

 În franceza veche échafaud avea şi sensul general de „schelărie, platformă provizorie“ pe care l-a moştenit derivatul său échafaudage. Şi în dicţionarele noastre mai vechi eşafod apărea, prin preluare din franceza mai veche, cu sensul lui eşafodaj. În dicţionarul latinizant al lui Laurian şi Massim (1871-1876), eşafod (scris esiafodu), exilat în Glosarul conţinînd „vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor“, era definit ca „pod de scînduri“, „podea înălţată“. Istoria cuvîntului nu scuză însă confuziile actuale: acestea nu provin, desigur,

44

dintr-un exces filologic, ci din neglijenţa faţă de sensuri şi faţă de diferenţele dintre cuvinte. 

Mari muzicieni români: Jancsi (Janos) KorossyJános Kőrössy (n. 26 decembrie 1926, municipiul Cluj - d.21 ianuarie 2013) a fost un muzician (pianist, aranjor și compozitor) român de jazz.

 Primul său profesor a fost pianistul și dirijorul Teodor Cosma, despre care a spus: „[lui] îi datorez totul, el este pentru mine începutul, iar începutul este totul, restul vine de la sine”.

Kőrössy a fost primul om de jazz din România care a îmbinat limbajului tipic al genului cu elemente din folclorul muzical autohton; această tendință a muzicii de jazz se numește ethno jazz. În acest sens, pianistul a explicat că, de-a lungul carierei sale, „70–75% m-am bazat pe folclorul românesc pentru muzica de jazz”. Tot el este cel care introduce subgenul free în România. Realizează un aranjament jazzistic la Rapsodia română nr. 1 a compozitorului George Enescu și numeroase alte prelucrări.

Formează în țară ansamblul de jazz Jancsi Kőrössy Trio (Kőrössy – pian, Johnny Răducanu – contrabas, Bob Iosifescu – baterie). De-a lungul anilor 1960, s-a bucurat de o largă apreciere în țări ale Blocului estic, mai ales în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia.

În 1969 se stabilește în Statele Unite ale Americii, la Atlanta.

A cântat și înregistrat în țară sau peste hotare alături de interpreții români: Ramona Horváth (pian), Nicolas Simion (saxofon și clarinet), Johnny Răducanu (contrabas), Bob Iosifescu (baterie) și alții.

Kőrössy a evoluat și efectuat înregistrări alături de nume mari de jazz din Statele Unite ale Americii, precum Woody Herman și Phil Woods (saxofon și clarinet), Zoot Sims și Lee Konitz[6]

(saxofon), Milt Jackson (vibrafon), Percy Heath și Ray Brown (contrabas). A mai colaborat cu: James Singleton (contrabas), Connie Kay (baterie) și mulți alții.

45

Jazzologul Willis Connover îl consideră pe Kőrössy „cel mai autentic pianist de jazz european”. Site-ul AllAboutJazz.com remarcă: „până în ziua de astăzi, (Kőrössy – n.n.) este considerat de departe cel mai valoros muzician de jazz din România”. Interpretarea lui Kőrössy dispune de un tușeu expresiv și de un simț ritmic bine dezvoltat.

1975 – președintele american Jimmy Carter l-a decorat cu distincția „Lieutenant Governor's Award of Excellence” pentru merite culturale deosebite în muzica de jazz

2002 – premiul Radio România pentru cel mai valoros muzician român din diaspora 2006 – ministrul culturii Adrian Iorgulescu i-a înmânat din partea președintelui român Traian

Băsescu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, ca recunoaștere a promovării aduse culturii române peste hotare și pentru punerea în lumină a muzicii folclorice prin jazz

2006 – a fost votat pe locul #53 din 100 în cadrul clasamentului Mari români.

Muzică cu Jancsi Korossy pe you tube: apasati Ctrl+ Click

https://www.youtube.com/watch?v=YN-GOWI-yUU

https://www.youtube.com/watch?v=3wZh_OvX6gE

https://www.youtube.com/watch?v=3wZh_OvX6gE

46