TEMA 1: Managementul social – factor determinant în furnizarea

serviciilor sociale

1. Conceptul de managemet social. Managerul social: rolurile şi

competenţele manageriale.

2. Funcţiile managementului social.

3. Caracteristica serviciilor sociale. Ofertanţii de servicii sociale.

1. Conceptul de management social. Managerul social: rolurile şi competenţele manageriale.

Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient şi de a optimiza valorificarea

tuturor resurselor, în vederea obţinerii succesului.

El trebuie perceput ca ştiinţă şi artă laolaltă pentru că este posibilă acceptarea unor

responsabilităţi economice, sociale, morale la cei care-l aplică. Responsabilităţile respective,

antrenează selecţia în valori ce generează competenţa care menţine competiţiile pe toate

planurile, acesta fiind singurul mod de obţinere a succesului.

Managementul e un domeniu de cercetare cu caracter multidisciplinar.

Unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai managementului este WILIAM JACK

DUNCAN. Lucrarea sa de referinţă este „Management evoluţia responsabilităţii în

administraţie”. În această lucrare el defineşte managementul ca fiind un proces conştient prin

care acţiunea individuală şi de grup e coordonată pentru a realiza obiectivele instituţiei.

Managementul realizează sarcini şi obiective acceptate din punct de vedere al valorilor

unei societăţi.

În ceea ce priveşte funcţionalitatea instituţiilor, evoluţia managerială este

caracterizată prin trecerea de la eficienţa economică şi socială localizată, la armonizarea

eficienţei economice cu componentele sociale şi apoi la încurajarea fluxului de informaţii

pentru optimizarea deciziilor cu finalitate macro şi microeconomică şi a deciziilor cu finalitate

socială.

Reuşita într-o competiţie este astfel influenţată de profesionalismul managementului.

Raportul UNIVERSALITATE – SPECIFICITATE în management.

UNIVERSALITATEA se caracterizează prin:

1. acceptarea managementului ca ştiinţă sau ca ştiinţă şi artă.

2. managementul este o resursă a dezvoltării bazată pe utilizarea inteligentă a

tehnologiei şi a capacităţii omului.

1

3. managementul are metode şi tehnici proprii ce se pot generaliza dar utilizează

şi metode şi tehnici din alte domenii făcând astfel din management o ştiinţă integratoare de

graniţă.

4. reuşitele din mediul economic pot fi extinse şi în alte domenii de activitate.

5. finalitatea managementului este EFICIENŢA ECONOMICĂ şi UTILITATEA

SOCIALĂ.

SPECIFICITATEA în management se caracterizează prin:

1. perfecţionism - fiind posibil prin valorile naţionale, cultură, tradiţie, resurse, stadiu

de dezvoltare;

2. abordările manageriale specifice susţin şi fundamentează unele priorităţi

naţionale;

3. fixarea şi perfecţionarea comportamentelor manageriale sunt strâns legate de

grupul de educaţie specific;

4. metodele şi tehnicile manageriale specifice precum şi tehnicile adaptate se pot

aplica cu mult succes;

5. specificitatea include procese de creativitate directe sau determinate de experienţe

evaluate;

6. creşterea ponderii elementelor de universalitate în problema managementului.

Managerul social:rolurile şi competenţele manageriale

Postul unui manager, vizează existenţa unor abilităţi conceptuale umane şi tehnice,

aceasta datorită faptului că managerii acţionează într-un mediu în care concurenţa este

primordială. Existând concurenţă există şi ostilitate între managerii concurenţi. Managerii

din domeniul asistenţei sociale transformă politicile sociale în servicii sociale. Serviciile

sociale se deosebesc de afaceri necesitând un management adecvat şi un manager

corespunzător.

Rolurile de conducere după Quinn:

1. Rolul de director: luarea iniţiativei, stabilirea scopurilor, delegarea eficace.

2. Rolul de producător: productivitate şi motivaţie personală, motivarea celorlalţi şi

managementul timpului şi al stresului

3. Rolul de coordonator : planificarea, organizarea şi întocmirea organigramei si

controlarea.

4. Rolul de monitor: reducerea încărcăturii informaţionale, analizarea informaţiilor cu o

gândire critică si prezentarea informaţiilor în situaţia lor reală şi concretă

2

5. Rolul de mentor: autocunoaşterea şi înţelegerea celorlalţi, comunicarea interpersonală

si formarea de formatori, dezvoltarea continuă a celor din organizaţia sa

6. Rolul de facilitator (mediator) formarea unei echipe, luarea deciziilor în mod

participativ, managementul conflictului

7. Rolul de inovator, cel ce gândeşte creativ : trăirea schimbării, gândire creativă,

managementul schimbării.

8. Rolul de broker: formarea şi menţinerea unei baze a puterii, negocierea contractelor

şi a implicării, prezentarea orală, eficace a ideilor manageriale

2. Funcţiile managementului social.Managementul social are funcţiuni similare cu cele ale managementului economic dar

prezintă şi particularităţi datorate scopului său nonprofit:

1) Funcţia de cercetare/dezvoltare aceasta reprezintă ansamblul activităţilor care se

desfăşoară în cadrul organizaţiei pentru realizarea obiectivelor din domeniului producerii de

idei noi şi transformarea lor în inovaţii utile precum servicii noi, programe speciale noi,

metodologii sau tehnologii noi, dezvoltare prin investiţii, dezvoltare prin strângere de fonduri,

metode noi de organizare.

2) Funcţia de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de bază auxiliare şi de

servire prin care se realizează obiectivele din domeniul producerii de servicii sociale. Pentru

ca această funcţie să fie completă e necesară realizarea calitativă, cantitativă şi la termen a

serviciilor sociale de bază, şi a celor auxiliare.

3) Funcţia de marketing şi comunicare externă cuprinde activităţi menite să ducă la

realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturii organizaţiei cu mediul extern.

4) Funcţia financiar-contabilă reprezintă totalul activităţilor prin care se realizează

obiectivele privind obţinerea mijloacelor financiare necesare organizaţiei. Avem în vedere

evidenţa în valoare monetară a patrimoniului mobiliar şi imobiliar. Această funcţie implică

activităţi:

- elaborarea bugetului şi analiza costului;

- planificarea campaniei de strângere de fonduri;

- realizarea acordului dintre dimensiunea financiară a cordului dintre capitolele

bugetului şi bugetul şi bugetul global al organizaţiilor;

- întocmirea de rapoarte financiar-contabile;

- revizii financiar-interne;

- revizii financiar-externe;

(curtea de conturi, garda financiară)

3

- eficacitatea controlului managerial;

- măsuri colective pentru remedierea problemei financiare;

5) Funcţia de personal, cuprinzând ansamblul activităţilor în cadrul organizaţiei pentru

realizarea obiectivelor din domeniul asigurării potenţialului uman necesar. Această funcţie

include:

a) recrutarea, selectarea, promovarea angajaţilor;

b) formarea şi perfecţionarea profesională;

c) organizarea unui sistem de evaluare a performanţelor;

d) organizarea unui sistem de cointeresare personalului angajat;

e) evaluarea gradului în care sunt luate în considerare resursele umane când sunt

aplicate decizii strategice.

Managementul social performant are următoarele caracteristici:

1) obiectivele sunt împărtăşite de majoritatea membrilor organizaţiei;

2) angajaţii se simt liberi să semnalizeze diferenţele organizaţionale când ele apar, şi

au un spirit optimist în rezolvarea lor;

3) luarea deciziilor este determinată de aptitudini, responsabilitate, ritm şi cerinţe

pentru dezvoltarea profesională şi managerială;

4) munca este efectuată în echipă în domeniul planificării, performanţei şi disciplinei.

Asumarea în comun a responsabilităţii;

5) observaţiile oamenilor din partea inferioară a ierarhiei sunt repetate şi luate în

considerare când este cazul;

6) problemele individuale şi sentimentele personale ale oamenilor sunt incluse în

problemele managementului general;

7) colaborarea se manifestă cu uşurinţă deşi individul şi grupul concurează între ei,

oamenii sunt gata să ceară ajutorul şi doresc să ofere ajutor;

8) apariţia unei crize duce la implicarea rapidă a oamenilor până la dispariţia acesteia;

9) conflictele sunt tratate eficace şi deschis, oamenii spun ceea ce vor şi aşteaptă ca şi

conducerea să facă acelaşi lucru;

10) perfecţionarea şi învăţarea se desfăşoară la locul de muncă si se bazeaza pe voinţa

de a dezvolta continuu organizaţia respectivă.

În asistenţa socială natura serviciilor sociale implică relaţii între oameni. Asistenţa

socială este o „afacere cu oameni” în care indivizii (asistenţii sociali) deservesc alţi

indivizi (clienţi, beneficiari).

4

Clienţii evaluează asistenţii sociali nu numai după nivelul pregătirii profesionale şi a

titlurilor ştiinţifice obţinute ci mai ales după comportamentul acestuia şi personalul asociat.

3. Caracteristica serviciilor sociale. Ofertanţii de servicii sociale. Definiţia unanim recunoscută a serviciilor sociale este dată în 1982 de Institutul

Naţional de Asistenţă Socială din Marea Britanie. Conform acesteia expresia servicii sociale

înseamnă „toate acele servicii de stat şi voluntare (non profit, ONG) înţelese în mod curent ca

esenţiale pentru supravieţuire şi dezvoltare personală într-o societate civilizată.

În general în serviciile sociale sunt incluse:

- asigurarea de locuinţe

- securitatea socială

- sănătatea

- educaţia

- angajarea în muncă

- servicii de recreere

În sens mai larg, noţiunea servicii sociale include şi următoarele:

- securitatea publică

- prevenirea delicvenţei

- serviciile de reabilitare

- reintegrarea socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor

neprivative de libertate.

Serviciile sociale în Republica Moldova sunt asigurate de următorul sistem de stat al

asistenţei sociale:

Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.

Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului.

Ministerul Justiţiei.

Ministerul Afacerilor Interne.

Administraţia Publică Locală (Secţiile raionale de asistenţă socială şi protecţia

familiei; Casele Teritoriale de Asigurări Sociale).

Sistemul Organizaţiilor Neguvernamentale care oferă servicii sociale, începînd cu

conducerea activităţilor şi sfîrşind cu furnizarea efectivă de servicii.

Ofertanţii de servicii sociale.

Ofertanţii – sunt organizaţiile, instituţiile şi sistemele comunitare acestea din urmă doar

pentru proprii lor membrii.

5

Instituţiile sunt „Societăţi sau corporaţii care au în special un caracter public”.

Instituţiile asigură servicii de un fel sau altul pentru societate.

Exemple de organizaţii ce oferă servicii sociale: bisericile, spitalele, clinicile, instituţiile

de învăţământ, centrele de plasament, cantinele sociale, organizaţii de cartier, cluburile de

tineret.

Organizaţiile şi instituţiile au o misiune şi un scop. Pentru a putea vorbi despre

afirmarea unei misiuni organizaţionale trebuie să facem referire la următoarele dimensiuni:

1. Scopul global care este indicator major al sistemului social;

2. Identitatea în care organizaţia sau instituţia se autocaracterizează;

3. Valorile care înseamnă afirmarea filosofiei pentru care militează sistemul

social;

4. Politica majoră care înseamnă afirmarea valorilor expuse de sistem.

Politica indică modul în care sistemul îşi urmăreşte scopurile.

„Scopurile sunt rezultate specifice sau realizări înspre care sunt direcţionate energiile

sistemului”.

Trăsăturile organizaţiilor de servicii sociale sunt următoarele:1. serviciile sociale se fac direct pentru oameni şi intervin asupra acestora. Efectele

serviciilor sociale sunt judecate în termeni ai evoluărilor umane dar şi în termeni

instrumentali. Componenta umană a serviciilor sociale derivă din faptul că acestea au

consecinţe morale asupra indivizilor, familiilor, comunităţilor.

2. Activităţile primordiale ale substituţiilor de serviciile sociale implică tranzacţii

interactive între membri personalului şi utilizatorii serviciilor. Rezultatul acestei tranzacţii

este coprodus deoarece atât ofertantul de servicii sociale cât şi beneficiarul deţin roluri critice

în producerea şi modelarea rezultatului, de aceea rezultatele serviciului luat în arte pentru că

ofertantul de servicii nu poate controla în întregime caracteristicile participării beneficiarului.

3. Tehnologiile folosite în serviciile sociale sunt nedeterminate de aceea existând puţine

certitudini privind rezultatele finale. Rezultatele finale pot fi afectate indiferent de structura

programului social furnizat, datorită faptului că există influenţe din partea altor indivizi, dar şi

datorită faptului că la om comportamentul este imprevizibil. Calitatea serviciului depinde de

raţionamentul şi de deprinderile individuale ale persoanelor care oferă servicii.

4. Organizaţiile şi instituţiile de servicii sociale se bazează numai pe serviciile

profesioniştilor în domeniu. Aceşti profesionişti (asistenţi sociali) au în moduri diferite

loialităţi duale faţă de organizaţia în care lucrează si faţă de profesia lor.

Între cele două entităţi pot apărea conflicte de valori.

6

5. Organizarea de servicii sociale este dependenta de mediu.Mediul extern al oricărei

organizaţii ce oferă servicii sociale este incert din cauza schimbărilor economice şi sociale.

Ceea ce se întâmplă într-o organizare de servicii sociale este adesea determinată mai mult de

ceea ce se petrece în mediul său extern decât faţă de deciziile interne care au fost luate.

TEMA 2: Sistemul de protecţie socială.

1. Asistenţa socială - componentă a sistemului naţional de protecţie

socială.

2. Sistemul de asistenţă socială – principii generale.

3. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială în R.M.

1. Asistenţa socială - componentă a sistemului naţional de protecţie

socială. Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul

căruia statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele

temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot

genera marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate.

Asistenta sociala cuprinde prestaţiile şi serviciile sociale acordate în vederea dezvoltării

capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea

calităţii vieţii şi promovarea unei societăţii incluzive si coezive. Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a fost mult mai dificilă decât în

alte state ex-socialiste central-europene. Trecerea bruscă de la sistemul de comandă la cel de

piaţă, a condus într-o primă etapă la adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor

structurale, datorate de insuficienta pregătire a clasei politice, a conducătorilor, şi în general a

populaţiei pentru a acţiona în condiţiile democraţiei şi a mecanismelor de piaţă. Astfel, doar

abia din anul 2003, în Republica Moldova s-a decis elaborarea unei legi-cadru a asistenţei

sociale, act normativ ce a fost definitivat prin adoptarea Legii asistenţei sociale nr. 547-XV

din 25.12.2003. Prezenta lege are drept scop determinarea principiilor şi obiectivelor

asistenţei sociale, stabilirea dreptului la asistenţă socială, prestaţiilor şi serviciilor de asistenţă

socială, categoriilor de beneficiari ai acesteia, precum şi a cerinţelor faţă de personalul din

sistemul de asistenţă socială.

7

Componentele ce se referă direct la domeniul asistenţei sociale sunt variate şi pot fi

exprimate prin următoarele noţiuni de bază:

Risc social – pericol pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele

economice negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală,

accident, disabilitate, îmbătrînire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.);

Venit global al unei persoane (constituie o parte din venitul global al familiei) – sumă

a mijloacelor băneşti provenite din activitatea salarizată şi din activitatea de întreprinzător,

care include, de asemenea, veniturile din comercializarea producţiei agricole din gospodăria

auxiliară, veniturile provenite din proprietate, prestaţiile sociale în bani, prestaţiile sociale în

natură şi alte venituri curente, calculată pentru o persoană;

Asistent social – persoană cu studii speciale în domeniu, care prestează servicii

specializate persoanelor şi familiilor care, temporar, se află în dificultate şi care, din motive de

natură economică, socială, fizică sau psihologică, nu sînt în stare să îşi realizeze, prin mijloace

şi eforturi proprii, un nivel decent de viaţă;

Lucrător social – persoană cu instruire specială sau fără instruire specială, dar care a

frecventat cursurile de pregătire profesională şi care prestează persoanelor asistate servicii de

necesitate primară;

Anchetă socială – act care constată situaţia materială şi socială actuală a persoanei sau

a familiei, ce solicită asistenţă socială, şi care conţine date referitoare la persoană sau la

membrii familiei (vîrstă, ocupaţie, venituri), la locuinţă şi la bunurile pe care le posedă, la

problemele cu care se confruntă aceştia;

Persoană şi familie defavorizată – persoană şi familie socialmente vulnerabile, aflate

în situaţii care împiedică activitatea normală a acestora din punct de vedere economic,

educativ, social etc.;

Beneficiar de asistenţă socială – persoană sau familie defavorizată căreia, în temeiul

cererii, anchetei sociale şi al actelor constatatoare, i se acordă prestaţii şi/sau servicii sociale;

Dependenţă socială – stare a persoanei care, din cauza pierderii independenţei fizice,

psihice sau intelectuale, are nevoie de asistenţă socială pentru îndeplinirea funcţiilor curente

de importanţă vitală;

8

Plasament familial – formă de ocrotire a minorului rămas fără supravegherea

părinţilor sau ai cărui părinţi se află în situaţie de risc sau în altă situaţie care necesită

instituirea tutelei;

Reintegrare socială – reabilitare a funcţiilor de bază (economică, educativă, socială

etc.) ale unei persoane sau familii, care permite acestora să participe la viaţa socială;

Familie cu mulţi copii – familie cu 3 şi mai mulţi copii.

2. Sistemul de asistenţă socială – principii generale. În vederea garantării accesului egal la drepturile prevăzute de legislaţia în vigoare,

sistemul de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele principii generale:

a) recunoaşterea independenţei şi autonomiei personalităţii, respectarea demnităţii

umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a

personalităţii;

b) universalitatea dreptului la asistenţă socială, garantarea accesibilităţii acesteia,

potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;

c) solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea

persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii

sociale;

d) flexibilitatea măsurilor de asistenţă socială, aducerea lor în concordanţă cu

necesităţile reale ale persoanei sau ale familiei aflate în dificultate;

e) parteneriatul social ca mijloc de realizare şi evaluare a măsurilor de asistenţă

socială, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, instituţiile de drept

public şi privat, structurile asociative, precum şi instituţiile de cult recunoscute de lege

cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;

f) responsabilitatea personală a beneficiarului de asistenţă socială, potrivit căruia

beneficiarii măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială contribuie activ la procesul de acordare

a acestora;

g) transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a

administraţiei faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la

procesul de luare a deciziilor;

h) nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistenţă socială se

realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV ori apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt

9

criteriu care are ca scop sau efect restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de

egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Bazîndu-se pe principii bine determinate, asistenţa socială are ca temei şi anumite

obiective. Obiectivele asistenţei sociale constau în :

(1) Depăşirea stării de dependenţă socială sau în înlăturarea stării de dificultate a

persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu respectarea principiului

autonomiei.

(2) Reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat şi orientarea

spre restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.

Pentru realizarea obiectivelor asistenţei sociale este importantă aplicarea unei politici în

domeniul asistenţei sociale. Astfel:

(1) Politica de asistenţă socială se realizează consecvent şi cu prioritate în favoarea

persoanelor şi familiilor social-dependente sau susceptibile de a deveni social-dependente şi

are drept obiective:

a) prevenirea sau reducerea dependenţei sociale şi atenuarea consecinţelor acesteia;

b) menţinerea unui nivel decent de viaţă al persoanei sau familiei;

c) acordarea unui sprijin suplimentar, temporar sau permanent, prin prestaţii şi servicii

sociale.

(2) Politica de asistenţă socială are drept scop orientarea măsurilor politice şi

socioeconomice spre asigurarea de posibilităţi egale atît pentru membrii societăţii, cît şi

pentru sistemele instituţional-administrative organizate la nivel local şi central.

(3) Măsurile de asistenţă socială se realizează prin programe şi acţiuni personalizate,

preventive sau curente, organizate şi garantate de autorităţile administraţiei publice centrale şi

locale, precum şi de alte organe sau organizaţii ale societăţii civile.

(4) Programele de asistenţă socială se elaborează de către autorităţile administraţiei publice

centrale şi locale şi se coordonează cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. La elaborarea

acestor programe sînt antrenate, în calitate de parteneri sociali, organizaţiile

neguvernamentale, persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, instituţiile de cult

recunoscute în Republica Moldova şi reprezentanţii societăţii civile.

(5) Coordonarea activităţii de asistenţă socială, realizate în cadrul sistemului naţional de

protecţie socială, revine autorităţii administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniu.

10

Dreptul la asistenţă socială(1) De asistenţă socială beneficiază cetăţenii Republicii Moldova în funcţie de nivelul

venitului global al unei persoane. Cuantumul venitului global al unei persoane, care acordă

dreptul de a beneficia de o formă sau alta a asistenţei sociale, se reglementează prin actele

legislative şi alte acte normative corespunzătoare.

(2) Cetăţenii străini şi apatrizii domiciliaţi în Republica Moldova beneficiază de

protecţie socială în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Beneficiarii de asistenţă socială. Categoriile de beneficiari De asistenţă socială beneficiază persoanele şi familiile care, din cauza unor factori de

natură economică, fizică, psihologică sau socială, nu au posibilitate să îşi asigure un nivel

decent de viaţă, şi anume:

a) copiii şi tinerii ale căror sănătate, dezvoltare şi integritate fizică, psihică sau morală sînt

prejudiciate în mediul în care locuiesc;

b) familiile care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător obligaţiile privind îngrijirea,

întreţinerea şi educarea copiilor;

c) familiile fără venituri sau cu venituri mici;

d) persoanele fără familie, care nu pot gospodări singure, care necesită îngrijire şi

supraveghere sau sînt incapabile să facă faţă nevoilor sociomedicale;

e) copiii cu disabilităţi pînă la vîrsta de 18 ani;

f) familiile cu mulţi copii;

g) familiile monoparentale cu copii;

h) persoanele vîrstnice;

i) persoanele cu disabilităţi;

j) alte categorii de persoane şi familii aflate în dificultate.

Formele asistenţei sociale

1) Asistenţa socială se acordă sub formă de:

a) prestaţii în bani (alocaţii, compensaţii, indemnizaţii etc.) sau prestaţii în natură;

b) servicii sociale.

2) Asistenţa socială poate fi acordată şi indirect, inclusiv sub formă de gratuităţi sau de

reduceri la procurarea unor bunuri sau la plata unor servicii curente ce ţin de locuinţă, sub

formă de scutiri sau reduceri de impozite.

11

3) Autorităţile administraţiei publice locale, în funcţie de posibilităţile financiare reale, pot

institui şi acorda persoanelor şi familiilor aflate în dificultate, pe lîngă formele de asistenţă

socială stabilite prin prezenta lege, şi alte forme de asistenţă socială.

4) Alocaţiile, compensaţiile, indemnizaţiile, ajutoarele şi alte prestaţii acordate în bani sau în

natură, temporar sau permanent, sînt considerate, conform legislaţiei, venituri la stabilirea

dreptului la asistenţă socială.

Serviciile sociale1) Serviciile sociale reprezintă activităţi specializate desfăşurate în favoarea beneficiarilor de

asistenţa socială.

2) Serviciile sociale sînt complementare celor de asistenţă medicală care se acordă conform

legislaţiei.

3) Calitatea serviciilor sociale se asigură prin respectarea standardelor de calitate stipulate în

contractele încheiate cu furnizorii de servicii.

4) În categoria serviciilor sociale se includ şi serviciile acordate în instituţiile specializate

(centrele sociale de zi sau de noapte, azilurile pentru bătrîni, centrele de reabilitare, protezare

şi recuperare), plasarea în instituţiile de asistenţă socială, serviciile acordate de către secţiile

de deservire socială la domiciliu, examinarea la domiciliu de către consiliile de expertiză

medicală a vitalităţii.

5) Autorităţile administraţiei publice locale organizează prestarea de servicii sociale în funcţie

de problemele sociale existente în aria teritorială.

Acordarea prestaţiilor şi a serviciilor sociale1) Acordarea prestaţiilor şi a serviciilor sociale se face la cererea scrisă a solicitantului sau,

după caz, a reprezentantului legal al acestuia ori a altei persoane a cărei legitimitate este

justificată prin actele prevăzute de legislaţia în vigoare.

2) Beneficiar de prestaţii şi/sau de servicii sociale destinate pentru creşterea şi educarea

copiilor poate fi unul dintre părinţi sau reprezentantul legal al copilului.

3) Beneficiarii de prestaţii şi de servicii sociale au dreptul de a fi informaţi asupra condiţiilor

de acordare a acestora, asupra rezultatelor anchetelor sociale efectuate, asupra datei

constituirii dreptului la asistenţă socială şi asupra modalităţii de primire a ei.

4) Serviciile sociale se acordă la domiciliu sau în cadrul instituţiilor specializate gratuit ori cu

plată parţială sau integrală.

12

5) Acordarea de servicii sociale în instituţiile specializate se efectuează în cazuri excepţionale,

deoarece îngrijirea în familie se consideră mai eficientă.

3. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială în R.M. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială în Republica Moldova se

efectuează la nivel central şi la nivel teritorial.

Asistenţa socială la nivel central

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale este autoritatea din cadrul administraţiei publice

centrale care coordonează activitatea de acordare a asistenţei sociale şi evaluează funcţionarea

sistemului de asistenţă socială. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale exercită următoarele

atribuţii principale:

a) elaborează politica de asistenţă socială şi strategia naţională de dezvoltare a acesteia şi

exercită controlul asupra realizării lor;

b) pregăteşte proiecte de acte normative, de norme metodologice şi propuneri cu privire la

ameliorarea funcţionării sistemului de asistenţă socială;

c) elaborează standardele de calitate pentru serviciile sociale;

d) elaborează metodologia de acreditare şi criteriile de evaluare a instituţiilor de asistenţă

socială, publice şi private, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale care activează în

domeniu, organizează procesul de acreditare şi de evaluare a acestora în conformitate cu

legislaţia;

e) dezvoltă relaţii de colaborare cu instituţii şi organizaţii internaţionale analoage, încheie

convenţii de colaborare cu acestea.

La elaborarea politicii de asistenţă socială, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale se consultă

cu reprezentanţii societăţii civile.

Departamentul asistenţă socială, care funcţionează pe lîngă Ministerul Muncii şi

Protecţiei Sociale, realizează politica de asistenţă socială. Departamentul asistenţă socială

exercită următoarele atribuţii principale:

a) coordonează şi evaluează activitatea direcţiilor municipale asistenţă socială şi a secţiilor

raionale asistenţă socială şi protecţie a familiei;

b) dezvoltă sistemul de servicii sociale, promovează alternativele instituţionalizării;

c) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu reprezentanţii societăţii

civile;

d) creează sistemul informaţional în domeniu.

13

În subordinea autorităţilor administraţiei publice centrale pot funcţiona instituţii de asistenţă

socială specializate, înfiinţate prin hotărîre de Guvern, precum şi unităţi de cercetări ştiinţifice

în domeniu.

Asistenţa socială la nivel teritorial

La nivel teritorial funcţionează direcţii municipale asistenţă socială şi secţii raionale

asistenţă socială şi protecţie a familiei, constituite de consiliile raionale (municipale)

corespunzătoare, de comun acord cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, şi subordonate

autorităţilor respective ale administraţiei publice locale şi Ministerului Muncii şi Protecţiei

Sociale prin intermediul Departamentului asistenţă socială.

Direcţiile municipale asistenţă socială şi secţiile raionale asistenţă socială şi protecţie a

familiei, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale şi în colaborare cu

reprezentanţii societăţii civile, realizează politica de asistenţă socială şi asigură aplicarea

legislaţiei la nivel teritorial.

Direcţia municipală asistenţă socială exercită următoarele atribuţii principale:

a) coordonează şi evaluează activitatea direcţiilor de sector asistenţă socială şi

protecţie a familiei;

b) asigură acordarea de servicii sociale în funcţie de specificul local;

c) creează sistemul informaţional în domeniul asistenţei sociale la nivel de municipiu;

d) generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială şi analizează

eficienţa acesteia la nivel de municipiu;

e) informează populaţia municipiului despre situaţia în domeniul asistenţei sociale,

despre modul de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale.

Secţia raională asistenţă socială şi protecţie a familiei exercită următoarele atribuţii

principale:

a) relevă problemele sociale locale, organizează şi acordă asistenţă socială în funcţie de

solicitările locale;

b) elaborează, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu antrenarea

reprezentanţilor societăţii civile, programe locale de dezvoltare a asistenţei sociale şi exercită

controlul asupra realizării acestora;

c) evaluează situaţia persoanei sau familiei ce solicită asistenţă socială prin întocmirea

anchetei sociale şi propune căi de soluţionare a problemelor sociale;

14

d) creează sistemul informaţional în domeniul asistenţei sociale la nivel de raion;

e) generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială şi analizează eficienţa

acesteia la nivel de raion;

f) informează populaţia raionului despre situaţia în domeniul asistenţei sociale, despre modul

de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale;

g) colaborează cu unităţile de asistenţă socială din raza teritorială în care activează,

supraveghează activitatea acestora şi înaintează primarilor propuneri în vederea optimizării

acesteia.

Rolul autorităţilor administraţiei publice locale în organizarea asistenţei sociale la nivel

local

1. Autorităţile administraţiei publice locale analizează problemele sociale, iniţiază

studierea şi analiza situaţiei în sfera socială pe teritoriul subordonat şi, în baza rezultatelor

obţinute şi pornind de la posibilităţile financiare reale, adoptă şi dezvoltă strategii locale de

sprijin al persoanelor şi familiilor defavorizate, aprobă programe de asistenţă socială şi

exercită controlul asupra realizării acestora, asigură resursele umane, materiale şi financiare

necesare pentru soluţionarea problemelor sociale stringente.

2. Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa, independent sau în parteneriat cu

reprezentanţii societăţii civile, instituţii şi servicii specializate de asistenţă socială.

3. Consiliul local instituie, în limitele statelor de personal ale aparatului primăriei şi ale

posibilităţilor financiare existente, o unitate de asistent social, subordonat atît primăriei, cît şi

secţiei asistenţă socială şi protecţie a familiei, care asigură medierea dintre solicitanţii de

asistenţă socială şi secţia menţionată sau alte instituţii şi organizaţii prestatoare de servicii

sociale.

PERSONALUL DIN SISTEMUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Acţiunile de asistenţă socială se realizează de asistenţii sociali şi lucrătorii sociali.

Formarea personalului pentru activitatea în domeniul asistenţei sociale este asigurat de

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în comun cu Ministerul Educaţiei şi Ministerul

Sănătăţii. În scopul ridicării nivelului profesional al asistenţilor sociali şi al lucrătorilor

sociali, se organizează cursuri de perfecţionare a calificării.

Ministerul Educaţiei, în comun cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, asigură

elaborarea şi aprobă programe de pregătire a unui personal calificat în domeniul asistenţei

sociale.

15

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în comun cu autorităţile administraţiei publice

locale, determină efectivul necesar de cadre în domeniul asistenţei sociale.

Atestarea personalului

Pentru desfăşurarea activităţii de asistenţă socială, personalul format în acest domeniu este

atestat de o comisie competentă, care funcţionează în cadrul secţiilor (direcţiilor) asistenţă

socială şi protecţie a familiei. Modul de atestare este stabilit prin regulamentul aprobat de

către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Asistentul social

Asistent social poate fi persoana care:

a) este cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliul în teritoriul ei;

b) are studii speciale în domeniu;

c) este aptă, conform unui certificat medical, pentru exercitarea atribuţiilor de asistent

social.

Nu poate fi asistent social persoana:

a) privată de dreptul de a lucra în domeniu pe durata stabilită prin hotărîre judecătorească

definitivă sau prin sancţiune disciplinară;

b) care are antecedente penale nestinse.

Lucrătorul social

Atribuţiile lucrătorului social pot fi exercitate atît de persoanele cu pregătire teoretică şi

practică în acest domeniu, cît şi de membrii familiei, de vecini sau de alte persoane capabile

să presteze servicii de primă necesitate persoanelor specificate ca fiind benificiari ai asistenţei

sociale.

Formarea profesională a lucrătorului social trebuie să asigure adaptarea acestuia la orice

situaţie în care se poate afla persoana asistată, să asigure educarea acestuia în spiritul

respectului demnităţii persoanei asistate şi al responsabilităţii pentru sănătatea fizică şi psihică

a ei.

Obligaţiile personalului

1) Asistentul social şi lucrătorul social sînt obligaţi:

a) să respecte normele eticii profesionale şi legislaţia privind problemele sociale;

b) să respecte confidenţialitatea informaţiilor obţinute prin exercitarea profesiei;

c) să respecte dreptul de a alege al persoanei sau familiei asistate;

16

d) să manifeste competenţă la soluţionarea problemelor sociale ale persoanei sau

familiei;

e) să apere persoana asistată de abuzul de încredere;

f) să dea dovadă de onestitate în exerciţiul funcţiunii;

g) să conştientizeze problemele şi interesele persoanei asistate pentru asigurarea

autonomiei acesteia şi implicarea activă a ei în societate;

h) să sprijine persoanele şi familiile aflate în dificultate prin mobilizarea resurselor

materiale şi umane existente.

Activitatea desfăşurată de asistentul social şi lucrătorul social este evaluată anual, pe

baza datelor din rapoartele acestora, de către conducerea persoanei juridice, cu care

asistentul sau lucrătorul a încheiat contract individual de muncă.

Comisia disciplinară

În cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale se înfiinţează o comisie disciplinară,

care funcţionează pe baze obşteşti şi de a cărei competenţă ţine analiza abaterilor săvîrşite

de asistenţii sociali şi lucrătorii sociali. În cazul depistării unor încălcări grave ale

normelor eticii profesionale şi ale normelor moralei de către asistentul social sau lucrătorul

social, comisia disciplinară poate propune suspendarea din funcţie sau concedierea

acestuia.

TEMA 3: Management social – deontologie profesională.

1. Deontologia profesională a managerilor sociali.

2. Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional.

3. Codul deontologic a managerului social – necesitatea, importanţa,

caracteristica.

1. Dentologia profesională a managerilor sociali. Deontologie – morală profesională; teoria drepturilor şi a ansamblului de reguli ce

conduce conştiinţa morală în exercitarea unei profesii.

Profesia de manager social se caracterizează printr-o bază echilibrată de teorie şi

experienţă profesională practică, decurgând din valorile care dau însăşi natura acestei profesii:

o profesie înalt umanistă, cu responsabilităţi deosebite faţă de natura umană şi destinul

unor vieţi omeneşti.

17

Asistenţa socială este, în primul rând, o artă, este, de asemenea, o ştiinţă şi este, cu

siguranţă, o profesie. Ideea este susţinută de teoreticieni de valoare, specialişti în domeniu

care au adus contribuţii importante la dezvoltarea conceptelor teoretice ale asistenţei sociale.

Este o artă deoarece presupune din partea celui care o practică o serie de calităţi personale,

aptitudini deosebite, care prin educaţie dezvoltă deprinderi şi abilităţi, formează talentul

necesar pentru a acţiona într-o mare diversitate de situaţii, pentru a-i putea înţelege pe oameni

şi a-i ajuta pe aceştia să se ajute singuri; este o ştiinţă pentru că a dezvoltat, în timp idei,

principii şi concepte operaţionale proprii; în fine, este o profesie pentru că presupune şi ţine

seama de toate atributele unei profesii: deţine un corpus sistemic, organizat teoretic de

cunoştinţe de specialitate, operează cu valori şi simboluri comune, este o activitate pe termen

lung pusă în slujba nevoilor sociale, are instituţii academice, se bazează pe un sistem

legislativ şi o dimensiune etică proprii, deţine un profil profesional specific pentru a servi

persoana în dificultate, în particular, şi totodată pentru bunul mers al societăţii, în sens larg.

Asistenţa socială modernă s-a dezvoltat pornind de la nevoia oamenilor de a se sprijini

unii de alţii, de a se ajuta în momente dificile, dar şi cu ajutorul oamenilor de ştiinţă

“sensibilizaţi la problemele umane”.

Ca activitate practică, cu largă aplicabilitate în sfera protecţiei sociale, asistenţa socială

are la bază trei premise fundamentale:

a) prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi demnitatea ei, la

necesitatea menţinerii acestei condiţii fără ca persoana să decadă sau să abdice de la

condiţia umană;

b) a doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia, colectivitatea sau

comunitatea pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi: probleme de

dezadaptare la mediul social din care face parte, modificări ale mediului social, care poate

deveni nepotrivit sau chiar ostil, ori modificări simultane, în ambele sensuri, atât dinspre

mediu spre individ, cât şi ale individului la mediul său de viaţă;

c) în fine, datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată nativ fiinţa umană de a dezvolta

sentimente de grijă şi a-şi ajuta semenii – “homo ad juventus paratus” (H. Soydan, 1993),

oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi îmbunătăţirea vieţii

semenilor lor; fiecare individ trebuie să-şi asume responsabilităţi familiale şi sociale, dar are

şi dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membrii ai societăţii atunci când este află în situaţii dificile

din punct de vedere emoţional, fizic ori material, cărora nu le poate face faţă singur prin forţe

proprii, în numele justiţiei sociale prin solidaritate umană.

18

Toate acestea se constituie în argumente pentru a susţine că pentru managerul social

devine imperios necesar a-şi onora profesia printr-o conduită profesională adecvată, în

respectul datorat atât în relaţia cu persoana, colectivitatea sau comunitatea pentru care

lucrează, cât şi în relaţia cu comunitatea profesională proprie, cu echipa în care lucrează, cu

propria instituţie şi cu toate celelalte instituţii cu care trebuie să colaboreze. Asumarea

multitudinii de roluri şi responsabilităţi ce-i revin managerului social în dezvoltarea tuturor

acestor relaţii presupune nu numai temeinicie în cunoaşterea teoretică, stăpânirea abilităţilor şi

deprinderilor practice corespunzătoare, dar şi respect pentru valorile şi standardele de profil

cuprinse în codul deontologic al profesiei de manager social.

În funcţie de particularităţile fiecărei situaţii în care se află persoana asistată şi de

contextul istoric, geografic, economic, social şi cultural în care trăieşte, managerul social

trebuie să construiască o strategie de intervenţie pe baza celor două dimensiuni ale sistemul

social de ajutoare: sistemul formal, compus din instituţii guvernamentale şi agenţii

nonguvernamentale şi sistemul informal, compus din membrii familiei, prieteni, vecini etc.

Modul în care managerul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme şi adoptarea

conduitei potrivite faţă de persoanele aflate în nevoie sunt decise de către managerul social, în

consens cu codul deontologic al profesiei. Codul deontologic îl ghidează pe managerul social

în varietatea rolurilor şi relaţiilor, la nivele diferite de responsabilitate, în raport cu situaţiile în

care intervine.

2. Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional.În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la nivel internaţional

care au încercat definirea ariei operative a managerului social în cadrul programelor de

protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat, la această

întâlnire, “Etica Asistenţei Sociale. Principii şi standarde”, cuprinsă în două documente:

Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele Etice

Internaţionale ale Asistenţilor Sociali.

Acest document, bazat pe “Codul Internaţional al Eticii pentru Asistentul Social

Profesionist” adoptat de Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali în 1976, conţine

principiile etice de bază ale practicii asistenţei sociale şi procedurile recomandate în relaţiile

individuale ale managerului social cu clienţii, colegii şi alţi specialişti.

Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recunoaşte necesitatea stabilirii unor

principii generale de orientare a managerului/asistentului social în relaţie cu problemele

19

individuale şi sociale care intră în sfera asistenţei sociale şi recomandă procedurile necesare

care trebuie urmate când munca managerului social prezintă dileme etice.

Standardele Etice Internaţionale ale managerilor sociali au fost stabilite în consens cu

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu alte convenţii care derivă din acestea.

Plecând de la principiul de bază al profesiei de manager social, potrivit căruia acesta intervine

pentru creşterea bunăstării individuale, Standardele Etice Internaţionale ale managerilor

sociali reglementează relaţiile dintre:

managerul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standardele

referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;

manager social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a

informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul;

managerul social şi organizatia în care lucrează, privind problemele referitoare la

aspecte ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de organizatie;

managerul social şi colegii, în care sunt prevăzute standarde referitoare la

susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează situaţiile

în care este încălcată etica profesională;

managerul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a

valorilor profesionale în practica managementului social.

Problematica socială porneşte de la premise diferite de spaţiu geografic, condiţii

istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale din

sfera politicii sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociale încurajează specialiştii

fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare ţară.

Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţei Sociale recomanda “Etica Asistenţei Sociale.

Principii şi Standarde” ca un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru îşi

pot stabili principiile profesionale proprii.

Făcînd referire la nivelul naţional cu privire la existenţa unui asemenea ghid sau cod

general al asistentului social, privind etica profesională, în Republica Moldova acesta nu se

găseşte, decît doar se întîlnesc Coduri deontologice particulare sau specifice ale asistenţilor

sociali pe anumite specialităţi. Spre exemplu, Congresul Avocaţilor din Republica Moldova

şi-au elaborat Codul deontologic al avocaţilor din R.M. ce include următoarele părţi

componente: principii generale despre independenţa, încrederea şi integritatea morală;

secretul profesional; publicitatea personală; interesul clientului; relaţiile cu clienţii; conflictul

de interese; stabilirea onorariilor; relaţiile cu instanţele de judecată, autorităţile publice,

raportul dintre avocaţi.

20

3. Codul deontologic a managerului social – necesitatea, importanţa, caracteristica.

Necesitatea existenţei la nivelul naţional al oricărei ţări, inclusiv a Republicii Moldova, a

Codului deontologic a managerului social poate fi exprimată prin promovarea asistenţei

sociale mai eficientă şi cu rezultate mult mai bune pentru întreaga societate.

Importanţa Codului deontologic a managerului social poate fi văzută prin analiza

caracteristicilor de bază a părţilor componente a acestuia, şi anume:

A. Principii etice

Fiecare fiinţă umană este o valoare unică, ceea ce implică respect necondiţionat.

Fiecare persoană are datoria să contribuie după posibilităţi la bunăstarea societăţii şi

dreptul de a primi suportul deplin din partea acestuia.

Fiecare persoană are dreptul să se autorealizeze în măsura în care nu afectează

autorealizarea celorlalţi.

Managerul social are obligaţia să respecte şi să promoveze principiile eticii şi justiţiei

sociale.

Managerul social are responsabilitatea să-şi folosească la maximum calităţile umane şi

cunoştinţele profesionale pentru a ajuta indivizii, grupurile, comunităţile, societatea în

dezvoltarea lor şi în soluţionarea conflictelor la nivel personal şi la nivelul societăţii.

Managerul social trebuie să acorde asistenţa cea mai bună posibil oricărei persoane

aflată în dificultate, fără a face nici un fel de discriminări (în funcţie de sex, vârstă, rasă,

naţionalitate, apartenenţă etnică sau religioasă etc.).

În activitatea sa, managerul social trebuie să respecte drepturile persoanelor, specificul

grupărilor şi comunităţilor, având în vedere prevederile cu privire la drepturile şi valorile

stipulate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în alte convenţii internaţionale, cât şi

în legislaţia naţională; drepturile persoanei umane sau prioritare.

Managerul social trebuie să se bazeze pe principiile respectului apărării intimităţii,

confidenţialităţii şi utilizării responsabile a informaţiilor obţinute în actul exercitării profesiei.

Respectarea confidenţialităţii trebuie să fie necondiţionată; ea continuă chiar şi după decesul

persoanei asistate.

B. Standarde

21

Managerul social trebuie să menţină în cadrul colectivităţii un înalt standard al condiţiei

sale morale. Este inacceptabilă orice formă de manipulare; managerul social trebuie să

respecte libertatea de opţiune a fiecărui individ, grup, colectivitate.

Managerul social trebuie să apere persoana asistată de a fi abuzată datorită unei situaţii

dificile în care se află.

Managerul social trebuie-şi practice profesia cu probitate morală, demnitate, onestitate

şi competenţă.

Profesia de manager social fiind condiţionată de încredere şi prestigiu personal,

managerul social trebuie să evite în viaţa sa privată tot ceea ce ar dăuna imaginii sale

profesionale.

Managerul social trebuie să fie activ în depistarea problemelor, să folosească toate

cunoştinţele sale profesionale pentru a asista persoanele, grupurile sau colectivităţile aflate în

dificultate să atingă un prag acceptabil de normalitate.

Managerul sociale trebuie să protejeze interesele persoanelor asistate, susţinându-le în

luarea propriilor decizii în deplină cunoştinţă de cauză.

Managerul social trebuie să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională (prin

lecturi de specialitate, cursuri de perfecţionare, participare la manifestări ştiinţifice), cât şi

deprinderile şi abilităţile pentru practicarea meseriei; trebuie să contribuie la dezvoltarea unui

climat stimulativ pentru perfecţionare în cadrul comunităţii profesionale.

C. Responsabilităţi

Responsabilitatea primară a managerului social se referă la persoanele aflate în

dificultate; totodată, profesia sa îi impune o înaltă responsabilitate faţă de societate.

Managerul social are datoria de a sprijini persoanele asistate să se integreze în viaţa

socială şi culturală, de a restabili relaţiile cu familia şi societatea, de a reduce dependenţa

socială, de a-l face pe asistat conştient nu numai de drepturile sale, dar şi de datoriile sale

sociale.

Aderând complet la valorile democraţiei, care presupun crearea unei societăţi

echilibrate în care toate segmentele ei să se accepte, să se recunoască şi să se sprijine reciproc,

managerul social are datoria să înţeleagă şi să respecte cultura, experienţa istorică, opţiunile

fundamentale ale comunităţii în care lucrează.

TEMA 4: PROMOVAREA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ1. Integrarea socială – părţi componente şi caracteristici.

22

2. Responsabilii politicii sociale europene şi fondul social european.

1. Integrarea socială – părţi componente şi caracteristici.

Integrare socială - procesualitatea interacţiunilor dintre individ sau grup şi mediul social

specific sau integral, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcţional al părţilor.

Integratul poate fi o persoană cît şi un grup de persoane, o categorie socială, o organizaţie, o

comunitate teritorială, un subsistem social etc. Se vorbeşte astfel de o I. profesională, socio-

profesională, urbană, rurală, culturală, educaţională etc. Dacă elementele care se integrează

sînt subsisteme ale sistemului social global, I. este societală.

I. reprezintă o relaţie, o interacţiune dinamică între sistemul care se integrează şi sistemul

care integrează. În cursul acestui proces, atît în sistemul care se integrează cît şi în cel ce

integrează au loc mutaţii. În funcţie de caracterul activ al primului şi de capacitatea de răspuns

a mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea, adaptarea,

participarea şi integrarea propriu-zisă care, de multe ori, poate fi o sinteză diferită în

comparaţie cu componentele iniţiale. De ex. procesul de i. a unei persoane într-o organizaţie

economică presupune o fază de acomodare al cărei conţinut este dat de informarea reciprocă

asupra obiectivelor şi caracteristicilor, activarea modelelor integrative care să-i permită celui

venit învăţarea rolului ce decurge din poziţia pe care o ocupă în sistemul în care se integrează.

În faza de adaptare, relaţiile multiple care se stabilesc fac ca sistemul care se integrează (deşi

cu o identitate separată) să capete cunoştinţele şi deprinderile necesare rezolvării situaţiilor

impuse de mediu şi să răspundă pozitiv cerinţelor acestuia. Asumarea rolurilor şi promovarea

iniţiativelor personale marchează faza participării. Ultima fază presupune transformarea

integrantului în element funcţional, în subsistem integrat al organizaţiei respective. Se pot

astfel desprinde două tipuri limită: a) i. prin asimilare a culturii sistemului în care se

integrează; b) i. prin schimbare reciprocă - două unităţi se transformă prin interacţiune în

vederea unei acţiuni optimizante.

Integrarea socială poate fi realizată prin următoarele căi:

1.1. Asigurarea locurilor de muncă

Problema combaterii şomajului se află în centrul dezbaterilor europene, fapt bine şi

clar conturat în cadrul reuniunilor ce au loc între ţările Uniunii Europene: începând cu Carta

Alba a Competitivităţii, Creşterii şi Ocupării Forţei de Muncă, continuând cu deciziile

Consiliului European de la Essen (1994) şi cu Tratatul de la Amsterdam şi terminând cu

Summitul special asupra locurilor de muncă de la Luxemburg. Astfel, statele membre s-au

23

angajat să creeze şi să realizeze programe politice pe termen lung în vederea combaterii

şomajului.

În cadrul Summitului de la Amsterdam din iunie 1997 a intrat în vigoare un nou Titlu

privind locurile de muncă.

În Tratatul de le Amsterdam s-a convocat un Consiliu European extraordinar pe

problema locurilor de muncă.

La Summitul dedicat locurilor de muncă, Consiliul a adoptat Instrucţiunile privind

politica locurilor de muncă pentru 1998. Ele se bazează pe cele patru elemente:

disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat, adaptabilitate şi egalitatea şanselor:

a) Disponibilitatea pentru angajare – calităţile celor care caută de lucru. Principalele

obiective sunt:

- tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi postpregătire, sau o perioadă de

practică înainte de a înregistra şase luni de şomaj;

- şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregătire

suplimentară şi prin orientare profesională înainte de a înregistra 12 luni de şomaj.

Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar dacă organizaţiile patronale şi

sindicale ajung la înţelegeri privind creşterea numărului de programe de pregătire, a

posibilităţilor de perfecţionare profesională şi a altor abilităţi de acumulare a calităţilor

profesionale.

b) Antreprenoriatul. Intenţia statelor membre este de a simplifica procedura înfiinţării

de noi afaceri şi de sprijinire a celor care vor să-şi deschidă propria afacere, prin :

- identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici şi mijlocii;

- reducerea taxelor şi a contribuţiilor împovărătoare;

- stabilirea numărului de locuri de muncă care pot fi create în sfera socialului.

c) Adaptabilitatea. Companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea. Procesul de

adaptare ar trebui să fie facilitat de:

- dezvoltarea strategiilor de realizare a practicilor de lucru moderne şi flexibile în

colaborare cu partenerii sociali;

- analizarea formelor de angajare;

- introducerea stimulentelor pentru pregătire individuală şi a pregătirii în cadrul

companiei.

d) Şanse egale. Statele membre acordă o mare importanţă asigurării oportunităţilor

egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi îmbunătăţirii

24

integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii. Astfel, s-a decis adoptarea măsurilor

necesare pentru ca mai multe femei să poată fi angajate şi să aibă acces la ramurile şi

profesiile dominate anterior de bărbaţi.

1.2. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare

Obiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre pentru ca

partenerii economici şi sociali să lucreze împreună şi să implementeze măsurile de interes

comun ale UE.

1.3. Implementarea libertăţii de mişcare

Această libertate fundamentală implică ideea că fiecare cetăţean al unui stat membru al

Uniunii Europene are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a locui şi a munci acolo.

De asemenea, are dreptul de a rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă.

Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe reglementări:

Recunoaşterea reciproca a titlurilor şi diplomelor;

Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul U;

Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă (AELM).

Acest program ajută cetăţenii să beneficieze de dreptul la libertatea de mişcare, şi prin

aceasta contribuie la dezvoltarea pieţei europene a forţei de muncă.

1.4. Promovarea educaţiei şi a pregătiriiCel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale

finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi calificare şi

SOCRATES pentru învăţământ general şi învăţământ superior.

1.5. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei

Pentru această problemă au fost emise următoarele acte legislative:

Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei –principiul salarizării egale;

Directiva privind tratamentul nediferenţiat – interzice orice discriminare în

funcţie de sex în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, condiţiile de muncă;

Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului

nediferenţiat pentru bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială – permite fiecărui

stat membru să stabilească diferite vârste de pensionare pentru bărbaţi şi femei;

Directiva privind concediul parental – părinţii au dreptul la minimum trei luni de

concediu fără plată în cazul naşterii sau adopţiei unui copil;

25

Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări – defineşte

noţiunea de discriminare indirectă şi susţine înlăturarea responsabilităţii de a furniza dovezi

de către persoana discriminată.

1.6. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă

UE a adoptat o legislaţie privind următoarele domenii care au o importanţă aparte atât

pentru patroni, cât şi pentru salariaţi:

Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe săptămână este redus la 48 de ore. Durata

minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni;

Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile pentru

contractul de muncă;

Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri sau o parte a

unei îndatoriri. Comunitatea a urmărit să asigure locuri de muncă în condiţiile restructurări;

Armonizarea legilor din statele membre care au legătură cu protecţia angajaţilor în cazul

insolvabilităţii patronilor lor;

Armonizarea legilor din statele membre cu privire la concedierile în masă – proprietarii

de companii cu un anumit număr de angajaţi trebuie să se consulte cu sindicatul angajaţilor,

dacă intenţionează să facă concedieri în masă;

Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi consulta

angajaţii – oferă angajaţilor şansa de a primi informaţii despre planificări şi decizii adoptate

de către conducătorii grupurilor din străinătate;

Integrarea lucrătorilor nerezidenti în cadrul sistemului de ocupare a forţei de muncă –

asigură faptul că salariaţii care merg să lucreze temporar în alte state membre ale Uniunii se

supun – din prima zi – aceloraşi condiţii privind salarizarea şi concediile ca şi cei provenind

din ţara în chestiune;

Locuri de muncă fără norma întreagă – înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu

normă întreagă, îmbunătăţirea calităţii slujbelor fără normă întreagă;

Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor – patronii sunt

obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia măsuri de reducere a pericolelor.

1.7. Promovarea sistemului de protecţie socialăSistemul de protecţie socială oferă indivizilor securitate şi contribuie la stabilitatea

socială şi politică, precum şi la succesul economic. Beneficiile includ tratament în cazul

bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă, asigurarea unui venit stabil după pensionare

şi acordarea ajutorului de şomaj.

26

Totuşi, sistemul de protecţie socială din statele membre este serios pus la încercare ca

urmare a tendinţelor demografica. Ţările UE se confruntă, aşadar, cu sarcina de a-şi reforma

sistemele de protecţie socială astfel încât să rămână viabile financiar, dar să-şi păstreze şi

eficienţa.

Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat

membru.

Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu

strategia de angajare. Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului

de angajabilitate a cetăţenilor lor. Comisia propune o strategie de modernizare a protecţiei

sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în vârstă. Pentru sprijinirea statelor membre,

UE a înfiinţat programul MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei sociale în

Uniunea Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la politicile de

protecţie socială din toate statele membre.

1.8. UE şi persoanele în vârstăNevoile şi temerile persoanelor în vârstă devin din ce în ce mai importante. Pensionarea

timpurie nu a dus la o creştere importantă a mediei gradului de angajare în statele UE.

Comisia Europeană este dornică să dezvolte proiecte, în colaborare cu partenerii sociali

şi cu organizaţiile non-guvernamentale, pentru o tranziţie făcută pas cu pas de la muncă la

pensionare, combinată cu perspective realiste pentru vârsta a treia, astfel încât bătrâneţea să

merite să fie trăită.

1. Lupta împotriva discriminării şi excluderii

Discriminarea are multe forme: xenofobia, antisemitismul – afectează drepturile

fundamentale ale persoanei.

Toate statele membre ale UE au prevederi privind combaterea discriminării, stipulate în

constituţii sau în legislaţiile lor.

2. Responsabilii politicii sociale europene şi fondul social european.

A. Principalele instituţii oficiale ale Uniunii Europene sunt: Consiliul European,

Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie şi Comitetul

Economic şi Social.

B. Există şi alte instituţii cu rol consultativ în politica socială, pe domenii precise :

Agenţii:

27

- Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă;

- Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă;

- Observatorul European pentru Rasism şi Xenofobie.

Comitete consultative:

- Comitetul pentru securitate socială a muncitorilor migranţi;

- Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Piaţa Muncii.

Parteneri sociali  - sindicatele şi organizaţiile profesionale care au un rol

important, contribuind la conturarea politicilor sociale europene.

Cei mai importanţi parteneri sociali sunt:

Confederaţia Europeană a

Sindicatelor (1973) – 68 de confederaţii naţionale din 29 de ţări;

Uniunea Angajatorilor din Industrie şi Comerţ (1958) – organizaţii ale

angajatorilor din 22 de ţări;

Centrul European pentru Întreprinderi Publice (1961) – promovarea dialogului

social;

Un număr de 28 de organizaţii care activează în diferite ramuri industriale.

Primul acord semnificativ semnat de către partenerii sociali a fost în legătură cu

concediul parental (1995).

Un al doilea acord se referă la munca cu jumătate de normă (part-time).

Un alt acord se referă la contractele pe termen limitat.

În figura următoare am prezentat schematic modul în care se desfăşoară dialogul social:

- Dialogul macroeconomic. Un dezavantaj al instituţiilor europene vine din faptul că

politica monetară se află în responsabilitatea Băncii Centrale Europene.

- Procesul de extindere a UE – scopul de a impulsiona dezbaterile privind rolul

partenerilor sociali în procesul de extindere a Uniunii.

Fondul social european

- a fost creat o dată cu Tratatul de la Roma. Scopul său general este de a îmbunătăţi

şansele cetăţenilor prin intermediul unor politici sociale.

Nucleul politicii sociale europene este format de două scopuri specifice:

- Sprijinirea statelor membre în eforturile lor de a crea politici active şi sisteme pentru

a face faţă efectelor şomajului şi pentru a îmbunătăţi calificarea angajaţilor;

28

- Oferirea de sprijin unor regiuni care au anumite probleme specifice de natură socială.

Fondul Social European va finanţa acţiuni ale statelor membre în cinci domenii

prioritare:

a) Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa forţei de muncă;

b) Promovarea unor şanse egale în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii, în special

pentru cei expuşi excluziunii sociale;

c) Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a politicii de

formare continuă;

d) Promovarea unei forţe de muncă înalt calificate, instruite şi adaptabile, a inovaţiei şi

adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatului şi facilitarea unor

condiţii pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului

uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie;

e) Promovarea unor măsuri specifice care să îmbunătăţească accesul şi participarea

femeii la piaţa muncii, inclusiv dezvoltarea unei cariere, accesul la noi oportunităţi de locuri

de muncă şi de demarare a unei afaceri şi care să reducă segregarea pe piaţa muncii, pe

verticală şi pe orizontală, din diferenţelor de sex.

Cetăţenii beneficiază de sprijinul Fondului Social European prin participarea la

programe de pregătire sau la alte activităţi organizate la nivel local. Acestea sunt conduse de

diferite organizaţii publice sau private, cum ar fi: instituţiile de învăţământ şi pregătire,

organizaţiile de voluntari, sindicatele, asociaţiile profesionale şi companiile.

Accesul la Fondul Social European se face pe principiul cofinanţării. Pentru orice

proiect prezentat de către orice stat membru este necesară cofinanţarea de la bugetul naţional

de stat, local sau privat.

Viitorul politicii sociale

Politica socială este, în primul rând, problema fiecăreia dintre statele membre şi ar trebui

să rămână aşa.

Totuşi, numărul problemelor care necesită o rezolvare europeană este din ce în ce mai

mare:

Problema finalizării pieţei unice şi a Uniunii Economice şi Monetare – se

urmăreşte asigurarea unor condiţii egale de competiţie;

Economia europeană prezintă procentaje mai reduse în ceea ce priveşte locurile de

muncă şi mai ridicate în ceea ce priveşte şomajul;

Toate ţările UE se confruntă cu faptul ca societăţile lor îmbătrânesc. În acest

domeniu există un schimb de experienţă şi de informaţie la nivel european;

29

Crearea tehnologiilor moderne de informare şi comunicare a schimbat radical

societăţile Europei şi le-a transformat în societăţi bazate pe informaţie;

Diviziunea globală a munci, globalizarea financiară şi efectele folosirii de noi

tehnologii vor duce, în cele din urmă, la o schimbare masivă a muncii în Europa;

Summitul UE din martie 2000 de la Lisabona referitor la reforma economica şi la

coeziunea socială a determinat elaborarea unei noi strategii economice şi sociale pentru

începutul noului mileniu. Şefii de state şi de guverne au convenit asupra unui nou obiectiv

strategic pentru UE în următoarea decadă: să devină cea mai competitivă şi dinamică

economie bazată pe informaţii din lume, capabilă să susţină creşterea economică cu mai

multe locuri de muncă şi cu o coeziune socială mai mare.

DIVERSITATEA SISTEMELOR DE PROTECŢIE SOCIALĂ

1. Noţiuni introductive

Originea europeană comună, pe de o parte, şi diversitatea evoluţiilor naţionale, pe de

alta au fost în mod egal recunoscute atât de cercetătorii politicilor sociale cât şi de

documentele oficiale ale Uniunii Europene. În schimb, ponderea exactă a diferenţelor şi

similitudinilor, dar mai ales semnificaţia lor pentru realizarea convergenţei proiectate de

organismele europene au continuat să alimenteze o dezbatere deopotrivă intelectuală şi

politică.

Literatura de specialitate utilizează o serie de noţiuni care, în funcţie de context, sunt

fie interşanjabile, fie complementare: protecţie socială, politică socială, stat al bunăstării.

Trebuie subliniat că accepţiunea acestor termeni poate varia de la o ţară la alta, ceea ce face

mai dificilă abordarea comparativă. Astfel, termenul german de politică socială (sozialpolitik)

este utilizat de obicei la singular, dar se specifică diferitele domenii sau regimuri particulare

(politica sănătăţii, securitatea socială a persoanelor vârstnice, politica familială, etc). Politica

în domeniul educaţiei nu este subsumată conceptului de politică socială, pe când în Marea

Britanie ea este inclusă în conceptul de servicii sociale (social services). Reglementarea

condiţiilor de muncă constituie o parte esenţială a politicii sociale atât în Germania cât şi în

Franţa, dar ea lipseşte în abordarea anglo-saxonă (Kaufmann, 1990, p.19). Deşi analiza

acestor variaţii terminologice depăşeşte cadrul volumului de faţă, pentru a facilita înţelegerea

temelor care fac obiectul acestui capitol sunt prezentate principalele contribuţii la definirea

conceptelor menţionate.

30

2. Definiţii ale conceptelor utilizate

A. Protecţia socială

Protecţia socială include pensiile de bătrâneţe, îngrijirea sănătăţii, ajutoarele de boală

şi invaliditate, ajutorul de şomaj şi serviciile publice pentru ocuparea forţei de muncă,

alocaţiile pentru familie, ajutoarele de maternitate şi cele pentru locuinţă (Social Protection in

Europe, 1995, p.59).

B. Politica socială

1. "Politica socială" nu este un termen tehnic cu un înţeles exact (...) el se referă la

politica guvernelor cu privire la acţiunea care are un impact direct asupra bunăstării

cetăţenilor, prin acordarea de servicii sau venit. Nucleul central constă (...) din asigurări

sociale, asistenţă publică (sau naţională), servicii de sănătate şi bunăstare, politica în domeniul

locuinţelor"

2. Politica socială reprezintă "acele modalităţi, modele şi mecanisme care vizează

distribuţia resurselor în acord cu un anumit criteriu al nevoii" (Mishra, 1977, p.xi).

3. Din punct de vedere analitic se poate considera ca politică socială totalitatea actelor

politice şi administrative care urmăresc să influenţeze structurile sociale ca şi condiţiile vitale

şi modul de viaţă al diferitelor grupări sociale (Kaufmann, 1990, p.19).

4. Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale

caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de

către actorii politici a fi dezirabilă. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi

redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări

colective (Zamfir, 1995, p.22).

C. Statul bunăstării

31

1. Pentru a înţelege sensul termenului de "stat al bunăstării", "trebuie să includem toate

măsurile (...) adoptate fie pentru a influenţa, fie pentru a interfera sau pentru a se substitui

jocului liber al mecanismelor de piaţă, în interesul bunăstării" (Marshall, 1961, p.288).

2. Un "stat al bunăstării" este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin

politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei

direcţii: în primul rând, prin garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent

de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; în al doilea rând, prin limitarea

insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor

"contingenţe sociale" (de exemplu: boală, bătrâneţe şi şomaj) care altfel ar conduce la crize

personale sau familiale; şi în al treilea rând, garantând tuturor cetăţenilor, fără deosebire de

status sau clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii

sociale (Briggs, 1961, p.228).

3. Statul bunăstării este rezultatul instituţional al asumării de către societate a

responsabilităţii legale şi deci formale şi explicite pentru nivelul de bază al bunăstării tuturor

membrilor săi (Girvetz, 1968, p.512).

4. Esenţa statului bunăstării constă din existenţa unor standarde minime protejate de

guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui

cetăţean ca un drept politic şi nu ca un act de caritate (Wilensky, 1975, p.1).

5. (...) ocuparea deplină a forţei de muncă (reglementarea economiei de piaţă într-un

mod care să menţină un grad înalt şi stabil de ocupare a forţei de muncă), servicii sociale

universale (în special educaţie, siguranţa venitului, îngrijire medicală şi locuinţă ca şi o

combinaţie de servicii sociale personale pentru a satisface nevoile de bază ale cetăţenilor într-

o societate complexă, aflată în schimbare) şi asistenţă socială (bazată pe testarea veniturilor

sau mijloacelor pentru a face faţă în cazurile excepţionale de nevoie sau pentru a diminua

sărăcia) au dat expresie concretă ideii de responsabilitate colectivă pentru menţinerea unui

standard minim de viaţă ca o problemă de drept social (Mishra, 1990, pp.18-19).

6. Edificarea şi dezvoltarea statelor bunăstării în Europa poate fi descrisă în primă

instanţă ca fiind stabilirea şi diferenţierea succesivă a politicilor sociale dintr-o anumită ţară

(Kaufmann, 1990, p.21).

7. În sens îngust, statul bunăstării se poate referi la măsurile de acordare a serviciilor

sociale cheie (de obicei, limitate la sănătate, educaţie, locuinţă, menţinerea venitului şi

serviciile sociale personale). Într-un sens mai larg, statul bunăstării defineşte (1) o formă

particulară de stat, (2) o formă distinctă de politică sau (3) un tip specific de societate

(Pierson, 1991, p.7).

32

3. Originile diversităţii

Asemeni statului naţiune, democraţiei de masă şi capitalismului industrial, statul

modern al bunăstării este o invenţie europeană (Flora, 1987, p.xii). Originile comune şi-au

pus amprenta asupra evoluţiilor ulterioare, dar nu au împiedicat apariţia unor diferenţe de

natură structurală şi culturală între sistemele de protecţie socială. În opinia lui Flora (1987),

teoria lui Stein Rokkan despre dezvoltarea politică europeană este deosebit de utilă în

explicarea variaţiilor existente între statele bunăstării. Plecând de aici, autorul german

identifică principalele "surse ale diversităţii": 1. Variaţiile instituţionale între statele bunăstării

din Europa pot fi înţelese ca rezultate ale unor diferenţe structurale mai vechi, cele mai

importante fiind procesele formării statului şi naţiunii, dar şi diferenţele în evoluţia ulterioară

a democraţiilor de masă; 2. Diversitatea statelor bunăstării este rezultatul unei etapizări

diferite în crearea instituţiilor majore, mai ales în ceea ce priveşte procesul industrializării

unde nivele diferite au fost legate de presiunea unor probleme diferite şi de constelaţii variate

ale actorilor colectivi; 3. Multe dintre variaţiile instituţionale importante datează din fazele

timpurii ale dezvoltării statelor bunăstării, adesea anterioare Primului Război Mondial. După

această perioadă, schimbările semnificative au avut loc numai în împrejurări excepţionale

(război sau crize economice) (Flora, 1986, pp.xvi-xvii).

Diversitatea care prezintă interes este aceea cu caracter persistent şi structural pentru

că numai ea este relevantă pentru "viitoarea adaptare instituţională a statelor bunăstării din

Europa la noile provocări". În acest context, trebuie reţinute două dintre dimensiunile

infrastructurii instituţionale: 1. gradul în care statul central a "penetrat" instituţiile bunăstării

sau "statalitatea" statului bunăstării, care defineşte spaţiul de manevră al structurilor

intermediare; 2. gradul în care instituţiile bunăstării reflectă diferenţierea socială, cu alte

cuvinte "fragmentarea" statului bunăstării, care defineşte potenţialul său de conflict sau

schimbare (Flora, 1986, p.xvii).

Punctul de vedere exprimat de Flora (1986) a fost împărtăşit de un alt cercetător

german, Franz-Xaver Kaufmann (1990). Şi pentru el, variabilitatea structurilor naţionale de

protecţie socială se explică prin câteva "diferenţe primordiale". Prima se referă la gradul de

etatizare a organismelor însărcinate cu acordarea prestaţiilor sau serviciilor prescrise de lege.

Cea de-a doua este identificată în planul ideilor, al definiţiilor date problemelor şi modului în

care au fost concepute soluţiile. În sfârşit, efectul cumulativ al proceselor socio-politice din

fiecare ţară reprezintă a treia diferenţă cu efecte asupra evoluţiei statului bunăstării. Ideea este

completată cu observaţia că "intervenţiile socio-politice iniţiale au avut adesea un efect

33

permanent asupra definiţiilor date anumitor probleme sociale şi asupra dezvoltării structurilor

administrative care se ocupă cu aceste probleme" (Kaufmann, 1990, pp.23-24). O teză

asemănătoare a fost susţinută de F-X. Merrin (1990) care se referea în articolul său Statele

bunăstării: amprenta originilor la faptul că "totul se petrece (...) ca şi cum problemele,

obiecte ale protecţiei sociale, ar fi fost reprezentate şi instituţionalizate diferit în fiecare ţară"

(p.47). Trecând de la discutarea originilor la analiza perioadei contemporane, se poate

constata persistenţa diversităţii politicilor sociale naţionale în ciuda convergenţelor existente

în plan economic şi politic. Chiar dacă statele membre au adoptat, în grade diferite, politici în

domeniul sănătăţii, pensiilor, familiei sau şomajului, analizele pun în evidenţă diferenţe

importante între sistemele lor de protecţie socială. Acestea, apreciază Merrin (1990), arată că

"naţiunile care posedă sisteme politice foarte asemănătoare şi nivele comparabile de

dezvoltare nu stabilesc aceleaşi priorităţi în materie de politică socială şi nu pun în aplicare

politici publice identice" (p.47). Metodele noii sociologii istorice comparatiste îl conduc pe

autorul francez la concluzia că există "state ale bunăstării" profund diferite prin istoria lor,

tipul de relaţie dintre societate şi protecţia socială, locul acordat statului şi, mai general, prin

"paradigma care susţine acţiunea în materie de politică socială" (Merrin, 1990, p.43). Având

ca termen de referinţă "politica socială", Kaufmann (1990) adoptă o poziţie similară:

"politicile sociale din fiecare ţară au propria lor istorie precum şi structuri, legitimări şi efecte

particulare" (p.18).

4. Modele de protecţie socială

Explicarea diversităţii în domeniul protecţiei sociale a presupus căutarea principalele

aspecte sau criterii de diferenţiere şi, nu în ultimul rând, construirea de tipologii care, în

funcţie de preferinţa autorilor pentru un concept sau altul, au vizat fie politicile sociale, fie

statele bunăstării. Preocuparea pentru identificarea unor tipuri, modele sau regimuri,

manifestată iniţial în anii '60, s-a accentuat în următoarele decenii, ceea ce i-a determinat pe

unii autori să o asocieze dezbaterii privind dimensiunea socială a integrării europene

(Hantrais, 1995, p.28).

În ordine cronologică, prima clasificare a politicilor sociale i se datorează lui Richard

Titmuss. El a identificat trei modele, care au rămas repere intelectuale importante în

cercetarea de specialitate.

34

Modelele de politică socială (R.M. Titmuss)

1. Modelul protecţiei reziduale (residual welfare model): "are la bază premisa că

nevoile individuale sunt satisfăcute în mod adecvat prin cele două canale "naturale" (sau date

în plan social): economia privată de piaţă şi familia. Instituţiile de protecţie socială (social

welfare) ar trebui să intre în joc, şi atunci doar pe timp limitat, numai când acestea (piaţa şi

familia) eşuează".

2. Modelul realizării / performanţei economice (industrial achievement / performance

model): acordă "un rol semnificativ instituţiilor de protecţie socială ca adjuncţi ai economiei.

Susţine că nevoile sociale ar trebui satisfăcute pe baza meritului, performanţei în muncă şi

productivităţii".

3. Modelul instituţional redistributiv (institutional redistributive model): "consideră

protecţia socială ca fiind o instituţie (…) integrată societăţii, care acordă servicii universale în

afara pieţei sau principiului nevoii".

Sursa: Titmuss, 1974, pp.30-31.

Aplicabilitatea clasificării lui Titmuss în diferenţierea statelor bunăstări a fost

considerată limitată, criticii remarcând că majoritatea statelor bunăstării încorporează astăzi

elemente din toate trei modelele. O altă observaţie critică s-a referit la conotaţia evoluţionistă

a acestei tipologii, mai precis la utilizarea sa în abordările bazate pe ideea că statul bunăstării

a evoluat de la un tipar rezidualist la unul instituţional, trecând prin cel al realizării /

performanţei economice (Pierson, 1991, p.185).

Goran Therborn (1987) şi-a axat analiza pe identificarea acelor diferenţe dintre statele

bunăstării care, în opinia sa, au fost estompate de prosperitatea generală din anii '60 şi de

configuraţia statului bunăstării de tip keynesian (Pierson, 1991, p.185). Therborn şi-a

construit clasificarea în funcţie de două dimensiuni: a) nivelul drepturilor sociale (social

entitlements) şi b) orientările către piaţa muncii şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Prin

raportarea acestor dimensiuni la o scală cu două valori ("înalt" şi "scăzut"), se obţin patru

categorii de state ale bunăstării (Therborn, 1987).

Categoriile de state ale bunăstării (G.Therborn)

35

1. Puternic intervenţionist (Strong interventionist welfare state): politică socială

extensivă, orientare accentuată către ocuparea deplină a forţei de muncă.

Exemple: Suedia, Norvegia, Austria, (Finlanda)

2. Uşor compensator (Soft compensatory welfare state): drepturi sociale generoase,

orientare scăzută către ocuparea deplină a forţei de muncă.

Exemple: Belgia, Danemarca, Olanda (Franţa, Germania, Irlanda, Italia)

3. Orientat către ocuparea deplină a forţei de muncă şi protecţie socială redusă (full

employment-oriented, small welfare state): drepturi sociale reduse, dar angajare instituţională

în ocuparea forţei de muncă.

Exemple: Elveţia

4. Orientat spre piaţă (market-oriented welfare state): drepturi sociale limitate, interes

scăzut pentru ocuparea deplină a forţei de muncă.

Exemple: Marea Britanie

Sursa: Therborn, 1987 citat de Pierson (1991), p.186

La începutul anilor '90 analiza modelelor de state ale bunăstării a fost percepută ca o

alternativă la teoria convergenţei. În această perioadă au fost elaborate numeroase tipologii

care încercau să surprindă relaţia dintre organizarea protecţiei sociale pe de o parte şi structura

socială, interesele politice şi mecanismele de piaţă pe de altă parte (Hantrais, 1995, p.28). Una

dintre cele mai influente clasificări s-a dovedit cea realizată de Gosta Esping-Andersen

(1990). În analiza sa, a avut în vedere trei dimensiuni sau criterii: a. gradul de

decomercializare (decommodification) al prestaţiilor şi serviciilor sociale (măsura în care

prestaţiile şi serviciile sunt accesibile cetăţenilor fără plată şi independent de testul nevoii, de

contribuţia la asigurări sau de vechimea în muncă); b. impactul distribuţional al serviciilor şi

prestaţiilor (măsura în care efectul net al sistemului de impozite şi al prestaţiilor contribuie la

producerea inegalităţilor, la menţinerea stratificării sociale existente sau la redistribuirea

bunurilor şi serviciilor într-un sens egalitarist); c) combinaţia stat-piaţă în sistemul de pensii

(măsura în care drepturile de pensie sunt dependente de sistemul de stat, de cel ocupaţional

sau de sistemul privat). Aceste dimensiuni au fost operaţionalizate, iar variabilele au fost

testate cu ajutorul analizei de regresie bi- şi multivariante. Variabilele alese au fost: nevoia

demografică (operaţionalizată prin proporţia populaţiei de peste 65 de ani); dezvoltarea

economică (operaţionalizată prin PIB); creşterea economică (operaţionalizată prin procentul

creşterii reale în perioada 1960-80); mobilizarea clasei muncitoare (operaţionalizată prin

36

proporţia ponderată a locurilor în guvern deţinute de partidele politice de stânga); influenţa

catolicismului asupra politicii sociale (operaţionalizată prin proporţia locurilor în parlament);

impactul istoric al absolutismului şi autoritarismului (operaţionalizată prin anul sufragiului

universal) (Esping-Andersen, 1990, pp.26-33; Deacon, 1993, pp.191-193).

Rezultatul analizei lui Esping-Andersen este gruparea variatelor state ale bunăstării în

trei tipuri ideale de regim sau "trei lumi ale capitalismului bunăstării": liberal,

conservator/corporatist şi social-democrat (Esping-Andersen, 1990).

Tipurile de regim al statului bunăstării (G.Esping-Andersen)

1. Liberal (Liberal welfare state): este dominat de logica pieţei. Prestaţiile sunt

modeste, acordate adesea pe baza testării mijloacelor şi stigmatizante. Principiul eligibilităţii

reduse urmăreşte ca protecţia socială să nu submineze motivaţia pentru muncă. Statul

încurajează formele private de protecţie socială (asigurări private sau ocupaţionale).

Decomercializarea are un nivel minim, ceea ce limitează sfera drepturilor sociale. Impactul

distribuţional este practic inexistent sau, mai exact, stratificarea socială este o combinaţie de

"relativă egalitate în sărăcie între beneficiarii de protecţie socială şi bunăstare diferenţiată de

mecanismele pieţei în rândul majorităţii”.

Exemple tipice: SUA, Australia, Canada

2. Conservator/corporatist (Conservative/corporatist welfare state): "Obsesia liberală

pentru eficienţa economică şi caracterul comercial nu au fost niciodată preponderente" şi nici

garantarea drepturilor sociale nu a fost contestată vreodată. Rolul asigurărilor private şi al

protecţiei ocupaţionale este minim. Totuşi, drepturile sociale menţin diferenţele de clasă şi

status existente, iar efectele redistributive sunt "neglijabile". Statele bunăstării care intră în

această categorie îşi au adesea originile în regimuri pre-democratice sau autoritare care au

urmărit utilizarea politicii sociale pentru a descuraja mobilizarea clasei muncitoare (Bismarck,

în Germania). În regimurile corporatiste Biserica are o influenţă considerabilă, ceea ce a

determinat atitudinea lor conservatoare în protecţia familiei (ajutoarele familiale sunt acordate

diferenţiat pentru a consolida forma tradiţională de familie condusă de bărbat). Rolul major al

Bisericii explică şi importanţa acordată principiului subsidiarităţii care limitează implicarea

statului doar la formele de protecţie socială pe care instituţiile intermediare (biserica, în

special) nu le pot acorda.

Exemple tipice: Austria, Franţa, Germania, Italia

37

3. Social-democrat (Social-democratic welfare state): se caracterizează prin

universalism şi subminarea mecanismelor de piaţă. El este conceput ca "un stat al bunăstării

care trebuie să promoveze egalitatea celor mai înalte standarde şi nu egalitatea nevoilor

minime". Prestaţiile sunt gradate în funcţie de câştiguri, dar aceasta reprezintă o cale de a

asigura sprijinul universal şi participarea la sistemul de asigurări universale. Statul este

considerat ca principalul mijloc de a realiza drepturile sociale ale tuturor cetăţenilor săi.

Preocuparea pentru ocuparea deplină a forţei de muncă este impusă de "costurile enorme ale

menţinerii unui stat al bunăstării bazat pe solidaritate, universalism şi de-comercializare" ,

care pot fi obţinute cel mai bine sau numai dacă "cei mai mulţi oameni lucrează şi cât mai

puţini posibil trăiesc din transferuri sociale".

Exemple tipice: Suedia şi Norvegia

Sursa: Esping-Andersen, 1990, pp.26-33; Pierson, 1991, p.187

Deşi relativ diferite prin fundamentarea teoretică şi mai ales prin metodele utilizate,

tipologiile lui Titmuss (1974) şi respectiv Andersen (1990) prezintă elemente de convergenţă.

Este vorba în principal despre paralelismul existent între tipurile identificate: modelul

bunăstării reziduale şi statul liberal al bunăstării; modelul realizării/performanţei economice şi

statul conservator/corporatist al bunăstării; modelul instituţional redistributiv şi statul social-

democrat al bunăstării.

Cele trei clasificări menţionate anterior au în comun câteva caracteristici. În primul

rând, ele nu au vizat în mod specific spaţiul Uniunii Europene şi nu au avut în vedere

armonizarea sau convergenţa politicilor sociale. În al doilea rând, nu au inclus ţările din sudul

Europei (Grecia, Portulgalia, Spania), care au aderat la UE în anii '80. Mai recent,

tipologizarea politicilor sociale a fost abordată în contextul integrării europene. Sunt de

remarcat în acest sens contribuţiile lui Stephan Leibfried (1993) şi Linda Hantrais (1995).

Leibfried (1993) a adoptat o perspectivă diferită de cea a predecesorilor săi, axându-se

pe componentele marginale ale statului bunăstării şi nu pe cele care domină din punct de

vedere cantitativ sistemul de protecţie socială (de ex. asigurările sociale). Mai precis, analiza

sa a avut în centru "interfeţele dintre sărăcie, asigurări sociale şi politica în domeniul

sărăciei". În acest cadru au fost examinate consecinţele introducerii venitului de bază, ca o

modalitate de a ilustra "importanţa practică a diferenţelor" dintre regimurile tipice din

Comunitatea Europeană. Autorul a optat pentru politicile din domeniul sărăciei pentru că

acestea indică limitele şi conţinuturile cetăţeniei sociale. Totodată, diferenţele dintre

38

componentele marginale ale statelor bunăstării sunt cele care pot obstrucţiona cel mai mult

crearea de "jos în sus" a Europei sociale (Leibfried, 1993, p.139).

Tipuri de state europene ale bunăstării (S.Leibfried)

1. Modern: accentul este pus pe dreptul fiecărui cetăţean la muncă şi nu pe

transferurile obligatorii de venit. Trăsătura dominantă este universalismul, dar el

caracterizează în primul rând sfera muncii şi mai puţin redistribuirea venitului în afara muncii.

Statul bunăstării de acest tip este patronul principal (employer of first resort), îndeosebi

pentru forţa de munca feminină. Subvenţionarea "intrării" sau "non-ieşirii" de pe piaţa muncii

reprezintă o strategie care exprimă noţiunea instituţionalizată de cetăţenie socială. Dezbaterea

referitoare la venitul de bază poate oferi argumente suplimentare pentru menţinerea unei

"societăţi centrate pe muncă" de tip universalist. Este posibilă, de asemenea, dezvoltarea

sistemului în următoarele direcţii: îmbunătăţirea "pachetului de venituri"; îmbunătăţirea

redistribuţiei pe scară largă în domenii particulare (ex. alocaţia pentru copii); dezvoltarea

componentelor marginale pentru a le face să corespundă standardelor din modelul

instituţional. Întrucât opţiunea pentru ieşirea din “societatea muncii" ca strategie generală nu

va fi încurajată, asigurarea venitului de bază nu va reprezenta o componentă importantă a

statului modern al bunăstării.

Exemple tipice: ţările scandinave

2. Instituţional: strategia fundamentală este aceea a "compensării" problemelor sociale,

a subvenţionării "ieşirii" sau chiar a "non-intrării" pe piaţa muncii concomitent cu o politică

de puternică dezvoltare economică. Prin "strategiile compensatorii" dreptul la muncă este

înlocuit cu dreptul la securitate socială. Statul bunăstării este compensatorul principal

(compensator of first resort) şi nu patronul principal, modificând în acest sens şi noţiunea

instituţionalizată de cetăţenie socială. Ţările cu un asemenea regim nu au o tradiţie explicită a

universalismului, dar "promisiunile instituţionalizate de ocupare deplină a forţei de muncă" şi

"practicile" adoptate pe piaţa privată a muncii în perioada 1950-1970 au creat o "tradiţie

fragilă de universalism virtual". Dezbaterea privind venitul de bază ar putea accentua opţiunea

pentru compensare şi ieşire sau non-intrare pe piaţa muncii. De asemenea, este posibilă

evoluţia spre o abordare a nevoilor de tip universalist şi non-rezidual, care să fie tot mai puţin

restrictivă în testarea mijloacelor şi care să fie orientată spre individ, nu spre gospodărie.

Exemple tipice: ţările "Bismarck" (Germania, Austria)

39

3. Rezidual: Statul bunăstării este conceput ca un mecanism de întărire a motivaţiei

pentru muncă. "Intrarea" pe piaţa muncii este determinată prin metode coercitive şi mai puţin

prin subvenţionare sau prin politica de formare şi calificare. Orientarea dominantă este

selectivismul, statul bunăstării fiind un compensator de ultimă instanţă (compensator of last

resort). Modelul rezidual se află la o distanţă mare atât de "regimul compensator" al tipului

instituţional cât şi de "regimul societăţii de muncă" al tipului modern. În consecinţă,

"cetăţenia socială" este mai degrabă o temă de interes ştiinţific decât un principiu al politicii

sociale. Dezbaterea asupra venitului de bază nu va conduce la "opţiunea pentru ieşirea din

societatea muncii", ci mai probabil la evoluţia către un "sistem normal de bunăstare", în

sensul modelului scandinav. În contextul modelului rezidual, aceasta va însemna introducerea

unui sistem de protecţie universal şi nu a unuia care tratează în mod diferenţiat categoriile

sociale ("categorial"). Atribuirea unui rol mai important programelor publice de creare de

locuri de muncă, cu scopul integrării pe piaţa primară a muncii, ar conduce statul rezidual al

bunăstării la dezvoltarea unor trăsături mixte, aflate între modelul "Bismarck" şi cel

scandinav.

Exemple tipice: ţările anglo-saxone (Marea Britanie, SUA, Australia, Noua Zeelandă)

4. Rudimentar: dreptul la protecţie sau bunăstare socială nu este garantat. Accentuarea

de facto a rezidualismului şi "intrării" forţate pe piaţa muncii conferă acestui regim

caracteristici asemănătoare modelului anglo-saxon. Totuşi, existenţa unei puternice tradiţii în

acordarea protecţiei sociale de către Biserică (Biserica catolică, mai ales) marchează o

diferenţă importantă în raport cu modelul rezidual, dar şi cu cel modern (scandinav). Anumite

programe de securitate socială au rolul de a acorda un venit de bază, deşi scopul pentru care

au fost proiectate este altul (pensiile pentru persoanele cu disabilităţi, în unele ţări din sudul

Europei). În plus, sectorul agrar şi economia de subzistenţă, deosebit de importante în statele

cu acest regim, au configurat piaţa muncii într-un mod care le deosebeşte radical de celelalte

ţări europene. Spre deosebire de ţările scandinave, tradiţia ocupării depline a forţei de muncă

şi în mod particular a celei feminine lipseşte aici. De fapt, statul bunăstării nu are la bază o

concepţie diferită de cele precedente, ci se distinge prin absenţa implementării legislative,

instituţionale şi sociale a unor principii specifice regimului "modern" al bunăstării, deşi

acestea au garanţii constituţionale. În consecinţă, este vorba despre un stat al bunăstării

caracterizat prin promisiunea instituţionalizată (institutionalised promise). Deşi consecinţele

dezbaterii privind venitul de bază sunt greu de anticipat, cele mai probabile evoluţii sunt cele

către varianta germană (tipul instituţional) sau cea scandinavă (tipul modern) a modelului

"normal" de bunăstare.

40

Exemple tipice: ţările "cercului latin" (Grecia, Portugalia, Spania, partea sudică a

Italiei)

Sursa: Leibfried, 1993, pp.140-142

În clasificarea propusă de L.Hantrais (1995), diferenţierii pe baza unor caracteristici

ale sistemelor de protecţie socială îi corespunde o delimitare a ţărilor pe arii geografice şi

valuri ale aderării la Uniunea Europeană, ultimele două criterii suprapunându-se aproape în

totalitate. Construcţia europeană şi în mod particular politica socială europeană reprezintă, de

această dată, puncte de referinţă explicite în analiza modelelor de bunăstare. Ipoteza autoarei

este că "expansiunea Comunităţii a complicat procesul de armonizare şi a îndepărtat

perspectivele realizării convergenţei", făcând-le însă probabil şi mai necesare (Hantrais, 1995,

p.30).

Modele de state ale bunăstării (L.Hantrais)

1. Modelul continental. Sistemul de protecţie socială derivă din modelul etatist şi

corporatist al lui Bismarck, bazat pe principiul că statusul de angajat reprezintă condiţia atât

pentru obţinerea salariului cât şi pentru prestaţiile sociale. Finanţarea prestaţiilor este realizată

în primul rând sau exclusiv prin contribuţiile angajatorului şi angajatului, ca parte a costurilor

forţei de muncă. Prestaţiile sunt strâns legate de câştigurile anterioare ale persoanei, în

conformitate cu sistemul de asigurări contractuale.

Sistemul perpetuează efectele inegalităţii existente pe piaţa muncii, redistribuţia

veniturilor între diferitele segmente ale populaţiei fiind redusă.

Dezvoltarea protecţiei sociale a început cu domeniile accidentelor de muncă şi bolilor

profesionale, s-a extins apoi la boală şi maternitate, bătrâneţe şi invaliditate, iar în final la

şomaj şi alocaţiile familiale. Îngrijirea medicală se realizează, de asemenea, în regim de

asigurări în toate ţările aparţinând grupului "continental", cu excepţia Italiei.

Componenta non-contributivă (asistenţa socială), şi ea prezentă, este finanţată de stat

pe baza impozitelor generale, constituind o plasă de siguranţă pentru cei care nu îndeplinesc

condiţiile sistemului de asigurări.

41

Ţările modelului continental se caracterizează printr-un volum ridicat al cheltuielilor

sociale, proporţia acestora din PIB fiind în general mai mare decât în cazul altor state

membre.

Modelul continental este comun statelor fondatoare ale Comunităţii Europene: Belgia,

Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda.

2. Modelul nordic şi anglo-saxon au la bază ideea de cetăţenie socială. Atât în sistemul

bunăstării sociale proiectat de Beveridge cât şi în cel social-democrat, dezvoltat în

Danemarca, dreptul la pensie, îngrijire medicală şi alocaţii familiale este garantat în virtutea

condiţiei de cetăţean. Spre deosebire de modelul continental, calitatea de angajat dă dreptul

numai la salariu, în timp ce prestaţiile sociale sunt distribuite tuturor cetăţenilor în mod egal,

indiferent de statusul lor ocupaţional. Aşadar, trăsătura distinctivă a sistemelor nordic şi

anglo-saxon este preferinţa pentru finanţarea prin impozite şi acordarea universală a îngrijirii

medicale, prin contrast cu finanţarea prin contribuţii şi prestaţii legate de venit. În cazul

Danemarcei, accentul cade pe menţinerea venitului pe când în Irlanda şi Marea Britanie

mijloacele de subzistenţă sunt asigurate fie prin plăţi forfetare, fie prin asistenţa bazată pe

testarea mijloacelor.

Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, ţări care au aderat la Comunitatea Europeană în

al doilea val (1973), ilustrează acest al doilea model de protecţie socială.

3. Modelul sud-european. Sistemul de securitate este mai puţin avansat şi mai lipsit de

coerenţă decât cel specific modelelor anterioare. Formele tradiţionale bazate pe familie şi

relaţii de rudenie continuă să deţină un rol important în realizarea protecţiei sociale. Biserica

şi comunităţile locale sunt, de asemenea, surse majore de prestaţii şi servicii sociale.

Corporatismul caracteristic modelului continental, este prezent şi aici, angajatorii fiind cei

care suportă proporţia cea mai mare a costului prestaţiilor. Spre deosebire de sistemele de

asigurări sociale din ţările "continentale", cele din zona Europei de sud sunt însă mai puţin

cuprinzătoare sau nu au un caracter general (naţional). Deşi în majoritatea ţărilor membre

cheltuielile publice au fost diminuate în anii '90, statele din Europa de sud au mărit proporţia

sumelor cu destinaţie socială pentru a finanţa extinderea sistemelor lor de protecţie socială.

Modelului sud-european îi corespund cele trei ţări care au aderat la Comunitatea

Europeană în anii '80: Grecia, Portugalia şi Spania.

Sursa: Hantrais, 1995, pp.32-34

Cel de-al doilea Raport al Comisiei Europene referitor la convergenţa obiectivelor şi

politicilor sociale propune propriile sale criterii pentru identificarea diferenţelor şi

42

similitudinilor dintre sistemele de bunăstare socială. Autorii documentului intitulat Social

Protection in Europe consideră că principiul pe care se bazează dreptul la protecţie socială nu

reprezintă factorul de diferenţiere cel mai potrivit în analiza statelor bunăstării de la mijlocul

acestui deceniu. Deşi contrastul dintre tipul "Bismarck" (contribuţia la sistemul de asigurări)

şi tipul "Beveridge" (calitatea de cetăţean şi nevoia de protecţie) corespunde unei "diviziuni

istorice importante în formarea statelor europene ale bunăstării", el este prea imprecis pentru a

descrie în mod adecvat configuraţia lor actuală. Conform raportului, toate sistemele europene

de protecţie socială prezintă astăzi elemente aparţinând fiecăruia dintre cele două tipuri de

bază (European Commission, 1995a, p.27). În consecinţă, clasificarea sistemelor de protecţie

socială este realizată în funcţie de acele aspecte care au maximum de relevanţă analitică şi

practică. În opinia Comisiei Europene (1995a), acestea sunt următoarele: a) gradul de

acoperire a situaţiilor de risc şi eligiblitatea; b) structura prestaţiilor; c) reglementările

financiare (mărimea cheltuielilor, modul de finanţare, modul de cheltuire) şi d) formulele

organizaţionale (pp.27-28). Pe baza acestor criterii sunt identificate patru grupuri "geo-

sociale", care au tradiţii şi caracteristici instituţionale comune.

Grupurile "geo-sociale" din Uniunea Europeană (Comisia Europeană)

1. Primul grup este grupul ţărilor scandinave (Danemarca, Finlanda, Suedia). Protecţia

socială constituie un drept cetăţenesc, cu o cuprindere universală. În cazul în care apare un

"risc", fiecare persoană este îndreptăţită la o aceeaşi "sumă de bază", dar angajaţii pot obţine

venituri suplimentare de la sistemele ocupaţionale obligatorii. Impozitul general reprezintă

modalitatea preponderentă, deşi nu exclusivă, de finanţare. Multitudinea funcţiilor protecţiei

sociale sunt integrate într-un cadru administrativ unitar şi autorităţile statale (centrale şi

locale) au responsabilităţi directe în acordarea prestaţiilor şi serviciilor. Asigurarea de şomaj

are un caracter voluntar şi este administrată de sindicate, fiind singurul program care nu face

parte din componenta publică a protecţiei sociale. Chiar şi în acest caz subvenţiile acordate de

stat sunt importante.

2. Cel de-al doilea grup se compune din Marea Britanie şi Irlanda. Cuprinderea

protecţiei sociale este de tip universalist, dar există şi o serie de limite. În Marea Britanie,

grupurile aflate la periferia sau în afara pieţei muncii pot fi excluse de la anumite prestaţii, iar

în Irlanda eligibilitatea deplină la serviciul naţional de sănătate are la bază nevoia economică.

Sumele de bază corespunzătoare prestaţiilor sunt mai reduse decât cele din statele scandinave

şi recursul la testarea mijloacelor financiare este mai frecvent. Ocrotirea sănătăţii este

43

finanţată prin impozite, dar contribuţiile joacă un rol important în finanţarea prestaţiilor în

bani. Cadrul administrativ este, ca şi în Scandinavia, integrat şi are în centru autorităţile

publice. Sistemele britanic şi irlandez nu presupun, ca în cazul primului grup de ţări,

implicarea semnificativă a partenerilor sociali în managementul politicii sociale.

3. Al treilea grup cuprinde Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda şi Austria.

În aceste ţări, cuprinderea în programele de menţinere a venitului ca şi în sistemele de ocrotire

a sănătăţii are la bază statusul de angajat sau statusul familial, conform tradiţiei bismarckiene.

Prin integrarea unor programe cu caracter universalist, Olanda reprezintă o abatere parţială de

la tradiţia amintită. Prestaţiile sunt dependente de câştiguri şi stabilirea lor are la bază

principiul asigurării. Finanţarea, în principal prin contribuţii, implică aplicarea unor

reglementări diferite în funcţie de grupul ocupaţional. Sistemul de asigurări sociale este

extins, dar anumite grupuri rămân totuşi în afara lui. Protecţia acestora este realizată prin

programele de asistenţă socială, care sunt deosebit de dezvoltate. Corpurile profesionale şi

partenerii sociali joacă un rol important în administrarea protecţiei sociale.

4. Al patrulea grup se compune din Italia, Spania, Portugalia şi Grecia. Proiectul

instituţional al sistemelor de protecţie sociale din aceste ţări prezintă un pattern "mixt". Pe de

o parte, există sisteme foarte fragmentate de menţinere a venitului, care se bazează pe

asigurări şi care permit obţinerea unor pensii mari. Spre deosebire de grupurile 1-3, categoriile

necuprinse de aceste programe sunt însă mai numeroase şi nu beneficiază de forme de

protecţie socială de tipul venitului minim naţional. Pe de altă parte, aceste ţări au optat pentru

sisteme naţionale de sănătate cu cuprindere universală, dar realizarea acestora nu este încă

deplină în Spania, Portugalia şi Grecia. În cazul asistenţei medicale, finanţarea prin impozit

înlocuieşte treptat contribuţiile. Fondurile ocupaţionale şi partenerii sociali au un rol

semnificativ în programele de menţinere a venitului, dar nu şi în celelalte.

Sursa: European Commisson, 1995, pp.33-

44

POLITICA SOCIALĂ A U.E.

1. Concepte de bază privind politica socială

Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului

(strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea

individului, familiei sau comunităţii într-o societate.

Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea

Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele

Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate «state ale bunăstării sociale».

Pierson distinge trei tipuri de bunăstare :

bunăstarea socială – furnizarea sau primirea colectivă a bunăstării;

bunăstarea economică – bunăstarea asigurată prin intermediul mecanismelor pieţei sau

ale economiei oficiale;

bunăstarea de stat – asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.

Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al II-lea război mondial, care

s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea

eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale

redistributive.

Nicholas Barr considera că există trei probleme care generează complicaţii în cazul

termenului de stat al bunăstării :

prima problemă - bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul. Barr

enumeră pe lângă stat:

- piaţa, care furnizează bunăstare «ocupaţională» prin intermediul veniturilor primare;

- acumulările individuale, care, prin intermediul asigurărilor individuale private şi

economiilor furnizează bunăstare;

- bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în

familie.

Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple.

Există servicii şi beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanţate

si produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi produse de/prin sectorul privat;

45

Limitele, «graniţele» statului bunăstării nu sunt clar definite.

Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv satisfacerea

nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Aceasta presupune atât complementaritatea măsurilor de

protecţie între piaţă, familie, comunitate, instituţii comunitare caritabile, stat şi, în ultima vreme,

instituţii supranaţionale (Uniunea Europeană), sau internaţionale (FMI, Banca Mondială) cât şi o

coerenţă şi complementaritate între instituţiile statului, pe axa central-local, în furnizarea

serviciilor sociale şi între Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru.

Se poate vorbi, deci de două tipuri de subsidiaritate:

a) pe orizontală, în privinţa relaţiei piaţă- familie – comunitate – stat. După stat, putem

adăuga şi instituţiile transnaţionale, care intervin indirect, prin influenţarea pieţei, a

organizaţiilor societăţii civile şi statului, dar care în situaţii de calamităţi naturale, războaie,

intervin direct.

b) Pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate: nivel comunitar – naţional- regional –

local.

Rolul statului în această “ecuaţie” a subsidiarităţii este acela de a prelua, ca o ultimă

“plasă de siguranţă”, pe cei care “scapă” plaselor de protecţie ale celorlalte instituţii

amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi şi să atingă, în

virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.

Există mai multe tipuri de beneficii de tip social :

a) în funcţie de natura beneficiului:

- beneficii în bani – formează sistemul de securitate socială;

- beneficii în natură – în bunuri sau servicii.

b) în funcţie de natura dreptului de a beneficia:

- beneficiile contributorii – cele acordate doar pe baza unei contribuţii anterioare a

beneficiarului la un fond anume ( pensiile, ajutorul de şomaj, asigurări pentru accidente de

muncă, asigurări de sănătate). Ele se numesc în general asigurări sociale;

- beneficii necontributorii – cele acordate fără plata unei contribuţii prealabile şi se

acordă de la bugetul de stat pe baza drepturilor de cetăţean. Unele se acordă tuturor cetăţenilor şi

sunt beneficii universale (educaţia gratuită, alocaţia pentru copii, servicii medicale de urgenţă

care sunt gratuite) sau asistenţă socială – beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflaţi în situaţii

de risc (ajutor social pentru cei săraci, burse sociale pentru studenţi, forme de ajutorare a

persoanelor cu handicap).

46

2. Istoricul politicii sociale europene

Câteva evenimente au marcat istoria integrării europene din cea de-a doua jumătate a

secolului XX:

- 1950 – Declaraţia Schumann a dus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului care promova ideea pieţei comune. Principala temere se referea la apariţia «dumping-

ului». Factorii care puteau conduce la dumping social erau:

a) nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială;

b) faptul că în unele ţări femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu bărbaţii, pentru

aceeaşi muncă.

Astfel nu se putea crea o piaţă comună fără armonizarea securităţii sociale şi

înlăturarea inegalităţii de plată a femeilor şi bărbaţilor.

- în Tratatul de la Roma (1957) progresul social era văzut ca rezultat natural al dezvoltării

economice. Scopul economiei era acela de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi de muncă ale

muncitorilor. Obiectivul principal era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în ceea ce-i

priveşte pe muncitori.

- Regulamentul nr. 3 , adoptat în ianuarie 1958, prevedea crearea unui Fond Social

European;

- Actul Unic European (1986) conţinea directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de

muncă;

- Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale muncitorilor (decembrie

1989) a fost primul acord privind definirea drepturilor muncitorilor;

- Tratatul de la Maastrich (1992) prevedea:

a) «atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă»;

b) realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre;

c) Semnarea unui protocol  social;

- Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea:

Reintegrarea în tratat a Protocolului Social de la Maastrich;

47

Integrarea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a

ocupării forţei de muncă;

Recunoaşterea, pentru prima dată în istoria Comunităţii, a drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor.

În momentul de faţă, există patru provocări comune la care sunt supuse toate ţările

membre ale Uniunii Europene:

Îmbunătăţirea performanţelor privind ocuparea forţei de muncă (în Uniune ca întreg,

doar aproximativ 60% dintre persoanele cuprinse în intervalul de vârstă 15-65 de ani sunt

ocupate pe piaţa muncii, comparativ cu SUA – 74% şi Japonia – 75%);

Reconcilierea dintre imperativul competitivităţii economice şi cel al bunăstării

sociale;

Adaptarea la progresul tehnic (restructurare industrială şi organizarea optimă a muncii);

Rezolvarea dezechilibrelor create de procesul de îmbătrânire a populaţiei.

La nivelul Uniunii Europene putem vorbi despre trei imperative importante, şi anume :

Construirea unei Europe pentru cetăţeni. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor

reprezintă elementul cheie al identităţii europene;

Succesul extinderii UE prin ajutorul acordat ţărilor candidate care trebuie să se

apropie cât mai mult de «Modelul Social European»;

Reconcilierea Uniunii Economice şi monetare cu coeziunea economică şi socială.

3. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale europene

Obiectivele şi instrumentele politicii sociale sunt:

Asigurarea locurilor de muncă- prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam;

- Fondul Social European.

- Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare;

Implementarea libertăţii de mişcare:

- recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi perioadelor de studiu;

- securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE;

- Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă.

48

Promovarea învăţământului şi pregătirii- programul de pregătire LEONARDO DA VINCI;

- programul de pregătire SOCRATES.

Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei- directiva referitoare la salarizarea nediferenţiată;

- directive privind tratamentul nediferenţiat;

- tratamentul nediferenţiat în domeniul social;

- concediu de maternitate/paternitate;

- povara dovezii.

Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă- organizarea timpului de lucru;

- documente scrise privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de la locul de

muncă;

- drepturile salariaţilor în momentul schimbării locului de muncă;

- protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor;

- directive privind excesul de personal;

- Consiliul European al Muncii;

- integrarea lucrătorilor;

- slujbele fără normă întreagă;

- siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă.

CE ESTE RESPONSABILITATEA SOCIALA CORPORATIVA (CSR)?

Exista mai multe acceptiuni ale conceptului: Consiliul Mondial al Afacerilor pentru Dezvoltare Durabila (WBCSD) considera CSR drept "angajamentul permanent al companiilor de a se comporta in mod etic si de a contribui la dezvoltarea economica imbunatatind, in acelasi timp, atat calitatea vietii salariatilor si a familiilor acestora, cat si a comunitatilor locale si a societatii in ansamblul ei. "

In urma dezbaterilor la care a fost supusa aceasta definitie, prin intermediul unui program al WBCSD a rezultat urmatoarea definitie:

CSR reprezinta angajamentul companiilor de a contribui la dezvoltarea economica durabila, lucrand cu salariatii, familiile acestora si societatea in ansamblul sau pentru a imbunatati calitatea vietii acestora.

49

In cadrul Comisiei Europene este agreata definitia ca CSR este "un concept prin care companiile integreaza preocuparile sociale si de mediu in activitatile lor comerciale si in interactiune cu factorii implicati, pe 0 baza voluntara. " Pentru 0 firma este vorba, in primul rand, despre oportunitati si nu despre noi reguli sau obligatii. Responsabilitatea Sociala Corporativa (CSR) poate adauga 0

valoare suplimentara unei firme, daca se analizeaza cu atentie si aspectele sociale si cele de mediu. Campania de constientizare privind CSR, sustinuta de Comisia Europeana, se incadreaza intr-un obiectiv mai larg al UE de promovare a competitivitatii economice, odata cu protectia si imbunatatirea calitatii vietii si a muncii.

In martie anul 2000, sefii de state si de guveme au stabilit la Lisabona, 0 strategie pentru a face ca economia UE sa fie mai dinamica si mai competitiva. Prin aceasta strategie, 0 economie putemica ar stimula crearea de locuri de munca pe baza unor politici sociale si de mediu ce asigura dezvoltarea si includerea sociala. Promovarea unei mai bune constientizari a CSR in Europa este unul din modurile de a contribui la atingerea acestor scopuri.

Acceptiunea cu privire la una dintre cele trei definitii este influentata de modul III care organizatiile se raporteaza la nevoile si cerintele societatii in ansamblul ei.

Problematicile atinse de acest concept vizeaza: locuri de munca (instruire, oportunitati egale etc.), drepturile omului, impactul firmei respective in comunitate, reputatia, notorietatea, brand-ul, investitia in etica, mediul inconjurator, etica si conducerea corporativa, sanatatea si securitatea. RSC este esentiala pentru prosperitatea pe termen lung a companiilor si pune in lumina dimensiunea umana a afacerilor, reprezentand 0 legatura vitala cu societatea, in general, si cu comunitatea in care afacerea este localizata, in particular.

Responsabilitatea sociala a companiilor sau desfasurarea de catre acestea a unei activitati responsabile nu este ceva nou: majoritatea intreprinderilor, in special cele mici, au fost intotdeauna aproape de comunitati si au cautat sa fie buni "cetateni" corporativi, inca de la inceputurile activitatii lor. De fapt, multi intreprinzatori stiu instinctiv ca "a face ceea ce trebuie" - a deservi clientii, a avea grija de moralul personalului, a fi atenti fata de fumizori, a fi buni vecini si a proteja mediul - inseamna bun-simt comercial.

CSR este definita de modul in care mediul de afaceri isi aliniaza valorile si asteptarile, cu nevoile si cerintele societatii, in care intra nu numai clientii sau investitorii, dar si angajatii proprii, fumizorii, comunitatea, legislatorul, grupuri cu interese speciale, cu alte cuvinte, societatea in intregul ei. CSR este de fapt, masura in care mediul de afaceri isi ia angajamentul de a se alinia orizontului de asteptare al societatii .

Punctele-cheie ale CSR indud: managementul afacerii, allantului de aprovizionare, protectia mediului inconjurator, standardele referitoare la relatiile cu angajatii, cu comunitatea din care facem parte, drepturile omului si echitatea sociala.

CSR nu inseamna doar indeplinirea unei datorii fata de societate; ea poate aduce si un real avantaj comcurential. Astfel, prin intermediul unui program eficient de responsabilitate sociala, companiile pot beneficia de urmatoarele avantaje:

optimizarea sanselor de acces la capital; imbunatatirea imaginii de marca; sporirea vanzarilor; atragerea, retinerea, motivarea si dezvoltarea angajatilor;

50

imbunatatirea procesului decizional; imbunatatirea managementului de risc si reducerea costurilor.

De exemplu, Guvemul Marii Britanii vorbeste despre RSC ca despre "modul in care companiile iau in considerare influenta pe care 0 exercita asupra mediului economic, social si ambiant ca rezultat al activitatii, maximizand beneficiile si minimizand pierderile".

Raportarea CSR la standarde intemationale se face de catre Global Reporting Initiative (GRI), pe baza unor indicatori de perfonnanta sociala, resurse umane, responsabilitate fata de produs, responsabilitate fata de mediu, performanta economica si drepturile omului. Principalele 7 criterii urmarite sunt:

1. transparenta, 2. comumcare, 3. guvemare corporativa, 4. relatiile cu partile interesate (stakeholderi), 5. responsabilitate fata de mediu, 6. responsabilitate economica, 7. responsabilitate fata de societate, 8. responsabilitate fata de resurse umane.

RSC este deci un concept care incurajeaza companiile sa-si desfasoare activitatea, tinand cont de interesele societatii si asumandu-si responsabilitatea impactului activitatii sale sub toate aspectele: in relatiile cu angajatii, clientii, actionarii, comunitatea sau comunitatile in care companiile actioneaza si mediul inconjurator. Aceasta abordare reprezinta mai mult decat 0 activitate confonn prevederilor legislative, fiind legata de capacitatea voluntara a organizatiei de a imbunatati calitatea vietii angajatilor sai, a familiilor acestora, precum si a societatii in ansamblu.

CONTINUTUL ACTIVITATILOR SOCIAL RESPONSABILE ALE COMPANIILOR

Termenul de responsabilitate sociala corporativa (RSC) se refera la comportamentul etic, legal $i filantropic la locul de munca, pe piata $i in comunitate. Astfe1 respectul pentru angajati, comunitate $i mediu este extrem de important pentru conceptul de RSC. Aceasta notiune a aparut ca rezultat al observarii rncute conform careia nu doar persoane1e cu interes major intr-o organizatie ar putea beneficia de pe urma activitatii acesteia, ci comuntatea in sensul eel mm largo Acest fapt insearnna ca multe initiative RSC sint concepute $i realizate pentm a satisface nevoile la nivel de comunitate

DE CE ORGANIZATIILE AR TREBUI SA MANIFESTE 0 ORIENTARE SPRE RSC

Pentru orice tip de organizatie este important sa con$tientizeze $i sa valorifice ideea conform careia persoanele $i alte entitati ce sint influentate de activitatea respectivei organizatii constituie valoarea de baza a respectivei organizatii. Orientarea spre RSC contribuie, inainte de toate, la durabilitatea fmanciara pe termen lung a respectivei organizatii prin faptul ca promoveaza sau este preocupata de comunitati mai prospere $i de 0

economie mai stabila.

EXEMPLE DE ACTIVITATI CE DENOTA PRACTICAREA PRINCIPIILOR RSC

Politici $i practici la locul de munca avi nd 0 evidenta componenta sociala Donatii de mijloace fmanciare Munca de voluntariat, efectuata in folosul comunitatii, din partea reprezentantilor

51

organizatiei implicate in activitati RSC Contributii / donatii nefinanciare Campanii de lobby pentru apararea unei cauze Programe de sponsorizare Programe de instrIDre la nivel de comunitate Initiative de protejare a mediului

AVANTAJE ALE ACTIVITATILOR RSC

Spore$te con$tientizarea unor probleme importante pentru comunitate Spore$te re1atiile pozitive din interiorul comunitatii $i participarea membrilor

comunitatii Contributii corporative $i donatii fmanciare pe termen lung Contributii sub forma de competente $i expertiza Donatii sau inchirieri de resurse materiale $i nemateriale (echipament, facilitati, instruire, voluntari,

etc.) Posibilitatea de a stabili relatii de parteneriat pe tennen lung dintre organizatie $i comunitate.

In cele din mIDa, beneficiile de pe urma orientarii companiilor spre activitati de RSC pot fi masurate cu u§urinta. Asemenea beneficii ar putea fi:

Costuri de operare mai reduse 0 imagine mai pozitiva §i un prestigiu la nivel de comunitate mai inalt Un volum de vinzari mai inalt §i 0 loialitate a c1ientilor mai mare Capacitate mai mare de a atrage §i a mentinefoqa de munca calificata Publicitate ~i imagine publica mai pozitiva de pe urma activitatilor efectuate

Din cele mentionate mai sus reiese ca organizatiile ce practica 0 orientare RSC elaboreaza proiecte §i activitati in domenii precum relatiile cu angajatii, dezvoltare comunitara, grija pentru mediu, responsabilitate fiscala, comportament etic la nive1 de afacere, etc.

CARACTERISICILE ORGANIZATIILOR RESPONSABILE DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL

Un devotament evident pentru valorile ce fundamenteaza comportamentul orientat spre dezvoltarea comunitatii

Dorinta de a contribui semnificativ la progresul comunitiitii in care activeaza Intelegerea §i acceptarea interdependentei dintre organizati ~i mediul in care activeaza 0 viziune pe termen lung bazata pe responsabilitatea pentru generatiile viitoare Un mod precaut de a lua decizii importante ce ar afecta viata comunitatii 0 practica constanta de a dialoga §i de a se consulta cu partile preocupate de 0 problema anume,

inc1usiv asupra problemelor dificil de solutionat Transparenta in activitate §i dorinta de a informa Capacitatea de a avea responsabilitatea cu privire la consecintele directe §i indirecte ale activitatii

sale.

Toate acestea nu inseamna ca organizatia incearca sa-§i «cosmetizeze» activitatea, sa 0 prezinte intr-un mod favorabil pentru opinia publica. RSC presupune 0 autentica preocupare pentru comunitatea in care activeaza organizatie respectivii §i 0 integrare a acestei preocupari in strategia §i practicile organizatiei.

RESPONSABILITATEA SOCIALA CORPORATIVA - UN MOD DE A REZOLVA PROBLEMELE LOCALE

Cind organizatiile incep sa se implice in probleme1e comunitatii ei pot deveni 0 foqa reala in rezolvarea

52

problemelor locale. Printr-o planificare, cercetare §i activitate coordonata, reprezenatii acestor organizatii pot realiza ceea ce singuri, in mod individual, nu ar reusi. In momentul in care oamenii se hotarasc sa contribuie la gasirea unei solutii, problemele locale incep deja sa se rezolve.

BENEFICII ALE PROGRAl\1ELOR DE CSR

Activitatile de CSR ale unei companii aduc beneficii la doua niveluri: al societatii si al companiei. Cele mai usor de intuit sunt beneficiile de la nivelul societatii. Ele tin de binele si de interesul public.

In schimb, acest material se concentreaza pe beneficiile care pot fi obtinute la nivelul companiei. Cunoasterea acestor beneficii si urmarirea lor, inclusiv prin strategia generala de afaceri, sunt esentiale pentru ca procesul de adoptare al CSR de catre companiile romanesti sa ia amploare.

Mai jos sunt listate 0 serie de beneficii generale. Poti descoperi alte beneficii specifice in paginile fiecarui tip de program in parte.

1. Programele de CSR te ajuta sa te diferentiezi de concurenta si sa obtii loialitate fat a de brand

Sunt doi factori care fac din CSR, la ora actuala, 0 arma redutabila in constructia unui brand:

consumatorii au devenit mai informati, mai capabili sa-si exprime opiniile si mai preocupati de subiecte care tin de sanatate, de mediu sau de problemele sociale,

piata a devenit din ce in ce mai aglomerata, iar brand-urile au fost fortate sa gaseasca metode noi si relevante pentru a construi legaturi emotionale cu publicul.

Pentru ca raspund tocmai unor astfel de nevoi emotionale, programele de CSR sunt 0 buna oportunitate de a comunica valorile brandului tau intr-un mod memorabil.

Studiu de caz - Avon . Din 1992, compania Avon desfasoara programul "Cruciada impotriva cancerului la san". In cei 14ani,reprezentantele Avon au strans peste 400 de miloane de dolari, bani care au fast donati pentru eradicarea acestei afectilfni. Datorita notorietatii spectaculoase a programului, compania a reusit sa isi asigure pozitionarea pe care si-a dorit-o: "Avon - the company for women".

Studiile au aratat de asemenea ca atunci cand trebuie sa aleaga intre produse similare, preferintele consumatorilor se indreapta catre brand-urile percepute ca fiind "responsabile". Astfel:

70% dintre consumatorii europeni considerau ca responsabilitatea unei companii este importanta in decizia de a cumpara un produs sau un serviciu (sursa: MORI 2000),

86% dintre americani erau inclinati sa schimbe un brand in favoarea altuia similar,

ins a implicat intr-o cauza sociala (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship STudy).

2. Programele de CSR te ajuta sa imbunatatesti reputatia companiei tale

La ora actuala, succesul companiilor depinde in mod direct de increderea pe care le-o acorda comunitatea in care activeaza, autoritatile, mass-media sau partenerii.

Fara aceasta incredere, compania se supune mai multoI' riscuri. Spre exemplu de vine vulnerabila in fata unor gesturi de protest din partea unor grupuri sau organizatii de activisti. Isi pericliteaza relatia

53

cu autoritatile sau cu partenerii, care nu vor dori sa-si puna in pericol imaginea publica asociindu-se cu 0 companie ale carei practici sunt discutabile. Nu in ultimul rand jurnalistii si liderii de opinie vor tinde sa fie mai virulenti si mai sensibili la atacurile (cateodata intentionate si false) la adresa companiei.

Pe de alta parte, in cazul in care 0 companie isi demonstreaza responsabilitatea fata de comunitate, beneficiile care tin de buna reputatie au consecinte imediate. Astfel:

61 % dintre liderii de opinie din lumea intreaga sunt dispusi sa recomande produsele unei companii responsabile (sursa: The Insightpoll.com Opinion Elite Panel 2004),

84 % dintre americani considera ca responsabilitatea sociala este importanta atunci cand se gandesc la companiile pe care sunt de acord sa le vada operand in comunitatea lor (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship Study).

De asemenea, sustinerea unei cauze sociale este un bun prilej de a intra in parteneriate cu alte companii, autoritati pub lice sau institutii media. Daca e vorba de cauze sociale care sunt importante si pentru acestia, compania ta le va castiga increderea si respectul.

3. Programele de CSR te,ajuta sa cresti vanzarHe si cota de piata a companiei tale

Acest lucru e valabil mai ales pentru campaniile de marketing legat de 0 cauza (Cause Related Marketing).

Studiu .de caz - American Express Multi considera campania American Express pentru restaurarea Statuii Libertatii, de la inceputuLanilor '80, ea/iind punctuLde· inceput al succesului pe care I-a cunoscutulterior marketingullegat de 0 cauza.

Pentru jiecarecard nou, facut la American Express, compania dona 0 suma intr-un fond destinat restaurarii [ui "Lady Liberty". Acelasi lucruse ·intampla si de jiecare data cand un client isifolosea cardulpentru ooperatiune. Astfel, compania a colectat 1,7 miloane de dolari in sprijinul cauzei. In acelasi timp a obtinut 0 crestere cu 27 % a utilizarii cardurilor si 0 crestete cu 10 % a numarului de noi card uti.

Contributia CSR-ului la succesul de piata al unei companii, poate fi detenninata si atunci cand nu e vorba de 0 campanie, ci de un angajament pe tennen lung. Desi exista inca putine date in acest sens, cifrele sunt spectaculoase. Astfel:

In 2000, volumul vanzarilor de "produse etice" atingea in Marea Britanie 13,4 miliarde de lire sterline. In perioada 1999-2001 ritmul de crestere al acestei piete a fost de 18, 2% - de sase ori mai mare decat ritmul general de crestere al pietei britanice (sursa: Ethical Purchasing Index 2001).

Tot in 2000, analistii au aratat ca programele de CSR au avut 0 contributie directa de 20% in cresterea profitabilitatii Co-operative Bank. De asemenea activitatile de CSR au avut 0

contributie de 25 % la impactul pozitiv asupra satisfactiei c1ientilor companiei British Telecom (sursa: CSR Europe).

4. Programele de CSR te ajuta sa atragi si sa-i pastrezi pe angajatii valorosi

Pentru orice companie care lucreaza intr-un mediu putemic concurential, atasamentul fata de brand al angajatilor este esential. Iar atasamentul nu se obtine doar prin salarii ci mai ales prin accentul pus pe valorile brandului.

Din ce in ce mai mult, angajatii resimt nevoia de a fi mandri de compania la care lucreaza. Astfel:

54

78% dintre angajatii americani prefera sa lucreze la 0 companie perceputa ca fiind etica si cu 0 buna reputatie decat sa aiba un salariu mai mare (sursa: The Cherenson Group, 2001),

pentru 81 % dintre americani, responsabilitatea unei companii este un factor important de decizie atunci cand isi aleg locul de munca (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship Study).

Modulul ll. Procesul de elaborare a actiunilor de Responsabilitate SociaUi Corporativa

1. Erorile ~i riscurile in solutionarea problemelor sociale la nivel corporativ

Pentru a realiza cu succes activitatile de RSC, politica In domemul responsabilitatii sociale tl"ebuie sa fie bine

organizata, fiind depuse eforturi In vederea evitarii gre~elilor tipice ill acest domeniu. Exista mai multe

gre~eli, din cauza carora e~ueaza programele sociale ale illtreprindetilor (societatea nu le trateaza ca pe

manifestari ale businessului social responsabil).

Una dintre gre;;elile tipice, comise de compauiile, care doresc sa mauifeste 0

responsabilitate in fata societatii: reacpa la problema, dar nu la

soluponarea ei. Inlocul achitiirii taxelor pentru poluarea mediului ambiant,

firmele ar fi putut modifica tehnologiile existente.

Pntin eficiente, din acest punct de vedere, sunt proiectele bazate pe 0

urmare oarba a indicatiilor autoritaplor locale (In loc de a analiza care

directii cu siguranta necesita sa fie sustinute, compauiile ajuta pe acei, care

sunt indicati de functionati).

La fel, este putin utila pentru crearea reputatiei frrmei Iipsa de transparenta

a activitap.i sociale, dind nu este elar cui, cum ~i pentru ce fac donatii

unele compauii.

Si ultima gre~eala - fmantarea obiectelor, $i nu a programelor. Deseori,

In loc de a sustine, de exemplu, programele de lupta cu saracia, compauiile

aleg ill scopmi de catitate obiecte "populare" (biserici, manastiri), efectuand 0

misie de onoare, dar, deseori, nu sttingenta pentru societate, cum ar fi, de

exemplu, ajutorarea caselor de copii sau ofetirea unor cursuri utile pentru

~ometi.

Doar evitand aceste gre~eli ~i Imlnd In considerare interesele tuturor partilor cointeresate se poate obtine 0

eficienta illalta ill realizarea programelor sociale.

2. Analiza strategica

Obtinerea unei sensibilitati sociale Inalte este imposibila rara ca unitatea economica sa nu stabileasca 0

interactiune eficienta cu toate persoanele ~i grupurile din interiorul sau exteriorul organizatiei care au legatura

cu activitatea illtreprinderii ~i firma este responsabila fata de ei. In literatura de specialitate aceste persoane

55

sunt denumite prin stakeholders, parteneri, participanti, beneficiati, persoane cointeresate.

Se considenl ca termenul de grupmi cointeresate (stakeholders) a aparut in 1963illtr-un document intern al

Institutului de Cercetare Stanford. Pottivit acestuia, grupurile cointeresate Stillt "acele grupuri fiira care 0

companie nu poate exista". Anterior teoretiziitilor conceptului, existauInsa practici de management al

grupurilor cointeresate. De exemplu, compania Johnson & Jobllson sesiza mca din anii 30 importanta

illteractiunii ei cu patru categorii de public: c1ientii, angajatii, managerii ~i publicul largo

In persoanele cointeresate pot fi incluse unnatoarele persoane ~i grope: proprietari, manageri, salariati, c1ienti,

c1ienti potentiali, furnizori, cOllcurenti, autoritati, vecini etc., dar ~i grupmile de interese formate din

patronat, sindicate, lideri de opinie, asociatii, comunitatea locala, mass-media, generatia viitoare etc.

Interaetiunea eu persoana eointeresata reprezinta obligatia companiilor de a fi deschi~i, transparenti, de a

da posibilitate persoanelor cointeresate de a fi auziti ~i de a efectua raportari fata de ei.

o interactiune eficienta permite companiei:

De a mtelege mai bine persoanele cointeresate ~i conditille economice, inclusiv

situatia pe piatii~

De a dirija mai eficient cu riscul ~i reputatia companiei~

De a stabili relatii de incredere~

De a oferi persoanelor cointeresate informatii pentru luarea deciziilor ~i actiunilor, ce

vor avea un impact atat asupra companiei, cat ~i asupra societatii m ansamblu~

De a cumula resmsele (infonnatia, personalul, mijloacele frnanciare, tehnologiile)

pentru solutionarea comuna a problemelor~

De a facilita 0 dezvoltare stabila l}i dmabila a unitatii economice, prin oferirea

posibilitatii de a fi auziti celora, ce au la aceasta dreptul.

La randul sau, 0 interactiune nereu~ita se va solda cu lipsa unui scbimb de informatii, posibilitati ratate,

necesitati nesatismcute, situatie de conflict, uneori, chiar violenta.

In scopul obtinerii unei sensibilitati sociale malte, conturarea continutului ~i prioritatilor in actiunile de

responsabilitate sociala a firmei trebuie sa se mceapa cu 0 analiza strategica. Scopul acestei faze initiale

ale procesului de interactiune este de a concretiza obiectivele strategice, identificand cine sunt persoanele

cointeresate, care sunt riscurile companiei in interactiunea cu ei, precum ~i metodele de influenta asupra

principalelor persoane cointeresate.

Procesul de interactiune cu persoanele cointeresate poarte fi realizat la diferite nivele: unel programe concrete,

unei directii a activitatii unitatii economice sau in ansamblu pe companie.

management al grupurilor cointeresate. De exemplu, compania Johnson & Jobllson sesiza mca

din anii 30 importanta illteractiunii ei cu patru categorii de public: c1ientii, angajatii, managerii ~i

publicul largo

56

In persoanele cointeresate pot fi incluse unnatoarele persoane ~i grope: proprietari, manageri,

salariati, c1ienti, c1ienti potentiali, furnizori, cOllcurenti, autoritati, vecini etc., dar ~i grupmile de

interese formate din patronat, sindicate, lideri de opinie, asociatii, comunitatea locala, mass-media,

generatia viitoare etc.

57