MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Cu titlu de manuscris

CZU 343.8/.9(043.3)

CHETRARU Viorel

ANALIZA JURIDICO-PENALĂ ŞI CARACTERIZAREA

CRIMINOLOGICĂ A INFRACŢIUNII DE EVADARE

DIN LOCURILE DE DEŢINERE

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal, criminologie,

drept execuţional-penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: CARP Simion,

doctor în drept,

conferenţiar universitar

Autor:

Chişinău, 2012

2

© CHETRARU Viorel, 2012

3

CUPRINS:

ADNOTĂRI............................................................................................................................. ......4

LISTA ABREVIERILOR............................................................................................................7

INTRODUCERE..........................................................................................................................8

1. DIMENSIUNEA DOCTRINARĂ ŞI NORMATIVĂ A INFRACŢIUNII DE EVADARE

DIN LOCURILE DE DEŢINERE.............................................................................................16

1.1 Analiza materialelor ştiinţifice referitoare la infracţiunea de evadare din locurile

de deţinere......................................................................................................................................16

1.2 Aspecte ale politicii penale privind incriminarea infracţiunii de evadare din locurile

de deţinere în legislaţia penală a altor state...................................................................................24

1.3 Evoluţia infracţiunii de evadare din locurile de deţinere în legislaţia penală

a Republicii Moldova.....................................................................................................................35

1.4 Concluzii la Capitolul 1...........................................................................................................41

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNII DE EVADARE DIN LOCURILE

DE DEŢINERE............................................................................................................................44

2.1 Obiectul juridic al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere.........................................44

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere.........................................52

2.3 Latura subiectivă a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere........................................66

2.4 Subiectul infracţiunii de evadare din locurile de deţinere.......................................................74

2.5 Circumstanţele agravante ale infracţiunii de evadare din locurile de deţinere........................85

2.6 Delimitarea evadării din locurile de deţinere de alte infracţiuni omogene..............................93

2.7 Concluzii la Capitolul 2.........................................................................................................104

3. CARACTERIZAREA CRIMINOLOGICĂ A INFRACŢIUNII DE EVADARE DIN

LOCURILE DE DEŢINERE....................................................................................................109

3.1 Noţiunea şi parametrii cantitativi-calitativi ai infracţiunilor de evadare din locurile

de deţinere...................................................................................................................................109

3.2 Cauzele şi condiţiile infracţiunilor de evadare din locurile de deţinere................................121

3.3 Personalitatea infractorului care evadează din locurile de deţinere......................................138

3.4 Măsuri de prevenire şi combatere a evadărilor din locurile de deţinere................................150

3.5 Concluzii la Capitolul 3.........................................................................................................160

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI..................................................................162

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................166

ANEXE.......................................................................................................................................179

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII....................................................188

CV AL AUTORULUI................................................................................................................189

4

ADNOTARE

Chetraru Viorel „Analiza juridico-penală şi caracterizarea criminologică a infracţiunii

de evadare din locurile de deţinere” Teză de doctor în drept la specialitatea 12.00.08 – Drept

penal (drept penal, criminologie, drept execuţional-penal), Chişinău, 2012.

Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din

242 numiri, 161 pagini text de bază, anexe. Rezultatele obţinute sunt publicate în 6 lucrări ştiinţifice

Cuvinte-cheie: evadare, condamnat, loc de deţinere, penitenciar, deţinut, pedeapsa închisorii,

condiţiile evadării, cauzele evadării, personalitatea infractorului, prevenirea evadărilor.

Domeniul de studiu. Prezenta teză este dedicată cercetării ştiinţifice din perspectiva dreptului

penal a complexului de probleme teoretice, metodologice şi aplicative, apărute în legătură cu

săvârşirea evadărilor din locurile de deţinere. O atenţie deosebită se acordă legislaţiei penale şi

execuţional–penale care reglementează răspunderea pentru evadarea persoanei care execută

pedeapsa cu închisoare sau se află sub arest preventiv.

Scopul şi obiectivele tezei de doctorat. Scopul lucrării constă în efectuarea, pe baza

experienţei istorice, cercetărilor teoretice şi a materialelor empirice, a unor investigaţii ample în

privinţa problemelor juridico-penale şi criminologice privind combaterea infracţiunilor de evadare

comise de persoane care îşi execută pedeapsa cu închisoare şi care sunt supuse măsurilor de detenţie

preventivă, elaborând astfel un complex de recomandări fundamentate ştiinţific în vederea

îmbunătăţirii reglementărilor legislative corespunzătoare precum şi punerea lor în aplicare.

Obiective: studierea răspunderii pentru evadarea din locurile de deţinere sub aspect istoric;

Investigarea legislaţiilor penale ale altor state pentru utilizarea experienţei pozitive ale acestora în

soluţionarea problemelor corelate cu imperfecţiunea reglementării juridico-penale a componenţei

evadării din locurile de deţinere în dreptul intern; elucidarea noţiunii şi esenţei juridice a

componenţei evadării din locurile de deţinere; elucidarea problemelor discutabile legate de

interpretarea semnelor obiective şi subiective ale componenţei evadării prevăzute de alin.1 şi 2 ale

art.317 CP al RM, delimitarea acestora de alte componenţe de infracţiune conexe; identificarea celor

mai determinanţi factori care contribuie la comiterea evadărilor şi identificarea setului de măsuri

orientate spre înlăturarea ori diminuarea acestora; formularea recomandărilor ştiinţifice pentru

îmbunătăţirea legislaţiei penale şi practicii judiciare pe segmentul problematicii investigate.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Inovaţia ştiinţifică a lucrării

rezidă în faptul că ea constituie una dintre primele cercetări ştiinţifice complexe şi bine sistematizate

a problematicii evadării din locurile de deţinere sub aspectul juridico-penal şi criminologic realizate

în Republica Moldova.

Semnificaţia teoretică. Semnificaţia teoretică a respectivului studiu rezidă din investigarea

profundă şi multilaterală a bazelor teoretico-practice expuse în doctrina juridico-penală autohtonă şi cea

de peste hotare vizând problematica infracţiunii de evadare din locurile de deţinere. Rezultatele obţinute

în cadrul prezentei investigaţii vor contribui la îmbunătăţirea bazelor teoretice ale dreptului penal şi

criminologiei, inclusiv la înlăturarea unor lacune de abordare a problematicii evadării din locurile de

deţinere.

Valoarea aplicativă a tezei constă în încercarea reuşită a autorului de a formula unele

concluzii şi recomandări, care pot fi luate în consideraţie la îmbunătăţirea legislaţiei autohtone în

domeniul răspunderii penale pentru evadarea din locurile de deţinere. Implementarea în activitatea

practică a organelor competente a cunoştinţelor privind aplicarea corectă a legislaţiei penale în

domeniul evadării din locurile de deţinere, precum şi a măsurilor special-criminologice de prevenire

şi combatere a infracţiunii respective, elaborate în procesul de investigare, va contribui esenţial la

eficientizarea activităţii respectivelor organe.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice ale prezentei lucrări pot servi drept suport în procesul

de instruire în cadrul instituţiilor de învăţământ superior cu profil de jurisprudenţă. Materialele

studiului pot fi utilizate de către Departamentul Instituţiilor Penitenciare şi subdiviziunile lui luate în

parte în vederea prevenirii evadărilor din locurile de detenţie.

5

АННОТАЦИЯ

Кетрару Виорел. Уголовно-правовой анализ и криминологическая характеристика

преступления – «Побег из мест заключения». Диссертация на соискание учёной степени

доктора права по специальности 12.00.08 – Уголовное право (уголовное право,

криминология, уголовно-исполнительное право). Кишинэу, 2012.

Структура диссертации: введение, три главы, основные выводы и рекомендации,

библиография включающая 242 наименований, 161 страниц основного текста. Полученные

результаты опубликованы в 6 научных работах.

Ключевые слова: побег, осужденный, место заключения, заключенный, лишение

свободы, условия побега, причины побега, личность преступника, предупреждение побегов.

Область исследования. Научная работа посвящена уголовно-правовому

исследованию ряда теоретических, методологических и прикладных проблем создавшихся в

связи с совершением побегов из мест заключения. Особое внимание уделяется уголовному и

уголовно-исполнительному законодательству, которое регламентирует ответственность за

совершение лицом отбывающим наказание в виде лишения свободы, а равно лицом

находящимся в предварительном заключении побега из мест заключения.

Цель и задачи работы. Целью данного исследования является осуществление на базе

исторического анализа, теоретических и эмпирических материалов, обширного исследования

в области уголовно-правовых и криминологических проблем касательно борьбы с побегами из

мест заключений. Так же, цель диссертации состоит в разработки и привидения в действие

комплекса научных рекомендаций для улучшения правовых регламентаций в данной области.

Задачи работы: ретроспективное изучение вопроса относящегося к ответственности за

совершение побега из мест заключения; исследование элементов уголовного права

зарубежных стран; выяснение понятия и юридической сущности анализируемого состава

преступления; выявление спорных вопросов связанных с толкованием объективных и

субъективных признаков состава преступления предусмотренного 1 и 2 частью 317 статьи УК

РМ, признаков разграничения побега из мест заключения от других схожих составов

преступлений; установление причин и условий способствующих совершению побегов,

разработка ряда мер предупреждения данного преступления; выдвижение научных

рекомендаций по совершенствованию уголовного законодательства и практики применения

исследуемой проблематики.

Научное новшество и оригинальность. Научная новизна состоит в том, что данная

диссертации, будучи комплексным и систематизированным рассмотрением с точки зрения

уголовного права и криминологии проблематики побега из мест заключения, является одним

из первых исследованием такого рода и масштаба выполненным в Республике Молдова.

Теоретическая значимость научной работы заключается в комплексном

исследовании теоретических и практических основ изложенных в национальной юридической

литературе, а так же зарубежных стран, рассматривающих проблематику побега из мест

заключения. Полученные результаты данного исследования могут быть использованы для

усовершенствования теоретических баз уголовного права и криминологии, а равно для устранения

пробелов в непосредственном рассмотрении проблематики побега из мест заключения.

Прикладная ценность диссертации состоит в удачной попытке автора

сформулировать ряд выводов и рекомендаций, которые могут быть взяты во внимание при

улучшении законодательства Республики Молдова в области побега из мест заключения.

Внедрение в практическую деятельность компетентных органов сведений о правильном

применении уголовного законодательства по данной проблематике, а так же о комплексе

специальных криминологических мер по предупреждению и борьбе с соответствующим

преступлением, существенно отразится на эффективности деятельности данных органов.

Внедрение научных результатов. Результаты данного научного исследования

могут представить реальную основу в процессе обучения в высших учебных заведениях

юридического профиля, а так же могут быть использованы Департаментом

Пенитенциарных Учреждений в процессе предупреждения побегов из мест заключения.

6

ANNOTATION

Chetraru Viorel. „Legal-criminal analysis and criminological characterization of

the offense - escape from places of detention”. PhD thesis entitled to specialty 12.00.08 –

Criminal law (criminal law, criminology, criminal-executive law), Chişinău 2012.

The structure of the thesis: introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations,

bibliography of 242 titles, 161 pages of basic text. The obtained results are published in 6 scientific

works.

Keywords: escaping, convicted, place of detention, prison, prisoner, imprisonment, escape

conditions, escape causes, offender personality, preventing escape. Field of study. The present thesis is dedicated to scientific research from the perspective of

theoretical, methodological and applied complex of criminal law, arising in connection with

committing escape from places of detention.

Special attention is paid to criminal and criminal-executive law governing liability for the

escape of the person who is serving a imprisonment sentence or is under arrest.

Thesis aim and objectives. The work aim is to carry out based on the historical experience,

theoretical researches and empirical materials, the extensive investigations on legal-criminal and

criminological issues on combating escape crime committed by people serving imprisonment and

who are subject of the preventive detention measures, by developing a set of scientifically

recommendations for improving relevant legal regulations and their implementation.

Objectives: study the liability for escape from places of detention under the historical aspect;

investigation of the criminal laws of other countries for the use of their positive experience in solving

problems related to the imperfect legal-criminal regulation of the composition of escape from

detention places in national law; clarifying the concept and legal essence of the composition of

escape from places of detention; elucidation of the discussed issues related to the interpretation of the

objective and subjective signs of the escape composition referred in the 1 and 2 paragraph of the 317

article of Criminal Code of the Republic of Moldova, delimiting them by other related crime

components; identify the most determinant factors that contribute to the escape committing and

identify the set of measures aimed at removing or reducing them; formulation of scientific

recommendations for improving the criminal legislation and judicial practice on the investigated

matters.

Scientific novelty and originality of the results obtained. The scientific innovation of the

work lies in the fact that it is one of the first complex and well systematized scientific researches

regarding the escape from places of detention issues in terms of legal-criminal and criminological

made in the Republic of Moldova.

The theoretical significance. The theoretical significance of this study lies in deep and

comprehensive investigation of the theoretical and practical bases exposed in the domestic legal-

criminal doctrine and overseas issues related to the offense of escape from places of detention. The

results obtained in this investigation will help to improve the theoretical basis of criminal law and

criminology, including the elimination of gaps dealing with the escape from detention places issues.

The applicative value of the thesis lies in the author's successful attempt to formulate some

conclusions and recommendations, which can be taken into consideration to improve the domestic

legislation in the field of criminal liability for escape from places of detention. Implementation in the

practice of the competent bodies of the knowledge regarding the proper application of criminal law

in the field of escape from places of detention, as well as special-criminological measures of

preventing and combating this crime, developed in the investigation process will contribute

significantly to improve the efficiency of these organs.

Implementation of the scientific results of this paper can serve as support in the training

process in higher educational institutions specialized in jurisprudence. The materials of this study can

be used by the Department of Penitentiary Institutions and its subdivisions in preventing escapes

from places of detention.

7

LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat

art. – articol

C.pen. – Cod penal

CE – Cod de executare

CECU – Comitetul Executiv Central Unional

CECV – Comitetul Executiv Central

CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

CPJ – Comisariatul popular al justiţiei

CPP – Cod de procedură penală

CSI – Comunitatea Statelor Independente

CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

lit. – literă

MAI – Ministerul Afacerilor Interne

nr. – număr

p. – pagină

pct. – punct

RM – Republica Moldova

RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă

RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

sec. – secol

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

Controlul asupra criminalităţii a devenit una dintre cele mai importante sarcini ale

politicii de stat a Republicii Moldova. Sistemul execuţional-penal este parte integrantă a

autorităţilor publice, menite să asigure controlul social asupra criminalităţii nu doar prin

realizarea prevenţiei generale şi speciale a infracţiunilor, dar şi prin implementarea procesului

corecţional în privinţa persoanelor asupra cărora sistemul normativ pozitiv nu a avut efectul

necesar de abţinere de la comiterea infracţiunilor. Totodată, aceste persoane adesea continuă

activitatea criminală. Extinzându-şi domeniul de influenţă criminală, ele opun rezistenţă

activităţii normale de executare a pedepsei, ceea ce reduce eficienţa luptei împotriva

criminalităţii în general. Prin urmare, este evident că neluarea măsurilor radicale care ar

minimiza activitatea ilegală a contigentului criminal va conduce nu numai la creşterea

criminalităţii în instituţiile şi organele care asigură deţinerea persoanelor private de libertate, dar

va slăbi şi controlul asupra criminalităţii în întreaga societate.

Pedeapsa cu închisoare nu este doar o măsură de represiune aplicată de stat în lupta

împotriva criminalităţii, dar urmăreşte, de asemenea, scopul corectării şi reeducării deţinuţilor în

spiritul unei atitudini sincere faţă de muncă, executării întocmai a legilor, respectării normelor de

convieţuire socială, precum şi prevenirii comiterii noilor infracţiuni atât de către condamnaţi, cât

şi de către alte persoane.

Un prejudiciu mare asigurării inevitabilităţii pedepsei îl produc aşa fapte periculoase ca

evadarea din locurile de deţinere. Caracterul prejudiciabil al evadărilor, comise de către

persoanele care execută pedeapsa cu închisoare sau supuse arestului preventiv, se exprimă prin

faptul că acestea împiedică activitatea armonioasă a justiţiei şi realizarea scopurilor pedepsei,

produc un climat socio-psihologic nefavorabil nu doar în instituţia în care are loc evadarea, ci şi

în restul instituţiilor de aceiaşi menire socială. Conform datelor statistice, fiecare a doua

infracţiune comisă în sistemul execuţional penal este un caz de evadare, astfel fiecare evadare,

într-o măsură oarecare, dezorganizează activitatea normală a sistemului execuţional.

Evadările din locurile de deţinere subminează credibilitatea organelor de drept, împiedică

soluţionarea altor sarcini importante, sustrăgând atenţia forţelor şi mijloacelor pentru căutarea şi

reţinerea evadaţilor, cauzează îngrijorări întemeiate cetăţenilor, produc neîncredere în

capacitatea statului de a asigura izolarea fiabilă a infractorilor periculoşi pentru societate.

Alegerea în calitate de obiect de studiu a infracţiunilor prevăzute de art. 317 C.pen. al

RM a fost determinată, în primul rând, de nivelul tradiţional sporit al acestui tip de infracţiuni

comparativ cu celelalte fapte infracţionale care atentează la sistemul justiţiei. Alegaţia tiparului

juridic incident activităţii infracţionale de evadare din locurile de deţinere presupune, pe de o

9

parte, evaluarea corectă a situaţiei de fapt, iar pe de altă parte, identificarea normei penale

speciale aplicabile acestei situaţii faptice.

În acest sens, a fost considerat ca fiind actual şi oportun demersul dedicat fenomenului

infracţional de evadare din perspectiva dreptului penal, în vederea elucidării şi reevaluării

semnelor circumstanţiale caracteristice acestuia. Totodată, graţie cercetării minuţioase a cadrului

normativ dedicat reglementării evadării din locurile de deţinere, au fost scoase în evidenţă unele

imperfecţiuni ale textului de incriminare. Acest fapt a solicitat incursiuni teoretice pentru oferirea

legiuitorului anumite propuneri de lege ferenda, menite să perfecţionare norma penală

respectivă. Pentru deducerea unor soluţii legislative adecvate s-a impus cu pregnanţă şi studiul

legislaţiilor penale ale altor ţări în materia incriminării faptei cercetate.

Aplicarea normei de drept penal este doar una dintre măsurile preventive a fenomenului

criminalităţii penitenciare, în general, şi a evadărilor, în special. Plecând de la o asemenea

premisă s-a impus cu pregnanţă şi studiul criminologic al infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere, prin scoaterea în evidenţă a factorilor criminogeni care determină acest tip de

criminalitate, astfel încât să fie elaborate măsuri eficiente de prevenire.

Actualitatea lucrării mai derivă din faptul, că în literatura de specialitate nu au fost

realizate intervenţii complexe în abordarea cadrului juridico-penal şi criminologic al infracţiunii

de evadare din locurile de deţinere, fapt care ar oferi un instrumentar eficient bazat pe

respectarea strictă a prevederilor legale şi pe experienţa pozitivă a organelor de drept. Mai mult

decât atât, în contextul unei dinamici în creştere a evadărilor din locurile de detenţie (circa 1/3

din numărul total al infracţiunilor săvârşite în instituţiile penitenciare), cercetare ştiinţifică este

una utilă pentru organele practice la soluţionarea cauzelor penale amintite şi la prevenirea

eficientă a acestor infracţiuni.

În Republica Moldova infracţiunea de evadare din locurile de deţinere a fost supusă

investigaţiilor de profesorii A. Borodac, Gh. Ulianovschi, I. Macari, S. Carp, Gh. Gladchi, S.

Brînză, V. Stati. Este de menţionat că în doctrina autohtonă, aspectele juridico-penale şi

criminologice ale infracţiunii de evadare nu sunt tratate în studii destinate în mod special acestei

problematici. Monografiile, manualele şi cursurile universitare ale autorilor menţionaţi, de

regulă, înserează doar cele mai importante probleme pe care le implică cunoaşterea acestui

domeniu de referinţă al dreptului penal.

Printre oamenii de ştiinţă din străinătate care au contribuit la elaborarea concepţiei

teoretice privind răspunderea penală pentru infracţiunea de evadare din locurile de deţinere se

enumeră: V. Dongoroz, A. Filipaş, O. Loghin, T. Toader, В.Н. Кудрявцев, A. Бриллиантов, А.

Волобуев, М. Гарафутдинов, А.С. Горелик, Л.В. Лобанова, Б. Махаков, В.И. Егоров,

А.Л. Жуйков, А. Зубков, О.В. Мазур, Б.Д. Махаков, Л. Спектор, Ю.М. Ткачевский, В.В.

Смирнов, В.К. Сауляк, В.Е.Квашис, Ю.К. Шевелев ş. a.

10

Fără a pune la îndoială valoarea teoretico-ştiinţifică şi aplicativă a studiilor în cauză,

precizăm, că prezenta lucrare este o încercare de actualizare a unor concepte, idei şi soluţii vizavi

de interpretarea juridico-penală şi caracterizarea criminologică a acestei infracţiuni.

Monitorizarea gradului de studiere a temei investigate ne permite să afirmăm că problema

aspectelor juridico-penale şi criminologice ale infracţiunii de evadare din locurile de deţinere nu

este suficient investigată în ştiinţa dreptului penal. Nivelul de elaborare a concepţiei privind

răspunderea penală şi caracterizarea criminologică a evadărilor nu poate fi recunoscut pe deplin

satisfăcător, dat fiind că nu au fost supuse unei analize multiaspectuale elementele şi semnele

obiective şi subiective ale infracţiunii de evadare din locurile de deţinere, impactul

particularităţilor acestora asupra calificării faptei; nu au fost supuse cercetării problemele ce ţin

de perfecţionarea cadrului normativ-penal instituit la art. 317 C.pen. al RM; nu a fost abordată

perspectiva decriminalizării parţiale a normei infracţiunii, în contextul umanizării legislaţiei

penale autohtone etc.

Scopul şi obiectivele tezei

Scopul lucrării constă în efectuarea, pe baza experienţei istorice, cercetărilor teoretice şi a

materialelor empirice, a unor investigaţii ample în privinţa problemelor juridico-penale şi

criminologice referitoare la contracararea infracţiunilor de evadare comise de persoane care îşi

execută pedeapsa cu închisoare şi care sunt supuse măsurilor de detenţie preventivă, elaborând

astfel un complex de recomandări ştiinţific fundamentate în vederea îmbunătăţirii

reglementărilor legislative şi punerii în aplicare a acestora.

Acest scop este condiţionat de formularea şi soluţionarea ştiinţifică a unui număr de

obiective interdependente şi organic legate între ele:

Analiza lucrărilor ştiinţifice din doctrina penală autohtonă şi cea străină publicate la

tematica problemei investigate.

Studierea evoluţiei sediului normativ de incriminare a infracţiunii de evadare din

locurile de detenţie.

Analiza comparată a legislaţiilor penale ale altor state în materia incriminării

infracţiunii de evadare din locurile de deţinere.

Elucidarea elementelor şi semnelor componente ale infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere.

Identificarea criteriilor delimitative ale evadării din locurile de deţinere de alte

infracţiuni omogene.

Relevarea trăsăturilor şi particularităţilor biopsihosociale ca caracterizează

personalitatea infractorilor ce evadează din locurile de detenţie.

11

Identificarea factorilor determinanţi care contribuie la comiterea evadărilor şi a

măsurilor orientate spre înlăturarea ori diminuarea acestora.

Formularea recomandărilor ştiinţifice pentru îmbunătăţirea legislaţiei penale şi

practicii judiciare pe segmentul problematicii investigate.

Obiectul cercetării îl constituie complexul de probleme juridico-penale şi criminologice

cu caracter teoretic, practic şi aplicativ privind infracţiunea de evadare din locurile de deţinere. O

atenţie deosebită se acordă legislaţiei penale care instituie răspunderea penală pentru evadarea

persoanei care execută pedeapsa cu închisoare sau se află sub arest preventiv.

Suportul metodologic al lucrării.

În contextul studiului efectuat au fost utilizate un şir de metode de cercetare, precum ar

fi: metoda analizei, care a constat în examinarea doctrinei penale şi criminologice referitoare la

infracţiunea de evadare din locurile de deţinere; metoda sistemică, adică punerea în vizor a

premiselor istorice ce au stat la baza incriminării infracţiunii de evadare din locurile de deţinere;

metoda comparativă, care reflectă studiul comparativ al legislaţiilor penale în materia

incriminării infracţiunii de evadare din locurile de deţinere; metoda logică, adică aplicarea

regulilor şi categoriilor logicii juridice la interpretarea normelor dreptului pozitiv; metoda

statistică şi tehnici de prelucrare a datelor (calcule statistice, întocmirea graficelor, diagramelor

etc.).

Studiul comparat a vizat analiza normelor incriminatorii consacrate în legislaţiile penale

ale altor state (România, Rusia, Franţa, Ucraina, Olanda, Belgia etc.), fapt ce a permis

desprinderea şi formularea unor recomandări pentru legislaţia autohtonă. Metodica cercetării

cuprinde utilizarea unui volum substanţial de material empiric, fiind studiate circa 100 de dosare

iniţiate pentru evadarea din locurile de deţinere. Acestea din urmă au fost studiate în arhivele

judecătoriilor şi procuraturilor sectorului Botanica, Centru, Ciocana, Rîşcani din mun. Chişinău,

precum şi în arhivele judecătoriilor şi procuraturilor raionale din Anenii Noi, Orhei, Ialoveni,

Leova, Căuşeni. De asemenea, au fost examinate soluţiile de practică judiciară pronunţate de

CSJ a RM la soluţionarea unor cauze penale concrete referitoare la evadări; date statistice

oficiale cu privire la infracţiunile de evadare din locurile de deţinere pentru perioada anilor 1995-

2011.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Prezenta teză de doctorat constituie una dintre primele cercetări ştiinţifice complexe şi

bine sistematizate a problematicii evadării din locurile de deţinere sub aspectul juridico-penal şi

criminologic realizată în Republica Moldova.

Noutatea prezentei investigaţii şi-a găsit reflectare într-un şir de rezultate ştiinţifice,

printre care menţionăm următoarele:

12

S-a argumentat că, noţiunea de justiţie urmează a fi interpretată în sens larg şi nu în

sens restrâns. Astfel, înfăptuirea „justiţiei” în sens larg cuprinde, pe lângă funcţia principală de

jurisdicţie şi funcţiile complimentare de urmărire penală şi de executare a hotărârilor

judecătoreşti şi a măsurilor judiciare, toate acestea concurând la înfăptuirea justiţie.

S-a precizat că, de lato-sensu evadarea este acţiunea ce constă în părăsirea ilegală şi

samavolnică a perimetrului locului de deţinere, precum şi scăparea într-un alt mod a făptuitorului

de sub supraveghere sau de sub pază.

S-a stabilit că, obiectul juridic special principal al infracţiunii analizate îl constituie

relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei penale, sub aspectul respectării

caracterului obligatoriu al măsurii de arestare preventivă luate provizoriu în cursul procesului

penal, precum şi al pedepselor privative de libertate (închisoare şi detenţiune pe viaţă).

S-a constatat că, evadarea din locurile de deţinere constituie o infracţiune unică

instantanee, considerându-se consumată din momentul în care făptuitorul părăseşte locul de

deţinere sau scapă de sub supraveghere, devenind liber în urma activităţii ilicite desfăşurate.

S-a argumentat că infracţiunea de evadare din locurile de deţinere poate fi săvârşită

numai cu intenţie directă, adică făptuitorul, din punct de vedere intelectiv îşi dă seama că

părăseşte ilegal locul de deţinere, prevede că prin aceasta se sustrage de la executarea pedepsei

închisorii sau de la obligaţia de a se afla sub arest preventiv, iar din punct de vedere volitiv,

doreşte survenirea acestei urmări – ce rezidă din însăşi comiterea acţiunii de evadare.

S-au identificat o serie de semne care ar permite realizarea unei juste delimitări a

evadării din locurile de deţinere de alte infracţiuni asemănătoare.

S-a stabilit nivelul, structura şi dinamica infracţiunilor de evadare din locurile de

deţinere. Astfel, faptele date continuă să fie pe primul loc în structura criminalităţii penitenciare

constituind 38%. Doar în perioada 2007-2011 evadările au trecut pe locul doi în acest clasament,

primul fiind reprezentat de criminalitatea legată de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice.

S-a demonstrat că, 30,2 % din evadări sunt săvârşite de condamnaţii ce se bucură de

dreptul de deplasare fără escortă şi metoda de săvârşire a evadărilor din partea acestei categorii

de persoane constă în devierea samavolnică a direcţiei deplasării cu scopul săvârşirii evadării şi

abandonarea ilegală a locului de muncă cu acelaşi scop.

S-a constatat că, factorul determinat de bază al săvârşirii evadărilor sunt normele

neformale de comunicare ale condamnaţilor în instituţiile penitenciare.

S-au trasat orientările de bază în desăvârşirea activităţii de prevenire a evadărilor din

locurile de deţinere, cele mai importante fiind: a) organizarea şi modernizarea continuă a

asigurării informaţionale a instituţiilor de detenţie; b) modernizarea procesului corecţional; c)

13

asigurarea izolării stricte a condamnaţilor şi viabilitatea sistemelor de pază a obiectelor din

penitenciare; d) asigurarea condamnaţilor cu locuri de muncă.

Noutatea investigaţiei constă şi în elaborarea ştiinţific-argumentată a unui set de

recomandări. În special se propune:

Înlocuirea sintagmei „loc de deţinere”, utilizată în dispoziţia normei incriminatorii

prevăzute la art.317 C.pen. cu cea de „stare de deţinere”.

Modificarea titlului art.317 C.pen. din „Evadarea din locurile de deţinere” în

„Evadare”.

Modificarea dispoziţiei alin. (1) art. 317 C.pen. prin introducerea după cuvântul

„închisoare” a sintagmei „sau cu detenţiunea pe viaţă”.

Reformularea denumirii circumstanţei agravante prevăzute de art. 317 alin. (2) lit. c)

C.pen. din „însoţită de aplicarea violenţei” în „săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase pentru

viaţa sau sănătatea persoanei”;

Redefinirea textului incriminator al art. 317 C.pen., după cum urmează: Evadarea din

starea de deţinere, săvârşită de persoana care execută pedeapsa cu închisoare sau cu detenţiune

pe viaţă, precum şi de persoana care se află sub arest preventiv săvârşită prin aplicarea

violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea sau deteriorarea bunurilor,

corupere ori înşelăciune etc.

Implementarea recomandărilor prezentate va contribui esenţial la perfecţionarea practicii

de aplicare şi la optimizarea conţinutului şi construcţiei normei juridico-penale privind evadarea

din locurile de deţinere.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniu.

Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere constau în determinarea

elementelor şi semnelor constitutive ale infracţiunii de evadare din locurile de deţinere,

elucidarea factorilor crominogeni, dimensiunilor bio-psiho-sociale a infractorilor şi

fundamentarea măsurilor de prevenire şi combatere a evadărilor. De asemenea, s-a propus

revizuirea legislativă a normei de incriminare prevăzute la art. 317 C.pen., astfel încât aceasta să

fie congruentă cu politica de umanizare a legislaţiei penale naţionale.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

Semnificaţia teoretică a respectivului studiu rezidă din investigarea profundă şi

multilaterală a bazelor teoretico-practice expuse în doctrina juridico-penală autohtonă şi cea de peste

hotare vizând problematica infracţiunii de evadare din locurile de deţinere. În scopul realizării

sarcinilor şi obiectivelor tezei, drept bază teoretico-ştiinţifică au servit noţiunile şi tezele

fundamentale din teoria generală a dreptului, istoria statului şi dreptului, dreptul penal naţional şi cel

14

internaţional, dreptul procesual-penal, criminologia, psihologia juridică, precum şi din alte discipline

juridice şi socio-umane care reflectă problematica cercetată.

În această ordine de idei, importanţa teoretică constă în faptul că rezultatele obţinute în

cadrul prezentei investigaţii vor contribui la îmbunătăţirea bazelor teoretice ale dreptului penal şi

criminologiei, inclusiv la înlăturarea unor lacune de abordare a problematicii evadării din

locurile de deţinere. Totodată, conţinutul şi concluziile prezentei lucrări pot servi drept suport în

procesul de instruire în cadrul instituţiilor de învăţământ superior cu profil de jurisprudenţă.

Valoarea aplicativă a tezei constă în încercarea reuşită a autorului de a formula unele

concluzii şi recomandări, care pot fi luate în consideraţie la îmbunătăţirea legislaţiei autohtone în

domeniul răspunderii penale pentru evadarea din locurile de deţinere. Implementarea în

activitatea practică a organelor competente a cunoştinţelor privind aplicarea corectă a legislaţiei

penale în domeniul evadării din locurile de deţinere, precum şi a măsurilor criminologice de

prevenire şi combatere a infracţiunii respective, elaborate în procesul de investigare, va contribui

esenţial la eficientizarea activităţii acestor organe.

Aprobarea rezultatelor obţinute

Concluziile şi ideile principale cuprinse în prezentul studiu ştiinţific au fost expuse de

către autor în cadrul Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea în spaţiul UE

şi al CSI: evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere”, Chişinău, 12-13 iunie 2012,

cât şi în cadrul a cinci articole ştiinţifice publicate în reviste de specialitate din Republica

Moldova.

Sumarul compartimentelor tezei

Ţinând cont de standardele stabilite, prezenta teză de doctorat are următoarea structură:

adnotare, lista abrevierilor, introducere; trei capitole divizate în paisprezece paragrafe; concluzii

generale şi recomandări; bibliografie şi anexe.

Primul capitol, Dimensiunea doctrinară şi normativă a infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere, este consacrat analizei materialelor ştiinţifice (monografii, articole,

manuale) publicate la tema tezei de doctorat atât în Republica Moldova, cât şi peste hotare. De

asemenea, în cadrul capitolului o deosebită atenţie este acordată retrospectivei istorice vizând

infracţiunea de evadare din locurile de deţinere, precum şi elementelor de drept penal comparat.

Astfel, a fost realizat un studiu comparat al legislaţiilor penale ale României, Rusiei, Ucrainei,

Franţei, Elveţiei etc.

Al doilea capitol, Analiza juridico-penală a infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere, cuprinde o cercetare profundă şi sistematică a elementelor şi semnelor constitutive ale

componenţei de infracţiune prevăzute de art. 317 C.pen., precum şi a circumstanţelor calificative

ale faptei date. Un loc separat îl ocupă problematica delimitării infracţiunii de evadare din locurile

15

de deţinere de altele asemănătoare cum ar fi: înlesnirea evadării şi eschivarea de la executarea

pedepsei cu închisoare.

Capitolul trei al tezei, Caracterizarea criminologică a infracţiunii de evadare din locurile

de deţinere, este consacrat analizei parametrilor cantitativi şi calitativi ai evadărilor din locurile

de deţinere stabilirii cauzelor şi condiţiile ce au stat la baza comiterii acestei infracţiuni,

determinării particularităţilor personalităţii infractorului, precum şi elaborării unui şir de măsuri

special – criminologice de prevenire şi combatere a faptei infracţionale respective.

16

1. DIMENSIUNEA DOCTRINARĂ ŞI NORMATIVĂ A INFRACŢIUNII DE

EVADARE DIN LOCURILE DE DEŢINERE

1.1 Analiza materialelor ştiinţifice referitoare la infracţiunea de evadare

din locurile de detenţie

În Republica Moldova, stat tânăr care a luat naştere în urma destrămării Uniunii Sovietice,

doctrina dreptului penal îşi are o evoluţie mai recentă în raport doctrinele penale ale altor ţări.

Până la moment, în literatura de specialitate moldovenească nu sunt elaborate studii

monografice, ce ar fi destinate abordării exclusive a infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere.

Din atare considerente în contextul trecerii în revistă a materialelor ştiinţifice referitoare la

infracţiunea de evadare din locurile de deţinere ne v-om referi atât la autorii autohtoni, cît şi la

cei străini. Aspectele juridico-penale ale infracţiunii de evadare sunt tratate atât în monografii şi

diverse cercetări ştiinţifice dedicate special acestui fapte, cât şi în manuale, tratate şi cursuri

universitare. Dacă primele nuanţează în detaliu problemele unităţii de infracţiunii sau a formelor

pe care le poate îmbrăca, ultimele, de regulă, înserează doar cele mai importante probleme pe

care le implică cunoaşterea acestui domeniu al dreptului penal.

În contextul prezentării materialelor ştiinţifice existente în materia analizată, în limitele

rezervate acestui compartiment a lucrării, ne vom conduce, în mod prioritar, de ordinea

cronologică de apariţie a lucrărilor vizate. Nu în ultimă instanţă vom ţine cont şi de valoarea

teoretică şi aplicativă ce caracterizează lucrările de rezonanţă existente în materia vizată.

Printre primii autori autohtoni, care a analizat infracţiunea de evadare din locurile de

deţinere poate fi menţionat A.Borodac. Cu referire la obiectul juridic generic al evadării din

locurile de deţinere, în Manualul de Drept penal, Partea specială autorul promovează

semnificaţia lato-sensu a noţiunii de justiţie. Privită astfel, acesta consideră că obiectul generic al

infracţiunilor contra justiţiei îl formează relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare

sunt condiţionate de ocrotirea activităţii normale a instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de

drept, ce contribuie la efectuarea activităţii de jurisdicţie [2, p. 447]. La activitatea de înfăptuire a

justiţiei participă şi alte organe de drept cum ar fi: procuratura, organele de urmărire penală,

organele de executare a hotărârilor judecătoreşti, organele penitenciare, de aceea noţiunea de

justiţie are un sens mai larg, incluzând în afară de activitatea de jurisdicţie înfăptuită de

instanţele judecătoreşti şi activitatea altor organe de drept care au atribuţii de jurisdicţie, potrivit

prevederilor constituţionale [2, p. 447].

În aceiaşi lucrare, profesorul A. Borodac, susţine că prin evadare se înţelege părăsirea

locului de detenţie fără permisiunea persoanelor care supraveghează acele locuri de către

17

persoanele care execută pedeapsa închisorii sau arestul, precum şi de către persoane care se află

sub rest preventiv. De asemenea, în viziunea autorului infracţiunea se consideră consumată din

momentul părăsirii locului de detenţie şi ca o infracţiune continuă se prelungeşte până la

reţinerea evadatului sau până la întoarcerea lui de bună voie în acest loc” [2, p. 463].

Distinsul profesor V. Dongoroz, în renumita lucrare Explicaţii teoretice ale codului penal

român. Partea specială. vol. IV, defineşte acţiunea de evadare ca fiind sustragerea de la

privarea de liberate la care o persoană este supusă prin părăsirea în mod voit şi ilegal a locului de

reţinere sau deţinere ori prin fuga de sub pază la care s-ar afla supusă persoana care se găseşte în

stare de reţinere sau deţinere [36].

Printre tezele expuse de autor, cu care ne-am solidarizat pe deplin în cadrul acestui studiu

şi care a întemeiat tratarea evadării ca infracţiune instantanee este legat de momentul de

consumare al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere. Potrivit autorului consumarea are

loc în momentul în care acţiunea de evadare a fost complet executată, aşa că cel reţinut sau

deţinut a trecut de la starea de privare de liberate la starea de liberate şi s-a produs urmarea

imediată. Infracţiunea se consumă deci în momentul şi locul în care persoana legal reţinută sau

deţinută a reuşit să iasă complet din locul unde era închisă sau de sub paza unde era expusă [36].

Sub aspect criminologic, problematica criminalităţii penitenciare, din categoria căreia face

parte şi infracţiunea de evadare din locurile de deţinere a fost tratată în lucrarea autorului S. Carp

cu titlul Criminalitatea penitenciară (Chişinău, 2010) [9].

Relevând parametrii criminalităţii penitenciare, autorul concluzionează că criminalitatea

penitenciară reprezintă în sine un fenomen social-juridic negativ, variabil din punct de vedere

istoric, care este constituit dintr-o totalitate de infracţiuni săvârşite de deţinuţi, într-o perioadă

determinată de timp. În opinia autorului criminalitatea penitenciară dispune de legităţile sale

specifice şi de o structură deosebită, din care motive consideră oportun ca aceasta să fie

delimitată ca gen de criminalitate aparte. Autorul cercetează influenţa micromediului social al

condamnaţilor asupra infracţionalităţii penitenciare precum şi impactul deficienţelor şi lacunelor

administraţiei şi personalului instituţiilor de detenţie asupra criminalităţii penitenciare, inclusiv şi

asupra evadărilor din locurile de deţinere [9].

O altă lucrare care ţine de subiectul investigat în cadrul acestei lucrări este Infracţiuni

care împiedică înfăptuirea justiţiei, elaborată de Gheorghe Ulianovschi [88]. Cu referire la

obiectul juridic generic al infracţiunilor contra justiţiei autorul menţionează: „Activitatea de

justiţie include pe lângă activitatea propriu-zisă a instanţelor judecătoreşti şi alte activităţi, care

îşi aduc contribuţia la înfăptuirea justiţiei (urmărirea penală şi executarea hotărârilor

judecătoreşti). Mai mult de cât atât, legiuitorul incluzând aceste infracţiuni într-un grup separat

conform obiectului lor generic, nici n-a avut tendinţa de a reflecta în denumirea capitolului

18

respectiv toate infracţiunile incluse în el. Legiuitorul doar a tins să indice că sub această

denumire au fost grupate toate infracţiunile, care direct atentează la activitatea de înfăptuire a

justiţiei de către instanţele judecătoreşti, de către organele care îşi aduc contribuţia la înfăptuirea

justiţiei, precum şi a celor care asigură executarea hotărârilor judecătoreşti” [88, p. 11].

O altă precizare importantă a autorului respectiv este aceea că, acţiunea de evadare din

locurile de deţinere constituie o sustragere de la privarea de liberate la care persoana a fost

supusă, săvârşită prin părăsirea în mod voit şi ilegal al locului deţinere. Locurile de deţinere sunt

penitenciare şi locurile în care condamnaţii execută pedeapsa cu închisoare sau cu arest, precum

şi locurile de arest preventiv în care sunt deţinute persoanele faţă de care a fost dispusă măsura

preventivă – arestarea preventivă De asemenea, se consideră evadat cel care fuge de sub escortă,

din mijloacele de transport în timpul etapării deţinutului, din biroul procurorului sau al ofiţerului

de urmărire penală, din şedinţa de judecată etc. [21, p. 693].

Referitor la momentul consumării infracţiunii respective, autorul susţine că infracţiunea

de evadare din locurile de deţinere are o componenţă formală şi se consideră consumată din

momentul în care cel aflat în locul de deţinere a ieşit complet din acele locuri, devenind liber în

urma activităţii sale ilegale [21, p. 692].

Autorul V. Stati, în articolul Răspunderea penală pentru infracţiunea de tortură şi

infracţiunea de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură (art. 309/1 C. pen. al RM),

afirmă că denumirea Capitolului XIV al Părţii Speciale a Codului penal nu corespunde cu

conţinutul acestui capitol, deoarece evocă o arie de incidenţă mai restrânsă. Din acest punct de

vedere, se propune precizarea denumirii Capitolului XIV al Părţii Speciale a Codului penal după

cum urmează: “Infracţiuni privind înfăptuirea justiţiei sau legate de înfăptuirea justiţiei”.

Într-o altă lucrare, Drept penal, Partea specială Vol. 2, autorii S.Brînză şi V.Stati

concluzionează că obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în capitolul XIV al Părţii

Speciale a Codului penal îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea de înfăptuire a

justiţiei şi activitatea de contribuire la înfăptuirea justiţiei. La determinarea conţinutului

obiectului juridic generic al infracţiunilor menţionate, autorii identifică patru segmente de

activitate stabilite în raport cu valoarea socială protejată prin normele stabilite în capitolul XIV al

Părţii Speciale a Codului penal:

1) activitatea de examinare şi soluţionare a cauzelor de către instanţele de judecată;

2) activităţile desfăşurate în paralel de către alte persoane decât judecătorii, care

contribuie la justa soluţionare a cauzelor (activitatea projudiciară);

3) activitatea ce precede judecata (activitatea prejudiciară);

4) activitatea ulterioară judecăţii, presupunând punerea în executare a hotărârii judiciare

(activitatea postjudicială) [6, p. 675].

19

Cu referinţă la infracţiunea ce formează obiectul preocupărilor noastre S.Brînză şi VStati

susţin că evadarea constituie sustragerea de la privarea de liberate la care subiectul infracţiunii

prevăzute de art.317 C.pen. este supus, prin părăsirea locului de detenţie ori prin scăparea de sub

paza (supravegherea) la care acesta se află supus [6, p. 775]. Aceiaşi autori, referindu-se la

momentul consumativ al evadării afirmă: „... se consideră consumată din momentul încetării

activităţii infracţionale (de exemplu, din momentul predării făptuitorului) sau datorită unor

circumstanţe care împiedică această activitate (de exemplu, făptuitorul este reţinut). Aceasta

întrucât infracţiunea specificată la art.317 C.pen. al RM este o infracţiune continuă ce se

caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale” [6, p.

778].

O cercetare detaliată a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere este realizată de către

autorul L. Spector, în articolul intitulat Побег из места лишения свободы, из-под ареста

или из-под стражи. În baza investigaţiilor realizate autorul evidenţiază anumite carenţe ale

cadrului normativ-penal al infracţiunii de evadare, semnalând în acest sens anumite propuneri de

perfecţionare a acesteia. Printre propunerile autorului, care este în măsură să dea o doză de

claritate textului incriminator este omiterea din textul incriminator a sintagmei loc de detenţie,

întrucât aceasta nu se află în acord cu terminologia uzuală folosită în legislaţia penală [198, p. 2].

În lucrarea «Кресты». История побегов, autorul A. Stucanov tratează fenomenul

evadării din locurile de deţinere din perspectiva evoluţiei istorice a incriminării acestei fapte

infracţionale în legislaţia penală URSS şi a Federaţiei Ruse. În acelaşi timp, autorul pune în vizor

anumite modalităţi faptice de săvârşire a evadări. Una dintre constatările autorului, bazată pe

studiul empiric al fenomenului, derivă în ideea că în ultimul timp se atestă o creştere ponderată a

evadărilor săvârşite prin aplicarea agresiunii fizice sau psihice [205], teză care a fost luată în

consideraţie la formularea unor propuneri de lege ferenda, prezentate în încheierea acestei

lucrări.

La elucidarea problemelor juridico-penale şi criminologice a evadărilor din locurile de

deţinere a contribuit considerabil cercetătorul rus M. Garafutdinov, rezultatele investigaţiilor

sale fiind reflectate în autoreferatul tezei de doctor, Ответственность за побег из мест

лишения свободы, предварительного заключения или из-под стражи по уголовному

праву Российской Федерации [111]. Autorul a elucidat noţiunea şi esenţa evadării din

locurile privative de libertate şi de detenţie preventivă, a caracterizat semnele obiective şi

subiective ale componenţei evadării din locurile de detenţie, a trasat criteriile de delimitare a

evadării de alte componenţe de infracţiune conexe. În rezultatul investigaţiilor efectuate M.

Garafutdinov a formulat o serie de recomandări ştiinţifice pentru îmbunătăţirea legislaţiei penale

a Federaţiei Ruse şi pentru aplicarea unitară a normelor juridice din domeniul investigat.

20

M. Garafutdinov a concluzionat că esenţa socială a evadării constă în eschivarea

condamnatului sau reţinutului temporar sau permanent de la răspundere penală sau executarea

pedepsei; obiectul juridic special al evadării îl constituie relaţiile sociale între stat şi persoana

care a comis infracţiunea în vederea realizării obligaţiei juridice a acesteia de a suporta urmările

nefavorabile şi a dreptului statului de a aplica în privinţa ei constrângerea de stat; pe care legea o

prevede pentru comiterea infracţiunii; infracţiunea de evadare se consumă în momentul când

persoana părăseşte locul privării de libertate, de detenţie preventivă sau alt loc de aflare sub pază,

când a ieşit de sub controlul special şi a obţinut posibilitate reală de a acţiona după bunul său

plac, indiferent de durata aflării sale în afara locului de detenţie etc. [111, p. 7]. În viziunea

autorului evadarea este o infracţiune continuă, aceasta manifestându-se prin părăsirea locului de

detenţie şi prin neexecutarea de scurtă sau de lungă durată a obligaţiei stabilite prin lege.

Părăsirea samovolnică a locului de detenţie presupune eschivarea în continuare de la răspundere

penală, care este cuprinsă de intenţia vinovatului şi din această cauză ambele aceste acţiuni

formează un tot întreg.

Un interes deosebit faţă de problematica infracţiunii de evadare din locurile de detenţie au

demonstrat şi cercetătorii A. Gorelik şi L. Lobanova în lucrarea comună Преступления

против правосудия, 2005 [115]. Printre cele mai esenţiale probleme abordate în lucrarea

indicată este cea cu privire la corecta apreciere a cazurilor în care condamnaţii, beneficiind de

dreptul la muncă, de dreptul de a se deplasa fără pază în afara închisorii, părăsesc locul de muncă

fără permisiune. Autorii consideră că părăsirea fără permisiune a locului de muncă nepăzit din

afara penitenciarului cu scopul de a se sustrage de la executarea pedepsei închisorii constituie

infracţiune de evadare [115].

Evadarea din locurile de deţinere a servit drept obiect de studiu şi pentru cercetătorul rus

Tkacevskii Iu. rezultatele investigaţiilor sale fiind reflectate în lucrarea Уголовная

ответственность за побег, 2003. Comparativ cu cercetătorii indicaţi anterior Tkacevskii Iu.

împărtăşeşte o altă viziune cu privire la aprecierea juridică a cazului în care condamnatul,

profitând de dreptul la muncă, fără supraveghere, în afara închisorii părăseşte locul de muncă

fără permisiune. Acesta consideră că în astfel de situaţii nu există infracţiunea de evadare.

Potrivit autorului infracţiunea de evadare poate fi reţinută atunci când există şi acţiuni de ocolire

a pazei locului de detenţie. Lipsa pazei nu limitează libertatea persoanei, respectiv nu există nici

necesitatea depăşirii obstacolelor ce îngrădesc această libertate, adică nu există evadare.

Iu.Tkacevskii este de părere că în astfel de situaţii are loc eschivarea de la executarea cu

închisoare, părăsirea samovolnică a locului de ispăşire a pedepsei şi nicidecum evadare.

În aceiaşi ordine de idei este formulată viziunea potrivit căreia evadarea nu poate avea loc

dacă executarea pedepsei are loc nu în condiţiile privării de libertate ci a celor care limitează

21

libertatea, cum ar fi de exemplu cazul executării pedepsei în colonii-aşezări. În acest context,

cercetătorul rus Tkachevski Iu.M. susţine: „Este nevoie de prudenţă la tratarea termenilor.

Pedeapsa executată în colonii-aşezări, nu constituie privare de libertate ci o formă de restricţie a

libertăţii. Prin urmare, pentru părăsirea ilegală a acestor instituţii de către condamnat este

necesară stabilirea răspunderii penale pentru eschivarea de la executarea pedepsei închisorii şi nu

pentru evadare”.

Referindu-se la persoanele escortate, Tkachevski Iu.M., concretizează că eschivarea de la

executarea pedepsei cu închisoare este şi cazul când echipajul de escortă, din imprudenţă, a lăsat

fără supraveghere condamnaţii escortaţi, iar aceştia, profitând de situaţie, se ascund şi dispar.

Este interesantă poziţia autorului faţă de aprecierea juridică a metodei de evadare ca semn

al acestei componenţe de infracţiune. Deşi Tkachevski Iu.M. susţine faptul că metoda de

comitere a evadării nu este un element constructiv al componenţei de infracţiune, tot el consideră

că dacă condamnatul părăseşte locul de detenţie pe o perioadă scurtă, cu permisiunea

supraveghetorului şi apoi se întoarce benevol în detenţie, atunci lipseşte infracţiunea de evadare

şi urmează să fie aplicate măsuri disciplinare.

Un studiu consacrat integral infracţiunii de evadare este cel al autorilor Pop O., Troenco V.

Cercetarea infracţiunii de evadare [80]. Autorii concluzionează că evadările sînt de natură a

crea sentimentul insecurităţii pentru societatea civilă iar cauzele evadărilor le regăsim deopotrivă

în mediul deţinuţilor şi în modul de executare a unor atribuţii de supraveghere. Totodată

prevenirea evadărilor va deveni realizabilă numai printr-o pregătire profesională serioasă, ritmică

desfăşurată pe probleme de natură practică în care vigilenţa, spiritul de observaţie şi

operativitatea sunt numai câteva din elementele unei strategii armonioase de contracarare a

faptelor analizate [80, p. 51].

O altă cercetare în domeniu este teza de doctor a autorului rus Smirnov V.V. cu titlul

Предупреждение групповых побегов из исправительных колоний [196]. Autorul a

elucidat: etapele de bază ale evoluţiei istorice a reglementărilor penale privind incriminarea

evadărilor fiind examinate şi problemele privind calificarea evadărilor în grup; starea, dinamica

şi structura evadărilor în grup precum şi caracteristicile criminologice, juridico-penale, moral-

psihologice, psihiatrice şi de comportament al persoanelor care au săvârşit evadări în grup.

Se concluzionează că evadările în grup sînt determinate în special de tendinţa firească a

persoanei spre libertate. La realizarea acestei dorinţe pot contribui condiţiile neadecvate de

executare a pedepsei, lipsa sau starea defectă a mijloacelor tehnico-inginereşti de pază, nivelul

diminuat al lucrului special investigativ cu persoanele predispuse spre evadări; atitudinea

neconştiincioasă faţă de obligaţiunile de serviciu ale colaboratorilor serviciului regim şi al pazei;

deficienţe în organizarea interacţiunii administraţiei penitenciarului şi al serviciilor responsabile

22

cu paza condamnaţilor, condiţiile neadecvate de deţinere, încălcarea drepturilor condamnaţilor

[196].

Personalitatea condamnatului care evadează în grup este caracterizată prin următoarele

trăsături generale: labilitate emoţională, predispunere de a săvârşi anumite fapte bazându-se pe

anumite sentimente şi nu pe raţiune; caracter închis şi predispus spre autoanaliză; prudenţă şi

tendinţă spre minimalizarea contactelor, cunoaştere bună a condiţiilor de deţinere, a lacunelor în

supravegherea şi paza penitenciarului.

Ca măsuri ale prevenirii evadărilor în grup sînt evidenţiate: perfecţionarea condiţiilor

psihologice ale ispăşirii pedepsei, ridicarea generală a eficienţei muncii educative în instituţiile

penitenciare; înlocuirea neîntârziată a utilajului învechit şi mijloacelor tehnice de pază cu unele

noi; identificarea şi studierea persoanelor predispuse spre evadare, controlul şi supravegherea

lor; diagnosticarea psihologică a lor şi în baza aceasta lucrul individual cu fiecare din ei;

utilizarea metodei de biolocare la depistarea săpăturilor; ridicarea nivelului lucrului operativ

profilactic în instituţiile penitenciare.

Un alt autor este Б. Махаков cu lucrarea Уголовно-правовые и криминологические

меры борьбы с побегами из мест лишения свободы [169]. Potrivit autorului, prin

caracteristica criminologică a stării evadărilor se subînţelege un indicator generalizator care

include în sine caracteristica cantitativă şi calitativă a evadărilor, structura şi dinamica acestora

care permit de a analiza multilateral evadarea ca fenomen social cu semnificaţie juridico-penală.

Sunt elucidate măsurile organizatorice şi cele juridico-penale de prevenire a evadărilor din

locurile de detenţie. Sânt formulate propuneri în vederea perfecţionării normelor legislaţiei

penale şi execuţionalpenale care prevăd răspunderea pentru evadarea din locurile de detenţie. La

fel, sînt elaborate recomandări practice privind aplicarea normelor legislaţiei penale fiind

propuse unele direcţii de perfecţionare a activităţii în domeniul contracarării evadărilor.

Un alt cercetător rus care s-a preocupat de soluţionarea problemelor evadării din locurile de

detenţie este Eleonschii V. În lucrarea sa Ответственость за уклонение от отбывания

наказания в виде лишения свободы, 1979 [122], este abordată problema delimitării evadării

din locurile de detenţie de alte componenţe de infracţiune omogene. Potrivit autorului evadare

există şi în cazul în care ideea de a se eschiva de la executarea pedepsei cu închisoare a apărut la

condamnat înainte de a ieşi de pe teritoriul închisorii şi ulterior a fost realizat prin obţinerea

dreptului de a ieşi temporar de pe teritoriu.

O altă lucrare de referinţă o constituie teza de doctor în drept a cercetătorului Kostiuk M.F.,

intitulată Probleme juridico-penale şi criminologice de combatere a criminalităţii în

instituţiile penitenciare [140].

23

Una dintre teze proeminente ale autorului este cea referitoare la perfecţionarea cadrului

normativ de incriminare a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere. Abordând această

problemă, autorul menţionează că, articolul incriminator într-adevăr necesită a fi redactat, însă

nu prin disjungerea evadării din locurile aflării sub arest preventiv de cel din locurile de

executare a pedepsei cu închisoare în componenţe separate de infracţiuni, ci prin divizarea

dispoziţiei articolului respectiv în două alineate de sine stătătoare [140, p. 183].

Poate fi menţionată şi contribuţia altor autori de renume la cercetarea infracţiunii de

evadare din locurile de deţinere şi a problemelor pe care le implică cunoaşterea acesteia. Astfel

М.Н. Гернет a publicat lucrarea „История царской тюрьмы” [114] dedicată studierii unor

cauzuri de evadare din închisoarea „Şliselburg”; В.К. Сауляк, В.Е. Квашис, Ю.К. Шевелев în

lucrarea „Воспитательная работа по предупреждению побегов из ИТУ” [133] au abordat

însemnătatea muncii educative în vederea prevenirii evadărilor din penitenciare (1971), iar în

lucrarea „Проблемы борьбы с побегами осужденных из мест лишения свободы” [193]

au cercetat aspectele juridico-penale şi criminologice a fenomenului evadării (1978); А.Н.

Волобуев în lucrarea „Правовые и социально-психологические проблемы борьбы с

побегами осужденных из ИТУ” [110] a cercetat îndeosebi problematica depistării cauzelor şi

condiţiilor comiterii infracţiunilor de evadare din locurile de detenţie şi cea a prevenirii acestora;

Gh. Gladchi, în articolul “Măsuri speciale şi individuale de prevenire a criminalităţii

recidiviştilor” [50] face anumite referinţe la aspectele ce vizează prevenirea evadărilor din

locurile de deţinere (2002).

În lumina celor menţionate mai sus, putem trasa unele concluzii din care ar rezulta

nivelul de studiere a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere în Republica Moldova.

În primul rând, în legătură cu studiul penal al infracţiunii de evadare se poate observa

lipsa unor lucrări în literatura de specialitate autohtonă, care ar fi dedicate în exclusivitate

analizării acestui fenomen infracţional. Or, datorită dezvoltării rapide a relaţiilor sociale şi a

transformărilor de drept pe care le parcurge R. Moldova acest lucru se impune cu pregnanţă. În

acelaşi timp, se face absolut necesară o reevaluare a conţinutului constitutiv al infracţiunii de

evadare din locurile de deţinere prin prisma normativului penal în vederea relevării unor

propuneri de lege ferenda care ar ţine pas noilor curente de gândire juridică şi politici promovate

la nivel penal.

Acest deficit se resimte şi în literatura criminologică, fapt care indirect face dificilă

lansarea unor strategii, concepţii de resocializare şi corijare a condamnaţilor. Toate lucrările

existente vizează aspectul criminologic general, aspectului criminologic penitenciar, iar

problematica evadărilor din locurile de detenţie fiind analizată în context, fapt care naşte o

lacună vizibilă în ştiinţa criminologică autohtonă. Astfel funcţionarii instituţiilor penitenciare sînt

24

nevoiţi de a se gira de recomandările unor lucrări demult depăşite de situaţia existentă. Această

situaţie impune efectuarea unui studiu juridico-penal şi criminologic, însoţit de cercetările

criminologice profunde a sistemului penitenciar naţional şi a fenomenelor aderente pentru a

elabora o politică nouă de realizare a sarcinilor ce stau în faţa instituţiilor penitenciare în vederea

prevenirii evadărilor din penitenciare.

1.2 Aspecte ale politicii penale de incriminare a infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere în legislaţia penală a altor state

Pentru europeni, cultura este componenta cea mai importantă a identităţii lor. Dincolo de

caracterul ei tehnic, cultura juridică europeană este expresia unei viziuni specifice asupra lumii

şi, în primul rând, asupra organismului social. Normele juridice nu sunt doar modelul unui

comportament social ideal, ci şi opţiunea între multiplele posibilităţi ale acţiunii umane.

Perioada actuală de dezvoltare a dreptului se confruntă cu fenomene de europenizare

şi mondializare, fapt pentru care orice demers ştiinţific dedicat studierii instituţiilor juridice,

inclusiv a celor cu caracter penal, se pretinde a fi realizat din perspectiva unor analize

comparative a normelor juridice care le reglementează.

După cum menţionează, pe drept cuvânt profesorul Pierre Legrand: „Studiile juridice

comparative nu vor putea avea pretenţia de credibilitate intelectuală decât în ziua în care vor

reflecta o conştientizare, din partea comparatistului, a ceea ce face atunci când compară. Or,

această conştientizare trebuie să treacă printr-o articulaţie teoretică cu efecte profunde asupra

proiectului comparatist, care să se traducă prin luarea de poziţii în cadrul unor dezbateri cu

opţiuni recognoscibile şi recunoscute. Comparatistul preocupat de calitatea întreprinderii

comparative va urmări, deci, mai degrabă decât o multiplicare a unor studii care se pretind

comparative, emergenţa unor analize aprofundate consacrate teoriei practicii comparaţiei în

drept...” [79, p. 14].

Studiul comparat al infracţiunii de evadare este susceptibil, pe de o parte, să evidenţieze

experienţele pozitive ale politicii represive destinate prevenirii acestei fapte ilicite, iar, pe de altă

parte, să elaboreze propuneri de lege ferenda de perfecţionare a cadrului normativ autohton

existent în materie.

Analiza comparativă a infracţiunii de evadare din locurile de detenţie, care reflectă

politica penală represivă de prevenire a acestui fenomen infracţional, permite clasificarea

legislaţiilor penale ale statelor de referinţă în trei categorii:

Legislaţii penale în care evadarea cunoaşte o incriminare nelimitată. În esenţă,

fapta constă în părăsirea de către condamnat a locurilor de detenţie în care este

25

deţinută. Pentru existenţa componenţei de infracţiune nu are relevanţă metoda

evadării şi mijloacele săvârşite, acestea din urmă pot însă figura ca semne

calificative ale infracţiunii.

Legislaţii penale în care de evadarea cunoaşte o incriminare limitată. De această

dată evadarea este sancţionată penal atunci când făptuitorul, părăseşte instituţia

penitenciară sau locurile de detenţie provizorie prin anumite metode sau mijloace

care conferă faptei un caracter prejudiciabil sporit. Evadarea este incriminată după

acest model şi atunci când la răspunderea penală pentru o asemenea faptă pot fi

diferiţi doar anumite categorii de deţinuţi, de exemplu, persoanele reţinute sau

arestate.

Legislaţii penale care nu incriminează evadarea condamnatului sau deţinutului din

locurile de detenţie. De această dată, din punct de vedere al periculozităţii sociale

fapta nu este apreciată la nivelul unei infracţiuni. În atare legislaţii penale, deşi nu

este prevăzută răspunderea penală pentru evadarea săvârşită de către condamnat

sau alţi deţinuţi, sunt sancţionate penal faptele prin care este înlesnită evadarea din

locurile de detenţie provizorie sau din închisori.

1. Legislaţii penale în care infracţiunea de evadarea este incriminată în mod

nelimitat.

În legislaţia penală a Federaţiei Ruse infracţiunea de evadare este prevăzută la art.313

C.pen., cu denumirea marginală de Evadare din locurile privative libertate, arest sau de sub

arest preventiv. Norma incriminatoare este descrisă în cadrul a trei alineate. Varianta tip a

infracţiunii, prevăzută la art.313 alin.(1) C.pen constă în: „Evadarea din locurile privative de

liberate, din arest sau din arest preventiv, săvârşită de către o persoană care-şi execută pedeapsa

sau se află sub arest preventiv” [226, p. 147]. Se pedepseşte o asemenea faptă cu muncă

corecţională de până la patru ani sau cu privaţiune de libertate ce poate fi aplicată pe acelaşi

termen.

În accepţiunea legiuitorului rus, evadarea presupune părăsirea de către condamnat a

locurilor de detenţie destinate executării pedepselor privative de liberate, a caselor de arest în

cazul executării pedepsei arestului şi a izolatoarelor de detenţie, dacă se evadează de sub arestul

preventiv. Potrivit art.56 alin.(1) C.pen. al Federaţiei Ruse privaţiunea de libertate se execută în

colonii-aşezări, colonii de educare, instituţii medicale de corecţie, colonii de corectare cu regim

general, sever şi special, precum şi închisori [226, p. 147].

În împrejurările stipulate la art.313 alin.(2) C.pen. al Federaţiei Ruse este dozată

răspunderea penală pentru săvârşirea faptei în urma înţelegerii prealabile de către un grup de

persoane sau de către un grup criminal organizat. Pedeapsa aplicată în acest caz este muncă

26

corecţională de până la cinci ani sau privaţiune de libertate pe acelaşi termen. O pedeapsă mai

aspră, privaţiune de libertate de până la opt ani, este consacrată la alin.(3) al aceluiaşi articol,

dacă fapta este comisă cu aplicarea sau cu ameninţarea aplicării violenţei periculoase pentru

viaţa sau sănătatea persoanei sau cu aplicarea armei sau a altor obiecte ce pot fi folosite în

calitate de armă [226, p. 147].

În C.pen. al Ucrainei incriminarea şi-a găsit loc la art.393 cu denumirea marginală de

Evadarea din locurile privative de liberate sau de sub strajă. Varianta-tip (art.393 alin.(1)

C.pen.) presupune evadarea din locurile privative de libertate sau de sub strajă, săvârşită de către

persoana care-şi execută pedeapsa privativă de libertate sau a arestului ori care se află în detenţie

preventivă. Se pedepseşte o asemenea faptă cu privaţiune de libertate de la trei până la cinci ani

[228, p. 236].

Variantele agravante (art.393 alin.(2) C.pen. al Ucrainei) constau în săvârşirea faptei în

mod repetat; de către un grup de peroane în baza unei înţelegeri prealabile; cu mijloace

periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane; cu dobândirea sau folosirea armei;

cu aplicarea sau cu ameninţarea aplicării violenţei; prin corupere sau prin distrugerea mijloacelor

tehnice de asigurare a pazei. Pedeapsa aplicabilă în acest caz este privaţiune de liberate de la

cinci până la opt ani [228, p. 236].

În C.pen. al Georgiei la art.379 este prevăzută fapta de evadare din locurile de deţinere,

deţinere sau de sub escortă. Textul incriminator are următoarea formulare generică: „Evadarea

din locurile de reţinere, locurile privative de libertate sau de sub arest, precum şi evadarea

săvârşită în timpul escortării” [218, p. 372].

În varianta de bază se prevede pedeapsa privativă de libertate de până la trei ani. O

pedeapsă mai aspră, privaţiune ilegală de libertate de până la cinci ani este aplicată atunci când

evadarea este săvârşită de către un grup de persoane sau cu aplicarea violenţei periculoase pentru

viaţă sau sănătate, precum şi cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe [218, p. 372].

În C.pen. al Cazahstanului la art.355 este incriminată fapta de evadare din locurile de

detenţie, de sus arest sau din locurile de detenţie preventivă, săvârşită de către persoana care-şi

execută pedeapsa sau care se află în detenţie preventivă. Infracţiunea este pedepsită cu privaţiune

de libertate de până la trei ani.

În baza alin.(2) al aceluiaşi articol, se agravează răspunderea penală pentru aceiaşi faptă

săvârşită:

a) cu înţelegere prealabilă de către un grup de persoane;

b) cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau cu ameninţarea aplicării acesteia;

c) cu aplicarea armei sau a altor obiecte ce pot fi folosite în calitate de armă.

27

În cazul comiterii faptei în prezenţa agravantelor menţionate poate fi aplicată privaţiunea

de libertate de până la şapte ani [222, p. 388].

O modalitate specială de răspundere penală ce poate fi aplicată în cazul faptei de evadare

este reglementată în nota art.358 C.pen. al Cazahstanului. Potrivit textului de lege, persoana care

în mod benevol se întoarce în locul de detenţie în termen de şapte zile de la data comiterii faptei,

este liberată de răspunderea penală pentru evadare, dacă înăuntrul acestui termen nu a comis alte

infracţiuni sau dacă evadarea nu a fost săvârşită în prezenţa agravantelor prevăzute de lit.b) şi c)

a art.358 C.pen.” [222, p. 388].

În mod similar infracţiunea de evadare este incriminată în C.pen. al Chirghiziei (art.336)

[223], Tadjichistanului (art.365) [225, p. 363] şi al Armeniei (art.335) [221, p. 398].

O modalitate specifică de liberare de răspunderea penală pentru infracţiunea de evadare

este descrisă la art.335 alin.(3) C.pen. al Armeniei. Potrivit dispoziţiei legale persoana care a

evadat, este liberată de răspunderea penală, dacă urmărirea penală a fost încetată sau dacă a fost

pronunţată o sentinţă de achitare de către instanţa de judecată pe cauza penală în care persoana a

fost condamnată [221, p. 398].

Evadarea cunoaşte o incriminare nelimitată şi în legislaţia penală a României. În C.pen.

în vigoare, incriminarea este statuată la art.269 C.pen.: “Evadarea din starea legală de reţinere

sau de deţinere se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani”. Potrivit alin.(2) al aceluiaşi

articol, dacă fapta este săvârşită prin folosirea de violenţe, de arme sau de alte instrumente ori de

către doua sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani [24, p.

112].

O regulă specială de individualizare a pedepsei penale pentru evadare se prevede la

art.269 alin.(3) C.pen. român, potrivit căruia pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se

adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al închisorii [24, p.

112].

În corespundere cu art.434-27 C.pen al Franţei evadarea presupune părăsirea de către

deţinut a locului de detenţie săvârşită prin aplicarea violenţei, efracţie sau prin corupere, chiar

dacă aceste ultime acţiuni au fost săvârşite de o terţă persoană, cu acordul condamnatului [229,

p. 424].

Pentru a nu lăsa loc de interpretări, legiuitorul francez chiar în textul de lege la art.434-28

C.pen. stabileşte categoriile de persoane care au calitatea de deţinut, şi anume:

- persoana reţinută;

- persoana care participă într-un proces judiciar şi care a fost adusă în faţa instanţei de

judecată în legătură cu expirarea termenului de reţinere sau în legătură cu executarea

mandatului de aducere silită sau de arestare;

28

- persoana care este înştiinţată despre existenţa în privinţa ei a mandatului arest;

- persoana care-şi execută pedeapsa privativă de libertate sau care a fost arestată pentru

executarea acestei pedepse;

- persoana reţinută în scopul extrădării [229, p. 425].

În acelaşi registru de idei, în conformitate cu art.434-29 C.pen. al Franţei constituie

evadare şi fapta săvârşită de către:

1. Deţinutul care este internat într-o instituţie medicală, manifestată prin

eschivarea de la măsurile de supraveghere la care a fost expus;

2. Orice condamnat care se eschivează de la controlul aplicat printr-o hotărâre

judecătorească căruia i s-a acordat dreptul de a se afla în afara instituţiei

penitenciare sau în privinţa căruia s-a aplicat supravegherea electronică sau în

cazurile în care condamnatul beneficiază fie de un regim semideschis, fie de

dreptul de a părăsi temporar instituţia penitenciară;

3. Orice condamnat, care nu s-a întors în instituţia penitenciară la încetarea

termenului de suspendare sau a celui de executare parţială a pedepsei

închisorii, la încetarea termenului de aflare în afara instituţiei penitenciare, la

încetarea regimului de semiliberate sau la expirarea termenului la care

încetează dreptul de a pleca temporar din instituţia penitenciară;

4. Orice condamnat, în privinţa căruia a fost aplicată supravegherea electronică şi

care a scos din funcţiune utilajul ce permite determinarea de la distanţă a

prezenţei sau a absenţei lui în locul prestabilit de către instanţa de judecată

[229, p. 425].

Potrivit art.434 C.pen. al Franţei, o pedeapsă mai aspră este prevăzută pentru fapta de

evadare dacă acţiunile violente constau în ameninţarea aplicării armei sau a dispozitivelor

explozive, substanţelor toxice sau uşor inflamabile sau dacă aceste acţiuni au fost săvârşite de

către un grup de persoane în baza unei înţelegeri prealabile. Constituie circumstanţă agravantă,

potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, când evadarea este săvârşită prin aplicarea efectivă a armei,

substanţelor explozive, substanţelor toxice sau uşor inflamabile [229, p. 425].

Mai este de menţionat că legiuitorul francez, luând în calcul perseverenţa criminală a

deţinutului care se face vinovat de comiterea infracţiunii de evadare, la art.434-31 C.pen. a

statuat că la stabilirea pedepsei pentru un cumul de sentinţe nu poate fi aplicată metoda

absorbţiei.

Înlesnirea evadării în C.pen. francez este descrisă în două norme incriminatorii distincte.

Potrivit art.434-32 este pedepsită acţiunea de înlesnire a evadării săvârşită prin oferirea

29

condamnatului a oricărui mijloc destinat părăsirii locurilor de detenţie. Regimul sancţionator este

mai aspru dacă ajutorul oferit este însoţit de violenţă, efracţie sau corupere.

Prin cea de a doua normă (art.434-33 C.pen. francez) este incriminată înlesnirea evadării

săvârşită de către persoana care are obligaţia de supraveghere a condamnaţilor, manifestată prin

acordarea de ajutor sau pregătirea evadării, chiar şi atunci când fapta este realizată pe calea

inacţiunii. În temeiul alin.(2) al aceluiaşi articol, există infracţiune şi atunci când fapta se comite

de către alte persoane, care în temeiul atribuţiilor de serviciu pe care le exercită au dreptul de a se

deplasa pe teritoriul instituţiilor penitenciare sau au dreptul de a se apropia de condamnaţi [229,

p. 428].

În C.pen. al Lituaniei sunt incriminate două fapte infracţionale legate de evadarea

persoanei din locurile de detenţie. Prima, sub denumirea de eliberare a condamnatului, este

descrisă la art.240 şi constă în fapta persoanei care cu aplicarea violenţei în privinţa pazei sau

prin abuz de încredere, înşelăciune eliberează o altă persoană reţinută, arestată sau care-şi

exercită pedeapsa arestului, privaţiunii de liberate sau detenţiunii pe viaţă. Infracţiunea se

pedepseşte cu arest sau cu privarea de libertate de până la 6 ani [220, p. 322].

În conformitate cu art.241 C.pen., cea de a doua faptă presupune evadarea

condamnatului, care în timpul reţinerii, arestării sau executării pedepsei arestului, privaţiunii de

liberate sau detenţiunii pe viaţă prăseşte locul de detenţie. Actul de evadare săvârşit în asemenea

împrejurări se sancţionează cu arest sau cu privaţiunea de liberate de până la trei ani. Fapta este

pedepsită mai aspru (privaţiune de libertate de până la 5 ani) atunci când este săvârşită prin

aplicarea violenţei în privinţa persoanelor care asigură paza sau a altor persoane; când instituţiei

penitenciare în rezultatul comiterii faptei i s-a cauzat s-a soldat cu daune materiale în proporţii

mari [220, p. 323].

Potrivit art.242 §1. C.pen. al Poloniei este pedepsit cu amendă, cu limitarea libertăţii sau

cu privaţiune de libertate până la 2 ani cel, care în mod samavolnic se repune în liberate, fiind

privat de libertate potrivit unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţiei emise de către un alt

organ al autorităţilor.

La §4 al aceluiaşi articol este dozată răspunderea penală pentru săvârşirea faptei în

prezenţa următoarelor forme agravante:

făptuitorul acţionează în baza unei înţelegeri cu mai multe persoane;

fapta este săvârşită cu aplicarea sau ameninţarea aplicării violenţei;

dacă făptuitorul cauzează o paguba materială la locul în care este privat de

libertate [224, p. 234].

2. Legislaţii penale în care infracţiunea de evadarea este incriminată în mod limitat.

30

În legislaţia penală a Argintinei, potrivit art.280 C.pen. evadarea nu este pedepsită penal

în toate cazurile, ci doar atunci când este săvârşită cu aplicarea violenţei sau cu distrugerea

bunurilor, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la o lună până la trei ani.

O pedeapsă mai aspră (de la o lună până la patru ani), este prevăzută pentru fapta de

favorizare a evadării (art.281 alin.(1) C.pen. al Argintinei). Potrivit, alin.(2) al aceluiaşi articol

funcţionarului care înlesneşte evadarea i se poate aplica suplimentar privarea dreptului de a

deţine o anumită funcţie pe un termen întreit. Mai este de menţionat că în legislaţia penală a

Argentinei (art.281 alin.(2) C.pen.) este sancţionată penal şi neglijenţa funcţionarului în

rezultatul căreia a devenit posibilă evadarea [215, p. 223].

O incriminare diferenţiată, care permite individualizare legală a răspunderii penale pentru

evadarea din locurile de detenţie în corespundere cu anumite circumstanţe incriminatorii, este

prevăzută în Codul penal al Japoniei. Într-un paragraf aparte, intitulat Infracţiuni ce constau în

evadare, la art.97 C.pen. este descrisă varianta tip a evadării cu denumirea de evadare proprie

sau simplă, iar al la art.98 C.pen. – evadarea proprie săvârşită în circumstanţe agravante.

Prima fapta constă în evadarea săvârşită de către persoana deţinută, însă care nu a fost

condamnată de către instanţa de judecată. Cea de a doua presupune evadarea săvârşită de către

condamnat sau de către o persoană ce nu a fost condamnată, însă care a evadat prin distrugerea

edificiilor locurilor privative de libertate sau a mijloacelor de pază, prin aplicarea violenţei sau

ameninţării sau în baza unei înţelegeri prealabile de către două sau mai multe persoane [230, p.

73].

Răspunderea penală pentru complicitatea la evadare este prevăzută la art.100 C.pen. al

Japoniei. Activitatea infracţională constă în fapta persoanei, care în scopul creării posibilităţii de

evadare a deţinutului privat de libertate în condiţii de legalitate, îi oferă mijloace sau săvârşeşte

alte acţiuni ce uşurează evadarea. O pedeapsă mai aspră se aplică în conformitate cu alin.(2) al

aceluiaşi articol, atunci când fapta este săvârşită cu aplicarea sau ameninţarea aplicării violenţei

[230, p. 74].

În legislaţia penală a Japoniei, la art.101 C.pen. mai este pedepsită activitatea de

complicitate la evadarea unei persoane deţinute, săvârşită de către persoanele care asigură paza.

Potrivit textului incriminator constituie infracţiune, fapta săvârşită de persoana care asigură paza

sau care-l exortează pe deţinut prin oferirea posibilităţii de evadare [230, p. 74].

La art.257 C.pen. al Israelului este incriminată fapta de evadare săvârşită de către

persoana aflată sub arest. Potrivit dispoziţiei normei persoana care evadează din locurile de

arestare preventivă, în care se află în baza temeiurilor legale pentru comiterea unei infracţiuni, se

pedepseşte după cum urmează:

31

1. dacă este învinuit sau declarat vinovat pentru comiterea unei infracţiuni grave

– închisoare de 7 ani;

2. în celelalte cazuri – închisoare de 3 ani [219, p. 245].

Înlesnirea evadării, în conformitate cu art.258 C.pen. al Israelului devine sancţionabilă

atunci este săvârşită una din următoarele fapte:

2) acordarea de ajutor deţinutului sau a persoanei aflate sub arest de a evada din

locurile detenţie;

3) transmiterea unor obiecte în închisori destinate facilitării săvârşirii evadării a

persoanelor deţinute sau a persoanelor aflate sub arest [219, p. 245].

În legislaţia penală a Turciei este prevăzut un cadrul ordonat şi sistematizat de incriminări

dedicat pedepsirii evadării. Sediul legal este amplasat în Capitolul VII din Partea specială a

Codului penal, fiind intitulat Evadarea şi înlesnirea evadării din închisoare sau din casele de

arest [227, p. 204].

În corespundere cu art.298 C.pen. al Turciei este prevăzută răspunderea penală pentru

evadarea săvârşită de către o persoana reţinută. Conform textului de lege, persoana care a evadat

după ce a fost reţinută pentru săvârşirea unei fapte ilegale este pedepsită cu închisoare de la două

până la şase luni. Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol dacă fapta a fost săvârşită cu aplicarea sau

ameninţarea aplicării violenţei, distrugerea uşilor, ferestrelor, pereţilor sau a mijloacelor de

prevenire a evadărilor, persoana vinovată este pedepsită cu închisoare pe un termen de la un an

până la trei ani. Pedeapsă este mai aspră, închisoare de la patru la opt ani, dacă evadarea

săvârşită în condiţiile stipulate la alin.(2) este săvârşită de două sau mai multe persoane sau cu

aplicarea ori ameninţarea aplicării violenţei cu utilizarea armei [227, p. 204].

Deopotrivă, la art.299 C.pen. al Turciei este incriminată evadarea săvârşită de către

persoana aflată sub arest. Astfel, persoana care evadează după ce a fost arestată în baza

temeiurilor prevăzute de lege, pentru săvârşirea unei fapte ilegale, este pedepsită după cum

urmează:

1. În cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, făptuitorul urmează să

fie deţinut pe parcursul unui an într-o celulă (odinocinaia camera).

2. În cazul condamnării la o pedeapsă, ce constă în privarea temporară de liberate,

termenul stabilit poate fi mărit de la o şesime la o treime, însă nu mai puţin

patru luni şi nu mai mult doi ani.

Agravanta prevăzută la alin.(2) este prezentă atunci când fapta menţionată a fost săvârşită

cu aplicarea sau ameninţarea aplicării violenţei, distrugerea uşilor, ferestrelor, pereţilor sau a

mijloacelor de prevenire a evadărilor, termenul de deţinere încăpere de tip celulă, prevăzut de

32

pct.1, constituie un an şi şase luni, iar termenul prevăzut de pct.2 se poate mări de la o treime

până la o doime, însă nu mai puţin de un an şi nu mai mult de patru ani [227, p. 204].

În conformitate cu alin.(3) al art.299, dacă evadarea prevăzută de alin.(2) este săvârşită de

două sau mai multe persoane sau cu aplicarea ori ameninţarea aplicării violenţei cu utilizarea

armei, termenul de deţinere în încăpere de tip celulă, prevăzut de pct.1 este de doi ani, iar

termenul prevăzut de pct.2 se majorează de la jumătate la două treimi, însă nu mai mic de cinci

ani şi nu mai mare de opt ani.

Alin.(4) al art.299 C.pen. al Turciei, extinde sfera de aplicare a incriminării şi la cazurile

de evadare săvârşite de către condamnaţii repartizaţi la munci în afara instituţiilor penitenciare.

O formă circumstanţă agravantă specială pentru evadare este consacrată la art.300 C.pen.

al Turciei. Potrivit textului de lege dacă persoana reţinută sau condamnată, revine în instituţia

penitenciare şi se predă în decurs de 15 zile fără a fi constrânsă sau presată, pedepsele prevăzute

de art.298 şi 299 se reduc până la o şesime [227, p. 204].

Înlesnirea evadării este prevăzută de art.301 C.pen. al Turciei: fapta persoanei care a

pregătit sau a uşurat evadarea deţinutului sau a condamnatului, se sancţionează cu pedeapsa

închisorii de la un an până la cinci ani în dependenţă de gravitatea faptei săvârşite deţinut sau a

condamnat, tipul şi termenul de pedeapsă ce urmează să fie executat de către acesta. Caracterul

original al acestei norme derivă din faptul că legiuitorul turc a înţeles să prevadă chiar în

conţinutul textului incriminator, criteriile în baza cărora are loc individualizarea pedepsei penale

pentru fapta de înlesnire a evadării.

Potrivit art.301 alin.(2) C.pen. al Turciei dacă condamnatul îşi executa pedeapsa

detenţiunii pe viaţă, celui care pregăteşte sau înlesneşte evadarea i se poate aplica o pedeapsă de

la cinci până la opt ani. În acelaşi sens, conform art.301 alin.(3) C.pen. al Turciei dacă deţinutul a

fost condamnat cu pedeapsa cu moartea, celui care pregăteşte sau înlesneşte evadarea i se poate

aplica o pedeapsă de la opt până la zece ani [227, p. 206].

În cazul în care evadarea pregătită nu a avut loc, pedeapsa se micşorează până la o treime

(art. art.301 alin.(6) C.pen. al Turciei). De asemenea, constituie circumstanţă agravantă personală

atunci când fapta de înlesnire este comisă de către un părintele, copilul, soţul (soţia), fratele sau

sora deţinutului sau condamnatului. În temeiul art.309 alin.(7) C.pen., în acest caz pedeapsă

poate fi diminuată până la o treime [227, p. 207].

O formă specială a infracţiunii de înlesnire a evadării este descrisă la art.302 C.pen. al

Turciei, atunci când fapta este săvârşită de către funcţionarii instituţiei penitenciare. În

conformitate cu norma legală, dacă persoana ce a fost împuternicită să-l păzească sau să-l

transporte pe deţinut sau pe condamnat, pregăteşte sau înlesneşte evadarea acestuia este

33

pedepsită cu închisoare de la 2 la cinci ani în dependenţă de gravitatea faptei săvârşite deţinut

sau a condamnat, tipul şi termenul de pedeapsă ce urmează să fie executat de către acesta

Dacă condamnatul îşi executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă, persoana ce a fost

împuternicită să-l păzească sau să-l transporte pe deţinut sau pe condamnat este pedepsită cu

închisoare aspră de la şase la opt ani şi interdicţia pe viaţă de a ocupa funcţii publice (art.302

alin.(2) C.pen. al Turciei). Dacă deţinutul a fost condamnat la pedeapsa cu moartea, făptuitorului

i se aplică închisoare aspre de la nouă la cincisprezece ani şi interdicţia pe viaţă de a ocupa

funcţii publice (art.302 alin.(3) C.pen. al Turciei).

În sfârşit, C.pen. al Turciei prevede răspunderea penală pentru evadarea săvârşită în

rezultatul neglijenţei funcţionarului. Potrivit art.303 C.pen., dacă evadarea este săvârşită în

rezultatul neatenţiei sau neglijenţei funcţionarului, acesta este pedepsit cu închisoare de la un an

până la trei ani, iar dacă cel care a evadat a fost condamnat la pedeapsa cu moartea sau cu

detenţiune pe viaţă, pedeapsa aplicată funcţionarului se măreşte de la trei până la cinci ani. În

ambele cazuri instanţa poate aplica pedeapsa complimentară de privare a dreptului de a ocupa o

funcţie publică pe o perioadă egală cu pedeapsa închisorii [227, p. 207].

3. Legislaţii penale care nu incriminează evadarea condamnatului sau deţinutului

din locurile de detenţie.

În Codul penal al Elveţiei nu este statuată răspunderea penală pentru evadarea propriu-

zisă, fiind consfinţită răspunderea pentru eliberarea condamnaţilor. Astfel, în conformitate cu

art.310 C.pen. „Cel ce utilizează violenţa, ameninţarea sau înşelăciunea, îl eliberează pe

condamnat sau pe o altă persoană, care în temeiul unei prescrieri administrative a fost îndreptată

în instituţia respectivă sau acordă ajutor în săvârşirea evadării se pedepseşte cu închisoare”.

Nici în Codul penal al Olandei nu este prevăzută răspunderea penală pentru evadarea

propriu-zisă săvârşită de către persoana deţinută, ci doar pentru înlesnirea evadării comisă de

către o altă persoană de cît cea condamnată. În conformitate cu art.191 C.pen. infracţiunea constă

în fapta persoanei care în mod intenţionat eliberează o persoană privată de liberate în baza unei

decizii luate autorităţile publice sau hotărârii instanţei de judecată, precum şi în fapta persoanei

care îl ajută pe condamnat să evadeze [217, p. 322].

În legislaţia penală a Belgiei răspunderea penală pentru actele legate de evadarea

deţinuţilor este consacrată la art.332-337 C.pen.

În corespundere cu art.332 al Belgiei, în cazul evadării deţinuţilor, persoanele care sunt

obligate să asigure paza şi supravegherea acestora vor fi sancţionate după cum urmează:

- Art.333. Dacă persoana, care a săvârşit evadarea, se afla în arest preventiv sau î-şi

executa pedeapsa pentru săvârşirea unei contravenţii fapta se pedepseşte cu închisoare

de la 8 zile până la 3 luni dacă se datorează imprudenţii funcţionarilor menţionaţi, iar

34

în cazul existenţei unei înţelegeri între făptuitor şi condamnat – închisoare de la 6 luni

până la 2 ani;

- Art.334. Dacă persoana, care a săvârşit evadarea se afla în arest preventiv sau îşi

executa pedeapsa pentru săvârşirea unei infracţiuni sau a fost arestată în temeiul legii

privitoare la extrădare, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 15 zile până la 1 an

dacă se datorează imprudenţii funcţionarilor menţionaţi, iar în cazul existenţei unei

înţelegeri între făptuitor şi condamnat – închisoare de la 1 an până la 5 ani.

- Art.335. Persoanele care nu au atribuţii în sfera supravegherii şi pazei condamnaţilor,

dacă au înlesnit sau au uşurat evadarea, săvârşită în condiţiile prevăzute de art.333

sun pedepsite cu detenţiunea de la 15 zile până la 1 an, iar în condiţiile prevăzute de

art.334, închisoare de la 3 luni la 2 ani.

- Art.336. Dacă evadarea este consumată sau dacă are loc tentativa de evadare cu

aplicarea violenţei, ameninţării sau deteriorării închisorii, cei care au înlesnit

săvârşirea faptei prin oferirea mijloacelor tehnice vor fi pedepsiţi:

în împrejurările prevăzute de art.333 cu închisoare de la 2 până la 5 ani

pentru funcţionarii instituţiei penitenciare şi cu închisoare de la trei

luni până la 2 ani pentru celelalte persoane;

în împrejurările prevăzute la art.334 cu închisoare de la 3 până la 5 ani

pentru funcţionarii instituţiei penitenciare şi închisoare de la 6 luni

până la 3 ani pentru celelalte persoane;

- Art.337 Dacă evadarea este consumată sau dacă are loc tentativa de evadare cu

aplicarea violenţei, ameninţării sau deteriorării închisorii, cei care au înlesnit

săvârşirea faptei prin oferirea armelor vor fi pedepsiţi:

în împrejurările prevăzute de art.333 cu închisoare de la 5 până la 10

ani pentru funcţionarii instituţiei penitenciare şi cu închisoare de la 2

ani până la 5 ani pentru celelalte persoane;

în împrejurările prevăzute la art.334 cu închisoare de la 10 până la 15

ani pentru funcţionarii instituţiei penitenciare şi închisoare de la 5 ani

până la 10 ani pentru celelalte persoane [216, p. 323].

Se poate observa că legislaţia penală belgiană nu sancţionează penal fapta de evadare

propriu-zisă a condamnaţilor, ci incriminează acele fapte prejudiciabile care implică crearea

condiţiilor de evadare săvârşite de către funcţionarii din cadrul instituţiilor penitenciare.

35

1.3 Evoluţia infracţiunii de evadare din locurile de deţinere în legislaţia penală a

Republicii Moldova

Pe parcursul evoluţiei sale, comunitatea umană a stabilit care fapte anume sunt infracţiuni

în funcţie de nivelul de dezvoltare, de tipul istoric al respectivei societăţi şi de spiritualitatea

fiecărui popor în parte.

Urmărind istoria dezvoltării dreptului, putem constata că societatea în toate timpurile, a

avut şi continuă să aibă o reacţie tradiţională faţă de atentate infracţionale, considerându-le ca

unele dintre cele mai periculoase fapte şi sancţionându-le în mod corespunzător.

Dacă obiectul dreptului public este reprezentat de raporturile cetăţenilor cu statul, în el sunt

incluse şi drepturile procesuale (penal şi civil), dreptul penal şi cel execuţional penal. După

părerea prof. Mario G. Losano „naştereaunei ştiinţe penale a fost întârziată de natura

preponderent privată a corpus-ului justinian, care a acceptat o prezenţă a legislaţiei statale de

origine barbară privind delictele şi pedepsele. Glosatori au considerat-o externă şi eterogenă

dreptului roman, începuturile penale ale acestuia dezvoltându-se numai în privinţa temerilor

civile [70, p. 101].

Acţiunea bisericii împotriva pedepselor inumane [, p. ], precum şi studiul dreptului public

au îndemnat un cercetător al statutelor, Alberto Gandino (anul naşterii cu aproximaţie 1240-

1250, decedat după 1310), să scrie „Super maleficiis et causis criminalibus” (în traducere

„Despre delicte şi despre pedepse”). Punctele sale de pornire nu sunt justinianiene ci statutele şi

practica tribunalelor. În această operă se semnalează naşterea ştiinţei penale, dreptul substanţial

unit de cel procesual şi chiar cu unele intervenţii execuţionale [70, p. 102]. Trebuie să

recunoaştem în această operă naşterea ştiinţei penale şi previziunea specializării în drept penal,

drept procesual penal şi drept execuţional penal. Mult mai târziu, în anul 1764, apare la Livorno

broşura „Dei delitti e delle pene”(„Delicte şi pedepse”) de Cesare Beccaria (1738-1794), [14, p.

14] în care germene politic vine să influenţeze concepţiile penale, simbolizând sfârşitul

absolutismului şi ascendenţa burgheziei.

Închisoarea evoluează lent dar sigur, de la loc de detenţie a condamnaţilor înainte de

executarea pedepsei fizice (corporale) sau a prizonierilor înainte de proces (ca în Roma antică),

la loc de segregare a inamicilor Curţii Regale, stigmatizaţii de lettre de cachet (ca în Franţa

absolutistă), şi până la a deveni un loc de detenţie în sens modern. Până către sfârşitul secolului

al XVIII-lea, pedeapsa era în mod esenţial fizică. În latinitatea clasică, autoritatea puterii se baza

în exclusivitate pe pedepsele corporale: fasciile lictorului compuse din nuiele, pentru pedepsele

minore, şi din secure pentru pedeapsa capitală. Nu era diferită situaţia delictelor care astăzi le-am

numi civile: creditorii puteau insista asupra aplicării sancţiunilor corporale debitorului ce nu-şi

36

îndeplinise obligaţia, astfel că prin termenul obligatio se desemna la origini, atât o limitare de

ordin juridic cât şi o relaţie de ordin fizic.

Conceptul de „pedeapsă detentivă” îşi face loc în evul mediu, dar numai în Occident. Acest

fapt se datorează nu doar înapoierii organizatorice a societăţilor tradiţionale, ci şi faptului că în

acestea detenţia nu era considerată destul de represivă, încât să determine dispariţia şi prevenirea

criminalităţii. Măsurile şi sarcinile realizate astăzi prin pedeapsa detentivă erau realizate cândva

prin pedeapsa exilului, prin încredinţare în slujba persoanelor private, sau prin sclavie. Însăşi

istoria ascendentă a carcerei şi a câmpurilor de muncă forţată este simetrică cu declinul istoriei

sclaviei. Cu părere de rău în aceste condiţii este prematur să analizăm evadarea din sistemul de

penitenţă, ci mai degrabă încălcarea rigorilor exilului.

Conform Dicţionarului enciclopedic prin acesta se înţelege pedeapsa aplicată unei persoane

pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetăţean din ţară sau localitatea în care trăieşte;

surghiun, părăsire, plecarea voluntară a cuiva din propria ţară sau localitate, de obicei pentru a

scăpa de o prigoană [32, p. 347]. Fenomenul exilului a fost înregistrat din cele mai vechi timpuri:

la iudei, în istoria Greciei antice şi în Roma antică. Grecii au fost primii care au instituţionalizat

exilul – aveau chiar un ritual în acest sens; astfel că populaţia Atenei zgâria pe un ostrakon – o

bucată de ceramică sau o scoică utilizată ca buletin de vot - numele celui care urma să fie alungat

din sânul cetăţii. Cel astfel desemnat, ca urmare a unei cereri formulate în acest sens, trebuia să

părăsească ţara în zece zile, pentru o perioadă determinată de zece ani. Adesea, ostracizaţii erau

rechemaţi în ţară înainte de scurgerea termenului de zece ani, printr-un decret de amnistie

(cuvânt grec format din prefixul privativ a şi din verbul mimnesko, a-şi aduce aminte) [241, p.

102].

Romanii au complicat instituţia exilului prin introducerea diferitor clauze şi forme.

Conform legii romane, exilul presupunea pierderea cetăţeniei şi acest fapt avea loc imediat, în

caz de solum vertere exilii causa (schimbarea locului ca o consecinţă a exilului) - fapt ce

presupunea şi scăparea de pedeapsa capitală – sau dacă pedeapsa era interdictio aqua et igni

(proscris în afara legii). Legea dădea însă şi posibilitatea acuzatului de a se autoexila înainte de

data la care se pronunţa sentinţa, evitând astfel alte pedepse. În acest caz condamnaţii erau liberi

dar fără dreptul de a umbla înarmaţi [242, p. 11]. In primele trei secole ale Imperiului Roman,

exilul, ca instituţie cunoaşte două forme – relegarea şi deportarea [240, p. 10]. Relegarea

(relegatio) era forma mai uşoară şi nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de

„proscris în afara legii”). Relegarea a fost forma de exil aplicată chiar marelui poet roman Ovidiu

la Tomis.

Exilul necesită condiţii materiale care nu se mai regăsesc în timpurile contemporane – o

densitate scăzută a populaţiei, condiţie existentă în dreptul antic şi medieval; în dreptul modern şi

37

contemporan, exilul se preschimbă în deportare în colonii şi teritorii, rămânând doar deportarea

în exclusivitate pentru delicte politice (acele comportamente pe care societatea le califică mai

mult ca nepotrivite de caracter sau lipsite de şansă, decât ca grad de periculozitate socială a

individului).

Instituirea detenţiei prin încarcerare venea să rezolve trei probleme (şi necesităţi în egală

măsură): privarea de libertate a răufăcătorului, separarea deviantului de societate, şi durata

pedepsei de încarcerare care intimidau potenţialii delicvenţişi – realiza efectul educativ asupra

celorlalţi membri ai societăţii. Abia cu transformarea detenţiei într-o formă clasică de pedeapsă,

apar şi se dezvoltă reglementări penale care incriminează evadarea din detenţie.

Astfel, incriminarea evadării din locurile de deţinere în dreptul penal pozitiv ca infracţiune

autonomă s-a produs în sec. XVIII. Evoluţia ştiinţei penale din această perioadă a fost marcată de

apariţia unor principii noi, cum ar fi cel al legalităţii incriminării şi principiul umanizării

pedepsei.

În sec. XVIII este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia, pedeapsa are

valoare de sine stătătoare şi este un imperativ categoric al raţiunii, care derivă din ideea de

dreptate, respectiv a ispăşirii pentru orice faptă.

În orice sistem penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei joacă rolul de sprijin a

desfăşurării în bune condiţii a unei proceduri judiciare. Legislaţia penală autohtonă a străbătut o

cale complicată de dezvoltare a normelor privind răspunderea pentru evadarea din locurile de

detenţie.

În rezultatul anexării din 1812, în sfera dreptului penal au fost aplicate legile Imperiului

Rus până la Marea Unire din 1918.

Dreptul penal din perioada prerevoluţionară atribuia evadările la infracţiunile care

atentează la ordinea conducerii.

Codul privind pedepsele penale şi corecţionale din 1845 stabilea răspunderea penală pentru

evadarea săvârşită nemijlocit, cît şi pentru înlesnirea evadării.

Dreptul penal din perioada prerevoluţionară atribuia evadarea la crimele care atentează la

ordinea conducerii. Codul privind pedepsele penale şi corecţionale din 1845 stabilea răspunderea

penală atît pentru evadarea săvârşită nemijlocit, cît şi pentru acordarea de sprijin la evadare.

Articolul 309 al Codului, care prevede răspunderea pentru evadarea din locurile de detenţie, era

alcătuit din trei părţi, care ţineau cont de gradul periculozităţii publice a săvârşirii ei. Părţile 1 şi

2 ale art. 309 prevedeau indicile care calificau evadarea. Partea a 3-a a normei examinate

prevedea răspunderea pentru evadare fără circumstanţe agravante.

Codul penal român de la 1864 în art.195 nu incrimina decât evadarea săvârşită prin

întrebuinţare de violenţă [36, p. 236].

38

Codul penal de la 1936 de asemenea nu incrimina iniţial fapta de evadare simplă, ci numai

evadarea agravată (art.297). Ulterior, însă a fost prevăzută ca infracţiune şi aceasta. Pedeapsa

pentru evadarea simplă era închisoarea corecţională de la 2 luni la 6 luni, pedeapsa care se

adaugă la pedeapsa ce se executa [art.297 alin.(1)], iar pentru evadarea produsă prin atrupamente

sau întovărăşiri ori uzând de violenţe sau ameninţări, sau purtând arme, pedeapsa era închisoarea

corecţională de la 3 luni la un an [art297 alin.(2)] [36, p. 236].

În C.pen. al Imperiului Rus din 22 martie 1903 în capitolul „Despre rezistenţa la justiţie”,

au fost, de asemenea, incluse conţinuturile infracţiunii care prevăd răspunderea pentru evadarea

din locurile de detenţie, inclusiv pentru evadarea din deportare (art. 175) şi pentru evadarea de la

muncă zilnică (art. 176) [169, p. 12].

În actele juridice ale puterii sovietice se stabilea ordinea de executare a pedepsei pentru

menţinerea căreia se creau subunităţi speciale în locurile de detenţie.

Astfel, la 23 iulie 1918, Comisariatul popular al justiţiei a aprobat Instrucţia temporară

„Despre privarea de libertate ca măsură de pedeapsă şi despre ordinea de ispăşire a acesteia”, în

care se stabila ordinea de executare a privării de libertate ca măsură de pedeapsă. În continuarea

instrucţiei respective, prin ordinul Comisarului Poporului pentru chestiuni militare nr.284 din 20

septembrie 1918, se creează paza de escortă pentru escortarea elementelor contrarevoluţionare şi

a criminalilor de drept comun, precum şi pentru apărarea şi paza instituţiilor de reeducare prin

muncă.

La baza Decretului şi a Hotărîrii CECU, publicate la 15 aprilie şi 17 mai 1919, în lagăre

erau închise „persoanele şi categoriile persoanelor faţă de care erau luate hotărîri ale secţiilor

comisiilor extraordinare, tribunalelor revoluţionare, tribunalelor populare şi ale altor organe

sovietice cărora li s-a dat acest drept prin decrete şi dispoziţii”. Prin aceeaşi dispoziţie din 19

aprilie 1919, lagărele au fost transmise în administrarea secţiilor direcţiilor comitetelor executive

guberniale, iar conducerea generală era realizată NKVD-ului [169, p. 12].

Hotărîrea respectivă a constituit baza juridică al cărei punct patru prevedea răspunderea

penală pentru evadarea din locurile de detenţie. De reţinut asprimea şi caracterul diferenţiat al

răspunderii condamnaţilor care au săvârşit-o. Astfel, pentru prima evadare din lagăr sau de la

muncile corecţionale termenul fixat poate fi mărit de 10 ori. Pentru evadarea repetată vinovatul

era predat tribunalului revoluţionar şi putea fi condamnat la pedeapsa capitală. Legislatorul

evidenţia două locuri a căror părăsire era considerată crimă: lagărele şi locurile de muncă.

Totodată, subiecte ale actului criminal erau considerate doar persoanele care au executat

pedeapsa sub formă de privare de libertate [169, p. 12].

În 1920, a fost adoptat „Regulamentul privind locurile de detenţie criminală”, în care se

acorda o atenţie considerabilă preîntâmpinării evadărilor. Astfel, cei verificaţi şi cei urmăriţi

39

puteau să aibă în camere lucruri şi haine, dar în afara obiectelor de primă necesitate, li se

permitea să aibă alte lucruri doar în cazul în care ele nu puteau fi folosite pentru evadare şi

violenţă. Trimiţând bolnavii în spitalul civil, administraţia era obligată să ia toate măsurile pentru

a evita evadarea. Deţinuţii din categoria celor disciplinari se aflau în condiţii de izolare mai

severă. Dacă existau informaţii că unii dintre aceştia se pregătesc de evadare, ei erau transferaţi

în celule sau în camere comune cu supraveghere specială. Astfel se înfăptuia munca individuală

preventivă cu persoanele predispuse la evadare.

În procesul organizării muncii administraţia era obligată să ia toate măsurile pentru a nu

admite evadarea. În acest scop, instrumentele pentru lucru în cameră erau eliberate după

autorizaţie specială a şefului. În timpul lucrului deţinuţilor se stabilea un control permanent; la

lucrări în exterior erau scoase doar persoanele care nu trezeau dubii că pot să evadeze, şi doar

sub escortă. Numărul escortei depindea de numărul deţinuţilor, de particularităţile lor individuale

şi de condiţiile terenului, fiecare grupă era însoţită de un observator.

Dacă deţinuţii erau ţinuţi în afara locurilor de detenţie, aceste încăperi erau înzestrate cu

dispozitive speciale pentru preîntâmpinarea evadărilor. Gardienii erau puşi să verifice, cel puţin

o dată pe zi, uşile, gratiile, ţăvile etc., pentru a se convinge de imposibilitatea evadării [169, p.

14].

Acelaşi regulament stabilea şi ordinea generală de folosire a armei, într-o instrucţiune

specială – ordinea şi modul folosirii nemijlocite a armei. Se permitea de folosit arma doar atunci

cînd aceasta „era incontestabil necesar după epuizarea tuturor celorlalte mijloace de curmare a

evadărilor”.

În primul C.pen. al RSFSR din 1922, răspunderea penală pentru evadare era stipulată în

art. 95 C.pen. la capitolul „Crime de stat” în titlul al doilea „Despre crimele împotriva ordinii de

conducere”.

Articolul 95 C.pen. al RSFSR din 1922 stipula: „Evadarea arestatului de sub strajă

înfăptuită prin intermendiul unui tunel, spargere sau în general prin deterioararea zăvoarelor,

pereţilor etc., precum şi fuga din locul deportării sau în drum spre el se pedepseşte cu privarea de

libertate pe un termen de cel puţin un an”.

Articolul 94 C.pen. prevedea răspunderea pentru eliberarea ilegală a arestatului de sub

strajă sau din locul de detenţie. Pedeapsa pentru această crimă a fost stabilită sub formă de

privare de libertate pe un termen de cel puţin un an, iar dacă eliberarea ilegală se înfăptuia cu

folosirea violenţei asupra străjii, aceste acţiuni erau pedepsite cu privare de libertate pe un

termen de cel puţin 2 ani.

În circularea nr. 21 din 25 februarie 1923, adoptată de CPJ, cu scopul de a asigura folosirea

corectă a art. 95 C.pen. se explica modul de tragere la răspundere a persoanelor care au făcut-o

40

de sub arest. Se arată necesitatea unei respectări stricte a ordinii de tragere la răspundere pentru

evadare şi se menţiona că norma respectivă stabileşte pedepsirea penală doar în cazul

circumstanţelor agravante, iar evadările arestaţilor săvârşite în lipsa unor atare circumstanţe se

pedepsesc pe cale disciplinară.

Articolul 95 C.pen. reglementa cazurile evadărilor sus-menţionate nu numai din clădirea

locului de detenţie, ci şi din toate celelalte încăperi unde pot fi plasaţi cel puţin temporar

deţinuţii, de exemplu, din vagonul cu arestaţi în clădirea tribunalului etc. Prin urmare, în art. 95

C.pen. RSFSR din 1922 se acorda mai mare aspectului obiectiv al crimei examinate. Totodată, se

sublinia că era considerată crimă evadarea înfăptuită prin săpare de tunel, spargere, deteriorare a

pereţilor, zăvoarelor etc.

Specificul normei respective constă în faptul că evadările înfăptuite fără circumstanţe

agravante erau considerate delicte disciplinare pentru care cei vinovaţi erau traşi la răspundere

disciplinară.

Prin Hotărîrea CECV din 16 noiembrie 1924 a fost exclusă răspunderea penală pentru

evadarea săvîrşită prin săparea de tunel, spargere şi deteriorare a zăvoarelor, pereţilor etc.

Această soluţie era motivată prin condiţiile nocive ce existau în locurile de deţinere şi de nivelul

slab de supraveghere din partea autorităţilor.

La 22 noiembrie 1926 a fost adoptat C. pen. al RSFSR, care a introdus din nou în lege

răspunderea penală pentru evadare. În C.pen. RSFSR din 1926 a fost separat capitolul al doilea

independent „Alte crime împotriva ordinii de conducere”, în care figura art. 82., care stabilea că

„evadarea arestatului de sub strajă prin săpare de tunel, spargere sau deteriorare a pereţilor,

zăvoarelor etc. se pedepseşte cu privare de libertate pe un termen de până la un an”, adică

răspunderea penală se stabilea doar pentru evadarea calificată. Astfel, legislatorul a revenit la

dispoziţiile art. 95 C.pen. al RSFSR din 1922 [205, p. 18].

Luând în consideraţie obiectivele justiţiei condiţionate de necesitatea intensificării

combaterii celor mai periculoase crime, CECV şi CPP RSFSR au completat, prin Hotărârea din

10 iunie 1931, art. 82 C.pen. RSFSR, care partea întâi a început să recunoască drept crimă nu

numai evadarea condamnatului din locul de detenţie, ci şi evadarea arestatului de sub strajă.

Noua redacţie a art. 82 C.pen. stipulează că evadarea arestatului de sub strajă sau din locul de

privare de libertate este pedepsită cu privare de libertate pe un termen de până la trei ani;

evadarea din locul deportării obligatorii sau din drum spre el, precum şi eschivarea de la muncile

corecţionale a condamnaţilor la deportare – cu înlocuirea deportării cu privarea de libertate cu

acelaşi termen, întoarcerea arbitrară a celui deportat la locurile interzise de şedere – cu înlocuirea

deportării cu privarea de libertate sau cu deportarea cu acelaşi termen, totodată deportarea poate

fi înlocuită doar expulzarea fixată pe un termen de cel puţin trei ani [169, p. 17].

41

În conformitate cu noua redacţie a normei examinate, evadarea era considerată ca o faptă

pedepsibilă indiferent de mijloacele de săvârşire a ei. Pentru conţinutul crimei prevăzute la alin.

(1) al art. 82 C.pen. al RSFSR, nu avea importanţă locul de privare de libertate din care a fost

săvârşită evadarea – din închisoare, din lagărul de muncă corecţională, din locul de reexpediere,

din arest etc. [169, p. 14].

În perioada 1959-1961 au fost adoptate Codurile Penale ale tuturor republicilor unionale

care făceau parte din URSS, la 27 octombrie 1960 – C.pen. al RSSM, care a intrat în vigoare la

1 ianuarie 1961.

Prezidiul Consiliului Suprem al RSSM a aprobat pe 9 octombrie 1961 Regulamentul

privind coloniile de muncă corecţională şi închisorile MAI RSSM, în conformitate cu care

sistemul folosirii pedepsei sub formă de privare de libertate era construit astfel încît, pe lîngă

rezolvarea altor sarcini prevăzute de Regulament, să fie asigurate în locurile de izolare de

societate a unor condiţii care să excludă evadările condamnaţilor.

Răspunderea pentru evadare în C.pen. al RSSM era prevăzută la art. 200 cu denumirea

marginală de Evadarea din locurile privaţiunii de libertate sau de sub arest, care stipula:

„Evadarea din locurile de privaţiune de libertate sau de sub arest, săvîrşită de persoana, care

execută pedeapsa sau se află sub arest preventiv”. Fapta era pedepsită cu privaţiune de libertate

de la 6 luni la 4 ani.

Formele calificate a evadării era prevăzută la alin.(2) al art.200 C.pen. al RSSM. Acestea

constau în evadarea repetată, precum şi evadarea săvârşită de către un grup de persoane în urma

înţelegerii prealabile a câtorva persoane, precum şi însoţită de acte de violenţă asupra pazei.

Pedeapsa pentru agravantele infracţiunii era stabilită de la 2 ani privare de libertate, pînă la

7 ani.

1.4 Concluzii la Capitolul 1

Făcând o concluzie generală pe marginea tuturor materialelor ştiinţifice analizate, putem

menţiona că printre oamenii de ştiinţă care au contribuit la elaborarea concepţiei teoretice de

soluţionare a problemei privind răspunderea pentru infracţiunea de evadare din locurile de

deţinere se enumeră: A. Borodac, Gh. Ulianovschi, I. Macari, S. Carp, Gh. Gladchi, S. Brînză, V.

Stati (R. Moldova); V. Dongoroz, V. Dobrinoiu, A. Filipaş, O. Loghin, T. Toader (România),

В.Н. Кудрявцев, A. Бриллиантов, А. Волобуев, М. Гарафутдинов, А.С. Горелик, Л.В.

Лобанова, М. Доржиевич, В.И. Егоров, А.Л.Жуйков, А. Зубков, О.В. Мазур, Б.Д.

Махаков, Л. Спектор, Ю.М. Ткачевский, В.В. Смирнов, В.К. Сауляк, В.Е.Квашис, Ю.К.

Шевелев (Federaţia Rusă) etc.

42

În legătură cu studiul penal al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere s-a constatat

lipsa unor lucrări în literatura de specialitate autohtonă, care ar fi dedicate în exclusivitate

analizării acestui fenomen infracţional. Or, datorită dezvoltării rapide a relaţiilor sociale şi a

transformărilor de drept pe care le parcurge R. Moldova acest lucru se impune cu pregnanţă. În

acelaşi timp, se face absolut necesară o reevaluare a conţinutului constitutiv al infracţiunii de

evadare din locurile de deţinere prin prisma normativului penal în vederea relevării unor

propuneri de lege ferenda, care ar ţine pas noilor curente de gândire juridică şi politici

promovate la nivel penal.

Acest deficit se resimte şi în literatura criminologică, fapt care indirect face dificilă

lansarea unor strategii, concepţii de resocializare şi corijare a condamnaţilor. Toate lucrările

existente vizează aspectul criminologic general, aspectului criminologic penitenciar, iar

problematica evadărilor din locurile de detenţie fiind analizată în context, fapt care naşte o

lacună vizibilă în ştiinţa criminologică autohtonă. Astfel funcţionarii instituţiilor penitenciare sînt

nevoiţi de a se gira de recomandările unor lucrări demult depăşite de situaţia existentă. Această

situaţie impune efectuarea unui studiu juridico-penal şi criminologic, însoţit de cercetările

criminologice profunde a sistemului penitenciar naţional şi a fenomenelor aderente pentru a

elabora o politică nouă de realizare a sarcinilor ce stau în faţa instituţiilor penitenciare în vederea

prevenirii evadărilor din penitenciare.

Scopul lucrării constă în efectuarea, pe baza experienţei istorice, a cercetărilor teoretice şi

a materialelor empirice, a unor investigaţii ample în privinţa problemelor juridico-penale şi

criminologice privind combaterea infracţiunilor de evadare comise de persoane care îşi execută

pedeapsa cu închisoare şi care sunt supuse măsurilor de detenţie preventivă, elaborând astfel un

complex de recomandări fundamentate ştiinţific în vederea îmbunătăţirii reglementărilor

legislative corespunzătoare precum şi punerea lor în aplicare.

Acest scop multiaspectual este condiţionat de formularea şi soluţionarea ştiinţifică a unui

număr de obiective organic legate între ele şi interdependente, acestea fiind:

1. Analiza lucrărilor ştiinţifice din doctrina penală autohtonă şi cea străină publicate la

tematica problemei investigate.

2. Studierea evoluţiei sediului normativ de incriminare a infracţiunii de evadare din locurile

de detenţie.

3. Analiza comparată a legislaţiilor penale ale altor state existente în materia incriminării

infracţiunii de evadare din locurile de deţinere.

4. Elucidarea elementelor şi semnelor componente ale infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere.

43

5. Identificarea criteriilor delimitative a evadării din locurile de deţinere de alte infracţiuni

omogene.

6. Relevarea trăsăturilor şi particularităţilor biopsihosociale ca caracterizează personalitatea

infractorilor ce evadează din locurile de detenţie.

7. Identificarea celor mai determinanţi factori care contribuie la comiterea evadărilor şi

identificarea setului de măsuri orientate spre înlăturarea ori diminuarea acestora.

8. Formularea recomandărilor ştiinţifice pentru îmbunătăţirea legislaţiei penale şi practicii

judiciare pe segmentul problematicii investigate.

Analiza comparativă a infracţiunii de evadare din locurile de detenţie, care reflectă

politica penală represivă de prevenire a acestui fenomen infracţional în diferite legislaţii penale,

permite clasificarea acestora în trei categorii:

Legislaţii penale în care evadarea cunoaşte o incriminare nelimitată. În esenţă,

fapta constă în părăsirea de către condamnat a locurilor de detenţie în care este

deţinută (Franţa, România, Federaţia Rusă, Polonia, Ucraina, Georgia,

Cazahstan, Chirghizia, Tadjichistan, Armenia etc.).

Legislaţii penale în care de evadarea cunoaşte o incriminare limitată

(Argentina, Japonia, Israel, Turcia etc.).

Legislaţii penale care nu incriminează evadarea condamnatului sau deţinutului

din locurile de detenţie (Belgia, Olanda, Elveţia). În aceste legislaţii penale,

deşi nu este prevăzută răspunderea penală pentru evadarea săvârşită de către

condamnat sau alţi deţinuţi, sunt sancţionate penal faptele prin care este

înlesnită evadarea din locurile de detenţie provizorie sau din închisori.

44

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNII DE EVADARE DIN

LOCURILE DE DEŢINERE

2.1 Obiectul juridic al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere

Orice faptă infracţională privită individual, atentează la anumite relaţii sociale concrete

ocrotite de legea penală. Importanţa acestor relaţii, tipul prejudiciului produs ca urmare a

comiterii infracţiunii, determină caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei respective, esenţa

social-juridică a acesteia, precum şi locul componenţei date în sistemul Părţii speciale a Codului

penal. Stabilirea exactă a cercului de relaţii sociale ce caracterizează conţinutul obiectului

infracţiunii, - constituie drept premisă necesară pentru calificarea corectă a celor comise potrivit

unui articol corespunzător al legii penale.

Prin termenul „Obiect juridic al infracţiunii”, se înţelege un ansamblu de relaţii sociale şi

valori care sunt lezate sau puse în pericol prin comiterea faptei prejudiciabile prevăzute de legea

penală.

Trecând la analiza detaliată a obiectului juridic al infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere, trebuie de menţionat că, doctrina dreptului penal distinge convenţional noţiunile de

obiect juridic general, obiect juridic generic şi obiect juridic special al infracţiunii.

Problematica obiectului juridic general al infracţiunii este reflectată destul de amplu în

literatura de specialitate şi nu trezeşte careva controverse deosebite. Acesta îl constituie

totalitatea relaţiilor sociale în care se manifestă interesele persoanei, ale societăţii, ale statului,

care sunt ocrotite de legea penală împotriva atentatelor infracţionale. În linii generale,

respectivele relaţii şi valori sunt enumerate în art. 2 alin. (1) C.pen. al RM: „Legea penală apără,

împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul

înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a

Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept”.

În lumina celor menţionate, drept obiect juridic general al infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere, ca de fapt şi a oricărei altei infracţiuni, reprezintă totalitatea relaţiilor sociale

ocrotite de legea penală.

Cu referire la obiectul juridic generic al infracţiunii analizate de noi, menţionăm că, o

tratare doctrinară unanimă a acestuia lipseşte.

După regula generală, obiectul juridic generic constituie un grup de relaţii sociale

omogene, interdependente, la care atentează un grup omogen de infracţiuni [175, p. 151]. Acesta

are rolul special la construcţia sistemului Părţii speciale a Codului penal. Astfel, obiectul juridic

generic se determină potrivit denumirilor capitolelor Părţii speciale a C.pen.

45

Astfel, obiectul juridic generic al infracţiunii permite clasificarea infracţiunilor în funcţie

de anumite criterii, contribuie la clasificarea caracterului prejudiciabil al infracţiunii care intră în

fiecare grup şi, prin aceasta, face posibilă repartizarea materiei legislative după un anumit sistem,

subordonat unui criteriu obiectiv unic. În afară de aceasta, obiectul juridic generic al infracţiunii

permite a stabili, în sistemul legislaţiei penale în vigoare, locul normelor penale nou adoptate,

care incriminează o infracţiune sau alta [5, p. 4].

Pornind de la considerente că, articolul ce stabileşte răspunderea pentru evadarea din

locurile de deţinere se găseşte în Capitolul XIV „Infracţiuni contra justiţiei”, în calitate de obiect

juridic generic al acesteia, apar relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei penale.

Justiţia, care este chemată să apare societatea de infracţiuni şi alte fapte ilegale, singură

devine în cazul comiterii asupra ei a faptelor menţionate drept obiect al ocrotirii juridico-penale.

Astfel, sistemul justiţiei, de asemenea necesită de o protecţie juridică prin prisma legii penale.

Aplicarea unor măsuri de constrângere cu caracter juridico-penal pentru faptele

prejudiciabile care împiedică buna înfăptuire a justiţiei este unul dintre cele mai forte şi

importante mijloace de apărare a ei. Anume din aceste considerente, fiecare stat de drept creează

toate condiţiile necesare ca realizarea justiţiei să fie nu numai strict reglementată, dar şi garantată

prin incriminarea faptelor ce împiedică desfăşurarea ei normală.

În vederea realizării unei ample investigări a obiectului generic al infracţiunii analizate de

noi, este necesar să definim noţiunea de justiţie.

Potrivit Dicţionarului limbii române moderne, prin „justiţie” se înţelege: ansamblul

legilor şi al instanţelor judecătoreşti; sistemul de funcţionare a acestor instanţe [33, p. 440].

În literatura de specialitate s-au conturat două poziţii privitor la noţiunea de justiţie ca

valoare apărată de legea penală: justiţia privită în sens larg şi în cel îngust.

Autorul V.К. Glistin, interpretând noţiunea de justiţie într-un sens restrâns o raportează

doar la activitatea propriu zisă a instanţelor judecătoreşti [161, p. 323]. Ca argument în susţinerea

acestei opinii sunt aduse prevederile art.114 „Înfăptuirea justiţiei” a Constituţiei Republicii

Moldova, unde se menţionează: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii doar de instanţele

judecătoreşti” [25]. În acest sens, obiectul juridic generic al evadării din locurile de deţinere ar

constitui relaţiile sociale privind funcţionarea normală a instanţelor de judecată.

Al doilea punct de vedere se bazează pe interpretarea noţiunii de justiţie în sens larg.

Potrivit acestei păreri, activitatea de justiţie include pe lângă activitatea propriu-zisă a

instanţelor judecătoreşti şi alte activităţi, care îşi aduc contribuţia la înfăptuirea justiţiei

(urmărirea penală şi executarea hotărârilor judecătoreşti). Mai mult de cât atât, legiuitorul

incluzând aceste infracţiuni într-un grup separat conform obiectului lor generic, nici n-a avut

tendinţa de a reflecta în denumirea capitolului respectiv toate infracţiunile incluse în el.

46

Legiuitorul doar a tins să indice că sub această denumire au fost grupate toate infracţiunile, care

direct atentează la activitatea de înfăptuire a justiţiei de către instanţele judecătoreşti, de către

organele care îşi aduc contribuţia la înfăptuirea justiţiei, precum şi a celor care asigură

executarea hotărârilor judecătoreşti [88, p. 11].

O opinie analogică referitor la problematica discutată o susţin şi autorii V.K. Sauleak,

V.E. Kvaşis, I.K. Şevelev, care menţionează că: „Activitatea de realizare a sarcinilor justiţiei

urmează a fi înţeleasă în sens larg, adică aceasta fiind o activitate comună a organelor de stat

competente în combaterea criminalităţii (inclusiv şi instituţiile penitenciare)” [193, p. 12].

Concluzia dată este argumentată prin faptul că, în capitolul privind infracţiunile contra justiţiei

marea parte a faptelor infracţionale nu atentează nemijlocit la activitatea instanţelor

judecătoreşti, ci la activitatea organelor ce nu fac parte din sistemul judecătoresc.

Totodată, ne alăturăm punctului de vedere exprimat de autorul Gheorghe Ulianovschi,

care menţionează că, justiţia în calitate de obiect generic al infracţiunilor contra justiţiei este

apărată numai sub acele aspecte în care poate fi atins nemijlocit procesul înfăptuirii justiţiei. În

activitatea organelor judiciare se săvârşesc şi alte infracţiuni cum ar fi neglijenţa în serviciu,

coruperea pasivă etc. Atunci, când aceste fapte nu aduc atingere nemijlocit procesului înfăptuirii

justiţiei nu poate fi vorba de infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei [88, p. 11].

O asemenea interpretare a noţiunii de justiţie, după părerea noastră este una corectă. Într-

adevăr, realizarea sarcinilor şi scopurilor justiţiei nu se reduce doar la activitatea instanţelor

judecătoreşti. Buna înfăptuire a acesteia nu este posibilă fără o activitate interdependentă a

organelor de urmărire penală şi a celor de executare a hotărârilor judecătoreşti. Deşi organele

respective, spre deosebire de instanţele judecătoreşti, nu înfăptuiesc de sine stătător justiţia,

totuşi acestea creează condiţii necesare pentru o activitate efectivă a judecătoriilor, prin ce în

final şi contribuie la buna înfăptuire a justiţiei.

Astfel, activitatea de înfăptuire a justiţiei nu începe din momentul examinării judiciare a

cauzei, ci de la etapa urmăririi penale. Activitatea dată durează şi după pronunţarea sentinţei de

condamnare şi intrarea ei în vigoare, incluzând de asemenea etapa de executare a pedepsei şi se

finalizează cu ispăşirea definitivă a acesteia. Ne includerea în sistemul justiţiei a organelor ce

realizează activităţile sus menţionate, în primul rând ar face imposibilă înfăptuirea justiţiei de

către instanţele judecătoreşti. Iar în al doilea rând, activitatea propriu-zisă a acestor organe de

asemenea serveşte la înfăptuirea sarcinilor justiţiei.

Concretizarea obiectului juridic al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere se

realizează prin intermediul obiectului juridic special.

47

Prin obiect juridic special se înţelege valoarea sau relaţia socială concretă la care se

atentează prin săvârşirea faptei infracţionale. Problema stabilirii corecte a obiectului juridic

special se rezolvă prin realizarea unei referinţe la obiectul juridic generic.

Determinarea obiectului juridic special este o premisă deosebit de importantă pentru

calificarea corectă a infracţiunilor, deoarece devine posibilă individualizarea unei infracţiuni în

cadrul unui grup de fapte penale, cu alte cuvinte – sistematizarea infracţiunilor unui capitol într-

un subsistem.

Din conţinutul art.317 C.pen. al RM direct sau indirect reiese un şir de dispoziţii care au o

importanţă majoră pentru stabilirea obiectului juridic special al infracţiunii analizate. În primul

rând, legea penală indică că, evadarea din locurile de deţinere este săvârşită de persoana care

execută pedeapsa cu închisoare, precum şi de persoana care se află sub arest preventiv. În al

doilea rând, infracţiunea dată se caracterizează printr-o părăsire arbitrară, ilegală a locurilor de

deţinere. Şi într-al treilea rând, drept rezultat al evadării constituie eschivarea temporară sau

totală de la executarea pedepsei sau de la urmărire penală [18, p. 137].

Dezvăluind conţinutul semnelor menţionate, putem afirma că, evadarea se comite de către

persoane supuse forţei coercitive a statului pentru infracţiunea comisă, şi se exprimă prin acţiuni

care perturbează odinea executării pedepsei penale, activitatea normală a procesului penal, şi de

asemenea prin realizarea scopului de a se eschiva de la suportarea efectivă a pedepsei penale.

O astfel de analiză ne permite să constatăm că, menirea articolului 317 CP al RM este de

a ocroti relaţiile ce asigură ordinea şi regimul executării pedepsei privative de libertate, şi

relaţiile de realizare a obligaţiei făptuitorului de a suporta consecinţele juridice nefavorabile

legate de infracţiunea comisă.

De regulă, fiecare faptă infracţională are un singur obiect juridic special. Însă există şi

infracţiuni care atentează concomitent la câteva obiecte juridice speciale. Astfel, în literatura de

specialitate se susţine că, la unele infracţiuni obiectul juridic special poate fi complex. Asemenea

situaţie poartă denumirea de concurenţa obiectelor juridice speciale.

Concurenţa obiectelor juridice speciale ale infracţiunii este generată de complexitatea

vieţii sociale. În virtutea pluralităţii şi interdependenţei relaţiilor sociale, participant al cărora

apare unul şi acelaşi subiect, infracţiunea influenţând la o verigă a raporturilor sociale, direct sau

indirect atinge şi alte relaţii sociale ce se intersectează cu această verigă. Anume aceasta trăsătură

a relaţiilor sociale a determinat necesitatea clasificării obiectelor juridice speciale pe verticală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evadare din locurile de deţinere, menţionăm că aceasta

se referă la categoria infracţiunilor cu două obiecte juridice speciale, unde, pe lângă obiectul

juridic special principal, există şi un obiect juridic special secundar.

48

Prin obiect juridic special principal se înţelege relaţia socială pentru care a fost instituită

infracţiunea corespunzătoare, care permite a dezvălui natura ei social-juridică. Aceasta relaţie

socială este întotdeauna afectată, de altfel nici nu ar exista fapta dată.

Prin obiectul juridic special principal, autorul E.A. Frolov înţelege o astfel de relaţie

socială, un astfel de interes, pe care legiuitorul luându-l sub ocrotirea legii penale, a instituit norma

respectivă [231, p. 202].

Criticând abordarea dată a obiectului juridic special principal, autorul N.I. Korjanski

menţionează că, aceasta nu conţine semnul de bază a obiectului respectiv, invocând că prin

obiectul juridic special principal al infracţiunii se înţelege acea relaţie socială, prejudicierea căreia

constituie esenţa socială a faptei date. Prin urmare, în scopul ocrotirii acestei relaţii sociale, şi este

creată norma juridico-penală specială [138, p. 81].

De aici rezultă că, obiectul juridic special principal reflectă conţinutul de bază a faptei

infracţionale, orientarea şi esenţa antisocială acesteia. Anume respectivul obiect determină

caracterul gradului prejudiciabil al infracţiunii comise şi gravitatea eventualelor urmări. Deşi

evadarea din locurile de deţinere prejudiciază activitatea normală a instanţelor judecătoreşti, a

organelor de urmărire penală şi de executare a hotărârilor judecătoreşti, totuşi esenţa socială a

acesteia întotdeauna se exprimă în lezarea intereselor justiţiei.

Astfel, relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei ca obiect juridic generic al

infracţiunii de evadare din locurile de deţinere, pot fi considerate în acelaşi timp şi drept obiect

juridic special principal al respectivei infracţiuni.

Atentând la interesele justiţiei în general, consideră autorul Mazur O.V., evadarea din

locurile de deţinere, în primul plan, perturbează activitatea normală a organelor de executare a

hotărârilor. Astfel, în calitate obiect juridic special principal al infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere pot fi considerate relaţiile sociale referitoare la activitatea normală a

respectivelor organe în ceea ce priveşte realizarea funcţiilor acestora [168, p. 53].

Referitor la determinarea obiectului juridic special principal al infracţiunii analizate de

noi, prezintă interes şi opinia autorului V.K. Glistin, potrivit căreia, infracţiunea de evadare din

locurile de deţinere prevede în fond răspunderea pentru două componenţe de infracţiune care

atentează concomitent la două grupuri separate de relaţii sociale: pentru evadarea din locurile

aflării sub arest preventiv şi evadarea din locurile de executare a pedepsei cu închisoare. Prima

componenţă atentează la interesele justiţiei, deoarece poate perturba activitatea instanţelor de

judecată în privinţa bunei înfăptuiri a justiţiei. Iar evadarea din locurile de executare a pedepsei

cu închisoare nu atinge această latură de activitate a instanţei de judecată, deoarece din

momentul pronunţării sentinţei activitatea de înfăptuire a justiţiei se consumă, iar evadarea aduce

prejudiciul activităţii instituţiilor penitenciare ce asigură executarea pedepsei [161, p. 328].

49

Autorii E.V. Boldîrev şi L.G. Krahmalnik, la fel consideră că răspunderea penală pentru

evadare din locurile aflării sub arest preventiv şi evadare din locurile de executare a pedepsei cu

închisoare trebuie să fie prevăzută în articolele separate a Codului penal. Însă autorii menţionaţi,

spre deosebire de savantul V.K. Glistin, au argumentat raţionamentul unei asemenea divizări nu

prin confruntarea obiectelor juridice speciale a respectivilor fapte penale, ci reieşind din existenţa

unor divergenţe substanţiale vis a vis de caracteristicile juridico-sociologice ale subiecţilor

acestora [104, p. 88].

O afirmaţie asemănătoare este expusă şi de autorul M.F. Kostiuk, care menţionează că,

articolul care prevede răspunderea penală pentru evadare într-adevăr necesită a fi redactat, însă

nu prin disjungerea evadării din locurile aflării sub arest preventiv şi acelei din locurile de

executare a pedepsei cu închisoare în componenţe separate de infracţiuni, ci prin divizarea

dispoziţiei articolului respectiv în două părţi de sine stătătoare [140, p. 183]. Astfel, în prima

situaţie drept subiect apare bănuitul, învinuitul sau inculpatul, în privinţa căruia este aplicată

măsura preventivă de arestare preventivă, adică persoana care în conformitate cu principiul

prezumţiei nevinovăţiei nu poate fi declarată ca vinovată de săvârşirea infracţiunii. Iar în calitate

de subiect al evadării din locurile de executare a pedepsei cu închisoare, apare condamnatul,

adică persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă, în legătură cu ce evadarea este cel

puţin a doua infracţiune în biografia sa.

Totuşi, după părerea noastră, afirmaţia precum evadarea din locurile aflării sub arest

preventiv şi evadarea din locurile de executare a pedepsei cu închisoare atentează la grupe

diferite de relaţii sociale nu este una întemeiată, deoarece ambele modalităţi atentează la unele şi

aceleaşi relaţii sociale, care asigură în ansamblu buna înfăptuire a justiţiei.

Evadarea din locurile de deţinere, menţionează autorul B.D. Mahakov, nu cauzează daună

tuturor relaţiilor sociale ce asigură înfăptuirea justiţiei în general, ci doar acelei părţi care asigură

realizarea justiţiei penale, adică examinarea în cadrul şedinţelor judiciare a cauzelor penale şi

aplicarea măsurilor de pedeapsă persoanelor vinovate de comiterea infracţiunii, sau achitarea

celor nevinovaţi, şi de asemenea executarea pedepselor penale [169, p. 37].

O altă opinie exprimată în literatura de specialitate este că, obiectul juridic special

principal al infracţiunii analizate îl constituie relaţiile sociale privitoare la autoritatea actelor

judiciare şi la respectarea stării legale de reţinere sau deţinere la care o persoană este supusă în

baza lor [78, p. 417].

Autorii Vasile Dobrinoiu şi Nicolae Conea susţin părerea potrivit căreia: „Infracţiunea de

evadare are ca obiect juridic special relaţiile sociale privind autoritatea organelor judiciare şi

respectarea stării legale de reţinere sau deţinere la care o persoană este supusă în baza lor. Este

50

vorba de respectul caracterului obligatoriu al măsurilor privative de libertate, luate provizoriu în

cursul procesului, şi al pedepselor privative de libertate” [34, p. 222].

Un alt punct de vedere, care este mai aproape de poziţia noastră exprimă autorii

Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi: „Obiectul juridic special al infracţiunii de evadare este

reprezentat de relaţiile sociale care asigură buna înfăptuire a justiţiei, mai precis acele relaţii

sociale privind autoritatea organelor judiciare şi respectarea stării legale de reţinere sau deţinere

la care este supusă o persoană în baza lor. Practic, ne referim la caracterul obligatoriu al

măsurilor privative de libertate luate provizoriu în cursul procesului penal şi al pedepselor

privative de libertate” [73, p. 336].

În final, considerăm că, drept obiect juridic special principal al infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei penale,

sub aspectul respectării caracterului obligatoriu al măsurii preventive de arestare preventivă luate

provizoriu în cursul procesului penal, precum şi al pedepselor privative de libertate.

Obiectul juridic special secundar reprezintă asemenea relaţii sociale care, meritând o

ocrotire penală de sine stătătoare, în cazul altor infracţiuni sunt ocrotite de rând cu obiectul

juridic special principal al acestora şi cărora li se poate sau nu cauza o daună în legătură cu

atentarea la obiectul juridic special principal [69, p. 116].

Caracteristic pentru obiectele juridice speciale secundare este faptul că, în calitate de

astfel de obiecte pot apărea doar acele relaţii sociale, care sunt luate sub ocrotire de legea penală.

Stabilirea obiectului special secundar are o însemnătate mare pentru determinarea caracterului şi

gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, precum şi pentru evaluarea gravităţii consecinţelor

prejudiciabile.

Obiectul special secundar deseori este folosit de legiuitor pentru desemnarea

componenţei calificate de infracţiuni. Aşadar, dacă în rezultatul comiterii evadării din locurile de

deţinere se aduce dauna şi obiectului secundar, o astfel de evadare se caracterizează printr-un

grad prejudiciabil mai mare, respectiv acesta circumstanţă urmează a fi luată în vedere la

stabilirea pedepsei celui vinovat.

Pe lângă relaţiile sociale care caracterizează obiectul juridic special principal al evadării

din locurile de deţinere, în dependenţă de metoda de comitere a faptei respective dauna poate fi

adusă şi altor relaţii sociale, care în alte capitole a Codului penal au o ocrotire juridico-penală.

În aceasta ordine de idei, un grup de autori printre care: Gheorghe Ulianovschi [21, p.

693]; Sergiu Brînză, Vitalie Stati [6, p. 775]; Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi [72, p.

476], susţin părerea precum infracţiunea de evadare din locurile de deţinere comisă în condiţiile

agravate prevăzute de lit.c) alin.(2) art.317 C.pen. (însoţită de aplicarea violenţei) are şi un obiect

51

juridic special secundar – relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală sau la sănătatea

persoanei.

Alt grup de autori printre care: L.D. Gauhman, S.V. Maximov [214, p. 337]; B.D.

Mahakov [169, p. 43], pe lângă relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală sau la

sănătatea persoanei, includ în calitate de obiect special secundar şi relaţiile sociale privind

securitatea publică – în cazul când evadarea din locurile de deţinere se săvârşeşte cu aplicarea

armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme, - fapta prevăzută de lit.d) alin.(2) art.317 CP.

În concluzie, pornind de la considerentul precum relaţiile sociale referitoare la buna

înfăptuire a justiţiei sunt violate în toate cazurile de evadare din locurile de deţinere, considerăm

că, obiectul juridic special secundar al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale privind

integritatea corporală sau sănătatea persoanei (în cazul lit.c) alin.(2) art.317 C.pen.) şi securitatea

publică (în cazul lit.d) alin.(2) art.317 C.pen.).

Obiectul material al infracţiunii constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă

influenţarea nemijlocită infracţională, prin al cărei intermediu se aduce atingere obiectului juridic

al infracţiunii [3, p. 151].

Nu toate entităţile aflate în orbita relaţiei sociale pot avea calitatea de obiect material al

faptei infracţionale. O astfel de calitate o pot avea doar acele entităţi care, spre deosebire de

fenomenele ideale au o natură corporală şi care, fiind influenţate, fac posibilă fixarea influenţării

prin percepţia din afară [7, p. 49].

Astfel, prin obiectul material al infracţiunii se înţelege entitatea materială, de natură

însufleţită sau neînsufleţită (un bun, corpul persoanei etc.), asupra căreia acţionează nemijlocit

infractorul, prin intermediul căruia se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii.

În acelaşi timp, obiectul material al faptei infracţionale trebuie delimitat de instrumentele

şi mijloacele comiterii acesteia.

Instrumentele şi mijloacele infracţiunii uşurează şi înlesnesc comiterea ei, reprezintă o

metodă de realizare a acesteia (de exemplu, în cazul săvârşirii evadării din locurile de deţinere cu

aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme).

Aşadar, deosebirea principală între instrumentele şi mijloacele de comitere a infracţiunii

şi obiectul material constă în modul de folosire a acestora în procesul comiterii faptei

infracţionale. Şi anume, dacă instrumentul sau mijlocul a fost folosit în acţiune asupra obiectului,

atunci acesta devine respectiv mijloc sau instrument al infracţiunii.

Vorbind despre prezenţa obiectului material în componenţa de infracţiune prevăzută de

art.317 C.pen., trebuie de menţionat că, de regulă, infracţiunea de evadare din locurile de

deţinere în varianta tip nu poate avea un obiect material.

52

Totodată, în cazul evadării din locurile de deţinere însoţite de aplicarea violenţei (lit.c)

alin.(2) art.317 C.pen.), infracţiunea dată dispune şi de un obiect material, care constituie corpul

fizic al persoanei, privit ca o totalitate de funcţii şi procese organice ce menţin individul în viaţă

asupra căruia s-a aplicat violenţă.

În încheiere constatăm că, înfăptuirea justiţiei este o activitate mai largă decât cea

propriu-zisă a instanţelor judecătoreşti. Aceasta include şi activitatea altor organe şi instituţii

specializate de stat care asigură descoperirea infracţiunilor, identificarea celor vinovaţi precum şi

pedepsirea acestora.

2.2 Latura obiectivă a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere

Evadarea din locurile de deţinere este una dintre cele mai răspândite infracţiuni săvârşite

de către persoanele condamnate la pedepse privative de libertate. Gradul prejudiciabil al unei

asemenea fapte constă, în primul rând, în perturbarea bunului mers al activităţii instituţiilor

penitenciare şi afectarea autorităţii acestora.

Totodată, după cum rezultă din fizionomia juridică şi din efectele fireşti pe care le

produce, evadarea din locurile de deţinere împiedică realizarea scopurilor penale, mai ales al

celuia legat de prevenţia specială. De asemenea, actul evadării de multe ori este însoţit de

comiterea unor infracţiuni grave, iar în cazul evadării unor infractori periculoşi există pericolul

perpetuării de către aceştia a activităţilor infracţionale.

A. Briliantov recunoaşte că în procesul aplicării legii penale apar dificultăţi şi controverse

ce vizează atât de constatarea elementelor componente ale infracţiunii de evadare, cît şi de

calificarea acesteia [106, p. 14].

O premisă absolut necesară calificării corecte a infracţiunii de evadare în strictă

conformitate cu voinţa legiuitorului exprimată în normele penale o constituie elucidarea laturii

obiective a infracţiunii.

Este bine ştiut că infracţiunea, ca orice act de conduită, reprezintă un aliaj a două laturi

inseparabile: una obiectivă, care cuprinde manifestarea exterioară de pericol a subiectului şi alta

subiectivă, care include procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea faptei. Partea

exterioară a actului infracţional este un element obligatoriu pentru orice infracţiune,

condiţionând răspunderea penală a unei persoane de exteriorizarea rezoluţiei delictuoase printr-o

acţiune sau inacţiune ce comportă o schimbare în lumea obiectivă, fiind exclusă sancţionarea

gândurilor acelei persoane.

În doctrina penală românească de referinţă M. Zolyneak defineşte latura obiectivă a

infracţiunii ca fiind elementul constitutiv al faptei manifestat sub formă de acţiune sau inacţiune,

53

împreună cu urmările pe care le produce, urmări ce reprezintă atingerea adusă valorilor sociale

ocrotite de legea penală [91, p. 213].

Din interpretarea gramaticală şi logică a noţiunii de evadare prevăzută la art.217 C.pen.

reiese că din punct de vedere al configuraţiei subelementelor constitutive, infracţiunea de

evadare din locurile de deţinere are o componenţă formală.

În acelaşi sens se pronunţă şi autorii V. Sauleac, B. Cvaşis şi Iu. Şevelev care, pe bună

dreptate, consideră că evadarea se atribuie la infracţiunile care au o componenţă formală, în

cadrul cărora legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii doar prin intermediul acţiunii sau

inacţiuni criminale, indiferent de survenirea anumitor consecinţe. Prin urmare, problema legăturii

de cauzalitate şi a urmărilor prejudiciabile nu pot forma obiect de cercetare la elucidarea laturii

obiective a infracţiunii date, întrucât aceste semne nu sunt obligatorii pentru componenţa

evadării [193, p. 35].

O opinie oarecum izolată, a fost exprimată de V. Egorov, în accepţiunea căruia: „Existenţa

sau inexistenţa în dispoziţiile de incriminare a unor referinţe referitoare la descrierea urmărilor

prejudiciabile nu constituie un criteriu cert de diferenţiere a infracţiunilor materiale de cele

formale. Un asemenea criteriu nu urmează a fi raportat în mod mecanic la infracţiunea de

evadare. În urma unei analize minuţioase a naturii juridice şi a acelor schimbări care se produc în

lumea obiectivă în rezultatul săvârşirii evadării, atribuirea faptei la componenţele formale nu este

justificată. Pentru componenţele formele nu este caracteristică etapa pregătirii şi etapa tentativei

de infracţiune. Spre deosebire de componenţele formale, oricare infracţiune materiale săvârşită

cu intenţie parcurge etapa pregătirii şi cea a tentativei şi poate fi întreruptă sau curmată la una

dintre acestea. Aceste etape sunt caracteristice şi pentru infracţiunea de evadare, care poate

parcurge atât etapa pregătirii, cît şi cea a tentativei. În temeiul argumentelor invocate evadarea

din locurile de deţinere poate fi atribuită la categoria infracţiunilor cu o componenţă materialoă”

[121, p. 49].

Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, întrucât în literatura de specialitate se arată pe

bună seamă, că sunt denumite formale infracţiunile pentru a căror existenţă este suficient ca

rezultatul să constea într-o stare de pericol, spre deosebire de infracţiunile materiale, pentru a

căror existenţă este necesară producerea unui rezultat material, adică a unei vătămări [1, p. 98;

91, p. 278].

Această clasificare este interesantă nu numai sub aspect teoretic, pentru studiul

conţinutului infracţiunii, dar şi pentru soluţionarea unor aspecte de importanţă practică, cum ar fi

determinarea momentului consumării infracţiunii, posibilitatea existenţei unor modalităţi ale

tentativei etc.

54

În mod similar, autorul A.A. Piontkovschii susţinea: „Acele componenţe la care legiuitorul

consideră că latura obiectivă este împlinită prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile,

indiferent de urmările prejudiciabile ce pot surveni în lumea obiectivă, se numesc componenţe

formale, iar infracţiunea respectivă este şi ea formală” [181, p. 175].

În acest sens putem conchide că primul obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii

analizate îl constituie fapta care constă în evadarea din locurile de deţinere, săvârşită de

persoana care execută pedeapsa cu închisoare, precum şi de persoana care se află sub arest

preventive,

Verbum regens utilizat la descrierea infracţiunii, ne indică că actul de conduită interzis de

art.317 C.pen. poate avea o înfăţişare activă, comisivă, manifestându-se prin acţiune. Săvârşirea

infracţiunii examinate printr-o manifestare de comportament omisivă sau prin inacţiune este

imposibilă.

În doctrina de specialitate noţiunea de evadare este tratată în sens îngust (strico-sensu) şi în

sens larg (lato-sensu).

Stricto-sensu evadarea noţiunea de evadare nu este altceva decât o reproduce a textului

incriminator.

Astfel, profesorul A. Borodac susţine că prin evadare se înţelege părăsirea locului de

deţinere fără permisiunea persoanelor care supraveghează acele locuri de către persoanele care

execută pedeapsa închisorii sau arestul, precum şi de către persoane care se află sub rest

preventiv [2, p. 463].

Este de menţionat că noţiunea în cauză a fost formulată până la adoptarea Legii pentru

modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 184-XVI din 29.06.2006 prin care

pedeapsa arestului a fost exclusă din C.pen. [61].

Analizând conţinutul laturii obiective a infracţiunii de evadare autorul O. Mazur,

concluzionează că această infracţiune poate fi săvârşită doar sub forma unor acţiuni active, care

se manifestă prăsirea samavolnică şi ilegală a instituţiei penitenciare de către persoana

condamnată. Caracterul samavolnic şi ilegal al faptei reiese din aceea că făptuitorul părăseşte

locul de deţinere la iniţiativa sa, fără existenţa unei permisiuni în acest sens sau a unor temeiuri

legale [168, p. 68].

În într-o altă viziune similară evadarea este definită ca părăsire ilegală şi samavolnică

locurilor de deţinere, caselor de arest sau a izolatoarelor de deţinere. Şi în acest caz se pune

accent pe două trăsături definitorii ale acţiunii de evadare: caracterul ilegal şi samavolnic al

evadării. Evadarea este ilegală în sensul că persoana deţinută nu avea temeiuri legale de a părăsi

locul de deţinere sau de arest. Evadarea este samavolnică deoarece părăsirea locului de deţinere

nu a fost sancţionată de către administraţia instituţiei penitenciare. Situaţia nu se schimbă chiar

55

dacă autorizaţia de părăsire a locului de deţinere a fost obţinută prin corupţie, inducere în eroare

sau alte metode frauduloase [198, p. 2].

Lato-sensu, conceptul de evadare nu se reduce doar la părăsirea propriu-zisă a locului de

deţinere de către condamnat, ci presupune şi scăparea acestuia de sub supravegherea autorităţilor

săvârşită de către acesta prin fuga de sub escortă, din sala de judecată etc.

Potrivit lui Iu.Crasicov evadarea constituie părăsirea samavolnică a locului de deţinere,

izolatorului de anchetă, izolatorului de deţinere provizorie a persoanelor reţinute, prăsirea

samavolnică a escortei, a instituţiilor medicale destinate persoanelor deţinute, a transportului în

care sunt transportate persoanele condamnate la pedepse privative de libertate sau a în privinţa

cărora a fost aplicată măsura preventivă a arestului [141, p. 867].

Potrivit altor autori (V.Dongoroz [36, p. 723], A.Filipaş [44, p. 173], V.Cudreavţev [153,

p. 154], O.Loghin, T.Toader [64, p. 413], Gh.Ulianovschi [88, p. 159]) acţiunea de evadare este

definită ca fiind sustragerea de la privarea de liberate la care o persoană este supusă prin

părăsirea în mod voit şi ilegal a locului de reţinere sau deţinere ori prin fuga de sub pază la care

s-ar afla supusă persoana care se găseşte în stare de reţinere sau deţinere.

În special, Gh.Ulianovschi susţine că acţiunea de evadare din locurile de deţinere constituie

o sustragere de la privarea de liberate la care persoana a fost supusă, săvârşită prin părăsirea în

mod voit şi ilegal al locului deţinere. Locurile de deţinere sunt penitenciare şi locurile în care

condamnaţii execută pedeapsa cu închisoare sau cu arest, precum şi locurile de arest preventiv în

care sunt deţinute persoanele faţă de care a fost dispusă măsura preventivă – arestarea preventivă

De asemenea, se consideră evadat cel care fuge de sub escortă, din mijloacele de transport în

timpul etapării deţinutului, din biroul procurorului sau al ofiţerului de urmărire penală, din

şedinţa de judecată etc. [21, p. 693].

Într-un mod similar, acţiunea de evadare este definită şi de către autorii S.Brînză şi V.Stati,

potrivit cărora acţiunea de evadare presupune sustragerea de la privarea de liberate la care

subiectul infracţiunii prevăzute de art. 317 C.pen. este supus, prin părăsirea locului de deţinere

ori prin scăparea de sub paza (supravegherea) la care acesta se află supus [6, p. 775].

Aceiaşi autori susţin că se comite acţiunea de evadare atât atunci când cel deţinut fuge

dintr-un loc destinat persoanelor deţinute, cît şi atunci când fuge de sub escortă. Există evadare şi

atunci când deţinutul părăseşte locul de muncă, deşi acesta putea să lucreze fără a fi păzit. La fel,

există evadare atunci când deţinutul părăseşte sala de judecată atunci când acesta este adus în

stare de deţinere [6, p. 775].

Într-o opinie similară infracţiunea de evadare poate fi săvârşită doar prin acţiuni active,

care presupun părăsirea samavolnică şi ilegală a locului de deţinere sau în scăparea samavolnică

56

a făptuitorului de sub supravegherea sau controlul reprezentanţilor instituţiilor penitenciare [169,

p. 45].

Ne solidarizăm cu viziunea autorilor care tratează noţiunea evadării lato-sens, întrucât

evadarea poate fi comisă atât prăsirea ilegală şi samavolnică a perimetrului locului permanent

sau provizoriu de deţinere, cît şi scăparea într-un alt mod de sub supraveghere sau pază, adică

evadarea de sub escortă, din instituţiile medicale, în timpul transferului condamnatului etc. [11,

p. 19].

Definim evadarea ca fiind acţiunea ce constă în prăsirea ilegală şi samavolnică a

perimetrului locului de deţinere, cît şi scăparea într-un alt mod a făptuitorului de sub

supraveghere sau pază, adică evadarea de sub escortă, din instituţiile medicale, în timpul

transferului etc.

În literatura de specialitate au fost evocate mai multe păreri privitoarea la interpretarea

noţiunii „loc de deţinere”.

Într-o primă accepţiune, prin loc de deţinere se înţelege orice loc în care persoana vinovată

de comiterea unei infracţiuni îşi ispăşeşte pedeapsa şi de unde săvârşeşte evadarea [159, p. 379].

În viziunea lui C.Şamarin, criteriul de bază care poate fi pus în aplicare la delimitarea

locului de deţinere îl constituie faptul aflării dosarului persoanei condamnate într-o instituţie

penitenciară [234, p. 137].

Alţi autori, consideră că locul de evadare nu are importanţă pentru identificarea

componenţei de infracţiune [188, p. 79].

Acest ultim mod de tratare a probleme contravine în mod vădit principiului legalităţii

aplicării legii penale, întrucât în însăşi textul incriminator al art.317 C.pen. al RM la descrierea

infracţiunii „locul de deţinere” este descris ca semn calificativ al faptei, obligatoriu de stabilit în

procesul calificării activităţii infracţionale.

Nici legea penală nu defineşte noţiunea de loc de deţinere.

În doctrină penală se consideră că această noţiune urmează a fi identificat locul privării de

libertate [169, p. 49].

În acelaşi sens S.Brînză şi V.Stati, consideră că „... în vederea calificării celor săvârşite

potrivit art.317 C.pen. al RM, este necesar ca evadarea să se facă din locurile de deţinere. Se are

în vedere penitenciarele” [6, p. 776].

După cum s-a menţionat mai sus, fapta de evadarea interpretată în sens larg nu se rezumă

doar la părăsirea propriu-zisă a instituţiilor penitenciare, ci şi la scăparea de sub paza autorităţilor

în timpul transportării, escortării, aflării în instanţa de judecată a făptuitorului etc.

Iată de ce considerăm, că extinderea art.317 C.pen. la aceste cazuri ar atrage după sine o

interpretare extensivă a legii penale, care în esenţă este defavorabilă pentru făptuitor. O

57

asemenea interpretare, însă este interzisă potrivit prevederilor art.3 alin.(2) C.pen. al RM:

“Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise” [22].

De asemenea, o tălmăcire a legii penale se află în dezacord şi cu prevederile art.7 alin.(1)

din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost

săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional” [26].

După cum susţine autorul N.Giurgiu, principiul legalităţii incriminării pretinde

legiuitorului adoptarea unor texte cât mai complete pentru a acoperi toate ipotezele de bază ale

incriminării şi cât mai precise pentru a servi la stabilirea comodă şi exactă a sensului unor

termeni sau expresii şi la determinarea faptei fără echivoc a limitelor reale ale câmpului

incriminării. În al doilea rând, ca urmare firească a legalităţii incriminării, judecătorilor nu le

revine nici un rol în procesul de creare a normelor de drept penal, drepturile şi obligaţiile puterii

judecătoreşti înscriindu-se numai în sfera aplicării acestor norme la cazurile concrete, în limite şi

proceduri dinainte prestabilite prin lege. Cu alte cuvinte, nefiind creator de normă juridică,

judecătorul nu are dreptul de a institui noi infracţiuni pentru uzul uneia sau a mai multor cauze şi

nici de a modifica pe cale existente în lege [49].

Plecând de la aceste premise, deloc neglijabile, putem observa că aşa cum rezultă din

formularea actuală a dispoziţiei art.317 C.pen. evadarea poate fi săvârşită doar din locul de

deţinere, adică dintr-o instituţie penitenciară în care persoana îşi execută pedeapsa închisorii sau

în care persoana este deţinută în stare de arest preventiv.

În acelaşi context, se poate menţiona că la descrierea faptei legiuitorul autohton

incriminează evadarea săvârşită de către persoana care execută pedeapsa închisorii. După cum

rezultă din prevederile art.62 lit.f) şi g), art.70 şi art.71 C.pen. al RM [22], pedeapsa închisorii şi

cea a detenţiunii pe viaţă sunt pedepse diferite. Astfel, reieşind din formularea textuală a art.317

C.pen. evadarea condamnatului care-şi execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă rămâne ar în afara

textului incriminator.

În legătură cu aceste carenţe ale cadrului incriminator, suntem pe deplin de acord cu

aserţiunea autorului L.Spector, potrivit căruia din dispoziţia normei de incriminare a infracţiunii

de evadare este necesar de a fi omisă sintagma loc de deţinere, întrucât aceasta nu se află în

acord cu terminologia uzuală folosită în legislaţia penală [198, p. 2].

De lege ferenda, pentru a exclude încălcarea principiului legalităţii şi pentru a evita

interpratrea legii penale în defavoarea făptuitorului, este necesar ca sintagma „loc de deţinere”,

utilizată în dispoziţia normei incriminatorii prevăzute la art.317 C.pen. RM să fie înlocuită cu cea

de „stare de deţinere”.

58

În contextul remanierii legislative amintite mai sus, se cere reformularea denumirii

art.317 C.pen. al RM din „Evadarea din locurile de deţinere” în „Evadare”. Din textul

incriminator astfel formulat va rezulta că infracţiunea va putea fi imputată nu doar persoanelor

care au părăsit perimetrul locului de deţinere, ci şi persoanelor care aflându-se în stare de

deţinere scapă de sub supraveghere din alte locuri.

În contextul umanizării C.pen. al RM şi reieşind din ideea că liberarea este o stare

firească, în care tinde să se afle orice fiinţă umană considerăm că infracţiunea de evadare ar

trebui să se raporteze doar la situaţiile de săvârşire a faptei prin anumite metode, care comportă

un grad prejudiciabil sporit din partea evadatului. Astfel, considerăm că evadarea urmează a fi

incriminată penal doar atunci când este comisă prin una din următoarele metode: aplicarea

violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea sau deteriorarea bunurilor,

corupere ori înşelăciune.

În final, considerăm că textul incriminator al art.317 C.pen. urmează să aibă următorul

conţinut normativ: „Evadarea din starea de deţinere, săvârşită de persoana care execută

pedeapsa cu închisoare sau cu detenţiune pe viaţă, precum şi de persoana care se află sub arest

preventiv săvârşită prin aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea

sau deteriorarea bunurilor, corupere ori înşelăciune...”.

Deopotrivă, în ipoteza modificării art.317 alin.(1) C.pen. al RM, în sensul menţionat mai

sus considerăm a fi oportună extinderea incriminării înlesnirii evadării şi ca cazurile în care actul

evadării nu se comite prin metodele propuse. Astfel, textul incriminator prevăzut la art.318

alin.(1) C.pen. va fi definit după cum urmează: „Înlesnirea prin orice mijloace a evadării, chiar

şi atunci când evadarea nu este săvârşită prin metodele prevăzute de art.317 C.pen...”.

În continuare, urmează a fi interpretată noţiunea de loc de deţinere prin raportare la norma

art.317 C.pen. al RM, aşa după cum este formulată la moment în legislaţia penală în vigoare.

În primul rând evadarea se comite prin părăsirea instituţiei penitenciare. În conformitate cu

art.6 alin.(1) instituţiile penitenciare sînt organele în care, în baza hotărârii instanţei de judecată,

îşi execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare sau la detenţiune pe viaţă, se asigură

detenţia provizorie a persoanelor faţă de care a fost aplicată măsura arestului preventiv sau

sancţiunea arestului contravenţional. Categoriile instituţiilor penitenciare sînt enumerate la

alin.(2) al aceluiaşi articol:

a) penitenciarele de tip deschis;

b) penitenciarele de tip semiînchis;

c) penitenciarele de tip închis;

d) penitenciarele pentru minori;

e) penitenciarele pentru femei;

59

f) izolatoarele de urmărire penală;

g) casele de arest;

h) spitalele penitenciare [60].

În acelaşi sens, în corespundere cu art.5, teza a V-a, prin penitenciar (unitate penitenciară,

instituţie penitenciară) - instituţie subordonată Departamentului Instituţiilor Penitenciare în care,

conform hotărârii instanţei de judecată, îşi execută pedeapsa privativă de libertate persoanele

condamnate la închisoare şi detenţiune pe viaţa, precum şi locurile de deţinere provizorie pentru

persoanele faţă de care a fost aplicată măsura arestului preventiv. Instituţii penitenciare sunt:

penitenciarele de tip închis, semiînchis, deschis, penitenciarele pentru minori, penitenciarele

pentru femei, izolatoarele de urmărire penală şi spitalele penitenciare [55].

În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare

pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă (art.72 alin.(2) C.pen. al RM) [22].

În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare

pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvîrşite cu intenţie (art.72 alin.(3) C.pen. al

RM) [22].

În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru

infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvîrşit

infracţiuni ce constituie recidivă (art.72 alin.(4) C.pen. al RM) [22].

Casele de arest sînt instituţii penitenciare teritoriale ce deservesc organele de urmărire

penală şi instanţele de judecată care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale atribuite în

competenţa caselor de arest. În casele de arest, cu respectarea particularităţilor deţinerii, se pot

deţine: preveniţii; persoanele faţă de care a fost aplicată sancţiunea arestului contravenţional;

condamnaţii la pedeapsa închisorii care au fost transferaţi în casele de arest în vederea asigurării

unor măsuri de profilaxie, de securitate sau în vederea asigurării protecţiei acestora, precum şi

persoanele cărora pedeapsa aplicată iniţial sub formă de amendă sau muncă neremunerată în

folosul comunităţii le-a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii [60].

Spitalele penitenciare asigură detenţia temporară a tuturor categoriilor de deţinuţi care

necesită asistenţă medicală de staţionar, cu respectarea cerinţelor de deţinere separată în funcţie

de maladia, statutul procesual al persoanei, sexul şi vârsta acesteia [60].

Evadarea poate fi săvârşită şi de la locul de muncă al condamnatului. În speţă CSJ a

statuat : în situaţia când condamnatul execută pedeapsa cu închisoarea şi era antrenat la munca în

afara penitenciarului şi samavolnic a părăsit locul de muncă, inclusiv şi perimetrul

penitenciarului, acţiunile lui se cuprind de dispoziţia art.317 C.pen. [57].

Potrivit art.135 alin.(1) CE al RM în funcţie de categoria penitenciarului şi regimul de

deţinere, condamnaţii sînt antrenaţi în munci remunerate în penitenciare sau în afara acestora, în

60

sectoarele, atelierele de producere sau gospodăriile auxiliare ale penitenciarelor, în lucrările de

deservire a instituţiilor penitenciare, la întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, precum

şi la alte persoane fizice sau juridice indiferent de forma de proprietate [19].

Constituie antrenare în muncă în penitenciar muncile remunerate prestate de către

condamnaţi în celule, nemijlocit pe teritoriul penitenciarului, în sectoarele izolate ale

penitenciarului, în atelierele de producere sau în gospodăriile auxiliare aflate pe teritoriul

penitenciarului sau în afara acestuia, unde este asigurată paza şi supravegherea permanentă.

Preveniţii, condamnaţii la pedeapsa închisorii în penitenciarele de tip închis sau semiînchis

aflaţi în regim iniţial, precum şi condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pot fi antrenaţi în

munci remunerate doar în celule sau în ateliere special amenajate în acest scop.

Evadarea poate fi săvârşită şi de către persoanele care au dreptul de a se deplasa fără

escortă sau însoţire.

În acest sens CSJ a concluzionat că dacă condamnatul îşi executa pedeapsa în penitenciar

de tip deschis şi nemotivat nu a revenit în timpul stabilit la locul de deţinere, se consideră că

acesta s-a eschivat de la executarea pedepsei. În speţă, făptuitorul la 28.04.2005, aflându-se la

obiectul de muncă „Avicola 2, în s. Vadul-lui-Vodă, l-a părăsit arbitrar şi nu s-a întors în

penitenciar, evadând din locul de deţinere şi ispăşire a pedepsei. Condamnatul P.I., care era

antrenat la muncă în afara penitenciarului, a părăsit samavolnic nu numai locul indicat, ci şi

perimetrul penitenciarului. Aceste acţiuni corect au fost încadrate în prevederile art.317 CP -

evadare din locul de deţinere [56, p. 10].

Deplasarea în afara penitenciarului fără escortă sau însoţire a condamnaţilor care execută

pedeapsa închisorii se acordă doar persoanelor şi în condiţiile prevăzute de C.ex. al RM, precum

şi doar în cazul în care condamnaţii respectivi sînt antrenaţi la munci sau lucrări al căror specific

cere deplasarea în afara penitenciarului.

Potrivit art.216 CE al RM condamnatului care execută pedeapsa închisorii în regim comun

ori în regim de resocializare sau care este lăsat să execute lucrări de deservire gospodărească în

penitenciar i se poate acorda dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului

dacă a executat cel puţin 1/3 din termenul pedepsei, este caracterizat pozitiv şi dacă aceasta o

cere specificul muncilor în care este antrenat [19].

În penitenciarele în care există sectoare de deţinere de tip deschis, acordarea dreptului de

deplasare fără escortă se admite doar în cazul în care munca prestată în afara penitenciarului

solicită o pregătire specială. Dreptul la deplasare fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului

se acordă condamnatului prin dispoziţia motivată în formă scrisă a şefului penitenciarului (anexa

nr.17), aprobată de către directorul general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.

61

Analiza penală a faptei de evadare din locurile de deţinere presupune abordarea mai

multor aspecte cu caracter juridic, unul dintre care constituindu-l momentul de consumare al

infracţiunii, asupra căruia ne vom opri cu prioritate în prezentul studiu.

Literatura juridică de specialitate evidenţiază două puncte de vedere contradictorii, prin

care este tratată problematica momentului de consumare al infracţiunii de evadare din locurile de

deţinere.

Opiniile sunt împărtăşite după cum fapta analizată se consideră a fi infracţiune continuă

sau infracţiune momentană. Preluarea uneia sau a altei viziuni comportă o relevanţă deosebită

pentru soluţionarea unor probleme juridico-penale de maximă importanţă: stabilirea termenului

de prescripţie al răspunderii penale, aplicarea în timp al legii penale etc.

Potrivit primei accepţiuni, fapta de evadare din locurile de deţinere este tratată în calitate

de infracţiune continuă.

Printre primii autori care au abordat într-un asemenea mod infracţiunea de evadare se

înscrie autorul rus E.Hladcovschii, care încă în anul 1890 evoca următoarea aserţiune: „Evadarea

se considera a fi săvârşită din momentul în care făptuitorul a reuşit să scape de sub pază, însă

starea infracţională durează în mod continuu pe toată perioadă aflării acestuia în stare de

evadare; stare declanşată prin faptul părăsirii ilegale a locului de deţinere” [232, p. 250].

De pe aceleaşi poziţii, autorul V.Cudreavţev susţinea: „Infracţiunea de evadare începe cu

o activitate infracţională activă, reprezentată de evadarea propriu-zisă din locurile de deţinere,

însă continuitatea ei este determinată de neexecutarea ulterioară îndelungată a obligaţiei

vinovatului de a reveni la locul de executare a pedepsei” [154, p. 25].

În acelaşi sens, se pronunţă şi Crasicov Iu., potrivit căruia: „Evadarea din locurile de

deţinere este o infracţiune continuă, fapt din care rezultă că ea se prelungeşte până la momentul

în care survin anumite împrejurări susceptibile de a pune capăt acestei activităţi infracţionale”

[135, p. 867].

La rândul său Garafutdinov M. afirmă: „Evadarea se consumă din momentul în care după

părăsirea locului de deţinere, făptuitorul scapă de sub controlul special al organului autorităţilor

publice şi are posibilitatea de a acţiona după propria voinţă, indiferent de durată aflării în stare de

libertate” [112, p. 57].

Acelaşi autor concluzionează: „Evadarea este o infracţiune continuă, natura căreia constă

în părăsirea locului de deţinere de către făptuitor şi în neîndeplinirea ulterioară a obligaţiilor

impuse prin lege. Părăsirea samavolnică a locului de deţinere presupune sustragerea ulterioară a

făptuitorului de la răspunderea penală, ambele activităţi formând o faptă unică, întrucât sunt

cuprinse pe deplin de intenţia făptuitorului” [112, p. 58].

62

Caracterul evaziv al ultimei opinii derivă din faptul că autorul, pe de o parte, asimilează

momentul consumativ al evadării cu cel al părăsirii locului de deţinere, iar pe de altă parte,

susţine că fapta era un caracter continuu. Acest mod de tratare a problemei contravine însăşi

substanţei infracţiunii continue, deoarece este bine ştiut că această formă a unităţii naturale de

inacţiune se consideră consumată din momentul încetării activităţii infracţionale. Alta ar fi

situaţia în care autorul ar face o diferenţiere de concept dintre momentul consumării şi momentul

epuizării infracţiunii continuate.

În doctrina penală autohtonă, de asemenea s-a statuat punctul de vedere potrivit căruia

infracţiunea de evadare din locurile de deţinere este o infracţiune continuă.

Fiind fidel acestui punct de vedere autorul A.Borodac menţiona: „Infracţiunea se

consideră consumată din momentul părăsirii locului de deţinere şi ca o infracţiune continuă se

prelungeşte până la reţinerea evadatului sau până la întoarcerea lui de bună voie în acest loc” [2,

p. 463].

De pe aceleaşi poziţii autorii S.Brânză şi V.Stati, referindu-se la momentul consumativ al

evadării afirmă: „... se consideră consumată din momentul încetării activităţii infracţionale (de

exemplu, din momentul predării făptuitorului) sau datorită unor circumstanţe care împiedică

această activitate (de exemplu, făptuitorul este reţinut). Aceasta întrucât infracţiunea specificată

la art.317 C.pen. al RM este o infracţiune continuă ce se caracterizează prin săvârşirea

neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale” [6, p. 778].

Într-adevăr, în ipoteza recunoaşterii craterului continuu al infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere devine incidente prevederile art.29 alin.(2) C.pen. al Republicii Moldova

potrivit căruia: „Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale

sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate” [22].

Încetarea activităţii infracţionale poate avea loc fie datorită unei cauze voluntare, fie a

unei situaţii silite. În primul caz, făptuitorul curmă el însuşi acţiunea sau inacţiunea constitutivă,

aflată în curs de desfăşurare, renunţând să o mai prelungească. În celălalt caz, activităţii

infracţionale i se pune capăt prin intervenţia fizică, materială a organelor de drept sau datorită

unei împrejurări obiective cu caracter fortuit.

Drept rezultat al aprecierii infracţiunii de evadare drept infracţiune continuă decurg două

efecte juridico-penale relevante pentru tragerea la răspunderea penală a făptuitorului:

- timpul săvârşirii infracţiunii se va identifica cu momentul la care infracţiunea şi-a

atins momentul consumativ, adică data încetării activităţii infracţionale de evadare.

Teza reiese din interpretarea art.9 C.pen. al Republicii Moldova, potrivit căruia:

„Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvârşită acţiunea

(inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor” [8]. În primul

63

rând, cu cât timpul de derulare a activităţii infracţionale este mai lung, cu atât

gradul prejudiciabil concret la faptei este mai mare. În al doilea rând, se va

considera că infracţiunea este săvârşită sub imperiul legii care era în vigoare la

momentul încetării activităţii infracţionale;

- termenul de scurgere a prescripţiei răspunderii penale, stabilit potrivit art.60 C.pen.

al Republicii Moldova începe să curgă de la momentul încetării activităţii

infracţionale, indiferent de durata stării de evadare. De asemenea, pentru ca

persoana evadată să beneficieze de efectele actelor de clemenţă (amnistie şi

graţiere), este necesar ca activitatea infracţională să înceteze până la intrarea în

vigoare a acestor acte.

Potrivit celei de a doua opinii infracţiunea de evadare din locurile de deţinere este

interpretată în calitate de infracţiune momentană instantanee.

Acest punct de vedere este susţinut de majoritatea autorilor din în doctrina penală

românească.

De exemplu, Gg.Dărânga şi D.Lucinescu susţin opinia potrivit căreia: „Evadarea este o

infracţiune care poate fi săvârşită numai prin acte de comisiune. Consumarea are loc în

momentul în care acţiunea a fost dusă până la bun sfârşit, adică făptuitorul a reuşit să iasă din

locurile de reţinere sau deţinere sau de sub pază” [23, p. 183].

De pe aceleaşi poziţii A.Filipaş afirmă: „Infracţiunea de evadare se consumă în momentul

în care cel aflat în stare leagă de reţinere sau deţinere a ieşit complet de sub imperiul acesteia,

devenind liber datorită activităţii sale ilegale. Infracţiunea este deci de consumare instantanee.

Fapta nu poate avea caracterul unei infracţiuni continue şi nici continuate” [63, p. 232].

Este de menţionat că acest că şi în doctrina penală autohtonă unii dintre autori se

solidarizează acestui punct de vedere.

Potrivit autorului Gh.Ulianovschi: „Infracţiunea de evadare are o componenţă formală şi

se consideră consumată din momentul în care cel aflat în locul de deţinere a ieşit complet din

acele locuri, devenind liber în urma activităţii sale ilegale” [21, p. 692].

Aidoma, după I.Ţurcanu infracţiunea analizată se consumă din momentul „... părăsirii

ilegale a locului de deţinere” [4, p. 608].

Mai recent acest mod de abordare este întâlnit şi în doctrina penală rusă de referinţă, în

pofida faptului că după cum s-a arătat anterior ponderea autorilor susţin opinia contrarie, potrivit

căruia evadarea este o infracţiune continuă.

Astfel, în viziunea autorului rus Juicov A.: „Infracţiunea de evadare din locurile de

deţinere nu poate fi apreciată în calitate de infracţiune continuă, în privinţa acesteia putând fi

aplicabile prevederile legale referitoare prescrierea răspunderii penale şi amnistie” [125, p. 65].

64

Recunoaşterea ideii după care în cazul evadării din locurile de deţinere se reţine o

infracţiune unică simplă instantanee, momentul consumativ al căreia coincide cu cel al săvârşirii

faptei, are relevanţă sub aspectul producerii efectelor specifice infracţiunii. Astfel, timpul

comiterii infracţiunii, determinarea legii penale incidente, stabilirea datei de la care începe să

curgă termenul de prescripţie etc., se stabileşte din momentul săvârşirii acţiunii de părăsire a

locului de deţinere şi a repunerii ilegale în stare de libertate a făptuitorului.

În viziunea noastră, reieşind din modul de formulare a dispoziţiei incriminatorii stipulate

la art.317 alin.(1) C.pen., urmează a fi acceptat punctul de vedere potrivit căruia evadarea din

locurile de deţinere urmează a fi tratată ca infracţiune instantanee, iar pentru argumentarea

acesteia putem învedera următoarele argumente:

A) După cum se menţionează, pe drept cuvânt, în doctrina de specialitate nici o normă de

drept penal, în măsura în care prevede un singur conţinut de infracţiune, nu pretinde persoanelor

cărora li se adresează două conduite, una derivând din nerespectarea celeilalte, ci o singură

conduită, care rezultă din descrierea acţiunii sau inacţiunii incriminate sub ameninţarea unei

pedepse [35, p. 190].

De pe aceleaşi poziţii se afirmă că existenţa unei inacţiuni subsecvente acţiunii iniţiale nu

este confirmată de realitate, în sensul că acţiunii iniţiale, de principiu, nu-i urmează un

comportament omisiv, ci tot unul comisiv [35, p. 190].

Prin urmare, din interpretarea logică şi gramaticală a dispoziţiei de incriminare stipulate

la art.317 alin.(1) C.pen. rezultă că legiuitorul interzice comportamentul sau acţiunea de evadare,

fără a mai institui obligaţia făptuitorului de a se reîntoarce în locul de deţinere pentru executarea

integrală a pedepsei.

S-ar putea reproşa că această obligaţie derivă indirect din prevederile Codului de

executare sau din sentinţa pronunţată de către instanţa de judecată, însă este bine cunoscut că

infracţiunea este doar de domeniul legii penale şi nici o altă lege sau act, oricare ar fi natura

acestuia, nu poate stabili caracterul infracţional al unei anumite conduite.

O asemenea soluţie contrarie ar contraveni în mod grav principiului legalităţii penale,

exprimat prin adagiul latin nullum crimen sine lege praevia, adagiu potrivit căruia nimeni nu

poate fi obligat să răspundă decât pentru o faptă prevăzută ca infracţiune atât la data săvârşirii,

cât şi la data judecării ei.

Or, după cum menţionează, pe drept cuvânt, autorul N.Giurgiu, principiul legalităţii legii

penale, presupune, inclusiv obligaţia instanţelor judecătoreşti: „De a ţine seama atât de toate

elementele şi cerinţele incriminării legale, cât şi pe cea de a nu putea adăuga sau modifica nici

una din aceste cerinţe” [49, p. 30].

65

B). Infracţiunea continuă, aşa cum este definită la art.29 alin.(1) C.pen., se caracterizează

printr-o trăsătură obligatorie şi anume este susceptibilă de a fi săvârşită pe o perioadă de timp

nedeterminată. Potrivit textului de lege: „Se consideră infracţiune continuă fapta care se

caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul

infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni”.

După cum menţionează, pe drept cuvânt, autorii Papadopol V. şi Pavel D., care şi-au adus

un merit deosebit în aprofundarea instituţiei unităţii infracţionale, la infracţiunile continue,

caracterul prelungit (continuu) al acţiunii sau inacţiunii incriminate este de esenţa infracţiunii,

decurge din conţinutul ei legal, fiind determinată de însuşi natura faptei [77, p. 42].

În acest sens putem semnală, că din interpretarea art.29 alin.(1) C.pen. al Republicii

Moldova reiese două criterii în baza cărora poate fi constatată continuitatea acţiunii (inacţiunii)

descrise în norma de incriminare, şi anume: pe de o parte, caracterul nedeterminat de timp în

cadrul căruia are loc derularea acţiunii (inacţiunii) şi pe de altă parte, caracterul neîntrerupt al

acesteia.

Este bine ştiut că la stabilirea faptului dacă o infracţiune este sau nu susceptibilă de a fi

continuă urmează a fi puse în aplicare anumite metode de interpretare a normelor de incriminare.

În cazul infracţiunilor săvârşite prin acţiune, din categoria cărora face partea şi fapta de

evadare, răspunsul ni-l oferă, de regulă, termenul sau expresia folosită de legiuitor pentru a

desemna acţiunea constitutivă, adică stabilirea caracterului continuu al infracţiunii se realizează

prin evaluarea definiţiei legale a acesteia. Dacă cuvântul sau expresia ce desemnează acţiunea

criminală exprimă o activitate de durată (spre exemplu păstrarea, deţinerea, purtarea etc.)

infracţiunea este continuă.

În cazul în care definiţia legală este redactată în termeni prea generali, se face apel la un

criteriu complementar şi anume la cel al modului de executare concretă a infracţiunii.

Or, interpretând din punct de vedere gramatical termenul de „evadare” putem lesne sesiza

că acestea nu desemnează o activitatea infracţională de durată, termenul semnificând o activitate

de executare momentană.

Prin urmare, o interpretare prin care s-ar recunoaşte caracterul continuu al infracţiunii de

evadare, ar conduce la încălcarea preceptului in dubio pro reo, în sensul că orice ezitare a legii

penală urmează a fi tratată în favoarea persoanei care este învinuită de comiterea unei infracţiuni.

Asta se face, deoarece legiuitorul nu incriminează la art.317 C.pen. al Republicii

Moldova starea de evadare din locurile de deţinere, ci actul evadării manifestat prin părăsirea

locului de deţinere.

O soluţie contrarie celei ar conduce la încălcarea art.3 alin. (2) C.pen., potrivit căruia:

„Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise” [22].

66

În acelaşi context, poate invoca şi o ingerinţă a art. 7 alin. (1) din CEDO, potrivit căruia:

“Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost

săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional” [26].

În lumina celor prezentate, conchidem că în esenţă infracţiunea de evadare constituie o

infracţiune unică instantanee, considerându-se consumată din momentul în care făptuitorul

părăseşte locul de deţinere sau scapă de sub supraveghere, devenind liber în urma activităţii

ilicite desfăşurate.

2.3 Latura subiectivă a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere

Dacă latura obiectivă reprezintă aspectul exterior al conduitei prejudiciabile, atunci latura

subiectivă este aspectul ei interior sau cu alte cuvinte – psihic. Elementul respectiv reprezintă cel

mai complex segment al componenţei de infracţiune, deoarece este legat de cercetarea unor

fenomene care se supun cu dificultate unei evaluări obiective.

În procesul cercetării laturii subiective a infracţiunii trebuie să ţinem cont de faptul că

fiecare infracţiune reprezintă o unitate de semne obiective şi subiective ale unei anumite fapte

prejudiciabile. Doar teoretic acestea pot fi studiate de sine stătător, în practică însă, acestea se

află într-o unitate indisolubilă. Doctrina juridico-penală atribuie o importanţă egală atât semnelor

obiective, cât şi celor subiective.

Latura subiectivă este un element obligatoriu pentru orice componenţă de infracţiune,

inclusiv pentru evadarea din locurile de deţinere. Doar în urma stabilirii laturii subiective devine

posibilă realizarea calificării corecte a infracţiunii, delimitării unei infracţiuni de alta şi

individualizării răspunderii penale.

Astfel, prin latura subiectivă a infracţiunii înţelegem activitatea psihică care însoţeşte

săvârşirea infracţiunii şi în interiorul căreia procesele volitive, intelectuale şi emoţionale decurg

într-o deplină unitate şi conexiune” [105, p. 227]. Fiind o sferă internă a infracţiunii, latura

subiectivă se manifestă în exterior anume prin latura obiectivă, adică prin fapta prejudiciabilă

(acţiunea sau inacţiunea) concretă a făptuitorului, pentru care acesta poartă răspundere penală

[108, p. 10].

O altă definiţie este următoarea: „Latura subiectivă reprezintă reflectarea sau posibilitatea

reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei

comise, adică a acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a urmărilor infracţionale, a legăturii de

cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective prin care este descrisă infracţiunea

în legea penală”. Latura subiectivă a infracţiunii caracterizează atitudinea psihică a făptuitorului

67

vis a vis de faptele sale. Astfel, ea reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului cu fapta

prejudiciabilă comisă de el [69, p. 155].

La fel ca şi semnele laturii obiective, cele ale laturii subiective pot fi clasificate în două

categorii: obligatorii şi facultative. Semnele obligatorii sunt importante pentru calificarea

infracţiunii, iar cele facultative – pentru individualizarea răspunderii penale. La categoria

semnelor obligatorii se referă vinovăţia, iar la cele facultative – motivul şi scopul faptei

infracţionale.

Latura subiectivă a evadării din locurile de deţinere ca, de fapt, a oricărei altei infracţiuni,

este un element al componenţei de infracţiune, care se determină destul de dificil. Aceasta se

explică prin aceea că este mai complicat a pătrunde în lumea internă a persoanei, în gândurile,

dorinţele, ideile, sentimente acesteia, decât a stabili circumstanţele obiective ale faptei.

În calitate de semn obligatoriu al laturii subiective a componenţei de infracţiune

prevăzute de art. 317 C.pen. se prezintă vinovăţia, iar motivul şi scopul – semne facultative.

Art. 6 din C.pen., intitulat „Principiul caracterului personal al răspunderii penale”,

prevede în alin. (1): „Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru

fapte săvârşite cu vinovăţie”.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele comise: atât faţă de

fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală, cât şi faţă de urmările acesteia [180, p. 12].

Potrivit art. 17 C.pen., intenţia este divizată în cea directă şi indirectă.

În literatura de specialitate există o opinie unanimă potrivit căreia evadarea din locurile

de deţinere poate fi săvârşită numai cu intenţie. Însă în privinţa modalităţii intenţiei apar

divergenţe majore.

În această ordine de idei, în doctrina juridico-penală română, o mare parte din autori

consideră că infracţiunea de evadare poate fi comisă atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie

indirectă.

Astfel, autorii Vasile Dobrinoiu şi Nicolae Conea susţin părerea potrivit căreia, sub

aspectul elementului subiectiv, infracţiunea de evadare se comite cu intenţie directă sau

indirectă, după cum făptuitorul dându-şi seama că se sustrage de la privarea de la libertate în care

se găseşte în mod legal şi că prin aceasta creează o stare de pericol, doreşte această urmare

imediată periculoasă sau acceptă numai eventualitatea producerii ei [34, p. 225].

Autorii Gheorhe Dărângă şi Dumitru Lucinescu la fel consideră că, evadarea poate fi

comisă cu ambele modalităţi ale intenţiei – directă şi indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că se

sustrage de la privarea de libertate dispusă în mod legal şi că prin aceasta creează o stare de

pericol pentru înfăptuirea justiţiei, doreşte urmarea periculoasă sau numai acceptă posibilitatea

producerii ei [30, p. 142].

68

De aceeaşi opinie sunt şi autorii Ilie Pascu şi Valerică Lazăr, care menţionează că, forma

de vinovăţie necesară pentru existenţa laturii subiective a evadării este intenţia. Făptuitorul legal

reţinut sau deţinut îşi dă seama că săvârşeşte o acţiune interzisă, prevede că prin această acţiune

se aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi urmăreşte acest rezultat (intenţie directă) sau acceptă

producerea lui (intenţie indirectă) [78, p. 419].

Totodată menţionăm că, unii autori români critică poziţia expusă mai sus. Astfel, savanţii

Gheorghe Nisroreanu şi Alexandru Boroi, pe bună dreptate susţin: „În ceea ce priveşte forma de

vinovăţie - aceasta este doar intenţia directă, făptuitorul urmând să scape din starea de reţinere

sau deţinere. Împrejurarea că cel care se află în starea de reţinere sau deţinere se consideră

nevinovat nu este de natură să justifice fapta şi, în concluzie, să înlăture caracterul penal al

faptei” [73, p. 337].

În literatura de specialitate din Republica Moldova, Federaţia Rusă şi alte state membre

CSI, predomină părerea, la care ne asociem şi noi, precum infracţiunea de evadare din locurile de

deţinere poate fi comisă numai cu intenţie directă.

Astfel, grupul de autori printre care: Alexandru Borodac [2, p. 463], Ivan Macari [67, p.

362], Gheorghe Ulianovschi [21, p. 694], Sergiu Brînză, Vitalie Stati [6, p. 778], L.D. Gauhman,

S.V. Maximov [214, p. 338], susţin părerea că, infracţiunea analizată de noi poate fi săvârşită

numai cu intenţie directă.

Reieşind din prevederile art.17 CP al RM, infracţiunea se consideră a fi comisă cu

intenţie directă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al

acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a dorit în mod conştient

survenirea acestor urmări. În cazul dat, legiuitorul determină forma intenţiei prin următoarele

concepte: conştientizarea, prevederea şi dorinţa. Primele două se referă la factorul intelectiv al

intenţiei (conştiinţa), iar al treilea – la cel volitiv (voinţa).

Procesele intelective în general sunt: judecata, atenţia, capacitatea de asociere, de

prevedere etc., ele la rândul său asigură caracterul conştient al actului volitiv căruia îi conferă

direcţie, precizie şi eficienţă. Factorul intelectiv îşi manifestă prezenţa chiar înainte de

declanşarea actului, adică din momentul deliberării asupra diferitor variante de comportament şi

al deciziei făptuitorului orientată spre realizarea finalităţii propuse. Având un rol complex,

procesele intelective mai sunt denumite şi procese de conştiinţă [71, p. 37].

Procesul volitiv al actului de voinţă este întotdeauna o consecinţă autodenunţării

făptuitorului, care exprimă hotărârea luată şi manifestată într-o anumită direcţie de a obţine un

anumit rezultat. Astfel, voinţa ca proces psihic component al intenţiei care impulsionează şi

comandă energia fizică a omului; aceeaşi schemă poate fi aplicată şi în raport cu comiterea

69

infracţiunii [71, p. 57]. Astfel, factorul intelectiv determină conţinutul intenţiei, iar cel volitiv –

orientarea acesteia.

Totodată, trebuie de remarcat, că după părerea noastră, definirea legală a intenţiei, mai

mult se atribuie la infracţiunile cu componenţe materiale. Componenţele formale de infracţiuni,

nu includ în sine consecinţele prejudiciabile, iar dacă şi au survenit acestea, ele nu au importanţă

pentru calificarea faptei.

În acest context, în doctrina penală a fost expusă opinia potrivit căreia „formularea

legislativă a intenţiei faţă de infracţiunile cu componenţă formală nu poate fi aplicată” [127, p.

16]. Astfel, în privinţa infracţiunilor cu componenţă formală, la care se atribuie şi evadarea din

locurile de deţinere, determinarea dată de legea penală a intenţiei directe nu este pe deplin

corectă, deoarece drept moment al consumării infracţiunii date se consideră momentul săvârşirii

faptei, indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile.

Intenţia directă în cazul infracţiunilor cu componenţă formală se exprimă prin aceea că

infractorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, prevede că prin săvârşirea

acesteia atentează la relaţiile sociale ocrotite de legea penală şi doreşte săvârşirea faptei

respective [185, p. 39].

Momentul intelectiv al intenţiei directe este caracterizat, în cazul dat, prin aceea că

făptuitorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale şi prevede că prin săvârşirea

acestora atentează la relaţiile sociale ocrotite de legea penală. Astfel, după natura sa juridică

pedeapsa închisorii şi măsura preventivă de arestare preventivă constau în privarea persoanei de

libertate, izolarea acesteia de societate şi de familie precum şi aflarea ei sub pază şi supraveghere

continuă. Încălcând acest regim prin acţiunea de evadare, făptuitorul îşi dă seama că părăseşte

ilegal locul de deţinere şi prevede că prin aceasta el se sustrage de la respectarea regimului impus

de pedeapsa închisorii sau de arestare preventivă, în aşa mod atentând la relaţiile sociale ocrotite

de legea penală.

Conştientizarea de către făptuitor a pericolului social al faptei presupune înţelegerea

conţinutului acţiunilor sale şi atitudinea sa faţă de aşa semne faptice prin care se comite evadarea

din locurile de deţinere cum sunt: timpul, locul, metoda, mijloace şi instrumente de comitere a

infracţiunii. În acest context, menţionăm că, în cazul evadării din diferite tipuri de penitenciare

(de tip deschis, semiînchis sau închis), evident şi gradul prejudiciabil va fi diferit. Se va

diferenţia gradul prejudiciabil şi în cazul comiterii evadării din locurile de deţinere prevăzute de

componenţa de bază a art. 317 C.pen. de cel în cazul circumstanţelor agravante cum ar fi:

„însoţită de aplicarea violenţei” sau „săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în

calitate de arme”. Aşadar, principalul factor rămâne totuşi a fi conştientizarea gradului

70

prejudiciabil, înţelegerea caracterului şi importanţei relaţiilor sociale asupra cărora atentează prin

comiterea faptei infracţionale.

Dorinţa de a comite infracţiunea îmbracă forma unei voinţe, mobilizate pentru atingerea

unui scop anumit. Reieşind din considerente că, componenţa infracţiunii de evadare din locurile

de deţinere este una formală, consecinţele prejudiciabile rezidă însăşi în comiterea acţiunii de

evadare şi survin odată cu consumarea respectivei fapte infracţionale. Astfel, săvârşind evadarea

din locurile de deţinere, făptuitorul doreşte realizarea acestei fapte, ceea ce este necesar şi

suficient pentru calificarea acesteia în baza articolului 317 C.pen. De asemenea, făptuitorul

doreşte şi rezultatul acţiunilor sale (de exemplu căpătarea ilegală a libertăţii în scopul vizitării

rudelor, consumării băuturilor alcoolice), însă aceasta nu are nici o importanţă pentru calificare.

Totodată, trebuie remarcat că, factorul volitiv se află într-o strânsă legătură cu cel

intelectiv şi depinde de acesta, fiindcă odată ce a conştientizat că comite evadarea, făptuitorul a

şi dorit să comită aceasta, cu excepţia cazurilor când au existat circumstanţe ce exclud

răspunderea penală (un incendiu în instituţia penitenciară, un cataclism natural, bombardament

aerian, starea de iresponsabilitate a persoanei la momentul comiterii acţiunilor infracţionale,

necesitatea de acordare urgentă a ajutorului medical etc.).

În acest aspect prezintă interes următorul caz din practica judiciară a Republicii Moldova.

După ce a fost arestat, N, a declarat că este bolnav. Medicii au constatat că N. are nevoie de o

intervenţie chirurgicală urgentă. Organele de urmărire penală din or. Călăraşi, Republica

Moldova, unde a fost arestat N. au hotărât de a nu-l interna pe N. în spital, ci de a-l transporta

în izolatorul de anchetă din mun. Chişinău. În semn de protest împotriva acestei hotărâri N. şi-a

tăiat vasele sanguine de la mână, iar în timpul când se încerca de a-l urca în automobil, N. s-a

smuls din mâinile poliţiştilor şi s-a ascuns în clădirea judecătoriei. Acolo, el, opunând

rezistenţă, cerea chemarea procurorului şi acordarea ajutorului medical. Aceste acţiuni ale lui

N. au fost calificate ca evadare şi el a fost condamnat în baza alin. 1 art. 200 C.pen. RSSM.

Ulterior, sentinţa a fost casată, iar procesul a fost încheiat. Instanţa de recurs a decis, că

evadarea este o infracţiune ce se săvârşeşte cu intenţie directă. Prin acţiunile sale N. nu a

urmărit scopul de a se sustrage de la arestare preventivă, ci de a i se acorda ajutorul medical de

care avea urgent nevoie. De aceea, în acţiunile lui N. lipseşte elementul infracţiunii de evadare

[88, p. 165].

Intenţia de a comite evadarea din locurile de deţinere, în funcţie de momentul apariţiei şi

formării sale, poate fi: subită sau premeditată.

Intenţia subită apare spontan şi se realizează imediat sau după un interval mic de timp

după apariţia acesteia. Această categorie de intenţie poate fi simplă – apare la făptuitor într-o

situaţie psihică normală, şi afectată – presupune săvârşirea infracţiunii în stare de afect, survenit

71

în mod subit, ca urmare a unei puternice trăiri sufleteşti. Intenţia subită se poate întâlni în unele

cazuri caracterizate prin decurgerea nefavorabilă a situaţiei pentru infractor.

Intenţia premeditată apare până la începerea săvârşirii infracţiunii, când făptuitorul îşi

consolidează hotărârea de a comite fapta infracţională, chibzuieşte planul ei, alege metoda şi

mijloacele învingerii obstacolelor posibile (locul, timpul, instrumentele, mecanismele) [69, p. 165].

Intervalul de timp între naşterea ideii infracţionale privind evadarea din locurile de

deţinere şi momentul realizării acestei idei poate constitui de la câteva ore până la câteva luni. În

această perioadă de timp, făptuitorul are posibilitatea să se aprecieze asupra locului, timpului,

mijloacelor şi instrumentelor de comitere a infracţiunii, să elaboreze un plan detaliat de acţiuni,

să racoleze persoane care vor participa la comiterea infracţiunii, să repartizeze rolurile între ele şi

să creeze alte condiţii favorabile pentru săvârşirea faptei respective. După regula generală,

intenţia premeditată denotă despre o înclinaţie antisocială durabilă a făptuitorului, ceea ce

sporeşte gradul prejudiciabil atât al infracţiunii date, cât şi al infractorului. Anume o astfel de

intenţie este caracteristică în mare parte pentru infracţiunea analizată de noi.

Modalităţile intenţiei menţionate mai sus (premeditată şi subită) nu au nici o importanţă

pentru calificarea faptei, însă, sunt luate în consideraţie la individualizarea răspunderii penale.

Fiind nucleul laturii subiective a infracţiunii, vinovăţia nu epuizează complet conţinutul

ei. Pe lângă vinovăţie, latura subiectivă poate fi caracterizată şi prin motivul şi scopul

infracţiunii.

Motivul infracţiunii este un imbold determinat de factorii sociali şi psihologici care se

manifestă în fapta subiectului infracţiunii şi care se realizează prin comiterea faptei infracţionale

ca un comportament prejudiciabil, ilegal, săvârşit cu vinovăţie, pasibil de pedeapsă penală. Cu

alte cuvinte, motivul este un impuls intern (dorinţă, tendinţă, pasiune), un fenomen reflectat în

conştiinţa persoanei, care o determină să săvârşească o infracţiune.

Motivele comiterii infracţiunii de evadare din locurile de deţinere pot fi cele mai diverse,

spre exemplu: termenul îndelungat de privaţiune de libertate, apariţia unei situaţii concrete

favorabile pentru evadare, consumul de droguri şi de băuturi alcoolice, teama de răfuială din

partea celorlalţi deţinuţi, situaţia nefavorabilă în familie (criza materială, boala rudelor apropiate

etc.), din considerente de solidaritate (în cazul evadării săvârşite de două sau mai multe

persoane), nostalgie de casă şi de familie, în vederea transferării în alt penitenciar sau modificării

regimului de deţinere, tendinţa eronată de autoafirmare, teama de securitatea proprie, situaţii de

conflict cu administraţia instituţiilor penitenciare etc. Acestea nu au nici o importanţă pentru

calificarea faptei, însă sunt luate la evidenţă în procesul individualizării răspunderii penale în

calitate de circumstanţe atenuante sau agravante.

72

Autorul P.S. Daghel divizează motivele infracţiunilor în trei mari categorii: 1) motive

prejudiciabile (josnice); 2) motive sociale neutre; 3) motive social-utile [118, p. 196]. Punctul dat

de vedere este dur criticat de autorul B.S. Volkov care menţionează că, motivul fiind un semn

subiectiv al faptei, nu poate poseda aceleaşi caracteristici, pe care le posedă acţiunea / inacţiunea

ca categoria obiectivă, şi de aceea nu poate fi nici prejudiciabil şi nici social-util [109, p. 37].

Ţinând cont de natura socio-psihologică a motivelor şi de evaluarea lor moral-etică,

autorul sus menţionat distinge următoarele categorii de motive:

1) motive cu caracter politico-ideologic şi cel de clasă;

2) motive josnice, ce constituie diverse forme de manifestare a egoismului;

3) motive lipsite de caracter josnic [109, p. 38].

O astfel de clasificare, bazată pe o evaluare juridico-morală, accentuează determinarea

socială a motivului şi conexiunea acestuia cu personalitatea făptuitorului, ceea ce contribuie la

evidenţierea cauzelor comportamentului antisocial, elaborarea măsurilor de prevenire a

infracţiunii şi stabilirea pedepsei penale pentru cele comise.

Referitor la infracţiunea de evadare din locurile de deţinere, importanţa juridico-penală o

au motivele din categoria a doua şi a treia.

Către motive josnice de comitere a evadării pot fi atribuite: tendinţa de a obţine în mod

ilegal un venit material, de a se eschiva de la executarea pedepsei, de a ascunde urmele

infracţiunii, de a continua activitatea infracţională; imbolduri legate de consumul de droguri şi de

băuturi alcoolice; gelozia, răzbunarea etc.

Pot fi întâlnite şi motive lipsite de un caracter josnic. Acestea se caracterizează prin faptul

că, deşi apar în calitate de mobil al infracţiunii de evadare, totuşi, constituie în conformitate cu

art.76 C.pen. drept circumstanţe atenuante (săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de

împrejurări grele de ordin personal sau familial, săvârşirea infracţiunii ca rezultat al constrângerii

fizice sau psihice, teama de securitatea proprie etc.).

Deşi motivul se află într-o strânsă legătură cu scopul, aceste concepte nu sunt identice.

Scopul infracţiunii reprezintă un rezultat ideal presupus al faptei prejudiciabile, pentru

atingerea căruia subiectul infracţiunii acţionează cu mijloace antisociale, reieşind din anumite

considerente. Scopul apare în baza motivului infracţional şi, împreună cu acesta, formează acea

bază pe care este concepută vinovăţia – ca activitate intelectiv-volitivă a subiectului, care se

desfăşoară în procesul săvârşirii infracţiunii [186, p. 53].

În literatura juridică există opinia conform căreia răspunderea penală pentru comiterea

evadării din locurile de deţinere poate surveni doar în cazul când subiectul urmărea scopul de a

se sustrage de la executarea pedepsei cu închisoare sau de la măsura arestării preventive. Dacă

73

subiectul nu urmărea un astfel de scop, cele comise urmează a fi abordate ca încălcarea

regimului de executare a pedepsei ce atrage răspunderea disciplinară [162, p. 171].

O altă părere la care ne alăturăm şi noi este expusă de autorul B.D. Mahakov care

menţionează că, o astfel de interpretare a scopului infracţiunii de evadare este una greşită,

aceasta poate duce atât la comiterea unor greşeli în procesul calificării faptei, cât şi la reducerea

eficacităţii de combatere a infracţiunilor şi a importanţei pedepsei penale. Prin urmare, o astfel

de situaţie poate genera la persoane deţinute părerea despre posibilitatea şi admisibilitatea

sustragerii arbitrare pentru o anumită perioadă de timp de la executarea pedepsei cu închisoare

sau de la măsura arestării preventive, la existenţa unor circumstanţe, care după părerea lor ar fi

unele justificate. Însă aceasta nu se conformă cu interesele justiţiei penale şi cu sarcinile legate

de prevenirea criminalităţii. Daunele relaţiilor sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei în

calitate de obiect al protecţiei juridico-penale sunt aduse într-un întreg volum atât, când, spre

exemplu, deţinutul comite evadarea cu scopul de a se sustrage de la executarea pedepsei cu

închisoare, cât şi atunci, când, făptuitorul comite evadarea pentru o anumită perioadă de timp cu

scopul de a organiza sau săvârşi o nouă infracţiune, a recruta participanţii, a nimici probele

infracţiunii, a influenţa mersul urmăririi penale, a comite un act de răzbunare în privinţa

martorului sau victimei infracţiunii etc. [169, p. 67].

De aceeaşi părere sunt şi autorii Ilie Pascu, Valerică Lazăr [78, p. 419], Vasile Dobrinoiu,

Nicolae Conea [34, p. 225], care susţin că, motivul şi scopul infracţiunii de evadare nu au

relevanţă pentru calificarea faptei.

Cele menţionate pot fi ilustrate pregnant prin următorul exemplu din practica judiciară a

Federaţiei Ruse. Astfel, K. şi R. au părăsit ilegal închisoarea şi s-au deplasat cu trenul spre o

localitate ce se află la 168 km. de închisoare, unde la o cunoscută au întrebuinţat băuturi

alcoolice. Ei au fost reţinuţi a doua zi – unul la o distanţă de 15 km. de închisoare, iar altul – la

19 km. de închisoare. Ambii au fost condamnaţi pentru infracţiune de evadare (art.188 CP

RSFSR). În ordinea de recurs sentinţa n-a fost atacată. Împotriva sentinţei s-a făcut recurs

extraordinar în care se cerea casarea sentinţei şi clasarea procesului din motivul lipsei

componenţei infracţiunii în acţiunile lui K. şi R., deoarece condamnaţii au părăsit închisoarea

nu cu scopul de a se sustrage de la pedeapsa închisorii, ci pentru a întrebuinţa băuturi alcoolice.

Instanţa a respins recursul şi a decis că evadarea se consideră consumată din momentul

părăsirii ilegale a închisorii. Însăşi faptul părăsirii ilegale a închisorii constituie sustragere de

la executarea pedepsei. Scopul părăsirii ilegale a locului de deţinere nu poate influenţa la

încadrarea juridică a faptei [88, p. 165].

74

O astfel de tratare a problemei în cauză este corectă şi din punct de vedere al conţ inutului

dispoziţiei art. 317 C.pen. – care nu conţine nici o menţiune referitor la motivul sau scopul

infracţiunii în cauză.

Evadarea din locurile de deţinere, indiferent cu care scop a fost săvârşită, perturbează

activitatea normală a instituţiilor penitenciare, deoarece duce la tulburarea ritmului activităţii

respectivelor instituţii, imobilizează forţe şi mijloace considerabile îndreptate spre căutarea şi

neutralizarea făptuitorului. De aceea, din momentul săvârşirii evadării din locurile de deţinere,

într-un volum deplin sunt lezate relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei penale,

sub aspectul respectării caracterului obligatoriu al măsurii de arestare preventivă luate provizoriu

în cursul procesului penal, precum şi al pedepselor privative de libertate, indiferent de motive şi

scopuri de care se conducea făptuitorul la săvârşirea infracţiunii date.

Un alt argument în favoarea punctului de vedere exprimat mai sus poate servi şi faptul că,

regulamentele, instrucţiunile precum şi alte acte normative ce reglementează ordinea de escortare

sau paza deţinuţilor, indirect recunosc săvârşirea infracţiunii de evadare din momentul traversării

de către ei a liniei de pază şi supraveghere. Din acest moment, respectând procedura legală se

admite folosirea şi aplicarea mijloacelor speciale, inclusiv a armei de foc. În această situaţie nu

se cere a stabili ce scop urmăreşte făptuitorul săvârşind evadarea: permanent sau provizoriu de a

se sustrage de la executarea pedepsei.

Astfel, pentru calificarea faptei potrivit art.317 C.pen., nu se cere stabilirea motivului sau

scopului infracţiunii.

Totodată menţionăm că, determinarea exactă a motivului şi scopului evadării din locurile

de deţinere are o importanţă majoră pentru individualizarea răspunderii penale a persoanei care a

comis infracţiunea respectivă.

2.4 Subiectul infracţiunii de evadare din locurile de deţinere

Legea penală în vigoare nu defineşte noţiunea de „subiect al infracţiunii”, în schimb

determină semnele de bază ale acestuia: persoana fizică, responsabilă şi care a atins vârsta

determinată de lege pentru tragerea la răspundere penală. Acestea sunt cele mai esenţiale semne

ce alcătuiesc conţinutul noţiunii ştiinţifice a subiectului general al infracţiunii. Semnele indicate

sunt obligatorii (necesare şi suficiente) pentru subiectul oricărei infracţiuni. Totodată pentru

răspunderea penală în legătură cu săvârşirea unor genuri de infracţiuni, inclusiv şi pentru

evadarea din locurile de deţinere, semnele generale indicate sunt insuficiente, deoarece,

componenţele acestor infracţiuni necesită un subiect special al infracţiunii, adică persoana care

însuşeşte anumite calităţi adăugătoare. Corespunzător evadării din locurile de deţinere, un astfel

75

de semn adăugător este indicat nemijlocit în dispoziţia articolului 317 C.pen. – persoana care

execută pedeapsa cu închisoare sau cea care se află sub arest preventiv.

Importanţa subiectului special al infracţiunii constă în faptul că acesta are caracter

obligator, deoarece, fiind indicat în componenţa de bază a infracţiunii, dispune de acelaşi statut

juridic ca şi celelalte semne obligatorii ale subiectului infracţiunii.

Aşa dar, subiectul infracţiunii poate fi doar persoana care a atins o anumită vârstă

stabilită prin lege (art.21 C.pen.). Răspunderea penală în temeiul alin.1 al art.317 C.pen. survine

la atingerea vârstei de 16 ani, iar în temeiul alin.2 al art.317 C.pen. – de la 14 ani. Totodată, este

de remarcat faptul că sub aspect ştiinţific problema stabilirii minimului de vârstă pentru

răspunderea penală este discutabilă, unii autori consideră drept necesară reducerea vârstei

generale de tragere la răspundere penală [189, p. 206].

În privinţa problemelor investigate de către noi mai mulţi cercetători consideră necesară

tragerea la răspundere penală în temeiul alin.1 al art.317 C.pen. de la vârsta de 14 ani. Această

viziune se argumentează prin indicii infracţionali precum şi prin investigarea psihologiei vârstei

minorilor. Cercetătorul rus M. Garafutdinov, spre exemplu, consideră necesară coborârea

pragului de vârstă de tragere la răspundere penală de la 16 la 14 ani, argumentând prin faptul că

privaţiunii de libertate sunt supuşi doar acei minori în privinţa cărora nu sunt raţionale aplicarea

altor măsuri sau pedepse. Prin urmare, este raţional ca şi răspunderea penală pentru evadare să

survină de la 14 ani [111, p. 6].

Oponenţii acestui concept sunt de altă părere şi noi susţinem argumentele invocate în

acest sens. Cercetătorul A. Vasilevskii are dreptate când spune că utilitatea coborârii acestei

limite de vârstă este îndoielnică, deoarece procentajul persoanelor care comit fapte prejudiciabile

interzise de legea penală în vârstă de până la 16 ani este neînsemnat [107, p. 23].

Totodată, este plauzibil şi faptul că particularităţile specifice de vârstă ale persoanelor

din categoria indicată sunt evidente – expunerea influenţelor externe, nivelul scăzut de

socializare al personalităţii lor, lipsa experienţei de viaţă, deficienţele din viaţa familială,

relativitatea valorilor morale, instabilitatea emoţională etc.

În plus, în ultimii ani cercetătorii constată din ce în ce tot mai mult că pedeapsa penală

aplicată minorilor devine tot mai neefectivă şi cedează în faţa măsurilor educative [20, p. 109].

Politica penală nu doar la nivel naţional ci şi la talie internaţională este orientată spre căutarea

noilor alternative pedepsei penale, inclusiv şi a privaţiunii de libertate, dar nu spre înăsprirea

acesteia [84, p. 18].

În concluzie, considerăm că nu este actuală problema coborârii limitei minime de vârstă

pentru evadarea din locurile de deţinere.

76

Responsabilitatea este cel de al doilea semn obligator al subiectului infracţiunii. Potrivit

art.22 C.pen., responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a

înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi caracterul de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi

dirija acţiunile.

Din textul legii, reiese că cerinţele legii penale sunt îndreptate numai către persoanele

care au capacitatea de a înţelege şi a aprecia corect realitatea obiectivă şi care sunt capabile de a-

şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile sau inacţiunile proprii. Astfel,

problema tragerii la răspundere penală pentru evadarea din locurile de deţinere apare numai în

legătură cu persoanele responsabile şi, prin urmare ea trebuie să existe în momentul comiterii

acţiunilor de evadare.

Comportamentul raţional uman este posibil numai în cazul în care persoana se orientează

corect în realitatea înconjurătoare, înţelege circumstanţele externe, prevede rezultatul final al

comportamentului său, într-un cuvânt, atunci când aceasta acţionează liber. Orice comportament

care exclude complet astfel de libertate (de forţă majoră, etc.) nu numai că elimină problema

răspunderii penale, dar şi pe cea a responsabilităţii. Omul obişnuit, cu un anumit nivel de

cunoştinţe despre lume, este capabil să se orienteze astfel încât, prin comportamentul său

cotidian, să fie realizate obiectivele propuse iniţial.

Astfel dacă persoana nu a dispus de libertatea de a-şi alege comportamentul, şi a

acţionat, spre exemplu, fără conştiinţă din cauza iresponsabilităţii, atunci nu se poate spune că

există răspundere, responsabilitatea însăşi reprezentând premisa necesară a vinovăţiei.

Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, însă, în procesul

urmăririi penale sau judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite îndoieli cu privire la aceasta,

se indică expertiza medico-psihiatrică, căreia i se pune întrebarea: este oare persoana dată

responsabilă de acţiunile incriminate. Dacă responsabilitatea lipseşte, nu se mai înaintează

problema vinovăţiei persoanei, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate fi trasă la răspundere

penală.

Potrivit art.23 C.pen. persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se

afla în stare de iresponsabilitate nu este pasibilă de răspundere penală.

Din această definiţie se poate conchide că menirea de bază a răspunderii penale este de

a influenţa, în vederea reeducării, persoana capabilă să conştientizeze caracterul prejudiciabil al

faptei comise astfel încât, în viitor, aceasta să se abţină de la săvârşirea unor astfel de fapte, ori

tocmai acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a stabilit că persoana iresponsabilă, neavând

capacitatea de a înţelege semnificaţia socială şi caracterul de fapt ale actelor sale şi a le dirija

conştient, nu este pasibilă de răspundere penală.

77

Iresponsabilitatea sau lipsa vinovăţiei face ca răspunderea penală şi pedeapsa să fie

iraţionale, intervenţia acestora în astfel de condiţii nu pot urmări oarecare scopuri, cu excepţia

răzbunării iraţionale [68, p. 38]. Pedeapsa, în astfel de situaţii, nu poate îndeplini sarcina de

prevenţie generală şi specială.

După cum se vede, acţiunile persoanei iresponsabile corespund doar aparent

comportamentului uman şi coincid perfect după semnalmentele obiective (metoda, mijloacele,

etc.), însă lipsa raţiunii le deosebeşte de adevăratele fapte omeneşti. Mai mult, anume

posibilitatea de a produce un prejudiciu material sau de altă natură în lipsa unei guvernări

conştiente apropie comportamentul distructiv al persoanei iresponsabile de acţiunile devastatoare

ale forţelor naturii şi de cel al animalelor. Prin urmare, după natura lor acestea se atribuie la

categoria mijloacelor de intervenţie fizice şi nu sociale. Desigur, daunele obiective produse de

cutremur, inundaţii sau incendii cauzează societăţii acelaşi prejudiciu ca şi infracţiunea, însă

consecinţele acestora sub aspect social, moral etc. sunt foarte diferite şi cel mai important este că

şi mijloacele de prevenire şi combatere ale acestora sunt altele.

Aceasta nu înseamnă că acţiunile persoanei iresponsabile nu sunt periculoase pentru alte

persoane. Deci pentru astfel de persoane sunt binevenite măsurile de constrângere cu caracter

medical aplicate prin izolare de societate, care, în mare măsură, depind de natura şi severitatea

bolii.

Aşadar iresponsabilitatea presupune tulburarea conştiinţei şi/sau a voinţei, care privează

persoana de posibilitatea de a conştientiza realitatea obiectivă – adică de a-şi da seama de

caracterul faptelor sale şi de a le controla conştient. Absenţa conştiinţei ca element al vinovăţiei

exclude vinovăţia, iar fără acest semn nu există infracţiune şi nici răspunderea penală [66, p. 34].

Noţiunea de „responsabilitate redusă” este introdusă pentru prima dată în legislaţia penală

naţională. Oponenţii responsabilităţii reduse consideră că responsabilitatea nu are trepte şi că ea

ori există ori nu există. Este convingător argumentul expus în acest sens de către cercetătorul rus

N.F. Kuzneţova, relatând că, „în astfel de interpretări se comit erori logice şi faptice. În cazul

responsabilităţii reduse persoanele sunt responsabile şi sunt vinovate de comiterea infracţiunii.

Cât priveşte nivelul responsabilităţii, aceasta variază în funcţie de plenitudinea conştientizării de

către subiect a acţiunilor sale. Persoanele responsabil limitate nu conştientizează caracterul faptic

şi pericolul social al acţiunilor (inacţiunilor) sale în rezultatul tulburărilor psihice” [176, p. 47].

Potrivit art.231 C.pen. persoana care a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări

psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi

putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin

este pasibilă de responsabilitate penală redusă. Însă tulburarea psihică, ce nu exclude

78

răspunderea penală, este luată în calcul la stabilirea pedepsei şi poate servi drept temei, potrivit

alin.2 al art.231 C.pen., pentru aplicarea măsurilor de siguranţă.

În temeiul alin.2 al art.231 C.pen. starea de tulburare psihică, ce nu exclude

responsabilitatea, este obligatorie pentru diminuarea pedepsei persoanei, care a comis

infracţiunea în această stare. Prin urmare, la stabilirea pedepsei pentru evadare, comisă de către

persoana, ce se afla în stare de responsabilitate redusă, instanţa de judecată trebuie să ia în calcul

toate circumstanţele cauzei, ce caracterizează personalitatea infractorului. Şi numai atunci când

devierile psihice, ce indică asupra responsabilităţii reduse, vor servi cauza principală, care au

determinat evadarea, pedeapsa vinovatului poate fi redusă în conformitate cu prevederile art.231

C.pen.

Anterior s-a menţionat faptul că subiectul special al infracţiunii pe lângă semnele generale

mai are şi unele particularităţi adăugătoare, necesare pentru tragerea la răspundere penală în

legătură cu comiterea unor genuri de infracţiuni. Aceste semene adăugătoare sunt indicate în

dispoziţiile articolelor Părţii speciale a C.pen. Aplicabil tematicii investigate subiect al

infracţiunii prevăzute de art.317 C.pen. este persoana care se află în locurile de deţinere.

Din conţinutul art.317 C.pen. distingem două categorii de subiecţi ai infracţiunii de

evadare:

condamnaţii la pedeapsa cu închisoare care execută această pedeapsă;

bănuitul, învinuitul sau inculpatul în privinţa cărora a fost aplicată măsura

preventivă – arestarea preventivă.

Legea nu indică expres asupra legalităţii supunerii persoanelor în locurile de deţinere ca

circumstanţă obligatorie pentru calitatea de subiect al infracţiunii de evadare, ci se referă doar la

categoria de persoane care execută pedeapsa cu închisoare, precum şi cele care se află sub arest

preventiv şi evadează din aceste locuri. În legătură cu acest fapt apare întrebarea firească: sunt

sau nu sunt subiecţi ai infracţiunii prevăzute de art.317 C.pen. persoanele care evadează din

locurile de deţinere dar în privinţa cărora, ulterior evadării, s-a dovedit nevinovăţia în săvârşirea

infracţiunii în legătură cu care au fost privaţi de libertate.

În literatura de specialitate există diferite abordări în privinţa acestei probleme. Unii

cercetători şi-au exprimat părerea că pentru considerarea ca legală a măsurii arestului sau

deţinerii va trebui să se verifice dacă măsura a fost luată cu respectarea condiţiilor procedurale.

Nu interesează, câtă vreme aceste condiţii au fost respectate, dacă, în ceea ce priveşte fondul

cauzei, persoana arestată sau deţinută se dovedeşte a fi fost nevinovată [64, p. 413; 153, p. 153].

Alţii sunt de părere că nu poate fi subiect al infracţiunii de evadare persoana care a fost

supusă nelegal arestării sau care a fost condamnată la privaţiune de libertate nelegal [21, p. 694;

4, p. 608]. Cercetătorul rus V.P.Malkov, spre exemplu, consideră că subiectul evadării nu poate

79

fi recunoscută persoana, care a fost ilegal condamnată la privaţiune de libertate, precum şi cea în

privinţa căreia ilegal a fost aplicată măsura preventivă arestul [136, p. 717].

Această viziune într-o măsură oarecare corespondează cu prevederile art.2 al Convenţiei cu

privire la protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Roma, 4 noiembrie 1950), în

care se vorbeşte despre legalitatea lipsirii de viaţă în rezultatul aplicării absolut necesare a forţei

fizice, inclusiv şi pentru realizarea reţinerii legale sau prevenirea evadării persoanei privată de

libertate în temei legal. Astfel, pentru survenirea consecinţelor nefavorabile în rezultatul evadării

trebuie să existe temei legal de condamnare şi deţinere [26].

Concluzionând menţionăm că, în viziunea noastră, atunci când autorul evadării este

recunoscut ulterior nevinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost privat de libertate,

acesta nu poate fi tras la răspundere penală în temeiul art.317 C.pen. al RM.

În acest context, remarcăm faptul că scopul procesului penal este constatarea la timp şi în

mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. Prin realizarea acestui scop procesul penal

urmăreşte un ţel bine determinat: ca orice persoană care a comis infracţiune să fie pedepsită

potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art.1

CPP al RM). Actul de justiţie este opera unor oameni şi, ca orice activitate umană, poate fi

supusă greşelii, este posibil ca şi la înfăptuirea justiţiei să se producă, uneori, anumite erori

judiciare. Prin ordonanţa de clasare sau sentinţa de achitare se recunoaşte nu numai nevinovăţia

inculpatului, ci se recunoaşte şi faptul că persoana nevinovată a fost considerată greşit învinuit,

inculpat sau condamnat. Prin urmare, când o persoană nevinovată evadează, prin acţiunile sale ea

nu pune în pericol justiţia, deoarece a fost din greşeală considerată ca învinuit, inculpat sau

condamnat şi tot din greşeală a fost arestată şi deţinută.

Astfel, dacă cel nevinovat în momentul evadării nu avea calitatea legală de învinuit, de

inculpat sau de condamnat este evident că el nu poate fi şi subiect al infracţiunii de evadare.

Nu se află în stare legală de deţinere persoanele supuse internării medicale ca măsură de

siguranţă (art.99 C.pen.) sau ca măsură educativă (art.104 C.pen.). Evadarea acestor persoane din

instituţiile curative atrage numai reinternarea lor. Nu pot fi subiecţi ai infracţiunii de evadare nici

persoanele private de libertate după expirarea termenului de deţinere legală (alin.3 al art.317

C.pen.).

În acest context, este relevant următorul caz: Ş.V., executând pedeapsa de 12 ani

închisoare conform sentinţei Judecătoriei Centru, mun.Chişinău din 11.01.1996 (art.1231 C.pen.

(red.1961)), la 09.09.2005 a evadat din locurile de deţinere. Prin sentinţa Judecătoriei Centru,

mun.Chişinău din 27.03.2006, Ş.V. a fost condamnat în baza art.317 alin.(1) C.pen. - la 2 ani

închisoare.

80

Prin hotărârea Plenului CSJ din 06.07.2009, acţiunile condamnatului au fost reîncadrate

din prevederile art.1231 C.pen. (red.1961) în cele ale art. 186 alin.(2) lit.b),d) C.pen., cu

stabilirea pedepsei de 3 ani şi 11 luni închisoare, pedeapsa considerată executată la data de

01.09.1999.

La 23 februarie 2011, condamnatul Ş.V. a înaintat în Judecătoria Rîşcani, mun.Chişinău o

cerere prin care a solicitat reducerea pedepsei aplicate, afirmând că fapta, evadarea din

locurile de deţinere, pentru care a fost condamnat nu constituie infracţiune, deoarece, la

momentul evadării, a încetat temeiul legal al deţinerii (alin(3) art.317 C. pen).

Prin încheierea Judecătoriei Rîşcani, mun.Chişinău din 23 mai 2011, cererea a fost

respinsă ca vădit neîntemeiată, motivându-se că argumentele condamnatului nu-şi găsesc

reflectare în realitatea statuată în cauză.

Încheierea nominalizată a fost atacată cu recurs, însă Colegiul penal al Curţii de Apel

Chişinău a respins recursul, pe motiv că acesta este lipsit de temei juridic.

Judecând recursul în anulare, declarat de condamnat, Colegiul penal al CSJ corect a

concluzionat că nu constituie infracţiune evadarea din locurile de deţinere a persoanei, în

privinţa căreia la momentul evadării nu există sau a încetat temeiul legal al deţinerii. În acest

sens, instanţele urmau să-şi motiveze hotărârile, dacă evadând la 09 septembrie 2005 (pedeapsa

fiind executată la 01 septembrie 1999), mai exista temeiul legal al deţinerii lui Ş.V. [37].

Din acest exemplu este evident faptul că practica judiciară nu are o poziţie unitară în

privinţa subiectului special al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere. Mai cu seamă, este

diferită în aprecierea circumstanţelor ce ţin de legalitatea privaţiunii de libertate a persoanei care

părăseşte samavolnic locul deţinerii.

În acest context apreciem corectă poziţia CSJ, expusă în cazul descris mai sus, că în cazul

în care persoana, după expirarea termenului deţinerii, părăseşte locul deţinerii fără învoirea

administraţiei, atunci această faptă nu întruneşte semnele componenţei de evadare.

Nu este subiect al infracţiunii de evadare nici persoana care a comis o infracţiune şi a fost

reţinută în flagrant delict de către o altă persoană şi urma să fie condusă înaintea autorităţilor.

De asemenea, nu poate fi subiect al infracţiunii prevăzute de art.317 C.pen. nici

contravenientul reţinut, deoarece această situaţie nu se încadrează în limitele noţiunii „arest

preventiv” şi nici a celei de „persoană care execută pedeapsa privativă de libertate”.

În acest context considerăm necesar să facem următoarele precizări.

Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată bănuitului,

învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată sau inculpatului în faza judecării

cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată în condiţiile

81

şi ordinea prevăzută de legea procesual penală, dacă pentru infracţiunea săvârşită, conform legii

penale, poate fi aplicată pedeapsa închisorii (art.185 C.pen. al RM).

Cât priveşte pedeapsa închisorii potrivit alin.1 al art. 70 C.pen. al RM, aceasta constă în

privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă a

acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărârii instanţei de judecată, pe un

anumit termen, într-un penitenciar.

Conform dispoziţiilor din Secţiunea a 2-a a anexei nr.1 a Hotărârii Guvernului Republicii

Moldova cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi [55], temei

de deţinere:

a) pentru condamnaţi îl constituie:

hotărârea definitivă a instanţei de judecată, prin care a fost stabilită o pedeapsă privativă de

libertate;

încheierile definitive ale instanţei de judecată, pronunţate în vederea soluţionării unor

chestiuni la executarea pedepsei, privind:

anularea amânării executării pedepsei, cu trimiterea pentru executarea pedepsei,

conform art.96 C.pen.;

înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, conform art.64 C.pen.;

înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoare, conform art.67

C.pen.;

anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după

caz, a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea

condamnatului pentru executarea pedepsei neexecutate, conform art.90 şi 91 C.pen.

încetarea aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical persoanei care, după

săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală

psihică şi aplicarea pedepsei stabilite, cu deducerea duratei de aplicare a măsurilor

de constrângere din termenul pedepsei.

b) pentru preveniţi:

hotărârea instanţei de judecată (judecătorului de instrucţie) privind aplicarea sau

prelungirea măsurii preventive sub formă de arest preventiv;

hotărârea instanţei de judecată (judecătorului de instrucţie) de revocare a liberării

provizorii;

hotărârea instanţei judecătoreşti de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate,

în care se dispune ţinerea persoanei în stare de arest preventiv până la intrarea

acesteia în vigoare.

82

Referitor la temeiurile pentru punerea în libertate a deţinuţilor din penitenciare, în acord cu

prevederile Secţiunii 54-a a anexei nr.1 a Hotărârii Guvernului indicate anterior, acestea sunt:

a) pentru preveniţi: ordonanţa procurorului privind scoaterea persoanei de sub urmărire

penală; ordonanţa procurorului privind încetarea procesului penal; încheierea judecătorului de

instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privind revocarea măsurii arestului preventiv;

încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privind înlocuirea

măsurii arestului preventiv prin altă măsură preventivă neprivativă de libertate; încheierea

judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privind liberarea provizorie pe

cauţiune a persoanei arestate preventiv sau sub control judiciar, conform art.191 şi 192 CPP;

expirarea termenului arestului preventiv prevăzut de lege sau stabilit de judecătorul de instrucţie

ori, după caz, de instanţa de judecată, dacă acesta nu a fost prelungit în conformitate cu legea;

sentinţa de achitare rămasă definitivă; sentinţa de încetare a procesului penal rămasă definitivă;

sentinţa de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate, rămasă definitivă; sentinţa

de condamnare cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul amnistiei conform

art.107 C.pen., rămasă definitivă;

b) pentru condamnaţi: executarea efectivă şi integrală a duratei pedepsei; hotărârea

instanţei de judecată, rămasă definitivă, privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de

termen; hotărârea instanţei de judecată, rămasă definitivă, privind înlocuirea părţii neexecutate

din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă nonprivativă de libertate; hotărârea instanţei de judecată,

rămasă definitivă, privind liberarea persoanelor grav bolnave de executarea pedepsei; hotărârea

instanţei de judecată, rămasă definitivă, intervenită după punerea în executare a pedepsei, privind

liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei; actul de graţiere, emis în conformitate cu

prevederile art.108 C.pen., intrat în vigoare în conformitate cu legislaţia; hotărârea instanţei de

judecată, rămasă definitivă, privind liberarea de pedeapsă în legătură cu constatarea că fapta

pentru care este condamnat, în urma modificării legii penale, nu constituie infracţiune.

Potrivit Plenului CSJ a RM [54] nu se permite deţinerea persoanei în lipsa unui mandat de

arest, deoarece aceasta contravine articolului 25 al Constituţiei RM, care prevede în termeni clari

că arestarea se face numai în baza unui mandat, emis de judecător (decizie a instanţei de

judecată), pentru o durată de cel mult 30 de zile. Acest fapt este stipulat în art.177 CPP şi, în

conformitate cu prevederile art.186 alin.(6) CPP, se extinde atât până la faza trimiterii cauzei în

instanţă, cît şi pe tot parcursul judecării cauzei, termenul arestului preventiv putând a fi prelungit

până în momentul pronunţării sentinţei, în condiţiile legii [52].

În cazul emiterii mandatului de arestare în lipsa bănuitului (învinuitului), termenul indicat

în mandat se calculează din momentul reţinerii, iar persoana reţinută trebuie adusă imediat

înaintea instanţei care a emis mandatul de arestare, pentru a i se da explicaţii şi a i se anunţa

83

motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a contesta hotărârea (încheierea) în ordinea

stabilită, fapt ce se indică în procesul-verbal.

În mandatul de arestare preventivă se indică data şi ora din care se calculează durata

arestului, luându-se în calcul reţinerea de fapt a persoanei şi motivarea respectivă în încheierea

judecăţii.

Pentru punerea în executare a temeiului deţinerii, acesta urmează a fi prezentat spre

executare în condiţiile Codului de procedură penală. Drept prezentare spre executare a temeiului

deţinerii preveniţilor serveşte mandatul de arest sau încheierea privind prelungirea măsurii

arestului preventiv, care urmează a fi prezentate în penitenciar odată cu aducerea persoanei sau

înaintea expirării termenului mandatului de arest precedent.

Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge din momentul privării persoanei de

libertate, adică din momentul reţinerii ei, iar în cazul în care aceasta nu a fost reţinută - din

momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea arestării preventive.

Pedeapsa închisorii se consideră executată în ultima zi a termenului stabilit de pedeapsă.

Momentul punerii în libertate a condamnaţilor în legătură cu expirarea termenului pedepsei

este reglementat de alin.(1) art.297 din Codul de executare, iar a preveniţilor - ziua şi ora

expirării termenului de arest preventiv

Pentru punerea în executare a temeiului eliberării, acesta urmează a fi prezentat spre

executare în penitenciar în condiţiile legii.

În toate cazurile de prezentare spre executare a temeiurilor eliberării, administraţia

penitenciară urmează să elibereze persoana în termenul stipulat în act, dacă nu există temeiuri

sau probe care ar demonstra caracterul ilicit al actelor respective. În cazul constatării unor astfel

de situaţii, administraţia penitenciară va face demersurile necesare pentru verificarea

autenticităţii actelor de prezentare spre executare a temeiului eliberării sau a autenticităţii actului

procesual care constituie temeiul dat, iar în caz de necesitate, va sesiza organele competente.

Persoanelor eliberate li se înmânează actele, obiectele, banii păstraţi în conturile lor de

peculiu, precum şi un certificat, semnat de şeful instituţiei respective, în care se indică termenul

deţinerii în penitenciar şi temeiurile eliberării. Certificatul de eliberare se înmânează celui

eliberat contra semnătură pe copia acestuia.

La primirea documentelor, lucrurilor personale, banilor şi obiectelor de valoare, persoana

ce se eliberează semnează pe partea interioară a copertei a doua a dosarului personal.

Datoria deţinutului faţa de penitenciar sau creanţele neachitate la timp nu pot servi temei

pentru reţinerea acestuia în momentul punerii în libertate.

Concluzionând, menţionăm că prin persoană care se află sub arest preventiv se are în

vedere prevenitul, adică cel faţă de care este aplicată, în condiţiile Codului de procedură penală,

84

măsura arestării preventive. Momentul din care o persoană obţine această calitate coincide cu

momentul în care acesteia i s-a comunicat faptul că în privinţa ei a fost emis un mandat de arest

şi este reţinută în acest sens. Pierderea calităţii în cauză corespunde zilei şi orei expirării

termenului de arest preventiv.

Momentul din care o persoană obţine calitatea specială de persoană care îşi execută

pedeapsa cu închisoare corespunde momentului în care dispoziţia de punere în executare a

sentinţei de condamnare a parvenit în penitenciar. Încetarea acestei calităţi este marcată, după

caz, de momentul: expirării termenului de pedeapsă stabilit; punerii în executare a temeiului

eliberării persoanei condamnate din penitenciar (de regulă) sau, mai târziu, când, după verificare,

se confirmă autenticitatea actelor de prezentare spre executare a temeiului eliberării sau

autenticitatea actului procesual care constituie temeiul dat.

În această ordine de idei este de remarcat faptul că în literatura de specialitate a Republicii

Moldova s-a exprimat părerea precum că reţinutul poate fi subiect al infracţiunii de evadare [65,

p. 196], pe care evident că nu o împărtăşim din considerentele invocate anterior.

Este de remarcat faptul că în doctrină nu există unanimitate de opinii în privinţa atribuirii

la categoria de subiect al infracţiunii prevăzute de art. 317 C.pen. a militarului care a evadat din

unitatea militară disciplinară în care îşi executa pedeapsa, unii cercetători susţinând că acesta

este subiect al infracţiunii de evadare [190, p. 413], alţii considerând că nu este subiect al

infracţiunii investigate [115, p. 446].

În acest context trebuie să menţionăm faptul că în Republica Moldova până în anul 2008

au existat unităţile militare disciplinare doar sub aspect teoretic, ulterior aceste unităţi s-au

desfiinţat definitiv. Astfel, militarii condamnaţi îşi execută pedeapsa în locurile de deţinere

generale prevăzute în art.72 C.pen. al RM.

Prin urmare, deducem că militarul care evadează din locurile de deţinere prin acţiunile sale

nu atentează asupra relaţiilor sociale menite să reglementeze buna desfăşurare a serviciului

militar, ci la cele cu privire la justiţie, respectiv concluzionăm că militarul care evadează din

locurile de deţinere este subiect al infracţiunii prevăzute de art.317 C.pen.

Infracţiunea de evadare în varianta tip prevăzută de alin.1 al art.317 C.pen. nu poate fi

săvârşită cu participaţie în forma coautoratului, fiindcă fapta comisă de către două sau mai multe

persoane împreună constituie infracţiunea de evadare în varianta agravantă prevăzută de alin.2 al

art.317 C.pen.

Instigarea ca formă a participaţiei este posibilă în ambele variante ale evadării, iar

complicitatea este exclusă, deoarece ea este incriminată ca infracţiune distinctă – înlesnirea

evadării prevăzută de art.318 C.pen.

85

2.5 Circumstanţele agravante ale infracţiunii de evadare din locurile de deţinere

Circumstanţele agravante ale infracţiunii reprezintă un mijloc important de diferenţiere a

răspunderii penale, deoarece ele sunt chemate să elucideze schimbările gradului prejudiciabil al

faptei comise.

Semnele calificative ale infracţiunii sunt acele semne, care sunt direct prevăzute în norma

juridico-penală specială, şi care indică spre un grad prejudiciabil sporit al infracţiunii date

comparativ cu componenţa ei de bază. Existenţa acestor semne influenţează direct calificarea

infracţiunii, spre deosebire de circumstanţele agravante prevăzute de art.77 C.pen., care nu au

relevanţă asupra calificării infracţiunii, fiind luate în calcul numai la stabilirea pedepsei penale.

Evadarea din locurile de deţinere conţine următoarele circumstanţe care agravează

infracţiunea dată:

săvârşită de două sau mai multe persoane (alin. (2) lit. b);

însoţită de aplicarea violenţei (alin. (2) lit. c);

săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme (alin. (2) lit. d).

Prezenţa unui din semne calificative indicate în art.317 C.pen., este o condiţie obligatorie

pentru calificarea infracţiunii conform respectivului articol. În acţiunile făptuitorului însă se pot

întruni concomitent câteva circumstanţe agravante, spre exemplu, evadarea din locurile de

deţinere săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme de două sau mai

multe persoane. În asemenea situaţii este necesar a incrimina fiecare circumstanţă în mod

separat.

În continuare, propunem efectuarea unei analize ample a semnelor calificative enumerate

în art.317 C.pen. în ordinea consecutivă.

Evadarea din locurile de deţinere săvârşită de două sau mai multe persoane

Comiterea evadării din locurile de deţinere de două sau mai multe persoane, sporeşte

considerabil gradul prejudiciabil al infracţiunii şi al făptuitorilor, deoarece presupune o reuniune

de eforturi şi intenţii infracţionale întru atingerea unui rezultat criminal, ceea ce conduce la

sporirea şanselor de realizare a scopurilor propuse.

Supunându-se regulilor generale ale dreptului penal pentru combaterea infracţionalităţii,

instituţia participaţiei îndeplineşte în acelaşi timp şi un rol special, caracteristic numai pentru ea:

ilustrează criteriile obiective şi subiective necesare activităţii infracţionale comune, stabileşte

cercul de persoane, responsabile pentru această activitate infracţională, reglementează ordinea şi

limitele răspunderii participanţilor [89, p. 13].

Participaţia penală este considerată drept una dintre cele mai periculoase forme ale

activităţii infracţionale. În conformitate cu prevederile art.41 C.pen. al RM, prin participaţie se

86

înţelege: ,,cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni

intenţionate”. Iar participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii – art.42 alin.

(6) C.pen.

Pentru existenţa elementului participaţiei penale, la calificarea faptei potrivit prevederilor

art. 317 alin. (2) lit. b) C.pen. al RM, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile obiective şi

subiective ale participaţiei penale.

Prima condiţie de ordin obiectiv este existenţa pluralităţii de făptuitori, adică una şi

aceeaşi faptă infracţională trebuie să fie săvârşită de către două sau mai multe persoane. Fiecare

dintre aceste persoane trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere, în special, să fie persoane fizice, responsabile, care la momentul comiterii

infracţiunii au atins vârsta de paisprezece ani.

A doua condiţie, este cooperarea propriu zisă la săvârşirea infracţiunii de evadare. Este

vorba despre efectuarea unor acţiuni interdependente a participanţilor, îndreptate spre atingerea

unui rezultat comun. Astfel, fiecare participant al evadării din locurile de deţinere îndeplineşte

aceeaşi faptă, respectiv, îşi aduce contribuţia sa spre atingerea rezultatului infracţional comun.

A treia condiţie constă în realizarea unei legături subiective între coautori. Sub aspectul

subiectiv, participaţia simplă apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multor persoane la

săvârşirea nemijlocită în comun a aceleiaşi infracţiuni [69, p. 326]. Comunitatea de intenţii se

manifestă prin aceea că fiecare participant sesizează că nu acţionează de unul singur, ci în comun

cu alţii.

Cele menţionate pot fi ilustrate pregnant prin următorul exemplu din practica judiciară a

Republicii Moldova. Astfel, S.D., la 07.09.2004 la ora 15.30 fiind transportat din colonia de

educare a minorilor din or. Lipcani pe câmpul G.Ţ. „Sitari” amplasat pe teritoriul s. Halipa, r-

nul Briceni, în temeiul contractului nr. 2 din 07.02.2004 şi ordinul nr. 65 din 06.09.2004 pentru

efectuarea lucrărilor agricole, prin înţelegerea prealabilă cu deţinutul D. I. au părăsii locul de

muncă prin evadare [31].

Aşadar, evadarea din locurile de deţinere săvârşită de două sau mai multe persoane poate

fi realizată doar sub forma simplă a participaţiei.

În conformitate cu prevederile art. 44 C.pen. al RM: ,,Infracţiunea se consideră săvârşită

cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două

sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii” [22].

Coautorii sunt persoanele care au cooperat în baza unei relaţii subiective nemijlocit cu

acte de executare la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală [89, p. 44].

Activitatea coautorilor trebuie deci să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic [89, p. 50].

87

Potrivit art.42 alin.(2) C.pen. al RM, autorul infracţiunii se consideră persoana care

săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit

infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza

vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.

Noţiunea de două sau mai multe persoane în sensul agravantei respective, urmează a fi

înţeleasă în sensul că acestea trebuie să aibă calitatea de autori ai infracţiunii de evadare [72, p.

478].

Pentru calificarea faptei potrivit art. 317 alin. (2) lit. b) C.pen. al RM, nu este necesar ca

participanţii să se conducă de aceleaşi motive, acestea pot coincide, însă pot fi şi diferite. De

exemplu, unul dintre participanţi poate fi condus de motivul de nostalgie de casă şi de familie, iar

celălalt de motivul unei temeri de răfuială din partea celorlalţi deţinuţi.

Astfel, semnul calificativ „evadarea din locurile de deţinere săvârşită de două sau mai

multe persoane” reprezintă înţelegerea sau cooperarea în plan obiectiv şi subiectiv a doi sau mai

mulţi deţinuţi având calitatea de coautori de a evada împreună din locurile de deţinere.

Evadarea din locurile de deţinere însoţită de aplicarea violenţei.

În calitate de semn calificativ al evadării din locurile de deţinere, în art. 317 alin. (2) lit.

c) C.pen. al RM este prevăzută metoda de comitere a infracţiunii date, care demonstrează gradul

prejudiciabil sporit al evadării însoţite de aplicarea violenţei.

Potrivit dicţionarului limbii române moderne, cuvântul „violenţă” semnifică:

constrângere, silire, forţare [33, p. 931].

Violenţa aplicată la evadare se exprimă prin maltratare sau alte acte de violenţă nu numai

împotriva persoanelor care au obligaţiunea de a-l păzi pe cel care evadează, dar şi împotriva

oricărei alte persoane care încearcă să preîntâmpine sau să curme acţiunile de evadare

(personalul tehnic sau auxiliar al penitenciarului, alţi deţinuţi etc.) [21, p. 693]. În ceea ce

priveşte violenţele, acestea pot fi atât fizice cât şi psihice. Ele trebuie însă să preceadă ori să fie

concomitente cu acţiunea de evadare [72, p. 478].

Astfel, în contextul modalităţii agravate prevăzute de art. 317 alin. (2) lit. c) C.pen. al

RM, violenţa poate atinge intensitatea maximă de vătămare intenţionată medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii. Dacă însă violenţa s-a exprimat în vătămarea intenţionată gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii, cele comise trebuie calificate conform art. 151 şi art. 317

C.pen. (cu excepţia lit. c) alin. (2) art. 317 C.pen. al RM) [6, p. 780].

În continuare ne vom opri la interpretarea noţiunilor de: violenţa fizică, violenţa psihică,

violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea victimei şi violenţa periculoasă pentru viaţa sau

sănătatea victimei.

88

Potrivit pct.5 al Hotărârii Plenului CSJ a Republicii Moldova nr.23 din 28.06.2004 „Cu

privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, prin violenţă

nepericuloasă pentru viaţă şi sănătatea victimei se consideră cauzarea unei vătămări uşoare a

integrităţii corporale sau a sănătăţii precum şi aplicarea intenţionată a loviturilor sau altor acţiuni

violente care au cauzat numai dureri fizice [58, p. 5].

Prin termenul „alte acţiuni violente” (ca formă de manifestare a violenţei nepericuloase

pentru viaţa sau sănătatea persoanei) se înţelege doborârea victimei de pe picioare, răsucirea

mâinilor ei sau alte asemenea acţiuni care au cauzat o durere fizică [4, p. 271].

Potrivit pct.76 al Regulamentului de apreciere medico – legală a gravităţii vătămării

corporale, aprobat prin Ordinul Ministrului Sănătăţii RM nr.99 din 27.06.2003, bătăile se

caracterizează prin aplicarea loviturilor multiple şi repetate. Chinuirea, în conformitate cu pct.77

al Regulamentului, reprezintă acţiuni care provoacă victimei suferinţe prin privaţiunea de hrană,

băutură sau căldură, ori prin plasarea sau abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă.

Torturarea prevăzută în pct.78 se manifestă prin acţiuni care produc dureri perseverente, repetate

sau îndelungate (prin pişcături, biciuiri, prin împunsături cu obiecte înţepătoare, prin cauterizări

cu agenţi termici sau chimici etc.) [83].

Astfel, evadarea din locurile de deţinere însoţită de violenţă fizică nepericuloasă pentru

viaţa sau sănătatea persoanei, se poate manifesta şi prin legarea mâinilor, legarea corpului,

închiderea într-o încăpere întunecată etc. De asemenea, ca tip de violenţă aplicat în procesul

comiterii infracţiunii analizate, poate fi şi aducerea forţată a victimei la starea de ebrietate (spre

exemplu, turnarea forţată în gâtul victimei a unei cantităţi mari de alcool sau introducerea

stupefiantului în organismul acesteia prin injectare etc.).

Totodată, evadarea poate fi însoţită şi de aplicarea violenţei psihice.

Prin „violenţa psihică” se înţelege: „influenţa ilicită, îndreptată asupra psihicului altei

persoane în scopul de a reprima rezistenţa şi de a supune voinţa acesteia voinţei infractorului prin

ameninţare cu aplicarea violenţei fizice” [195, p. 23]. Prin „ameninţare”, potrivit dicţionarului

limbii române, se înţelege: îngrozire, speriere, primejduire [33, p. 25]. În această ordine de idei,

prin ameninţare cu aplicarea violenţei urmează să înţelegem influenţa psihică ilicită asupra victimei

în scopul reprimării rezistenţei şi supunerii voinţei acesteia, prin demonstrarea obiectelor ce pot fi

aplicate în aceste scopuri (arme, bastoane, boxe, cuţite, pumnale etc.) sau prin demonstrarea

gesturilor care, într-un mod clar, indică spre posibilitatea aplicării violenţei fizice.

Ameninţarea trebuie să fie reală şi efectivă. Doar în aşa împrejurări ea poate servi drept

mijloc de paralizare a voinţei persoanelor care încearcă să se opună acţiunilor infracţionale ale

făptuitorului [4, p. 541]. Aceasta trebuie să se caracterizeze prin posibilitatea aplicării imediate

89

sau într-un interval scurt de timp a forţei fizice şi, totodată să fie îndreptată spre asigurarea unui

comportament al victimei convenabil făptuitorului.

Evadarea din locurile de deţinere poate fi însoţită şi de violenţa periculoasă pentru viaţa

sau sănătatea persoanei, care este considerată drept violenţă intenţionată care provoacă o stare ce

pune în pericol viaţa şi poate aduce atingere sănătăţii persoanei.

Potrivit pct. 6 al Hotărârii Plenului CSJ al RM nr. 23 din 28.06.2004 „Cu privire la

practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, prin violenţă periculoasă

pentru viaţă şi sănătate urmează să se înţeleagă vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a

sănătăţii, urmată de o dereglare de scurtă durată a sănătăţii, sau vătămarea medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii, care a fost urmată de dereglarea de lungă durată a sănătăţii, precum şi

alte acţiuni care, deşi nu au pricinuit vătămările menţionate, au creat la momentul aplicării lor un

pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei.

Iar în pct. 7 al aceleiaşi Hotărâri se oferă următoarea explicaţie: „Sub incidenţa noţiunii

violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei cad inclusiv cazurile de sugrumare a

victimei cu mâinile sau cu ajutorul unei frânghii, sau de ţinere îndelungată a capului victimei sub

apă, sau de îmbrăcare pe capul victimei a unei pungi de polietilenă, sau de aruncare a victimei de la

înălţime ori dintr-un mijloc de transport aflat în mişcare etc. Deşi asemenea acţiuni violente pot să

nu genereze moartea victimei sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii acesteia, totuşi,

datorită caracterului lor, ele creează un pericol real pentru viaţa sau sănătatea victimei” [58, p. 7].

Mai jos propunem să efectuăm o succintă analiză a semnelor specifice ale vătămării

uşoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi a vătămării medii a integrităţii corporale

sau a sănătăţii.

În baza pct. 71 al Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării

corporale, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii RM nr. 99 din 27.06.2003, criteriile de

calificare a vătămărilor corporale uşoare sunt:

dereglarea sănătăţii de scurtă durată;

incapacitatea stabilă şi neesenţială de muncă [83].

Dereglarea sănătăţii de scurtă durată, conform pct.72 din Regulament, este determinată

nemijlocit de leziunea corporală şi durează nu mai mult de 21 zile (trei săptămâni). Iar potrivit

pct. 73, prin incapacitate permanentă şi neînsemnată de muncă se înţelege o incapacitate generală

de muncă în volum de până la 10% [83].

Printre semnele specifice ale vătămării corporale medii se numără:

dereglarea îndelungată a sănătăţii;

pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă.

90

În conformitate cu pct. 69 din Regulamentul sus menţionat, „printr-o dereglare a sănătăţii

de lungă durată se subînţeleg consecinţele determinate nemijlocit de vătămare (maladii, dereglări

de funcţii etc.), care au o durată de peste trei săptămâni (mai mult de 21 zile)” [83].

Prin pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă,

în conformitate cu pct. 70 al aceluiaşi Regulament, se înţelege o incapacitate generală de muncă

în volum mai mare de 10%, dar nu mai mare de 33% (o treime). Expertiza medico-legală în baza

acestui criteriu se efectuează numai după survenirea consecinţelor vătămării corporale,

confirmate prin date obiective [83].

Astfel, la determinarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei este

necesar să se ia în calcul nu numai consecinţele aplicării acesteia, dar şi metoda şi caracterul

săvârşirii acţiunilor. Va fi întotdeauna periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei violenţa

însoţită de folosirea substanţelor narcotice, cu efect puternic sau otrăvitor, precum şi violenţa

realizată prin metode periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane [113, p. 101].

Ca urmare a analizei minuţioase a semnului calificativ „evadarea din locurile de deţinere

însoţită de aplicarea violenţei”, observăm că înţelesul acestuia este prea vast. În condiţiile date,

gradarea nivelului pericolului social devine ineficientă din cauza calificării potrivit agravantei în

cauză a două tipuri de violenţe diametral opuse din punct de vedere al gradului prejudiciabil

(violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea victimei şi violenţa periculoasă pentru viaţa

sau sănătatea victimei).

În această ordine de idei, în scopul uniformizării conceptelor şi termenelor utilizaţi în

Codul penal, propunem reformularea titlului circumstanţei agravante prevăzute de art. 317 alin.

(2) lit. c) CP din „însoţită de aplicarea violenţei” în „săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase

pentru viaţa sau sănătatea persoanei”. O asemenea tratare a problematicii date ar însemna că, în

cazul săvârşirii evadării din locurile de deţinere însoţite de aplicarea violenţei nepericuloase

pentru viaţa sau sănătatea victimei, acţiunile făptuitorului s-ar încadra perfect în dispoziţiile

componenţei de bază a infracţiunii date, stipulate în art. 317 alin. (1) C.pen.

Evadarea din locurile de deţinere săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte

folosite în calitate de arme.

Importanţa unei asemenea agravante reiese din faptul că aplicarea armei sau altor obiecte

folosite în calitate de arme la săvârşirea evadării din locurile de deţinere sporeşte esenţial gradul

prejudiciabil al infracţiunii date, deoarece se creează posibilitatea reală de cauzare a unor daune

vieţii sau sănătăţii persoanei. Respectiv, este sporit şi nivelul de agresivitate şi obrăznicie al

făptuitorului, deoarece acesta, fiind inspirat de încrederea în atingerea scopurilor sale propuse,

comite fapta cu o îndrăzneală deosebită.

91

În conformitate cu art. 129 C.pen. al RM, prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau

dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar

putea fi folosite ca arme sau care au fost întrebuinţate pentru atac.

Potrivit art.1 al Legii RM nr.110-XIII din 18.05.1994 „Cu privire la arme”, drept armă

individuală este, un dispozitiv (mijloc material), destinat (adaptat) prin construcţie şi util din

punct de vedere tehnic pentru vătămarea unei persoane, unui animal, pentru apărarea contra atac

sau pentru imitarea proprietăţilor sale de luptă [62].

În vederea raportării unui tip anumit de armă prevăzut de circumstanţă respectivă, este

necesar sa analizăm explicaţiile Hotărârii Plenului CSJ a RM nr.31 din 09.11.1998 „Cu privire la

practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea,

fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor

explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor”, care în pct.1 lit. a) indică:

Prin armă de foc se înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia sau

a mai multor proiectile. Principiul de funcţionare a acesteia are la bază forţa de expansiune a

gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

Arme de foc sunt recunoscute armele militare confecţionate pentru dotarea forţelor

armate, a colaboratorilor organelor securităţii de stat şi afacerilor interne, a altor persoane,

instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă, utilizate în acţiuni de neutralizare sau

nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive

destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge, dacă posedă caracteristicile unei arme

militare.

Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozit ivele care se pot

constitui şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de percuţie, cu ţeavă în stare de a produce

împuşcături, struţ confecţionat din arma de vânătoare cu ţeava lisă - tăiată, pistoale: de

semnalizare cu gaze, cu pistoane adaptate pentru efectuarea împuşcăturilor cu muniţii etc.).

Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, astfel fabricate

industrial sau confecţionate în mod meşteşugăresc, încât existenţa lor să nu fie vizibilă ori

bănuită (mecanism de împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă etc.).

Nu se consideră armă de foc partea componentă a ei care nu poate fi utilizată pentru

efectuarea împuşcăturii (ţeava, patul armei, piedica, închizătorul, trăgaciul etc.) dacă nu sunt

probe că persoana ce le deţine are intenţia de a asambla alte segmente sau subsegmente pentru o

armă sau un segment pentru efectuarea împuşcăturii cu muniţii.

Prin armă albă, potrivit pct.1 lit. b) al aceleiaşi Hotărâri, se înţelege acea armă, care este

destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane cu aplicarea forţei musculare prin

contact nemijlocit cu tăiere (săbii, tesacuri etc.), înţepare (baionete unghiulare, pumnale stilete

92

etc.) prin înţepare – tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş etc.), prin

spargere – fărâmiţare (boxe, buzdugane, mlăciu, nunciaki etc.).

Nu se referă la arme de foc, potrivit pct.2 al Hotărârii respective, de asemenea şi

pistoalele sportive de semnalare, cu aer comprimat, de semnalare de artificiu, de construcţie,

petardele, încărcăturile pentru acestea şi alte mijloace de artificiu [53, p. 368].

Pentru stabilirea dacă obiectul aplicat la săvârşirea evadării din locurile de deţinere

reprezintă sau nu o armă, este necesară efectuarea unei expertize.

Obiectele folosite în calitate de arme reprezintă o categorie extrem de largă, care

cuprinde orice obiecte ce pot cauza prejudicii considerabile vieţii sau sănătăţii persoanei.

În conformitate cu pct. 10 al Hotărârii Plenului CSJ a Republicii Moldova nr. 23 din

28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”,

sub alte obiecte folosite în calitate de armă se au în vedere obiectele cu care victimei i s-au

cauzat sau putea să i se cauzeze vătămări periculoase pentru viaţă ori sănătate (cuţite, inclusiv de

bucătărie, bricuri, topoare, răngi etc.) [58, p. 7].

Aşadar, prin obiecte folosite în calitate de armă în sensul circumstanţei agravante

prevăzute de art. 317 alin. (2) lit. d) C.pen. al RM, urmează să înţelegem orice obiecte care au

fost aplicate de făptuitor la săvârşirea evadării din locurile de deţinere şi cu care victimei i s-au

cauzat ori i s-au putut cauza vătămări periculoase pentru viaţă sau sănătate. Asemenea obiecte

pot fi: topoare, furci, coase, răngi metalice, cuţite, hârleţe, bastoane etc.

Armele sau alte instrumente folosite în calitate de armă, fiind elemente care măresc

gradul de pericol social al infracţiunii, trebuie folosite efectiv şi, de asemenea, trebuie să aibă

aptitudinea obiectivă ca într-un anumit caz să faciliteze săvârşirea faptei [73, p. 338].

Astfel, prin aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme se înţelege

utilizarea lor pentru săvârşirea efectivă a evadării din locurile de deţinere. Acestea pot fi aplicate

atât în timpul actelor de violenţă fizică, cât şi a celor de violenţă psihică (ameninţarea cu ele, care

creează un pericol real pentru viaţa sau sănătatea persoanei). În aceasta ordine de idei,

menţionăm că, pentru existenţa respectivului semn calificativ nu este obligatorie cauzarea unei

daune faptice victimei.

Poate fi problematică calificarea faptei în cazul când făptuitorul foloseşte conştient o

armă defectată, o machetă de armă ori un obiect asemănător cu arma etc.

În acest sens, Hotărârea Plenului CSJ a RM nr. 23 din 28.06.2004 „Cu privire la practica

judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” prin pct. 10, face următoarea explicaţie:

dacă vinovatul doar demonstrează arma (obiectul) sau ameninţă în mod conştient cu o armă

neîncărcată ori cu o imitaţie de armă (machetă de revolver, pumnal etc.), neavând intenţia de a le

folosi la cauzarea vătămărilor periculoase pentru viaţă şi sănătate, acţiunile vor fi calificate (în

93

cazul lipsei altor agravante) potrivit componenţei de bază a infracţiunii, dacă victima înţelegea că

este ameninţată cu o armă neîncărcată ori cu o imitaţie de armă [58, p. 7].

Astfel, dacă făptuitorul foloseşte conştient o armă defectată, o machetă de armă ori un

obiect asemănător cu o armă fără a avea intenţia de a aplica aceste obiecte pentru cauzarea

prejudiciului vieţii sau sănătăţii persoanei în procesul săvârşirii evadării, şi dacă victima înţelege

că este ameninţată cu o armă neîncărcată ori cu o imitaţie de armă, fapta dată nu poate fi

considerată drept agravantă şi urmează a fi calificată în baza art. 317 alin. (1) C.pen. al RM (în

lipsa altor circumstanţe agravante).

Însă dacă, utilizând intenţionat aceste obiecte la comiterea infracţiunii de evadare a fost

prejudiciată viaţa sau sănătatea persoanei (de exemplu, provocarea unei lovituri în cap cu o

machetă de pistol confecţionată din oţel), chiar dacă a fost sesizată inutilizabilitatea sau imitaţia

armei de către victimă, fapta va fi considerată ca săvârşită cu aplicarea altor obiecte folosite în

calitate de armă, şi nu cu aplicarea armei.

Fapta nu poate fi considerată drept evadarea din locurile de deţinere cu aplicarea armei

nici dacă obiectele menţionate mai sus, fiind capabile să aducă daune vieţii sau sănătăţii

persoanei, au fost utilizate intenţionat atât în timpul actelor de violenţă fizică, cât şi a celor de

violenţă psihică, şi au fost sesizate de victimă drept arme reale capabile să-i aducă prejudiciu

vieţii sau sănătăţii. În această situaţie, fapta va fi calificată ca şi în cazul precedent: evadarea din

locurile de deţinere cu aplicarea altor obiecte folosite în calitate de armă. Părerea dată poate fi

argumentată prin aceea că, nu este mai puţin prejudiciabilă ameninţarea victimei cu un topor

decât cu o machetă de armă pe care ultima o percepe ca armă adevărată.

În acest context, este cert faptul că, arma trebuie să fie aptă pentru aplicare conform

destinaţiei, iar utilizarea unei arme defectate sau a unui machet de armă etc. nu poate fi privită

drept semn pentru calificarea infracţiunii de evadare cu aplicarea armei.

În final, aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme atrage răspunderea

penală conform art. 317 alin. (2) lit. d) C.pen. al RM numai în cazul în care ea a contribuit

efectiv la evadare. De aceea, nu constituie evadarea din locurile de deţinere în forma agravată

acţiunile făptuitorului care avea asupra sa armă, dar nu a folosit-o în scopul de a facilita evadarea

[21, p. 693].

2.6 Delimitarea evadării din locurile de deţinere de alte infracţiuni conexe

Singurul temei al răspunderii penale este comiterea infracţiunii, adică prezenţa în

acţiunile persoanei prevăzute de legea penală a tuturor semnelor unei componenţe concrete de

infracţiune.

94

Prin urmare, răspunderii penale urmează a fi supusă doar persoana care a comis o faptă

direct prevăzută în dispoziţia unei norme juridico-penale. Comiterea de către o persoană a unei

infracţiuni impune necesitatea calificării corespunzătoare a acesteia. Fără indicarea exactă a

articolului, aliniatului din Codul Penal care a fost încălcat şi ce infracţiune concret a fost comisă

este inadmisibil ca vinovatul să fie supus răspunderii penale şi să i se aplice pedeapsa.

Prin calificare este obişnuit să se înţeleagă determinarea şi constatarea juridică a

corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele componenţei de

infracţiune, prevăzute de norma penală.

Calificarea corectă a infracţiunilor are o mare importanţă pentru inculpat dar şi pentru

societate în ansamblu. De calificarea corectă a infracţiunilor depinde elaborarea măsurilor

preventive şi de profilaxie a infracţiunilor. Calificarea corectă este necesară şi pentru aplicarea

unui şir de acţiuni şi măsuri procesuale de constrângere etc. Eroarea calificării infracţiunilor

poate duce nu doar la aplicarea unei pedepse inadecvate, cir şi la îngrădirea unor drepturi. Este

necesar să menţionăm faptul, că chiar dacă calificarea greşită nu ar trage stabilirea unei pedepse

necorespunzătoare şi intervenţia unor consecinţe neprevăzute de legea aplicată în cazul unei

calificări corecte, ea ar putea avea impact substanţial asupra altor interese legitime ale

condamnatului.

În contextul calificării corecte a evadării din locurile de deţinere este extrem de

importantă delimitarea acesteia de alte componenţe de infracţiuni conexe, dat fiind faptul că

multe semne ale acestora sunt comune şi deseori conduc la erori judiciare.

Evadarea din locurile de deţinere şi eschivarea de la executarea pedepsei cu

închisoare.

În primul rând infracţiunea, prevăzută de art.317 C.pen. al RM, trebuie delimitată de

eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare (art.319 C.pen. al RM). Se deosebesc

componenţele acestor infracţiuni în primul rând după obiectul infracţiunii.

Evadarea din locurile de deţinere atentează la relaţiile sociale care asigură activitatea

normală atât a organelor de urmărire penală, cât şi a instanţelor judecătoreşti, precum şi a

instituţiilor penitenciare, relaţii sociale care asigură obligativitatea actelor procesuale şi nu doar

celor judecătoreşti în partea supunerii subiectului măsurii preventive legate de privaţiunea de

libertate. Obiectul de atentare al eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare cuprinde un

cerc mult mai restrâns de relaţii sociale, încălcându-se doar obligativitatea hotărârilor

judecătoreşti pe segmentul aplicării unui singur tip de pedeapsă – privarea de libertate pe o

perioadă determinată.

Sub aspectul laturii obiective evadarea se deosebeşte de eschivarea de la executarea

pedepsei cu închisoare, în primul rând, prin forma de comitere a faptei. Evadarea poate fi comisă

95

doar prin acţiuni active, în timp ce eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare – doar prin

inacţiuni. În cazul evadării persoana în mod samavolnic şi ilegal părăseşte locul de deţinere, iar

în cazul infracţiunii prevăzute de art. 319 C.pen. al RM, condamnatul părăseşte hotarele

închisorii în temei legal.

Unul din semnele obligatorii ale laturii obiective a evadării este locul săvârşirii

infracţiunii – instituţia închisorii, izolatorul de deţinere preventivă, biroul ofiţerului de urmărire

penală, etc. Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare este comisă în afara instituţiei de

deţinere.

În acest context, ţinem să menţionăm faptul că în literatura de specialitate nu există

unanimitate asupra cazului în care condamnaţii, beneficiind de dreptul la muncă, fără pază, în

afara închisorii părăsesc locul de muncă fără permisiune.

Potrivit legislaţiei naţionale condamnaţii care execută pedeapsa închisorii în regim

comun ori în regim de resocializare sau care sunt lăsaţi să execute lucrări de deservire

gospodărească în penitenciar li se pot acorda dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire în

afara penitenciarului dacă a executat cel puţin 1/3 din termenul pedepsei, sunt caracterizaţi

pozitiv şi dacă aceasta o cere specificul muncilor în care sunt antrenaţi.

Dreptul la deplasarea fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului se acordă

condamnaţilor prin dispoziţia scrisă a şefului penitenciarului. Şeful penitenciarului stabileşte

orarul şi itinerarul deplasărilor condamnaţilor (art.216 al CE al Republicii Moldova nr.443 din

24.12.2004).

Potrivit primului punct de vedere, părăsirea fără permisiune a locului de muncă nepăzit

din afara penitenciarului cu scopul de a se sustrage de la executarea pedepsei închisorii constituie

infracţiune de evadare [115, p. 447].

Într-o altă viziune, în astfel de situaţii nu trebuie reţinută infracţiunea de evadare din

locurile de deţinere.

Susţinătorii celui de al doilea punct de vedere asociază evadarea cu depăşirea

obstacolelor care îngrădesc libertatea persoanei condamnate la privaţiunea de libertate.

Raţiunea acestei viziuni se explică prin faptul că în cazul în care nu există pază libertatea

persoanei nu este îngrădită, respectiv nu există nici necesitatea depăşirii obstacolelor ce

îngrădesc această libertate, adică nu există evadare.

Conform susţinătorilor acestei viziuni în astfel de situaţii are loc eschivarea de la

executarea pedepsei cu închisoare şi nu părăsirea samavolnică a locului de ispăşire a pedepsei.

În temeiul celor expuse este formulată şi o altă concluzie importantă în delimitarea celor

două infracţiuni: evadarea nu poate avea loc dacă executarea pedepsei are loc nu în condiţiile

privării de libertate, ci în condiţii care limitează libertatea.

96

În acest context, autorul rus Iu. Tkacevski, luând în calcul realităţile normative existente

în legislaţia penală a Federaţiei Ruse, susţine: „Pedeapsa executată în colonii-aşezări, nu

constituie privare de libertate, ci o formă de restricţie a libertăţii. Prin urmare, pentru părăsirea

ilegală a acestor instituţii de către condamnat este necesară stabilirea răspunderii penale pentru

eschivarea de la executarea pedepsei închisorii şi nu pentru evadare”.

Acelaşi autor, referindu-se la persoanele escortate, concretizează că eschivarea de la

executarea pedepsei cu închisoare este şi cazul când echipajul de escortă, din imprudenţă, a lăsat

fără supraveghere condamnaţii escortaţi, iar aceştia, profitând de situaţie, se ascund şi dispar

[213, p. 542].

Eschivarea (fuga) de sub escortă, chiar şi din cauza neglijenţei, imprudenţei personalului

care exercita paza, este calificată drept comportament samavolnic şi ilegal al condamnatului. În

această ordine de idei este important de remarcat faptul că depăşirea mijloacelor (sistemelor) de

pază (acţiuni violente asupra personalului pazei, depăşirea instalaţiilor inginereşti etc.) nu

constituie un semn obligator al laturii obiective a alin.1 al art.317 C.pen. al RM. Prin urmare, în

cazul în care condamnatul în mod samavolnic şi ilegal părăseşte încăperea de escortare, atunci

acţiunile acestuia urmează a fi calificate ca evadare în temeiul alin.1 al art.317 C.pen. al RM

[115, p. 447].

În contextul celor expuse prezintă interes şi viziunea autorului rus V. Eleonschii, potrivit

căruia evadarea există şi în cazul în care ideea de a se eschiva de la executarea pedepsei cu

închisoare a apărut la condamnat înainte de a ieşi de pe teritoriul închisorii şi ulterior a fost

realizat prin obţinerea dreptului de ieşire temporară de pe teritoriu închisorii [122, p. 9].

Investigând viziunile în cauză, care, în principiu, se impun prin determinarea şi

precizarea semnelor evadării, totuşi, trebuie evidenţiate următoarele circumstanţe.

În primul rând, evadarea după natura sa ca şi eschivarea de la executarea pedepsei

reprezintă eschivarea samavolnică de la executarea pedepsei cu închisoare.

În al doilea rând, chiar şi executarea pedepsei în instituţiile păzite implică posibilitatea de

aflare legală a condamnatului în afara zonelor protejate, de exemplu, deplasarea condamnaţilor

fără escortă sau însoţire (art.216 C.ex. al RM), deplasarea pe scurtă durată în afara

penitenciarului (art.217 C.ex. al RM), întrevederile de lungă durată în afara penitenciarului

(art.213 C.ex al RM) etc.

Totodată, este de menţionat faptul că deţinuţii cărora li s-a acordat astfel de înlesniri, nu

sunt păziţi, dar sunt supravegheaţi acestea sunt în sfera de influenţă a administraţiei instituţiilor

de executare a pedepselor penale, comportamentul lor este controlat. Astfel conform Statutului

executării pedepsei de către condamnaţi aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.583 din

26.05.2006: „Apelul condamnaţilor este efectuat de ofiţerul de serviciu, precum şi de şefii de

97

detaşamente (sectoare) şi colaboratorii serviciului regim şi supraveghere nu mai puţin de două

ori pe zi, la ora stabilită de programul zilei. În caz de necesitate, apelul condamnaţilor poate fi

efectuat în orice timp, atât la sectoarele de muncă, cît şi la locul de trai al deţinutului cu familia

sa” [55].

Prin urmare, conform prevederilor indicate, observăm că supravegherea se efectuează nu

numai pe teritoriul protejat, dar şi în orice loc de aflare a condamnatului. Probabil, anume din

aceste considerente a reieşit şi legiuitorul, stabilind răspunderea pentru evadarea din locurile de

deţinere. Deci, referindu-ne la conţinutul dispoziţiei art.317 C.pen. al RM, noţiunea de evadare

este corelată, în principiu, cu locul deţinerii – privaţiune de libertate. În mod similar lucrurile

trebuie interpretate în cazul evadării persoanei arestate preventiv.

Această concluzie este reflectată şi în publicaţiile altor cercetători autohtoni. În viziunea

lui Gh.Ulianovschi, spre exemplu, condamnatul la închisoare cu dreptul la muncă fără pază în

afara penitenciarului în cazul părăsirii locului de muncă pentru a se sustrage de la executarea

pedepsei închisorii săvârşeşte infracţiunea de evadare, deoarece din punct de vedere juridic acest

condamnat este un deţinut [88, p. 161].

Un asemenea punct de vedere este promovat şi în soluţiile instanţelor de judecată la

pronunţarea sentinţelor în cauzele penale referitoare la evadare.

Prin sentinţa Judecătoriei Basarabeasca din 06 iunie 2007, ZG a fost condamnat în baza

art.317 alin. (1) C. pen. la 3 ani şi 4 luni închisoare, iar conform art.84 alin. (4) C. pen., prin

cumul de sentinţe, prin adăugarea parţială la pedeapsa aplicată a pedepsei neexecutate stabilite

prin sentinţa Judecătoriei Căuşeni din 10.04.2006, i s-a stabilit pedeapsa definitivă de 18 ani

închisoare în penitenciar de tip închis.

În fapt, instanţa de fond a constatat că inculpatul ZG, executând pedeapsa stabilită prin

sentinţa Judecătoriei Căuşeni din 07.12.2001 la 6 ani închisoare în penitenciar de tip deschis

din or. Basarabeasca nr. 29/14, la 28.07.2004, urmărind scopul evadării din locurile de

deţinere, samavolnic, a părăsit locul de executare a pedepsei, plecând într-o direcţie

necunoscută şi fiind anunţat în căutare, s-a ascuns de organele de urmărire penală, fiind reţinut

la 09.08.2005.

Pe căile ordinare de atac sentinţa nu a fost contestată, devenind astfel irevocabilă.

Condamnatul ZG a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei Judecătoriei Basarabeasca din

06 iunie 2007, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri,

prin care acţiunile lui să fie reîncadrate din prevederile art.317 alin.(1) C. pen. în cele ale art.

319 C. pen., invocând şi dezacordul său cu privire la modalitatea de apreciere a probelor.

Examinând recursul în anulare în baza materialelor dosarului şi în raport cu motivele

invocate, Colegiul penal al CSJ a decis inadmisibilitatea recursului în anulare, deoarece

98

condamnatul ZG nu a folosit căile ordinare de atac, apelul şi recursul, în temeiul art.452 alin.(1)

CPP, recursul în anulare devenind inadmisibil. Din textul recursului reiese că argumentele

recurentului, precum că acţiunile sale conţin elementele infracţiunii de eschivare de la

executarea pedepsei închisorii, prevăzute de art.319 C.pen., dar nu de evadare din locurile de

deţinere, sunt neântemeiate. Astfel, conform art.72 alin.(1) C.pen., pedeapsa închisorii aplicată

persoanei condamnate se execută în penitenciar de tip deschis, semiînchis şi închis. O asemenea

stipulare se regăseşte şi în art.216 C.ex. Tipul penitenciarului este stabilit de instanţa de

judecată, iar procedura de executare a pedepsei este reglementată de C.ex., Capitolul XXIV.

Pedeapsa închisorii constituie izolarea reală a condamnatului de societate, de locul de

trai, lipsirea lui legală de circulaţie. Deci, condamnatul este limitat în anumite drepturi şi i se

impun şi un şir de obligaţii. Statul, prin intermediul organelor sale, preluându-l pe condamnat

pentru ispăşirea pedepsei, are şi obligaţia de a-l controla permanent în procesul executării

acesteia. Astfel, din materialele dosarului se observă că ZG, executând pedeapsa închisorii în

penitenciar de tip deschis, l-a părăsit fără permisiune.

Instanţa de recurs, menţionează că, în sensul art.317 C.pen., evadarea are loc şi atunci

când deţinutul, care execută pedeapsa prin privare de liberate, părăseşte locul de lucru, de

aflare a lui permanentă, loc stabilit de către administraţia penitenciarului, iar conform

angajamentului scris şi semnat de către inculpatul ZG la 30.06.2004, era interzisă lăsarea

teritoriului de deţinere şi a locului de muncă, însă la 28.07.2004 acesta a evadat, a fost anunţat

în căutare, s-a ascuns de organele de urmărire penală, fiind reţinut la 09.08.2005 – fapte

constatate în sentinţa primei instanţe. Instanţa de fond, stabilind starea de fapt şi de drept,

corect a ajuns la concluzia privind vinovăţia lui ZG în comiterea infracţiunii prevăzute de

art.317 alin.(1) C.pen., iar la stabilirea pedepsei just a ţinut cont de prevederile art. 7, 61, 75

C.pen.

Judecând recursul, Plenul a constat că acesta este inadmisibil şi neîntemeiat [39].

Metoda de comitere a evadării nu este un element constructiv al componenţei de

infracţiune. Totodată, în unele cazuri atât în literatură precum şi în activitatea practică acestui

element i se atribuie anume această valoare.

Autorul rus Z. Tkacevski remarcă faptul că evadarea constă în depăşirea ilegală a

hotarelor închisorii prin ocolirea pazei. Axându-ne pe această ipoteză, urmează să tragem

concluzia, că poziţia acestui autor este corectă în privinţa faptului că metoda evadării nu

influenţează asupra prezenţei componenţei de infracţiune. Cu toate acestea, referindu-se şi

analizând un caz din practica judiciară în care persoana părăsise, pe o perioadă scurtă, locul

deţinerii nu în mod samavolnic ci cu permisiunea supraveghetorului, Z. Tkachevskz consideră

că această metodă este importantă pentru stabilirea componenţei de infracţiune – dacă

99

condamnatul s-a întors benevol în deţinere, atunci urmează să fie aplicate măsurile disciplinare.

Dacă, însă, condamnatul a rămas în libertate, atunci este evidentă eschivarea de la executarea

pedepsei cu închisoare. Dar evadare în cazul prezentat nu există, deoarece nu a existat depăşirea

pazei [209, p. 11].

Se pare că această viziune este discutabilă. În primul rând, considerăm totuşi că depăşirea

liniei de pază a avut loc chiar dacă în aceasta a fost implicat nemijlocit personalul pazei. În al

doilea rând, intenţia vinovatului cuprinde condiţia părăsirii ilegale a locului de deţinere precum

şi faptul că supraveghetorul nu este în drept să permită ieşirea condamnaţilor în afara teritoriului

penitenciarului. În al treilea rând, legea nu condiţionează prezenţa componenţei evadării prin

metoda de comitere a infracţiunii, şi, prin urmare, permisiunea de a părăsi locul de deţinere

obţinută ilegal nu exclude caracterul penal al faptei.

De notat este faptul că printre metodele de comitere a evadării un loc important îl ocupă

aşa metodă ca înşelarea, coruperea pazei sau administraţiei. În ciuda faptului că, în aceste

situaţii, persoana condamnată sau cea aflată sub arest preventiv, nu are nevoie sa spargă pereţii,

să facă un tunel, să taie zăbrele etc., fapta nu poate fi calificată altfel decât evadare.

În contextul delimitării evadării de componenţa eschivării de la executarea pedepsei cu

închisoare prin prisma laturii obiective este remarcabil momentul consumării juridice a

atentatului criminal. În primul caz acesta este corelat cu apariţia posibilităţii reale de a-şi exercita

libertatea, în cazul eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare acest moment corespunde

expirării timpului rezervat pentru realizarea obligaţiei de întoarcere în instituţia de deţinere.

Sub aspectul laturii subiective evadarea din locurile de deţinere se deosebeşte de

componenţa eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare prin valoarea juridică a scopului

acestor infracţiuni. În primul caz scopul ca semn al infracţiunii nu este obligator pentru existenţa

în acţiunile persoanei a componenţei de evadare. În cazul prevederilor art.319 C.pen. al RM

scopul are statut determinativ în existenţa componenţei de eschivare de la executarea pedepsei cu

închisoare.

Este de menţionat faptul că atât în teorie precum şi în practică există abordări diferite pe

marginea acestei probleme, şi anume, pe de o parte este susţinută viziunea precum că scopul

eschivării de la executarea pedepsei este un semn obligator al componenţei evadării, iar pe de

altă parte se susţine faptul că scopul infracţiunii de evadare nu este cuprins de semnele

obligatorii ale acestei componenţe de infracţiune.

Susţinătorii primei viziuni consideră că abandonarea de scurtă durată a locurilor de

deţinere în legătură cu întrevederile cu persoanele apropiate, soluţionarea problemelor familiale,

hotărârea altor probleme personale etc. nu trebuie calificate ca evadare, ele atribuindu-se la

încălcarea ordinii stabilite de executare a pedepsei.

100

În practica judiciară sunt cunoscute hotărâri judecătoreşti, întemeiate pe această viziune.

Prin sentinţa Judecătoriei sect.Rîşcani, mun.Chişinău din 04.09.2001, menţinută de

Colegiul penal al Curţii de Apel din 27.12.2001, L.V., anterior condamnat, a fost condamnat la 6

luni privaţiune de libertate pentru faptul că, ispăşindu-şi pedeapsa în instituţia penitenciară 29/4

din Cricova, mun.Chişinău şi având dreptul de a se deplasa fără escortă, la 13.04.2001, în mod

arbitrar a părăsit instituţia în care îşi executa pedeapsa şi a dispărut. Prin cumularea părţii

neexecutate a pedepsei stabilite prin sentinţa Judecătoriei de sector Călăraşi din 22 ianuarie

1993 lui L.V. i s-a stabilit măsura de pedeapsă definitivă de 5 ani 2 luni şi 13 zile privaţiune de

libertate în colonie de corectare prin muncă cu regim riguros.

Prin decizia Colegiului penal al Tribunalului Chişinău din 27.12.2001 apelul

condamnatului a fost respins ca nefondat cu menţinerea sentinţei din 04.09.2001.

Examinând hotărârile atacate în raport cu critica formulată, Colegiul penal al Curţii

Supreme de Justiţie a constatat că instanţele judecătoreşti au apreciat incorect probele şi ca

atare situaţia de fapt nu corespunde acestora, de aceea recursul a fost admis şi reexaminat.

Din actele cauzei penale s-a constatat că L.V. îşi ispăşea pedeapsa în penitenciarul 29/4

din Cricova şi avea dreptul la deplasarea fără escortă. La 13.04.2001 L.V. nu s-a întors în

penitenciar de la locul de muncă. Din declaraţiile condamnatului rezultă că el a plecat acasă,

deoarece mama era grav bolnavă. La 21.04.2001 s-a întors în colonie benevol.

Codul de executare a sancţiunilor de drept penal prevede dreptul de deplasare în afara

coloniei fără escortă sau însoţire, care este acordat condamnatului prin decizia şefului de

colonie.

În legătură cu aceasta Colegiul a constatat că în cazul în care L.V. avea astfel de statut,

părăsind teritoriul instituţiei nu a evadat, evadarea constând în fapta unei persoane de a fugi din

închisoare sau de sub arest cu scopul de a se eschiva de la executarea pedepsei.

Din actele dosarului rezultă că pe data de 13 aprilie 2001 dânsul, aflând despre boala

gravă a mamei sale, nu a anunţat administraţia penitenciarului şi a plecat în s.Oneşti, Străşeni,

iar pe data de 21 aprilie 2001 benevol s-a întors.

În acest caz L.V. a încălcat regimul de deţinere şi regulile de conduită, de aceea şeful de

colonie, în conformitate cu legea menţionată, urma să-şi anuleze decizia, prin care i-a acordat

acestuia dreptul de a se deplasa fără escortă şi însoţire, transferîndu-l să execute pedeapsa în

colonie, conform prevederilor legii.

Prin astfel de circumstanţe sentinţa primei instanţe şi decizia instanţei de apel în privinţa

lui L.V. a fost casate cu clasarea procesului penal din lipsa faptului infracţiunii [81].

Reieşind din analiza prevederilor art.317 C.pen. al RM, s-e pare că mai corectă este

viziunea autorilor, care consideră totuşi că pentru existenţa componenţei evadării nu are

101

importanţă dacă vinovatul avea sau nu avea intenţia de a se eschiva de la executarea pedepsei cu

închisoare sau intenţia de a se eschiva de la executarea pedepsei cu închisoare pe o perioadă mai

scurtă sau mai lungă de timp. Nici motivele şi nici scopul pe care l-a urmărit vinovatul nu are

valoare pentru componenţa de infracţiune [160, p. 487; 161, p. 549; 212, p. 416].

Prin urmare, ar trebui să fie recunoscut faptul că în acţiunile lui L.V. există componenţa

evadării, deoarece fapta a fost comisă cu intenţie directă de a părăsi teritoriul penitenciarului fără

permisiune. Pedeapsa închisorii după natura sa juridică constă în privarea persoanei de libertate,

deţinerea într-un penitenciar, izolarea de familie, de societate, de profesiune şi locul de muncă,

aflarea acesteia sub pază şi supraveghere continuă.

Încălcând acest regim prin comiterea infracţiunii de evadare, făptuitorul îşi dă seama că

părăseşte ilegal locul de deţinere, prevede că prin aceste acţiuni el se sustrage, fie şi pe o

perioadă scurtă de timp, de la respectarea regimului impus de pedeapsa închisorii şi urmăreşte

producerea acestei urmări, deoarece fără a se sustrage de la executarea pedepsei (obţinerea

ilegală a libertăţii) el nici nu poate să-şi atingă alt scop: să-şi viziteze rudele, să se plimbe liber

prin zone de agrement, să întrebuinţeze băuturi alcoolice etc.

Chiar şi în cazul lui L.V., expus mai sus, el înţelege că se eliberează ilegal din starea de

deţinere şi doreşte survenirea acestei urmări, deoarece fără a proceda astfel el nu-şi poate realiza

alt scop – scopul de a-şi vizita mama bolnavă.

Studiul practicii de aplicare a sancţiunilor în instituţiile penitenciare arată că astfel de

cazuri, de multe ori, într-adevăr, sunt calificate ca încălcări a ordinii stabilite de deţinere. Se pare

că existenţa acestei practici este favorizată de cel puţin doi factori. Primul este că, în astfel de

cazuri faptele de evadare nu sunt incluse în rapoarte ca infracţiuni de evadare. Al doilea, ar fi

faptul că evadările, într-adevăr, se comit în diferite circumstanţe, şi acestea ar putea indica un

grad minor de pericol social al faptei şi al persoanei care o comite.

Dar în prezenţa unor astfel de circumstanţe mai corect ar fi să se pronunţe hotărârea de

încetare în temeiul alin.2 al art.14 C.pen. al RM (lipsa gradului prejudiciabil al infracţiunii) decât

indicarea asupra obligativităţii scopului de eschivare de la executarea pedepsei cu închisoare,

fapt care este în conformitate deplină cu cerinţele prevăzute de lege.

În acest aspect prezintă interes şi următorul exemplu din practica judiciară.

Prin sentinţa Judecătoriei Căuşeni din 23 decembrie 2010, inculpatul S.S. a fost achitat

de învinuirea adusă pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 317 alin. (1) C. pen., din

motivul că fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii.

Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a reţinut că de către organul de urmărire

penală inculpatul S.S. a fost învinuit pentru faptul că, ispăşindu-şi pedeapsa cu închisoare în

Penitenciarul 9, Pruncul, fiind deţinut la regim de resocializare, la 09.04.2009, în jurul orei

102

14.00, fără permisiunea administraţiei Penitenciarului, a evadat de la locul de deţinere,

neprezentându-se la apelul de seară de la orele 19.00.

Procurorul a atacat cu apel sentinţa instanţei de fond, prin care a solicitat casarea

acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care S.S. să fie condamnat

pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 317 alin. (1) Cod penal, cu stabilirea pedepsei

sub formă de închisoare, pe motiv că instanţa de fond deşi a administrat probele care confirmă

cu certitudine vinovăţia inculpatului, le-a dat acestora o apreciere eronată, fapt ce s-a soldat cu

pronunţarea unei sentinţe vădit ilegale.

Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bender din 12 aprilie 2011, apelul

procurorului a fost admis, casată sentinţa instanţei de fond, rejudecată cauza şi pronunţată o

nouă hotărâre, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care inculpatul S.S. a fost

condamnat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 317 alin. (1) Cod penal la 3 ani

închisoare.

La adoptarea soluţiei sale, Colegiul penal a concluzionat, că instanţa de fond în decizia

sa practic a apreciat în mod eronat veridicitatea declaraţiilor inculpatului S.S., fără însă a le

corobora cu celelalte probe, cu atât mai mult, fără a le analiza din punct de vedere legal.

În argumentarea deciziei sale Colegiul penal a stabilit că este lipsită de veridicitate

afirmaţia instanţei expusă în sentinţă conform căreia nu s-au prezentat careva probe ce ar

dovedi comiterea infracţiunii prevăzuite de art.317 alin (1) C.pen., deoarece conform

comunicatului special şi rapoartelor s-a dovedit că inculpatul lipsea de pe teritoriul instituţiei

penitenciare în care executa pedeapsa. La fel s-a stabilit că la 09.04.2009 condamnatul S. S. a

părăsit Penitenciarul nr. 9, unde îşi executa pedeapsa, fără permisiunea administraţiei

Penitenciarului şi nu s-a prezentat la apelul de seară de la orele 19.00, ulterior fiind depistat în

spitalul raional Căuşeni, unde a nimerit cu traume în urma unui accident rutier produs în

aceiaşi localitate.

Analizând cele expuse, Colegiul Penal a considerat că probele acumulate certifică

indubitabil că inculpatul S.S. a comis crima de evadare. Faptul invocat de prima instanţă că

acesta anterior n-a fost sancţionat disciplinar, cît şi faptul că inculpatul S.S. şi anterior pleca de

pe teritoriul penitenciarului pe două - trei ore nu poate servi ca temei de achitare a

inculpatului.

Astfel, Colegiul Penal al Curţii de Apel Bender a concluzionat că acţiunile lui S.S.

urmează a fi încadrate corect în baza art.317 alin. (1) C.pen prin indicarea: evadarea din

locurile de deţinere, săvârşită de o persoană care execută pedeapsa cu închisoare [38].

Subiectul infracţiunii este un alt criteriu de delimitare a evadării faţă de componenţa de

infracţiune a eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare. În cazul evadării subiectul

103

infracţiunii este persoana în privinţa căreia a fost aplicată măsura procesual-penală arestul

preventiv sau persoana care execută pedeapsa cu închisoare.

Subiectul infracţiunii prevăzute de art.319 C.pen. al RM este doar persoana condamnată

la pedeapsa cu închisoare, căreia i-a fost permis să iasă după hotarele închisorii sau i-a fost

amânată executarea sentinţei de condamnare sau executare a pedepsei.

Luând în considerare cele menţionate putem concluziona că evadarea din locurile de

deţinere este în cazul abandonării ilegale şi samavolnice a locului privaţiunii de libertate sau de

deţinere preventivă, precum şi ieşirea neautorizată din limitele altor locuri prestabilite de aflare a

condamnatului, sau persoanei deţinute în arest preventiv. Considerăm că o astfel de abordare a

conţinutului noţiunii de evadare este confirmată şi de legiuitor, stabilind răspunderea penală nu

pentru evadarea din locurile de deţinere ci pentru eschivarea de la executarea pedepsei închisorii

(art.319 C.pen. al RM), în cazul în care persoana condamnată a ajuns în condiţii absolut legale

în afara locului de deţinere şi în afara zonei de control şi influenţă asupra ei din partea

persoanelor special împuternicite pentru aceasta, dispunând de permisiunea de a părăsi locul

deţinerii.

Evadarea din locurile de deţinere şi înlesnirea evadării.

Una din formele complicităţii de participaţie la săvârşirea infracţiunii de evadare din

locurile de deţinere prevăzută la art.317 C.pen. al RM este înlesnirea evadării dar care este

incriminată de legiuitor într-o faptă distinctă art.318 C.pen. al RM. Din acest punct de vedere

este importantă delimitarea celor două componenţe de infracţiune omogene.

Incriminarea separată în diferite articole a evadării şi înlesnirea evadării are şi o

explicaţie logică. Evadarea spre deosebire de înlesnirea evadării îşi găseşte explicaţia în dorinţa

celui deţinut de a-şi redobândi libertatea, dorinţă, desigur, firească dar care este de altă natură

decât obţinerea libertăţii prin liberarea de răspundere penală, înlăturarea răspunderii sau liberarea

de pedeapsă. Înlesnirea evadării nu are la bază o astfel de motivaţie, cel care favorizează

evadarea acţionează din cu totul alte motive, ceea ce face uneori ca fapta comisă în acest sens să

fie mult mai gravă decât a celui care evadează.

Înlesnirea evadării înseamnă ajutorul sau sprijinul acordat persoanei care execută

pedeapsa închisorii sau se află sub arest preventiv pentru a se sustrage de la starea de privare de

libertate în care se află în mod legal.

Spre deosebire de evadare, latura obiectivă a căreia se poate realiza doar prin acţiuni

active, înlesnirea evadării se poate realiza atât prin acţiuni active cît şi prin inacţiuni şi poate

consta fie într-o contribuţie materială, fie într-o contribuţie morală (acordarea unor sfaturi,

prezentarea, desenarea planului clădirii etc.). Înlesnirea poate fi anterioară sau concomitentă cu

evadarea. Ajutorul acordat infractorului după evadare nu se include în limitele infracţiunii de

104

înlesnire a evadării, ci în infracţiunea de favorizare a infractorului. Ajutorul acordat în perioada

respectivă trebuie să fie de real folos, adică să reprezinte o contribuţie esenţială la evadarea lui.

Cu alte cuvinte ajutorul acordat trebuie să fie de aşa natură încât dacă ar fi lipsit ar fi fost

imposibilă evadarea din locurile de deţinere.

Este important de remarcat şi faptul că înlesnirea evadării, fiind distinct incriminată,

poate fi posibilă şi sub forma tentativei. Aceasta are loc atunci când acţiunile de ajutorare a

deţinutului ce evadează au fost întrerupte sau au fost finisate, dar din cauza unor circumstanţe

obiective nu şi-au produs efectul. Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc evadarea

sau încercarea de evadare. Conform unei alte opinii, infracţiunea de înlesnire a evadării se

consumă în momentul în care se consumă infracţiunea de evadare.

După cum am remarcat anterior, înlesnirea evadării poate fi comisă doar prin

complicitate (ca formă a participaţiei) la infracţiunea de evadare, respectiv, asemenea faptă

trebuie delimitată de instigarea la evadarea din instituţiile penitenciare, care se califică în baza

alin.4 al art.42 şi art.317 C.pen. al RM. În cazul instigării la evadare, persoana deţinută ia

hotărârea de a evada ca urmare a argumentelor convingătoare ale instigatorului, iar în cazul

înlesnirii evadării, hotărârea de a evada este luată de deţinut anterior şi independent de activitatea

celui care îl ajută să evadeze. În practica judiciară se întâlnesc cazuri când una şi aceeaşi

persoană determină hotărârea deţinutului să evadeze şi apoi acordă sprijin pentru ca deţinutul

respectiv să evadeze. În acest caz suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni între instigarea

la evadare (alin.4 al art.42 şi art.317 C.pen. al RM) şi infracţiunea de înlesnire a evadării

(art.318 C.pen. al RM) , deoarece este vorba de acte diferite de participaţie la două infracţiuni

distincte.

2.7 Concluzii la Capitolul 2

În rezultatul examinării elementelor şi semnelor constitutive ale infracţiunii de evadare

din locurile de deţinere (art.317 C.pen.) au pot fi trasate următoarele concluzii:

1. În sensul avut în vedere de Capitolul IV C.pen. noţiunea de justiţie urmează a fi

interpretată în sens larg şi nu restrâns. Înfăptuirea „justiţiei” în sens larg cuprinde, pe lângă

funcţia principală de jurisdicţie şi funcţiile complimentare de urmărire penală şi de executare a

hotărârilor judecătoreşti şi a măsurilor judiciare, toate acestea concurând la înfăptuirea justiţie.

2. Obiectul juridic generic al Infracţiunilor contra justiţiei îl formează relaţiile sociale

condiţionate de exercitarea în condiţii de legalitate a tuturor funcţiilor judiciare, inclusiv

activitatea organelor care execută măsurile judiciare şi hotărârile pronunţate de către aceste

organe.

105

3. Obiectul juridic special principal al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere îl

constituie relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei penale, sub aspectul respectării

caracterului obligatoriu al măsurii preventive de arestare preventivă luate provizoriu în cursul

procesului penal, precum şi al pedepselor privative de libertate. Obiectul juridic special secundar

al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere reprezintă relaţiile sociale privind integritatea

corporală sau sănătatea persoanei (în cazul lit.c) alin.(2) art.317 C.pen. al RM) şi securitatea

publică (în cazul lit.d) alin.(2) art.317 C.pen. al RM). Obiectul material există doar în ipoteza

evadării din locurile de deţinere săvârşite prin aplicarea actelor de violenţă (art.217 alin.(3) lit.c)

C.pen. al RM), fiind reprezentat de corpul fizic al persoanei, privit ca o totalitate de funcţii şi

procese organice ce menţin individul în viaţă, asupra căruia s-a aplicat violenţa.

4. Obiectul juridic special al evadării din locurile de deţinere (art.317 C.pen. al RM), spre

deosebire de cel al eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare (art.318 C.pen. al RM) este

mult mai cuprinzător, incluzând nu doar relaţiile sociale care asigură obligativitatea hotărârilor

judecătoreşti privind aplicarea pedepsei cu închisoare, dar şi pe cele care asigură obligativitatea

aplicării altor acte procesuale.

5. De lato-sensu evadarea este acţiunea ce constă în părăsirea ilegală şi samavolnică a

perimetrului locului de deţinere, precum şi scăparea într-un alt mod a făptuitorului de sub

supraveghere sau de sub pază. Fapta de evadare nu se rezumă doar la părăsirea propriu-zisă a

instituţiilor penitenciare, ci şi la scăparea de sub paza autorităţilor în timpul transportării,

escortării, aflării în instanţa de judecată a făptuitorului etc.

6. Permisiunea de a părăsi locul deţinerii prin înşelarea administraţiei trebuie calificată ca

ilegală şi constituie una din metodele evadării, respectiv, în astfel de circumstanţe, chiar dacă

evadatul s-a întors benevol în locul de deţinere cazul urmează a fi calificat în baza art.317 C.pen.

al RM şi nu conform delictelor disciplinare.

7. Infracţiunea de evadare constituie o infracţiune unică instantanee, considerându-se

consumată din momentul în care făptuitorul părăseşte locul de deţinere sau scapă de sub

supraveghere, devenind liber în urma activităţii ilicite desfăşurate. Sub aspect consumativ,

evadarea din locurile de deţinere se deosebeşte de eschivarea de la executarea pedepsei cu

închisoare prin momentul diferit de consumare al infracţiunilor. În primul caz acesta fiind

corelat cu apariţia posibilităţii reale de a-şi exercita libertatea, în cazul prevederilor art.319

C.pen. al RM acest moment corespunde expirării timpului rezervat pentru realizarea obligaţiei de

întoarcere în instituţia de deţinere.

8. Infracţiunea de evadare din locurile de deţinere poate fi săvârşită numai cu intenţie

directă, adică făptuitorul, din punct de vedere intelectiv îşi dă seama că părăseşte ilegal locul de

deţinere, prevede că prin aceasta se sustrage de la executarea pedepsei închisorii sau de la

106

obligaţia de a se afla sub arest preventiv, iar din punct de vedere în aşa mod atentând la relaţiile

sociale ocrotite de legea penală şi doreşte în mod conştient survenirea acestei urmări – ce rezidă

însăşi în comiterea acţiunii de evadare.

9. Motivele comiterii infracţiunii de evadare din locurile de deţinere pot fi cele mai

diverse: termenul îndelungat de privaţiune de libertate, apariţia unei situaţii favorabile pentru

evadare, consumul de droguri şi băuturi alcoolice, teama de răfuială din partea celorlalţi deţinuţi,

situaţia nefavorabilă în familie, din considerente de solidaritate (în cazul evadării săvârşite de

două sau mai multe persoane), nostalgie de casă şi de familie, teama de securitatea proprie,

situaţii de conflict cu administraţia instituţiilor penitenciare etc. Acestea nu au relevanţă pentru

calificarea faptei, însă sunt importante pentru individualizarea răspunderii penale.

10. Prin subiect al infracţiunii în sensul art.317 C.pen. al RM se înţelege persoana fizică

responsabilă care îşi execută pedeapsa cu închisoare sau se află sub arest preventiv şi la

momentul săvârşirii evadării a atins vârsta de 16 ani (în cazul faptei prevăzute la alin.(1)) sau de

14 ani (în cazul faptei prevăzute la alin.(2).

11. Nu este subiect al infracţiunii de evadare din locurile de detenţie: persoana care se

află sub arest la domiciliu; persoana care execută sancţiunea arestului contravenţional; persoana

supusă arestului privit ca sancţiune disciplinară aplicată faţă de militari în condiţiile Legii RM cu

privire la aprobarea regulamentului disciplinii militare; persoana reţinută în condiţiile Codului de

procedură penală sau ale Codului contravenţional; persoana internată într-o instituţie psihiatrică;

minorul internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie

curativă şi de reeducare; persoana care execută pedeapsa cu detenţiune pe viaţă.

În baza constatărilor şi concluziilor menţionate, propunem următoarele amendamente

legislative, care în viziunea noastră ar contribui la perfecţionarea cadrului normativ de

incriminare a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere:

1. Pentru a exclude încălcarea principiului legalităţii şi pentru a evita aplicarea legii

penale prin analogie, este necesar ca sintagma „loc de deţinere”, utilizată în dispoziţia normei

incriminatorii prevăzute la art.317 C.pen. RM să fie înlocuită cu cea de „stare de deţinere”.

2. În contextul remanierii legislative amintite mai sus, se cere reformularea denumirii

art.317 C.pen. al RM din „Evadarea din locurile de deţinere” în „Evadare”. Din textul

incriminator astfel formulat va rezulta că infracţiunea va putea fi imputată nu doar persoanelor

care au părăsit perimetrul locului de deţinere, ci şi persoanelor care aflându-se în stare de

deţinere scapă de sub supraveghere din alte locuri.

3. Textul normativ al art.317 C.pen. nu se află în acord cu terminologia uzuală folosită în

legislaţia penală la descrierea pedepselor privative de liberate. Pedeapsa închisorii şi cea a

detenţiunii pe viaţă sunt pedepse diferite, însă la cea din urmă textul incriminator nu face

107

referire. Prin urmare, propunem introducerea la art.317 C.pen. după cuvântul „închisoare” a

sintagmei „sau cu detenţiunea pe viaţă”.

4. În contextul umanizării C.pen. al RM şi reieşind din ideea că liberarea este o stare

firească, în care tinde să se afle orice fiinţă umană considerăm că infracţiunea de evadare ar

trebui să se raporteze doar la situaţiile de săvârşire a faptei prin anumite metode, care comportă

un grad prejudiciabil sporit din partea evadatului. Astfel, considerăm că evadarea urmează a fi

incriminată penal doar atunci când este comisă prin una din următoarele metode: aplicarea

violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea sau deteriorarea bunurilor,

corupere ori înşelăciune.

5. În scopul uniformizării conceptelor şi termenelor utilizaţi în Codul penal, propunem

reformularea titlului circumstanţei agravante prevăzute de art. 317 alin. (2) lit. c) C.pen. al RM

din „însoţită de aplicarea violenţei” în „săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa

sau sănătatea persoanei”.

6. În vederea adaptării noilor prevederi ce se propun fi introduse la cazul special de

nepedepsire prevăzut de art.317 alin.(3) C.pen., propunem suplinirea normei cu expresia „...dacă

în acţiunile ei nu se identifică componenţei unei alte infracţiuni”.

7. În final, considerăm că textul incriminator al art.317 C.pen. urmează să aibă următorul

conţinut normativ:

(1) Evadarea din starea de deţinere, săvârşită de persoana care execută pedeapsa cu

închisoare sau cu detenţiune pe viaţă, precum şi de persoana care se află sub arest preventiv

săvârşită prin aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea sau

deteriorarea bunurilor, corupere ori înşelăciune

se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.

(2) Aceeaşi acţiune:

b) săvârşită de două sau mai multe persoane;

c) însoţită de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei;

d) săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme

se pedepseşte cu închisoare de până la 6 ani.

(3) Nu constituie infracţiune, în sensul prezentului articol, evadarea din locurile de deţinere

a persoanei în privinţa căreia la momentul evadării nu existat sau a încetat temeiul legal al

deţinerii şi dacă în acţiunile ei nu se identifică componenţa unei alte infracţiuni.

8. Deopotrivă, în ipoteza modificării art.317 alin.(1) C.pen. al RM, în sensul menţionat mai

sus considerăm a fi oportună extinderea incriminării înlesnirii evadării şi ca cazurile în care actul

evadării nu se comite prin metodele propuse. Astfel, textul incriminator prevăzut la art.318

108

alin.(1) C.pen. va fi definit după cum urmează: „Înlesnirea prin orice mijloace a evadării, chiar

şi atunci când evadarea nu este săvârşită prin metodele prevăzute de art.317 C.pen...”.

9. Completarea art. 219 CE al RM cu alin.(51)

care va avea următorul cuprins:

“Transferarea condamnatului dintr-un penitenciar în alt tip de penitenciar cu un regim mai aspru

de deţinere se face la decizia instanţei de judecată şi la propunerea administraţiei penitenciarului

în caz de comitere a infracţiunii de condamnat în perioada ispăşirii pedepsei şi/sau a

condamnatului declarat violator al regimului de deţinere”.

10. Se propune suplinirea art. 245 CE al RM cu lit. h) care va avea următorul conţinut:

“evadarea, dacă nu întruneşte semnele infracţiunii”.

11. Este necesară completarea alin.(3) art. 246 CE al RM, prin introducerea după

cuvintele “abateri disciplinare grave” a sintagma “precum în cazul evadării, dacă nu întruneşte

semnele componenţei de infracţiune”.

109

3. CARACTERIZAREA CRIMINOLOGICĂ A INFRACŢIUNII DE

EVADARE DIN LOCURILE DE DEŢINERE

3.1 Noţiunea şi parametrii cantitativi-calitativi ai infracţiunilor

de evadare din locurile de deţinere

Lupta cu fenomenul infracţional nu va fi eficientă în lipsa cunoştinţelor criminologice

despre criminalitate, cauzele şi condiţiile ei, personalitatea infractorului şi problemele ce vizează

prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Toate acestea sunt indispensabil legate între ele, scopul

final al studierii cărora rezidă în elaborarea unui sistem efectiv de contracarare a criminalităţii.

În acest context, problema prevenirii şi combaterii evadărilor din locurile de deţinere

presupune, mai întâi de toate, elucidarea şi studierea caracteristicilor criminologice ale acestora.

Eficacitatea fiecărei pedepse depinde de faptul dacă aceasta este un factor determinant

care exercită o anumită influenţă asupra conduitei oamenilor. Pedeapsa constituie un mijloc de

autoapărare a societăţii şi a cetăţenilor ei. În regulile minime standard (art. 58) se menţionează că

scopul şi justificarea pedepselor, în special a măsurilor privative de libertate, sunt de fapt

protejarea societăţii împotriva crimei [45, p. 108].

Principiul siguranţei este important mai ales în situaţiile de aplicarea a pedepsei cu

închisoare. Scopul siguranţei constă în asigurarea îndeplinirii pedepsei şi prevenirea comiterii de

infracţiuni de către deţinuţi în timpul cât aceştia se află în detenţie sau în perioadele de învoiri

din penitenciare. Este important să reţinem că menţinerea siguranţei are multiple aspecte.

Aceasta nu depinde numai de bariere fizice sau măsuri tehnice (siguranţa pasivă), dar şi de

contactul personalului cu deţinuţii şi cunoştinţele acestuia referitor la ceea ce se întâmplă în

instituţii (siguranţa dinamică) [46, p. 185].

Dacă se porneşte de la faptul că pedeapsa cu închisoarea are anumite scopuri practice şi

nu constituie pur şi simplu o răsplată pentru suferinţa produsă – malum per malum, atunci

eficacitatea pedepsei înseamnă gradul de realizare a acestor scopuri [90, p. 15].

Dreptul execuţional-penal are scopul de a asigura executarea pedepsei penale, în acelaşi

timp ea nefiind doar o osândă pentru infracţiunea comisă, ci şi un mijloc de corectare a

condamnaţilor în spiritul atitudinii conştiincioase faţă de muncă, respectării legilor şi normelor

morale, prevenirii comiterii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de către alte

persoane [12, p. 24].

Prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin executarea sancţiunilor penale se face pe două

căi, una generală şi alta specială. Prima cale urmăreşte determinarea cetăţenilor de a se abţine de

la comiterea infracţiunilor, iar a doua cale se referă la condamnaţi. Într-adevăr, pedepsirea celor

110

vinovaţi şi executarea pedepselor impresionează pe ceilalţi cetăţeni, fiind de natură să

consolideze puterea lor de inhibiţie şi de abţinere de la comiterea de fapte penale. Dar executarea

pedepselor menţionate impresionează, în primul rând, pe însuşi condamnatul, pe cel ce execută

pedeapsa, astfel încât în urma executării unei pedepse este de presupus că el va trage

învăţămintele necesare şi se va abţine de la comiterea de noi infracţiuni pentru a evita pe viitor

alte pedepse. Executarea pedepselor este menită să contribuie la prevenirea săvârşirii

infracţiunilor prin reeducarea condamnaţilor, prin muncă şi prin alte mijloace, astfel încât să

respecte ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială [12, p. 25].

Realizarea scopului de prevenire a noilor infracţiuni implică o serie de atribuţii ce revin

dreptului execuţional-penal şi anume:

1. Este necesară elaborarea unor norme de drept clare şi eficiente care să exprime politica

penală şi execuţional-penală a statului în materia de executare a pedepselor penale. Asemenea

norme trebuie să prevadă modalităţile de executare a fiecărei categorii de pedepse penale.

Existenţa unor asemenea norme este primul pas spre o executare legală, exemplară şi

controlabilă. Existenţa unei legi privind executarea pedepselor penale este o garanţie în acest

sens.

2. Normele privind executarea pedepselor penale se conformează principiilor

fundamentale ale dreptului execuţional-penal, adică sunt conforme cu principiul legalităţii,

principiul umanismului, principiul diferenţierii, individualizării şi executării pedepselor în scopul

reeducării celor condamnaţi.

3. Normele de drept execuţional-penal exprimă principiul individualizării executării

pedepselor penale. În această privinţă, în materia de executare (de exemplu, a pedepsei

închisorii) se prevăd, pe lângă regimul general, şi un regim special pentru infractorii periculoşi

sau recidivişti, pentru infractori în etate, femei etc., un regim mai sever ori mai blând, în funcţie

de aceste deosebiri între condamnaţi. De asemenea, se prevede o individualizare şi în timpul

executării, iar, după un termen, condamnaţilor cu conduită bună să li se poată acorda

posibilitatea liberării condiţionate.

4. Prin normele de drept execuţional-penal se prevăd măsuri sigure de reintegrare în

muncă şi societate a celor condamnaţi şi liberaţi definitiv.

Existenţa unor asemenea norme în legislaţia execuţional-penală poate contribui cu

adevărat la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cei condamnaţi şi care execută o

pedeapsă [75, p. 15].

Din punctul de vedere al rezultatelor finale ale aplicării pedepsei închisorii, locul de bază

îl ocupă funcţia de educare. Potrivit profesorului rus I. Şmarov, „Plasarea, în acest caz, a funcţiei

educative într-un prim plan se explică prin faptul că reeducarea reprezintă o problemă greu de

111

realizat nu numai din punctul de vedere al personalităţii condamnatului care urmează a fi

reeducat, dar şi ţinându-se cont de condiţiile de realizare” [236, p. 63].

Criminalitatea în instituţiile penitenciare reprezintă în sine o diversitate de recidivă

penală şi, de aceea, este periculoasă după caracter şi cruzime [235, p. 136]. Mediului penitenciar

îi sunt caracteristice „tradiţiile” şi „obiceiurile” criminale, precum şi dispreţul faţă de

personalitate, chiar şi viaţă, iar pentru o bună parte dintre deţinuţi este caracteristică degradarea

morală totală şi respingerea valorilor „oficiale” (din punctul lor de vedere) [235, p. 136].

Criminalitatea penitenciară este dominată de aceleaşi legităţi ca şi criminalitatea generală,

dar, în acelaşi timp, posedă şi unele trăsături distincte, determinate de specificul locului şi

contingentul de persoane condamnate. Infracţiunile comise în penitenciare diferă de

criminalitatea generală după proporţii şi structură, deoarece [13, p. 95]: a) unele infracţiuni pot fi

comise doar în penitenciare, cum ar fi: evadarea din locurile de detenţie, înlesnirea evadării,

eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare, terorizarea deţinuţilor corijabili, precum şi

atacuri asupra administraţiei penitenciarului; b) comportamentul deţinuţilor suportă o puternică

influenţă din cauza subculturii ce domină în penitenciar, care încurajează comiterea unor

infracţiunii (evadarea, acţiunile violente împotriva deţinuţilor corijabili sau asupra personalului

instituţiilor de detenţie, sustragerile şi huliganismul) ori sancţionează cu severitate pentru

săvârşirea altor fapte (de regulă, acestea sunt diferite forme de sustragere a unor bunuri de la

deţinuţi); c) în locurile de recluziune se modifică esenţial factorii criminogeni: o parte din ei îşi

pierd în mediul penitenciar orice influenţă, în timp ce alţii sunt generaţi anume de acesta din

urmă [9, p. 26].

Crimele săvârşite în perioada ispăşirii pedepsei influenţează negativ situaţia operativă şi

starea de ordine stabilită în instituţiile penitenciare, fapt care face dificilă realizarea sarcinilor

care stau în faţa sistemului penitenciar. Toate aceste elemente nasc o situaţie dificilă în relaţiile

personale între condamnaţi, duc la discreditarea şi diminuarea încrederii condamnaţilor în

funcţionarii instituţiilor penitenciare.

Din punct de vedere cantitativ, criminalitatea penitenciară reprezintă un ansamblu de

infracţiuni comise în instituţiile penitenciare de către persoanele care îşi execută sancţiunea de

drept penal. Ea este o componentă a fenomenului infracţional, care diferă de criminalitatea

generală după specificul locului de comitere (instituţii penitenciare) şi al subiecţilor (persoane

care îşi execută pedeapsa penală) şi care, în general, se reduce la recidivarea comportamentului

infracţional din partea persoanelor faţă de care a fost deja pronunţată sentinţa de condamnare [9,

p. 18].

112

Analizând infracţionalitatea, principalul element al obiectului criminologiei, distingem

specificul criminalităţii penitenciare. Aceasta se manifestă atât prin tendinţe şi legităţi, cât şi prin

infracţiunile încadrate în acest tip de criminalitate.

În această ordine de idei, comportamentul persoanelor care îşi execută pedeapsa penală

(indiferent de modalitate), comportament cercetat şi de criminologie, poate fi divizat în două

grupuri: fapte prevăzute de legea penală ca infracţiuni şi fapte lipsite de semnele infracţiunii

(încălcări de regim).

Referindu-se la definiţia criminalităţii penitenciare, savantul rus A. Dolgova defineşte

criminalitatea penitenciară ca fiind criminalitatea existentă în instituţiile penitenciare, în locurile

de executare a sancţiunilor penale [148, p. 647], neelucidând alte aspecte importante al

fenomenului respectiv [9, p. 19].

Alţi autori [13, p. 92; 9, p. 19] indică în calitate de element indispensabil al criminalităţii

penitenciare recidiva comportamentului criminal în locurile de detenţie.

Reieşind din definiţia criminalităţii, în general, şi relevând parametrii criminalităţii

penitenciare, precum şi în baza literaturii de specialitate ce abordează problema în cauză,

concluzionăm că criminalitatea penitenciară reprezintă în sine un fenomen social juridic negativ,

variabil din punct de vederew istoric, care este constituit dintr-o totalitate de infracţiuni săvârşite

de deţinuţi, într-o perioadă determinată de timp [9, p. 19].

Fiind o componentă a fenomenului infracţional, criminalitatea penitenciară se distinge

prin aceleaşi trăsături caracteristice criminalităţii în general: nivel, structură şi dinamică [8, p.

11].

Totodată, pe lângă existenţa şi volumul fenomenului, trebuie să se analizeze şi să se

evidenţieze structura criminalităţii penitenciare în dependenţă de valorile sociale periclitate,

adică părţile componente, grupele şi genurile de infracţiuni din care se compune criminalitatea

penitenciară. Aceste aspecte ale fenomenului criminal în instituţiile penitenciare se exprimă

numeric, prin anumite date (absolute sau relative).

Criminalităţii penitenciare, ca şi oricărui alt fenomen al lumii obiective i se poate atribui

o caracteristică cantitativă şi calitativă. Partea calitativă şi cantitativă, la rândul ei, caracterizează

starea criminalităţii.

Pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează îmbinarea a două noţiuni:

“starea şi nivelul criminalităţii”.

Infracţiunile săvârşite în penitenciare se caracterizează şi printr-un nivel de latenţă

sporită. Un anumit număr din aceste infracţiuni, din motive obiective sau subiective, nu sunt

reflectate în statistica oficială. O parte din faptele infracţionale nu se aduc la cunoştinţa organelor

de drept, deoarece victimele nu sesizează despre acest fapt organele competente, în timp ce altele

113

sunt tăinuite de către administraţia instituţiilor penitenciare, continuând să se afle sub imperiul

unui sistem perimat de aprecierea indicilor eficienţei activităţii ei, conform căruia, cu cât mai

multe infracţiuni sunt înregistrate, cu atât mai scăzut este nivelul de apreciere a muncii [148, p.

650]. Toate acestea au ca efect reflectarea statistică denaturată a stării fenomenului infracţional

din instituţiile penitenciare [9, p. 27].

Latenţa este caracteristică, în deosebi, infracţiunilor care într-o măsură esenţială au devenit

un fenomen normal al vieţii din închisoare, cum ar fi: evadările, huliganismul, vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii, tortura, homosexualismul prin constrângere, furturile şi

jafurile.

La rândul său, existenţa „cifrei negre” (latentităţii) a criminalităţii (inclusiv a celei

penitenciare) generează un şir de consecinţe negative [51, p. 158]:

a) este denaturată imaginea dimensiunilor şi structurii reale a criminalităţii, a volumului şi

caracterului prejudiciilor cauzate cetăţenilor, organizaţiilor şi societăţii în ansamblu;

b) se împiedică relevarea circumstanţelor care favorizează comiterea infracţiunilor;

c) nu este respectat principiul inevitabilităţii pedepsei, ceea ce creează la cetăţenii cu

comportament inconstant, precum şi la infractori, opinia precum că nu va fi pedepsit dacă va

comite infracţiuni;

d) este limitată posibilitatea de a pronostica criminalitatea şi a elabora măsuri eficiente de

prevenire şi combatere a acesteia [9, p. 28].

Cu referire la nedeclararea infracţiunilor de evadare din locurile de detenţie putem

menţiona că unii funcţionari ai instituţiilor penitenciare nu înregistrează intenţionat aceste fapte

din diverse motive: să nu fie „pedepsiţi” de superiori sau să nu „prejudicieze imaginea”

penitenciarului prin înregistrarea unui număr mare de infracţiuni etc. Ca rezultat, în primele ore

de la evadare se încearcă reţinerea evadatului cu forţe proprii ca mai apoi să se muşamalizeze

infracţiunea.

Referitor la nivelul criminalităţii penitenciare în Republica Moldova putem reflecta

următoarea situaţie criminogenă pentru ultimii cinci ani: 2007 – 63 infracţiuni; 2008 – 79; 2009

– 80; 2010 – 83; 2011 – 80 [85]. Coeficientul criminalităţii penitenciare la 1000 deţinuţi: în 2007

acesta a constituit 7,2 infracţiuni; 2008 – 10,0; 2009 – 11,7; 2010 – 13,1; 2011 – 12,3. Astfel, în

perioada respectivă se observă o creştere nesemnificativă dar constantă a criminalităţii

penitenciare.

În analiza sistemului infracţional este necesar de evidenţiat şi indicatorii ce

caracterizează criminalitatea penitenciară, precum: a) structura generală a criminalităţii

penitenciare; b) structura unor grupuri de infracţiuni; c) structura unor tipuri de infracţiuni.

114

Ponderea criminalităţii penitenciare în structura criminalităţii generale o determină numărul

infracţiunilor comise în instituţiile penitenciare, raportat la ansamblul infracţiunilor înregistrate.

Conform datelor statisticii oficiale a Departamentului Instituţiilor Penitenciare (D.I.P.) al

Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova pentru anul 2007 (la 01.01.11) în penitenciare se

aflau 6324 persoane, iar la data de 01.01.2012 aceasta a constituit 6476 persoane. Astfel,

numărul deţinuţilor în instituţiile penitenciare a crescut cu 152 persoane sau cu 2,4%. [27]. În

linii generale, populaţia penitenciară din ultimii cinci ani a constituit aproximativ 7000 persoane

deţinute anual, aceasta variind de la an la an, după cum urmează: 2007 – 8677; 2008 – 7895;

2009 – 6830; 2010 – 6324; 2011 – 6476. Reieşind din datele statistice, observăm o descreştere a

numărului de deţinuţi şi o creştere a coeficientul criminalităţii, ceea ce ne determină să

concluzionăm că criminalitatea în penitenciare este în creştere.

Criminalitatea penitenciară este dominată de aceleaşi legităţi privind existenţa şi evoluţia

care influenţează asupra criminalităţii generale dar, totodată, posedă şi unele trăsături distincte,

determinate de specificul locului şi al contingentului. Crimele comise în penitenciare diferă de

criminalitatea generală după proporţii şi structură, deoarece: a) unele infracţiuni pot fi comise

doar în penitenciare, precum evadarea din locurile de privaţiune de libertate sau de sub escortă,

sustragerea de la executarea pedepsei privative de libertate, terorizarea deţinuţilor porniţi pe

calea corijării, precum şi atacuri asupra administraţiei penitenciarului; b) comportamentul

deţinuţilor suportă o puternică influenţă din cauza subculturii penitenciarului, care încurajează

comiterea unor infracţiunii (evadarea, acţiunile violente împotriva deţinuţilor porniţi pe calea

corijării sau asupra cadrelor organelor de drept, sustragerile şi acţiunile huliganice) ori

sancţionează cu severitate pentru unele fapte (de regulă, acestea sînt sustragerile de la deţinuţi);

c) în locurile de recluziune se modifică esenţial factorii criminogeni: o parte din ei îşi pierd în

mediul penitenciarelor orice influenţă, alţii sînt însă generaţi anume de acesta din urmă.

Este necesar a ne opri în mod special asupra latenţei deosebite a infracţiunilor săvârşite în

penitenciare. Un număr oarecare dintre aceste infracţiuni, din motive obiective sau subiective, n-

au fost în centrul atenţiei organelor oficiale. O parte dintre ele nu se aduc al cunoştinţa organelor

de drept, deoarece victimele nu sesizează despre infracţiunea săvârşită.

O altă parte este tăinuită de către administraţia instituţiilor penitenciare, continuând să se

afle sub imperiul unui sistem perimat de aprecierea indicilor eficienţei activităţii ei conform

căruia cu cît sînt înregistrate mai multe infracţiuni, cu atât mai scăzut este nivelul de apreciere a

muncii. Toate acestea, luate împreună, au ca efect reflectarea stării denaturate în evidenţa

statistică. Un număr de infracţiuni nu le este cunoscut organelor de drept, iar unele de care ele au

cunoştinţă sînt camuflate, fiind înregistrate cu titlu de încălcări ale disciplinei sau accidente.

Acest fapt se confirmă prin următoarele date: numărul total de încălcări de disciplină pe

115

parcursul anului 2011 este de 6505 cazuri, comparativ cu anul 2010 – 8012 cazuri, anul 2009 –

8911 cazuri, 2008 – 8356, 2007 – 9009 cazuri. De asemenea, în perioada anilor 2007-2011,

numărul cazurilor de folosire a băuturilor spirtoase şi substanţelor toxice au o tendinţă de

creştere (în anul 2007 au fost ridicate de la condamnaţi o cantitate de 8444,8 litri de băuturi

alcoolice; în 2008 – 6098,18 litri; în 2009 – 7980,9 litri; în 2010 – 8960,7 litri şi în 2011 –

10285,5 litri) [85].

Latenţa este caracteristică, în deosebi, infracţiunilor care, în mare măsură, au devenit un

fenomen normal al vieţii din închisoare, fiind vorba despre: huliganism, vătămări corporale,

tortură, homosexualism prin constrângere, furturi şi jafuri, evadări.

În instituţiile penitenciare ale Republicii Moldova, în perioada anilor 2007-2011 au fost

săvârşite 385 infracţiuni, acestea constituind în mediu 77 de infracţiuni pe an. Dinamica

infracţiunilor respective în perioada menţionată este următoarea: 2007 – 63 infracţiuni, 2008 –

79, 2009 – 80, 2010 – 83, 2011 – 80. Coeficientul activităţii infracţionale la o mie de condamnaţi

constituie în mediu de la 7 la 12 infracţiuni, în dependenţă de tipul instituţiei penitenciare [85].

Studiind structura criminalităţii penitenciare pentru perioada anilor 2007-2011, s-a

constatat că pe primul loc se află circulaţia ilegală a substanţelor narcotice (43,89%) (în anul

2007 au fost comise 21 infracţiuni de circulaţie ilegală a substanţelor narcotice; 2008 – 26, 2009

– 23, 2010 – 47, 2011 – 52).

Prin urmare, infracţiunile legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice au constituit

în 2007 – 33,3% din numărul total de infracţiuni; 2008 – 32,9%; 2009 – 28,6%; 2010 – 56,6%;

2011 – 65,0% [85]. Reieşind din statistica acestora, se atestă că cel mai mare număr de

infracţiuni au fost înregistrate în 2011 – 52 de fapte infracţionale. Se constată tendinţa creşterii

stabile a numărului de persoane care consumă substanţe stupefiante (la evidenţa operativ-

profilactică la 01.01.2011 se aflau 1022 condamnaţi, predispuşi spre consum de droguri, sau cu

65 persoane mai mult decât în perioada similară a anului 2010), fiind ridicate 0,673 kg substanţe

stupefiante (în 2010 – 1,217kg) [85].

Evidenţiind structura criminalităţii penitenciare în perioada anilor 1995-2004 se

constatată că pe primul loc se află evadările (51,75%) (1995 – 10 evadări, 1996 – 28, 1997 – 25,

1998 – 20, 1999 – 31, 2000 – 29, 2001 – 26, 2002 – 10, 2003 –7, 2004 –6, 2005- 7, 2006 – 4,

2007 – 22, 2008 – 25, 2009 – 23, 2010 – 10, 2011 – 8.

Astfel, în anul 1995 evadările au atins proporţia de 58,8% din numărul total de

infracţiuni; în 1996 – 60,8%; 1997 – 55,5%; 1998 – 47,6%; 1999 – 57,4%; 2000 – 80%; 2001 –

72,2%; 2002 – 58,8%; 2003 – 45,45%; 2004 – 30%; 2005 – 24,3%; 2006 – 23,54%; 2007 –

34,92%; 2008 – 35,44%; 2009 – 28,75%; 2010 – 12,4%; 2011 – 10,0% [85].

116

În perioada anilor 2007-2011 evadările, tentativele de evadare şi eschivările de la

ispăşirea pedepsei cu închisoare au constituit cota de 24,26% în structura criminalităţii

penitenciare. Astfel, se atestă că un număr mare de infracţiuni au fost înregistrate în anul 2008

(28 de fapte infracţionale), sesizându-se ulterior o descreştere esenţială a numărului de evadări.

Examinând situaţia privind evadările în ultimii trei ani, constatăm că numărul acestor infracţiuni

s-a redus cu 44,6% în comparaţie cu anul 2008, evadările în grup au constituit în mediu 10% din

numărul total de evadări. Cel mai mare număr de persoane participante la evadări a fost

înregistrat în anul 2008 (23 persoane). Pentru comiterea acestor infracţiuni au fost reţinuţi în anul

2009 – 16 persoane, în 2010 – 13 persoane, iar în 2011 – 11 persoane. Conform datelor statistice

sesizăm o descreştere continuă a evadărilor din locurile de detenţie – până la opt cazuri în anul

2011 [85].

În ceea ce priveşte particularităţile criminologice ale evadărilor din locurile de detenţie

este important de menţionat că în literatura juridică de specialitate sunt evidenţiate evadările

ocazionale şi evadările ce necesită pregătire prealabilă.

În funcţie de prezenţa sau absenţa condiţiilor favorizante, evadările ocazionale pot fi

divizate în evadări cu folosirea situaţiei oportune şi evadări săvârşite în absenţa acesteia. Astfel,

evadarea prin metoda trecerii obstacolului (gardului) de bază se atribuie, evident, la evadarea

ocazională. Însă, circumstanţele săvârşirii acesteia pot fi diferite. În unele cazuri, evadarea

ocazională poate fi săvârşită datorită absenţei la post a santinelei, somnul acesteia sau a altei

situaţii similare. În cazul evadării prin „înfrângere”, utilizându-se mijlocul de transport, drept

situaţii favorizante pot fi: porţile deschise la punctul de trecere şi control a instituţiei penitenciare

respective, lăsarea mijlocului de transport în stare funcţională, lipsa sistemelor antiînfrîngere etc.

Materialele studiate denotă că o mare parte a evadărilor din instituţiile penitenciare se

realizează fără pregătire prealabilă şi doar 53,2% [74] din evadări sunt comise cu pregătire

prealabilă. Aceasta din urmă se referă la evadările săvârşite în grup, format din 3 şi mai multe

persoane, pentru care este caracteristic alegerea celor mai dificile modalităţi de săvârşire a

infracţiunii: săparea tranşeei, ascunderea în locuri special amenajate, folosirea diferitor căi de

comunicaţie (ventilare, încălzire, canalizare), falsificarea şi utilizarea documentelor false etc.

Pentru evadările din locurile de detenţie nu este caracteristică durata lungă de pregătire

prealabilă. De regulă, evadările a căror pregătire prealabilă a ocupat un termen mai mult de 6

luni sunt cazuri unice, atipice pentru categoria respectivă de infracţiuni.

Condamnaţii care planifică evadarea se pregătesc minuţios de realizarea faptică a

acesteia: studiază structura şi amplasarea construcţiilor şi încăperilor adiacente ce se află în

apropiere de gardul şi de comunicaţiile principale care ies în afara teritoriului subordonat

instituţiei penitenciare, ordinea descărcării produselor, evacuarea deşeurilor de pe teritoriul

117

penitenciarului, particularităţile serviciului de gardă şi a santinelei, identificând totodată lacunele

şi alte aspecte importante care le-ar favoriza comiterea evadării.

Această categorie de condamnaţi încearcă să obţină o serie de documente, prin

intermediul cărora ar fi posibil de acomodat la libertate după săvârşirea evadării (buletin,

paşaport, livret militar, permis de conducere, diferite certificate etc.). De asemenea, aceştia fac

rost de vestimentaţie civilă, bani, alimente, diferite obiecte adaptate pentru realizarea evadării, în

funcţie de metoda de săvârşire a acesteia.

Rezultatele studiului denotă că circa 30,2% din evadări sunt săvârşite de condamnaţii care

au dreptul de a se deplasa fără escortă. Metoda de săvârşire a evadărilor din partea acestei

categorii de persoane este devierea samavolnică a direcţiei deplasării şi abandonarea ilegală a

locului de lucru în scopul evadării.

Un caz elocvent a avut loc la data de 31.10.2011, când un grup de deţinuţi au fost scoşi

sub escortă din penitenciar pentru efectuarea lucrărilor la depozitul de legume. În jurul orei 15.00

a fost depistată lipsa deţinutului M. F. (condamnat de către judecătoria Botanica în baza art. 187

alin. (2) lit. e) şi f); art. 84 şi art. 85 alin. (1) CP RM la 6 ani şi 10 luni închisoare), care,

profitând de neglijenţa supraveghetorilor, a evadat de sub escortă. În seara zilei respective acesta

a fost reţinut de către colaboratorii instituţiei [27].

În viziunea noastră sunt necesare schimbări radicale în ordinea de acordare a dreptului de

deplasare în afara escortei unor categorii de condamnaţi. Realizarea faptică a acestui drept

trebuie să fie precedată de analiza minuţioasă a personalităţii condamnatului, constatându-se,

totodată, lipsa încălcărilor regimului în perioada ispăşirii pedepsei, aspectele comiterii

infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, termenul de pedeapsă neexecutat etc.

Oferirea dreptului de deplasare în afara escortei sau însoţirii, fără luarea în consideraţie a

elementelor menţionate, poate condiţiona în mare măsură săvârşirea infracţiunilor de evadare.

De menţionat că evadările condamnaţilor ce se folosesc de dreptul de deplasare fără

escortă pot fi atât ocazionale, cât şi precedate de o etapă îndelungată de pregătire prealabilă a

acestor infracţiuni. Spre exemplu, condamnatul, având un comportament impecabil şi o

executare calitativă a lucrărilor încredinţate, obţine dreptul de a se deplasa fără escortă. Drept

urmare, folosindu-se de absenţa supravegherii şi controlului asupra sa în timpul deplasării sau

efectuării serviciilor în afara teritoriului instituţiei penitenciare, poate săvârşi evadarea fără mari

impedimente. Astfel, la 26.06.2009, aproximativ pe la orele 11:30, în urma verificării locului de

muncă în zona de producere la ÎS „Flus”, s-a depistat lipsa deţinutului E.G., care avea dreptul de

a se deplasa fără escortă (condamnat de judecătoria Buiucani la 11.04.2007, în baza art. 152 alin.

(2) lit. i); art. 149 alin. (1); art. 94 şi art. 85 CP RM la 3 ani şi 7 luni de închisoare). La data de

27.06.2009 acesta a fost reţinut de către colaboratorii instituţiei în s. Ţîpala, r-l Ialoveni [41].

118

Evadarea din locurile de detenţie prin săparea de tunel necesită o pregătire prealabilă

minuţioasă, inclusiv posesia unor materiale sau obiecte suplimentare (lopeţi, căngi, căldări, saci,

lumânări sau becuri electrice cu surse de electricitate autonome sau mobile). Pregătindu-se de

săvârşirea evadării prin astfel de metode, condamnaţii, de regulă, calculează direcţia tunelului şi

lungimea acestuia.

Ieşirea din tunelul săpat trebuie să fie localizată în afara teritoriului instituţiei

penitenciare, într-un loc ce ar complica observarea făptuitorilor după ce aceştia vor ieşi efectiv

din tunel. Iată un exemplu de evadare comis prin metoda săpării tunelului: la 01.04.2010, în jurul

orei 09.15, în celula 5 de la postul 4 a blocului de regim nr. 1, a fost depistată o gaură săpată

manual în podea, cu dimensiunile de 50x50 cm şi cu o adâncime de 1 m. În cadrul investigaţiei

efectuate s-a constatat că deţinuţii C.G. şi C.I. au avut intenţia de a evada din penitenciar prin

săparea unui tunel subteran [42].

De o popularitate relativă se folosesc şi evadările prin „escaladare” sau, altfel spus, prin

metoda depăşirii obstacolului (gardului) de bază. Cota parte a acestora din totalul evadărilor este

de circa 10,9 % [85]. Evadarea prin această metodă poate fi atât ocazională, cât şi cu pregătire

prealabilă, adică prin studierea minuţioasă de către condamnaţi a regimului de serviciu a pazei, a

modalităţii de efectuare a schimbului lor, precum şi calitatea executării serviciului de către unii

gardieni. În plus, se folosesc caracteristicile topografice ale zonelor locative şi a celor unde se

execută lucrări (spre exemplu, amplasarea zonelor locative şi a celor unde se execută lucrări

nemijlocit în apropierea gardului de bază), efectuarea lucrărilor gospodăreşti în apropierea de

gardul de bază, specificul teritoriului unde sunt ascunzişuri naturale sau artificiale (materialul

lăsat în urma executării lucrărilor cu lemnul, gunoiştile, vegetaţia abundentă etc.). Deci,

obstacolele respective care fac mai dificilă supravegherea zonei de către gardieni sunt luate în

calcul de condamnaţi realizarea evadării.

În cazul săvârşirii evadării prin modalitatea menţionată condamnaţii pot folosi şi alarma

falsă la sistemele de supraveghere şi control. Astfel, aceştia provoacă artificial acţiunea

aparatelor de semnalizare şi, camuflându-se în apropierea locului respectiv, supraveghează

acţiunile personalului penitenciarului. Convingându-se că personalul de gardă nu mai

reacţionează la semnalele de alarmă, săvârşesc evadarea prin „escaladare”, depăşind obstacolul

(gardul) de bază.

În afară de aceasta, condamnaţii, care evadează prin astfel de metode, mai folosesc uneori

şi condiţiile climaterice nefavorabile (spre exemplu, condiţiile de vizibilitate redusă – ceaţă,

ploaie, ninsoare), care, în ansamblu cu folosirea materialelor din ascunzişuri, facilitează

săvârşirea evadării. Astfel, la 01.11.2011, în jurul orei 04:30 dimineaţa, folosindu-se de ceaţa

foarte densă, condamnaţii I. P. (condamnat de judecătoria Dubăsari la 08.12.2010 în baza art.

119

186 alin. (2) lit. c), d) şi art. 85 CP RM la 3 ani şi 6 luni de închisoare) şi D. I. (condamnat de

judecătoria Criuleni la 26.04.2011 în baza art. 186 alin. (2) lit. c), d), b) şi art. 84 alin. (4) CP RM

la 6 ani şi o lună de închisoare), au evadat din penitenciar prin metoda spargerii şi escaladării

obstacolelor genistice de pază. La data de 02.11.2011, în jurul orelor 14.00, în apropierea s.

Valea Coloniţei, r-l Criuleni, aceştia au fost reţinuţi de către colaboratorii DIP [43].

Evadările prin folosirea altor metode de trecere a obstacolului de bază, de asemenea, sunt

frecvent răspândite. Acestora le revine circa 11,4% [85] din totalul infracţiunilor de evadare din

locurile de deţinere.

Săvârşirea evadării prin folosirea altor metode de trecere a obstacolului de bază este

posibilă din locurile cu altitudine mare, care se află în apropierea nemijlocită a gardului de bază

(acoperişurile clădirilor, construcţiilor, copaci etc.). De regulă, la comiterea acestora se

utilizează frânghii, lemne, scări, ţevi metalice etc.

Drept exemplu poate servi următorul caz de evadare: la 20.09.2012, aproximativ pe la

orele 23.15, colaboratorii Penitenciarului nr. 15 – Cricova au curmat o tentativă de evadare a

condamnatului R. A. (condamnat de Curtea de Apel Chişinău la 21.06.2011 în baza art. 145 alin.

(2) lit. j); art. 84 alin. (4) şi art. 87 CP RM la 17 ani şi 2 luni de închisoare), care a ieşit din

încăpere prin fereastra cu gratii de la etajul 3 ce are ieşire în zona interzisă a instituţiei. Astfel,

coborându-se pe acoperişul cazangeriei centrale R. A. s-a urcat pe poarta interioară a punctului

de control şi trecere destinat accesului mijloacelor de transport şi, urcând mai apoi pe acoperişul

blocului administrativ, a alergat spre turnul de pază a postului nr. 6, unde a încercat să atace

santinela de la post. La somaţia santinelei de a se opri, condamnatul nu a reacţionat şi, ca urmare

a aplicării armei de foc din dotare, acestuia i s-a cauzat o plagă deschisă a membrului inferior, în

rezultat fiind reţinut [27].

După răspândirea lor, urmează astfel de modalităţi de săvârşire a evadării cum este

săparea unui tunel, „smucitura” prin metoda trecerii obstacolului (gardului) de bază în mod

deschis, trecerea obstacolului de bază în alte moduri. După răspândirea lor, modalităţile

respective de evadare din locurile de detenţie au un procentaj asemănător, urmând imediat

evadările săvârşite prin utilizarea dreptului de a se deplasa fără escortă.

Săvârşirea evadării prin utilizarea ascunzişurilor existente pe teritoriul instituţiei

penitenciare, de asemenea, constituie o metodă de comitere a evadării, cota parte a acestora

atingând circa 0,5% [85] din numărul total de infracţiuni de evadare săvârşite. Drept ascunzişuri

pot servi diverse comunicaţii (ventilare, canalizare, apeducte), pereţii cu cavităţi goale înăuntrul

lor etc. Esenţa ascunderii în ascunzişuri pe teritoriul penitenciarului sau a zonelor de producere

constă în faptul că, atunci când este depistată absenţa condamnatului acesta este căutat în afara

penitenciarului. În acest timp, condamnatul, având acumulate produsele necesare care îi asigură

120

vitalitatea, se află un timp oarecare în ascunziş şi, după ce acţiunile de căutare a evadatului nu se

soldează cu rezultate pozitive, acesta săvârşeşte evadarea prin una din modalităţile descrise

anterior.

Mai rar se întâlnesc metode mai complicate de săvârşire a evadărilor: trecerea prin

punctul de trecere şi control cu utilizarea documentelor false, inducerea în eroare a gardienilor,

crearea condiţiilor speciale de săvârşire a evadărilor etc. Partea lor din totalul infracţiunilor de

evadare este de circa 0,4% [85].

De asemenea, evadările pot fi realizate cu ajutorul gardienilor în schimbul unor

recompense materiale sau de altă natură. Totuşi, astfel de evadări sunt foarte puţine în instituţiile

penitenciare.

Cel mai mare pericol social îl prezintă evadările însoţite de atacurile contra

reprezentanţilor administraţiei penitenciare, de luarea lor sau a altor persoane care îndeplinesc

munci auxiliare în calitate de ostatici. În unele situaţii, evadarea poate fi însoţită de luarea în

calitate de ostatici a altor condamnaţi. Astfel, la data de 19.09.2011 a fost documentată tentativa

de evadare din penitenciar a 7 condamnaţi din celula nr. 77 a blocului de regim nr. 3 (Ş.R., a. n.

1982; M.S., a. n. 1987; E.E., a. n. 1991; M.M., a. n. 1989; B.P., a. n. 1957; C.M., a. n. 1986 şi

P.V., a. n. 1990), care, în urma înţelegerii prealabile, intenţionau să cheme în timpul nopţii un

colaborator medical la ei în celulă, motivând îmbolnăvirea gravă a unuia din ei, iar la intrarea

colaboratorului medical în celulă să-l ameninţe cu nişte obiecte ascuţite pentru a-l lua în calitate

de ostatic şi, prin însoţire, să treacă de punctul de trecere şi control. În cadrul investigaţiilor

operative efectuate condamnaţii au depus depoziţii care adeveresc intenţiile respective [28].

O importanţă deosebită în studierea evadărilor din locurile de detenţie o are motivarea

comportamentului infracţional. Astfel „...orice activitate, inclusiv şi cea criminală, manifestă

întotdeauna o nuanţă psihologică, un specific motivaţional, o atitudine specifică a subiectului

faţă de alţii şi faţă de acţiunile proprii” [95, p. 31].

Orice comportament conştient şi volitiv are un anumit scop, deoarece este condiţionat de

o serie de motive şi este orientat spre atingerea unui scop concret. Din aceste considerente, după

cum afirmă autorul rus M. Covaliov, „... studierea caracterului activităţii persoanei este de

neconceput fără relevarea motivelor şi scopurilor comportamentului realizat de individ” [134, p.

49].

121

3.2 Cauzele şi condiţiile evadărilor din locurile de deţinere

Ca produs nemijlocit al unor acţiuni, conduite sau influenţe anterioare sau concomitente

extrem de complexe şi variate, criminalitatea implică nu numai forme diferite de manifestare,

dar şi o mare varietate de cauze şi împrejurări favorizante.

Departe de a nega complexitatea fenomenului şi tendinţele sale de a se particulariza în

modalităţi multiple, cercetarea criminologică este din ce în ce mai convinsă de marile dificultăţi

legate de identificarea, ierarhizarea şi evaluarea diverselor împrejurări în geneza actului criminal

– împrejurări care, de obicei, prezintă o strânsă dependenţă de numeroşi factori ce provin fie din

mediul său ambiental sau – pur şi simplu cu setul de condiţii care configurează „ocazia

infracţională” [48, p. 142].

Astfel, pentru eficientizarea lucrului în domeniul profilaxiei evadărilor din locurile de

detenţie, un rol determinant îl are studierea cauzelor şi condiţiilor care contribuie la săvârşirea

acestora [110, p. 28; 239, p. 125]. Cunoaşterea cauzelor concrete care i-au determinat pe

condamnaţi să săvârşească evadarea permite dezvăluirea aspectelor subiective ale săvârşirii

infracţiunii, contribuind astfel la eficientizarea lucrului de profilaxie a evadărilor [126, p. 21].

În opinia lui A. Avanesov, cauzele şi condiţiile anumitor infracţiuni constau în totalitatea

factorilor obiectivi şi subiectivi care generează motivul, scopul şi decizia de a săvârşi

infracţiunea. Un rol important îl au mediul, situaţia şi mulţi alţi factori obiectivi şi subiectivi [92,

p. 207].

Determinarea generală a cauzelor criminalităţii, estimată ca poziţie ştiinţifică iniţială,

presupune că prin cauză se înţelege un fenomen (sau o totalitate de fenomene interdependente),

care în consecinţă generează criminalitatea.

Formând anumite infracţiuni, cauza devine eficace în prezenţa anumitor condiţii. Deseori,

ea este formată din mai multe condiţii. Totodată, drept cauză devine condiţia de bază.

În opinia unor savanţi [174, p. 12], una din cauzele principale ale criminalităţii (şi ale

infracţiunii) sunt defectele în psihologia indivizilor şi ale colectivităţilor sociale. Factorii sociali

care condiţionează formarea psihologiei criminogene, se produc ca condiţie a criminalităţii şi nu

ca cauză a ei.

Prin urmare, N. Strucikov semnala că cauzele delicvenţei urmează a fi căutate în sfera

conştiinţei: „Din considerente că infracţiunea este o faptă conştientizată a persoanei – drept

cauză imediată a criminalităţii pot fi circumstanţele care se află în sfera conştiinţei şi pot

influenţa nemijlocit asupra comportamentului persoanelor” [200, p. 15].

Savantul criminolog rus, V. Kudreavţev, a sesizat pe bună dreptate că „drept cauze ale

infracţiunii urmează a fi numite acele fenomene care generează motivele şi scopurile pe care le

122

are subiectul, formează intenţiile sale; ... pe când condiţiile acţionează doar atunci, când aceste

scopuri şi intenţii au fost stabilite şi subiectul a început să acţioneze, iar condiţiile contribuie la

finalizarea intenţiei” [155, p. 7].

Cauza face posibilă o anumită consecinţă pentru survenirea căreia sînt necesare condiţii.

Condiţia este un fenomen social, care deşi nu generează un al fenomen, însă, într-o măsură

oarecare, contribuie la apariţia şi existenţa sa. În mod izolat condiţiile nu pot genera sau produce

careva consecinţe, însă într-o anumită situaţie (mediu, circumstanţe) contribuie la realizarea

acţiunii cauzelor.

Cauzele criminalităţii urmează a fi de asemenea căutate şi în relaţiile sociale interpersonale

care se află în permanentă modificare. Criminalitatea, ca şi oricare alt fenomen social, este

condiţionată de împrejurările vieţii sociale. În acest mediu se formează concepţiile, motivele şi

scopurile comportamentului. În acelaşi timp, în mod inevitabil, apar contradicţii, care se

manifestă ca cauză independentă a criminalităţii. Relaţiile obşteşti şi contradicţiile sociale sînt

strâns legate între ele generând criminalitatea ca urmare a acestora.

Noţiunea de „factori criminogeni” cuprinde cauzele şi condiţiile, precum alte determinante

ale criminalităţii, adică acele fenomene şi procese care prezintă în sine începuturile sau

rădăcinile sale.

Potrivit lui M. Kostiuk, factorii de bază, care influenţează asupra criminalităţii în

instituţiile penitenciare, sînt procesele şi fenomenele realităţii obiective, precum şi stările psihice

ale persoanei care influenţează semnificativ asupra caracterului şi nivelului criminalităţii în

instituţiile penitenciare, care apar ca cauze şi condiţii al săvârşirii infracţiunilor [139, p. 19].

Acestea, în măsură deplină, se referă şi la evadări.

Prevenirea săvârşirii de către condamnaţi a unor noi infracţiuni este una din scopurile

pedepsei penale şi în acelaşi timp una din sarcinile care urmează a fi soluţionate de către

instituţiile penitenciare. Realizarea sa presupune studierea: 1) specificului condiţiilor, care

contribuie la păstrarea poziţionării antisociale a persoanei aflate în detenţie; 2) motivelor

infracţiunii; 3) specificului circumstanţelor existente în instituţiile penitenciare care favorizează

realizarea intenţiei criminale. În cea mai mare parte a cazurilor anume prima grupă de factori

criminogeni condiţionează săvârşirea infracţiunilor. Însă aceasta nu exclude faptul ca în anumite

infracţiuni un rol important îl poate avea motivul.

Cauzele sînt acei factori care determină săvârşirea infracţiunilor deşi nu condiţionează

inevitabilitatea lor. Circumstanţele care fac posibilă realizarea acestor cauze se referă la

condiţiile care contribuie la săvârşirea infracţiunilor. Cu referire la motiv, ţinem să susţinem

tratarea conform căreia motivul este o astfel de circumstanţă care nu generează consecinţe

(infracţiuni), ci doar le declanşează, deoarece această consecinţă era deja pregătită de cauzele

123

corespunzătoare în prezenţa unor condiţii favorabile pentru realizarea lor [178, p. 49; 201, p.

109].

Cauzele evadărilor din locurile de detenţie, în majoritatea cazurilor, datorită caracterului

lor, determină săvârşirea altor delicte având, prin urmare, un caracter universal. Această

problemă a fost tratată în lucrările autorilor Iu. Antonean, V. Anisimkov, I. Karetnikov ş.a. [98,

130, 96].

Pentru studierea şi analiza evadărilor din instituţiile penitenciare este necesar de a le

clasifica. Astfel, după sfera de acţiune ele se divizează în externe şi interne [169, p. 160]. Din

prima grupă fac parte starea social-economică, politică, şi juridică în ţară. Însă totalitatea acestor

măsuri este într-atât de vastă şi diversă, încât în cadrul prezentei cercetări nu este posibil de ale

reflecta pe deplin. Având în vedere cele menţionate, atenţia de bază va fi acordată examinării

determinantelor interne, care condiţionează evadările din instituţiile penitenciare.

Cauzele interne după natura lor la fel nu sînt omogene, ele pot fi divizate în obiective şi

subiective. Factorul obiectiv de bază, care influenţează asupra evadărilor, este subcultura

criminală care domină în instituţiile penitenciare. Factorii subiectivi, la rândul lor, sînt

condiţionaţi de particularităţile social-psihologice ale climatului din mediul condamnaţilor.

Pe prima poziţie în procesul regularizării relaţiilor între condamnaţi apar normele lumii

criminale, aşa numita subcultură criminală, care strâmtorează pe planul doi sarcinile şi scopurile

legislaţiilor penale şi execuţional-penale.

Subcultura criminală în instituţiile penitenciare este un factor distrugător al valorilor

sociale normale unanim acceptate de populaţia noninfractorică [9, p. 38]. În condiţiile actuale ea

„este o organizare specifică a modului de viaţă al delincvenţilor, bazată pe un sistem valoric

denaturat, norme interpretate ale culturii tradiţionale, vorbire argotică, semne-simboluri [96, p.

12] sau, prin alte cuvinte, ea este ideologia lumii criminale [163, p. 56]. Totodată, în multe

cazuri, normele subculturii criminale joacă un rol decisiv în procesul săvârşirii infracţiunilor în

instituţiile penitenciare.

Referindu-se la mediul lumii interlope, V. Cialidze a ajuns la concluzia, că ideea de bază a

legilor neformale constă în aceea că infractorul trebuie să activeze separat de societate şi să nu

constituie o parte componentă a relaţiilor dictate de ea [233, p. 71].

Astfel, constatăm că în mediul criminal există o serie de cerinţe neformale faţă de

comportamentul deţinuţilor, bazate pe viziunile proprii asupra prieteniei, onoarei, demnităţii,

mândriei şi a altor valori social-psihologice. În cazul nerespectării cerinţelor vizate, reacţia

mediului poate determina săvârşirea diferitor infracţiuni sau alte încălcări de lege. În condiţiile

de detenţie, condamnatul poate comite un şir de fapte (inclusiv infracţionale), pe care în

circumstanţe normale nu le-ar comite în nici un caz [13, p. 95].

124

Şocul suferit de persoană în urma plasării sale în penitenciar, contactul cu subcultura

criminală, în scurt timp îl impune pe deţinut să-şi formeze, deseori, în mod explicit o nouă

viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o strategie de supravieţuire [9, p. 77].

Vorbind despre cauzele săvârşirii infracţiunilor în locurile de detenţie în general şi a

evadărilor în particular, trebuie să punctăm asupra imposibilităţii examinării lor în mod izolat de

subcultura criminală. Nu trezeşte îndoieli şi influenţa pe care o au relaţiile neformale în mediul

condamnaţilor asupra situaţiei din instituţia penitenciară. Reieşind din cele relatate, vom încerca

să cercetăm legătura fenomenului dat cu evadările din locurile de detenţie [16, p. 225].

Condamnatul din prima zi a aflării sale în penitenciar resimte asupra sa influenţa

obiceiurilor lumii criminale. În condiţiile când presiunea psihologică şi morală poartă un caracter

continuu, psihicul persoanei suferă deformări. Comportamentul persoanei, în cele mai dese

cazuri, începe să poarte un caracter conformist. El se află permanent în stare de tensiune

nervoasă, deoarece un pas neglijent poate nu doar să înrăutăţească viaţă sa în penitenciar dar şi

să-l lipsească de viaţă. De aceea în literatura juridică este prezent punctul de vedere, potrivit

căruia condamnaţii respectă normele neformale fără a fi constrânşi [210, p. 79], deşi o astfel de

poziţie nu este susţinută de toţi cercetătorii [157, p. 99]. O reacţie deosebit de negativă din partea

condamnaţilor o provoacă acţiunile, orientate spre nerespectarea cerinţelor subculturii, exprimate

prin colaborarea cu administraţia instituţiilor penitenciare.

O altă cauză a evadărilor din locurile de detenţie, este orientarea antisocială persistenţă a

personalităţii condamnaţilor, fapt ce se exprimă prin atitudinea negativă faţă de respectarea

cerinţelor regimului de ispăşire a pedepsei, nedorinţa de a purta răspundere pentru cele săvârşite.

Pedeapsa stabilită este percepută de către ei ca fiind inechitabilă, iar evadarea ca pe o posibilitate

de a continua vechiul mod de viaţă.

În afară de aceasta, există punctul de vedere, conform căruia orice infracţiune are cel puţin

două cauze: orientarea antisocială a personalităţii şi situaţia creată. Interacţiunea lor prezintă

cauza nemijlocită a infracţiunii, iar în această interacţiune factorii indicaţi nu apar pe poziţii de

egalitate: în unele cazuri rolul determinant îl joacă orientarea antisocială a personalităţii, iar în

altele situaţia [155, p. 17].

Însă, cu referire la evadările din locurile din detenţie, în opinia noastră, ar fi neîntemeiat să

acordăm prioritate situaţiei, deoarece prin sine situaţia favorabilă creată încă nu presupune

inevitabilitatea săvârşirii evadării. Astfel, spre exemplu, nu toţi condamnaţii care beneficiază de

dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire săvârşesc evadări din locurile de detenţie, deşi

toţi ei se află în aceeaşi situaţie. Dacă să acordăm prioritate situaţiei, atunci nu este clar de ce în

aceeaşi instituţie penitenciară cu aceleaşi deficienţe ale organizării regimului de executare a

pedepsei unii condamnaţi săvârşesc evadări, iar alţii nici nu se gândesc la aceasta. De aceea,

125

drept cauză a săvârşirii evadărilor din locurile de detenţie, în opinia noastră, este orientarea

antisocială persistentă a personalităţii condamnaţilor. Această cauză subiectivă nemijlocită

formează şi motivarea evadărilor.

Reieşind din cele menţionate, starea creată în instituţiile penitenciare poate genera motive

pentru evadări din instituţiile penitenciare. Astfel, un rol important la cercetarea evadărilor din

locurile de detenţie îl are motivarea comportamentului infracţional. Totodată „...orice activitate,

inclusiv şi ilegală, întotdeauna are o anumită nuanţă psihologică, o atitudine specială faţă de

obiectul revendicărilor şi faţă de propriile acţiuni” [95, p. 31].

Potrivit autorului rus V. Pirojkov, pot fi evidenţiate următoarele motive tipice ale

evadărilor din instituţiile penitenciare: motive ale apărării psihologice, motive de protest, motive

de profilaxie individuală, motive de eschivare de la ispăşirea pedepsei penale, motive de obţinere

a unor beneficii. Compararea stărilor tipice (starea de frustrare, starea psihotraumantă, starea de

presing, starea de imitare), care stimulează evadările condamnaţilor şi a motivelor de bază ne

permit de a elucida coraportul lor şi a înţelege cauza principală au unei evadări concrete [182, p.

53].

Stabilirea motivului evadării în fiecare caz concret are o importanţă semnificativă pentru

ridicarea eficienţei profilaxiei evadărilor din locurile de detenţie.

În opinia lui V. Kudreavţev, anume motivele sînt veriga centrală, care leagă cauza şi

consecinţa [152, p. 10]. Anume motivul permite de a dezvălui cauza săvârşirii evadării şi a

elucida condiţiile care contribuie la săvârşirea ei, totodată, condiţia spre deosebire de cauză, nu

generează consecinţă [152, p. 7].

Orice comportament conştient şi volitiv are un scop bine determinat, deoarece el este

provocat de anumite motive şi este orientat spre atingerea unui anumit scop. De aceea, după cum

remarcă pe bună dreptate M. Kovaliov, „studierea caracterului activităţii umane nu este

concepută fără elucidarea motivelor comportamentului şi a scopurilor activităţii individului”

[134, p. 49].

Motivele de obicei dezvăluie esenţa infracţiunii, iar prin aceasta şi personalitatea

infractorului. Astfel, este important de a clarifica motivarea săvârşirii evadărilor pentru a

înţelege mecanismul comportamentului lor criminal.

Cercetarea efectuată ne permite să evidenţiem următoarele motive ale săvârşirii evadărilor

din locurile de detenţie.

Cel mai frecvent motiv al săvârşirii evadărilor din locurile de detenţie este nedorinţa

condamnaţilor de a ispăşi pedeapsa cu închisoare, tendinţa de a se eschiva de la ispăşirea ei.

Acest motiv este strâns legat de faptul că anumiţi condamnaţi consideră sentinţa neîntemeiată şi

nu doresc să ispăşească pedeapsa stabilită.

126

Conform datelor cercetării, un alt motiv al săvârşirii evadărilor este dorinţa de a-şi vedea

familia, rudele, de a-i ajuta. Săvârşirea evadărilor din locurile de detenţie pe motivul respectiv

este specific pentru condamnaţii, pentru care procesul adaptării la regimul ispăşirii pedepsei în

locurile de detenţie a decurs dificil, posibil nici nu s-a încheiat. În plan psihologic starea lor a

atins limita după care urmează evadarea. Aceşti condamnaţi nu au rupt relaţiile cu familia, au

copii mici sau minori, părinţi cu vârstă înaintată, se caracterizează pozitiv la locul ispăşirii

pedepsei. Ei retrăiesc ruperea de familie, apropiaţi, sentimentul de singurătate este destul de

pronunţat pentru ei.

Devine evident că în timpul executării pedepsei cu închisoarea, persoanele semnificative

pentru deţinut rămân „afară”, că în penitenciar, cu greu găsesc pe cineva dintre colegi sincer

dispus să-l ajute la nevoie sau în momentele de cumpănă [47, p. 121].

Însă prezenţa momentelor pozitive indicate mai sus permite de a-i evidenţia din totalitatea

condamnaţilor şi de desfăşurat cu ei lucrul orientat spre prevenirea evadărilor din partea

acestora, precum şi în planul unei influenţe pozitive asupra altor condamnaţi.

Dorinţa de a se afla la libertate. Acest motiv este caracteristic în special pentru

condamnaţii cu vârsta de până la 30 de ani. Mulţi din ei sînt condamnaţi la termeni mari de

detenţie, o parte din care a fost deja ispăşit, însă termenul rămas este încă mare. La această

categorie de condamnaţi, la o anumită etapă de ispăşire a pedepsei, apare tendinţa de a se afla o

perioadă de timp la libertate pentru a gusta din plăcerile vieţii, în pofida perspectivei unei noi

condamnări şi a majorării termenului de pedeapsă.

Evadările din locurile de detenţie pe motivul unor relaţii de conflict cu alţi condamnaţi

poartă un caracter situaţional şi se săvârşesc din cauza persecutărilor pentru participare în

organizaţiile de iniţiativă ale condamnaţilor, pierderea în jocurile de hazard, predispuneri spre

homosexualism.

Etapele situaţiei criminogene de conflict, după cum se menţionează în literatura de

specialitate [148, p. 659], se exprimă în: a) apariţia situaţiei precriminogene, cum ar fi cea care

creează probleme, stresuri sau conflicte; b) transformarea situaţiei precriminogene în

criminogenă din motive de tensionare a relaţiilor dintre subiecţi; c) săvârşirea infracţiunii

(infracţiunilor) în penitenciar ca rezultat al declanşării şi nesoluţionării situaţiei de conflict.

Conflictul dintre condamnaţi poate provoca diverse tipuri de prejudicii: a) fizice (agresiuni,

maltratări corporale); b) morale (insulte, umiliri, compromiteri); c) materiale (dependenţa de

îndatorat, lipsirea nelegitimă de produse alimentare, vestimentaţie personală, inventar etc.) [9, p.

106].

127

Toate acestea se acutizează pe fundalul inactivităţii administraţiei penitenciare, având ca

rezultat senzaţia de disperare a condamnatului. Acesta î-şi închipuie că unica ieşire din situaţia

creată este săvârşirea evadării şi el î-şi realizează intenţia.

Dorinţa de a se transfera într-o altă instituţie penitenciară ca motiv al săvârşirii evadării

este de asemenea o consecinţă a unei situaţii de conflict. Comportamentul condamnatului este

determinat de dorinţa de a-şi asigura securitatea. Însă aceste evadări nu ar fi putut avea loc dacă

administraţia penitenciară ar fi întreprins la timp măsuri pentru depăşirea situaţiilor de conflict.

Pentru înţelegerea componentei psihologice a evadărilor condamnaţilor este important să

examinăm situaţiile, care le stimulează, precum şi motivarea comportamentului persoanelor care

le-au săvârşit. În condiţiile ispăşirii pedepsei cu închisoarea pot fi întâlnite un şir de stări tipice,

care stimulează persoana să evadeze.

V. Pirojkov [182, p. 54] evidenţiază patru tipuri de stări de acest gen:

1. Starea de frustrare. Privarea de libertate provoacă ruperea şi dărâmarea planurilor de

viaţă ale persoanei. Însă unii sînt în stare să se reorienteze, renunţând relativ uşor la cele vechi

formându-şi noi planuri şi perspective (pe perioada ispăşirii pedepsei şi pentru perioada de după

eliberare). Alţii într-un termen relativ lung nu le pot forma aflându-se un anumit timp în stare de

frustrare. În această stare vulnerabilă persoana este capabilă să se agaţe, chiar şi parţial, de orice

posibilitate să-şi realizeze planurile sale de viaţă. În cele mai dese cazuri, starea de frustrare este

provocată de termenii mari de detenţie, sau afecţiunile cronice care provoacă în mod inevitabil

decesul. Pe acest fundal perspectiva de a fi omorât în timpul evadării nu provoacă teamă.

În altă ordine de idei existenţa unor erori judiciare şi condamnarea unor persoane nevinovate va

constitui premisa apariţiei unor comportamente deviante. Dar, în afara acestor erori judiciare care

sunt foarte restrânse ca număr, mai apare faptul că în conştiinţa unor deţinuţi îşi face loc tot mai

persistent sentimentul că au fost frustraţi, determinând la aceştia nevoia de răzbunare pe acea

persoană (judecător, procuror, poliţist, martor) care, în viziunea lor, i-a pricinuit un rău, o suferinţă,

o nedreptate.

Săvârşirea infracţiunilor în participaţie penală, dar sub diferite calităţi (coautor, complice,

instigator), va duce la aplicarea unor sancţiuni diferite privitor la cuantum, însă acest fapt fiind de

neînţeles pentru unii infractori, el poate duce, în aceeaşi măsură, la apariţia sentimentului de

frustrare din partea organelor judiciare. De asemenea, în aceste situaţii poate apare ideea de

răzbunare faţă de complicele său, idee cu care deţinutul nu se poate împăca până la expirarea

pedepsei.

În urma unor investigaţii pe un eşantion de 4.000 de deţinuţi, la întrebarea: „Ce părere aveţi

despre pedeapsa care vi s-a aplicat?", 44% din cei chestionaţi au răspuns că nu merită pedeapsa, că

nu trebuia să fie pedepsiţi. Grupate pe particularităţi, răspunsurile au fost următoarele:

128

1. Sunt nevinovat, nu am săvârşit fapta – 12%.

2. Sunt nevinovat, fapta nu constituie infracţiune – 8%.

3. Sunt nevinovat, am fost determinat să săvârşesc fapta (dificultăţi materiale, situaţii

conflictuale, provocări din partea victimei etc. – 14%.

4. Sunt nevinovat, victimă a unor manopere – 11 % [80, p. 17].

Concluzia care se desprinde din aceste răspunsuri vizează atât atitudinea deţinuţilor faţă de

pedeapsă sau de fapta comisă pe care ei nu o recunosc sau, fie că o recunosc, dar nu sunt de

acord cu pedeapsa. Nevoia de răzbunare faţă de anumite persoane şi apariţia intenţiei de evadare

nu sunt momente bine cristalizate, uneori apărând, ambele, ca suport al unei stări de libertate.

2. Starea psihotraumantă. Însăşi sancţiunea penală şi circumstanţele concomitente

ispăşirii ei (modificarea statutului social şi civil, privarea de modul obişnuit de viaţă şi activitate,

de cercul său de cunoştinţe, diverse restricţii etc.), creează o situaţie capabilă să cauzeze o

traumă psihică. Ca particularităţi indispensabile ale acestei situaţii sânt: spontaneitatea şi

concentrarea maximă a influenţei psihotraumante asupra persoanei; conştientizarea greutăţilor

noului mod de viaţă, al regimului şi restricţiilor corespunzătoare; incapacitatea persoanei de a

confrunta trauma psihică.

Trebuie de menţionat, că stările psihotraumante cel mai des se întâlnesc în perioada de

adaptare a ispăşirii pedepsei. Însă aceste stări pot apărea şi înainte de liberarea din instituţia

penitenciară, când starea de aşteptare a liberării se transformă într-o stare psihotraumantă iar

condamnatul o înlătură săvârşind evadarea.

În context urmează de menţionat că adaptarea deţinutului la viaţa de penitenciar este un

proces care se realizează în mod progresiv. Durata perioadei de adaptare este influenţată atât de

particularităţile individuale ale deţinutului (tipul temperamental, atitudinea faţă de pedeapsă,

sociabilitatea etc.), cît şi de specificul condiţiilor de viaţă în penitenciar (profilul penitenciarului,

categoria penală în care este încadrat deţinutul, organizarea şi desfăşurarea concretă a procesului

de educare etc.) [80, p. 18].

Adaptabilii vor suporta mai uşor condiţiile executării pedepsei şi în cazul în care sunt bine

orientaţi asupra a ceea ce au făcut, atitudinile lor faţă de pedeapsă, faţă de modul de executare îi

ajută la procesul de integrare în viaţa de penitenciar.

Astfel, în afara celor cu un grad de adaptabilitate scăzut, chiar şi unii dintre deţinuţii cu un

grad de adaptabilitate ridicat, fiind supuşi unor influenţe nocive în grupul în care sunt incluşi, au

toate şansele să evolueze spre o integrare detenţională negativă.

Evoluţia spre adaptare la mediul penitenciar depinde de o serie de factori subiectivi sau

obiectivi, dar, în primul rând, de personalitatea deţinutului, personalitate caracterizată prin

elementele sale constructive: caracter, aptitudini, temperament. Studii psihologice au evidenţiat

129

faptul că tipul temperamental-melancolic este cel care se adaptează foarte greu la un nou mod de

viaţă şi, ca atare, unui asemenea tip i-ar putea încolţi ideea de evadare [80, p. 14].

În general, caracterul slab, nivelul cultural redus, lipsa unui scop precis şi corect în viaţă, ca şi

lipsa priceperii de a-l atinge, fac să clatine dârzenia subiectului în lupta împotriva influenţelor

şi condiţiilor dăunătoare la care este expus şi reprezintă premise care favorizează pătrunderea în

conştiinţă a unei concepţii antisociale, inclusiv intenţia de evadare.

Nu trebuie pierdut din vedere nici modul de intervenţie a personalului penitenciarului pe

linia pregătirii deţinutului, în sensul de a-l face să înţeleagă că trebuie să se supună noilor condiţii

de viaţă. Nu întâmplător legiuitorul a statuat în lege supunerea condamnaţilor, după depunerea lor în

penitenciar, la o perioadă de carantină de până la 15 zile [19].

3. Starea de presing. Privaţiunea de libertate presupune ruperea persoanei din cercul său

de cunoştinţe şi plasarea forţată într-un micromediu care se caracterizează printr-o agresivitate

sporită faţă de membrii săi. Acest micromediu, trăind după regulile sale interne, este capabil să

exercite o influenţă psihologică puternică (presing) asupra persoanei, deoarece abaterea de la

respectarea normelor şi tradiţiilor sale atrage aplicarea unor sancţiuni care se deosebesc prin

cruzime deosebită, subtilitate şi umilire a persoanei. Persoana poate să reziste presiunii

psihologice ale acestui micromediu doar în cazul unei susţineri externe sigure din partea

colectivului, prietenilor, care se bucură de autoritate în mediul condamnaţilor. Dacă condamnatul

nu găseşte o astfel de susţinere, el începe să caute mijloace proprii de înfruntare a presiunii, iar

unul din ele poate fi evadarea din instituţia penitenciară.

În acest sens sînt elocvente aspectele prezentate cu următoarele date [80, p. 19], rezultate

din răspunsurile primite la întrebarea: „A încercat un alt deţinut să vă influenţeze sau să se impună

şi cum?”.

Răspunsul a fost „da” la 81 % din cei 4.000 de deţinuţi chestionaţi, astfel:

1) prin forţă – 26%;

2) lăudăroşenie – 15%;

3) convingere – 15%;

4) apologia infracţiunii – 14%;

5) promisiuni – 7%;

6) şantaj – 4%.

Aceste date confirmă sistemul de influenţare a unor deţinuţi de către alţi deţinuţi, exercitat

prin simple destăinuiri sau povestiri din propria lor viaţă, ajungându-se în final la constrângerea

morală sau fizică ce poate viza îndemnul sau acoperirea unor acte preparative în vederea evadării.

4. Starea de imitare. Aflându-se în mediul penitenciar persoana urmăreşte acţiunile

celorlalţi condamnaţi. Comportamentul unora este luat ca exemplu pentru sine şi încep a fi în

130

mod conştient sau inconştient imitaţi. Uneori în atenţia sa ajung şi persoanele care prin

intermediul evadărilor şi-au realizat planurile (s-au întâlnit cu prietenele cu care corespondau, au

vizitat locurile natale etc.). Însă, de cele mai dese ori, cele mai „molipsitoare” sînt situaţiile unor

evadări în grup, în care asupra persoanelor nestatornice şi cu voinţă slabă încep să acţioneze

mecanismele social-psihologice al contaminării psihice şi al imitării. Acest fapt este caracteristic

în special pentru condamnaţii minori, care nu sînt în măsură să reziste tendinţei generale al

grupului care s-au înţeles în prealabil să evadeze.

În practică fiecare din situaţiile enumerate rareori este întâlnită „în formă pură”. De cele

mai dese ori circumstanţele sînt de natură că condamnatul resimte influenţa câtorva sau a tuturor

elementelor situaţiilor tipice, deşi predomină doar una din ele.

Refractându-se în conştiinţă sistemul respectiv al situaţiilor de favorizare poate genera

motive tipice ale evadărilor condamnaţilor: eschivarea de la ispăşirea pedepsei, motive privind

apărarea psihologică, obţinerea unor beneficii, în semn de protest.

Întrucât totdeauna cauza acţionează în anumite circumstanţe, care într-un fel sau altul îşi

exercită influenţa în procesul de generare, studiul relaţiei cauzale nu se poate dispensa de o analiză a

acestor circumstanţe, constituind condiţiile [87, p. 139].

În cele ce urmează, vom descrie, la modul general, condiţiile care facilitează evadarea

deţinuţilor din interiorul penitenciarelor împrejurări care îşi au izvorul, de regulă, într-o serie de

lipsuri, încălcări sau abateri ce persistă în activitatea unor elemente de pază, supraveghere, inclusiv

în activitatea unor cadre de conducere. Sânt deosebite condiţii obiective şi subiective care

facilitează săvârşirea evadărilor [192, p. 23; 167, p. 85]. Către condiţiile obiective, care

contribuie la săvârşirea evadărilor din locurile de detenţie, în viziunea noastră pot fi atribuite:

- deficienţele în activitatea instituţiilor penitenciare;

- deficienţele privind studierea condamnaţilor la soluţionarea chestiunii cu privire

acordarea dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire;

- executarea neadecvată a serviciului de gardă şi a echipei de controlori;

- organizarea defectuoasă a supravegherii condamnaţilor de către administraţia instituţiilor

penitenciare;

- înzestrarea tehnică insuficientă şi funcţionarea defectuoasă a mijloacelor tehnico-

genistice de pază;

- informarea insuficientă a administraţiei instituţiilor penitenciare despre intenţiile

criminale ale condamnaţilor;

- nivelul scăzut al lucrului profilactic, organizarea superficială a lucrului individual-

profilactic cu persoanele predispuse spre evadare.

131

Condiţiile indicate care facilitează săvârşirea evadărilor, sînt cele mai răspândite în

instituţiile penitenciare.

Printre condiţiile care facilitează săvârşirea evadărilor, în opinia noastră, cele mai

importante sînt lacunele în studierea condamnaţilor la soluţionarea chestiunii privind acordarea

unora din ei a dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire. Nivelul ridicat al evadărilor în

rândul condamnaţilor care se bucură de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoţire se

explică prin faptul că administraţia instituţiilor penitenciare acordă acest drept fără o studiere

profundă a candidaţilor reieşind din interesele de producere şi a prevederilor formale ale

legislaţiei.

Selectarea condamnaţilor care ar beneficia de dreptul de a se deplasa fără escortă sau

însoţire, în multe instituţii penitenciare, se realizează după principiul „de la specialitate spre

personalitate”, şi nu invers. Cu alte cuvinte, în unele cazuri, chestiunea privind acordarea

dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire este soluţionată formal, fără a se ţine cont de

personalitatea condamnatului, ci reieşind doar din calificarea sa profesională. Considerăm, că la

soluţionarea acestei chestiuni trebuie să se ţină cont de toate circumstanţele, care permit de a

răspunde la întrebarea dacă condamnatul cu adevărat este apreciat cu calificativul „bine”. Astfel

este necesar de a fi analizat comportamentul condamnatului, atitudinea sa faţă de muncă, faţă de

regimul ispăşirii pedepsei cu închisoare etc. Circumstanţele indicate trebuie apreciate în

ansamblu, iar în cazul existenţei unor dubii, chestiunea privind acordarea dreptului de deplasare

fără escortă sau însoţire trebuie soluţionată negativ.

În alte cazuri chestiunea privind acordarea dreptului de deplasare fără escortă sau însoţire

poate fi soluţionată corect, însă lacunele în organizarea supravegherii categoriei date de

condamnaţi poate aduce la aceea că unii din ei, obţinând dreptul respectiv şi resimţind lipsa

supravegherii şi controlului asupra lor, î-şi pot permite consumul de băuturi spirtoase, abaterea

de la itinerarele de deplasare şi în cele din urmă – evadarea.

Spre exemplu la data de 07.08.2009, aproximativ pe la orele 14.00, condamnatul V.M. care

beneficia de dreptul de a se deplasa fără escortă, (a.n. 07.10.1960, condamnat de judecătoria

Străşeni la 04.12.2006 în baza art. 186 alin. 2; 208 al. (1) CP RM la 4 ani de închisoare), fiind

angajat la gospodăria auxiliară a penitenciarului nr. 9- Pruncul, a luat căruţa şi a plecat după

iarbă. La timpul stabilit condamnatul nu s-a întors. Peste două luni de zile condamnatul V.M. a

fost reţinut în preajma localităţii natale [74].

Astfel, săvârşirea evadărilor de către condamnaţii, care beneficiază de dreptul deplasării

fără escortă sau însoţire, în mare parte, este condiţionată de deficienţele practicii de acordare a

dreptului respectiv, lacunele în organizarea supravegherii persoanelor respective şi desfăşurării

lucrului profilactic în vederea prevenirii evadărilor. Lichidarea deficienţelor indicate va contribui

132

la ridicarea eficienţei instituţiei deplasării fără escortă şi însoţire, iar în cele din urmă, la

ridicarea eficienţei luptei cu evadările din locurile de detenţie.

Un factor destabilizator în instituţiile penitenciare care influenţează asupra intenţiei de

evadare a condamnaţilor este şi baza tehnico-materială învechită. Deseori mijloacele tehnico-

inginereşti de pază nu corespund cerinţelor. Instalaţia de semnalizare din cauza lipsei unei

profilaxii regulate nu se declanşează în toate cazurile.

În această etapă, cu toate modificările sociale ce au avut loc în ţara noastră, cu toată vechimea

penitenciarelor şi a condiţiilor concrete ameliorate substanţial, nu se poate susţine că în sistemul

nostru penitenciar siguranţa deţinerii este pe deplin asigurată.

Îndeplinirea misiunii principale ce revine penitenciarelor - izolarea deţinutului de societate

- nu se poate realiza numai printr-un dispozitiv de pază corespunzător, ci şi prin activitatea

desfăşurată de cadrele cu atribuţii de pază. Personalului din sistemul de pază îi revine misiunea

de a asigura paza şi supravegherea deţinuţilor în scopul preîntâmpinării şi zădărnicirii evadării

acestora sau a altor acţiuni ostile pe care deţinuţii le pregătesc.

Cadrele din sistemul de pază sunt programate pentru executarea serviciului conform unor

planificări întocmite periodic. Ele sunt instruite înainte de intrarea în serviciu şi au în dotare

armament şi mijloace de imobilizare şi alarmare. Cu toate acestea, producerea unor evadări

continuă să aibă loc.

Lacunele în organizarea pazei şi supravegherii condamnaţilor se exprimă, în primul rând,

prin nerespectarea cerinţelor speciale privind organizarea pazei şi supravegherii condamnaţilor

atât la obiectivul de producţie cît şi în zona locativă. Se încalcă cerinţele privind controlul

prezenţei condamnaţilor la obiectivul de producere şi în zona locativă. Eficienţa scăzută a

percheziţiilor efectuate permite condamnaţilor de a păstra la ei obiecte interzise. Pentru evadările

săvârşite cu utilizarea şiretlicurilor sînt caracteristice lacunele serviciului de gardă, neutilizarea

câinilor de serviciu la percheziţia încărcăturilor şi a mijloacelor de transport, starea

nesatisfăcătoare a mijloacelor de semnalizare, al controlului şi iluminării zonei interzise, al

blocării eficiente a căilor de acces spre comunicaţiile subterane etc. Evadările frecvente prin

efectuarea săpăturilor indică asupra faptului că intrările în comunicaţiile subterane care au ieşire

în afara instituţiilor penitenciare, nu se betonează la timp sau nu se îngrădesc cu grilaje metalice.

Executarea neadecvată a serviciului de către colaboratorii din gardă şi echipa de controlori

constă, în special, în vigilenţa scăzută a santinelei şi a controlorilor (adormirea la post, părăsirea

postului, ocuparea cu alte activităţi în timpul serviciului etc.). O încălcare frecvent întâlnită este

percheziţia superficială şi verificarea la PTC a mijloacelor de transport, documentele persoanelor

care ies, nu sînt confruntate fotografiile de pe documente cu persoanele care le prezintă. Au loc

şi cazuri de ieşire a mijloacelor de transport din locurile de detenţie fără controlul cabinelor,

133

caroseriei, părţii mobile, a cisternelor, a rezervoarelor cu ajutorul palpatoarelor metalice, fără

examinarea producţiei finite în care s-ar putea ascunde condamnaţii.

Au loc şi cazuri de eliberare a condamnaţilor de sub pază pentru recompensă reală sau

promisă. O profilaxie efectivă în situaţii similare este atragerea persoanelor indicate la

răspundere penală.

Îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiunilor sale de către echipa de controlori se

exprimă prin desfăşurarea formală a verificărilor de seară, în efectuarea neregulată şi

defectuoasă a percheziţiilor condamnaţilor, a zonei locative precum şi a celei de producţie,

localurilor şi construcţiilor aflate aici. În rezultat condamnaţii aduc şi păstrează în zonele

locative bani, diferite instrumente pentru săvârşirea evadării, de asemenea fac săpături, pregătesc

ascunzişuri etc. La fel, încălcări răspândite sânt: verificările defectuoase a fâşiilor de control şi

stării dispozitivelor de protecţie, lăsarea fără supraveghere a mijloacelor de transport la

încărcare, controlul deficient al condamnaţilor la locurile de muncă din partea personalului

tehnico-ingineresc precum şi asupra cheltuielii materialelor, utilizării utilajelor şi instrumentelor.

S-a stabilit din practica penitenciară că reuşita producerii evadării se datorează exploatării de

către deţinuţi atât a locurilor vulnerabile existente în dispozitivul de pază (găuri şi tuburi de

canalizare ce au legătură cu exteriorul, pomi şi clădiri aflate în apropierea zonelor interzise,

distanţa mare dintre posturi, aglomerările momentane de persoane ori mijloace de transport de la

postul de control etc.) cît şi a momentelor vulnerabile create de cadrele din dispozitivul de pază

[80, p. 24].

O altă condiţie care contribuie la apariţia la condamnaţi a intenţiei de evadare urmează a fi

numite şi încălcările legalităţii din partea reprezentanţilor administraţiei instituţiilor

penitenciare. În cele mai dese cazuri, colaboratorii comit astfel de încălcări cum ar fi lezarea

morală şi fizică a demnităţii umane, încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale

condamnaţilor, maltratări, stabilirea neîntemeiată a unor sancţiuni disciplinare, iar în unele

cazuri ei singuri înlesnesc evadările.

Condiţiile specifice ale privării de libertate, gradul de dependenţă ridicat al condamnaţilor

de colaboratorii instituţiilor penitenciare dau temei de a presupune că latenţa încălcării legalităţii

în aceste instituţii este destul de ridicată spre deosebire de alte organe în care dependenţa

cetăţenilor este mai mică iar posibilitatea de a se adresa cu o plângere este mai mare.

Sânt întâlnite şi cazuri, când colaboratorii intră în relaţii neregulamentare cu condamnaţii şi

rudele lor trădând interesele de serviciu.

Aceste relaţii se rezumă la faptul că condamnaţii încearcă să rupă cercul restricţiilor,

stabilite de regim, să încalce izolarea, să păstreze relaţiile sociale anterioare inclusiv şi cele

criminale, care le-ar crea condiţii apropiate de condiţiile din libertate.

134

Pe de altă parte, comportamentul persoanelor care stabilesc relaţii neregulamentare cu

condamnaţii, se explică atât prin năzuinţa de a atenua condiţiile de aflare a condamnaţilor în

locurile de detenţie cît şi motive de profit.

Relaţiile neregulamentare se manifestă atât prin trecerea obiectelor interzise pe teritoriul

penitenciarului, cît şi prin eliberarea condamnaţilor de sub pază.

Unele neajunsuri specifice în activitatea conducătorilor instituţiilor penitenciare le constată

V. Spiţnadeli: neaplicarea sancţiunilor disciplinare, în cazurile când, reieşind din circumstanţele

faptei, aplicarea lor constituia pentru ei o obligaţie; aplicarea neîntemeiată a mijloacelor speciale

faţă de contingentul de persoane deţinute; încălcarea cerinţelor legii la intrarea sentinţei în

vigoare; incapacitatea de a preveni infracţiunea în curs de pregătire şi de a descoperi infracţiunea

deja comisă; utilizarea slabă a tehnicii speciale şi computerizate [199, p. 84].

Printre alţi factori importanţi ce complică activitatea diferitor servicii penitenciare pot fi

evidenţiaţi: atitudinea neobiectivă a conducătorului instituţiei penitenciare faţă de personalul

unor servicii; neajunsurile sau lipsa criteriilor obiective de apreciere a eficacităţii activităţii

diferitor servicii; neajunsurile în organizarea stimulării materiale şi morale; sarcinile neuniforme

impuse personalului diferitor servicii penitenciare; incompetenţa unor executori şi

incompatibilitatea lor psihologică şi de altă natură cu activităţile colective; manifestarea

carierismului; tendinţa de obţinere a profitului personal [199, p. 43].

Un alt factor important, care influenţează asupra creşterii numărului de evadări din

instituţiile penitenciare, este nivelul lucrului special-investigativ.

Generalizarea materialelor cercetării a demonstrat că munca educativă cu condamnaţii este

efectuată fără a ţine cont de caracteristica criminologică a evadărilor şi a persoanelor care le-au

săvârşit, fie a persoanelor predispuse spre evadare. Planificarea lucrului educativ nu corespunde

pe deplin particularităţilor de vârstă şi studii, al degradării lor sociale, morale şi pedagogice, nu

sînt orientate, în toate cazurile, spre cultivarea la condamnaţi a deprinderii de respectare strictă a

regimului şi a normelor de comportament social-acceptabile precum şi a unei atitudini

conştiincioase faţă de muncă. Munca individuală se rezumă, de regulă, la conversaţii referitoare

la faptele de încălcare a regimului şi nu poartă un caracter de prevenţie.

O carenţă esenţială a muncii educative este educaţia juridică superficială a condamnaţilor,

şi în primul rând lipsa lucrului explicativ privind răspunderea penală pentru evadare.

Către deficienţele lucrului educativ se referă şi momentele negative ale practicii

disciplinare. Astfel, aceasta deseori nu corelează cu organizarea procesului educativ purtând, în

mare parte, un caracter represiv şi nu are un efect educativ asupra condamnaţilor care încalcă

regimul. Acest fapt, de regulă, dă un efect negativ, creează la condamnaţi o stare de înrăire şi

agresivitate, iar uneori contribuie la săvârşirea evadării. În privinţa persoanelor care au săvârşit

135

evadări, pentru încălcările anterioare ale regimului fie în general nu au fost aplicate sancţiuni

disciplinare, fie, din potrivă, au fost aplicate cele mai aspre.

Cunoaşterea insuficientă a deţinuţilor. O condiţie semnificativă care contribuie la

săvârşirea evadărilor, este informarea insuficientă a administraţiei privind intenţiile infracţionale

ale condamnaţilor. Lipsa informaţiilor despre intenţiile sau pregătirile de evadare nu permite

prevenirea oportună a acestora.

Cunoaşterea, analiza şi aprecierea justă a manifestărilor concrete în activitatea de zi cu zi a

deţinuţilor prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru corijarea unor imperfecţiuni ale

procesului de educare ci, mai ales, pentru prevenirea şi lichidarea în fază incipientă a acţiunilor

ostile prin care unele elemente foarte periculoase încearcă să se sustragă sistemului de executare a

pedepsei sau să producă alte greutăţi administraţiei penitenciare.

Astfel, unii deţinuţi care şi-au propus să se sustragă regimului legal de executare a pedepsei

sau a arestării preventive prin evadare încearcă să câştige încrederea cadrelor şi pe această cale să

scape de sub controlul lor pentru a-şi pune în aplicare planurile. În acest scop, deţinuţii în cauză

adoptă o poziţie de conştiinciozitate în muncă, sunt foarte supuşi şi docili, se oferă din proprie

iniţiativă să îndeplinească anumite activităţi, sesizează unele nereguli sau intenţii ale altora.

Cunoaşterea fiecărui deţinut şi, în mod special, a celor periculoşi trebuie să pornească de la

culegerea unor informaţii privind aspecte de ordin psiho-social ce ţin de fiecare individ în parte.

Această cunoaştere trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul

detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite. Este vorba de

înregistrarea şi valorificarea unor date referitoare la:

- mediul familial în care a crescut şi s-a format deţinutul, incluzând aici propria familie,

părinţii deţinutului, ocupaţia acestora, relaţia cu familia;

- mediul social de provenienţă: fostul loc de muncă, ocupaţiile extraprofesionale, relaţiile

cu colegii;

- comportarea infracţională: fapta săvârşită, modul de comitere, relaţiile cu alte persoane,

situaţia din familie privind infracţionalitatea;

- comportarea în perioada de carantină;

- atitudinea faţă de fapta comisă, faţă de pedeapsă;

- comportarea în camera de deţinere, relaţiile cu alţi deţinuţi;

- atitudinea faţă de muncă şi faţă de bunurile din dotare;

- preocupări personale, participarea la acţiuni cultural-educative, sportive organizate la

locul de deţinere [80, p. 26].

Toate aceste informaţii trebuie adunate pentru a se putea forma o imagine reală despre

deţinut, aşa cum este el, cu părerile lui, cu părţile sale pozitive şi negative. Este necesar să se

136

aibă în vedere faptul că deţinutul, în momentul în care simte lipsa de obiectivitate a educatorului,

a supraveghetorului sau a oricărui alt cadru cu care vine în contact direct, încetează de a mai

avea încredere în el şi, ca urmare, autoritatea acestuia scade.

Lipsa unui control sistematic din partea factorilor competenţi. Controlul sistematic asupra

elementelor de serviciu constituie o garanţie a îndeplinirii corespunzătoare a misiunilor de către

aceştia şi, implicit, o măsură de prevenire a evadărilor.

Unele cadre din sistemul de pază, observând tolerarea unor abateri sau lipsuri personale, au

mers din abatere în abatere, ajungând până la adormirea în post, consum de băuturi alcoolice în

timpul serviciului, părăsirea postului şi uneori chiar pactizarea cu deţinuţii favorizând prin acest

comportament evadarea acestora.

Aşadar, cum ar putea să se discute despre cunoaşterea deţinuţilor, în vederea prevenirii

evenimentelor negative în rândul acestora, dacă înseşi unele cadre cu funcţii de comandă nu-şi

îndeplinesc atribuţiile ce le revin în scopul cunoaşterii cadrelor din subordine şi a abaterilor

săvârşite de acestea.

Deşi constituie un aspect indirect, de natură să faciliteze săvârşirea evadărilor, lipsa unui control

sistematic din partea factorilor competenţi este cea mai frecventă cauză ale cărei efecte se regăsesc la

majoritatea metodelor şi procedeelor de evadare [80, p. 27].

Considerăm că activitatea de control trebuie organizată cu atât mai mult cu cît lipsa acestuia

conduce la manifestarea, mai devreme sau mai târziu, a aspectelor de comoditate, la atenuarea spiritului

de exigenţă, vigilenţă, de răspundere în muncă, ajungându-se chiar la urmărirea realizării de foloase

materiale din partea cadrelor, de acest lucru deţinuţii profitând imediat, la primul prilej oferit.

Astfel, ajungem la concluzia că pentru a preveni evadările din instituţiile penitenciare este

necesar ca administraţia să întreprindă în termeni oportuni măsuri de profilaxie. Însă, în această

situaţie, nu putem vorbi despre o eradicare totală a evadărilor, deoarece intenţia de săvârşire a

unor acţiuni ilegale apare la condamnaţi în mod constant.

În condiţiile instituţiei penitenciare persoana uneori ajunge în aşa împrejurări, când

infracţiunea este unicul mijloc de autoconservare. Aceasta şi este una din cauzele dificultăţii de a

extirpa criminalitatea în instituţiile penitenciare.

Ajungând în instituţiile penitenciare persoana este în aşteptarea permanentă a unor atacuri

iar ca urmare a sentimentului de nelinişte se poziţionează agresiv faţă de cei care îl înconjoară,

fie aceştia condamnaţi sau reprezentanţi ai administraţiei. El este permanent gata să riposteze

chiar şi atunci când lipseşte o ameninţare reală [207, p. 115; 210, p. 77]. De aceea, aflându-se

într-o stare de tensiune psihologică permanentă, condamnatul (în deosebi aceasta se referă la

persoanele cu o stare psihică dezechilibrată ) fie că chiar el săvârşeşte o infracţiune, fie devine

victimă a ei. În aceste împrejurări, în instituţiile penitenciare întotdeauna există motiv pentru

137

săvârşirea unor fapte pedepsite penal inclusiv şi a evadărilor. Acest fapt semnifică că evadările

poartă un caracter obiectiv, neexceptând totodată momentele subiective.

În corespundere cu normele de comportament în lumea criminală, în caz de săvârşire în

privinţa condamnatului a unor acţiuni jignitoare, acesta trebuie să reacţioneze imediat şi adecvat

la aceasta. Într-o anumită situaţie chiar şi prin săvârşirea unei infracţiuni sau, dacă el nu este

capabil să săvârşească o infracţiune, să săvârşească o evadare cu scopul de a scăpa de agresiune.

În caz contrar în privinţa sa vor fi întreprinse acţiuni mult mai umilitoare [128, p. 173].

Un rol important în complexul cauzal îl au factorii cu caracter psihologic şi psihiatric.

Este bine cunoscut că un număr important de condamnaţi, care-şi ispăşesc pedeapsa în locurile

de detenţie, suferă de anumite dereglări psihice. Perspective de redresare a situaţiei nu se

întrevăd, deoarece perturbările economice, îmbinate cu problemele din sfera socială, se răsfrâng

negativ asupra sănătăţii oamenilor. Toate acestea au repercusiuni negative asupra relaţiilor din

locurile de detenţie.

O altă problemă serioasă, care stă în faţa colaboratorilor instituţiilor penitenciare, este

relevarea la momentul oportun şi neutralizarea relaţiilor ostile, existente între condamnaţi cu

scopul profilaxiei evadărilor.

La condiţiile subiective, care contribuie la săvârşirea infracţiunilor se referă particularităţile

personalităţii condamnaţilor cum ar fi descumpănirea, emotivitatea sporită, excitabilitatea şi ale

trăsături de caracter, care fac dificilă adaptarea condamnaţilor în locurile de detenţie.

Aşadar, în paragraful respectiv au fost examinate chestiunile ce ţin de stabilirea

circumstanţelor, care favorizează săvârşirea evadărilor din locurile de detenţie. Prin cercetare a

fost determinat, că o serie de cauze poartă un caracter obiectiv şi nu depind de deprinderile

profesionale ale colaboratorilor instituţiilor penitenciare. În acelaşi timp unele din ele apar ca

rezultat al desfăşurării defectuoase a acţiunilor de profilaxie a evadărilor.

Toate cele relatate mai sus ne permit să facem următoarele concluzii cu privire la cauzele

specifice ale evadărilor din locurile de detenţie.

1. Factorul determinat de bază al săvârşirii evadărilor sînt normele neformale de

comunicare ale condamnaţilor în instituţiile penitenciare. În rezultatul influenţei acestora

condamnaţii sînt nevoiţi să întreprindă acţiuni ilegale. De aceea atât timp cît subcultura criminală

va avea o acţiune semnificativă de regularizare în relaţiile între condamnaţi, evadările sînt

inevitabile.

2. Una din condiţiile de bază ale pregătirii şi săvârşirii evadărilor este lipsa experienţei de

lucru cu condamnaţii a colaboratorilor precum şi lucrul operativ-profilactic neîndestulător în

vederea prevenirii evadărilor şi stabilirea unor relaţii neregulamentare între colaboratori şi

condamnaţi.

138

3. O condiţie care favorizează săvârşirea evadărilor este şi munca educativă superficială cu

condamnaţii. Ea trebuie să fie organizată ţinând cont de caracteristica criminologică a evadărilor

şi a persoanelor care le-au săvârşit. Lucrul individual cu persoanele predispuse spre evadare

trebuie să poarte un caracter de prevenţie.

4. Starea deplorabilă a mijloacelor tehnico-inginereşti de pază şi supraveghere contribuie la

formarea la condamnaţi a predispoziţiilor de evadare fiind una din condiţiile de realizare a

acestora. Astfel, principalul în lupta cu evadările este realizarea unui sistem de măsuri

interdependente şi ştiinţific argumentate cu caracter educativ şi de constrângere cu scopul

înlăturării cauzelor evadărilor şi al creării condiţiilor care le-ar exclude. Cunoaşterea cauzelor şi

condiţiilor care contribuie la săvârşirea unei astfel de infracţiuni ca evadarea din locurile de

detenţie, va permite de a determina corect sistemul de măsuri şi abordări în vederea prevenirii

acesteia.

3.3 Personalitatea infractorului care evadează din locurile de deţinere

Studierea personalităţii individului are o importanţă semnificativă la examinarea

problemelor privind prevenirea infracţiunii. Infractorul este veriga de bază în mecanismul actului

infracţional, deoarece fără acesta nu va fi nici faptul încălcării normei legale. Studierea

caracteristicilor personalităţii infractorului permite determinarea cauzei şi condiţiei care au

favorizat la săvârşirea faptei ilicite şi stabilirea celor mai vulnerabile părţi ale psihicului şi

caracterului persoanei în scopul unei influenţări profilactice a acestora. În această ordine de idei,

susţinem pe deplin concluziile autorilor conform cărora „nici un criminolog, oricare curent

ştiinţific ar reprezenta, nu poate ocoli problemele ce ţin de persoana care săvârşeşte infracţiuni”

[145, p. 247].

Spre deosebire de alte discipline umanistice, criminologia abordează personalitatea umană

din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei manifestărilor

infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca: cine este infractorul? cum

apare şi de ce spre deosebire de alţii adoptă modelul comportamentului criminal [48, p. 161]?

Din punctul de vedere al criminologiei anume personalitatea infractorului poartă în sine

cauzele săvârşirii infracţiunii, este veriga principală a întregului mecanism al comportamentului

criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să

formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei [51, p. 231].

Personalitatea infractorului în criminologia penitenciară are un specific evident, deoarece

acest aspect al criminologiei are ca obiect de studiu personalitatea deţinutului care săvârşeşte

infracţiuni în perioada de detenţie, precum şi legităţile care determină comportamentul lui

139

infracţional. Aşadar, criminologia penitenciară se preocupă atât de personalitatea deţinutului în

general, cât şi de a celui care săvârşeşte infracţiuni în perioada de ispăşire a pedepsei [9, p. 12].

Infracţiunea, după cum se ştie, este rezultatul interacţiunii caracteristicilor personale ale

individului cu o anumită situaţie din viaţă. În literatura ştiinţifică chestiunea, cu privire

coraportul determinantelor comportamentului criminal indicate mai sus, este discutabilă.

Astfel, V. Kudreavţev, indicând asupra cauzelor sociale ale infracţiunii, consideră că

„contradicţiile sociale, prin căi complexe şi variate, exercită o influenţă asupra persoanei:

formează un mod de viaţă pozitiv sau antisocial, viziuni şi fapte diferite sau chiar diametral

opuse. În consecinţă se formează o discordanţă temporară sau permanentă a persoanei cu mediul,

care stă la baza majorităţii formelor de comportament criminal” [151, p. 19]. Un punct de vedere

analogic este împărtăşit şi de către I. Karpeţ [132, p. 101; 120, p. 255].

Alţi savanţi, în particular I. Noi, consideră că „indiferent de mediu persoana poate să nu

devină nici infractor, nici erou, dacă se va naşte cu un alt program de comportament” [177, p.

107].

N. Leikina, în monografia sa, indică asupra faptului că infractorul se deosebeşte de

cetăţenii nondelincvenţi prin faptul că el a săvârşit infracţiunea ca urmare a viziunilor sale

antisociale [164, p. 9].

Punctele de vedere prezentate mai sus sînt pe poziţii opuse şi se află la poluri diferite ale

problemei examinate.

Ţinem să ne exprimăm acordul cu poziţia acelor autori, care indică asupra faptului că “în

mecanismul complex de cauze şi efecte criminologice un rol substanţial revine persoanei cu

trăsăturile şi calităţile sale specifice, în interacţiune cu care cauzele obiective se pot manifesta. În

specificul personalităţii infractorului este ascunsă cauza unei reacţii diferite sau asemănătoare a

oamenilor ca urmare a aceloraşi condiţii externe [124, p. 18].

O poziţie similară o are şi A. Saharov, care indica asupra infracţiunii ca fiind o manifestare

a poziţionării individualiste a persoanei [194, p. 61].

În acest context apare întrebarea cu privire la necesitatea stabilirii acestor caracteristici,

trăsături şi calităţi care permit individului să săvârşească acţiuni ilegale, precum şi cumulul

cărora permite să vorbim despre eventualitatea săvârşirii unei infracţiuni, într-o situaţie sau alta,

de către persoana concretă.

Identificarea grupurilor criminogene de deţinuţi, a particularităţilor ce condiţionează

săvârşirea infracţiunii şi care îi deosebeşte de alţi deţinuţi ce se află în acelaşi mediu dar nu

săvârşesc infracţiuni, are o semnificaţie atât teoretică, cât şi practică. Aceasta permite crearea

portretului general al condamnatului infractor, adică a portretului-tip al deţinutului care

săvârşeşte infracţiuni în condiţii de penitenciar. La rândul său, aceasta favorizează crearea unei

140

baze ştiinţifice pentru elaborarea măsurilor individuale de profilaxie şi de pronosticare a

comportamentului infracţional individual [9, p. 13].

Tabloul examinat este strâns legat de o astfel de problemă criminologică cum este

„personalitatea infractorului”. Unii autori concep personalitatea infractorului ca pe o totalitate de

trăsături şi însuşiri ale omului, care, în anumite situaţii sau în afara lor, generează săvârşirea

infracţiunilor [142, p. 204]. Alţi autori definesc personalitatea infractorului drept personalitate ce

a comis infracţiunea graţie unor însuşiri psihologice ce-i sunt caracteristice, a viziunilor

antisociale, atitudinii negative faţă de valorile morale şi alegerea căii social-periculoase pentru

satisfacerea necesităţilor sale [145, p. 126].

Însuşirile negative, ca elemente distincte ale personalităţii infractorului, sunt menţionate

într-o bună parte din definiţii [144, p. 89; 143, p. 95].

Iu. Bluvştein consideră că putem vorbi despre personalitatea infractorului doar în cazul,

când va fi stabilită legătura între trăsăturile personalităţii şi comportamentul criminal totodată nu

este posibil să ne limităm doar la utilizarea unor astfel de caracteristici ca vîrsta, starea familiară,

încadrarea în câmpul muncii etc. [103, p. 100].

Într-adevăr, dacă să luăm infractorul care a săvârşit o infracţiune din imprudenţă sau în

stare de extremă necesitate sau în alte situaţii similare, atunci poziţia expusă mau sus merită

atenţie. Persoanele care săvârşesc astfel de infracţiuni nu posedă careva calităţi antisociale

consolidate. Dimpotrivă, aceştia, în multe cazuri, sînt cetăţeni oneşti, şi pot săvârşi o faptă social-

periculoasă doar în condiţii nefavorabile.

O altă situaţie apare atunci când începem să studiem persoanele care au săvârşit infracţiuni

intenţionate care se deosebesc prin acţiuni planificate din timp. În procesul săvârşirii infracţiunii

de către aceste persoane o importanţă decisivă nu revine circumstanţelor externe (situaţiei), ci

celor interne, care sînt determinate de orientările socio-morale ale individului. Nu este secret, că

pentru săvârşirea multor fapte ilicite infractorii în mod artificial creează o situaţie criminogenă.

De aceea în cazul dat cu deplin temei putem vorbi despre existenţa unei astfel de noţiuni ca

„personalitatea infractorului”. În acest sens are perfectă dreptate autoarea A. Dolgova, care

indică asupra faptului că „nu are sens să vorbim despre personalitatea infractorului ca despre o

problemă ştiinţifică, dacă infractorilor nu le sînt proprii unele trăsături, care î-i deosebesc de cei,

care nu săvârşesc infracţiuni” [119, p. 79].

O semnificaţie sporită o capătă noţiunea de „personalitate a infractorului”, dacă vom

examina condamnaţii care săvârşesc infracţiuni în locurile de detenţie. Acest fapt în mod univoc

mărturiseşte despre faptul că aceste persoane au o orientare antisocială consolidată. Fără a trage

concluziile necesare şi ispăşind pedeapsa penală, ei din nou săvârşesc o faptă social-periculoasă,

care în multe cazuri este chiar mai gravă. În acest caz putem cu deplină încredere să susţinem că

141

astfel de condamnaţi posedă trăsături moral-psihologice antisociale consolidate care îi deosebesc

nu doar de cetăţenii nondelincvenţi dar şi de restul condamnaţilor.

În acest context studierea personalităţii infractorului, care săvârşeşte infracţiuni în instituţia

penitenciară, are o semnificaţie deosebită nu doar sub aspect teoretic dar şi practic. Stabilirea în

cursul studierii caracteristicilor social-demografice, juridico-penale, moral-psihologice şi a altora

care caracterizează această persoană, va permite administraţiei instituţiilor să prevină mai efectiv

săvârşirea infracţiunilor, deoarece în limitele unui penitenciar este relativ uşor de a determina

cercul de persoane care corespunde caracteristicilor stabilite. În baza preceptelor teoretice expuse

mai sus vom încerca să studiem personalitatea infractorului predispus spre evadare din instituţiile

penitenciare.

Autorul moldovean S. Carp, în lucrarea „Criminalitatea penitenciară”, conchide că

personalitatea infractorului ce comite infracţiuni în instituţiile penitenciare poate fi reprezentată

prin totalitatea trăsăturilor şi însuşirilor negative, care, în anumite situaţii de conflict sau în afara

lor, se reflectă în diverse comportamente infracţionale [9, p. 38].

O particularitate a personalităţii infractorului sînt agresivitatea şi cruzimea, care sînt

specifice lumii criminale în întregime. Cel mai pronunţat acest fapt se manifestă în instituţiile

penitenciare, unde sînt concentraţi cei mai periculoşi infractori, care se deosebesc prin potenţial

criminogen sporit.

În linii generale, orice personalitate se distinge printr-un şir de calităţi, însuşiri individuale

care se formează şi se dezvoltă în dependenţă de natura relaţiilor sociale la care ea participă.

Totodată, omul este un produs al unei duble determinaţii, deoarece natura sa este biosocială. Nu

în zădar se consideră că pentru prevenirea infracţiunilor în penitenciare este necesară studierea

condamnatului, a caracteristicilor social-demografice şi psihologice ale acestuia [173, p. 21].

Personalitatea infractorului condamnat se distinge şi printr-un şir de particularităţi

psihologice.

Cercetările au evidenţiat în cazurile acestor personalităţi prezenţa următoarelor însuşiri:

impulsivitate şi agresivitate sporită, egocentrism exacerbat, tendinţă de opozabilitate accentuată,

indiferenţă afectivă generalizată şi imagine negativă a „lumii din afară”. Altfel spus, este vorba

despre o personalitate accentuată sub aspect criminal şi orientată ferm spre acte delicvente [82,

p. 76].

Mulţi criminologi, în repetate rânduri, au evidenţiat importanţa particularităţilor

psihologice şi psihice în studierea personalităţii infractorului şi al comportamentului său. Astfel,

N. Strucikov susţine că „nu trebuie să evităm studierea personalităţii infractorului cu toate

particularităţile sale biologice şi psihologice, ci să stabilim rolul lor în formarea motivelor

142

comportamentului indivizilor” [202, p. 37; 201, p. 111]. În opinia noastră, această evocare poate

fi atribuită şi în privinţa condamnaţilor care au săvârşit evadări din locurile de detenţie.

După cum indică V. Pirojkov, punctul de pornire în analiza psihologică a evadărilor este

stabilirea semnificaţiei acestora pentru condamnat. Săvârşind o evadare, condamnatul riscă cu

viaţa. El cunoaşte, de asemenea, că mai degrabă sau mai târziu va fi reţinut, iar statutul său

juridic se va agrava, însă cu toate acestea, săvârşeşte evadarea.

Persoanele care au săvârşit evadări după caracteristica lor criminologică nu sînt omogene.

O mare parte din evadări sînt săvârşite de către condamnaţii maturi, violatori ai regimului.

Însă sînt înregistrate cazuri de evadare a condamnaţilor care se caracterizează pozitiv.

Printre aceştia sînt şi persoane care şi-au disimulat reuşit predispunerile şi trăsăturile negative.

În cele mai dese cazuri evadarea condamnaţilor care se caracterizează pozitiv poate fi ca

reacţie de protest faţă de influenţa nefastă a condamnaţilor caracterizaţi negativ, şi ignorarea de

către administraţie. Factorii care favorizează evadarea acestor persoane sînt caracterul

neechilibrat, emotivitatea sporită, voinţa scăzută, frivolitatea.

Criminologia, studiind personalitatea infractorului, supune analizei caracteristicile sale

obiective şi subiective, care corespund diferitor domenii de cunoştinţe: sociologiei, dreptului

penal şi execuţional-penal, pedagogiei, statisticii etc. Este cunoscut că factorii de bază care

influenţează asupra formării personalităţii individului, inclusiv şi a infractorului, sânt: starea

familiară, vârsta, studiile, prezenţa copiilor, numărul condamnărilor, termenul de pedeapsă

stabilit, termenul de pedeapsă ispăşit de fapt, sancţiunile disciplinare aplicate în această perioadă

etc.

Una din caracteristicile social-demografice ale condamnaţilor, care săvârşesc infracţiuni

este vârsta. Potrivit constatării întemeiate a autorului A. Mihlin, vârsta este cel mai relevant

indicator care „determină comportamentul persoanei, interesele sale, necesităţile sale planurile

de viaţă, starea sănătăţii, posibilităţile şi perspectivele de crearea a unei familii, obţinerii unei

specialităţi, a studiilor” [170, p. 166].

Nivelul dezvoltării cronologice cât şi mintale pot contribui la explicarea unor trăsături ale

personalităţii infractorului. Vârsta prezintă interes în criminologie deoarece în raport cu ea se

constată atât o curbă specifică de evoluţie, numerică cît şi tipologică a infracţiunilor [48, p. 185].

Vârsta î-şi lasă amprenta asupra tuturor laturilor vieţii omului, caracterizându-l sub aspect

exterior şi interior. Stabilind apartenenţa condamnatului la o anumită grupă de vârstă, putem

determina mediul social în care el a fost educat în copilărie, adolescenţă, a stabili factorii care l-

au influenţat în perioadele timpurii ale vieţii etc. Cunoaşterea stării social-economice a ţării

dintr-o anumită perioadă de timp permite de a stabili acele norme morale şi concepţii cu care a

fost educat condamnatul respectiv.

143

La profilaxia evadărilor de asemenea urmează de ţinut cont şi de particularităţile de vîrstă

ale condamnaţilor. Adolescenţii care săvârşesc evadări din instituţia penitenciară, deseori nu au

un plan concret de acţiuni după evadare. Ei sînt captivaţi de atmosfera de pregătire, în special în

cazul evadării în grup, precum şi de însuşi procesul evadării care poartă în sine elemente de

mister şi risc. Iar la urmări ei se gândesc cel mai puţin. Condamnaţii cu vârsta de 18-21 ani, în

cele mai dese cazuri, se conduc de motive statornice şi conştientizate, au planuri gândite de

evadare, prevăd metode de ascundere şi au un plan desfăşurat de comportament după evadare. La

condamnaţii adulţi motivele evadării, de regulă, sînt statornice, scopurile sînt determinate,

programa de acţiuni după evadare este gândită în detalii. În cele mai dese cazuri sînt predispuşi

spre evadare condamnaţii de sex masculin. Rezultatele cercetărilor efectuate de către noi au

demonstrat că, în cele mai dese cazuri, săvârşesc evadări din locurile de detenţie persoanele cu

vârsta 21 – 30 de ani (36,7%), urmează grupa de vârstă de 18-21 de ani care constituie 20%,

apoi 30-40 de ani – 18,9 %. Grupei de vârstă a minorilor îi revine 12,2% şi constituie în special

tentative de evadare din izolatoarele de urmărire penală. Evadările condamnaţilor, care se află în

categoria de vârstă de 40-50 ani constituie 10,2%. Sânt înregistrate şi cazuri singulare de evadare

a persoanelor cu vârsta mai mare de 50 de ani cota cărora constituie 2% [74].

Astfel, datele statistice obţinute ne permit să concluzionăm, că evadările din locurile de

deţinere sînt săvârşite atât de către condamnaţii cu orientări antisociale şi convingeri bine

conturate cît şi de către categoriile de condamnaţi ale căror orientări antisociale şi convingeri

încă nu au devenit bine conturate.

Astfel, reorientarea în direcţia necesară şi corijarea condamnaţilor din prima categorie (30-

40 ani; 40-50 ani) va fi dificilă deoarece lor le este străină tendinţa spre corijare.

Cu referire la cea dea doua categorie de condamnaţi (minorii; 18-21 ani; 21-30 ani),

orientările lor antisociale, şi convingerile încă nu au devenit atât de bine conturate ca la prima

categorie de condamnaţi. De aceea anume cu categoria dată de condamnaţi este necesar să fie

desfăşurată o muncă orientată spre modificarea convingerilor şi orientării antisociale inclusiv în

scopul prevenirii evadărilor.

Vorbind despre caracteristicile de vârstă ale infractorului, este necesar să menţionăm că nu

putem să le examinăm în calitate de cauză independentă a săvârşirii infracţiunilor. Sub acest

aspect după cum menţionează autorii V. Eleonski şi Iu. Luhtin „vârsta este doar una din

componentele structurii personalităţii, cu care interacţionează diverse circumstanţe sociale” [124,

p. 21].

Următorul element al caracteristicii social-demografice a condamnaţilor care săvârşesc

evadări este starea lor familiară.

144

Familia joacă un rol important în viaţa oricărui individ. Însă o importanţă deosebită aceasta

o are pentru persoanele care se află în locurile de detenţie. În condiţiile izolării de societate

familia este un factor anticriminogen care exercită o influenţă pozitivă asupra comportamentului

persoanei în procesul ispăşirii pedepsei. Bineînţeles, că în acest caz se au în vedere rudele care

pot exercita o influenţă socială pozitivă. Totodată trebuie să ţinem cont că acest factor poate juca

şi un rol opus, fiind un mediu pentru formarea personalităţii infractorului [116, p. 168].

Studierea informaţiei despre starea familiară a categoriei date de persoane lărgeşte cercul

de informaţii privind statutul social al persoanei, permite de a aprecia stabilitatea şi fiabilitatea

relaţiilor sociale ale persoanei în viaţa obştească. Este bine cunoscut că un familist posedă un set

destul de vast de roluri şi relaţii social-utile care au şi un potenţial de stăpânire la săvârşirea

infracţiunii. Desigur, deşi această circumstanţă nu rezolvă problemele criminalităţii, totuşi

rezultatele cercetărilor permit de a urmări o anumită interrelaţie şi legitate între aceste fenomene

(starea familiară şi comportamentul criminal). Cu cît mai mult că cercetările realizate anterior

[116, p. 168; 191, p. 72] au stabilit dependenţa între gradul de corijare a condamnaţilor şi starea

lor familiară.

Conform datelor cercetării 57,6% din persoanele care au săvârşit evadări din locurile de

detenţie nu aveau familie (necăsătoriţi şi divorţaţi) sau trăiau în concubinaj şi doar 42,4% aveau

familie [29].

Astfel, putem menţiona că majoritatea condamnaţilor care săvârşesc evadări nu au familii.

Prin urmare, lor le lipseşte unul din cele mai importante stimulente care împiedică săvârşirii

delictelor – întoarcerea în familie. După cum se ştie, tendinţa de a păstra familia şi întoarcerea la

rudele apropiate este un stimul spre corijare [123, p. 71], iar din toate restricţiile, legate de

privarea de libertate, ruperea de familie este cea mai grea.

Este strâns legat de problema examinată şi chestiunea privind existenţa sau lipsa copiilor la

condamnaţii din categoria respectivă. Prin cercetarea realizată de către V. Kudreavţev, a fost

stabilit, că 72,1% din infractori nu au copii, de aceea ei nici nu au sentimente părinteşti, prin

urmare lor le lipseşte unul din cele mai importante stimulente spre comportament legal în

penitenciar [157, p. 71]. De aici putem conchide că, pentru condamnaţii care au săvârşit evadări,

într-o mare măsură, este caracteristică lipsa copiilor.

Un alt moment important la examinarea caracteristicii social-demografice a persoanelor

care săvârşesc infracţiuni în grup în locurile de detenţie sînt datele despre studiile acestora.

Nivelul de instruire are o importanţă semnificativă pentru studierea personalităţii oricărei

persoane, inclusiv şi a condamnatului. Cunoştinţele obţinute î-şi lasă amprenta asupra activităţii

persoanei în orice domeniu.

145

La persoanele cu un nivel scăzut de instruire se observă un egoism, o neglijare faţă de alte

persoane, brutalitate. Creşterea nivelului instruirii, în cele mai dese cazuri, se răsfrânge pozitiv

asupra atitudinii persoanei faţă de muncă şi a activităţii sale de creaţie [172, p. 21]. Susţinem

întru totul punctul de vedere al lui A. Mihlin, cu privire la faptul că „nivelul ridicat al instruirii se

manifestă ca un factor anticriminogen. Cu cât este mai ridicat nivelul de instruire al persoanei, cu

atât este mică probabilitatea săvârşirii de către el al unei infracţiuni” [171, p. 21]. Însă aici este

necesar a menţiona că pentru diferite categorii de infracţiuni este caracteristică personalitatea

infractorului cu un anumit nivel de instruire. Astfel, condamnaţii, care ispăşesc pedeapsa pentru

escrocherie sau delapidări precum şi pentru infracţiuni economice au un nivel de instruire mai

ridicat faţă de condamnaţii pentru jaf, tâlhărie, viol, omor intenţionat. Un tablou similar este

caracteristic şi pentru persoanele care au săvârşit infracţiuni în instituţiile penitenciare [129, p.

49]. De aceea nu putem să nu fim de acord cu cercetătorii, care susţin, că nu există o dependenţă

corelaţională între comportamentul persoanei şi nivelul său de instruire, astfel ele necesită a fi

examinate împreună cu alte cauze [137, p. 166; 183, p. 22; 187, p. 99].

Cercetarea a demonstrat că condamnaţii care au săvârşit evadări au un nivel relativ scăzut

al instruirii.

Astfel, persoanele care au participat la săvârşirea evadărilor şi care au studii superioare,

constituie doar 0,8%, persoane care au studii medii speciale la fel nu sînt multe – 6,9%. Cea mai

numeroasă categorie de persoane care au săvârşit aceste infracţiuni sînt cele care au studii medii

incomplete – 50,4% şi studii medii – 36,8,%. Studii primare au 5,1% din cei cercetaţi. Astfel,

condamnaţii care au săvârşit o evadare, în ansamblu, au un nivel de instruire relativ scăzut [29].

Cu referire la rolul muncii în contextul cercetării noastre ţinem să menţionăm confirmarea

experimentală a autorului V. Gusikov prin care s-a stabilit că condamnaţii care aveau o atitudine

conştiincioasă faţă de muncă până la condamnare, în marea lor parte, pe perioada ispăşirii

pedepsei la fel s-au caracterizat pozitiv [117, p. 93]. Din cele menţionate se poate concluziona că

munca este unul din mijloacele efective de prevenire a infracţiunilor, deoarece are o semnificaţie

educativă majoră.

Conform datelor obţinute în urma investigării doar 43% din infractori până la condamnare

aveau un loc de muncă, iar restul 57% nu erau antrenaţi în activitatea de muncă [29].

De asemenea în procesul cercetării s-a stabilit chestiunea privind prezenţa unor devieri la

persoanele care au săvârşit evadări din locurile de detenţie. Datele obţinute mărturisesc că 9,4%

din persoanele care au săvârşit evadări sînt narcomani, iar 21,2 % suferă de alcoolism cronic.

4,8% din condamnaţii care au săvârşit evadări suferă de aşa-numitul „romantism criminal” şi

acestea sînt persoanele cu categoria de vârstă de 18-24 ani [29]. Însă 2/3 din evadările săvârşite

din locurile de deţinere sînt săvârşite de către persoanele care nu au nici devieri medicale nici

146

alte devieri. Acest fapt pune în gardă, deoarece de către astfel de condamnaţi sînt săvârşite în

special evadările individuale prin utilizarea vicleşugurilor şi cu un singur scop – eschivarea

pentru totdeauna de la ispăşirea pedepsei.

În cercetările realizate anterior se menţiona că pentru condamnaţii care săvârşesc

infracţiuni, la libertate le era caracteristic un mod de viaţă parazitar, esenţa căruia consta în faptul

că ei fie că nu lucrau, fie dacă lucrau, erau caracterizaţi negativ [124, p. 23; 179, p. 27].

Astfel, a fost examinată caracteristica social-demografică a persoanelor, care au săvârşit

evadări din locurile de detenţie care ne permite să stabilim anumite trăsături, caracteristice pentru

tipul dat de personalitate a condamnaţilor. Această caracteristică poate fi utilizată în lucrul de

profilaxie de către colaboratorii instituţiilor penitenciare. Însă doar datele privind vârsta, starea

familiară, nivelul de instruire etc. nu sînt suficiente pentru obţinerea unui tablou complet despre

personalitatea infractorului. De aceea este necesar să examinăm caracteristica juridico-penală şi

social-morală a condamnaţilor care au săvârşit evadări.

Vorbind despre semnificaţia caracteristicii juridico-penale, este suficient să cităm cuvintele

autorului A. Mihlin, cu privire la faptul că ea (caracteristica juridico-penală) reprezintă „anume

acele trăsături ale personalităţii condamnatului, existenţa cărora l-au adus la săvârşirea

infracţiunii. Aceste particularităţi trebuie să le cunoască în special persoanele care se ocupă cu

munca educativă deoarece ele demonstrează caracterul acelor defecte ale personalităţii, care

necesită corijare” [171, p. 40].

Astfel, conform datelor cercetării noastre, din numărul persoanelor care au săvârşit evadări,

61,6 % anterior au fost condamnaţi şi doar 38,4 % sînt la prima condamnare [29]. Aproximativ

aceleaşi date sînt prezentate şi în lucrările altor autori [129, p. 50; 197, p. 18].

O semnificaţie criminologică deosebită o are şi analiza infracţiunii pentru care a fost

condamnată persoana evadată. Cercetarea a demonstrat, că săvârşirea evadărilor din locurile de

deţinere este caracteristică în special pentru persoanele condamnate pentru infracţiuni grave şi

deosebit de grave. De către categoria respectivă de condamnaţi sînt săvârşite 73,8% din evadări.

Persoanele care le-au săvârşit au fost condamnate, în special, pentru următoarele infracţiuni:

furtul cu circumstanţe agravante, jaf cu circumstanţe agravante, tâlhărie, omor intenţionat,

vătămări corporale grave, viol şi alte infracţiuni grave [74].

Un indicator nu mai puţin important al caracteristicii juridico-penale a persoanelor, care fac

parte din grupurile criminale în locurile de detenţie, este termenul stabilit de instanţa de judecată,

în timpul ispăşirii căruia condamnatul a săvârşit o infracţiune făcând parte din acest grup.

În corespundere cu prevederile art. 75 alin. (1) CP al RM la stabilirea categoriei şi

termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul

acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează

147

răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi

de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. Astfel, durata termenului pedepsei stabilite de către

instanţa de judecată este una din caracteristicile care permit de a judeca nu doar despre gradul de

pericol social al infracţiunii săvârşite, dar şi a persoanei care a săvârşit-o.

De pe aceste poziţii personalitatea fiecărui condamnat, care a săvârşit o evadare, în

instituţia penitenciară se caracterizează prin aceea, că în majoritatea cazurilor aceştia executau

termene mari de pedeapsă.

Analiza termenului de pedeapsă în timpul ispăşirii căruia au fost săvârşite evadări a

demonstrat că în rândul persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare până la 1 an – evadări

nu au fost înregistrate. De către persoanele condamnate la pedeapsa cu închisoare pe un termen

de la 1 an până la 3 ani sînt săvârşite 5,7% din evadări. Evadările condamnaţilor cu termenul de

pedeapsă de la 3 până la 5 ani constituie 34,3%. Însă cota cea mai mare o constituie evadările

persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare la un termen de la 5 la 10 ani. De către

categoria respectivă de condamnaţi au fost săvârşite 51,4% din evadări. Tot odată de către

persoanele condamnate la un termen mai mare de 10 ani, sînt înregistrare 8,6% din evadări [74].

Asupra stabilirii de către instanţele de judecată a unor pedepse destul de aspre influenţează

şi faptul, că marea majoritate a condamnaţilor care au săvârşit evadări din locurile de deţinere,

erau recidivişti, iar acest fapt nu poate să nu fie luat în considerare de către instanţele de judecată

la pronunţarea sentinţei de condamnare şi determinarea termenului de pedeapsă.

În afară de aceasta, în dependenţă de tipul penitenciarului, evadările din locurile de deţinere

sînt repartizate în modul următor. Mai mult de jumătate din evadări (57,1%) sînt săvârşite din

penitenciarele de tip închis, 25,8% din penitenciarele de tip semiînchis, şi 2,8% constituie

evadările din sectoarele care corespund penitenciarelor de tip deschis. Din izolatoarele de

urmărire penală au fost înregistrate 14,3% din evadări. Ţinem să menţionăm că evadări din

penitenciarele specializate, în perioada de referinţă, nu au fost înregistrate [74].

Astfel, săvârşirea evadărilor din locurile de deţinere este caracteristică în special pentru

condamnaţii care prezintă un pericol social sporit şi care execută pedeapsa în penitenciarele de

tip închis.

Materialele cercetării realizate de asemenea mărturisesc că o parte considerabilă a

evadărilor din locurile de deţinere sînt săvârşite în perioada iniţială a ispăşirii pedepsei. Astfel,

conform rezultatelor cercetării, numărul maxim de evadări sînt săvârşite după ispăşirea de către

condamnaţi de la 1 an până la 3 ani de închisoare. De către categoria respectivă de condamnaţi

sînt săvârşite 65,8% din evadări. Condamnaţii care au ispăşit până la 6 luni de pedeapsă cu

închisoare, au săvârşit 5,3% din evadări, iar de către cei care au ispăşit de la 6 luni până la un an

– 7,9%. O cotă semnificativă de evadări este săvârşită de către condamnaţii care au ispăşit de la 3

148

până la 5 ani de pedeapsă cu închisoare (13,1%). Odată cu majorarea termenului ispăşit de

pedeapsă numărul evadărilor din locurile de deţinere se reduce. Astfel, de către categoria de

condamnaţi care au ispăşit de la 5 la 10 ani pedeapsă cu închisoare sînt săvârşite doar 5,3% din

evadări, iar cazurile de săvârşire a evadărilor după ispăşirea unui termen mai mare de 10 ani sînt

singulare şi constituie 2,6% [74].

Astfel, de către noi a fost stabilit, că evadările din locurile de deţinere, de regulă, sînt

săvârşite la etapa iniţială de ispăşire a pedepsei, când perspectiva unei liberări apropiate din

locurile de deţinere este foarte îndepărtată. De aceea anume în această perioadă colaboratorii

instituţiilor penitenciare trebuie să stabilească contacte cu categoria respectivă de condamnaţi, să

verifice intensiv comportamentul lor şi să formeze insistent la astfel de condamnaţi o atitudine

corespunzătoare faţă de respectarea cerinţelor regimului, să ajute fiecărui condamnat să-şi

găsească locul său în rândul altor condamnaţi.

Desigur, î-şi lasă amprenta şi metodele situaţionale de săvârşire a unor infracţiuni concrete.

Aceasta putem spune şi despre astfel de infracţiuni din locurile de deţinere cum ar fi evadările.

Din cele relatate putem conchide că pentru persoanele care săvârşesc evadări, întrebuinţarea

substanţelor narcotice şi a alcoolului este o condiţie a săvârşirii unei fapte socialmente

periculoase.

La examinarea chestiunii referitoare la personalitatea infractorului nu putem evita o astfel

de problemă, cum ar fi atitudinea persoanei faţă de fapta sa, sau cu alte cuvinte: s-a căit

condamnatul de cele săvârşite, se declară el vinovat? Această caracteristică indică asupra

nivelului de degradare socială a persoanei, vorbeşte despre poziţia sa socială. În procesul

cercetării s-a stabilit că în primul rând, în marea majoritate a cazurilor, condamnaţii care au

săvârşit evadarea erau recidivişti, fapt care mărturiseşte despre o orientare antisocială persistentă

a acestora. În al doilea rând, devine evident, că acest tip de activitate criminală în locurile de

deţinere poartă un caracter aleatoriu, situaţional (46,8%) şi sînt ca rezultat al unei acţiuni

planificate şi conştientizate în 53,2% din cazuri [74].

Caracteristica personalităţii condamnatului, care a săvârşit o evadare nu va fi completă

dacă nu vom examina datele referitoare la caracterizarea condamnatului respectiv pe perioada

ispăşirii pedepsei.

Prin cercetare a fost stabilit că 37,6% din numărul persoanelor care au săvârşit evadări, sau

manifestat în locurile de deţinere negativ. Cea mai mare parte a condamnaţilor, care au săvârşit

evadări se caracterizau neutru – 44, 6%. Totodată 17,8% aveau o caracteristică pozitivă [29].

Cele relatate mărturisesc în, mod incontestabil, că persoanele care au săvârşit evadare, sînt

partea condamnaţilor infectată din punct de vedere criminal. Grupurile criminale formate şi

active în locurile de deţinere exercită o acţiune fizică şi psihică asupra masei de bază a

149

condamnaţilor prin intermediul plantării subculturii criminale, subordonându-i şi manipulând cu

ei în momentul şi direcţia necesară acestora (grupurilor criminale). În aceste condiţii persoana,

ajungând în instituţia penitenciară, este nevoită să lupte pentru inviolabilitatea sa, încălcând

deseori legea [97, p. 7]. De aceea deseori persoanele care au săvârşit o evadare, fie ajung într-o

careva dependenţă de organizatorii grupului criminal, fie manifestă un protest faţă de ordinea

existentă [237, p. 79].

Personalitatea celui evadat se manifestă în mod diferit la fiecare etapă a evadării. Pentru

analiza evadării condamnatului pot fi evidenţiate următoarele etape: pregătirea, săvârşirea

evadării, comportamentul după evadare, comportamentul în momentul reţinerii.

Pentru caracteristica personalităţii condamnatului şi luarea măsurilor de profilaxie o

importanţă deosebită o are comportamentul său la etapa pregătirii de evadare. În această

perioadă, în majoritatea cazurilor, se observă o schimbare a stereotipului de comportament al

condamnatului. El devine prudent, retras, face rezerve de produse alimentare, haine şi

încălţăminte de care va avea nevoie pe drum, încearcă să facă rost de documente false pentru a se

legaliza la libertate şi în locurile de refugiu. În aceste scopuri condamnatul activizează

corespondenţa cu persoanele care î-i pot oferi un adăpost la libertate. Caracterul şi amploarea

pregătirilor de evadare, în mare parte, depind de metodele săvârşirii ei şi de presupusa strategie

de comportament la libertate.

În pregătirea evadării este inclusă şi elaborarea metodelor de depăşire a aliniamentelor de

pază. În aceste scopuri condamnaţii, în special la săvârşirea unor evadări în grup, studiază

minuţios şi caută locurile vulnerabile în sistemul de pază şi supraveghere, analizează

comportarea colaboratorilor şi acţiunile lor şi reieşind din aceasta, elaborează tactica de depăşire

a aliniamentului de pază. Conform datelor cercetării noastre, 53,2% din condamnaţi din numărul

total al celora care au săvârşit evadări s-au pregătit din timp de ele. În aceste cazuri de asemenea

pot fi observate toate etapele pregătirii evadării.

În caracteristica psihologică a personalităţii condamnatului o importanţă deosebită o au şi

acţiunile la etapa săvârşirii evadării. În acest caz există următoarea legitate: cu cît este mai strictă

izolarea, şi mai puţine şanse de săvârşire a evadării sânt, cu atât mai subtile sînt acţiunile

condamnaţilor. Noile metode de pază şi izolare în mod inevitabil au determinat elaborarea unor

noi metode şi tactici de săvârşire a evadărilor, care ţin cont la maxim de legităţile psihologice ale

comportamentului efectivului gărzii şi a colaboratorilor penitenciarului. Astfel, sînt utilizate

diferite metode de a distrage atenţia pazei în momentul evadării, păstrării conspiraţiei, ascunderii

urmelor, calcularea timpului etc. Vicleşugurile utilizate la pregătirea evadării pot servi ca un

indicator al predispunerii condamnatului spre evadare şi al periculozităţii sale sociale.

150

Comportamentul după evadare, locurile planificate şi real alese, precum şi metodele de

ascundere au o importanţă semnificativă pentru caracteristica psihologică şi criminologică a

personalităţii condamnatului. Astfel, o bună parte din condamnaţi după evadare săvârşesc

infracţiuni noi, deseori chiar mai grave comparativ cu cele pentru care îşi ispăşeau pedeapsa.

Prin aceasta se manifestă periculozitatea socială a acestor persoane.

Astfel, au fost analizate caracteristica social-demografică, juridico-penală, şi alte

caracteristici care descriu personalitatea condamnatului, care a săvârşit o evadare.

Datele obţinute în urma cercetării mărturisesc despre necesitatea perfecţionării lucrului

individual şi de prevenire cu persoanele de vârsta matură. În baza rezultatelor obţinute vom

încerca să redăm portretul criminologic al condamnatului din categoria respectivă, ceea ce ne va

permite cu o probabilitate mai mare de a prognoza comportamentul persoanelor în perioada

ispăşirii pedepsei.

Aşa dar, condamnaţilor care săvârşesc evadare, le sînt proprii următoarele caracteristici:

1. Vârsta de la 18 până la 40 ani.

2. Lipsa familiei.

3. Nivelul scăzut al instruirii (în majoritatea cazurilor medii, medii incomplete)

4. Neîncadrarea în câmpul muncii.

5. Ispăşirea anterioară a pedepsei cu închisoare de două sau mai multe ori.

6. Caracteristica neutră sau negativă în timpul aflării în instituţia penitenciară.

7. Ispăşirea, de regulă, de la unu la trei ani din pedeapsă la momentul săvârşirii evadării.

Astfel, caracteristica criminologică a personalităţii condamnatului care a săvârşit o evadare,

permite nu doar de a evidenţia circumstanţele esenţiale pentru cunoaşterea cauzelor infracţiunii

examinate, dar şi a obţine un tablou relativ complet al situaţiilor criminogene, premergătoare

evadării. De asemenea, urmează să evidenţiem, că studierea caracteristicii criminologice a

persoanelor care le-au săvârşit trebuie să servească ca o premisă în cunoaşterea legităţilor

ascunse ale „mecanismului” săvârşirii evadărilor, să contribuie la cunoaşterea psihologiei

persoanelor care le săvârşesc. Aceste date vor permite de a elabora un şir de măsuri cu caracter

de profilaxie şi de a îmbunătăţi asigurarea metodică în vederea depistării, curmării şi descoperirii

evadărilor, precum şi al reţinerii persoanelor care le-au săvârşit.

3.4 Măsuri de prevenire şi combatere a evadărilor din locurile de deţinere

Executarea pedepselor penale este orientată spre un scop special – apărarea valorilor

sociale şi a ordinii de drept prin prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi de reeducare a celor

condamnaţi. Astfel, art. 61 alin. (2) CP al RM prevede că pedeapsa are drept scop restabilirea

151

echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât

din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane. În art. 165 alin. (2) CE al RM se menţionează

că legislaţia execuţional-penală reglementează modul şi condiţiile executării pedepsei, determină

mijloacele de corijare a condamnaţilor, stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi

preventive, având drept scop protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale

persoanei, precum şi acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială.

Activitatea penitenciarelor trebuie să includă nu numai executarea pedepselor, dar şi

îndeplinirea acţiunilor de corectare şi educare. Depăşirea calităţilor negative care au condiţionat

condamnatul la săvârşirea infracţiunii şi corectarea deţinutului constituie sarcina minimă care

trebuie să fie atinsă la executarea pedepsei [102, p. 47].

Cu referire la coraportul conceptelor „prevenire” şi „profilaxie” a infracţiunilor există

două opinii în literatura de specialitate. Unii autori le înrudesc după conţinut, alţii le atribuie

semnificaţii diferite. Argumentul de bază înaintat de autorii care privesc diferit aceste noţiuni se

reduce la faptul că: „...acţiunile privind descoperirea şi neutralizarea cauzelor şi condiţiilor ce

favorizează comiterea infracţiunilor, nu coincid, după conţinutul şi caracterul lor, cu măsurile de

prevenire a intenţiilor criminale şi, cu atât mai mult, a pregătirii infracţiunii. Corespunzător, şi

noţiunile ce exprimă fiecare din direcţiile menţionate de luptă cu criminalitatea au o semnificaţie

diferită” [165, p. 17].

Prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rând, preîntâmpinarea săvârşirii primare a

acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale,

din care motiv aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală.

În sens restrâns, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de

pericol social suficient de mare ca să necesite o reacţie prin mijloace juridico-penale împotriva

făptuitorilor.

În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante (atât

infracţionale, cât şi neinfracţionale) care pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate

de legea penală [59, p. 104].

Fiind susţinătorii divizării conceptelor sus menţionate, susţinem opinia savantului rus G.

Avanesov, care defineşte prevenirea criminalităţii drept „...categorie ce semnifică sistemul de

predispoziţii obiective şi subiective privind neutralizarea criminalităţii, precum şi complexul de

măsuri ale statului şi societăţii orientate spre dezrădăcinarea fenomenului infracţional, a cauzelor

şi condiţiilor care îl favorizează” [93, p. 45].

După cum s-a menţionat, criminalitatea penitenciară este rezultatul interacţiunii anumitor

factori, divizaţi în două grupe: factori exteriori (obiectivi) şi factori interiori (subiectivi) [147, p.

152

171]. De aceea, măsurile preventive trebuie să fie orientate atât spre schimbarea condiţiilor

sociale obiective, cât şi spre schimbarea personalităţii [158, p. 98].

În lanţul cauzal al crimei mediul are un rol dublu: de ambianţă în momentul comiterii

actului şi rolul de ambianţă unde se formează personalitatea criminalului.

Înlăturarea sau neutralizarea factorilor exteriori capătă deci o valoare deosebit de

importantă în ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii penitenciare, inclusiv evadările. Această

valoare este determinată de următoarele:

a) condamnaţii plasaţi în penitenciar sunt persoane cu o personalitate infracţională deja

formată, adică este deja prezent factorul interior ce determină săvârşirea infracţiunii şi doar

neutralizarea factorilor exteriori va preveni recidiva;

b) realitatea obiectivă (factor exterior) determină comportamentul uman în două moduri:

direct – influenţa situaţiei în care se află persoana până la săvârşirea infracţiunii; indirect –

influenţa asupra formării personalităţii. Astfel, înlăturarea factorilor exteriori favorabili pentru

comiterea infracţiunii şi crearea unui mediu penitenciar sănătos vor avea ca efect nu doar

neadmiterea săvârşirii infracţiunilor dar şi dispariţia factorilor interiori – reorientarea pozitivă a

personalităţii condamnatului.

Concepţia de bază a criminologiei contemporane constituie recunoaşterea caracterului

social al criminalităţii. Criminalitatea este socială, fiindcă existenţa şi dezvoltarea ei sunt

condiţionate doar de cauze sociale şi ea va fi neutralizată doar datorită acţiunii factorilor sociali

[100, p. 3].

Caracterul social al criminalităţii se referă şi la criminalitatea penitenciară. Factorii

sociali acţionează asupra deţinutului, la fel ca şi asupra oricărui individ, prin prisma a trei nivele:

1) macro-mediu – societatea în ansamblu, fie grupurile sociale mari (clasele sociale, păturile

sociale, grupurile etnice); 2) micro-mediu – grupurile sociale mici (colectivul, şcoala etc.); 3)

anturajul – familia, prieteni etc. [8, p. 31].

Bineînţeles că influenţa societăţii asupra deţinutului la nivelele menţionate are un specific

propriu doar penitenciarului.

În funcţie de nivelul de acţiune a factorilor exteriori, criminologia contemporană

divizează măsurile de prevenire în generale şi speciale.

Măsurile generale de înlăturare a factorilor exteriori ce condiţionează criminalitatea

penitenciară nu pot fi separate de măsurile orientate spre prevenirea criminalităţii în general. Este

cunoscut că prevenirea criminalităţii depinde în mare măsură de schimbările pozitive în

domeniul economiei şi vieţii spirituale a societăţii, prin intermediul cărora vor fi înlăturaţi

factorii sociali negativi ce o generează. Însă, un astfel de proces este evolutiv şi, de aceea, el nu

este pe deplin aplicabil în lupta cu criminalitatea, mai ales în condiţiile reconstituirii şi

153

modificării revoluţionare a tuturor sferelor vitale ale statului nostru. Procesul evolutiv poate avea

consecinţe nefavorabile, deoarece va fi nevoie de o perioadă de timp destul de îndelungată, în

decursul căreia (chiar şi în cazul rezultatelor pozitive) se vor comite infracţiuni periculoase ce

cauzează prejudicii esenţiale relaţiilor sociale. Ameliorarea stării criminogene în Republica

Moldova ar diminua şi nivelul infracţiunilor în penitenciare. De exemplu, ridicarea nivelului

bunăstării populaţiei ar reduce nu numai criminalitatea în general, dar şi cea existentă în

instituţiile de detenţie. Totuşi, studierea acestor măsuri generale poate constitui o cercetare

separată şi, din aceste considerente, în limitele acestei lucrări vom plasa accentul pe măsurile

speciale de prevenire a criminalităţii penitenciare.

După cum s-a menţionat, factorii exteriori ce condiţionează criminalitatea penitenciară

sunt de provenienţă socială; mediul social al deţinutului se compune din reprezentanţii

administraţiei şi din alţi condamnaţi – colectivul de deţinuţi.

Astfel, măsurile respective urmează a fi orientate spre înlăturarea neajunsurilor şi

perfecţionarea activităţii administraţiei instituţiilor penitenciare în vederea excluderii factorilor

criminogeni din mediul deţinuţilor.

Analiza întreprinsă a cauzelor şi condiţiilor ce condiţionează criminalitatea penitenciară

permite să concluzionăm că pe primul plan în profilaxia infracţiunilor se situează problemele

legate de existenţa mediului neformal al condamnaţilor, grupelor care funcţionează în instituţiile

penitenciare şi pot opune rezistenţă eforturilor educative ale administraţiei.

În pedagogia şi psihologia penitenciară există un principiu, conform căruia întreaga

muncă educativă în instituţiile penitenciare se divizează în diferite grupe: de masă, colectivă, de

grup şi individuală [206, p. 150].

Referitor la evadările din locurile de deţinere, de asemenea, se deosebesc măsuri generale

şi speciale de prevenire. În ceea ce priveşte prevenirea generală a evadărilor, aceasta se reduce la

relevarea şi analiza multiaspectuală a cauzelor care generează evadările din locurile de deţinere

şi a condiţiilor care favorizează comiterea lor.

Realizarea eficientă a prevenirii individuale este una din premisele de bază care duc la

micşorarea numărului de infracţiuni comise. Desfăşurarea procesului de prevenire individuală,

însoţită de un program de tratament al delicvenţilor, constituie un proces dificil care presupune

existenţa unei elite de funcţionari bine instruiţi, cu o calificare înaltă, care ar poseda cunoştinţe în

domeniul psihologiei, pedagogiei, sociologiei etc.

Criminologul rus A. Dolgova constată că metodele de prevenire individuală pot fi

divizate în cinci grupe:

1. Metode de studiere a deţinuţilor, constituite din diverse procedee de cercetare,

specificul cărora constă în:

154

a) analiza documentelor – cauzele penale, dosarele personale şi corespondenţa;

b) intervievarea persoanelor care au cunoscut şi cunosc bine personalitatea deţinutului;

c) observarea micromediului în care se află, a grupului din care face parte, folosirea unor

aşa elemente ca testarea, experimentul etc.

2. Metode de depistare a deţinuţilor ce se eschivează de la respectarea regimului, care

pot fi:

a) operative;

b) de studiere a micromediului;

c) metode psihologice de investigare etc.

Toate aceste metode sunt orientate spre depistarea şi realizarea evidenţei, exercitării

controlului comportamentului deţinuţilor tentaţi de a evada din penitenciar, a celor ce au comis

infracţiuni în instituţiile penitenciare, care sistematic sau cu rea voinţă încalcă regimul de

ispăşire a pedepsei, care sunt dispuşi să consume alcool, substanţe narcotice sau toxice, a celor

dispuşi la jocul de azart, a deţinuţilor care până la condamnare n-au avut un loc stabil de muncă

sau de trai, a deţinuţilor ce au fost transferaţi în penitenciar din instituţiile de educare şi corectare

pentru minori, a celor ce dau dovadă de un stereotip agresiv comportamental faţă de

administraţia instituţiei penitenciare, a homosexualilor etc.

3. Metode de evidenţă a deţinuţilor ce se eschivează de la respectarea regimului:

a) cartoteca – reprezintă o culegere sistematizată de cartele, care cuprind date cu privire

la deţinuţii delicvenţi: numele de familie, grupările din care fac parte şi tipurile de încălcări etc.;

b) evidenţa asistată de calculator, care conţine următoarele date: informaţia completă cu

privire la deţinuţii delicvenţi ce cuprinde date cu privire la familie, mediul adiacent de persoane,

relaţii, locuri de ispăşire a pedepsei şi fabula tuturor infracţiunilor comise, rezultatele

investigaţiilor medicale etc.;

c) modalitatea de păstrare a informaţiei prin perforarea perfolentelor şi perfocartelelor,

adică prin sistemul unor orificii pe o bandă sau cartelă amplasată într-o anumită ordine ce

reprezintă un cod cu o anumită cantitate de informaţii, date pentru folosirea în acţiuni operative

de investigaţie sau pentru introducerea în maşina de calcul.

4. Metode de control al deţinuţilor aflaţi la evidenţă:

a) controlul realizat prin procedee operative;

b) percheziţia, controlul coletelor, interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor

telefonice a deţinuţilor;

c) discuţiile şi intervievarea altor condamnaţi.

5. Metode de influenţă profilactică şi de educare a deţinuţilor:

a) metode profilactice complexe realizate prin mijloace tehnice moderne;

155

b) metode de perfecţionare a caracteristicilor personale (autoinstruirea, recepţia

individuală);

c) metode de optimizare a relaţiilor interpersonale de genul terapiei în grup, distribuirii

condamnaţilor pe sectoare în baza anumitor criterii.

Profilaxia individuală a evadărilor din locurile de detenţie presupune activitatea de

identificare a persoanelor care pot să evadeze din locurile de detenţie şi de aplicare faţă de ele a

măsurilor necesare de prevenire în vederea evitării comiterii lor.

Principala direcţie de prevenire individuală a evadărilor constă în soluţionarea

următoarelor probleme:

a) relevarea persoanelor care intenţionează să evadeze sau care pregătesc comiterea

infracţiunii de evadare;

b) studierea acestei categorii de persoane, a sursei de influenţare negativă asupra lor,

aprecierea activizării antisociale a personalităţii;

c) adoptarea deciziei motivate privind implicarea profilactică şi alegerea metodelor

efective de influenţare preventivă;

d) realizarea măsurilor orientate spre refuzul acestor persoane de comite evadarea sau

împiedicarea comiterii actului de evadare.

Descoperirea la timp a persoanelor, comportamentul cărora denotă faptul posibilităţii

comiterii evadării este una din condiţiile de bază ce asigură desfăşurarea reuşită a prevenirii

individuale.

Informaţia despre persoanele ce intenţionează să comită sau să pregătească o evadare o

putem deduce din diverse documente, studierea şi analizarea cărora ne permite identificarea

persoanelor care intenţionează să comită astfel de infracţiuni. Prin urmare, analiza dosarelor

personale ale condamnaţilor ne permite de a studia personalitatea condamnaţilor care se deţin în

locurile de recluziune şi a împrejurărilor comiterii de către ei a infracţiunilor.

Datele despre persoanele care intenţionează să comită evadarea, de asemenea, le putem

afla din caracteristicile administraţiei izolatoarelor de urmărire penală în care s-a deţinut

persoana până la escortarea ei la locul de ispăşire a pedepsei, din corespondenţa condamnaţilor,

materialele cercetărilor de serviciu privind diverse încălcări de regim în perioada executării

pedepsei.

Având informaţii despre faptul că din partea unor condamnaţi sau grup de condamnaţi

există posibilitatea de comitere a evadării, administraţia penitenciarului este obligată să verifice

datele obţinute. La constatarea veridicităţii lor, se întreprind măsuri de studiere minuţioasă a

personalităţii condamnatului, a anturajului său, surselor de influenţă negativă asupra sa etc.

156

Bazându-se pe datele obţinute despre personalitatea condamnatului, administraţia

penitenciarului stabileşte în continuare măsurile de prevenire care trebuie înfăptuite în vederea

întreruperii intenţiilor condamnatului de a comite evadarea. La stabilirea măsurilor individuale

de prevenire, fiecare condamnat trebuie să fie tratat diferenţiat. Însă, în toate cazurile, activitatea

ce ţine de prevenirea individuală cu persoanele predispuse de a comite evadare trebuie să conţină

două categorii de măsuri şi anume:

1. Influenţa asupra condamnatului în scopul determinării lui de a refuza să comită

evadarea.

2. Crearea condiţiilor ce ar exclude posibilitatea realizării de către condamnat a intenţiilor

sale criminale.

Administraţia penitenciarelor trebuie să utilizeze măsurile de influenţare educativă asupra

persoanelor predispuse să evadeze. Cea mai răspândită este convorbirea individuală şi patronajul.

Convorbirile individuale se realizează, de regulă, de către reprezentanţii administraţiei

penitenciarului. Persoana responsabilă care acordă această asistenţă explică amănunţit

condamnatului perspectiva lui de a fi eliberat condiţionat înainte de termen (dacă condamnatul

are acest drept conform legii), posibilitatea transferării sale într-un regim de deţinere mai blând şi

alte perspective ce ar cointeresa condamnatul cu care se realizează convorbirea. De asemenea, i

se explică drepturile şi consecinţele vizând schimbarea statutului în caz de încălcare a cerinţelor

regimului de detenţie sau săvârşirii evadării ori a altei infracţiuni.

Un efect pozitiv în plan de prevenire al evadărilor îl poate avea şi dialogul condamnatului

cu rudele lui (soţ, soţie, copii maturi), care îl pot influenţa în direcţia refuzului asupra intenţiilor

sale criminale.

Influenţa asupra condamnatului în scopul determinării lui de a refuza comiterea evadării

se bazează pe metoda convingerii. Această metodă se aplică la etapa descoperirii intenţiei de a

comite evadarea, la etapa în care încă nu au fost comise fapte condamnate penal. Scopul acesteia

este de a obţine refuzul benevol al condamnatului de a comite infracţiunea.

În cazurile în care măsurile de convingere nu au atins rezultatul scontat, faţă de

condamnaţii predispuşi să evadeze se aplică măsuri orientate spre crearea condiţiilor, în

rezultatul cărora posibilitatea de a comite evadarea se va exclude. De exemplu, dacă

condamnatul se pregăteşte să comită evadarea din zona de producere, neînzestrată cu mijloace

tehnice şi inginereşti de pază corespunzătoare, atunci metoda de prevenire a evadării va fi

transferul condamnatului la un alt obiect de muncă înzestrat corespunzător. Dacă condamnatul

intenţionează să evadeze din zona locativă, se vor aplica măsuri de prevenire prevăzute de

legislaţia execuţional-penală (izolarea condamnatului). Izolarea condamnatului va exclude

157

temporar posibilitatea comiterii evadării. Această metodă este destul de efectivă, deoarece

condamnatului i se impun condiţii care exclud posibilitatea evadării.

Următoarea direcţie de prevenire a criminalităţii în penitenciare este îmbunătăţirea

managementul informaţional.

Practica prevenirea criminalităţii şi rezultatele cercetărilor ştiinţifice [166; 94; 143, p.

278; 131, p. 25; 149, p. 117] denotă că eficienţa administraţiei depinde, în primul rând, de

nivelul de securitate a informaţiilor. Doar colectarea în timp util, analiza şi compilarea datelor

care prezintă interes sporit permite administraţiei să asigure respectarea legii şi a ordinii în

timpul executării pedepsei privative de libertate.

Principalele modalităţi de eficientizare a activităţii de informare a instituţiilor

penitenciare sunt:

- colectarea, analiza şi sintetizarea informaţiilor necesare pentru elaborarea măsurilor care

vizează îmbunătăţirea situaţiei operative;

- colectarea informaţiilor cu privire la persoanele care reprezintă interes operativ, inclusiv

„hoţi în lege”, „autorităţi criminale” şi alţi lideri ai mediului criminal, precum şi a celor

predispuşi să evadeze;

- organizarea monitorizării operative a clădirilor şi a altor obiecte adiacente perimetrului

penitenciarului la o distanţă de 50 de metri, cu scopul de a furniza informaţii în timp util cu

privire la intenţiile posibile de evadare a condamnaţilor;

- determinarea de către organele operative a numărului oportun de asistenţi ce ar asigura

furnizarea informaţiilor la momentul potrivit cu privire la procesele negative în mediul

condamnaţilor, cu scopul de a depista la timp şi a preveni intenţiile criminale ale deţinuţilor;

- informatizarea serviciilor de securitate în toate penitenciarele.

O direcţie importantă de prevenire a criminalităţii este asigurarea izolării stricte a

condamnaţilor şi fiabilitatea sistemelor de pază a penitenciarelor. Acest lucru nu este posibil fără

aparataj adecvat şi fără mijloace tehnico-inginereşti de pază, care ar trebui să fie o barieră

eficientă împotriva evadărilor.

Un mijloc eficient în prevenire a infracţiunilor de evadare îl are propagarea sistematică a

prevederilor legislaţiei penale. Aceasta constituie, de fapt, prevenirea generală şi individuală şi

constă în informarea deţinuţilor despre normele penale existente care prevăd răspundere şi

pedeapsă penală pentru infracţiunea de evadare, dar şi despre posibilităţile de renunţare de bună

voie de la săvârşirea infracţiunii.

Un efect preventiv ar avea şi unele corectări aduse modului de executare a pedepsei cu

închisoare, printre care:

a) plasarea deţinuţilor în funcţie de nivelul de degradare morală;

158

b) monitorizarea relaţiilor existente între deţinuţi, în scopul neadmiterii formării unor

grupuri de persoane cu orientări antisociale;

c) înlăturarea posibilităţilor de confecţionare a armelor, a mijloacelor de evadare, de

introducere a băuturilor alcoolice şi a stupefiantelor;

d) supravegherea şi supunerea persoanelor care manifestă intenţii de a comite din nou

infracţiuni sau care încearcă să impună altor deţinuţi obiceiurile şi tradiţiile mediului criminal

unor măsuri de profilaxie; efectuarea unor transferări bine calculate întru prevenirea şi lichidarea

ierarhiilor sau situaţiilor criminogene create de infractorii înrăiţi în mediul condamnaţilor;

e) realizarea unor acţiuni menite să formeze condamnaţilor o imagine şi o atitudine

negativă faţă de obiceiurile şi tradiţiile mediului criminal, creându-se astfel posibilitatea

suscitării sentimentului de vină faţă de societate şi a obligaţiei de a se reabilita;

f) aplicarea oportună a măsurilor juridico-penale în cazul comiterii de către condamnaţi a

unor acte criminale; asigurarea unei cointeresări din partea lucrătorilor instituţiilor penitenciare

în reducerea latenţei recidivei penitenciare;

g) admiterea amnistiei doar în cazurile de prognozare a unei conduite socialmente

nepericuloase;

h) pregătirea condamnaţilor pentru viaţă în condiţii de libertate şi în colective deschise,

medii fireşti, prin aplicarea unui regim privilegiat sau de semidetenţie în ultimele luni de deţinere

[50, p. 287].

În procesul de prevenire a evadărilor este necesar să tindem ca acţiunile infractorului să

fie preîntâmpinate cât mai curând posibil, adică chiar din momentul când acesta încă nu a reuşit

să realizeze planul său criminal. Curmarea întârziată a evadării poate avea o serie de consecinţe

negative, inclusiv omorul persoanelor care creează diferite obstacole contra evadării.

Principalele măsuri juridico-penale de prevenire a evadării sunt reţinerea persoanei care

intenţionează să evadeze şi legitima apărare de care pot face uz condamnaţii asupra cărora se

atentează din partea altor deţinuţi.

Norma legitimii apărări (art. 36 CP al RM) este concretizarea în art. 26 alin. (2) al

Constituţiei Republicii Moldova, care stabileşte că „fiecare om are dreptul să reacţioneze

independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale”. Folosirea

posibilităţilor legii penale constituie un mijloc veridic de apărare a intereselor, inclusiv a vieţii şi

sănătăţii condamnaţilor.

Problemele legalităţii legitimii apărări şi reţinerii infractorului sunt reflectate suficient în

literatura de specialitate [208; 101; 99], dar necesită o adaptare la aspectele ce vizează evadarea

din locurile de deţinere.

159

Prin urmare, luând în consideraţie contingentul persoanelor care îşi ispăşesc pedeapsa cu

închisoare, agresivitatea şi violenţa specifică unora din ei, tendinţa anumitor categorii de

condamnaţi de a ocupa unele locuri în „lumea criminală”, probabilitatea atentatelor criminale în

condiţiile instituţiilor penitenciare este mai mare decât în condiţii de libertate. Astfel, 29% din

numărul colaboratorilor organelor de drept constată că există o legătură directă între evadarea din

locurile de deţinere şi frica răzbunării faţă de condamnatul care evadează din partea altor

deţinuţi. De asemenea, 12,9% din persoanele care au evadat din locurile de deţinere au indicat că

motivul evadării lor a fost frica răzbunării faţă de ei din partea altor persoane care îşi ispăşesc

pedeapsa.

Această situaţie implică necesitatea sporirii eficacităţii prevenirii infracţiunilor în

instituţiile penitenciare, prin intensificarea utilizării măsurilor juridico-penale examinate. Pentru

aceasta este foarte important de a ridica nivelul de cunoaştere a legilor de către persoanele care

îşi ispăşesc pedeapsa cu închisoare în scopul de a oferi posibilitatea realizării lor prin legitima

apărare sau prin alte metode legale.

În literatura de specialitate se menţionează în legătură cu acest fapt că atmosfera locurilor

de detenţie şi unele particularităţi specifice personalităţii condamnaţilor influenţează asupra

activităţii criminale (pregătirea, metoda de săvârşire şi camuflarea infracţiunii etc.). [238, p. 17].

Mai mult ca atât, condamnaţii cointeresaţi distrug urmele infracţiunii, unele obiecte şi documente

importante, obligă prin ameninţări şi violenţă martorii şi victimele să refuze de la declaraţiile

anterior depuse sau să ofere declaraţii care i-ar conveni situaţiei infractorului [238, p. 17].

Analiza materialelor rezultate din cercetările de serviciu pe cazurile tentativelor de

evadare şi a altor încălcări de lege, ne permite de a concluziona că aceste categorii de persoane se

aflau de multe ori în stare de extremă necesitate. Aceasta se motivează prin faptul, că atmosfera

din penitenciar creată în jurul anumitor deţinuţi îi determină să comită diferite încălcări.

Problemele respective apar în cazurile când administraţia penitenciarului nu dispune de

informaţii privitoare la relaţiile dintre deţinuţi şi procesele negative ce au loc, iar, drept urmare,

nu aplică măsurile de prevenire a acestora. De asemenea, astfel de situaţii sunt determinate de

faptul că deţinuţii nu cred în capacitatea administraţiei de a rezolva problemele lor cu conţinut

negativ şi de a-i proteja împotriva influenţei negative a altor criminali.

Astfel, înlăturarea lacunelor existente în domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor de

evadare va permite consolidarea regimului de deţinere a persoanelor în instituţiile penitenciare şi

va influenţa, la rândul său, asupra eficientizării rezultatelor activităţii organelor de drept care pun

în executare pedeapsa închisorii.

160

De asemenea, desăvârşirea practicii privind aplicarea normelor de drept şi a metodelor de

contracarare a evadărilor va facilita, în linii generale, aplicarea mai efectivă legii penale, în

special a normei ce vizează răspunderea pentru evadare.

3.5 Concluzii la Capitolul 3

1. Evaluând indicatorii calitativi şi cantitativi ai infracţiunilor de evadare din locurile de

detenţie, constatatăm că acestea continuă să fie pe primul loc în structura criminalităţii

penitenciare, constituind circa 38% din numărul total de infracţiuni comise în instituţiile de

deţinere.

2. Rezultatele studiului denotă că circa 30,2% din evadări sunt săvârşite de condamnaţii

care au dreptul de a se deplasa fără escortă. Metoda de săvârşire a evadărilor din partea acestei

categorii de persoane este devierea samavolnică a direcţiei deplasării şi abandonarea ilegală a

locului de lucru în scopul evadării.

3. Cel mai mare pericol social îl prezintă evadările însoţite de atacurile contra

reprezentanţilor administraţiei penitenciare, de luarea lor sau a altor persoane care îndeplinesc

munci auxiliare în calitate de ostatici. În unele situaţii, evadarea poate fi însoţită de luarea în

calitate de ostatici a altor condamnaţi.

4. În viziunea noastră sunt necesare schimbări radicale în ordinea de acordare a dreptului

de deplasare în afara escortei unor categorii de condamnaţi. Realizarea faptică a acestui drept

trebuie să fie precedată de analiza minuţioasă a personalităţii condamnatului, constatându-se,

totodată, lipsa încălcărilor regimului în perioada ispăşirii pedepsei, aspectele comiterii

infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, termenul de pedeapsă neexecutat etc.

Oferirea dreptului de deplasare în afara escortei sau însoţirii, fără luarea în consideraţie a

elementelor menţionate, poate condiţiona în mare măsură săvârşirea infracţiunilor de evadare.

5. Factorul principal care determină săvârşirea evadărilor rezultă din normele neformale

ale condamnaţilor existente în instituţiile penitenciare. În rezultatul influenţei acestora,

condamnaţii sunt impuşi de multe ori să întreprindă o serie de acţiuni ilegale. Din aceste

considerente, atât timp cât subcultura criminală va avea o influenţă semnificativă în derularea

relaţiilor dintre condamnaţi, comiterea infracţiunilor de evadare va fi inevitabilă.

6. O condiţie esenţială care favorizează săvârşirea evadărilor este munca educativă

ineficientă realizată în privinţa condamnaţilor. Ea trebuie să fie organizată în aşa mod încât să se

i-a în consideraţie caracteristicile criminologice ale infracţiunilor de evadare şi a persoanelor

care le-au săvârşit. Lucrul individual cu categoria de condamnaţi predispuşi să comită evadaree

trebuie să poarte un caracter de prevenire bine pronunţat.

161

7. Starea deplorabilă a mijloacelor tehnico-inginereşti de pază şi supraveghere contribuie la

formarea predispoziţiilor condamnaţilor de a evada, fiind una din condiţiile de realizare a

acestora. Astfel, principalul în lupta cu evadările este realizarea unui sistem de măsuri

interdependente şi ştiinţific argumentate cu caracter educativ şi de constrângere în scopul

înlăturării cauzelor evadărilor şi al creării condiţiilor care le-ar exclude. Cunoaşterea cauzelor şi

condiţiilor care contribuie la săvârşirea unei astfel de infracţiuni ca evadarea din locurile de

detenţie, va permite de a determina corect sistemul de măsuri şi abordări în vederea prevenirii

acesteia.

8. Un efect preventiv al evadărilor l-ar avea şi unele corectări aduse modului de executare

a pedepsei cu închisoare, printre care: a) plasarea deţinuţilor în funcţie de nivelul de degradare

morală; b) monitorizarea relaţiilor existente între deţinuţi, în scopul neadmiterii formării unor

grupuri de persoane cu orientări antisociale; c) înlăturarea posibilităţilor de confecţionare a

armelor, a mijloacelor de evadare, de introducere a băuturilor alcoolice şi a stupefiantelor; d)

supravegherea şi supunerea persoanelor care manifestă intenţii de a comite din nou infracţiuni

sau care încearcă să impună altor deţinuţi obiceiurile şi tradiţiile mediului criminal unor măsuri

de profilaxie; efectuarea unor transferări bine calculate întru prevenirea şi lichidarea ierarhiilor

sau situaţiilor criminogene create de infractorii înrăiţi în mediul condamnaţilor; e) realizarea

unor acţiuni menite să formeze condamnaţilor o imagine şi o atitudine negativă faţă de

obiceiurile şi tradiţiile mediului criminal, creându-se astfel posibilitatea suscitării sentimentului

de vină faţă de societate şi a obligaţiei de a se reabilita; f) aplicarea oportună a măsurilor

juridico-penale în cazul comiterii de către condamnaţi a unor acte criminale; asigurarea unei

cointeresări din partea lucrătorilor instituţiilor penitenciare în reducerea latenţei recidivei

penitenciare; g) admiterea amnistiei doar în cazurile de prognozare a unei conduite socialmente

nepericuloase; h) pregătirea condamnaţilor pentru viaţă în condiţii de libertate şi în colective

deschise, medii fireşti, prin aplicarea unui regim privilegiat sau de semidetenţie în ultimele luni

de deţinere.

9. La stabilirea măsurilor individuale de prevenire a evadărilor, fiecare condamnat trebuie

să fie tratat diferenţiat. Însă, în toate cazurile, activitatea ce ţine de prevenirea individuală cu

persoanele predispuse de a comite evadarea trebuie să conţină două categorii de măsuri şi

anume: 1) influenţa asupra condamnatului în scopul determinării lui de a refuza să comită

evadarea şi 2) crearea condiţiilor ce ar exclude posibilitatea realizării de către condamnat a

intenţiilor sale criminale.

162

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Ca o trecere în revistă a obiectivelor realizate în cadrul prezentei investigaţii, se impun

următoarele concluzii generale privitoare la conţinutul juridic şi dimensiunile criminologice ale

infracţiunii de evadare din locurile de deţinere:

1. În sensul avut în vedere de Capitolul XIV din Partea specială a C.pen., noţiunea de

justiţie urmează a fi interpretată în sens larg şi nu în sens restrâns restrâns. Înfăptuirea „justiţiei”

în sens larg cuprinde, pe lângă funcţia principală de jurisdicţie şi funcţiile complimentare de

urmărire penală şi de executare a hotărârilor judecătoreşti şi a măsurilor judiciare, toate acestea

concurând la înfăptuirea justiţie.

2. Obiectul juridic special al infracţiunii de evadare din locurile de deţinere are un

caracter complex: a) obiect principal îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a

justiţiei penale, sub aspectul respectării caracterului obligatoriu al măsurii de arestare preventivă

luate provizoriu în cursul procesului penal, precum şi al pedepselor privative de libertate

(închisoare şi detenţiune pe viaţă); b)obiectul secundar îl reprezintă relaţiile sociale privind

integritatea corporală sau sănătatea persoanei (în cazul lit.c) alin.(2) art.317 C.pen. al RM) şi

securitatea publică (în cazul lit.d) alin.(2) art.317 C.pen. al RM).

3. Lato-sensu evadarea este acţiunea ce constă în părăsirea ilegală şi samavolnică a

perimetrului locului de deţinere, precum şi scăparea într-un alt mod a făptuitorului de sub

supraveghere sau de sub pază.

4. Infracţiunea de evadare constituie o infracţiune unică instantanee, considerându-se

consumată din momentul în care făptuitorul părăseşte locul de deţinere sau scapă de sub

supraveghere, devenind liber în urma activităţii ilicite desfăşurate. Sub aspect consumativ,

evadarea din locurile de deţinere se deosebeşte de eschivarea de la executarea pedepsei cu

închisoare prin momentul diferit de consumare al infracţiunilor. În primul caz acesta fiind

corelat cu apariţia posibilităţii reale de a-şi exercita libertatea, în cazul prevederilor art.319 CP al

RM acest moment corespunde expirării timpului rezervat pentru realizarea obligaţiei de

întoarcere în instituţia de deţinere.

5. Infracţiunea de evadare din locurile de deţinere poate fi săvârşită numai cu intenţie

directă, adică făptuitorul, din punct de vedere intelectiv îşi dă seama că părăseşte ilegal locul de

deţinere, prevede că prin aceasta se sustrage de la executarea pedepsei închisorii sau de la

obligaţia de a se afla sub arest preventiv, iar din punct de vedere volitiv, doreşte survenirea

acestei urmări – ce rezidă din însăşi în comiterea acţiunii de evadare.

6. Analizând indicatorii calitativi şi cantitativi a evadărilor din locurile de deţinere am

constatat că aceste continuă să fie pe primul loc în structura criminalităţii penitenciare

163

constituind 38%. Doar în perioada 2007-2011 evadările au trecut pe locul doi în acest clasament,

primul fiind reprezentat de criminalitatea legată de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice.

7. Rezultatele cercetării efectuate demonstrează, că 30,2 % din evadări sunt săvârşite de

condamnaţii ce se bucură de dreptul de deplasare fără escortă şi metoda de săvârşire a evadărilor

din partea acestei categorii de persoane constă în devierea samavolnică a direcţiei deplasării cu

scopul săvârşirii evadării şi abandonarea ilegală a locului de muncă cu acelaşi scop.

8. În vederea prevenirii evadărilor din partea acestei categorii de condamnaţi

administraţia penitenciarelor trebuie să revadă ordinea de acordare a dreptului de a se deplasa

liber fără escortă condamnaţilor. Acordarea acestui drept trebuie să fie precedată de analiza

minuţioasă a personalităţii condamnatului, lipsa încălcărilor regimului în perioada ispăşirii

pedepsei, caracteristica personalităţii condamnatului, luarea în consideraţie a crimei pentru care

este condamnat, termenul de pedeapsă ce a rămas să fie executat etc.

9. Factorul determinat de bază al săvârşirii evadărilor sînt normele neformale de

comunicare ale condamnaţilor în instituţiile penitenciare. În rezultatul influenţei acestora

condamnaţii sînt nevoiţi să întreprindă acţiuni ilegale. De aceea atât timp cît subcultura criminală

va avea o acţiune semnificativă de regularizare în relaţiile între condamnaţi, evadările sînt

inevitabile.

10. Starea deplorabilă a mijloacelor tehnico-inginereşti de pază şi supraveghere contribuie

la formarea la condamnaţi a predispoziţiilor de evadare fiind una din condiţiile de realizare a

acestora. Astfel, principalul în lupta cu evadările este realizarea unui sistem de măsuri

interdependente şi ştiinţific argumentate cu caracter educativ şi de constrângere cu scopul

înlăturării cauzelor evadărilor şi al creării condiţiilor care le-ar exclude. Cunoaşterea cauzelor şi

condiţiilor care contribuie la săvârşirea unei astfel de infracţiuni ca evadarea din locurile de

deţinere, va permite de a determina corect sistemul de măsuri şi abordări în vederea prevenirii

acesteia.

11. Orientările de bază în desăvârşirea activităţii de prevenire a evadărilor din locurile de

deţinere la momentul de faţă după părerea noastră sunt: a) organizarea şi modernizarea continuă

a asigurării informaţionale a instituţiilor de deţinere; b) modernizarea procesului corecţional;

c) sigurarea izolării stricte a condamnaţilor şi fiabilitatea sistemelor de pază a obiectelor

penitenciarelor; d) asigurarea condamnaţilor cu locuri de muncă.

13. La stabilirea măsurilor individuale de profilaxie fiecare condamnat trebuie să fie tratat

diferenţiat. Însă în toate cazurile activitatea ce ţine de profilaxia individuală cu persoanele

predispuse de a comite evadare trebuie să conţină două categorii de măsuri şi anume: a) influenţa

asupra condamnatului în scopul determinării lui de a refuza să comită evadarea; b) crearea

condiţiilor ce ar exclude posibilitatea săvârşirii de către condamnat a intenţiilor sale criminale.

164

În baza constatărilor şi concluziilor menţionate, propunem următoarele amendamente

legislative, care în viziunea noastră ar contribui la perfecţionarea cadrului normativ de

incriminare a infracţiunii de evadare din locurile de deţinere:

1. Pentru a exclude încălcarea principiului legalităţii şi pentru a evita aplicarea legii

devaforbaile făptuitorului, este necesar ca sintagma „loc de deţinere”, utilizată în dispoziţia

normei incriminatorii prevăzute la art.317 C.pen. RM să fie înlocuită cu cea de „stare de

deţinere”.

2. În contextul remanierii legislative amintite mai sus, se cere reformularea denumirii

art.317 C.pen. al RM din „Evadarea din locurile de deţinere” în „Evadare”. Din textul

incriminator astfel formulat va rezulta că infracţiunea va putea fi imputată nu doar persoanelor

care au părăsit perimetrul locului de deţinere, ci şi persoanelor care aflându-se în stare de

deţinere scapă de sub supraveghere din alte locuri.

3. Textul normativ al art.317 C.pen. nu se află în acord cu terminologia uzuală folosită în

legislaţia penală la descrierea pedepselor privative de liberate. Pedeapsa închisorii şi cea a

detenţiunii pe viaţă sunt pedepse diferite, însă la cea din urmă textul incriminator nu face

referire. Prin urmare, propunem introducerea la art.317 C.pen. după cuvântul „închisoare” a

sintagmei „sau cu detenţiunea pe viaţă”.

4. În contextul umanizării C.pen. al RM şi reieşind din ideea că liberarea este o stare

firească, în care tinde să se afle orice fiinţă umană considerăm că infracţiunea de evadare ar

trebui să se raporteze doar la situaţiile de săvârşire a faptei prin anumite metode, care comportă

un grad prejudiciabil sporit din partea evadatului. Astfel, considerăm că evadarea urmează a fi

incriminată penal doar atunci când este comisă prin una din următoarele metode: aplicarea

violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea sau deteriorarea bunurilor,

corupere ori înşelăciune.

5. În scopul uniformizării conceptelor şi termenelor utilizaţi în Codul penal, propunem

reformularea titlului circumstanţei agravante prevăzute de art. 317 alin. (2) lit. c) C.pen. al RM

din „însoţită de aplicarea violenţei” în „săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa

sau sănătatea persoanei”.

6. În vederea adaptării noilor prevederi ce se propun fi introduse la cazul special de

nepedepsire prevăzut de art.317 alin.(3) C.pen., propunem suplinirea normei cu expresia „...dacă

în acţiunile ei nu se identifică componenţei unei alte infracţiuni”.

7. În final, considerăm că textul incriminator al art.317 C.pen. urmează să aibă următorul

conţinut normativ:

(1) Evadarea din starea de deţinere, săvârşită de persoana care execută pedeapsa cu

închisoare sau cu detenţiune pe viaţă, precum şi de persoana care se află sub arest preventiv

165

săvârşită prin aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate, distrugerea sau

deteriorarea bunurilor, corupere ori înşelăciune

se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.

(2) Aceeaşi acţiune:

b) săvîrşită de două sau mai multe persoane;

c) însoţită de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei;

d) săvîrşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme

se pedepseşte cu închisoare de pînă la 6 ani.

(3) Nu constituie infracţiune, în sensul prezentului articol, evadarea din locurile de deţinere

a persoanei în privinţa căreia la momentul evadării nu existat sau a încetat temeiul legal al

deţinerei şi dacă în acţiunile ei nu se identifică componenţei unei alte infracţiuni.

8. Deopotrivă, în ipoteza modificării art.317 alin.(1) C.pen. al RM, în sensul menţionat mai

sus considerăm a fi oportună extinderea incriminării înlesnirii evadării şi ca cazurile în care actul

evadării nu se comite prin metodele propuse. Astfel, textul incriminator prevăzut la art.318

alin.(1) C.pen. va fi definit după cum urmează: „Înlesnirea prin orice mijloace a evadării, chiar

şi atunci când evadarea nu este săvârşită prin metodele prevăzute de art.317 C.pen...”.

9. Completarea art. 219 CE al RM cu alin.(51)

care va avea următorul cuprins:

“Transferarea condamnatului dintr-un penitenciar în alt tip de penitenciar cu un regim mai aspru

de deţinere se face la decizia instanţei de judecată la propunerea administraţiei penitenciarului în

caz de comitere a condamnatuli de infracţiuni în perioada ispăşirii pedepsei şi/sau a

condamnatului declarat violator al regimului de deţinere”.

10. Se propune suplinirea art.245 CE al RM cu lit. h) care va avea următorul conţinut:

“evadarea, dacă nu întruneşete semnele infracţiunii”.

11. Este necsară completarea alin.(3) art. 246 CE al RM, prin introducerea după cuvintele

“abateri disciplinare grave” a sintagmei “precum şi în cazul evadării, dacă nu întruneşte

semnele compopnenţei de infracţiune”.

166

BIBLIOGRAFIE

1. Antoniu G. Raportul de cauzalitate în dreptul penal. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică. 1986. 272 p.

2. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău: Tip. Centrală, 2004. 622 p.

3. Botnaru S. ş.a. Drept penal. Partea generală, vol. I. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 624 p.

4. Brînză S. ş. a.. Drept penal. Partea specială. Chişinău: Cartier, 2005. 804 p.

5. Brînză S. Însemnătatea obiectului juridic generic al infracţiunii. În: Revista Naţională de

Drept, 2004, nr.3, p. 4-6.

6. Brînză S. Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Chişinău: Tipografia centrală, 2011.

1324 p.

7. Brînză S. Semnificaţia juridico-penală a obiectului material al infracţiunii. În: Revista

Naţională de Drept, 2003, nr.10, p. 49-53.

8. Bujor V., ş.a. Elemente de criminologie. Chişinău: “Ştiinţa”, 1997. 86 p.

9. Carp S. Criminalitatea penitenciară, Chişinău, 2008. 190 p.

10. Carp S., Chetraru V. Aspecte ale politicii penale de incriminare a infracţiunii de evadare

din locurile de deţinere în legislaţiile penale ale altor state. În: Analele științifice ale

Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al RM. Științe socioumane. Ediția a XII-a, nr.2.

Chişinău, 2012, p. 10-19.

11. Carp S., Chetraru V. Evadarea din locurile de detenție (art. 317 C.Pen. al Republicii

Moldova): infracțiune continuă sau momentană. În: Analele ştiințifice ale Academiei

„Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Științe socioumane. Ediția a XI-a, nr.2. Chişinău, 2011, p.

17-21.

12. Carp S., Drept execuţional penal, Chişinău, 2010. 343 p.

13. Casian S. Probleme actuale ale criminalităţii penitenciare În: Probleme actuale privind

infracţionalitatea. Anuar ştiinţific al academiei de Poliţie “Ştefan cel Mare”, Ediţia I,

Chişinău, 2000. p. 92-97.

14. Cesare Becaria. Despre infracţiuni şi pedepse. Ediţie adnotată de S. Bogdan. Bucureşti:

Ed. Rosetti, 2001. p. 147.

15. Chetraru V. Aspecte juridico penale privind delimitarea evadării din locurile de deţinere de

alte infracţiuni conexe. În: Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al

RM. Științe socioumane. Ediția a XII-a, nr.2. Chişinău, 2012, p. 194-212.

16. Chetraru V. Cauzele şi condiţiile infracţiunilor de evadare din locurile de detenţie. În:

Criminalitatea în spaţiul Uniunii Europene şi al Comunităţii Statelor Independente:

evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere. Materialele Conferinței științifico-

practice internaționale. Chișinău, 12-13 iunie 2012, p. 223-232.

167

17. Chetraru V. Noţiunea şi parametrii cantitativi şi calitativi a infracţiunilor de evadare din

locurile de deţinere. În: Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al RM.

Științe socioumane. Ediția a XII-a, nr.1. Chişinău, 2012, p. 142-151.

18. Chetraru V. Obiectul infracţiunii de evadare din locurile de detenție. În: Analele ştiințifice

ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Științe socioumane. Ediția a XI-a, nr.2.

Chişinău, 2011, p. 136-141;

19. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443-XV din 24.12.2004, în vigoare din

01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.03.2005, nr. 34-35/112

20. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu sub redacţia dr. Alexei Barbăneagră.

Chişinău: ARC, 2003. 836 p.

21. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia lui Barbăneagră A. Chişinău.

2009. 860 p.

22. Codul penal al Republicii Moldova. Nr. 985-XV din 18.04.2002 Republicat. În: Monitorul

Oficial al R. Moldova, 14.04.2009, nr.72-74/195, Monitorul Oficial al R.Moldova,

13.09.2002, nr.128-129/1012.

23. Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială. Volumul II. Coordonator şi conducător al

volumului Vasiliu T. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti, 1977. 696 p.

24. Codul penal şi legi conexe. Actualizat 20.04.2012. Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2012, 215 p.

25. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 12.08.1994, nr.1.

26. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

din 04.11.1950, ratificată prin Hotărârea Parlamentului R.Moldova nr.1298-XIII din

24.07.1997. În: Drepturile Omului, Acte legislative internaţionale şi regionale, Ed. Epigraf,

Chişinău, 2005. 207 p.

27. Datele statistice ale DIP al MJ la data 01.01.2012

28. Datele statistice ale DIP al MJ la data de 01.10.2011

29. Datele statistice ale DIP al MJ privind persoanele evadate pe perioada anilor 2008-2012.

Chişinău, DIP, 2012.

30. Dărângă Gh., Lucinescu D., ş.a. Codul Penal al Republicii Socialiste România, comentat si

adnotat. Partea speciala. Vol. II. Bucureşti, 1977. 697 p.

31. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 09

februarie 2010. Dosarul nr. 1 re-286/2010. http://csj.md/admin/public/uploads/ (vizitat

21.10.2012).

32. Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Chişinău: Editura Cartier 1999. 1808 p.

168

33. Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare

Române, 1958. 961 p.

34. Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială. Vol.II. Bucureşti, 2000. 831 p.

35. Dobrinoiu V., ş.a. Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.484 p.

36. Dongoroz V. ş.a. Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea specială. vol.IV.

Bucureşti: Editura Academiei, 2003. 926 p.

37. Dosar penal nr. 1re-139/12 // Arhiva Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie.

38. Dosar penal nr.1a14/12901022011 // Arhiva Colegiului Penal al Curţii de Apel Bender.

39. Dosar penal nr. 1re-842/10 din 23 // Arhiva Curţii Supreme de Justiţie.

40. Dosar penal nr. 2004011321 // Arhiva judecătoriei Centru mun. Chişinău.

41. Dosar penal nr. 2009030633 // Arhiva judecătoriei Buiucani mun. Chişinău.

42. Dosar penal nr. 2010010597 // Arhiva judecătoriei Centru mun. Chişinău.

43. Dosar penal nr. 2011270757 // Arhiva judecătoriei Orhei.

44. Filipaş A. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. Bucureşti: Editura Academiei Române,

1985.

45. Florea V., Florea L., Drept execuţional penal. Chişinău: Ed. Arc, 1999. 243 p.

46. Florian Gh. „Dinamica penitenciară” Bucureşti: 1999. 350 p.

47. Florian Gh. Fenomenologie penitenciară. Bucureşti: Oscar Print, 2003. 325 p.

48. Giurgiu N. Elemente de criminologie. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992, 319 p.

49. Giurgiu N. Legea penală şi infracţiunea (doctrină, legislaţie, practică judiciară). Ediţie

revăzută şi adăugită. Iaşi: Ed. GAMA, 1995. 437 p.

50. Gladchi Gh. Măsuri speciale şi individuale de prevenire a criminalităţii recidiviştilor. În:

Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2002, nr.6, pag.28-37.

51. Gladchi Gh., Criminologie generală, Editura MUSEUM, Chişinău, 2001. 312 p.

52. Hotărârea CEDO din 11.07.2006. Boicenco vs Moldova // http://www.dejure.md (vizitat la

14.10.2012)

53. Hotărârea Plenului CSJ a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară în cauzele

penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea,

comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor

explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor br.31 din 09.11.1998. În:

Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002. 435 p.

54. Hotărârea Plenului CSJ a Republicii Moldova, Despre aplicarea de către instanţele

judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea

preventivă şi arestarea la domiciliu nr.4 din 28.03.2005. În: Buletinul CSJ a Republicii

Moldova.

169

55. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către

condamnaţi. În: Monitorul Oficial 91-94/676, 16.06.2006.

56. Hotărîrea Plenului CSJ a Republicii Moldova nr.4-1rc-194/2007 din 02.07.2007. În:

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.10, p.11.

57. Hotărîrea Plenului CSJ a Republicii Moldova nr.4-1re-160/2006 din 23.10.2006. În: baza

de date Moldlex.

58. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica

judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor nr. 23 din 28.06.2004. În:

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.8. Chişinău, 2004, p. 5-11.

59. Larii Iu. Criminologie, Vol.1, Chişinău, 2004. 150 p.

60. Legea cu privire la sistemul penitenciar nr. 1036-XIII din 17.12.1996. În: Monitorul

Oficial 15/154, 06.03.1997.

61. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 184-XVI din 29.06.2006

/7 Monitorul Oficial nr.126-130/599 din 11.08.2006.

62. Legea Republicii Moldova cu privire la arme. Nr.110-XIII din 18.05.1994. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 08.09.1994, nr.4/43.

63. Loghin O., Filipaş A. Drept penal român, Partea specială. Bucureşti: Casa de editură şi

presă „Şansa” – S.R.L., Busureşti, 1992. 360 p.

64. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea specială. Bucureşti: Ed. „Şansa”, 1997. p.

571.

65. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea specială, Chişinău, 1998. 271 p.

66. Macari A. Infracţiunea şi semnele ei. În: „Revista Naţională de Drept”. 2002, nr.5, p.34-36.

67. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea specială. Chişinău, 2003. 509 p.

68. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova; Partea generală, Chişinău 2002, 398 p.

69. Manual de Drept penal. Partea generală. Redactor coordonator Borodac A. Chişinău, 2005. 516p.

70. Mario G. Losano. Mari sisteme juridice. Introducere în studiul european şi extraeuropean.

Bucureşti: ed. All Beck, 2005. 622 p.

71. Mariţ A. Forme, modalităţi şi grade de manifestare a vinovăţiei penale. Chişinău, 2005. 304

p.

72. Nistoreanu Gh., Boroi Al. Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă. Bucureşti,

2002. 560 p.

73. Nistoreanu Gh., Boroi Al. Drept penal. Partea specială. Bucureşti, 2002. 592 p.

74. Notă informativă privind evadările din instituţiile penitenciare ale DIP pe parcursul anilor

2009-2012. Chişinău, DIP 2012.

75. Oancea I. Drept execuţional penal. Editura „ALL Educaţional S.A.” Bucureşti, 1996. 305p.

170

76. Oancea I. Probleme de criminologie. Ed. All educational S.A. Bucureşti, 1998. 206 p.

77. Papadopol V., Pavel D. Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti:

Ed. Casa de Editură şi Presă „Şansa-SRL”, 1992. 384 p.

78. Pascu I., Lazăr V. Drept penal. Partea specială. Bucureşti, 2003. 704 p.

79. Pierre Legrand. Drept comparat. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001. 129 p.

80. Pop O., Troenco V. Cercetarea infracţiunii de evadare. Chişinău: Centrul Ed. al Univ. de

Criminologie, 2002. 56 p.

81. Practica cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative a CSJ Decizia CP al

CSJ a RM din 21.05.2002 nr.1r/a-59/2002/ Buletinul CSJ a RM 3/20, 2003.

82. Prună T., Psihologie judiciară, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994. 120 p.

83. Regulamentul de apreciere medico – legală a gravităţii vătămării corporale. Aprobat prin

Ordinul Ministrului sănătăţii al Republicii Moldova. Nr.99 din 27.06.2003. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 08.08.2003, nr.170 - 172/224.

84. Rezoluţia de la Beijing a ONU nr.40/33 din 29.II.1995.

85. Statistica Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova pe perioada

2007-2011

86. Statistica Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova pe perioada

1995-2011

87. Stănoiu R.M. Criminologie, Bucureşti: Editura Oscar Print, 2006. 239 p.

88. Ulianovschi Gh. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei. Chişinău: Garuda-art, 1999. 174p.

89. Ulianovschi X. Participaţia penală. Chişinău, 2000. 240 p.

90. Zidaru P. Drept execuşional penal. Bucureşti: Ed. PRESS MIHAELA S.R.L., 1997. 271 p.

91. Zolyneak M. Drept penal. Vol.-II. Iaşi: Ed. Fundaţiei „Chemarea”,1992. 778 p.

92. Аванесов Г. Криминология. Москва, 1984. 500 c.

93. Аванесов Г.А. Криминология и социальная профилактика, Москва, 1980. 174 с.

94. Аванесов Г.А. Криминология. Прогностика. Управление. Горький, 1975. 303 с.

95. Аврах Я.С. Личность преступника. Казань, 1972. 307 с.

96. Анисимков В. Криминальная субкультура и её нейтрализация в исправительных

учреждениях. Автореферат диссертации доктора юридических наук. Москва:

Академия управления МВД России, 1998. 45 с.

97. Анисимков В. Тюремная община: «вехи» истории. Москва, 1993, 72 с.

98. Антонеан Ю. Преступная жестокость. Москва: ВНИИ МВД РФ, 1994, 216 с.

99. Антонов В.Ф. История возникновения и развития института крайней необходимости.

Под ред. проф. В.И. Белослудцева: Научно аналитический обзор. Москва, Акад.

управления МВД Росcии, 2000.

171

100. Антонян И.М. Социальная среда и формирование личности преступника. Москва, 1975.

159 c.

101. Баулин Ю.В. Обстоятельства, исключающие преступность деяние. Харьков, 1991. 360 с.

102. Беляев А.Н. Цели наказания и средство их достижения в исправительно-трудовых

учреждениях. Ленинград, 1963. 189 с.

103. Блувштейн Ю. Понятие личности преступника. În: Советское государство и право,

1979, № 8, с. 97-102.

104. Болдырев Е.В., Крахмальник Л.Г. Совершенность законодательства об

ответственности за преступления, специальный субъект которых - заключенный. În:

Учен. зап. ВНИИСЗ. Вып.17. Москва, 1969. p. 78-94.

105. Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и ее основание в Советском уголовном

праве. Москва: Госюриздат, 1963. 275 с.

106. Бриллиантов A. Проблемы квалификации побега. În: Уголовное право” 2005 г., nr 2, p.14.

107. Васильевский А. Возраст как условие уголовной ответственности În: Законность.

2000. № 11. c. 23-24.

108. Викторов Б.А. Цель и мотив в тяжких преступлениях. Москва: Госюриздат, 1963. 82 с.

109. Волков Б.С. Мотивы преступления. Казань, 1982. 152 c.

110. Волобуев А. Правовые и социально-психологические проблемы борьбы с побегами

осужденных из ИТУ, Автореферат диссертации кандидата юридических наук.

Москва: ВНИИ МВД СССР, 1984. 32 с.

111. Гарафутдинов М. Р. Ответственность за побег из мест лишения свободы,

предварительного заключения или из-под стражи по уголовному праву Российской

Федерации. Автореферат диссертации... кандидата юридических наук: 12.00.08.

Казань, 1995. 20 с.

112. Гарафутдинов М.Р. Ответственность за побег из мест лишения свободы,

предварительного заключения или из-под стражи по уголовному праву Российской

Федерации. Диссертация кандидата юридических наук // http://www.dissercat.

com/content (vizitat 15.09.2012).

113. Гаухман Л.Д. Максимов С.В. Ответственность за преступления против

собственности. Москва, 1997. 320 с.

114. Гернет М.Н. История царской тюрьмы, т. 1, Москва, 1956.-357 с.

115. Горелик А.С., Лобанова Л.В. Преступления против правосудия. СПб.: Издательство

Р. Асланова "Юридический центр Пресс", 2005. 491c.

172

116. Гуськов В. Социально-правовые проблемы профилактики рецидивной преступности

среди освобождённых от наказания. Диссертация … доктора юридических наук.

Рязань: РВШ МВД СССР, 1976, 224 с.

117. Гуськов В.И. Социально-правовые вопросы профилактики рецидивной

преступности. Рязань; РВШ МВД СССР, 1975, 174 с.

118. Дагель П.С. Котов Д.П. Субъективная сторона преступления и ее установление.

Воронеж, 1974. 244 с.

119. Долгова А. Изучение личности преступника. În: Советское государство и право,

1978, № 6, с. 79 – 84

120. Дубинин Н., Карпец И., Кудрявцев В., Генетика. Поведение. Ответственность.

Москва: Политиздат, 1989. 351 с.

121. Егоров В.И. Уголовная ответственность за побег из мест заключения или из-под

стражи. Рязань, 1984. 94 c.

122. Елеонский В. Ответственность за уклонение от отбывания наказания в виде лишения

свободы. În: Советская юстиция. 1979 N7. c. 9-10.

123. Елеонский В. Отношение осужденных к наказанию и вопросы повышения

эффективности их исправления и перевоспитания в местах лишения свободы. Рязань:

РВШ МВД СССР, 1976, 200 с.

124. Елеонский В., Лухтин Ю. Борьба с хулиганством в ИТУ. Рязань: РВШ МВД СССР,

1981, 75 с.

125. Жуйков А.Л. Уголовная ответственность за побег из места лишения свободы, из-под

ареста или из-под стражи, диссертация кандидата юридических наук //

www.dissercat.com (vizitat 7.09.2012)

126. Зубков А. Организационно-тактические и правовые аспекты борьбы с побегами из

мест лишения свободы. Москва, 1994, 44. с.

127. Иванов Н.И. Умысел в уголовном праве России. În: Российская юстиция №12,

1995. с. 16-18.

128. Каретников И. Причины преступности в исправительно-трудовых колониях. În:

Совершенствование профилактики преступлений органами внутренних дел в свете

решений XXVII съезда КПСС. Москва, 1986, с. 168-175.

129. Каретников И. Характеристика преступлений, Совершаемых осужденными в НТК.

Москва: ВНИИ МВД СССР, 1986, 59 с.

130. Каретников И., Обстоятельства детерминирующие преступность в ИТК. Москва:

ВНИИ МВД СССР, 1986, 56 с.

173

131. Каретников И.В. Предупреждение преступлений в ИТК: Учеб. пос. Москва, ВНИИ

МВД СССР, 1987. 88 с.

132. Карпец И. Проблема преступности. Москва: Юридическая литература, 1969, 167 с.

133. Квашис В.Е. Шевелев Ю.К. Воспитательная работа по предупреждению побегов из

ИТУ. Москва, 1971.56 с.

134. Ковальов М. Основы криминологии. Москва, 1970 160 с.

135. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, 5-е издание, под. ред.

Лебедева В.М., Изд. НОРМА, Москва, 2008. 976 c.

136. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Под общ ред.

Ю.И.Скуратова и B.M. Лебедева. Москва: НОРМА-ИНФРА-М, 1999. 876 с.

137. Кондрашов Н. Количественные методы в криминологии. Москва, 1971, 184 с.

138. Коржанский Н.И. Объект и предмет уголовно-правовой охраны. Москва, 1980. 248 с.

139. Костюк М. Криминологическая характеристика преступности в исправительных

учреждениях. Лекция. Москва: Академия управления МВД РФ, 1999, 57 с.

140. Костюк М.Ф. Уголовно-правовые и криминологические проблемы борьбы с

преступностью в исправительных учреждениях. Диссертация докт. юрид. наук

Москва, 2000. 463 с.

141. Красиков Ю.А. În: Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, 5-

издание, под. ред. Лебедева В.М. Москва: Норма, 2008. 976 c.

142. Криминология XX век, Под ред. В.Н. Бурлакова и В.П. Сальникова, Изд-во

Юридический Центр Пресс, Санкт-Петербург, 2000. 554 c.

143. Криминология и профилактика преступлений, Под ред. А.И. Алексеева, Москва:

МВШМ МВД СССР, 1989. 431 c.

144. Криминология, Под ред. В.Г. Лихолоба и В.П. Филонова, Изд-во Национальной

Академии Внутренних Дел Украины, Киев, 1997, 398 c.

145. Криминология, Под ред. В.Н. Кудрявцева и В.Е. Эминова, Изд-во Юристъ, Москва,

1999. 678 c.

146. Криминология, Под редакцией Долговой А. Москва: Инфра-М-Норма, 1997. 780 с.

147. Криминология. Под ред. В.Н. Бурлакова и В.П. Сальникова, Санкт-Петербург, 1999. 556 с.

148. Криминология. Под ред. Долговой A. И. Москва, 1999. 912 с.

149. Криминология: учебник для студ. вузов. Под ред. В.Н. Кудрявцева, В.Е. Эминова. 3-

е изд., перераб. и доп. Москва: Юристъ, 2004. 784 с.

150. Криминология: учебник. Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, В.В. Лунеева. 2-е изд., перераб.

доп. Москва: Волтерс Клувер, 2004. 640 с.

174

151. Кудрявцев В. Генезис преступления: Опыт криминологического моделирования.

Москва, 1998. 214 с.

152. Кудрявцев В. Причинность и криминология. Москва: Наука, 1968. 176 с.

153. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений, Москва: Юридическая

литература, 1972. 350 c.

154. Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления. Москва: Госюриздат, 1960. 244 с.

155. Кудрявцев В.Н. Причины конкретного преступления. În: Советская юстиция, 1970,

№ 22. с. 14-18.

156. Кудрявцев В.Н. Советская криминология – наука о предупреждении преступлений

Москва, 1975. 166 с.

157. Кудрявцев И. Предупреждение групповых преступлений в исправительных

учреждениях уголовно-исполнительной системы. Диссертация … кандидата

юридических наук. Рязань: РИПиЭ МВД РФ, 1999. 236 с.

158. Кудявцев В. Н. Причины правонарушений. Москва, 1976. 115 с.

159. Курс советского уголовного права (Часть особенная). Том 4. Отв. ред. Беляев Н.А..

Ленинград, 1978. 558 с.

160. Курс советского уголовного права. Особенная часть. Т.2. Москва, 1959. 812 с.

161. Курс советского уголовного права. Часть Особенная. Т.4. Ленинград, 1978. 558 с.

162. Курс советского уголовного права. Часть особенная. Том 6. Под ред. А.А.

Пионтковского, П. С. Ромашкина, В. М. Чхиквадзе. Москва, 1971. 558 с.

163. Лайне М. Криминология и социология отклоняющего поведения. Хелсинки, 1994, 173 с.

164. Лейкина Н. Личность преступника и уголовная ответственность. Ленинград, 1968, 128 с.

165. Лекарь А.Г. Некоторые вопросы деятельности органов МООП по предупреждению

преступлений. În: Вопросы предупреждения преступности, 1965, Вып.1. с.17-27.

166. Лекарь А.Г. Профилактика преступлений, Москва, 1972. 104 с.

167. Мазняк К. Некоторые вопросы предупреждения побегов осужденных из ИТУ. În:

Вопросы профилактики преступлений, Москва, 1973 с. 83- 87.

168. Мазур О.В. Уголовно-правовые и криминологические проблемы борьбы с побегами из

мест лишения свободы (по материалам западно-сибирского региона). Диссертация на

соискание ученой степени кандидата юридических наук. Омск. 1997. 221 c.

169. Махаков Б. Д. Угодовно-правовые и криминологические меры борьбы с побегами из

мест лишения свободы. Диссертация кандидата юридических наук. Москва. 2000, 271 с.

170. Михлин А. Личность осужденных к лишению свободы и проблемы их исправления и

перевоспитания. Фрунзе, 1980. 199 с.

171. Михлин А. Осужденные. Кто они? Москва: ВНИИ МВД СССР, 1972, 112 с.

175

172. Михлин А., Гуськов В. Подготовка к освобождению лишенных свободы и

закрепление результатов их исправления. Москва, ВНИИ МВД СССР, 1972. 152 с.

173. Михлин А.С. Изучение личности заключенного. Под ред. Н.Г. Гусева, Москва, 1969.

38 c.

174. Могилевский А. Л. Истоки правонарушения. Социально-психологический аспект.

Под ред. Сарыева Б. Алма- Ата:Ылым, 1987. 243 с.

175. Наумов А.В. Российское уголовное право. Общая часть: курс лекций. Москва: БЕК,

1996. 560 с.

176. Новое Уголовное право России. Общая часть. уч. пос. Под ред. Н.Ф.Кузнецовой,

Москва, 1996. 170 c.

177. Ной И. Методологические проблемы советской криминологии. Саратов, 1975, 222 с.

178. Остроумов С., Кузнецова Н. О причинах и условиях преступности, În: Вестник

Московского университета 1965, с. 45- 54.

179. Павлухин А. Причины и условия умышленных убийств в ИТК. Рязань: РВШ МВД

СССР, 1985, 79 с.

180. Петелин Б.Я. Теория и практика установления субъективной стороны преступления в

процессе расследования. Москва, 1992. 163 с.

181. Пионтковский А.А. Учение о преступлении по советскому уголовному праву,

Москва: Институт Государства и Право Академии Наук СССР, 1961. 667 c.

182. Пирожков В. Психологические аспекты борьбы с побегами. În: Исправительно-

трудовые учреждения: Бюлетинь ВНИИ МВД СССР. Москва, 1982, № 18. с. 50-54.

183. Побегайло Э. Криминологическая характеристика лиц. совершивших тяжкие

насильственные преступления. Москва, 1976, 59 с.

184. Побегайло Э.Ф., Ревин. В.П. Необходимая оборона и задержание преступника в

деятельности органов внутренних дел. Москва, 1987. 173 с.

185. Рарог А.И. Вина и квалификация преступлений. Учебное пособие. Москва: РИО

ВЮЗИ., 1982. 63 с.

186. Рарог А.И. Общая теория вины в уголовном праве. Учебное пособие. Москва: РИО

ВЮЗИ., 1980. 91 с.

187. Расторопов С. Борьба с умышленными тяжкими телесными повреждениями,

совершаемыми осужденными в ИТК. Диссертация … кандидата юридических наук.

Рязань: РИПиЭ МВД РФ, 1996, 301 с.

188. Рашковская М.С. Преступления против правосудия. Уч.пособие. Москва: 1978. 240 c.

189. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. В. С. Комиссарова. СПб.: Питер,

2005. 560 с.

176

190. Российское уголовное право. Общая часть: Учебник. Под ред. В.Н. Кудрявцева, А.В.

Наумова. Москвa: Спарк, 1997. 454 с.

191. Сандуров Ф. Социально-психологические и правовые аспекты исправления и

перевоспитания правонарушителей. Казань, 1976, 144 с.

192. Сауляк В. Предупреждение побегов осужденных из ИТУ: Автореферат диссертации

кандидата юридических наук. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1985. 35 с.

193. Сауляк В.К., Квашис В.Е., Шевелев Ю.К. Проблемы борьбы с побегами осужденных

из мест лишения свободы. Киев, 1978. 54 с.

194. Сахаров А. О личности преступника и причинах преступности в СССР, Москва:

Госюриздат, 1961, 279 с.

195. Симонов В.И., Шумихин В.Г. Квалификация насильственных посягательств на

собственность. Учебное пособие. Москва, 1993. 68 с.

196. Смирнов В. В. Предупреждение групповых побегов из исправительных колоний :

Дис. ... канд. юрид. наук: 12.00.08 Москва, 1998. 174 p.

197. Смирнов В. Предупреждение групповых побегов из исправительных колоний:

Автореферат диссертации … кандидата юридических наук. Москва: ВНИИ МВД РФ,

1998, 26 p.

198. Спектор Л. Побег: из места лишения свободы, из-под ареста или из-под стражи. În:

„Закон и право”, 2005 г., N 3, с.2.

199. Спицнадель В.Б., Правовая культура руководителя пенитенциарного учреждения:

сущность, структура, влияние на профессиональную деятельность. Диссертация

кандидата юрид. наук, Санкт-Петербург, 1996. 248 c.

200. Стручков Н. Вступительная статья в книге Бухгольц Э., Лекшаш Дж. Хартман Р.

Социалистическая криминология. Москва, 1975. с. 15-16.

201. Стручков Н. Советская исправительно-трудовая политика и её роль в борьбе с

преступностью. Саратов, 1970, 269 с.

202. Стручков Н., Личность преступника, Москва, 1975, 84 c.

203. Стручков Н.А. Курс исправительно-трудового права, Проблемы Особенной части,

из. Юридическая литература, Москва: Юрид. Лит., 1985. 256 c.

204. Стручков Н.А., Курс исправительно-трудового права. Проблемы Общей части, из.,

Юридическая литература, Москва, 1984. 240 с.

205. Стуканов A. «Кресты». История побегов. Санкт-Петербург: Ассоциация

«Юридический Центр», 2001. 70 p.

206. Стурова М.П. Исправительно-трудовая педагогика. Москва, ВНИИ МВД СССР,

1978. 304 с.

177

207. Сухов А. Криминогенное общение в среде осужденных. Рязань: РВШ МВД РФ, 1993. 134 c.

208. Тишкевич И.О. Условия и пределы необходимой обороны, Москва, 1969. 192 с.

209. Ткачевский Ю.М. Уголовная ответственность за уклонение от отбывания лишения

свободы. În: Вестн. МГУ. Сер. 11. Право. 2001. N 5. c. 3-17.

210. Уваров И. Преступления, совершаемые с особой жестокостью в исправительных

учреждениях. Диссертация … кандидата юридических наук. Рязань: РИПиЭ МВД

РФ, 1997. 226 c.

211. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть Учебник. Под ред. А.И.

Рарога. Москва, Юристь, 2001. 511с.

212. Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть. Под ред. Михлина А.С.

Москва: Юристъ, 2004. 704 с.

213. Уголовное право Российской Федерации: Особенная часть. Под ред. Г.Н. Борзенкова

и В.С. Комиссарова. Москва, 1997. 654 с.

214. Уголовное право. Особенная часть. Под общей редакцией проф. Л.Д. Гаухмана и

проф. С.В. Максимова. Москва, 2003. 400 с.

215. Уголовный кодекс Аргентины. Санкт-Петербург: Изд-во «Юридический центр

Пресс», 2003. 240 c.

216. Уголовный кодекс Бельгии. Санкт-Петербург: Издв-о «Юридический центр Пресс»,

2004. 561 c.

217. Уголовный кодекс Голандии. Санкт-Петербург: Издв-о «Юридический центр Пресс»,

2001, 510 c.

218. Уголовный кодекс Грузии. Санкт-Петербург: Изд-во «Юридический центр Пресс»,

2002, p.372. 409 c.

219. Уголовный кодекс Израиля. Санкт-Петербург: Издв-о «Юридический центр Пресс»,

2005, 414 c.

220. Уголовный кодекс Литовской республики Санкт-Петербург: Издв-о «Юридический

центр Пресс», 2003, 470 c.

221. Уголовный кодекс Республики Армении. Санкт-Петербург: Изд-во «Юридический

центр Пресс», 2004. 450 c.

222. Уголовный кодекс Республики Казахстан. Санкт-Петербург: Изд-во «Юридический

центр Пресс», 2001, 466 c.

223. Уголовный кодекс Республики Киргизстан. Санкт-Петербург: Изд-во «Юридический

центр Пресс», 2002. 352 c.

224. Уголовный кодекс Республики Польша. Санкт-Петербург: Издв-о «Юридический

центр Пресс», 2001. 234 c.

178

225. Уголовный кодекс Республики Таджикистан. Санкт-Петербург: Изд-во

«Юридический центр Пресс», 2001. 410 c.

226. Уголовный кодекс Российской Федерации. По состоянию на 1 марта 2011. Москва:

Проспект, 2011. 176 c.

227. Уголовный кодекс Турции. Санкт-Петербург: Издв-о «Юр. центр Пресс», 2004. 374 c.

228. Уголовный кодекс Украины. Харьков: Одиссей, 2008. 312 c.

229. Уголовный кодекс Франции. Санкт-Петербург: Изд-во «Юридический центр Пресс»,

2003. 650 c.

230. Уголовный кодекс Японии. Санкт-Петербург: Издв-о «Юридический центр Пресс»,

2002. 226 c.

231. Фролов Е.А. Спорный вопросы общего учения об объекте преступления. În: Сб.

учен. Тр. Свердловского юрид. ин-та. Вып.10. Свердловск, 1969, p. 198-206.

232. Хладковский Е. По вопросу о том, принадлежит ли преступный и уголовно

наказуемый побег к числу длящихся преступлений În: Журнал гражданского и

уголовного права. Кн. 2. 1890. c. 250.

233. Чалидзе В. Уголовная Россия. Москва: Издательский центр «ТЕРРА» 1991. 395 c.

234. Шамарин С.З. Классификация уголовно наказуемых побегов по месту их

совершения. În: Уголовно-правовые меры борьбы с преступностью в условиях

перестройки. Свердловск: 1990. c.136-137.

235. Шиханцов Г.Г. Криминология. Москва, Зерцало, 2001, 368 с.

236. Шмаров И.В. Воспитательная функция отраслей права, регулирующих борьбу с

преступностью. În: Сов. гос-во и право. 1980. - № 7. c. 61-66.

237. Шурухнов Н.Г. Личность пенитенциарного преступника În: Социологические

исследования. 1993 № 8 с. 74-83.

238. Шурухнов Н.Г. Расследование и предупреждение преступлений, совершаемых

осужденными в исправительно-трудовых учреждениях. Автореф. дис. ... д-ра юрид.

наук. Москва, 1992. с. 17.

239. Щевелев Ю. Борьба с побегами осужденных из ИТУ, Автореферат диссертации

кандидата юридических наук. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1972. 130 c.

240. Bettina Knapp. Exile and the Writer: Exoteric and Esoteric Experiences; a Jungian

Approach. University Park: Pennsylvania State University Press. 1990. 75 p.

241. John Willoby Roberts. City of Sokrates: An Introduction to Classical Athens. Routledge.

1998. 203 p.

242. Jo-Marie Claassen. Displaced Persons: the Literature of exile: from Cicero to Boethius.

London. Duckworth. 1999. 120 p.

179

ANEXE

Tabelul nr. 1 Nivelul criminalităţii penitenciare în anii 2000-2011

Anul

Penitenciare

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

Total pe DIP

36 36 17 136 256 287 88 63 79 80 83 80

Coeficientul

criminalităţii

penitenciare

la 1.000 de

condamnaţi

3.5 3.3 1.5 12.8 27.4 30.6 9.9 7.3 10.0 11.7 13.1 12.3

Tabelul nr. 2 Nivelul evadărilor din locurile de detenţie în perioada 1995-2011

Tabelul nr. 3 Ponderea evadărilor din numărul total de infracţiuni comise în penitenciare

pentru perioada 2000-2011

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Structura

evadărilor

în %

80

72,2

58,82

45,45

30

24,3

23,54

34,92

35,44

28,75

12,04

10

Datele statistice ale Departamentului Instituţiilor Penitenciare în perioada 2000-2011. Datele statistice ale Departamentului Instituţiilor Penitenciare în perioada 1995-2011. Datele statistice ale Departamentului Instituţiilor Penitenciare în perioada 2000-2011.

Anul

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

Nr.

infr

10 28 25 20 31 29 26 10 7 5 7 4 22 28 23 10 8

Dia

gra

ma

nr.

1 N

um

ăru

l to

tal

al

perso

an

elo

r d

eţi

nu

te î

n p

en

iten

cia

rele

Rep

ub

licii

Mold

ov

a

10633

10925

10591

9377

8876

8679

7895

6830

6535

6324

6521

7061

7525

7836

6920

6404

6647

6521

5470

4270

4018

3997

3446

3379

2755

2457

2472

2032

1374

1360

2265

2306

2524

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

la 0

1.01

.02

la 0

1.01

.03

la 0

1.01

.04

la 0

1.01

.05

la 0

1.01

.06

la 0

1.01

.07

la 0

1.01

.08

la 0

1.01

.09

la 0

1.01

.10

la 0

1.01

.11

la 0

1.01

.12

TO

TA

L

co

nd

am

naţi

pre

ven

iţi

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

180

Dia

gra

ma

nr.

2 N

um

ăru

l to

tal

al

fem

eil

or ş

i m

inoril

or d

eţi

nu

ţi

în p

en

iten

cia

re

404

291

521

320

510

269

394

179

417

210

436

226

446

152

415

83

278

97

268

97

280

86

0

10

0

20

0

30

0

40

0

50

0

60

0

la 0

1.0

1.0

2 la 0

1.0

1.0

3 la 0

1.0

1.0

4 la 0

1.0

1.0

5 la 0

1.0

1.0

6 la 0

1.0

1.0

7 la 0

1.0

1.0

8 la 0

1.0

1.0

9 la 0

1.0

1.1

0 la 0

1.0

1.1

1 la 0

1.0

1.1

2

Femei

Minori

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

181

Dia

gra

ma

nr.

3 C

aracte

ris

tica

con

dam

na

ţilo

r î

n f

un

cţi

e d

e i

nfr

acţi

un

ile

săv

ârşi

te

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

1933 04553839

191215

174111884 04294155 268 209

95711

931 04

294429

254 236

55431789 04073788

304

197 34321

628

31374

3255

298

142 66701708

62379

3591

214

153 35371724

60351

3257

256

160 57081

676

117

362

2476

248

148 84351699

151

377

1302

258 94 154141746

141

421

1768

225

108 135681796

129

428

1727

287

100 6619

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

la

01

.01

.02

la

01

.01

.03

la

01

.01

.04

la

01

.01

.05

la

01

.01

.06

la

01

.01

.07

la

01

.01

.08

la

01

.01

.09

la

01

.01

.10

la

01

.01

.11

la

01

.01

.12

Infracţiuni contr

a v

ieţii şi sănătă

ţii pers

oanei

Infracţiuni c

ontr

a lib

ert

ăţii, c

inste

i şi dem

nităţii pers

oanei

Infracţiunile

privi

nd v

iaţa

sexuală

Infracţiuni contr

a p

atr

imoniu

lui

Infracţiuni contr

a s

ănătă

ţii public

ii şi convi

eţu

irii

socia

le

Infracţiuni contr

a s

ecurită

ţii public

e ş

i a o

rdin

ii public

e

Infracţiuni m

ilita

re

Alte infracţiuni

182

Dia

gra

ma

nr.

4

Caracte

ris

tica

con

da

mn

aţi

lor î

n f

un

cţi

e d

e

nu

mă

ru

l a

nte

ced

en

telo

r p

en

ale

3372

15102179

9883

112

2027

2386 1163

3129

22652442

11332439

2068

2413

9952

273 1

954

2177

10092438

2089

2120 1030

3000

1641

1880 918

2578

1463

1429 702

2471

2471

1471

1343

2073

1470

1442

2112

1422

1558

0

50

0

10

00

15

00

20

00

25

00

30

00

35

00 la 0

1.0

1.0

2

la 0

1.0

1.0

3

la 0

1.0

1.0

4

la 0

1.0

1.0

5

la 0

1.0

1.0

6

la 0

1.0

1.0

7

la 0

1.0

1.0

8

la 0

1.0

1.0

9

la.0

1.0

1.1

0

la 0

1.0

1.1

1

la 0

1.0

1.1

2

Pri

ma

da

tă

a d

ou

a o

ară

a t

reia

şi

ma

i m

ult

a p

atr

a ş

i m

ai

mu

lt

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

183

Dia

gra

ma

nr.

5 C

aracte

ris

tica

con

dam

na

ţilo

r î

n f

un

cţi

e d

e

term

en

ul

isp

ăşi

rii

ped

ep

sei

41

506

15573

110

1402

399

46

37

523

1327

3653 1

440

490 55 2

4

518

1424

3743

1506

413

146

62 1

7476

13053

157

1301

425

170

69 3

6

520

1222

2615 1

277

450

212

72 4

3

632

1473

2333

1298

507 248

30

83

61611

1479

2011

1314

584

329 4686

58499

1217

1676

1048

546

289 5186

83606

1142

1525

974

545

280 4486

79420

968

1505

979

564

324 5591

71471

764

1728

1098

592

250 2692

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

la

01.0

1.0

2

la

01.0

1.0

3

la

01.0

1.0

4

la

01.0

1.0

5

la

01.0

1.0

6

la

01.0

1.0

7

la

01.0

1.0

8

la

01.0

1.0

9

la

01.0

1.1

0

la

01.0

1.1

1

la

01.0

1.1

2

Pîn

ă

la

1 a

n

de

la 1

–3

an

i in

clu

siv

de l

a

3 -

5

an

i in

clu

siv

de l

a

5 –

10 a

ni

inclu

siv

de l

a 1

0 –

15 a

ni

inclu

siv

de l

a 1

5 –

20 a

ni

inclu

siv

de l

a 2

0 –

25 a

ni

inclu

siv

mai

mu

lt d

e 2

5 a

ni

pe v

iaţă

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

184

Dia

gra

ma n

r.

6 C

aracte

ris

tica

con

dam

na

ţilo

r î

n f

un

cţi

e d

e v

ârst

ă

1095

783

1106

631485

999

1313

651

61

6295

1310

70

665

668

1149

37

98

5177 1074 5

5187

5290 1

107

63

945189

1162 76

244394 985 6

7473919

1249 70

373554

1311 83

303724

1248 89

0

10

00

20

00

30

00

40

00

50

00

60

00

70

00

la 0

1.0

1.0

2 la 0

1.0

1.0

3 la 0

1.0

1.0

4 la 0

1.0

1.0

5 la 0

1.0

1.0

6 la 0

1.0

1.0

7 la 0

1.0

1.0

8 la 0

1.0

1.0

9 la 0

1.0

1.1

0 la 0

1.0

1.1

1 la 0

1.0

1.1

2

Pîn

ă la 1

8 a

ni in

clu

siv

18 -

40 a

ni in

clu

siv

41 -

60 a

ni in

clu

siv

mai m

ult

de 6

0 a

ni

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

185

Dia

gram

a n

r.

7 D

ina

mic

a

evad

ăril

or î

n p

en

iten

cia

re

10

7

55

4

22

28

23

10

18

05

10

15

20

25

30

la 0

1.0

1.0

2 la 0

1.0

1.0

3 la 0

1.0

1.0

4 la 0

1.0

1.0

5 la 0

1.0

1.0

6 la 0

1.0

1.0

7 la 0

1.0

1.0

8 la 0

1.0

1.0

9 la 0

1.0

1.1

0 la 0

1.0

1.1

1

Eva

dă

rie

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

011.

186

Dia

gra

ma

nr.

8 P

on

derea e

vad

ăril

or î

n s

tru

ctu

ra c

rim

ina

lită

ţii

pen

iten

cia

re

58,8

2

45,4

5

30

24,3

23,5

4

34,9

235,4

4

28,7

5

12,4

10

0

10

20

30

40

50

60

la 0

1.0

1.02 la

01.0

1.03 la

01.0

1.04 la

01.0

1.05 la

01.0

1.06 la

01.0

1.07 la

01.0

1.08 la

01.0

1.09 la

01.0

1.10 la

01.0

1.11

Po

nd

ere

a e

vad

ări

lor

D

ate

le s

tatistice a

le D

epart

am

entu

lui In

stitu

ţiilor

Penitencia

re î

n p

erioada 2

002-2

012.

187

188

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul Chetraru Viorel, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în

teza de doctorat se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport

consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Chetraru Viorel

3 decembrie 2012

189

CV AL AUTORULUI

Date personale: CHETRARU Viorel

Data şi locul naşterii: 13 octombrie 1974, or. Cimişlia, Republica

Moldova.

Studii: 1992-1996 – Academia „A.I. Cuza” din Bucureşti, Facultatea

Drept, licenţiat în drept;

2006-2007 – Academia „Ştefan cel Mare a MAI, masterat în dreptul economic;

2006-2007 – Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele R. Moldova,

masterat în ştiinţe politice;

2009-2012 – Academia „Ştefan cel Mare a MAI, studii de doctorat la specialitatea

12.00.08 – drept penal;

2012 – Colegiul Naţional de Afaceri Interne din România de pe lîngă Ministerul

Administraţiei şi Internelor a României, studii postuniversitare.

Activitatea profesională:

1996-2002 inspector, inspector superior, şef adjunct, şef serviciu poliţie economică-

financiară a Comisariatului de Poliţie al sectorului Centru, mun. Chişinău;

2002-noiembrie 2003 şef adjunct al Direcţiei Investigaţii Operative a CCCEC, şef

Direcţie Investigaţii Operative a Direcţiei Generale Teritoriale Chişinău a CCCEC, şef

adjunct a DGT Chişinău a CCCEC;

noiembrie 2003- noiembrie 2009 şef al Direcţiei Inspectări şi Supraveghere a MAI, şef

adjunct al Direcţiei Generale Analiză Monitorizare şi Evaluare a Politicilor, MAI, şef al

Direcţiei Delicte Transfrontaliere şi Informaţionale, MAI.

noiembrie 2009 pînă în prezent funcţia de Director al Centrului Naţional Anticorupţie.

Domeniile de activitate ştiinţifică: Drept penal, criminologie, drept execuţional-penal.

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale: Chetraru V.,

, Conferinţa ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea în

spaţiul UE şi al CSI: evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere”, Chişinău, 12-13

iunie 2012.

Lucrări ştiinţifice publicate la tema tezei: 6 articole.

Date de contact: mun. Chişinău, Bd. Ştefan cel Mare şi Sfînt, 198, Moldova;

Telefon: 0 22 257 203 mobil: 069133940; e-mail: ketraru@mail.ru