UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE AGRICULTURĂ ȘI HORTICULTURĂ

Obținerea produselor ecologice de calitate în fermele și gospodăriile agroturistice

PRACTICAREA VITICULTURII ECOLOGICE ÎN FERMELE AGROTURISTICE

-REFERAT-

-2013-

CUPRINS

1. Definiția și conținutul viticulturii................................................................3

2. Importanța viticulturii...............................................................................4

3. Istoricul culturii viței de vie pe plan mondial...........................................6

4. Istoricul culturii viței de vie în România...................................................9

5. Cultura viței de vie în România..............................................................17

6. Clasificarea vițelor cultivate...................................................................28

7. Dezvoltarea viticulturii ecologice...........................................................32

8. Particularitățile sistemelor ecologice de cultură ale viței de vie ca parte

integrată a agriculturii ecologice...........................................................35

9. Principiile viticulturii ecologice într-o fermă agroturistică.......................37

9.1. Pregătirea terenului.....................................................................37

9.2. Lucrările solului...........................................................................38

9.3. Combaterea buruienilor...............................................................38

9.4. Menținerea fertilității solului.........................................................39

9.5. Prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor..........................43

9.6. Calendarul lucrărilor la vița de vie................................................47

10. Protecția mediului........................................................................50

11. Etapele conversiei la viticultura ecologică. Conversia la ferma

ecologică................................................................................................50

12. Vinul organic –produs al viticulturii ecologice...............................54

12.1. Tehnologia de producere a vinului organic..................................56

12.2. Diferențierea vinului organic față de vinul

anorganic....................................................................................61

Concluzii ...................................................................................................63

Bibliografie.................................................................................................66

2

1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII

Termenul de viticultură derivă din limba latină: „vitis“ = viţă de vie şi „cultura“=cultivare, îngrijire.

Viticultura reprezintă o ramură importantă a horticulturii, care studiază particularităţile biologice şi modul raţional de cultivare a viţei de vie, cu scopul de a pune în valoare potenţialul biologic al soiurilor şi de a realiza o eficienţă economică ridicată.

Ca ştiinţă biologică, viticultura studiază: originea şi evoluţia viţei de vie, morfologia, anatomia, biologia şi fiziologia, relaţiile viţei de vie cu factorii de mediu, etc. Toate aceste aspecte alcătuiesc bazele biologice ale viticulturii şi ajută la fundamentarea tehnologiilor de cultură a viţei de vie.

Ca ştiinţă tehnologică, viticultura abordează diferitele aspecte teoretice şi practice care primesc cultura viţei de vie, cum ar fi: tehnologiile de obţinere a materialului săditor viticol, înfiinţarea plantaţiilor viticole, sistemele de cultură şi formele de conducere a viţelor, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor viticole.

Ca ştiinţă, viticultura s-a format prin sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat foarte mult în sec. XIX-XX odată cu celelalte ştiinţe biologice, tehnice şi economic

Măsurile tehnologice sunt grupate în tehnologiile de cultură ale viţei de vie, care au evoluat de la tehnologiile rudimentare, cu randamente scăzute, practicate până în secolul al XIX-lea, la tehnologiile moderne de cultură, prin introducerea unor soiuri noi de viţă de vie sau ameliorarea soiurilor vechi, modificarea formei de conducere, a tipului de tăiere şi a sistemelor de susţinere, introducerea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, prin care s-a realizat o intensivizare tot mai accentuată a viticulturii, creşterea continuă a producţiilor obţinute la unitatea de suprafaţă, astfel încât, cu toate că suprafeţele ocupate cu viţa de vie au scăzut continuu pe plan mondial, de la 10,2 mil. ha în 1976 la 7,9 mil. ha în 2002, producţia de struguri şi produse viti-vinicole, precum şi comerţul cu aceste produse au crescut continuu, ajungându-se chiar la o supraproducţie.

Folosirea tot mai intensă şi pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, pentru creşterea productivităţii solurilor sărace, şi a diferitelor substanţe chimice de sinteză, pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, a determinat creşterea semnificativă a producţiilor obţinute, dar şi scăderea fertilităţii solurilor, dezechilibre biologice, poluarea mediului, transferarea unor astfel de produse sub formă de reziduuri în produsele viti-vinicole, cu efecte nefavorabile asupra organismului uman. De aceea, în ultimul timp, se pune tot mai mult accent pe viticultura biologică, care integrează progresul ştiinţific din viticultură, în condiţiile protejării mediului ambiant, realizării unor costuri mai reduse de

3

producţie şi obţinerii unor produse viti-vinicole de calitate, fără reziduuri toxice, cu un conţinut echilibrat în elemente nutritive.

2. IMPORTANŢA VITICULTURII

Viticultura, ramură tradiţională a agriculturii, a însoţit formarea şi dezvoltarea civilizaţiei umane de-a lungul timpului, reprezentând şi astăzi oocupaţie de bază, datorită avantajelor economice şi sociale pe care le prezintă.

Valorifică superior fondul funciar. Viţa de vie realizează rezultate foarte bune pe terenurile în pantă, erodate, nisipuri şi soluri nisipoase, mai puţin favorabile sau chiar improprii altor culturi. Pe plan mondial, 47% din plantaţiile viticole sunt amplasate pe terenuri în pantă, ajungându-se până la 60% în Elveţia şi Germania. Pe aceste terenuri, găsesc cele mai bune condiţii pedologice şiclimatice şi realizează produse viti-vinicole de o calitate deosebită, în special soiurile pentru struguri de vin.

Prin cultura viţei de vie se realizează stabilizarea terenurilor în pantă, reducerea eroziunii solului şi continuarea proceselor de solificare.

Sursă de profit. Cultura viţei de vie asigură obţinerea unor venituriimportante. Valoarea producţiei obţinute la 1 ha echivalează cu cea realizată pe circa 10 ha de culturi cerealiere. Produsele viti-vinicole (strugurii, stafidele, sucul de struguri, vinul, distilatele din vin etc.) sunt apreciate şi căutate atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa externă, prin desfacerea acestor produse obţinându-se profituri însemnate. Pentru populaţia din zonele de deal, cultura viţei de vie reprezintă principala, uneori, singura sursă de venit. Ţările mari cultivatoare de viţă de vie (Franţa, Italia, Spania etc.) realizează prin exportul unor astfel de produse resurse financiare importante.

Venituri importante se obţin în special în cazul soiurilor pentru struguri demasă, care realizează producţii mari de struguri, ce sunt valorificate rapid, fără cheltuieli suplimentare pentru prelucrare şi depozitare, la preţuri avantajoase.

Importantă sursă de hrană. Produsele viti-vinicole, în special strugurii şi vinul, au o contribuţie însemnată în alimentaţia umană.

Strugurii şi mustul, datorită conţinutului bogat în zaharuri simple, acizi organici, săruri minerale, compuşi azotaţi, vitamine, polifenoli, substanţe pectice etc., exercită asupra organismului uman un efect energizant, mineralizant,reconfortant şi chiar terapeutic. Datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor asimilabile (glucoză, fructoză) de 13-25%, strugurii şi mustul au un efect energizant muscular şi nervos; un kilogram de struguri proaspeţi furnizează 600-1200 calorii, iar un kilogram de stafide până la 2600 calorii, valoarea alimentară fiind superioară majorităţii fructelor şi se apropie sau chiar o depăşeşte pe cea a unor alimente de bază: 1 kg struguri echivalează cu 1,5-2,0

4

kg de mere, 2 kg pere, 1,5-2 kg prune, 3-5 kg tomate, 0,9-1,0 kg cartofi, 0,9-1,1 l lapte, 0,5-0,8 kg carne vită etc.Acizii organici (tartric, malic, citric) favorizează diureza, tartratul acid de K stimulează secreţia bilei. Sărurile minerale (K, Ca, Mg, Fe, Na, P etc.) asigură remineralizarea organismului; sărurile de Ca fortifică oasele, cele de Fe şi Mg intensifică circulaţia sângelui, iar cele de P stimulează sistemul nervos. Conţinutul ridicat în vitamine (C, B1, B2, B6, PP, provitamina A etc.) conferă acestor produse un important rol vitaminizant.

Datorită conţinutului complex, cura de struguri (must) are efecte remarcabile, atât pentru menţinerea sănătăţii organismului uman, cât şi pentru ameliorarea şi chiar vindecarea unor boli ale căilor respiratorii, digestive, leziuni ale aparatului urinar, afecţiuni ale ficatului şi ale splinei, slăbirea organismului datorită unor boli (rahitism, anemie, malnutriţie, etc.), unele boli nervoase, intoxicaţii, artritism, dermatoze, pentru îngrijirea tenului etc.Vinul, principalul produs rezultat din struguri, este „cea mai sănătoasă şi igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat raţional (în special vinul roşu) are un efect benefic asupra organismului uman, fiind considerat un aliment şi un medicament.

Cercetările din ultimii ani arată că vinul, în cantităţi moderate, are proprietăţi antibiotice şi de protecţie a organismului uman, în special asupra sistemului cardiovascular, putând contracara efectele unor factori de risc din alimentaţie, în special al grăsimilor saturate, proteinelor animale în exces, insuficienţei de fibre alimentare etc., factori asociaţi, de regulă, bolilor cardiovasculare. Efectul benefic se datorează, în special, compuşilor fenolici, polifenolici şi derivaţilor, care au proprietatea de a capta şi neutraliza radicalii liberi, oxigenaţi, care determină alterarea ţesuturilor şi favorizează dezvoltarea cancerelor, aterosclerozei, îmbătrânirea ţesuturilor şi numeroase patologii metabolice, astfel încât, în ţarile (regiunile) în care băutura tradiţională este vinul,creşte longevitatea populaţiei.

Asigură locuri de muncă. Viticultura solicită un volum mare de forţă de muncă (80-100 z.o./ha), la care se adaugă forţa de muncă necesară în sectorul pepinieristic şi în cel de prelucrare a strugurilor, asigurând ocuparea forţei de muncă din regiunile viticole, unde o mare parte din populaţie îşi câştigă existenţa din această activitate.

Bază de materii prime pentru economia naţională şi beneficiar al produselor acesteia. Strugurii reprezintă materia primă pentru o gamă largă de produse viti-vinicole, prelucrate în industria alimentară: stafide, sucuri de struguri, vinuri, compoturi, gemuri etc., stimulând dezvoltarea acestor sectoare. De asemenea, viticultura este beneficiara unor cantităţi importante de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, rezultate din diferite sectoare ale industriei.

Rol peisagistic. Pe lângă scopul practic, de a obţine diverse produse vitivinicole, plantaţiile viticole au şi un rol peisagistic, înfrumuseţând cadrul natural, deseori rustic, în care este cultivată viţa de vie. Rolul peisagistic este

5

mult mai accentuat când viţa de vie este cultivată în gospodăriile populaţiei, în jurul locuinţelor, prin conducerea în diverse forme, care să corespundă criteriilor estetice.

3. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE PE PLAN MONDIAL

Descoperirile arheologice arată că viţa de vie a existat înainte de apariţia omului pe pământ. Primele încercări de cultivare a viţei de vie au avut loc în neolitic, cu circa 8-9 mii de ani î.Hr. Arealul principal de cultură a viţei de vie l-a constituit Asia Mică, unde, după potop, Noe ar fi cultivat viţa de vie pe muntele Ararat (5.165 m), din podişul Armeniei, de unde s-a extins în arealul euro-asiatic.

Sumerienii şi hitiţii sunt consideraţi pionieri în cultura viţei de vie şi în prepararea vinului, urmaţi de caldeeni şi babilonieni, care au marcat o nouă etapă în cultura acestei plante. În Egiptul antic, cultura viţei de vie începe pe timpul primilor faraoni cu circa 6 mii de ani î.Hr.

Un rol important în răspândirea viţei de vie l-au avut fenicienii, vestiţi comercianţi, care, se presupune, au introdus cultura acestei plante în bazinul mediteranean: Grecia, Algeria, Maroc etc. Din Grecia, cultura viţei de vie a trecut în Sicilia, peninsula Italică şi Franţa, iar după întemeierea coloniilor greceşti în spaţiul pontic, cultura viţei de vie a ajuns la Marea Neagră.

În Europa, promovarea culturii viţei de vie se crede că a fost mijlocită de traci (I.C. Teodorescu şi colab., 1966). Romanii au contribuit la răspândirea culturii viţei de vie, care, pentru ei, era un simbol al păcii şi civilizaţiei, în ţările din vestul şi centrul Europei (Spania, Portugalia etc.). Coloniştii europeni au introdus cultura viţei de vie în ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.

În poemele lui Homer (Iliada şi Odiseea) sunt multe referiri la cultura viţei de vie şi la prepararea vinului. Primele mărturii scrise despre această cultură sunt de la greci. Xenofon (445-354 î.Hr.), în scrierile sale, tratează despre cultura şi istoricul viţei de vie. Aristotel (384-322 î.Hr.) semnalează pentru prima dată existenţa soiurilor apirene şi a unui soi Enfumé, care după ampelografii germani ar fi soiul Ruländer (Pinot gris) de astăzi. Teofrast (372-287 î.Hr.), considerat părintele botanicii, în opera sa Cause plantarum se ocupă de metodele de plantare a viţei de vie, altoirea ei, lucrările în verde, bolile viţei de vie şi influenţa factorilor de mediu.

Scrierile rămase de la romani sunt mai numeroase. Cato (234-149 î.Hr.), în tratatul său de economie rurală De re rustica citează o serie de soiuri de viţă de vie: Aminea major, Apicius, Lucarnus etc. Vergiliu (71-19 î.Hr.) aminteşte în „Georgice“ de variabilitatea şi numărul mare de soiuri de viţă de vie. Columella (2 î.Hr.-65 d.Hr.) era considerat cel mai bun cunoscător al soiurilor din acea

6

perioadă; călătorind în ţările bazinului mediteranean, el a remarcat numărul mare de soiuri aflate în cultură şi numeroasele lor sinonime şi descrie 50 de soiuri, arătând că fiecare regiune are soiurile sale proprii. Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) se ocupă de fenomenul înfloritului şi de numărul de seminţe din boabe, autorul făcând legătura între condiţiile de mediu şi calitatea vinului .

Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel Mare (306-316 d.Hr.) a contribuit indirect la extinderea culturii viţei de vie, deoarece vinul era folosit în ritualurile creştine.

Perioada evului mediu (sec. III-XIII), perioada migraţiei popoarelor şi de ascensiune a imperiului otoman, a cunoscut o stagnare şi chiar un regres în dezvoltarea viticulturii.

După înfiinţarea mănăstirilor (sec. VII), cultura viţei de vie începe să se extindă pe domeniile acestora, cărora le asigura vinul necesar în ceremoniile religioase, dar şi venituri importante.

Primele scrieri în domeniul viticulturii apar târziu, la începutul secolului al XIV-lea, când, în Italia, Petrus de Crescentius publică lucrarea Opus ruralium comodorum, în care un capitol era dedicat viticulturii. În perioada renaşterii, viticultura începe să se organizeze pe baze ştiinţifice; apar primele şcoli de agricultură în Spania (Alonso de Herrera, 1513) şi Franţa(Olivier de Seres, 1600), în care se predau şi cunoştinţe despre viticultură.

Această perioadă, până la apariţia filoxerei în Europa (1863), numită şi perioada prefiloxerică, se caracterizează printr-o tehnologie relativ simplă de cultură a viţei de vie, care se cultiva pe rădăcini proprii, iar podgoriile aveau constituite sortimente de soiuri locale.

Perioada filoxerică a durat de la apariţia filoxerei (1863) până în jurul anului 1900 şi a constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii.

Ca urmare a introducerii în Europa de către botanişti a viţelor americane, a fost introdusă şi filoxera, semnalată oficial pentru prima dată în Franţa în regiunea viticolă Bordeaux (1863), de unde s-a extins treptat în toate ţările europene, decimând rând pe rând toate podgoriile. Soluţionarea acestei probleme, care a condus la un dezastru al viticulturii europene, a necesitat eforturi importante ale principalelor ţări viticole. Cea mai mare contribuţie au avut-o specialiştii francezi (E. Planchon, G. Föex, P. Viala etc.), Franţa fiind, la acea vreme, ţara cu cea mai mare suprafaţă viticolă, cu peste 2 milioane hectare, viticultura reprezentând baza economiei naţionale; de aceea statul francez a căutat rapid soluţii pentru depăşirea acestei situaţii. Soluţiile imediate au fost combaterea filoxerei prin metode chimice (sulfură de carbon) sau inundarea plantaţiilor, dar acestea s-au dovedit ineficiente. O altă variantă a fost cultura viţei de vie pe terenurile nisipoase, unde s-a observat că filoxera nu se dezvoltă. O soluţie facilă a fost cultura viţelor roditoare americane (hibrizii direct producători: Isabelle, Noah, Othello etc.)rezistente la filoxeră, care s-au dovedit a avea o calitate inferioară soiurilor europene „nobile“, dar acestea s-au

7

răspândit rapid în majoritatea ţărilor europene, fiind preluate, în special, de pătura săracă a populaţiei, datorită tehnologiei simple de cultură a acestora.

Soluţia pentru lupta împotriva filoxerei şi refacerea viticulturii a fost altoirea soiurilor europene pe portaltoi americani, rezistenţi la filoxeră. Ideea altoirii se pare că a venit în urma vizitării de către o comisie de specialişti, în frunte cu E. Planchon, trimisă de guvernul francez în America de Nord, pentru a rezolva problema filoxerei, a unui muzeu din Philadelphia, în care un exponat erareprezentat de o viţă altoită însoţită de următorul citat „această viţă nu prosperă decât când este altoită pe Mustang“, o selecţie realizată în cadrul speciei americane Vitis candicans (R. Pouget, 1986).

Altoirea s-a impus greu, începând cu anul 1880, datorită tehnologiei laborioase, costurilor ridicate de producere a viţelor altoite, slabei adaptări a viţelor americane folosite ca portaltoi la condiţiile pedoclimatice europene (perioadă lungă de vegetaţie, rezistenţă slabă la săruri şi la calcarul din sol etc.), prejudecăţilor unor viticultori că portaltoii ar influenţa negativ calitatea soiurilor europene. Dar, în cele din urmă, altoirea s-a dovedit a fi singura soluţie pentru menţinerea în cultură a soiurilor europene „nobile“, treptat, podgoriile europene fiind refăcute pe bază de viţe altoite.

Pe lângă filoxeră, europenii au „importat“ din America de Nord şi două boli deosebit de periculoase pentru viţa de vie: mana (Plasmopara viticola) şi făinarea (Uncinula necator), care au complicat şi mai mult tehnologia de cultură a viţei de vie.

Toate aceste probleme cu care s-a confruntat viticultura în această perioadă au stimulat cercetările în domeniu, încep să apară publicaţii şi reviste de îndrumare viticolă: „Giornale viticole italiano“ în Italia (1881), „Le progrès agricole et viticole“ în Franţa (1883) etc.

Pentru obţinerea de portaltoi, care să corespundă diferitelor condiţii ale Europei, au fost realizate hibridări complexe, la care au participat speciile americane, dar şi Vitis vinifera, obţinându-se noi soiuri de portaltoi care corespund, sunt adaptaţi diferitelor condiţii de cultură, prezintă o afinitate dealtoire mai bună etc.

Perioada postfiloxerică (sec. XX) este perioada în care viticultura cunoaşte o dezvoltare puternică. Se refac sortimentele de soiuri specifice podgoriilor, se amplifică lucrările de ameliorare, obţinându-se soiuri noi de viţă de vie. Tehnologiile de cultură se modernizează, trecându-se treptat de la ecosistemul de tip tradiţional la ecosistemul viticol industrial, prin renunţarea la forma joasă (clasică) şi adoptarea formelor înalte, moderne, de conducere a butucilor, folosirea unor distanţe mai mari de plantare şi aplicarea unor măsuri intensive de cultură: mecanizare, irigare, chimizare etc; se organizează sectorulpepinieristic viticol, pentru refacerea plantaţiilor viticole pe bază de viţe altoite.

8

Ştiinţa viticolă progresează mult, sunt publicate numeroase lucrări care tratează întreaga problematică viticolă: „Etude générale de la vigne“ de M. Guillon (1905) în Franţa, „Trattado di viticoltura moderna“ de F. Carpentier (1930) în Italia, „Viticulture“ de J. Branas (1974) în Franţa „General Viticulture“ de A.J. Winkler şi colab. (1976) în SUA „Trattado di viticoltura“ de L. Hidalgo (1993) etc.

Pentru coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie din domeniul viticulturii, în anul 1927 a fost înfiinţat „Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului“ (OIV), cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care auaderat toate ţările viticole.

4. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA

Cultura viţei de vie şi prepararea vinului au fost practicate din cele mai vechi timpuri. Numeroase mărturii arheologice şi paleontologice atestă că viţa de vie se cultivă pe teritoriul ţării noastre din neolitic (cca. 3.000 de ani î.Hr.), când triburile de culegători şi vânători se aşază în locuinţe stabile şi încep practicarea agriculturii şi creşterea animalelor (I.C. Teodorescu, 1966). Tot în neolitic a fost descoperită, probabil, şi fermentaţia alcoolică, care a stimulat cultura viţei de vie.

Primele bordeie s-au construit în curăţiturile de păduri, prin „runcare“, în apropierea butucilor de viţă sălbatică roditoare şi a pomilor fructiferi, constituindu-se, în acest mod, primele grădini în jurul locuinţelor. Prin îngrijire şi selecţionare, pe parcursul timpului s-au obţinut soiurile cultivate de viţă de vie.

Despre activitatea viticolă a geto-dacilor nu există dovezi scrise, ci numai inscripţii pe monumente şi basoreliefuri, dedicaţii şi efigii pe monede şi medalii, vase ceramice, cosoare de vie, frunze fosilizate, seminţe carbonizate etc., descoperite, în general, în cetăţile geto-dacice din Transilvania (Alba Iulia),Moldova, Oltenia etc.

Frunzele fosile de V. Tokajensis Stur, descoperite pe Valea Jiului, în localitatea Filea, în apropiere de Sibiu, ca şi altele în Carpaţi şi pe malul Nistrului, atestă că, în terţiar, în această regiune erau prezente formele primitive ale viţei de vie.

Coloniile greceşti, fondate în sec. VII-V î.H de-a lungul litoralului Mării Negre şi pe teritoriul Daciei, au fost stabilite în regiuni în care cultura viţei de vie şi comerţul cu vin reprezentau o ocupaţie importantă, lucru susţinut de faptul că un strugure a fost ales ca emblemă a oraşului Tomis şi al coloniei Tygras, de pe malul Nistrului.

Cosorul de vie, linul cu împletitură de nuiele, presa cu pene, ceramica (de la dolie şi amforă, până la paharul de băut), butoiul de lemn şi carul cu boi cu

9

patru roţi mari, egale, cu câte opt spiţe, sunt dovezi despre cunoştinţele şi aplicaţiile geto-dacilor în viticultură şi vinificaţie (I.C. Teodorescu, 1966).

Uneltele de lucru, numeroase piese epigrafice, monedele, asemănătoare celor greceşti, amforele cu două toarte lungi, cu fundul oval, pe care se aplicau ştampilele cu însemne proprii încă din sec. III î.Hr., sunt, de asemenea, dovezi despre cultura viţei de vie şi comerţul cu vin.

Herodot menţionează în scrierile sale că agatârşii, care s-au aşezat pe văile Mureşului şi Târnavelor, prin sec. VI î.Hr., aveau vii renumite, îndeletnicire preluată de la populaţia băştinaşă geto-dacă, care a extins cultura viţei de vie aproape pe întreg teritoriul de astăzi al României. Vinul produs depăşea nevoile de consum, constituind unul din principalele produse de schimb, alături de miere, ceară etc., pe care le ofereau popoarelor învecinate, în special sciţilor şi grecilor.

Geţii transportau pe Dunăre, pe caii lor mărunţi, burdufuri încărcate cu vin, pe care grecii le goleau în amfore mari şi le transportau în diferite regiuni ale Mării Mediterane, unde erau mult apreciate. Astfel, dogele Veneţiei, Sebastian Ziani, le-a exceptat de la preţul maxim impus celorlalte produse similare locale sau străine.

Geto-dacii apreciau vinul în mod deosebit, îl beau din coarne de bou sau din tigvă (T. Martin, 1962) şi extinseseră mult cultura viţei de vie, încât Strabo (65 î.Hr. – 23 d.Hr.) afirmă că Burebista, organizatorul statului dac, îngrijorat de excesele pe care le făceau dacii şi de atracţia pe care o prezentau podgoriile pentru popoarele migratoare, la sfatul marelui preot Deceneu, ar fi ordonat defrişarea plantaţiilor viticole, ordin care, se pare, că nu a afectat sau a afectat în mică măsură plantaţiile viticole, acestea refăcându-se, având în vedere că pe timpul regelui Decebal cultura viţei de vie era înfloritoare pentru acea epocă.

Viţa de vie se cultiva în Dacia înainte de cucerirea romană, fapt dovedit de medalia intitulată „Dacia Felix“, bătută în cinstea împăratului Traian, cuceritorul Daciei, care pe revers reprezenta o femeie aşezată pe o stâncă, cu doi copii pe genunchi; unul prezintă un strugure, iar celălalt spice de grâu, simbolul principalelor bogăţii ale ţării.

Pe „Columna lui Traian“, înălţată în Forul de la Roma, în cinstea cuceritorului Daciei, figurează o scenă care reprezintă un grup de doi daci oferind învingătorilor, împreună cu alte daruri, şi vase cu vin.

Romanii introduc în Dacia soiuri noi, îmbogăţind sortimentul autohton din acea vreme, şi tehnici de cultură a viţei de vie şi de vinificare necunoscute de daci, contribuind la dezvoltarea deosebită a podgoriilor din jurul oraşelor Alba- Iulia, Turda, Cluj şi Zalău, aflate pe cel mai circulat drum, care lega sudul cu nordul Daciei, cunoscut sub denumirea de via magna, apoi cele de pe traseele Mureşului şi Târnavelor.

S-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripţii şi basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii: Bachus, Liber şi Libera. Testamentul unui necunoscut din Sucidava (Dobrogea) aminteşte de

10

două jugăre de vie şi o casă, lăsate cu drept de uzufruct îngrijitorului, care va păzi mormântul. Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus maior (Munţii Apuseni), menţionează, într-o listă de plată la un banchet, despre două feluri de vinuri care se consumaseră: merum şi vinum. Primul costa scump şi era, probabil, vin de import, iar cel de-al doilea, fiind ieftin, constituia un produs al podgoriilor locale dacice.

Perenitatea culturii viţei de vie pe teritoriul ţării noastre este susţinută şi lingvistic, termenii fundamentali legaţi de cultura viţei de vie şi prelucrarea strugurilor, fiind, unii, de origine dacă (strugure, butuc, curpen, cotor), alţii sunt moşteniţi din limba latină: vie (vinea), de la care au derivat „vier“, cu sensul de viticultor „a vieri“, a îngriji via şi „vierit“, ansamblul operaţiunilor de îngrijire a viei; vin (vinum); viţă (vitea); must (mustum); coardă (chorda); cep (cippus); uvă, cuvânt dialectat pentru strugure (uva); lin (linus) etc.; ulterior, de la slavi au fost împrumutaţi câţiva termeni cu utilizare viticolă: teasc (tesku); drojdie (drozdijea); podgorie (pudugorie); pivniţă (pivnica) etc. Această îndeletnicire este atestată şi prin toponimiile cu rezonanţă viticolă: Podgoria, Dealul Viilor, Viişoara, Viile etc.

În perioada migraţiei popoarelor, cultura viţei de vie a continuat ca o ocupaţie tradiţională, care s-a retras pe dealuri şi în depresiunile intramontane, constituind chiar „…fundamentul rezistenţei daco-romane în regiunile carpatice“(V. Pârvan, 1926).La venirea ungurilor în Transilvania, sub regele Arpad, aceştia au găsit podgorii înfloritoare, din care regele Bella avea să facă donaţii mănăstirilor, pe seama băştinaşilor „valahi“, care le lucrau.

Saşii, colonişti în Transilvania din secolul al XII-lea, beneficiind de scutiri de impozit pentru viile plantate, au contribuit la dezvoltarea culturii viţei de vie în teritoriile intracarpatice.

Refacerea şi dezvoltarea viticulturii s-a realizat după ce migraţiile au luat sfârşit, când a început organizarea statală în cnezate şi voievodate, care asigurau dreptul de proprietate asupra ţarinilor şi viilor.

După înfiinţarea Principatelor Române, domnitorii încurajau mănăstirile, făcându-le însemnate danii de vii sau de vin.

Viile boiereşti şi cele mănăstireşti erau scutite de plata vinăriciului, boierii şi mănăstirile erau singurii în drept să-şi desfacă vinul cu amănuntul, în localuri proprii, pe baza brevetului de producător.

Încetarea domniilor fanariote (1821), revoluţia din 1848 şi unirea Principatelor Române (1859) au condus la împroprietărirea ţăranilor (1864), sistarea privilegiilor acordate boierilor şi mănăstirilor, urmată de secularizarea viilor mănăstireşti şi un avânt deosebit în dezvoltarea viticulturii.

Începând cu secolul al XIV-lea, viticultura apare tot mai frecvent în documentele istorice. Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcţiile de pârcălab şi paharnic pentru viile de la Cotnari. Ştefan cel Mare a stimulat cultura viţei de vie, în special la Cotnari, contribuind la stabilirea sortimentului

11

acestei podgorii, prin introducerea soiului Grasă, se pare în urma unei vizite făcute în Transilvania regelui Matei Corvin, la Alba Iulia, în care a apreciat vinurile din acea podgorie şi a primit în dar butaşi din soiul Furmint, pe care domnitorul i-a plantat la Cotnari, unde s-au adaptat şi au dus la formarea soiului Grasă.

Anton Verantis, în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti“ (1504-1543), arată că „Moldova şi Ţara Românească au pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin“, iar în Transilvania „…în tot locul se ivesc dealuri acoperite de vii“.

În anul 1646, misionarul catolic Marcus Bandini, vizitând coloniile catolice din Moldova, afirmă că „…toată partea meridională a Moldovei produce aşa de mult vin încât în timpul culesului se vinde o vadră cu 4 bani şi iarna se vinde cu 6-7 bani“.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea „Descriptio Moldavie“ (1716), remarcând existenţa unor mari şi rodnice suprafeţe viticole între Cotnari şi Dunăre, apreciază vinul de Cotnari, care „…este mai de soi şi mai nobil decât toate vinurile din Europa, socotind printre ele chiar şi pe cel de Tokay“.

Consideraţii şi ample referiri cu privire la tehnica viti-vinicolă apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu primele tipărituri româneşti de profil agricol. Dintre acestea se remarcă publicaţiile lui Ion Ionescu de la Brad, cel dintîi agronom român, format la şcoala franceză, care în 1842 a început să predea la Academia Mihăileană din Iaşi primele cunoştinţe despre cultura viţei de vie. În lucrările sale, un loc important îl ocupă aspectele legate de viticultură şivinificaţie. Interesante sunt aprecierile sale privind soiurile cultivate arătând că „…în fiecare podgorie este câte o varietate ce se deosebeşte de toate celelalte prin calitatea vinului ce o produce; aşa la Odobeşti este poama galbenă (Galbena de Odobeşti), la Drăgăşani Braghina…“. În monografia judeţului Mehedinţi (1868), autorul menţionează şi caracterizează sumar soiurile: Braghină, Coarnă neagră, Coarnă albă, Coarnă roşie, Fetiţă, Tămâioasă şi Gordină, iar în monografia judeţului Putna (1869) sunt consemnate, pentru podgoria Odobeşti, soiurile: Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creaţă, Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau Păsărească şi Tămâioasă. Referiri interesante sunt făcute şi asupra tehnologiei de cultivare a viţei de vie. După Ion Ionescu de la Brad „...poziţia cea mai bună pentru o vie este aceea despre amiazăzi şi despre apus; aceea spre răsărit este foarte nepotrivită. Viile de pe dealuri sunt mai puţin bătute de brumă decât acele după şesuri, care nici vinul nu-l fac bun şi tare“. Observând că lăstarii purtători de rod apar pe lemnul de un an crescut, la rândul său pe lemn de doi ani, el formează primul acest principiu de care trebuie să se ţină seama la tăiere.

În anul 1874 apare lucrarea lui P.S.Aurelian intitulată „Les essais ampélografigues“, iar în 1880 V.S. Moga descrie în lucrarea sa „Micul manual de Viticultură“, cele mai importante soiuri de viţă de vie cultivate în ţara noastră, în număr de 16.

12

În Transilvania, aflată sub imperiul habsburgic, dezvoltarea viticulturii s-a făcut mai rapid; aici se introduc din apusul Europei soiuri noi, selecţionate, tehnici noi de cultură, se înfiinţează primele colecţii ampelografice etc.

În perioada până la atacul filoxerei, numită perioada prefiloxerică, s-au format podgoriile vechi româneşti (Odobeşti, Huşi, Nicoreşti, Cotnari, Dealu Mare, Drăgăşani etc.); au fost obţinute soiurile locale şi au fost alcătuite pentru fiecare podgorie sortimentele proprii de soiuri. Astfel, în podgoria Drăgăşani, sortimentul era format din: Crâmpoşie, Braghină, Gordan şi Razachie; în podgoria Dealu Mare: Băşicată, Braghină. Gordin, Negru moale şi Negru vârtos; în podgoria Odobeşti: Galbenă, Plăvaie, Verdea şi Crăcană; la Nicoreşti: Băbească neagră; în podgoriile din Transilvania: Fetească albă, Fetească regală, Furmint, Iordană; pe nisipurile din stânga Jiului: Roşioară, Berbecel şi Parmac (pentru vinuri albe), Negru moale, Negru vârtos şi Băbească neagră (pentru vinuri roşii).

Tehnologia de cultură era simplă, înmulţirea viţei de vie se realiza prin butaşi neînrădăcinaţi, plantaţi câte doi la o groapă; sistemul de tăiere folosit era scurt sau lung, în funcţie de soiurile cultivate şi condiţiile pedoclimatice, densitatea plantaţiei şi specificul zonei, solul se lucra printr-o sapă mare, aplicată primăvara, urmată de 2-3 praşile, iar peste iarnă viţele se îngropau; prevenirea şi combatereabolilor şi dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite.

Perioada filoxerică. După ce a produs pagube însemnate în viile din vestul Europei, filoxera îşi face apariţia şi în România, fiind semnalată prima dată în zona Aradului, în jurul anului 1880, iar în vechiul regat, în mod oficial, la 13 iunie1884, în comuna Chiţorani (Bucov, Valea Călugărească) din podgoria DealuMare. V. Brezeanu (1912) afirmă că, probabil, filoxera a fost introdusă de un botanist (profesorul Ananescu), care a adus în geamantan, din Franţa, între anii 1877-1878, câţiva butaşi de viţe americane, pe care i-a plantat în via sa de la Chiţorani-Prahova.

În momentul semnalării oficiale a filoxerei, aceasta distrusese aproximativ 10-12 mii hectare. În perioada 1884-1897, filoxera a distrus 49.793 ha (cca 1/3 din suprafaţa viticolă a ţării), cu o rată anuală de 3557 ha. În jurul anilor 1897- 1898, filoxera era prezentă nu numai în podgoriile principale, pe care aproape le exterminase, dar şi în toate podgoriile secundare (T. Martin, 1972).

Atacul filoxerei şi apariţia aproape simultană a făinării (Uncinula necator) şi manei (Plasmopara viticola) au găsit ţara nepregătită în faţa unui asemenea dezastru. În aceste condiţii, statul instituie Comisia filoxerică (1884), cu rolul de a cerceta evoluţia atacului şi a coordona măsurile pentru reconstrucţia patrimoniului viticol, folosindu-se experienţa franceză. Comisia propune distrugerea viilor filoxerate, care nemulţumeşte pe ţărani; ca urmare, recomandă tratarea viilor filoxerate cu naftalină, sulfură de carbon, executarea unor şanţuri despărţitoare, umplute cu produse petroliere, între viile filoxerate şi cele nefiloxerate, dar acestea nu au dat rezultate. Iniţial, s-a recurs la specialişti

13

străini din Franţa şi Austria (Ville, Richter etc.); ulterior, au fost trimişi la specializare ingineri români în Franţa la Montpellier, în Germania la Gaisenheim, în Austria la Klosterneuburg, în Italia la Conegliano.

Pe baza experienţei acumulate, în 1888 se propune pentru prima dată folosirea viţelor americane pentru refacerea viilor distruse de filoxeră, iar în 1889 se face primul import de viţe portaltoi (Vitis Berlandieri, Vitis rupestris, Vitis riparia, Vitis cordifolia şi Riparia x Rupestris) şi hibrizi direct producători (Jaquez, Herbemont, Othello, Taylor, Noah etc.), în vederea studiului acestora, scop în care, în acelaşi an, au fost înfiinţate primele două pepiniere viticole de stat la Strehaia (Mehedinţi) şi Ţintea (Prahova).

Pentru pregătirea specialiştilor în domeniu, pe lângă pepinierele statului, se înfiinţează şcoli de ucenici şi apoi şcoli inferioare de viticultură. Ulterior, specialiştii erau pregătiţi în cadrul Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, Academiilor de Înalte Studii Agronomice (Bucureşti şi Cluj) şi Secţiei de Ştiinţe Agricole, de pe lângă Universitatea din Iaşi.

În anul 1891, Comisia filoxerică a fost înlocuită de Serviciul viticol, condus de Gh. Nicoleanu, specializat la Montpellier, care propune altoirea soiurilor vinifera pe portaltoi americani şi refacerea plantaţiilor viticole pe baza viţelor altoite. Primele viţe altoite au fost importate din Franţa, după care, în perioada 1889-1903, au fost înfiinţate pepiniere viticole româneşti la Ţintea (Prahova), Istriţa şi Pietroasele (Buzău), Petreşti-Putna (Vrancea) şi Strehaia (Mehedinţi).

Folosirea viţelor altoite a întâmpinat, la început, rezistenţă datorită preţului ridicat şi prejudecăţilor că portaltoiul ar influenţa negativ calitatea soiului altoi, dar în cele din urmă s-a dovedit a fi singura soluţie de menţinere în cultură a soiurilor „nobile“.

Insuficienţa materialului săditor produs de stat a determinat importul de viţe altoite din diferite ţări, introducându-se numeroase soiuri străine (peste 150), fără a fi încercate mai întâi, ceea ce a dus la modificarea sortimentelor tradiţionale din podgoriile noastre şi crearea unui adevărat mozaic de soiuri, multe dintre ele cu valoare economică scăzută, neadaptate la condiţiile pedoclimatice ale ţării noastre; totuşi, cu această ocazie, s-au introdus şi unele soiuri valoroase: Pinot, Riesling italian, Traminer, Sauvignon, Muscat Ottonel, Cabernet Sauvignon, Chasselas, Afuz Ali etc. După anul 1926 încep să apară pepiniere private, în perioada 1928-1938 producţia de viţe altoite creşte simţitor, iar importul marchează scăderi evidente.

Deoarece viţele altoite erau costisitoare, iar statul nu susţinea cu credite reconstrucţia plantaţiilor viticole, această soluţie a fost adoptată de categoriile sociale bogate (moşierii); categoriile sociale sărace (ţăranii şi muncitorii) şi-au îndreptat atenţia spre hibrizii direct producători, mai accesibili, pe care îi extind cu repeziciune , atât în cadrul podgoriilor, cât şi în afara acestora, ajungându-se ca în 1930 aceştia să egaleze suprafaţa ocupată cu vii nobile şi chiar să o

14

depăşească în 1955, astfel încât statul a trebuit să întreprindă măsuri pentru limitarea şi restrângerea suprafeţelor cultivate cu hibrizi direct producători.

Perioada postfiloxerică este perioada de după 1900, când se refac plantaţiile viticole distruse de filoxeră şi se pun bazele viticulturii ca ştiinţă. Frământările generate de atacul filoxerei determină un avânt deosebit în dezvoltarea viticulturii. Se înfiinţează plantaţii experimentale şi colecţii ampelografice, se fac numeroase studii privind soiurile cultivate, condiţiile pedoclimatice, tehnologiile de cultură şi calitatea vinurilor din principalele podgorii ale ţării, concretizate în numeroase publicaţii. Gh. D. Druţu publică în 1895 lucrarea „Cultivarea viţei de vie şi prepararea vinurilor în România“. În 1896, în plină perioadă filoxerică, apare la Bucureşti „Revista viticolă şi horticolă“, pentru îndrumarea tehnică a podgorenilor. În 1900 Gh. Nicoleanu publică în limba franceză „Introduction à l’Ampélographie Roumaine, în care sunt descrise principalele soiuri de viţă de vie cultivate în România, preluate apoi de Viala şi Vermorel şi incluse în „L’Ampélographie Universelle“ (1901-1910). În 1902 Gh. Nicoleanu şi V. Brezeanu redactează „Tratat de Viticultură“, reeditat în 1906 şi 1912, de mare utilitate pentru acea vreme, autorii fiind, de asemenea, promotorii înfiinţării unor şcoli de ucenici, şcoli inferioare de viticultură, şcoli medii şi a unor colecţii ampelografice (Bucureşti, Huşi, Pietroasele, Istriţa etc.), care au stat la baza primelor cercetări în domeniul viticulturii.

În Transilvania, D. Graur (1912) publică lucrarea „Cultura viei, manuarea vinului, morburile şi vindecarea lor“.

După 1920 apar „Viticultura practică“ (1934) de Al. P. Ionescu, „Tratat de viticultură“ (1937 şi 1946) de D. Bernaz, C. Hogaş şi A. Billeau, „Viticultură“ (1941) de I.C. Teodorescu etc.

Pe baza observaţiilor şi cercetărilor întreprinse este întocmită în anul 1929 lista soiurilor care trebuie să fie înmulţite în podgoriile din România: 13 soiuri pentru struguri de masă şi stafide, 19 soiuri pentru vinuri albe, opt soiuri pentru vinuri roze şi roşii şi trei soiuri pentru vinuri aromate.

În anul 1932 este promulgată „Legea pentru regulamentarea plantaţiilor de vii“, prima legislaţie românească care delimitează arealele viticole destinate producerii vinurilor cu denumire de origine. În acelaşi an este întocmită şi prima hartă viticolă a României de I.C. Teodorescu şi I.H. Colţescu.

În anul 1937 se organizează, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice a României, sub conducerea lui I.C. Teodorescu, Secţia de Viticultură şi Horticultură şi se înfiinţează primele staţiuni experimentale viti-vinicole din ţară la Odobeşti şi Drăgăşani (1936), Murfatlar (1942) şi Crăciunel-Blaj (1946).

Pentru difuzarea cercetărilor şi îndrumarea tehnică în viticultură se editează, începând cu anul 1937, revista „România viticolă“. În perioada postbelică are loc refacerea şi extinderea patrimoniului viticol, care a crescut de la 200.000 ha în 1947, la 300.400 ha în 1971. Ştiinţa vitivinicolă românească

15

cunoaşte o dezvoltare puternică, datorită apariţiei unor personalităţi, dintre care se remarcă Gh. Constantinescu şi Th. Martin, discipoli străluciţi ai lui I. C. Teodorescu, ce au contribuit la dezvoltarea viticulturii prin lucrări ca: raionarea şi microraionarea viticulturii, îmbunătăţirea sortimentelor de soiuri din podgoriile noastre, înfiinţarea de noi podgorii şi centre viticole, modernizarea plantaţiilor viticole, defrişarea hibrizilor direct producători etc. şi la formarea unei noi generaţii de viticultori.

Activitatea ştiinţifică a fost coordonată, iniţial, de ICAR, prin „Secţia de Viticultură şi Horticultură“ (1937-1948), care, ulterior, s-a scindat şi s-a format „Secţia de Viticultură şi Vinificaţie“ (1949-1957). În 1957 se înfiinţează Institutul de Cercetări Horticole (ICHV) cu două secţii distincte, de Viticultură şi Vinificaţie, iar în 1967 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie (ICVV) cu sediul la Valea Călugărească, care coordonează şi îşi sprijină activitatea pe zece staţiuni viti-vinicole din ţară (Iaşi, Bujoru-Galaţi, Odobeşti-Vrancea, Blaj-Alba, Miniş-Arad, Pietroasele-Buzău, Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani-Vâlcea, Murfatlar – Constanţa şi Greaca-Giurgiu), precum şi pe trei colective de cercetare, din care două în staţiunile pomicole Târgu Jiu şi Cluj şi unul în Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri de la Dăbuleni-Dolj.

Prin înfiinţarea facultăţilor de horticultură din Bucureşti (1948), Iaşi (1951), Craiova (1962) şi Cluj (1967) se asigură o bună pregătire de specialitate a inginerilor horticultori, cercetarea în domeniu se amplifică prin activitatea remarcabilă a unor personalităţi ca: Gh. Constantinescu, T. Martin, M. Oprean, D.D. Oprea, V. Juncu, Gh. Bălţatu, I. Alexandrescu etc., facultăţile publicându-şi cercetările în buletine proprii.

În 1971 se constituie Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (ONVV), organism care coordonează activitatea de producţie, învăţământ şi cercetare, asigură legătura cu OIV şi alte organisme internaţionale: FAO, UE, OMS etc.

Rezultatele experimentale sunt valorificate prin publicarea de lucrări în revistele de specialitate: „Pomicultură şi Viticultură“ (1951-1952), devenită „Grădina, Via şi Livada“ (1953-1966), apoi „Horticultură şi Viticultură“ (1967- 1973), iar în prezent „Horticultura“. Numeroase lucrări sunt publicate în paginile unor anale, buletine şi reviste internaţionale: „Buletin de l’OIV“, „Academia Italiana della Vite e del Vino (AIVV)“ etc.

Din multitudinea lucrărilor postbelice din viticultură amintim câteva: „Ampelografia României“, editată în opt volume, apărută între anii 1962-1971, sub coordonarea acad. Gh. Constantinescu, „Viticultura“, în două ediţii, 1960 şi 1968, autor Th. Martin, „Tehnologia culturii viţei de vie pe nisipuri“ de P. Baniţă (1972), „Viticultura generală“ de M. Oprean (1975), „Viticultura generală şi specială“ de M. Oşlobeanu şi colab. (1980), „Oenoclimatul României“ de Şt. Teodorescu şi colab. (1987) etc.

16

5. CULTURA VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA

Diversitatea factorilor fizico-geografici (ecologici), prezenţa Munţilor Carpaţi, a Munţilor Apuseni, a cursului Dunării şi a influenţei Mării Negre conduc la formarea unor ecoclimate regionale şi la gruparea plantaţiilor viticole în funcţie de vocaţia naturală, tradiţie, condiţiile social-economice, care personalizează un spaţiu geografic, în unităţi taxonomice: zone, regiuni, podgorii,centre şi plaiuri viticole (V.D. Cotea şi colab., 2000).

Zona viticolă reprezintă unitatea taxonomică teritorială cea mai întinsă, mai puţin omogenă în privinţa cadrului natural, din care se realizează o gamă foarte largă de produse viti-vinicole. Specificul reliefului, cu prezenţa coroanei carpatice în mijlocul ţării, a impus delimitarea a trei zone viticole: Zona Intracarpatică, Zona Pericarpatică şi Zona Danubiano-Pontică.

Regiunea viticolă este o unitate teritorială de gradul II, subordonată zonei, caracterizată prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie viti-vinicole specifice.

Podgoria este unitatea tradiţională de gradul III, subordonată ierarhic regiunii. Ea se caracterizează prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin soiuri cultivate, prin metode de cultură şi procedee de vinificare folosite, care, în ansamblu, duc la obţinerea unor producţii de struguri şi vinuri cu însuşiri asemănătoare.

Centrul viticol este, obişnuit, inclus în spaţiul unei podgorii, iar uneori în afara acesteia, când îşi păstrează un anumit grad de independenţă. Se caracterizează prin factori specifici de climă, sol şi sortiment, precum şi prin condiţii agrotehnice şi tehnologice asemănătoare. Centrul viticol este mai restrâns teritorial şi mai specializat decât podgoria.

Plaiul viticol constituie unitatea elementară, cea mai restrânsă teritorial şi cea mai omogenă ecologic şi viti-vinicol.

A. Zona viticolă IntracarpaticăZona se caracterizează prin relieful dominant deluros cu cea mai mare altitudine medie (peste 400 m) şi climatul cel mai răcoros, comparativ cu celelalte zone viticole. Totuşi, datorită adăpostirii relative oferită de centura montană, frecvenţa mare a versanţilor cu expunere sudică şi vestică şi prezenţa culoarelor largi ale văilor au condus la realizarea unei ambianţe ecologice favorabile viticulturii. Eroziunea versanţilor este în mare parte atenuată prin terasare şi alte măsuri antierozionale. Acestei zone îi corespunde o singură regiune viticolă:Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei.

I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde plantaţiile viticole din bazinul Târnavelor, Valea Mureşului şi Secaşului. Relieful regiunii este foarte frământat, cu altitudini cuprinse între 175 şi 544 m şi cu orientare generală sudică, sud-vestică.

17

Regiunea este delimitată la sud de podgoria Sebeş-Apold (jud. Sibiu), iar la nord de podgoria Lechinţa (jud. Bistriţa-Năsăud); se caracterizează prin resurse heliotermice, în general, reduse şi perioadă scurtă de vegetaţie. Toamnele sunt în schimb lungi şi însorite, permiţând acumularea unor cantităţi relativ mari de zaharuri. Temperatura medie anuală este de 9,00 C (între 8,5 şi 9,50 C), durata perioadei de vegetaţie 173 zile (158 – 188 zile), radiaţia solară globală de 110 – 125 kcal/cm2 (din care 81 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1390 ore (1130 – 1650 ore), bilanţul termic activ (Σt0a) 27960 C (2675 – 29020 C), suma anuală a precipitaţiilor 650 mm, din care 422 (366 – 498) în timpul perioadei de vegetaţie. Iernile sunt aspre, cu temperaturi minime absolute care coboară până la – 30 - 350 C şi pun în pericol cultura neprotejată a viţei de vie cu o frecvenţă destul de mare, de 2 – 3 ani din 10.

Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune argilo-iluviale, regosoluri, vertisoluri şi soluri antropice.

Plantaţiile viticole ocupă circa 12.000 ha, majoritatea terenurilor fiind amenajate în terase, datorită pantelor mari, de 15 – 30 %.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitate, a vinurilor aromate şi a vinurilor materie primă pentru spumante. Soiurile cultivate sunt: Fetească regală, Fetească albă, Muscat Ottonel, Riesling italian, Pinot gris, Traminer roz, Neuburger. Podgoriile mai importante sunt: Târnave, Alba, Sebeş – Apold, Aiud şi Lechinţa. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare Viti-Vinicolă Blaj, judeţul Alba.

B. Zona viticolă PericarpaticăAceastă zonă este cea mai întinsă, corespunde centurii pericarpatice de

dealuri sau coline şi câmpiilor piemontane periferice acestora şi cuprinde peste 50 % din suprafaţa viticolă a ţării. Relieful este predominant deluros cu expoziţii favorabile estice, sudice şi vestice şi cu potenţial pedo-climatic de certă pretabilitate viticolă.

Zona este recunoscută prin calitatea şi fineţea vinurilor albe, în primul rând, secondate, mai ales spre sud, de cele roşii. Ea cuprinde cinci regiuni viticole: Regiunea viticolă a Podişului Moldovei, Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor, Regiunea viticolă a Podişului Getic, Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Banatului, Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Crişanei şi Maramureşului.

II. Regiunea viticolă a Podişului MoldoveiAceastă regiune este cea mai mare regiune viticolă a ţării, cuprinde circa

80.000 ha plantaţii viticole. Ea se întinde pe o lungime de peste 300 km, începând din sudul Moldovei (podgoria Covurlui), până în N-E Moldovei (c.v. Hlipiceni, judeţul Botoşani) şi cuprinde plantaţiile din spaţiul predominant deluros-colinar, cuprins între Subcarpaţii Moldovei, Valea Prutului şi Valea Siretului inferior.

Relieful regiunii este frământat, cu altitudinea cuprinsă între 50 şi 345 m.

18

Climatul este temperat-continental, cu veri călduroase şi uscate, ierni lungi şi aspre, primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele blânde şi predominant senine. Temperatura medie a aerului este de 9,30 C (între 8,8 şi 9,80 C), durata perioadei de vegetaţie 190 zile (172 – 208 zile), radiaţia globală de 115 – 125 kcal/cm2 (din care 83 – 87 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1460 ore (1250 – 1670 ore), suma temperaturilor active ((Σt0a) este de 3.1200 C (2950– 33000 C), suma anuală a precipitaţiilor 500 mm, din care 340 (230 – 450) în perioada de vegetaţie.

Temperaturile minime absolute coboară în timpul iernii până la –26-320C şi pun în pericol cultura viţei de vie, circa 2 ani din 10.

Solurile cu utilizare viticolă sunt: cernoziomuri cambice, soluri cenuşii, soluri brune-podzolite, soluri antropice, regosoluri, rendzine şi psamosoluri.

În Moldova se întâlnesc unele din cele mai vechi podgorii ale ţării: Cotnari, Iaşi, Huşi, Dealurile Bujorului, Nicoreşti etc. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de masă, a vinurilor albe şi roşii de calitate a vinurilor dulci naturale şi a vinurilor spumante. Soiurile mai cultivate sunt: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Riesling italian, Muscat Ottonel, Grasă, Frâncuşă, Tămâioasă românească, Sauvignon, Cabernet Sauvignon, Merlot, Oporto etc.

O direcţie secundară de producţie este cultura soiurilor pentru struguri de masă din grupa Chasselas, la care se adaugă o serie de soiuri nou create: Gelu, Paula, Timpuriu de Cluj, Victoria etc., în special pentru consumul local.

Îndrumarea tehnică este asigurată de două staţiuni de cercetare – dezvoltare viti-vinicolă: Dealul Bujorului pentru sudul Moldovei şi Iaşi pentru nordul Moldovei.

III. Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura CarpaţilorAceastă regiune viticolă corespunde, în cea mai mare parte, cu zona

piemontană dintre Valea Trotuşului (Adjud) şi Valea Prahovei (Ploieşti),desfăşurată pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 5 – 10 km. Aceasta este regiunea cu cea mai mare omogenitate a condiţiilor ecologice, cu cel mai mare procent al utilizării viticole pe unitatea de suprafaţă (între 25 şi 75 % din terenul agricol), cu cea mai mare producţie de struguri la hectar din ţară şi cu cel mai tipic peisaj viticol din România.

Relieful de câmpie piemontană, aplecată uniform sau în trepte largi spre exterior (alt. de 100 – 300 m), este fragmentat de văi în suprafeţe cvasitabulare sau larg vălurate colinar, cu expoziţii favorabile culturii viţei de vie. Pantele versanţilor sunt moderate (3 – 100), dar local sunt mai accentuate (20 – 450), cu procese deluviale mai intense.

Climatul este temperat cu accente continentale, favorabil culturii viţei de vie, în special din punct de vedere heliotermic: temperatura medie anuală este de 100 C (între 9,5 şi 10,50), durata perioadei de vegetaţie 195 zile (185 – 210 zile), radiaţia globală este de 120 – 130 kcal/cm2 (din care 85-90 kcal-cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1550 ore

19

(1320 – 1780 ore), suma temperaturilor active de 32600 C (3120 – 34000 C), suma anuală a precipitaţiilor de 550 mm (între 500 – 600 m), din care circa 350 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la – 25-350 C şi pun, în general, rar în pericol cultura viţei de vie (1 – 2 ani din 10).

Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argilo-iluviale, soluri cenuşii, soluri brun-roşcate sau brune-luvice şi pe arii mai restrânse: rendzine, pseudorendzine şi litosoluri.

În această regiune viticolă există cinci podgorii: Panciu, Odobeşti, Coteşti, Dealurile Buzăului şi Dealu Mare.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de calitate din soiurile: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Sauvignon, Pinot gris, Riesling italian, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Pinot noir şi Merlot. În regiune se produc şi cantităţi însemnate de struguri pentru masă, în special din grupa Chasselas (mai ales în podgoriile Panciu, Odobeşti, Coteşti), la care se adaugă soiurile Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Coarnă albă, Coarnă neagră şi Bicane.

Îndrumarea tehnică este asigurată de Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie de la Valea Călugărească şi de staţiunile de cercetare - dezvoltare viti-vinicolă Pietroasa – Buzău şi Odobeşti - Vrancea.

IV. Regiunea viticolă a Podişului GeticRegiunea corespunde, teritorial, aproape în întregime cu marea unitate de

dealuri şi coline cunoscute geografic sub numele de Podişul (Piemontul) Getic. Ea se întinde pe o lungime de peste 200 km (între Turnu-Severin şi Dâmboviţa) şi pe o lăţime medie de 80 km, între Subcarpaţii Getici de la nord şi Câmpia Română de la sud-vest.

Plantaţiile viticole sunt grupate în podgorii importante: Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, Sâmbureşti, Dealurile Craiovei, Plaiurile Drâncei şi Severinului, cadrul natural îndeplinind condiţii optime pentru cultura viţei de vie. Relieful podişului prezintă o înclinare generală spre S şi S-E, cu aspect deluros şi altitudini de 200 – 500 m, mai mari în partea nordică (400 – 500 m), care coboară însă până la 200 m spre S-SE. Înclinarea versanţilor cuprinsă între 5 şi 100 până la 15 – 200 reclamă (în special în podgoria Ştefăneşti – Argeş) măsuri de combatere a eroziunii solului.

Climatul este temperat, cu influenţe continentale est-europene, atenuate spre vest în favoarea celor central-europene şi mediteraneene, la care se adaugă adăpostul conferit de barajul Carpaţilor Meridionali, astfel încât primăverile sunt timpurii, verile calde, toamnele blânde şi prelungite, şi iernile mai puţin aspre.

Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 şi 110 C), durata perioadei de vegetaţie 200 zile (195 – 215 zile), radiaţia globală 120 – 125 kcal/cm2 (din care 85 – 87 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1580 ore (1350 – 1810 ore), suma temperaturilor active 33200 (3180 – 34600 C), suma anuală a precipitaţiilor de 600 mm (500 –

20

700 mm), din care 380 – 400 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime absolute coboară în unele ierni până la –28-350 C, dar cu o frecvenţă redusă. Solurile cu utilizare viticolă sunt brun-roşcate, cernoziomuri argiloiluviale, soluri antropice pe versanţi şi, mai rar, regosoluri şi planosoluri.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor roşii şi albe de calitate şi mai puţin a vinurilor albe de masă, dintr-o gamă largă de soiuri: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling italian, Tămâioasă românească etc. Aici se produc şi cantităţi mari de struguri pentru masă din epocile I – VI de maturare: Perlă de Csaba, Cardinal, Chasselas, Victoria, Muscat de Hamburg, Italia etc.

Îndrumarea tehnică a zonei este asigurată de staţiunile de cercetare - dezvoltare viti-vinicolă Drăgăşani – Olt şi Ştefăneşti - Argeş.

V. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor BanatuluiSituată în sud-vestul României, în triunghiul format de apa Mureşului cu

Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia, această regiune cuprinde numai circa 4000 ha plantaţii viticole cu caracter insular, formând mai multe centre viticole: Recaş, Silagiu, Teremia, Tirol şi Moldova-Nouă.

Relieful este variat: dealuri piemontane cu versanţi prelungi, care ajung până la 170 – 180 m în zona Recaşului, dealuri înalte până la 320 m în zona Buziaş-Silagiu, platouri înalte pe terasa superioară a Dunării (centrul viticol Moldova-Nouă), terenuri plane, nisipoase în Câmpia Banatului (centrul viticol Teremia).

Climatul este moderat-continental, cu nuanţă submediteraneană, cu ierni blânde, veri calde şi toamne lungi, asigurând condiţii optime pentru cultura viţei de vie. Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 – 110 C), durata perioadei de vegetaţie 207 zile (187 – 227), radiaţia globală 120 – 130 kcal/cm2 (din care 84 – 94 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1470 ore (1265 – 1675 ore), bilanţul termic activ 34800 C (3200 – 37600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 650 mm, din care 395 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la – 25- 330 C, dar cu o frecvenţă redusă (1 an din 10).

Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argiloiluviale, bruneeumezobazice, brune-luvice, regosoluri şi soluri nisipoase.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roze de masă, a vinurilor albe şi roşii de calitate din soiurile: Creaţă de Banat, Majarcă, Steinchiller, Pinot noir, Burgund mare, Cadarcă, Riesling italian etc.

Soiurile pentru struguri de masă au pondere redusă, destinate consumului local. Se cultivă soiuri din epocile III – IV de maturare: Chasselas, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda etc.

Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare Viti-Vinicolă Miniş - Arad.

VI. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Crişanei şi Maramureşului

21

Regiunea este situată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul României, cuprinsă între Mureş la sud şi Tisa la nord, protejată la est de lanţul Munţilor Apuseni, cuprinde plantaţiile viticole din depresiunile Silvaniei, Oradei şi Aradului şi cele de pe nisipurile din Câmpia Tisei.

Relieful este format din dealuri-coline piemontane, cu altitudini cuprinse între 200 şi 400 m, puternic fragmentate de văi şi torenţi, în zona subcarpatică (dealurile vestice), cu versanţi afectaţi de eroziune, ravenare, alunecări, care reclamă lucrări de îmbunătăţiri funciare, şi Câmpia de Vest, cu altitudini de 100- 150 m, care prezintă riscul excesului de umiditate freatică, sau a inundaţiilor prin revărsarea râurilor.Climatul este moderat-continental, datorită adăpostirii montane faţă de masele reci de aer din nord-est şi deschiderii largi spre vest, cu o infuzie de aer cald, care pătrunde pe valea Tisei, astfel încât iernile sunt, de regulă, scurte şi blânde, primăverile timpurii, verile potrivit de calde şi umede, toamnele lungi şi suficient de călduroase, creînd condiţii avantajoase pentru cultura viţei de vie.

Temperatura medie anuală este de 10,10C (9,4 – 10,80C), durata perioadei de vegetaţie 187 zile (185-190 zile), radiaţia globală 120-125 kcal/cm2 (din care 82- 86 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1450 ore (1050-1850 ore), bilanţul termic activ 32250C (3044-34060C), suma anuală a precipitaţiilor în jur de 650 mm, din care circa 385 mm în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime absolute din timpul iernii coboară până la –23 – 250C, dar pun rar în pericol cultura viţei de vie.

Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune-luvice, brune-eumezobazice, cernoziomuri argiloiluviale, regosoluri şi psamosoluri.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor de calitate superioară, a vinurilor spumante, a vinurilor albe de masă şi mai puţin a vinurilor roşii (podgoria Miniş) din soiurile: Fetească regală, Fetească albă, Furmint, Riesling italian, Mustoasă de Măderat, Iordană, Cadarcă, Burgund etc.

Podgoriile şi centrele viticole mai importante sunt: Miniş, Diosig, Silvania, Valea lui Mihai, Seini, Halmeu.

Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare Viti-Vinicolă Miniş – Arad.

C. Zona viticolă Danubiano-Pontică

Zona înregistrează cele mai bogate resurse heliotermice din ţară, iar solurile sunt constituite, în majoritate, din cernoziomuri de stepă şi silvostepă formate pe loess, condiţiile pedoclimatice prezentând o mare favorabilitate pentru viticultură. Această zonă este cea mai mare producătoare de struguri pentru masă, de o calitate deosebită, la care se adaugă vinurile albe şi roşii, într-o gamă varietală largă.

În spaţiul acestei zone s-au individualizat patru regiuni: Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei, Regiunea viticolă a teraselor Dunării, Regiunea viticolă din Câmpia Română şi Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei.

22

VII. Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul OltenieiAceastă regiune se suprapune, în principal, pe larga zonă de nisipuri din

sudul Câmpiei Olteniei. Condiţiile pedologice nu sunt dintre cele mai avantajoase viticulturii. Climatul este însă favorabil, suplinind într-o anumită măsură carenţele substratului.

Relieful corespunde câmpiei de terase fluviale din sudul Olteniei, terase care coboară în trepte de la 130-150 m sub fruntea câmpiei înalte din nord, până la 25-50 m altitudine în Lunca Dunării şi care sunt fragmentate de văile care le traversează, îndeosebi Jiul şi Oltul, cu terase şi lunci proprii. Trecerea dintre terase este puţin evidentă, câmpia lasă impresia de uniformitate, cu slabă înclinare spre sud, acoperită cu o fâşie de nisipuri orientată NV-SE, modelată eolian sub formă de dune uscate şi interdune umede. Acest microrelief vălurat a fost, în mare parte, nivelat şi redat agriculturii (silviculturii) şi, parţial, viticulturii.

Climatul este de tranziţie între cel moderat-continental din centrul Europei şi cel continental-excesiv din estul Europei, peste care se suprapun influenţe mediteraneene. Acest lucru se reflectă în ierni relativ blânde, primăveri timpurii, veri călduroase şi toamne prelungi, regiunea dispunând de bogate resurse heliotermice. Temperatura medie anuală este de 11,0-11,50C. Temperaturile absolute din timpul iernii coboară, uneori, până la –25 -280C, dar cu o frecvenţă destul de rară (1-2 ani din 10). Durata perioadei de vegetaţie este de190 zile, radiaţia solară globală de 125-130 kcal/cm2 (din care cca. 90 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din timpul vegetaţie este de 1550 ore, bilanţul termic activ de 33600C. Precipitaţiile însumează, anual, 500-530 mm, din care circa 320 cad în perioada de vegetaţie.

Solurile prezente în regiune se distribuie în trei benzi, aproximativ paralele pe direcţia VNV-ESE, astfel:◊ câmpia înaltă loessică din partea nordică şi nord-estică, cu condiţii climatice de silvostepă cuprinde, în principal, cernoziomuri levigate, îndeosebi cambice, secondate de cernoziomuri tipice, dar şi de soluri brun-roşcate spre limita nordică;◊ fâşia mediană, cea mai largă, corespunde nisipurilor divers dunificate eolian, prezintă un înveliş de soluri puternic mozaicate; se asociau aici nisipuri nude sau slab solificate (psalmosoluri) mobile sau semimobile, cu cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi soluri brunroşcate pe coamele dunelor stabilizate, plus soluri hidromorfe şihalomorfe pe interdune; aceste soluri nu se mai întâlnesc astăzi decât accidental, datorită acţiunii antropice de nivelare a microreliefului dune-interdune, în vederea utilizării agricole;◊ fâşia solurilor de luncă de la extremitatea sudică şi sud-vestică are ca dominante solurile aluviale gleizate, solurile hidromorfe şi hidrohalomorfe, divers modificate prin lucrări hidrotehnice.

23

Sub aspect viticol, cea mai favorabilă zonă este prima, dar plantaţiile viticole sunt mai puţin răspândite aici, datorită prezenţei altor culturi agricole; a doua zonă este de favorabilitate mijlocie şi totuşi preferabilă utilizării viticole, aici fiind cantonate principalele plantaţii din sudul Olteniei; a treia zonă este, cu mici excepţii, improprie viticulturii.

În cadrul acestei regiuni viticole se găsesc trei podgorii: Dacilor, Calafat şi Sadova-Corabia, care cuprind opt centre viticole şi numeroase plaiuri viticole.Datorită condiţiilor pedoclimatice, regiunea este specializată în producerea vinurilor de masă (albe, roze şi roşii) şi, în secundar, producerea strugurilor pentru masă. Soiurile mai cultivate sunt: Roşioară, Rkaţiteli, Băbească neagră, Sangiovese, Aligoté, Fetească regală, respectiv: Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Muscat de Adda, Coarnă neagră, Italia.

Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Ameliorarea Nisipurilor de la Dăbuleni.

VIII. Regiunea viticolă a teraselor DunăriiAceastă regiune este situată, în cea mai mare parte, pe terasele Dunării din

sud-estul Câmpiei Române (între gura Oltului şi gura Ialomiţei) şi cuprinde podgoria Greaca şi centrele viticole independente: Zimnicea, Giurgiu, Ulmu- Călăraşi şi Feteşti.Relieful aparţine teraselor Dunării, flancate spre interior de Câmpia Burnazului (70-90 m) şi Câmpia Bărăganului sudic (40-70 m), iar spre exterior de Lunca Dunării şi Balta Ialomiţei (10-15 m alt. abs.).

Climatul este temperat-continental, stepic şi silvostepic, cu un deficit hidric şi cu un extremism termic, care pune în pericol desfăşurarea normală a fenofazelor de vegetaţie şi reclamă măsuri împotriva îngheţurilor din timpul iernii. Temperatura medie anuală este de 11,0-11,50C, durata perioadei de vegetaţie 210 zile, radiaţia globală 130 kcal/cm2 (92 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1670 ore, bilanţul termic activ 34170C, suma anuală a precipitaţiilor 500 mm anual, din care 293 mm în perioada de vegetaţie. Minimele absolute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie, circa 2 ani din 10.

Solurile cu utilizare viticolă sunt, predominant, din clasa molisolurilor: cernoziomuri cambice şi cernoziomuri tipice în jumătatea vestică a regiunii, cernoziomuri şi soluri bălane în extremitatea estică, toate fiind soluri foarte pretabile pentru viticultură. Pe povârnişurile dinspre Dunăre, subtipurile divers erodate ale solurilor zonale menţionate sunt în complex cu/sau înlocuite de regosoluri şi local de erodisoluri, cu un potenţial redus de fertilitate. În Lunca Dunării – Balta Ialomiţei, dominante sunt solurile hidromorfe (local halomorfe) şi solurile aluviale.

Regiunea are ca direcţie principală de producţie obţinerea de struguri pentru masă. Se cultivă soiuri din toate epocile de maturare, de la cele mai timpurii, la cele târzii. În secundar, se cultivă soiuri pentru vinuri de masă, între care dominante sunt cele albe.

24

Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare Viti-Vinicolă Greaca – judeţul Giurgiu.

IX. Regiunea viticolă din Câmpia RomânăAceastă regiune corespunde aproape în totalitate părţii mediene a Câmpiei

Române, dintre Oltul inferior şi Siretul inferior, respectiv câmpiilor Boianu, Găvanu, Burdea, Vlăsiei, Bărăganului, Ialomiţei şi Brăilei. Pe această vastă suprafaţă, viile sunt puternic dispersate, formând centre viticole independente: Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin (în partea vestică), Urziceni, Sudiţi, Ruşeţu, Cireşu, Însurăţei, Jirlău şi Râmnicelu (în partea estică).

Răzleţirea suprafeţelor viticole este consecinţa extinderii pe suprafeţe întinse a culturilor cerealiere, care aici găsesc condiţii foarte bune.

Condiţiile ecologice sunt dintre cele mai favorabile, cu relief de câmpie, substrat litologic format aproape exclusiv de loess, cu grosimi de până la câţiva zeci de metri, peste care local s-au depus nisipuri eoliene, pe care s-au format cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri brune-roşcate, local psamosoluri mai mult sau mai puţin evoluate.

Resursele heliotermice sunt bogate, probleme ridicând doar gerurile din timpul iernii.

Favorabilitatea ecologică constituie o premisă pentru extinderea şi modernizarea viticulturii în acest spaţiu, astfel încât regiunea să-şi capete personalitatea în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea produselor sale.

X. Regiunea viticolă a Podişului DobrogeiSituată la sud-estul României, corespunde, în întregime, Podişului

Dobrogei, delimitat între Dunăre, Marea Neagră şi frontiera cu Bulgaria.Particularităţile fizico-geografice ale acestei regiuni viticole sunt

determinate de relieful de platou, cu altitudine şi fragmentare slab-moderate, de învelişul loessic aproape generalizat şi de climatul continental al stepei-silvostepei pontice, a cărui excesivitate este parţial atenuată de vecinătatea Mării Negre şi Dunării. Regiunea este vestită, încă din antichitate, pentru calitatea vinurilor sale, la care contribuie potenţialul heliotermic ridicat, în condiţiile unui deficit hidric.

Relieful este destul de accidentat în nordul Dobrogei, reprezentat prin Munţii Măcinului, Dealurile Niculiţelului, Dealurile Tulcei, Podişul Babadagului şi depresiunile periferice nordice şi nord-vestice, sub forma unor amfiteatre deschise spre Dunăre.

În Dobrogea centrală şi sudică, ce însumează ¾ din suprafaţa Podişului Dobrogei, dominant este relieful de platou tabular sau larg colinar, cu rare văi care brăzdează mai mult sau mai puţin adânc acest relief.

Climatul este deosebit de favorabil: temperatura medie anuală de 10,90C, durata perioadei de vegetaţie 185 zile, insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1600 ore, bilanţul termic activ 31800C; precipitaţiile sunt insuficiente, înregistrează, anual, în jur de 400 mm, din care 245 mm în perioada de vegetaţie.

25

Atât maximele absolute, cât şi minimele absolute (sub –200C) sunt rare (o dată la 25-30 ani), ceea ce permite cultura neprotejată a viţei de vie.

Solurile zonale dominante ale acestei regiuni sunt molisolurile de stepă (cernoziomuri, soluri bălane) şi de silvostepă (cernoziomuri cambice), urmate, la distanţă, de soluri cenuşii şi rendzine, argiluvisolurile brune întâlnindu-se doar izolat în Dobrogea de Nord.

Dintre solurile intrazonale, ponderea o deţin regosolurile (local şi erodisolurile), prezente, în special, pe versantul Dunărean al Dobrogei de Nord, pe versantul stâng al văii Carasu şi pe unii versanţi ai văilor din Podişul Oltinei.

Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei cuprinde podgoriile Sarica- Niculiţel, Istria-Babadag, Murfatlar şi Ostrov, la care se adaugă patru centre viticole independente: Mangalia, Chirnogeni, Hârşova, Dăieni.

Principala direcţie de producţie este producerea vinurilor albe şi roşii de calitate din soiurile: Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon.

Tot aici se obţin cantităţi mari de struguri pentru masă din toate epocile de maturare. Pe suprafeţe mai mici se cultivă şi soiuri pentru stafide. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare Viti-Vinicolă Murfatlar - Constanţa.

26

Fig. 1 - Zonarea şi regionarea viticulturii în România (după V.D. Cotea şi colab., 2000)

27

6. CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE

Viţele cultivate se grupează în viţe roditoare, destinate producţiei de struguri, şi viţe portaltoi, destinate producţiei de butaşi pentru altoirea viţelor europene.

Viţele roditoare sunt reprezentate de un număr mare de soiuri (peste 10.000), care pot fi grupate în trei categorii:◊ viţe (soiuri) roditoare „nobile“, care aparţin, în exclusivitate, speciei Vitis vinifera; realizează producţii mari de struguri, de calitate superioară, dar prezintă rezistenţă slabă la filoxeră, boli şi ger;◊ hibrizi direct producători (H.D.P.); provin din specii americane (Vitis labrusca, Vitis aestivalis, Vitis lincecumii), realizează producţii mici de struguri, de calitate inferioară, dar au rezistenţă bună la filoxeră, boli şi ger;◊ viţe (soiuri) cu rezistenţe biologice complexe (hibrizi înnobilaţi); au rezultat din încrucişarea şi reîncrucişarea viţelor europene cu cele americane, realizează producţii relativ mari de struguri, de calitate apropiată soiurilor europene şi au rezistenţă, în general, bună la filoxeră, boli şi ger.

Viţele portaltoi sau viţele americane sunt reprezentate de soiuri care provin, în principal, din trei specii: Vitis siparia, Vitis Berlandieri şi Vitis rupestris; au rezistenţă bună la filoxeră şi se folosesc pentru altoirea soiurilor roditoare „nobile“.

CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ RODITOAREExistenţa unui număr foarte mare de soiuri a condus la necesitatea

clasificării acestora, care s-a făcut după mai multe criterii: morfologice, fenologice, ecologice, fiziologo-ecologice şi tehnologice.

Criteriile morfologice utilizează diferite caractere morfologice ale strugurilor şi frunzelor: forma, compactitatea strugurilor; culoarea, forma şi mărimea boabelor; mărimea, forma, pufozitatea şi dinţatura frunzei; tipul florii; caracterele morfologice ale lăstarilor; caracterele morfologice ale grăunciorilor de polen etc. (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).

Clasificarea soiurilor după criterii botanice este mai puţin importantă din punct de vedere al practicii viticole, fiind folosită în lucrări de sistematică viticolă, ampelografie etc.

Criteriile fenologice: perioada dezmuguritului, perioada înfloritului, epoca de maturare a strugurilor.

Clasificarea soiurilor după dezmugurit ia drept criteriu suma de temperatură utilă, necesară declanşării dezmuguritului: soiuri cu dezmugurire timpurie, care necesită 3tou = 130-140 oC; soiuri cu dezmugurire mijlocie, 3tou = 141-150 oC şi soiuri cu dezmugurire târzie, care solicită peste 150 oC temperatură utilă. După necesarul de temperatură utilă de la dezmugurit până la declanşarea înfloritului, soiurile au fost grupate astfel: soiuri cu înflorire timpurie, 3tou = 300 oC, soiuri cu înflorire mijlocie, 3tou = 350 oC şi soiuri cu înflorire târzie, la care 3tou = 380 oC.

28

Clasificarea soiurilor după epoca de maturare a strugurilor, elaborată de V. Puillat (1878) şi F. Gasparin (1886), are ca bază maturarea soiului Chasselas doré, faţă de care au fost stabilite patru epoci de maturare.

Pentru condiţiile pedoclomatice ale României se grupează soiurile de viţă de vie în şapte epoci de maturare. Soiurile pentru struguri de masă au reprezentanţi în toate epocile de maturare, în schimb, soiurile pentru struguri de vin maturează strugurii, în majoritate, în epocile V-VI (tab. 1).Clasificarea soiurilor de viţă de vie după epoca de maturare a strugurilor(după Gh. Constantinescu, 1958)Epoca de maturare

Intervalul de maturare

Maturarea față de soiul de referință (Chacclas doré)

Caracterizarea soiului

I 15-31 iulie

30 zile înainte deChasselas

Soiuri cu maturare extratimpurie: Muscat Perlă de Csaba, Muscat timpuriu de Bucureşti

II 1-15 august

15 zile înainte deChasselas

Soiuri cu maturare timpurie: Cardinal,Regina viilor, Perlette, Augusta, Victoria

III 15-31 august

odată cu Chasselas Soiuri cu maturare mijlocie: Chasselas doré, Cetăţuia, Gelu, Azur, Timpuriu de Cluj

IV 1-15 septembrie

15 zile după Chasselas

Soiuri cu maturare prenormală: Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Milcov, Splendid, Someşan

V 15-30 septembrie

30 zile după Chasselas

Soiuri cu maturare normală: Coarnă, Afuz Ali, Tamina, Xenia

VI 1-15 octombrie

45 zile după Chasselas

Soiuri cu maturare târzie: Italia, Bicane, Select

VII 15-30 octombrie

Peste 45 zile după Chasselas

Soiuri cu maturare foarte târzie: Greaca, Black rose, Regina nera

Criteriile ecologice. M.A. Negrul (1958) clasifică soiurile de viţă de vie după zona de origine, având la bază caracterele lor fenotipice, în trei grupe ecologogeografice, denumite prolesuri (proles = ramificaţie).

Proles Orientalis (soiuri orientale) cuprinde soiurile de viţă de vie care au ca origine Asia Mică şi Mijlocie şi prezintă următoarele însuşiri morfologice şitehnologice: la dezmugurire, rozeta este glabră, lucioasă; frunzele sunt glabre sau acoperite cu peri scurţi, cu marginile limbului involute; strugurii sunt mari, lacşi, adesea rămuroşi; boabele sunt ovale, ovoide sau alungite, mijlocii sau mari, cu pulpa cărnoasă, crocantă şi seminţe mijlocii sau mari, cu rostrul lung.

Această grupă cuprinde soiuri pentru struguri de masă, mai rar soiuri pentru struguri de vin, cu puţine seminţe, sau fără seminţe în bob (apirene),

29

procent redus de lăstari fertili şi valori mici ale coeficienţilor de fertilitate, ce acumulează cantităţi mai reduse de zaharuri în boabe; sunt soiuri de zi scurtă şi perioadă lungă de vegetaţie, slab rezistente la ger. Prolesul este format din două subprolesuri: antasiatica şi caspica.

Subproles antasiatica include soiuri pentru struguri de masă şi apirene, formate în Asia Mică, Iran, Afganistan, Armenia, Azerbaidjan etc.: Ohanez,Muscat de Alexandria, Husaine, Nimrag, Kiş Miş, Afuz Ali, Cornichon etc.

Subproles caspica cuprinde soiurile formate în jurul Mării Caspice: Terbaş, Baian shirei, Takveri, Muscat alb etc.

Proles Pontica (soiuri pontice) cuprinde soiuri care au ca origine bazinul Mării Negre, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: la dezmugurire rozeta este pufoasă, de culoare albă sau cenuşie; frunza este peroasă pe faţa inferioară; strugurii sunt mijlocii, compacţi, mai rar lacşi, cu boabe, de regulă, sferice, mici sau mijlocii ca mărime, cu pulpa zemoasă, seminţe mici, mijlocii sau mari.

Această grupă cuprinde, în majoritate, soiuri pentru struguri de vin, de mare producţie sau de calitate, cu procent mare de lăstari fertili, valori ridicate ale coeficienţilor de fertilitate, care acumulează cantităţi mai mari de zaharuri în boabe şi prezintă rezistenţă bună la ger. Prolesul prezintă două subprolesuri: subproles georgica, ce include soiurile originare din Georgia şi o parte din Asia Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Dodrelabi, Mţsvane etc.) şi subproles balcanica, ce include soiurile originare din Peninsula Balcanică (Gîmza, Hárslevelü, Plăvaie, Crămpoşie, Cadarcă etc.).

Proles Occidentalis (soiuri occidentale) cuprinde soiurile de viţă de vie formate în Europa Centrală şi de Vest, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: la dezmugurire rozeta este uşor scămoasă; frunzele peroase sau pâsloase pe faţa inferioară, cu marginile revolute; strugurii sunt mijlocii, cu pulpă zemoasă, seminţe mici şi rostrul puţin evident. Prolesul grupează soiuri pentru struguri de vin, de zi lungă şi perioadă scurtă de vegetaţie, care prezintă un procent mare de lăstari fertili, valori ridicate ale coeficienţilor de fertilitate, cantităţi mari de zaharuri în boabe şi rezistenţă bună la ger: Chardonnay, Riesling italian, Muscadelle, Traminer, Pinot noir, Oporto, Cabernet Sauvignon etc.

Criteriile tehnologice clasifică soiurile de viţă de vie în funcţie de compoziţia mecanică a strugurilor, a bobului şi de indicii tehnologici (indicele de structură, indicele bobului şi indicele de randament), astfel:- Soiuri pentru struguri de masă:- cu maturare timpurie;- cu maturare mijlocie;- cu maturare târzie şi foarte târzie;- Soiuri apirene;- Soiuri pentru struguri de vin:

30

- vinuri albe de masă;- vinuri albe de calitate;- vinuri roşii de masă;- vinuri roşii de calitate;- vinuri aromate;- vinuri spumante;- pentru distilate din vin;- Soiuri pentru suc de struguri:- suc natural;- suc concentrat;- suc liofilizat.

31

7. DEZVOLTAREA VITICULTURII ECOLOGICE

Conform definiţiei din Codex Alimentarius, „agricultura ecologică este un sistem de management holistic al producţiei care promovează şi îmbunătăţeşte sănătatea agroecosistemelor, inclusiv biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului, prin metode ecologice de producţie care prioritizează practicile de management care se bazează pe folosirea resurselor interne ale fermelor şi pe sisteme locale adaptate condiţiilor regionale. Aceasta se poate realiza prin folosirea, unde este posibil, de metode agronomice, biologice şi mecanice care exclud materialele sintetice şi asigură funcţionarea completă a sistemului”

Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicideior, metodeie de prevenire jucând un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, bolilor şi a buruienilor.

Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină seama de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată.

“Agricultura ecologică” este un termen protejat și atribuit de Uniunea Europeană României pentru definirea acestui sistem de agricultură și este similar cu termenii “organică” sau “biologică” utilizați în alte state membre.

Principiile si practicile care stau în spatele acestor nume diferite sunt similare și au fost exprimate concis în documentul standardelor Federației Internaționale a Mișcării Agriculturii Organice (The International Federation of Organic Agriculture Movement - IFOAM)

Potrivit acestor standarde IFOAM , agricultura organică are rolul: De a produce hrană de calitate superioară și în cantitate suficientă De a lucra cu sistemele naturale De a incuraja și de a întării ciclurile biologice din cadrul sistemului de agricultură De a menține si mări fertilitatea pe termen lung a solurilor De a utiliza cat se poate mai mult resurse regenerabile în sistemele agricole De a lucra cât mai mult într-un sistem închis De a asigura toate condițiile de viața animalelor pentru ale permite să îndeplinească toate aspectele comportamentului lor înnăscut De a evita toate formele de poluare care pot rezulta din tehnicile agricole De a menține diversitatea genetică a sistemului agricol și a împrejurimilor sale, inclusiv protecția plantelor și a habitatelor săalbatice De a permite producătorilor agricoli obținerea unui venit adecvat și satisfacție din munca lor, inclusiv de a asigura un loc de muncă sigur.

32

Practicile specifice agriculturii ecologice cuprind: • Rotaţia culturilor ca premisă a folosirii eficiente a resurselor fermei. • Limite foarte stricte privind folosirea pesticidelor sintetice chimice şi a îngrăşămintelor chimice, a antibioticelor pentru animale, a aditivilor alimentari şi a altor substanţe complementare folosite pentru prelucrarea produselor agricole • Interzicerea folosirii organismelor modificate genetic • Valorificarea resurselor existente la faţa locului, ca de pildă folosirea ca fertilizator a gunoiului provenit de la animale şi a furajelor produse la fermă • Alegerea unor specii de plante şi animale rezistente la boli şi dăunători, adaptate condiţiilor locale • Creşterea animalelor în libertate şi adăposturi deschise şi hrănirea acestora cu furaje ecologice • Folosirea unor practici de creştere a animalelor adaptate fiecărei rase în parte.

În jurul anului 1920 s-a născut ideea practicării unei agriculturi ecologice atunci când societatea industrială a început s-o înlocuiască pe cea rurală. Astfel în Europa s-au diferenţiat, în ordine cronologică, trei curente: agricultura biodinamică, organică şi biologică.

Agricultura biodinamică se bazează pe respectarea legilor naturale ale vieţii şi ale unităţii sol-plantă-animal-om, cea mai mare importanţă fiind acordată “forţelor vitale”. Promotorii acestui curent au fost Rudolf Steiner şi Ehrenfried Pfeiffer în Germania.

DAVIDESCU et al.(1994) susţine că agricultura biodinamică se caracterizează prin utilizarea unui număr de nouă preparate biodinamice ce se realizează din plante medicinale (coada şoricelului, muşeţel, păpădie, valeriană, urzici, scoarţă de stejar), gunoi de grajd şi silice, care se folosesc în amestec cu apă, în cantităţi foarte mici pe hectar.

Agricultura organică a apărut în Anglia după cel de-al doilea Război mondial şi se bazează pe folosirea exclusivă a fertilizării organice. Acest curent atribuie humusului un rol fundamental în echilibrul biologic şi fertilitatea solului. Fondatorul acestui curent a fost Albert Howard, care în lucrarea “Testamentul agricol”, publicată în 1940, subliniază dezavantajele monoculturilor, ale dispariţiei micilor exploataţii, ale folosirii îngrăşămintelor minerale, precum şi rolul culturilor asociate (graminee-leguminoase) şi al fertilităţii solului în asigurarea rezistenţei plantelor la paraziţi. În aceeaşi perioadă, în Austria, Hans Peter Rusch propune o metodă de agricultură organo-biologică, bazându-se pe observaţia că în natură resturile vegetale şi dejecţiile se biodegradează şi ajung să îngraşe solul fără ca cineva să le încorporeze în sol. Acest curent este adoptat şi în Elveţia de către Hans Müller.

33

Agricultura biologică a fost un curent promovat după cel de-al doilea război mondial (anii ’70) de către consumatorii şi medicii preocupaţi de efectele alimentelor asupra sănătăţii oamenilor.

Mai mult în ultimele două-trei decenii s-a dezvoltat conştiinţa responsabilităţii faţă de mediul înconjurător, s-au format mai multe organizaţii (1972, IFOAM) ale producătorilor având ca scop promovarea agriculturii biologice.

În acest context viticultura ecologică s-a dezvoltat ca parte componentă a agriculturii biologice. HELGA WILLER (2008) susţine că prima activitate în viticultura organică datează din 1950, când în Elveţia şi Germania primii pionieri în domeniu au făcut eforturi considerabile pentru a aplica principiile de bază ale agriculturii organice în viticultură.

34

CONCLUZII

Condiţiile deosebit de favorabile de climă şi relief, pe care viţa de vie le întruneşte aproape în toate regiunile ţării, au determinat ca viticultura şi vinificaţia să reprezinte o ocupaţie tradiţională în România.

Potențialul viticol al țării noastre a fost prezentat în capitolul 5 .

Turismul vinului - Patria vinurilor rosii- Jud. Prahova

Dealurile insorite ale județului au fost dintotdeauna mediul ideal pentru cultura viței-de-vie. Solulgras, udat constant de ploi și clima blânda au facut din regiunea Dealu Mare din judetul Prahova"patria vinurilor rosii". Fiecare podgorie a județului are comoara sa de legende și personalități istorice care și-au pus amprenta asupra locurilor. Cramele, unele declarate monumente istorice, permit vizitatorilor să deguste din bogățiile ascunse în ele, fie în particular, fie în cadrul unor evenimente organizate. În această ultimă categorie sunt incluse și acțiunile Festivalul Vinului de la Valea Calugarească și respectiv Festivalul Ţuicii de la Valenii de Munte, pe care Camera de Comert și Industrie Prahova le organizează anual, în colaborare cu Consiliul Județean Prahova. Astfel, puteți merge la Tohani, moșia principelui Nicolae, renumită pentru vinul roșu obtinut din struguri stafidiți, la Institutul de Cercetari Vini-Viticole Valea Calugarească, unicul de acest gen din țară și în multe alte locuri marcate de tradiția locală.

Drumul Vinului

În Prahova, ,,Drumul Vinului” reeditează un segment mai vechi dintr-un drum al vinului folosit de romani, care străbatea Europa.

Acesta străbate podgoriile renumite ale judeţului şi include popasuri la conace, curţi domneşti şi mănăstiri. Drumul trece prin localităţile Filipeştii de Târg,

35

Băicoi, Boldeşti, Bucov, Pleaşa, Valea Călugărească, Iordăcheanu, Urlaţi, Ceptura, Fântânele,Tohani, Gura Vadului, Călugăreni, iar pentru a exploata în totalitate ,, aurul lichid”, s-au introdus în circuitul turistic vitivinicol cramele de la Urlaţi şi Azuga unde sunt oferite spre degustare vinuri şi spumante excepţionale, însoţite de meniuri câmpeneşti tradiţionale.

Podgoria ,,Dealul Mare”, denumită şi ,,Patria Vinurilor Roşii”, podgorie situată în Curbura Carpaţilor Meridionali, este cel mai închegat spaţiu viticol românesc cu condiţii pedoclimaticefoarte asemănătoare cu cele din regiunea Bordeaux deoarece se află pe aceaşi latitudine.Centrele viticole din podgoria Dealul Mare sunt Boldeşti, Valea Călugărească, Urlaţi-Ceptura,Tohani-Mizil, Cricov. Naşterea, creşterea şi educarea vinului se face în cele şapte crame situate în podgoria ,,Dealul Mare” de la Păuleşti, Valea Călugărească până la Tohani. În zonele viticoleale podgoriei ,,Dealul Mare”, cât şi în cele pomicole, se poate practica acea formă de turism, care să includă vizitarea podgoriilor şi livezilor, precum şi asistarea la procesul de fabricaţie a vinurilor.

Foto 17

În ceea ce privește dezvoltarea agroturismului prin practicarea viticulturii ecologice zonele viticole ale României sunt favorabile în acest sens.

În continuare am prezentat câteva statistici:

36

Figură 2 –ponderea suprafețelor ecologice

Anul trecut, cea mai mare pondere în totalul suprafeţelor cultivate ecologic au avut-o păşunile şi suprafeţele cu plante furajere – 44% din total (cca. 165.000 ha), urmate de cereale – 29% (130.000 ha), oleaginoase şi proteice 22%, (105.000 ha ). Suprafeţele cultivate cu pomi fructiferi, viţă de vie şi legume reprezintă 2%, respectiv 1%.

Figură 3

Din numărul total de procesatori înregistraţi la M.A.D.R în anul 2009 rezultă că:

32% din procesatori se ocupă de segmentul de legume şi fructe proaspete, 19% morărit, panificaţie şi patiserie, 17% de produsele din miere, 10% de produsele din lapte, 12% alte produse, 2% vin, ulei şi margarină şi

37

1% helicicultură.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu I. şi colab., 1994 – Mică Enciclopedie de Viticultură. Editura Glasul Bucovinei, Iaşi.

2. Atanasiu C. şi colab., 19674 – Viticultura şi vinificaţia. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Budan C. şi colab., 1976 – Cercetări asupra estimării resurselor ecologice în cultura viţei de vie. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VII, Bucureşti.

4. Dejeu L., Matei Petruţa, 1996 – Viticultura biologică. USAMV Bucureşti.

5. Dobrei A., 2003 – Viticultură. Editura Agroprint, Timişoara.6. Georgescu Magdalena şi colab., 1991 – Ecofiziologia viţei de vie.

Editura Ceres, Bucureşti.7. Lon J. Rombough (2003): „Producătorul de viţă de vie: ghid pentru

viticultura ecologică” Universitatea Cornell din New York. Programul de Management Integrat al Dăunătorilor

8. Martin T., 1976 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti.9. Martin T., Oprea D., 1988 – Tăierea şi conducerea viţei de vie.

Editura Ceres, Bucureşti10. Oprea D.D., 1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.11. Oprea D.D., 1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.12. Oprea D.D., 1978 – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Editura

Ceres, Bucureşti.13. Teodorescu I.C. şi colab., 1966 – Viţa de vie şi vinul de-a lungul

veacurilor. EdituraAgrosilvică, Bucureşti.

38

14. Teodorescu Şt. şi colab., 1978 – Quelques aspects de la composition et de la qualité des vins suivant les conditions écoclimatique générales de Roumanie. Symp. Intern. Sur l’Ecologie de la vigne, Constanţa.

15. Teodorescu Şt. şi colab., 1987 – Oenocliamtul României. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

16. Ţârdea C., Dejeu L., 1995 – Viticultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.* 2002 – Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicolenr. 244/2002. Monitorul Oficial al României nr. 333/20 mai 2002.* * * 2002 – Ordin nr. 546 privind „Zonarea soiurilor de viţă de vie roditoare din sortimentul de bază al României, recomandate şi autorizate pentru cultură în arealele viticole“.Monitorul Oficial al României nr. 874/12 aprilie 2002.* * * 2003 – Studiu de piaţă. Asociaţia Naţională Interprofesională Vitivinicolă.

39