Valentin Naumescu / Referendumul din Grecia: despre limitele democraţiei şi capcanele suveranităţii poporului De Valentin Naumescu | 6.7.2015 . Nu orice dorinţă şi nu orice adevăr se pot supune votului popular, în caz că liderii aleşi au o minimă responsabilitate politică şi nu vor doar să se ascundă sub „fustele” frumos colorate ale democraţiei. Nu votăm dacă pământul e rotund sau plat, dacă ne convine că suntem muritori sau nu, dacă e mai bine să fim fericiţi sau nefericiţi, dacă vrem să ne fie greu în viaţă sau uşor (în fond, asta i-a întrebat guvernul Syriza pe greci), dacă vrem să ni se mărească salariile şi pensiile sau nu, dacă trebuie sau nu să ne plătim datoriile sau ar fi mai bine să ni le plătească alţii. Nu votăm non-sensuri, lucruri evidente sau adevăruri pe care oricum nu le putem schimba. Nu votăm, de asemenea, ce şi cum trebuie să facă alţii cu banii lor şi în ce condiţii specifice (decât dacă vrem să aratăm că suntem şi obraznici) şi, fireşte, nu ne putem pronunţa asupra „obligaţiilor” altora de a ne ajuta într-o problemă care ne priveşte. De peste treizeci de ani se ştie că bunăstarea Greciei este susţinută de Uniunea Europeană. Dar, la urma urmei, nimeni nu a împrumutat Grecia cu forţa. În situaţii disperate pot fi încercate alte tipuri de soluţii, de negocieri cu creditorii, de compromisuri tehnice şi politice asumate direct de către guvernul legitim, dar „domeniul votului” popular ar trebui, cred, definit cu mult mai multă acribie. Spre binele democraţiei, aş completa. Căci ideea de democraţie nu ar trebui nici compromisă, nici expusă unor eşecuri prosteşti (aşa cum se vor dovedi curând politica guvernului Syriza şi referendumul recent, ambele perfect democratice în sensul brut al termenului), care să mascheze propria lipsă de performanţe şi de competenţă, corupţia şi evaziunea fiscală, frustrările unei societăţi prost rânduite dar cu pretenţii, lenea, mândria stupidă, risipa, traiul de huzur, consumul peste posibilităţile reale pe care le ai, respectiv un vechi model asistenţial şi de cultură politică deficitară, în spatele ideii „sacre” şi non-negociabile de suveranitate naţională. Nu ai, de fapt, nimic de votat într-o asemenea situaţie, ci doar să strângi din dinţi, să vezi ce e de schimbat (începând, eventual, cu liderii tăi şi cu managementul intern) şi să te apuci imediat de treabă, în loc să transmiţi lumii cu ce eşti de acord şi cu ce nu, în situaţia-limită în care ai ajuns. Poţi, eventual, să îţi votezi propria sinucidere politică şi economică. Sunt, într-adevăr, o mulţime de lucruri pe care democraţia le poate rezolva, pe care suveranitatea unei naţiuni le poate decide, pe care liderii care se ascund cu ipocrizie „în spatele poporului” le pot manipula, dar sunt şi unele dorinţe financiare sau adevăruri contabiliceşti a căror supunere la vot este nu numai inutilă, dar poate deveni chiar nocivă, prin consecinţele acestei „consultări populare”, asupra sistemului politic şi de guvernare al societăţii. Pentru asta avem, în fond, lideri aleşi şi democraţie reprezentativă, ca să îşi asume responsabilitatea
Transcript
Valentin Naumescu / Referendumul din Grecia: despre limitele democraţiei şi capcanele suveranităţii poporului
De Valentin Naumescu | 6.7.2015 .
Nu orice dorinţă şi nu orice adevăr se pot supune votului popular, în caz că
liderii aleşi au o minimă responsabilitate politică şi nu vor doar să se ascundă sub „fustele” frumos colorate ale
democraţiei.
Nu votăm dacă pământul e rotund sau plat, dacă ne convine că suntem muritori sau nu, dacă e mai bine să fim
fericiţi sau nefericiţi, dacă vrem să ne fie greu în viaţă sau uşor (în fond, asta i-a întrebat guvernul Syriza pe
greci), dacă vrem să ni se mărească salariile şi pensiile sau nu, dacă trebuie sau nu să ne plătim datoriile sau ar
fi mai bine să ni le plătească alţii. Nu votăm non-sensuri, lucruri evidente sau adevăruri pe care oricum nu le
putem schimba. Nu votăm, de asemenea, ce şi cum trebuie să facă alţii cu banii lor şi în ce condiţii specifice
(decât dacă vrem să aratăm că suntem şi obraznici) şi, fireşte, nu ne putem pronunţa asupra „obligaţiilor” altora
de a ne ajuta într-o problemă care ne priveşte. De peste treizeci de ani se ştie că bunăstarea Greciei este
susţinută de Uniunea Europeană. Dar, la urma urmei, nimeni nu a împrumutat Grecia cu forţa.
În situaţii disperate pot fi încercate alte tipuri de soluţii, de negocieri cu creditorii, de compromisuri tehnice şi
politice asumate direct de către guvernul legitim, dar „domeniul votului” popular ar trebui, cred, definit cu mult mai
multă acribie. Spre binele democraţiei, aş completa. Căci ideea de democraţie nu ar trebui nici compromisă,
nici expusă unor eşecuri prosteşti (aşa cum se vor dovedi curând politica guvernului Syriza şi referendumul
recent, ambele perfect democratice în sensul brut al termenului), care să mascheze propria lipsă de performanţe
şi de competenţă, corupţia şi evaziunea fiscală, frustrările unei societăţi prost rânduite dar cu pretenţii, lenea,
mândria stupidă, risipa, traiul de huzur, consumul peste posibilităţile reale pe care le ai, respectiv un vechi model
asistenţial şi de cultură politică deficitară, în spatele ideii „sacre” şi non-negociabile de suveranitate naţională. Nu
ai, de fapt, nimic de votat într-o asemenea situaţie, ci doar să strângi din dinţi, să vezi ce e de schimbat
(începând, eventual, cu liderii tăi şi cu managementul intern) şi să te apuci imediat de treabă, în loc să transmiţi
lumii cu ce eşti de acord şi cu ce nu, în situaţia-limită în care ai ajuns. Poţi, eventual, să îţi votezi propria
sinucidere politică şi economică.
Sunt, într-adevăr, o mulţime de lucruri pe care democraţia le poate rezolva, pe care suveranitatea unei naţiuni le
poate decide, pe care liderii care se ascund cu ipocrizie „în spatele poporului” le pot manipula, dar sunt şi unele
dorinţe financiare sau adevăruri contabiliceşti a căror supunere la vot este nu numai inutilă, dar poate deveni
chiar nocivă, prin consecinţele acestei „consultări populare”, asupra sistemului politic şi de guvernare al societăţii.
Pentru asta avem, în fond, lideri aleşi şi democraţie reprezentativă, ca să îşi asume responsabilitatea
deciziilor şi să fie judecaţi apoi, la următoarele alegeri, în legătură cu performanţa mandatului lor de
reprezentare, nu să se ascundă în spatele nostru de fiecare dată când dăm de greu, încercând să scape de
povara deciziei şi să se menţină cu orice preţ la putere. Democraţia directă, Agora antichităţii, nu mai este demult
o soluţie în faţa problemelor complexe ale lumii moderne. Liderul ales trebuie să decidă şi apoi să răspundă
pentru rezultatele sale.
Din toate punctele de vedere, referendumul pe tema datoriei mai mult a încurcat decât a ajutat Grecia să
iasă din criză. Syriza a împins discuţiile despre incapacitatea de plată a statului grec la limita absurdului.
Întrebându-i pe oameni dacă vor să le fie greu sau nu, Tsipras şi banda de neocomunişti impertinenţi ajunşi la
putere au compromis însăşi ideea de vot, de consultare populară, de democraţie. Va fi şi mai greu de ieşit dintr-o
Principala nerealizare în execuția bugetară pe 2015 constă în reducere semnificativă (aproximativ un miliarde de
lei sau -26% în raport cu aceeași perioadă din anul anterior) a banilor, și așa insuficienți, destinați cheltuielilor de
capital, de la 3,85 miliarde lei pe primele cinci luni din 2014 la 2,85 miliarde lei în prima treime a lui 2015.
De reținut excedentul de circa 0,6% din PIB acumulat la nivelul bugetului centralizat al unităților
administrativ-teritoriale, date fiind necesitățile stringente ale comunităților locale. Gradul de acoperire de
119% al cheltuielilor efectuate cu veniturile realizate (altminteri în ușoară scădere față de cel înregistrat la finele
lunii aprilie) este edificator.
Pe partea celorlalte bugete importante în structura bugetului general consolidat se remarcă gradul relativ scăzut
de acoperire a cheltuielilor din veniturile specifice stabilite la bugetul asigurărilor sociale (doar 64% iar restul de
8,28 miliarde lei asigurat prin transferuri de la bugetul de stat, provenite din taxe și impozite pe venit, TVA și
accize).
Surprizător și deloc îmbucurător execedentul de aproape o jumătate de miliard de lei înregistrat de
Fondul național de asigurări de sănătate. La fel, și cel de 140 milioane lei consemnat la Bugetul
asigurărilor pentru șomaj. Asta pentru că nici situația din sistemul sanitar și nici veniturile familiilor de
șomeri nu justifică asemenea excedente.
Una peste alta, statul are un excedent aparent bun dar care reflectă mai degrabă o ineficiență în cheltuirea
banilor publici. Acest excedent nu ar fi trebuit să existe dacă s-ar fi făcut mai multe investiții, îndeosebi într-o
infrastructură aflată în suferință, la fel ca și sănătatea (aparatură, instrumente, furnituri de specialitate și
medicamente) sau veniturile celor care nu găsesc de lucru.
Prin urmare, intenția de a reduce taxele, exact într-un moment în care economia se duce spre depășirea
potențialului de creștere neinflaționistă, este complet neinspirată.
Nu avem prea mulți bani la buget, unde ne situăm ca venituri la două treimi din media UE raportat la PIB,
ci cheltuieli prea mici față de nevoile reale.
Valentin Lazea / Nivelul salariilor din România: determinanți microeconomici și macroeconomiciShare on facebookShare on yahoomailShare on twitterShare on emailShare on linkedin
Prima modalitate de ajustare se numește devalorizare externă, cea de a doua se numește devalorizare internă.
În perioada 2009-2010, autoritățile române au fost confruntate cu următoarea dilemă, generată de necesitatea
ajustării rapide a deficitului extern :
fie să lase cursul valutar să se deprecieze cu 40-50 la sută (de la 3,60 lei/euro la peste 5 lei/euro), fie să
combine o devalorizare externă de circa 20 al sută (de la 3,60 lei/euro la 4,30 lei/euro) cu
o devalorizare internă, prin scăderea salariilor personalului bugetar cu 25 la sută.
Dintre două rele, a fost preferată cea de a doua, deoarece s-a considerat – pe bună dreptate – că într-o
economie puternic euroizată, o depreciere masivă a cursului valutar ar fi dus la un lanț de falimente, la nivelul
persoanelor fizice și juridice, dar și al băncilor.
Pare nedrept ca salariații care nu au contractat credite în valută să fie nevoiți să suporte o parte a efortului de
ajustare împreună cu salariații (sau nesalariații) care au luat credite în valută. Dar așa se întâmplă peste tot în
istorie: creditorii trebuie să suporte consecințele imprudenței debitorilor, în mod solidar cu aceștia din
urmă, pentru a putea ține la un loc țesătura socială.
Se poate pune întrebarea dacă în ultimii ani (2010-2014), după relativa corecție a dezechilibrului extern,
tandemul salarii-curs valutar ar fi putut evolua altfel, în sensul unei mai accentuate deprecieri nominale
(care stimulează competitivitatea externă), compensată de o creștere mai rapidă a salariilor (care
afectează negativ competitivitatea externă). Astfel, în ultimii cinci ani, inflația cumulată pe această perioadă a
fost de circa 20 la sută, în timp ce deprecierea nominală a cursului de schimb a fost de aproximativ 5 la sută, iar
creșterile salariale din industrie, de circa 15 la sută. Nu ar fi putut o depreciere nominală mai mare, în linie cu
evoluția inflației, să acomodeze o creștere salarială mai puternică?
În primul rând, pentru salariații deținători de credite în valută, ceea ce ar fi câștigat cu o mână (salariile) ar fi fost
anulat de ceea ce ar fi pierdut cu mâna cealaltă (deprecierea leului însemnând un credit în valută mai scump).
În al doilea rând, întrucât în România rata inflației este foarte dependentă de mișcările de curs valutar, nu este
sigur că am fi vorbit astăzi de o inflație adusă sub control.
În al treilea rând, stabilitatea cursului nominal constituie un bun antrenament pentru zona euro și pentru
antecamera acestuia, Mecanismul Ratelor de Schimb 2, unde câștigurile de competitivitate externă prin
intermediul deprecierii cursului nu mai sunt posibile. Or, România a demonstrat, prin performanțele din ultimii
cinci ani, că ar putea face față în interiorul zonei euro, îmbunătățindu-și competitivitatea fără a recurge la
manipularea cursului de schimb.
În concluzie, determinarea nivelului optim al salariilor dintr-o economie constituie un proces complex, unde intră
în ecuație, la un prim nivel, indicatori precum productivitatea muncii, împărțirea PIB între angajatori și
angajați, nivelul șomajului, evoluția cursului de schimb valutar.
La un al doilea nivel (mai detaliat) al analizei, trebuie să ținem seama de nivelul de instruire al populației, de
acceptanța socială a inegalității, de forța sau slăbiciunea sindicatelor, de extinderea sistemului de
protecție socială și de gradul de euroizare al economiei.
La îndemâna salariatului stau doar două opțiuni individuale: să investească în educația proprie și să
reziste tentației de a lua credit în valută.
Celelalte variabile țin de alegerile societății și sunt mai greu de influențat.
***
Valentin Lazea este economist-șef al BNR.
Părerile exprimate în acest articol sunt personale și nu reprezintă în nici un fel poziția oficială a Băncii Naționale
a României
Date preliminare anunțate în întreaga Europă – tabloul economiilor europeneShare on facebookShare on yahoomailShare on twitterShare on emailShare on linkedin
Economia Finlandei suferă din cauza mai multor probleme. Creșterea a fost afectată de măsurile de
austeritate impuse în încercarea de a coborî deficitul către ținta impusă la nivel european. Finlanda nu a
depășit nici problemele generate de declinul accentuat al companiei-fanion, Nokia, sau de impasul în
care se află industria lemnului. Țara a fost afectată și de sancțiunile impuse Rusiei din cauza crizei
Ucrainene.
Situația prezentă va genera inclusiv un avertisment din partea UE, care va emite un avertisment Finlandei
din cauza deficitului bugetar.
Economia Greciei s-a comprimat din nouEconomia Greciei s-a comprimat cu 0,2%, în primele 3 luni ale acestui an, după ce în ultimele 3 din 2014
înregistrase un minus 0,4%. Grecia intrase pe pantă ascendentă anul trecut, furnizând speranțe că economia
poate lăsa definitiv în spate criza, însă incertitudinea politică a ultimelor luni a afectat puternic cererea.
Cu o trezorerie practic goală, cu plata salariilor și pensiilor în pericol, Atena pare că stopează căderea
economică, dar asta nu ajunge- guvernul Greciei trebuie să ajungă la un compromis cu creditorii,
creditori care insistă ca oficialii să renunțe la promisiunile de creștere a salariului minim sau acordarea
celei de-a 13 pensii de Crăciun.
Marea Britanie – crește șomajul, cresc salariile, scade creșterea economicăRata șomajului în Marea Britanie a atins nivelul de 5,5%, cel mai ridicat din 2008 încoace.
Potrivit statisticilor oficiale, cifra șomerilor din Regatul Unit este de 1,83 milioane, iar câștigurile medii din primele
3 luni din 2015 au crescut cu 1,9%. În raport cu dolarul american, lira sterlină a atins un maxim al ultimelor 5 luni,
fiind cotată la 1,5727 dolari americani.
Aceste date au fost anunțate înainte ca Banca Angliei să publice raportul pe inflație, raport care diminuează
estimările de creștere economică pentru întregul an 2015, la 2,4% față de estimarea de la început de an-
2,9%. Pe primul trimestru, economia Marii Britanii a înregistrat o creștere de 0,3%.
Datele Olandei, Slovaciei, Italiei, Portugaliei și CipruluiDatele de ansamblu, în graficul de mai jos:
Click pentru mărire
Economia Olandei înregistrează o creștere mai lentă în primul trimestru față de cel precedent- 0,4% față de
0,8%.
Economia Slovaciei a crescut cu 0,8%, devansând previziunea de 0,6%. Austria a anunțat date preliminare în
aprilie, anunțând o creștere de 0,1%.
Economia Ciprului dă semne clare că se distanțează de criza din 2013, cifra de creștere economică anunțată
fiind de 1,6%.
Și Portugalia a raportat o creștere de 0,4% în primele 3 luni din 2015, ceva mai puțin decât se estima, dar egal
cu cifra trimestrului IV din 2014.
Italia a anunțat o creștere de 0,3%, mai mare decât estimatul.
Fapt interesant, avansul veniturilor a fost ceva mai mare în mediul rural față de cel urban, deși rămâne la circa
70% din acesta.
Evoluția și structura cheltuielilorContrar situației din celelalte categorii analizate, apetitul pentru cheltuieli a crescut în familiile de salariați mai
repede decât veniturile, ceea ce semnifică un anumit optimism în privința evoluțiilor economice viitoare dar și o
scădere a procesului de economisire.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Modificările care s-au produs în structura cheltuielilor totale de consum pe destinații ( în clasificarea europeană
armonizată COICOP, care va trebui implementată și pentru calcul inflației pe baza coșului de consum) arată că
sumele disponibilizate prin reducerea costurilor cu alimentele sau dus în principal spre cheltuielile de întreținere a
locuinței și transport dar, atenție, și spre recreere și cultură.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Alimentele continuau să aibă anul trecut o pondere dublă în coșul de consum față de media europeană și
rămâne să vedem cum se va duce spre valori mai mici după introducerea cotei reduse generalizate la alimente.
Precum și spre ce se vor îndrepta banii rămași după prezumata ieftinire a produselor alimentare.
Îmbucurătoare mica reducere a ponderii cheltuielilor pentru băuturi alcoolice și tutun, dar acestea păstrează un
nedorit loc pe podium în cadrul celor 12 categorii de cheltuieli consemnate pe modelul familiilor europene.
Des tribunaux pour détrousser les EtatsDes multinationales qui traînent des Etats en justice pour imposer leur loi et faire valoir leurs « droits », cela ne relève pas du fantasme : on compte déjà plus de cinq cents cas dans le monde.par Benoît Bréville et Martine Bulard, juin 2014
Il a suffi de 31 euros pour que le groupe français Veolia parte en guerre contre l’une des seules victoires du « printemps » 2011 remportées par les Egyptiens : l’augmentation du salaire minimum de 400 à 700 livres par mois (de 41 à 72 euros). Une somme jugée inacceptable par la multinationale, qui a porté plainte contre l’Egypte, le 25 juin 2012, devant le Centre international pour le règlement des différends relatifs aux investissements (Cirdi), une officine de la Banque mondiale. Motif invoqué ? La « nouvelle loi sur le travail » contreviendrait aux engagements pris dans le cadre du partenariat public-privé signé avec la ville d’Alexandrie pour le traitement des déchets (1). Le grand marché transatlantique (GMT) en cours de négociation pourrait inclure un dispositif permettant ainsi à des entreprises de poursuivre des pays — c’est en tout cas le souhait des Etats-Unis et des organisations patronales. Tous les gouvernements signataires pourraient alors se trouver exposés aux mésaventures égyptiennes.Le lucratif filon du règlement des différends entre investisseurs et Etats (RDIE) a déjà assuré la fortune de nombreuses sociétés privées. En 2004, le groupe américain Cargill a, par exemple, fait payer 90,7 millions de dollars (66 millions d’euros) au Mexique, reconnu coupable d’avoir créé une nouvelle taxe sur les sodas. En 2010, la Tampa Electric a obtenu 25 millions de dollars du Guatemala en s’attaquant à une loi plafonnant les tarifs de l’électricité. Plus récemment, en 2012, le Sri Lanka a été condamné à verser 60 millions de dollars à la Deutsche Bank, en raison de la modification d’un contrat pétrolier (2).
Encore en cours, la plainte de Veolia a été déposée au nom du traité d’investissement conclu entre la France et l’Egypte. Signés entre deux pays ou inclus dans des accords de libre-échange, il existe plus de trois mille traités de ce type dans le monde. Ils protègent les sociétés
étrangères contre toute décision publique (une loi, un règlement, une norme) qui pourrait nuire à leurs investissements. Les régulations nationales et les tribunaux locaux n’ont plus droit de cité, le pouvoir se voyant transféré à une cour supranationale qui tire sa puissance... de la démission des Etats.
Au nom de la protection des investissements, les gouvernements sont sommés de garantir trois grands principes : l’égalité de traitement des sociétés étrangères et des sociétés nationales (rendant impossible une préférence pour les entreprises locales qui défendent l’emploi, par exemple) ; la sécurité de l’investissement (les pouvoirs publics ne peuvent pas changer les conditions d’exploitation, exproprier sans compensation ou procéder à une « expropriation indirecte ») ; la liberté pour l’entreprise de transférer son capital (une société peut sortir des frontières avec armes et bagages, mais un Etat ne peut pas lui demander de partir !).Les recours des multinationales sont traités par l’une des instances spécialisées : le Cirdi, qui arbitre le plus d’affaires, la Commission des Nations unies pour le droit commercial international (CNUDCI), la Cour permanente de La Haye, certaines chambres de commerce, etc. Les Etats et les entreprises ne peuvent, le plus souvent, pas faire appel des décisions prises par ces instances : à la différence d’une cour de justice, une cour d’arbitrage n’est pas tenue d’offrir un tel droit. Or l’écrasante majorité des pays ont choisi de ne pas inscrire la possibilité de faire appel dans leurs accords. Si le traité transatlantique inclut un dispositif de RDIE, ces tribunaux verront en tout cas leur emploi du temps bien garni. Il existe vingt-quatre mille filiales de sociétés européennes aux Etats-Unis et cinquante mille huit cents succursales américaines sur le Vieux Continent ; chacune aurait la possibilité d’attaquer les mesures jugées nuisibles à ses intérêts.
Pour qu’advienne le paradis sur terre des avocats d’affaires
Voilà près de soixante ans que des sociétés privées peuvent attaquer des Etats. Le procédé a longtemps été peu utilisé. Sur les quelque cinq cent cinquante contentieux recensés à travers le monde depuis les années 1950, 80 % ont été déposés entre 2003 et 2012 (3). Pour l’essentiel, ils émanent d’entreprises du Nord — les trois quarts des réclamations traitées par le Cirdi viennent des Etats-Unis et de l’Union européenne — et visent des pays du Sud (57 % des cas). Les
gouvernements qui veulent rompre avec l’orthodoxie économique, comme ceux de l’Argentine ou du Venezuela, sont particulièrement exposés (voir carte « Règlement des différends sur l’investissement »).
Règlement des différends sur l’investissementAgnès Stienne, juin 2014
Les mesures prises par Buenos Aires pour faire face à la crise de 2001 (contrôle des prix, limitation de sortie des capitaux...) ont été systématiquement dénoncées devant les cours d’arbitrage. Arrivés au pouvoir après des émeutes meurtrières, les présidents Eduardo Duhalde puis Néstor Kirchner n’avaient pourtant aucune visée révolutionnaire ; ils cherchaient à parer à l’urgence. Mais le groupe allemand Siemens, soupçonné d’avoir soudoyé des élus peu scrupuleux, s’est retourné contre le nouveau pouvoir — lui réclamant 200 millions de dollars — quand celui-ci a contesté des contrats passés par l’ancien gouvernement. De même, la Saur, une filiale de Bouygues, a protesté contre le gel du prix de l’eau au motif que celui-ci « port[ait] atteinte à la valeur de l’investissement ».Quarante plaintes ont été déposées contre Buenos Aires dans les années qui ont suivi la crise financière (1998-2002). Une dizaine d’entre elles ont abouti à la victoire des entreprises, pour une facture totale de 430 millions de dollars. Et la source n’est pas tarie : en février 2011, l’Argentine affrontait encore vingt-deux plaintes, dont quinze liées à la crise (4). Depuis trois ans, l’Egypte se trouve sous les feux des investisseurs. Selon une revue spécialisée (5), le pays est même devenu le premier destinataire des recours de multinationales en 2013.Pour protester contre ce système, certains pays, tels le Venezuela, l’Equateur ou la Bolivie, ont annulé leurs traités. L’Afrique du Sud songe à suivre cet exemple, sans doute échaudée par le long procès qui l’a opposée à la compagnie italienne Piero Foresti, Laura De Carli et autres au sujet du Black Economic Empowerment Act. Cette loi octroyant aux Noirs un accès préférentiel à la propriété des mines et
des terres était jugée par les Italiens contraire à l’« égalité de traitement entre des entreprises étrangères et les entreprises nationales (6) ». Etrange « égalité de traitement » que ces patrons européens revendiquent alors que les Noirs sud-africains, qui représentent 80 % de la population, ne possèdent que 18 % des terres et que 45 % vivent sous le seuil de pauvreté. Ainsi va la loi de l’investissement. Le procès n’est pas allé jusqu’au bout : en 2010, Pretoria a accepté d’ouvrir des concessions aux demandeurs transalpins.Ainsi, un jeu « gagnant-perdant » s’impose à tous les coups : soit les multinationales reçoivent de lourdes compensations, soit elles contraignent les Etats à réduire leurs normes dans le cadre d’un compromis ou pour éviter un procès. L’Allemagne vient d’en faire l’amère expérience.En 2009, le groupe public suédois Vattenfall dépose plainte contre Berlin, lui réclamant 1,4 milliard d’euros au motif que les nouvelles exigences environnementales des autorités de Hambourg rendent son projet de centrale au charbon « antiéconomique » (sic). Le Cirdi juge la protestation recevable et, après moult batailles, un « arrangement judiciaire » est signé en 2011 : il débouche sur un « adoucissement des normes ». Aujourd’hui, Vattenfall poursuit la décision de Mme Angela Merkel de sortir du nucléaire d’ici à 2022. Aucun montant n’est officiellement avancé ; mais, dans son rapport annuel de 2012, Vattenfall chiffre la perte due à la décision allemande à 1,18 milliard d’euros.Bien sûr, il arrive que les multinationales soient déboutées : sur les deux cent quarante-quatre cas jugés fin 2012, 42 % ont abouti à la victoire des Etats, 31 % à celle des investisseurs et 27 % ont donné lieu à un arrangement (7). Elles perdent alors les millions engagés dans la procédure. Mais des « profiteurs de l’injustice (8) », pour reprendre le titre d’un rapport de l’association Corporate Europe Observatory (CEO), attendent de récupérer le magot. Dans ce système taillé sur mesure, les arbitres des instances internationales et les cabinets d’avocats s’enrichissent, peu importe l’issue du procès.Pour chaque contentieux, les deux parties s’entourent d’une batterie d’avocats, choisis au sein des plus grandes entreprises et dont les émoluments oscillent entre 350 et 700 euros de l’heure. Les affaires sont ensuite jugées par trois « arbitres » : l’un est désigné par le gouvernement accusé, l’autre par la multinationale accusatrice et le dernier (le président) en commun par les deux parties. Nul besoin d’être qualifié, habilité ou appointé par une cour de justice pour
arbitrer ce type de cas. Une fois choisi, l’arbitre reçoit entre 275 et 510 euros de l’heure (parfois beaucoup plus), pour des affaires dépassant fréquemment les cinq cents heures, ce qui peut susciter des vocations.Les arbitres (masculins à 96 %) proviennent pour l’essentiel de grands cabinets d’avocats européens ou nord-américains, mais ils ont rarement le droit pour seule passion. Avec trente cas à son actif, le Chilien Francisco Orrego Vicuña fait partie des quinze arbitres les plus sollicités. Avant de se lancer dans la justice commerciale, il a occupé d’importantes fonctions gouvernementales pendant la dictature d’Augusto Pinochet. Lui aussi membre de ce top 15, le juriste et ancien ministre canadien Marc Lalonde est passé par les conseils d’administration de Citibank Canada et d’Air France. Son compatriote L. Yves Fortier a quant à lui navigué entre la présidence du Conseil de sécurité de l’ONU, le cabinet Ogilvy Renault et les conseils d’administration de Nova Chemicals Corporation, Alcan ou Rio Tinto.« Siéger au conseil d’administration d’une société cotée en Bourse — et j’ai siégé au conseil de nombre d’entre elles — m’a aidé dans ma pratique de l’arbitrage international, confiait-il dans un entretien (9).Ça m’a donné une vue sur le monde des affaires que je n’aurais pas eue en tant que simple avocat. » Un véritable gage d’indépendance.
Une vingtaine de cabinets, principalement américains, fournissent la majorité des avocats et arbitres sollicités pour les RDIE. Intéressés à la multiplication de ce genre d’affaires, ils traquent la moindre occasion de porter plainte contre un Etat. Pendant la guerre civile libyenne, l’entreprise britannique Freshfields Bruckhaus Deringer conseilla par exemple à ses clients de poursuivre Tripoli, au motif que l’instabilité du pays générait une insécurité nuisible aux investissements.
Entre les experts, les arbitres et les avocats, chaque contentieux rapporte en moyenne près de 6 millions d’euros par dossier à la machine juridique. Engagées dans un procès de longue haleine contre l’opérateur aéroportuaire allemand Fraport, les Philippines ont même dû débourser la somme record de 58 millions de dollars pour se défendre — l’équivalent du salaire annuel de douze mille cinq cents enseignants (10). On comprend que certains Etats aux ressources faibles cherchent à tout prix des compromis, quitte à renoncer à leurs ambitions sociales ou environnementales. Non seulement un tel système profite aux plus riches, mais de jugements en règlements
amiables, il fait évoluer la jurisprudence et donc le système judiciaire international hors de tout contrôle démocratique, dans un univers régenté par l’« industrie de l’injustice ».
Benoît Bréville et Martine Bulard
(1) Fanny Rey, « Veolia assigne l’Egypte en justice », Jeune Afrique, Paris, 11 juillet
2012.
(2) « Table of foreign investor-state cases and claims under NAFTA and other US
“trade” deals » (PDF), Public Citizen, Washington, DC, février 2014 ; « Recent
developments in investor-state dispute settlement (ISDS) » (PDF), Conférence des
Nations unies sur le commerce et le développement (Cnuced), New York, mai 2013.
(3) Shawn Donan, « EU and US pressed to drop dispute-settlement rule from trade
deal », Financial Times, Londres, 10 mars 2014.
(4) Luke Eric Peterson, « Argentina by the number : Where things stand with
investment treaty claims arising out of the Argentine financial crisis », Investment
Arbitration Reporter, New York, 1er février 2011.
(5) Richard Woolley, « ICSID sees drop in cases in 2013 », Global Arbitration Review
(GAR), Londres, 4 février 2014.
(6) Andrew Friedman, « Flexible arbitration for the developing world : Piero Foresti and
the future of bilateral investment treaties in the global South » (PDF),Brigham
Young University International Law & Management Review, Provo (Utah), vol. 7,
