TOMISUL
ORTODOX
REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE
A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
APARE CU BINECUVÂNTAREA
ÎNALTPREASFINȚITULUI
TEODOSIE,
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
SERIE NOUĂ
ANUL II, NR. 7-12, IULIE-DECEMBRIE, 2018
ISSN 1223 – 8554
ISSN-L 1223 – 8554
EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
CONSTANȚA
Coperta 1: Adunarea Asociațiilor Cântăreților Bisericești din România, Catedrala Arhiepiscopală
din Constanța, 1929
Comitetul de redacție
Președinte:
Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,
Arhiepiscopul Tomisului
Vicepreședinte:
Arhim. dr. Cosma Mitu,
Vicar Eparhial
Referent științific:
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop
Membri:
Pr. drd. Ștefan Leocă
Prof. drd. Gabriel Mitroi
Tehnoredactare:
Andreea Irianu
Pr. drd. Ștefan Leocă
Redactor șef:
Ionuț Druche
Contact:
www.tomisulortodox.ro
Cuprins
A demarat ediția a II-a a proiectului școlar „România în sărbătoare”……............................. p. 5
Pr. dr. George Daniel-Petrov
Frumusețea spirituală, revelație a caracterului iconic al omului creat de Dumnezeu.……............. p. 7
Monah drd. Laurențiu Mihai (Miron) Pătru
Canoanele sinodului constantinopolitan, 869-870................................................................... p. 10
Diac. drd. Florin Dionisi Bătrânac
Muzica bisericească corală la Tomis, 1878-2018..................................................................... p. 18
Pr. dr. Lucian Petroaia
Lucrător iscusit în „ogorul Domnului”, şi slujitor râvnitor:
preotul Gheorghe Ciocănel………………………………………………………………….….p. 24
Pr. Iulian Zisu
Ateismul……………………………………………………………………………...……….p. 35
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop
Pelerinaj în căutarea ispășirii: Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976).............................. p. 37
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
5
A demarat ediția a II-a a proiectului școlar „România în sărbătoare”
Vineri, 2 noiembrie 2018, de la ora
12:00, la Școala Gimnazială nr. 12 „B.P.
Hașdeu” din Constanța, Arhiepiscopia
Tomisului, prin Departamentul Cultural-
Patrimoniu, Inspectoratul Școlar Județean
Constanța, Asociația Națională „Cultul
Eroilor Regina Maria”, filiala Constanța și
Asociația „Casa Mării Negre / Black Sea
House” Constanța, au demarat ediția a II-a a
proiectului școlar-educațional „România în
sărbătoare”.
Proiectul este realizat cu ocazia
împlinirii a 140 de ani de la revenirea
Dobrogei la Patria Mamă, în urma
Războiului de Independență (1877-1878) și
a 100 de ani de la procesele unioniste care
au condus, în 1918, la crearea României
Mari (Chișinău, 27 martie; Cernăuți, 28
noiembrie; Alba Iulia, 1 Decembrie), dar și
în contextul declarării de către Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2019,
ca Anul omagial al satului românesc (al
preoților, învățătorilor și primarilor
gospodari).
Proiectul se va desfășura în două
etape, pe parcursul celor două semestre ale
anului școlar 2018-2019. Astfel, în primul
semestru vor avea loc activități specifice cu
ocazia împlinirii a 140 de ani de la revenirea
Dobrogei la Patria Mamă și a 100 de ani de
la declarațiile de unire din Chișinău,
Cernăuți, Alba Iulia (1918), iar în al doilea
semestru vor fi desfășurate activități
specifice dedicate figurii emblematice a
satului românesc.
Activitățile propuse pentru primul
semestru vor cuprinde:
1.Dezbateri în școli cu participarea unor
invitați speciali.
2.Concursuri:
Concurs de fotografie: „Surprinde
Dobrogea! Oameni, locuri, peisaje”;
Concurs de eseuri: „Făuritori ai Marii Uniri
din 1918”;
Concurs de desene/colaj dedicat elevilor cu
cerințe educaționale speciale (CES):
„România – Patria mea”.
Termenul de predare a materialelor
participante la concursuri este 14 decembrie
2018, iar premierea, pentru fiecare secțiune
în parte, va avea loc pe 21 ianuarie 2019.
Premiile constau în conferirea de diplome și
sume de bani, după cum urmează: Locul I –
200 lei, Locul II – 150 LEI, Locul III – 100
lei. Elevii și profesorii coordonatori vor
primi diplome de participare. Lucrările vor
fi depuse la ISJ Constanța, la doamna
Inspector de Specialitate, Daniela Stan,
coordonator al proiectului. Lucrările vor fi
depuse în plicuri pe care vor fi scrise numele
elevilor, ale profesorilor coordonatori,
adresa de mail și telefon, școala de
proveniență și clasa. Fotografiile și eseurile
pot fi trimise în format electronic, însoțite de
date de identificare (titlu, autor, școala de
proveniență, clasa, profesor coordonator –
adresa de mail și telefon), la adresa
[email protected]. Cerințe eseu: scris
cu Times New Roman, caracter de 12, spațiu
1,5, 2-3 pagini A4. Cerințe fotografie:
Fotografiile pot fi realizate cu orice model
de aparat foto digital. Desenele pot fi
realizate în format A3 sau A4, în orice
tehnică. În concurs sunt admise inclusiv
fotografii realizate cu telefoane sau tabletă.
Lucrările câștigătoare vor fi expuse în
biblioteca Arhiepiscopiei Tomisului și vor fi
publicate în ediția on-line a Revistei
Tomisul Ortodox, publicație de cultură și
spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
6
Criterii de evaluare: concordanța cu
tema concursului – 30 puncte, calitatea
artistică sau literară– 30 puncte,
complexitatea lucrării – 20 puncte,
originalitatea lucrării – 20 puncte.
3.Excursii la principalele obiective culturale
din Dobrogea, în cadrul Săptămânii „Școala
Altfel”.
Activitățile propuse pentru al doilea
semestru vor cuprinde:
1.Dezbateri în școli cu participarea unor
invitați speciali.
2.Concursuri:
Concurs de fotografie „Surprinde satul
românesc! Oameni, fapte, peisaje”;
Concurs de eseuri „Satul, vatra străbună a
neamului românesc”;
Concurs de desene/colaj dedicat elevilor cu
cerințe educaționale speciale (CES):
„Frumusețea satului românesc”.
Termenul de predare a materialelor
participante la concursuri este 3 mai 2019,
iar premierea, pentru fiecare secțiune în
parte, va avea loc pe 23 mai 2019.
3.Excursii la principalele obiective culturale
din Dobrogea, în cadrul Săptămânii „Școala
Altfel”.
Pentru mai multe detalii despre zilele
în care vor fi dezbateri și prezentări tematice
în școli și licee, dar și despre cerințele
pentru participarea la concursuri, puteți
vizita pagina de faceboock a preoiectului:
România în sărbătoare.
Coordonatorii proiectului sunt:
Inspector Daniela Stan, ISJ Constanța; Prof.
Chivu Dorina, director adj. Liceul Teoretic
„Traian” Constanța; Col. (r) Remus
Macovei, președintele Asociației Naționale
„Cultul Eroilor Regina Maria”, filiala
Constanța; Lect. univ. dr. Dorin Popescu,
președintele Asociației „Casa Mării Negre /
Black Sea House” Constanța; Ionuț Druche,
Director Editura Arhiepiscopiei Tomisului.
2.11.2019 / Șc. Gimnzială Nr. 12 Constanța
8.11.2019 / Liceul Tehnologic Topraisar
19.11.2019 / C.N. Militar „A. I. Cuza”
4.11.2019 / Liceul Carol I, Ostrov
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
7
Frumusețea spirituală,
revelație a caracterului iconic al omului creat de Dumnezeu
Pr. dr. George Daniel Petrov
Frumusețea divină reflectată în chipul
lui Dumnezeu din om se manifestă în ființa
umană atât în trup cât și în suflet. Cu toate
acestea, frumusețea ființei umane se
manifestă în mod plenar numai în plan
spiriual, prin ridicarea părții spirituale din
om la nivelul trăirii în Dumnezeu. Practic,
această frumusețe spirituală este partea care
luminează și dă strălucire părții alcătuite din
materie, adică trupului. Dacă frumusețea
trupului se supune legilor fizicii în care
degradarea își spune cuvântul, frumusețea
spirituală nu cunoaște o degradare, căci, prin
experierea permanentă a lui Dumnezeu, ea
sporește și tinde către desăvârșire prin
permanenta conlucrare cu harul divin
necreat.
Superioritatea frumuseții spirituale
față de cea a trupului constă tocmai din
faptul că cea dintâi, aparținând sufletului
nemuritor din om, are capacitatea de a
evolua permanent. Sfântul Clement
Alexandrinul susține această afirmație când
spune: „Cea mai minunată frumusețe este
frumusețea sufletească. Sufletul este frumos
când este împodobit cu Duhul Sfânt, când
are în el podoabele date de El”1.
La plinirea vremii (Gal. 4, 4), când
Logosul divin prin actul chenotic ia chip de
om asemenea nouă în afară de păcat, are loc
revelația deplină a frumuseții. Hristos,
Dumnezeu adevărat și Om deplin, se arată
pe Sine în centrul creației evidențiind prin
prezența Sa sensul adevărat al exitenței
umane.
1 Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a
III – a, 64, București, Ed. IBMBOR, 1982, p. 341.
Pentru a ajunge la frumusețea
spirituală este imperios necesară curățarea
sufletului de tot ce înseamnă patimă. Numai
un suflet neatârnat de păcate pote avea
îndrăznirea de a căuta să se ridice pe sine la
contemplarea frumuseții divine. Pentru ca
acestă ridicare a sufletului omenesc să fie
posibilă, în afară de eliberarea din robia
păcatului, mai este necesară o permenentă
conlucrare cu harul divin. Referitor la
aceasta Sfântul Vasile cel Mare spune:
„... ca să se nască în suflet și frumusețe dar
și putere pentru săvârșirea celor ce trebuie
făcute, omul are nevoie de harul
dumnezeiesc... Frumos este orice suflet,
privit în simetria puterilor sale proprii, dar
frumusețea cea adevărată, adică firea cea
dumnezeiască și fericită, se poate privi, se
poate contempla, numai de cel ce are
curățirea minții. Cel ce-și țintește ochii la
luminile și la harurile lui Dumnezeu
primește ceva de la El: ca de la o culoare își
colorează propriul lor chip cu o strălucire
înfloritoare”2.
Conlucrarea cu harul divin aduce
omului strălucirea sufletească. În altă ordine
de idei, Dumnezeu prin harul Său
conlucrează cu omul și îl ajută să se ridice la
starea în care frumosul uman capătă o
lumină, o strălucire unică. Odată ce omul, în
calitate de coroană a creației, a ajuns la
acestă stare, are putința de a vedea
frumusețea lumii, care a fost creată de
Dumnezeu pentru el. Într-o astfel de stare,
2 Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 29 apud.
Stelian Gomboș, Învățătura filocalică despre lume, în
http://foaienationala .ro/nvtura-filocalic-despre-lume-
partea-iia.html#_ftn16#_ftn16
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
8
frumusețea umană reflectă frumusețea
Divină cu care comunică, iar omul, prin
ridicarea sa spirituală, ridică odată cu sine
întreaga creație. Într-o astfel de stare, omul
vede și experiază frumusețea lui Dumnezeu
reflectată în întrega creație.
Există o formă diferită de înțelegere a
frumuseții. Ea poate fi înțeleasă în mod
parțial, limitat pe axa orizontală fără
raportarea la Dumnezeu, și poate fi
cunoscută în profunzime prin raportarea ei la
frumusețea Divină. Teologul Simone Weil
afirmă: „frumusețea constituie, aici jos,
unica finalitate, deoarece, aici jos, nu există
scopuri. Toate acele lucruri pe care le luăm
drept scopuri sunt mijloace”3.
Este cât se poate de clar că, fără o
raportare corectă a ideii de frumos la
Dumnezeu, aceasta nu poate cunoaște un
sens real, ci, poate, doar unul închipuit, fără
nici o valoare. Înțelegerea frumuseții în
sensul ei pur spiritual începe pe pământ, prin
lucrarea eliberării de patimi, și ajunge să fie
deplină în viața eternă. „Spiritualitatea tinde
la tranfigurarea, nu numai a sufletului, ci, și
a trupului, transfigurare care începe în lumea
de aici și se va desăvârși în lumea ce va să
vină”4.
Căutând frumusețea aici pe pământ,
putem vedea o manifestre a ei în aceia care
se nevoiesc pentru a ajunge la sfințenie.
Sfântul cunoaște desăvârșirea frumuseții
umane, căci, frumusețea sa spirituală devine
frumusețea sa duhovnicească. Această
cunoaștere se realizează prin experierea de
către sfânt a frumuseții dumnezeiești, care
descoperă permanent în el Chipul
Creatorului. Prin aceasta, sfântul ajungând la
starea de a fi chip a frumuseții Divine, ridică
lumea la starea de frumusețe pe care o
3 Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui
Dumnezeu, trad. introd. și note de Anca Manolescu,
București, Ed. Humanitas, 2005, p. 51. 4 Dumitru Popescu, Teologie și cultură, București,
Ed. IBMBOR, 1993, p. 28.
așteaptă. Așadar, „natura întreagă așteaptă
gemând ca frumusețea ei să fie salvată de
omul devenit sfânt”5.
Sfântul, în lucrarea sa permanentă de
înălțare către Dumnezeu, face din trupul său
un vas ales în care se sălășluiește Duhul
Sfânt, iar, prin această împărtășire a
umanului cu Duhul Frumuseții, rezultă
frumusețea spirituală nepieritoare a
sfântului. Acesta nu este un supraom, ci o
creatură dihotomică rațională în care
coboară Duhul Sfânt. Sfântul este modelul
de om care prin nevoință ajunge la starea
duhovnicească în care ia parte la frumusețea
Divină, care se manifestă prin el, ca om, ca
și coroană a creației. „Dumnezeu se arată
oamenilor prin oameni, se revelează prin
profeți care sunt oameni, strălucește în sfinți
care sunt tot oameni”6. De aici rezultă că
sfinții lui Dumnezeu evidențiază în ei
lumina Chipului Creatorului tuturor,
rămânând în același timp oameni.
Parafrazându-l pe Dostoievski, care
afirma că frumusețea va salva lumea, putem
spune că această expresie fericită își găsește
deplin împlinirea în Hristos, Cel prin care
chipul cel căzut al omului este restaurat. Prin
actul unuirii ipostatice în care Fiul lui
Dumnezeu se face om deplin afară de păcat,
Însăși frumusețea se unește cu umanul și il
ridică pe acesta la starea în care să fie
capabil de a primi frumusețea și de a fi
conștient de ea.
Conștientizarea înălțării umanului
aduce cu sine responsabilitatea față de
creație. Altfel spus, omul ridicat prin
nevoință la cunoașterea lui Dumnezeu,
ajunge să vadă și să înțelegă frumusețea
Divină care se reflectă în întreaga creație.
Datorită acestei experieri, omul devine
5 Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii,
București, Ed. Christiana, 1995, p. 41. 6 Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, în
Orotdoxia, Nr. 2, București, Tipografia cărților
bisericești, 1943, p. 184.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
9
conștient de obligația sa față de întreaga
creație, care trebuie ridicată la întâlnirea cu
Dumnezeu. De aceea, Melchisedec, în
calitate de prototip al sfințeniei umane,
rămâne preot în veac, rămâne în dialog viu
și permanent cu Dumnezeu în care
mijlocește pentru creație. De aici, rezultă că
omul care ajunge să trăiască în iubirea lui
Hristos, ajunge să-și depășească limitele,
ajungând astfel la iubirea adevărată față de
cei de aproape și, implicit, de creație în
ansamblul ei.
Ridicarea minții umane din „pământul
celor morți” la „pământul celor vii”7 aduce
cu sine o trăire specială a sfântului care se
ridică pe sine prin har până la vederea
frumuseții Absolute, frumusețe ce se reflectă
și în chipul său de lut.
Parafrazându-l pe Sfântul Isaac Sirul
care spunea că lumina slavei lui Dumnezeu
este ascunsă în lucruri, putem afirma că
rațiunea umană ridicată către cunoașterea și
trăirea în Dumnezeu, este eliberată de orice
egoism, de orice voință de putere, fiind
practic absorbită de frumusețea și lumina
divină. În actul revelațional de pe Tabor,
Fiul lui Dumnezeu descoperă Sfinților
Apostoli o parte din slava Sa, atât cât puteau
ei primi. În acest act, pornind de la faptul că
lumina divină cuprinde trupul și veșmintele
Mântuitorului Hristos, se atestă aspectul că,
creația întreagă este atrasă către slava
cerească, de aici rezultând că, sfântul poate
participa și se poate bucura de frumusețea
cea mai înaltă, prin participarea activă la
viața în Hristos.
Concluzionând cele afirmate până aici
putem spune că „frumusețea apare de fiecare
dată când ceva din infinit pătrunde în finit”8.
7 Oliver Clement, Hristos, pământul celor vii,
traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă,
București, Ed. Curtea Veche, 2010 8 Monseniorul Vladimir Ghika, Ultimele mărturii,
trad. în română de Doina Cornea, Cluj – Napoca, Ed.
Dacia, 1997, p. 34.
De aici rezultă că, omul are în sine
capacitatea de a ajunge la frumusețea
spirituală, care aduce concomitent și
frumusețea materială, acestea împreună
evidențiind chipul iconic al omului creat
după Chipul lui Dumnezeu.
Bibliografie:
1. Clement, Sfântul, Alexandrinul,
Pedagogul, cartea a III – a, 64, București,
Ed. IBMBOR, 1982.
2. Weil, Simone, Forme de iubire implicită a
lui Dumnezeu, trad. introd. și note de Anca
Manolescu, București, Ed. Humanitas, 2005.
3. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru,Teologie
și cultură, București, Ed. IBMBOR, 1993.
4. Evdochimov, Paul, Femeia și mântuirea
lumii, București, Ed. Christiana, 1995.
5. Crainic, Nichifor, Transfigurarea
românismului, în Orotdoxia, Nr. 2,
București, Tipografia cărților bisericești,
1943.
6. Clement, Oliver, Hristos, pământul celor
vii, traducere din limba franceză de Olimpia
Coroamă, București, Ed. Curtea Veche,
2010.
7. Ghika, Monseniorul Vladimir, Ultimele
mărturii, trad. în română de Doina Cornea,
Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1997.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
10
Canoanele sinodului constantinopolitan 869-870
Monah drd. Laurențiu Mihai (Miron) PĂTRU
Sinodul a avut loc la Constantinopol, în
timpul împăratului Vasile I Macedon (867 -
886), în a doua perioadă în care a fost
patriarh Ignatie (867-877). Sinodul a
însumat zece ședințe ce s-au desfășurat în
Biserica Sf. Sofia, între anii 869-870,
începând cu data de 5 octombrie 869 și
încheindu-și lucrările la 28 februarie 870.
Scopul lui oficial a fost restaurarea păcii
ecleziastice, dar, în realitate, ținta
intermediară a fost de a ratifica pe Ignatie pe
scaunul patriarhal și de a-l condamna pe
patriarhul Fotie.
La reuniunile sinodului au participat trei
reprezentanți ai Papei Adrian al II-lea (867-
872) și trei pretinși ,,reprezentanți” ai
Patriarhiilor din Est1; dar remarcăm numărul
mic de episcopi prezenți. Procesul-verbal al
reuniunii (întocmit în greacă) nu a rămas,
dar s-a salvat traducerea latină a actelor
sinodului de Anastasius Bibliotecarul2 și
rezumatul grecesc3. Sinodul a ținut zece
ședințe: 1) Prima sesiune4, s-a organizat pe 5
octombrie 8695; 2) A doua sesiune pe 7
octombrie 8696; 3) A treia sesiune pe 11
octombrie 8697; 4) A patra sesiune pe 18
octombrie 8698; 5) A cincea sesiune pe 20
octombrie 8699; 6) A șasea sesiune pe 25
1 Mansi.16, 17A-18A, 428-437.
2 Mansi. 16, 16-203.
3 Mansi. 16, 308-409.
4 Mansi. 16, 16-37. (text latin)
5 Mansi. 16, 309-320. (rezumat greacă)
6 Mansi. 16, 37-38.
7 Mansi. 16, 44A-53D. Mansi 16, 321 E-327D
8 Mansi. 16, 53-74.
9 Mansi. 16, 74 Ε-81Β. Mansi 16, 340A-344C.
octombrie 86910
; 7) A șaptea sesiune pe 29
octombrie 86911
; 8) A opta sesiune pe 5
noiembrie 86912
; 9) A noua şedinta pe 12
februarie 87013
; 10) A zecea sesiune din 28
februarie 87014
.
În a zecea sesiune din 28 februarie
87015
, în ziua de marți au fost diortosite și
promulgate definitiv 27 de canoane16
.
Aceste canoane s-au păstrat în traducere
latină la Anastasie Bibliotecarul, dintre care
14 în rezumat grec17
. Ele nu s-au păstrat ca
legi în colecțiile canonice orientale, ele
nefiind incluse în Nomocanonul în 14 titluri,
reeditat de M. Fotie în 883; și nici în
legislația sinodală actuală, a Bisericii
Ortodoxe. În notele acestei reuniuni,
consiliul a fost considerat de către Părinții
sinodali, al optulea sinod ecumenic, fiind
numărat în rândul celorlalte șapte sinoade
ecumenice. După lectura numitelor canoane,
a fost citit Simbolul credinței și anatemele
promulgate asupra Marelui Fotie și
10
Mansi. 16, 81-96; Vezi, Stiernon Daniel,
Constantinople IV (869-870)…, pp. 115 – 122. 11
Mansi. 16, 96C-134A. Mansi, 16, 357B-381D. 12
Mansi. 16, 134B-143B; 381B-389C. 13
Mansi. 16, 143-157. 14
Mansi. 16, 157D-208B; 397D-409B. 15
Mansi. 16, 157D-208B; 397D-409B. 16
Mansi. 16, 397Ε-405Ε, textul celor 14 canoane în
greacă. Pentru textul latin al celor 24 canoane vezi:
Mansi 16, 160Ε-178Ε. O ultimă ediție în latină,
greacă și engleză a canoanelor, vezi: Norman P
Tanner S.J. Decrees of the Ecumenical Councils, Vol.
1, Nicaea I to Lateran V, Sheed & Ward and
Georgetown University Press 1990, pp. 166-186. 17
Mansi.16, 398-405. Ioanu, Disciplina généraie
antic, vol. I, partea din iunie, Roma 1962, pp. 293-
342.Apud. Κύριλλος Καηερελος, ‛ Η Ρώμη καὶ τὸ
Παπικὸ Ππωτεῖο…., p. 159.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
11
caterisirile celor ,,200 de episcopi”18
fotieni.
La sfârșit, împăratul Vasile I a semnat
procesul verbal al sinodului și l-a numit, și
el, al optulea sinod ecumenic19
. Astfel fiind
considerat până astăzi doar în Biserica
Catolică.
Canoanele sinodului constanti-
nopolitan 869-87020
. Canoanele sinodului
pot fi împărțite în canoane care-l condamnă
pe Sf. Fotie, unele care se adresează
conducerii statului, altele sunt de natură
dogmatică, cultică și canonică. De exemplu,
18
Johan A. Meijer C. Ss. R, A Successful Council of
Union. A theological analysis of the Photian Synod of
879-880, Patriarchal Institute for Patristic Studies,
Thessaloniki,1975, p. 33. „în cazul în care mai mult
de 200 de episcopi, urmași ai lui Fotie, au fost excluși
din Biserica oficială, și mulți preoți au fost laicizați;
clerul inferior au fost excluși de la primirea unui rang
superior”. 19
Cf. . Μηηροπολίηης Σοσηδίας, Ιζηορική
Ειζαγωγή…, p. 497, Nota. 1. „Nota a fost adoptată
de la Jean Hardouin, Conciliorum collectio regia
maxima, vol. V, Paris, 1714, p. 1104. Vezi Mansi,
Sacrorum Conciliorum, 16, 405-408. Sinodul din
Constantinopol 869-870 nu a fost recunoscut în
Biserica Ortodoxă de Răsărit și niciodată acceptat ca
al optulea Sinod Ecumenic. «Ca al optulea Sinod
Ecumenic este recunoscut numai în Biserica
Occidentală» (...). Despre aceasta în Which councils
are ecumenical?, în Journal of Ecumenical Studies 3
(1966) 314-328. Bibliografie (despre sinodul din869-
870): Vasileos Stefanidis, Εκκλησιαστική Ιστοπία,
Παπαδημηηρίοσ, Tesalonic, 1959”. 20
Mansi. 16, 397Ε-405Ε, textul celor 14 canoane în
gracă. Pentru textul latin al celor 24 canoane vezi:
Mansi 16, 160Ε-178Ε. Pentru textul celor 27 de
canoane traduse în limba franceză vezi: P. Joannou,
Pape, Concile et Patriarches dans la tradition
canonique de l’eglise orientale jusqu’au IXe s.
Pontificia Commissione per la redazione del Codice
di Diritto Canonico Orientale, Fonte (Ser. la), Fase.
IX, 1.1, 2, Roma 1962, Appendice II, pp. 293-341.
Pentru textul în germană vezi: D. Stiernon, Autour de
Constantinople IV et V, REB 25 (1967), pp. 320-340.
Pentru textul în italiană vezi: Conciliorum
Oecumenicorum Decreta- Bologna 1962, pp. 166-
186. O ultimă ediție în latină, greacă și engleză a
canoanelor, vezi: Norman P Tanner S.J. Decrees…,
pp. 166-186.
canonul al 3-lea21
se ocupă cu cinstirea
sfintelor icoane, canonul al 11-lea22
combate
erezia trihotomistă, condamnând pe ereticii
care susțin că „ființa umană are două
suflete”, suflet animal și suflet rațional.
Canonul stabilește că omul are un trup cu un
singur suflet rațional (λογικήν) și intelectual,
mental (νοεπὰν), cu minte și gânduri
realizate în minte, ,,σπολογιζμός” ce pot
evalua și estima. Privitor la problemele
canonice, ele stabilesc principii referitoare la
raportul patriarhului Constantinopolului cu
cel din Roma (can.21), la sinoade și la
ierarhie, menținând treptele de patriarh,
mitropolit, episcop, preot, diacon,
subdiacon, citeț, precum și atribuțiile lor.
Canoanele referitoare la patriarhi: can.10 și
22; la mitropoliți: can. 26 și 19; la episcopi:
can.5, 15, 23. Canoanele despre problemele
administrative dezvăluie, fără părtinire,
anumite situații critice, cu care se confrunta
Biserica de Constantinopol. Deși par a fi
împărțite pe anumite teme, toate canoanele
au o relație cu M. Fotie, cu organizarea
politică, ecleziastică și problemele generale
ale timpului.
Canoanele care l-au condamnat pe Sf.
Fotie:
- Canonul al 2-lea23
, începe cu un apel
la ascultare și supunere față de conducătorii
Bisericii (Evrei 13,17), apoi promulgă că tot
ceea ce a fost prezentat și promulgat de
Papii Nicolae I (858-867) și Adrian al II-lea
(867-872), în unele sinoade pentru apărarea
și bunăstarea bisericii din Constantinopol și
21
Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 168. Mansi.
16, 161DE. Mansi 16, 400D. „Cu același respect, ca
și în Sfintele Evanghelii, am hotărât a fi cinstită
sfânta icoană a Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa
cum prin cuvintele din Evanghelie toți dobândim
mântuire, tot așa, prin chipurile zugrăvite cu
meșteșug (…) Şi icoana neprihănitei Sale Maici,
icoanele tuturor sfinților îngeri, așa cum scriu
Sfintele Scripturi, și pe ale tuturor sfinților le cinstim
și le mărim. Cei care nu le cinstesc, să fie afurisiți de
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. 22
Ibidem, p. 168. Mansi. 16, 166E-167E; 404-405. 23
Ibidem, p. 167. Mansi. 16, 160E-161B; 400B.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
12
a patriarhului Ignatie, ca și pentru
expulzarea și condamnarea lui Fotie,
„ἐξωθήσεώρ τε καί κατακπίσεωρ”, ar trebui
să fie menținute și respectate împreună cu
canoanele stabilite în sinoade, neschimbate
și nealterate.
- Canonul al 4-lea24
, începe
comparându-l pe Sf. Fotie cu un lup, ce intră
în staulul Bisericii și răpește oile
cuvântătoare, apoi declară că el nu a fost și
nici nu este recunoscut ca episcop, iar cei
care au fost hirotoniți sau au urcat la orice
grad al preoției, în urma consacrării sale, să
rămână în starea în care au fost înainte de a
fi promovați. Mai mult, îi opresc de la orice
slujire. În privința bisericilor, pe care Sf.
Fotie și cei care au fost hirotoniți de el le-au
ctitorit și sfințit, se poruncește a fi
reconstruite, după dărâmarea lor să fie
sfințite și unse din nou.
- Canonul al 6-lea25
afirmă că Sf.
Fotie, în ședințele sinodului din 867 a adus
presupuși reprezentanți ai Patriarhiilor
Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei, ca
fraudulos să depună și să anatemizeze pe
papă Nicolae I și pe toți cei aflați în
comuniune cu el. Prin acest canon se
anatemizează Sf. Fotie. Canonul
menționează că actele sinodului fotian din
867 au fost arse. Se amintește de cărțile
scrise de Sf. Fotie și se crede că au fost arse
în sinod din 869/70, împreună cu procesul
verbal al sinodului.
- Canonul al 7-lea26
s-a promulgat din
două motive:
24
Ibidem, p. 169. Mansi.16, 162BCD; 400B. 25
Ibidem, p. 171. Mansi. 16, 164E-165B; 401CDE. 26
Ibidem, p. 172. Mansi. 16, 164CD; 401E-403.
„Moise, purtătorul de cuvânt divin, declară clar în
legea lui că ceea ce este corect ar trebui să fie
executat corect, din moment ce un act bun nu este
bun, exceptând cazul în care se efectuează în
conformitate cu rațiunea. Într-adevăr este bun și
foarte de folos a picta ori a restaura sfintele și
cinstitele icoane și a-i învăța pe semeni învățăturile
dumnezeiești și cele ale înțelepciunii omenești. Dar
nu este un lucru bun, nici de folos să fie făcute aceste
lucruri de cei care nu sunt vrednici. De aceea,
a) ,,pentru a condamna iconarii, care
alcătuiau echipa de lucru a lui Fotie spre a
decora bisericile”27
; și
b) pentru a-l opri pe Sf. Fotie și pe orice
alt susținător al său de a mai preda, sub
amenințarea depunerii din treapta preoției
dacă este cleric, a afurisirii și opririi de la
Sfintele Taine dacă este laic.
- Canonul al 8-lea28
începe cu
cuvântul Apostolului Pavel: ,,Toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate
îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1
Corint. 6, 12; 10, 23), şi promulgă pentru cel
ce devine episcop, ca în afara aprofundatei
examinări a competențelor sale de
mitropolitul desemnat, efectuată conform
canonului al 2-lea de la Sinodul al VII-lea
Ecumenic (787), este suficientă o singură
declarație înaintea hirotoniei sale, așa cum
cere datina și alta nu.
Probabil acest canon a fost dat împotriva
unui document semnat de toți susținătorii
Marelui Fotie care doreau să confirme
ortodoxia acestuia în fața delegației
pontificale, ce vroia să-l dea anatema,
pedeapsă canonică dată de obicei ereticilor,
alta nemaifiind necesară.
- Canonul al 25-lea29
, stabilește ca
episcopii, preoții, diaconii și subdiaconii
Bisericii din
Constantinopol, hirotoniți de Metodie și
Ignatie ce nu sunt de acord cu acest sinod și
sprijină „quinimo invasori Photio”, trebuie
să fie destituiți și suspendați din toate
funcțiile sacerdotale, să nu fie readmiși în
rânduim ca cei anatematizați de acest sinod sfânt și
universal să nu picteze icoane în sfintele biserici, şi
nu au voie nicăieri să predea, până când nu se întorc
din rătăcirea și răutatea lor....”. 27
Georgios Kordis, Hierotyros, Teologia icoanei
după Sfinții Părinți, trad, rom, Mihai Coman și
Cristina Costena Rogobete, ed. Bizantină, 2007, p.
57. 28
Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 173. Mansi.
16, 167CDE; 404B. 29
Ibidem, p. 184. Mansi. 16, 177ABC.Canonul
acesta nu este în variantă greacă.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
13
rândurile clerului, dacă doresc să revină în
viitor. Ei nu merită să se întoarcă prin
pocăință în staulul Bisericii.
Canoane administrative:
- Canonul al 5-lea30
declară ca nimeni,
de rang senatorial sau alt mod secular de
viață, nu mai poate deveni episcop sau
patriarh, dacă toate schimbările nu au fost
făcute din dragoste de Dumnezeu, ci pentru
iubirea de glorie, chiar dacă a stat un timp
considerabil în fiecare etapă a preoției. Dacă
cineva nu este suspect de aceste învinuiri,
renunță la lume și devine un cleric sau
călugăr și, în timp ce trece prin fiecare grad
bisericesc, este găsit fără reproș și cu un
caracter bun în perioadele de timp stabilite,
un an ca citeț, doi ca subdiacon, trei ca
diacon și patru ca preot, persoana poate fi
aleasă ca episcop sau preot.
- Canonul al 9-lea31
afirmă că Sf.
Fotie, în timp ce era profesor la
Universitatea din Constantinopol, obișnuia
să elibereze documente, semnate de el, celor
care doreau să învețe acolo. Canonul
precizează că oricine poate să învețe sau să
predea, fără a fi nevoie de semnarea unui
astfel de document.
- Canonul al 10-lea32
stabilește că
nicio persoană laică, călugăr sau cleric nu
trebuie să se separe de comuniunea cu
propriul patriarh, înainte de o anchetă și
judecată atentă, desfășurată în cadrul unui
sinod. În acest sens, poruncește ca episcopii
și preoții, aflați în eparhii și regiuni la
distanță, trebuie să se comporte similar față
de mitropoliții lor, la fel și mitropoliții față
de propriul patriarh.
- Canonul al 12-lea33
interzice clar
numirea, hirotonia episcopilor prin uneltirea
autorităților civile și declară că, dacă un
episcop a primit consacrarea prin
30
Ibidem, p. 170. Mansi. 16, 162E-163D. Mansi 16,
401ABC. 31
Ibidem, p. 173. Mansi. 16, 165CDE. 32
Ibídem, p. 174. Mansi. 16, 167B. 33
Ibidem, p. 174. Mansi. 16, 166ABC; 404CD.
manipularea și constrângerea acestor
persoane, trebuie să fie destituit.
- Canonul al 13-lea34
declară că
clericii bisericii mari din Constantinopol,
care au servit în ordine mici prin hirotesire,
adică: subdiaconi, ipodiaconi, citeți,
cântăreți, dascăli și cei din ordinele
dispărute: paznicii ușilor, exorciștii și
acoliții, se pot ridica la gradele superioare
dacă sunt vrednici și se pot bucura de
demnități mai mari. Cei care administrează
casele sau bunurile persoanelor de
conducere, nu trebuie admiși sau introduși în
clerul bisericii.
- Canonul al 14-lea35
hotărăște ca
episcopii să nu plece în călătorii lungi,
lipsind de la bisericile lor, să nu încalece pe
catâri sau pe cai dacă n-au nevoie, nici să
meargă la masă pentru a cina cu demnitari
laici. Un episcop poate mustra generali și
conducători oficiali, și alte autorități
seculare ori de câte ori fac ceva injust sau
nerezonabil.
- Canonul al 15-lea36
a decretat ca
niciun episcop să nu vândă sau să dispună de
obiecte prețioase sau sfinte vase, cu excepția
obiectelor primite pentru răscumpărarea
captivilor. El nu trebuie să predea
înzestrările bisericilor, să le închirieze sau să
le arendeze, și nici să vândă alte proprietăți
agricole, strângând venituri ecleziastice
dăunătoare. Decretează că aceste venituri
sunt în scopuri bisericești, pentru hrănirea
săracilor și asistența pelerinilor. Cu toate
acestea, episcopii au puteri depline pentru a
îmbunătăți și mări proprietățile bisericești ce
produc aceste venituri. Mai mult, ei au
dreptul de a atribui sau conferi propria lor
proprietate cui doresc, în conformitate cu
propriile puteri și drepturi de proprietate.
Dacă un episcop este găsit vinovat de a fi
construit o mănăstire din veniturile unei
34
Ibidem, p. 175. Mansi. 16, 167CDE. 35
Ibidem, pp. 176-177. Mansi. 16, 168ABCD; 404E-
405A. 36
Ibidem, p. 177. Mansi. 16, 168E-169ABC.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
14
biserici, trebuie să predea mănăstirea la
aceeași biserică. Dacă a construit din bani
proprii sau din alte surse, el poate să o dețină
toată viața sub propria sa jurisdicție, după
moartea lui poate dărui oricui dorește, dar nu
poate fi folosită ca locuință laică.
- Canonul al 16-lea37
interzice purtarea
unor piese vestimentare preoțești, a
diverselor ornamente și articole de
îmbrăcăminte proprii preoților, episcopilor
și patriarhilor ori a altor ordine bisericești
din demnitate sacerdotală, în cadrul unor
piese de teatru ce satirizează și insultă
lucrurile sfinte, ori alegerile, promovările și
consacrările episcopilor, aducând acuzații
subtile, dar false împotriva episcopilor.
Acest mod de comportament este condamnat
de canon ca infracțiune, și orice credincios,
care poartă numele de creștin, care tolerează
un astfel de lucru sau protejează, prin tăcere,
asemenea acte necuviincioase, canonul
poruncește să fie condamnat de Patriarh și
episcopii săi, să fie excomunicat și declarat
nedemn de a se împărtăși cu Sfintele Taine.
Trebuie să accepte anumite practici
corective și penitențe, ce sunt adecvate.
Dacă nu se pocăiește repede, el trebuie să fie
declarat anatema. Dacă patriarhul
Constantinopolului și episcopii săi
sufraganți cunosc astfel de persoane, care au
comis astfel de infracțiuni și neglijează să
acționeze împotriva lor cu zelul necesar, ei
trebuie să fie depuși și dezbrăcați de
demnitatea preoției. Cei cu comportament
necuviincios nu s-au mărturisit și nu au
primit penitența corespunzătoare, sunt
declarați excomunicați timp de trei ani; în
cursul primului an trebuie să rămână în afara
bisericii sub formă de penitență publică, în
al doilea an pot sta în interiorul bisericii
printre rândurile catehumenilor, în al treilea
an se pot alătura credincioșilor și, astfel, să
devină demni de efectele sfințitoare ale
Sfintelor Taine. Canonul al 17-lea38
37
Ibídem, p. 178. Mansi. 16, 169D-170D. 38
Ibidem, p. 179. Mansi. 16, 170E-171BCE.
stabilește ca numai la sinoadele ecumenice
să participe împăratul, nu şi la cele locale.
Canonul al 18-lea39
hotărăște ca
proprietățile sau averile acordate Bisericii, în
scris sau nu, de împărați sau de alte persoane
religioase și au fost posedate de Biserică
timp de treizeci de ani, să rămână sub
controlul și utilizării prelatului Bisericii.
Este interzisă luarea lor din jurisdicția
prelatului care le deține, de bună voie ori cu
forța de o persoană laică. Orice laic care
acționează contrar acestui decret este ad-
judecat ca unul care comite un sacrilegiu și,
până când nu returnează, restaurează sau dă
înapoi privilegiile și bunurile ce aparțin
Bisericii, este dat anatema.
Canonul al 19-lea40
interzice
arhiepiscopilor și mitropoliților să
părăsească biserica lor și să viziteze alte
biserici sub pretextul unei vizite oficiale,
abuzând de autoritatea lor asupra altor
biserici și să consume veniturile pe care le
au pentru hrana săracilor, canonul specifică
o excepție - călătoriile necesare. Chiar și
atunci, el trebuie să accepte doar ceea ce
găsește preparat, din ceea ce este la
îndemână fără a fi exigent. Fiecare episcop
trebuie să economisească cele ce aparțin
bisericii sale, să nu cheltuiască sau consume
veniturile ecleziastice necorespunzător sau
nerezonabil, adică pentru propriul avantaj.
Cine încearcă să facă un astfel de lucru, va
suporta de la patriarh o pedeapsă
proporțională cu comportamentul său
nedrept și lacom, fiind depus și
excomunicat.
- Canonul al 20-lea41
oprește
episcopii sau mitropoliții să confiște orice
proprietate de la cel care a luat în arendă sau
în concesiune o proprietate a Bisericii. Este
permis acest lucru când persoana, care a
făcut contractul, ascultă întâi obiecțiile
printr-o persoană de încredere. În cazul în
39
Ibidem, p. 180. Mansi. 16, 172BC. 40
Ibidem, pp. 180-181. Mansi.16, 172D-173B. 41
Ibidem, p. 181. Mansi. 16, 172C-174A.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
15
care concesionarul nu plătește timp de trei
ani chiria datorată, poate fi expulzat din
pământurile sale. Dar nu înainte de a merge
la autoritățile din oraș sau regiune și a aduce
o taxă și o plângere împotriva persoanei care
a obținut contractul de închiriere, și pentru a
arăta modul în care el a fost implicat. Numai
după decizia și hotărârea funcționarilor,
Biserica poate să-și ia înapoi proprietatea.
Nimeni nu poate efectua confiscarea
terenurilor din proprie inițiativă și autoritate.
Dacă un episcop sau mitropolit, contrar
acestei directive a canonului, confiscă o
proprietate de la cineva, crezând că
protejează biserica sa, să fie suspendat de
patriarhul său pentru un timp, după ce
returnează mai întâi ceea ce a luat.
- Canonul al 22-lea42
declară că
promovarea și consacrarea episcopilor
trebuie să se facă după o alegere și decizia
colegiului episcopilor. Așa că promulgă lege
ca nicio autoritate laică sau conducător să nu
poată interveni în alegerea sau promovarea
unui patriarh, mitropolit sau episcop. În
cazul invitării unei persoane laice la discuții
și a ajuta la alegeri, îi este permis să accepte
invitația cu respect, dacă dorește. Dacă o
autoritate seculară sau conducător încearcă
să acționeze împotriva deciziei canonului, să
fie anatema, și acest fapt să dureze până
când se supune.
- Canonul al 23-lea43
oprește episcopii
să primească drept cadou proprietăți ce
aparțin altor biserici, deoarece prin această
acceptare uzurpă autoritatea altor episcopi.
Canonul mai declară că episcopul sau
altcineva nu poate dispune de proprietatea
aparținând altor biserici, și nici nu poate
instala preoți sau orice cleric în bisericile
care nu se află sub jurisdicția sa, fără
permisiunea episcopului responsabil pentru
aceea biserică. Mai mult decât atât, preoții
sau diaconii nu trebuie să slujească în
biserici unde nu au fost inițial numiți. Cine
42
Ibidem, pp. 182-183. Mansi. 16, 174E-175B. 43
Ibidem, p. 183. Mansi. 16, 175C-176A.
face asemenea lucruri interzise de canon,
trebuie să fie excomunicat pentru o perioadă
de timp. De asemenea, preotul sau diaconul
urmează să fie suspendat până când se
retrage din biserica din care nu face parte.
- Canonul al 24-lea44
scoate la iveală
un fenomen deplorabil din Patriarhia de
Constantinopol, și anume că unii mitropoliți,
din neglijență ori lene, convocau episcopii
de sub jurisdicția lor, încredințându-le
sarcina de a celebra serviciul divin în
propriile lor biserici, să facă litanii și toate
sfintele slujbe, pe care erau datori ei a le
săvârși. Acești mitropoliți, contrar dreptului
bisericesc, se dedau la afaceri seculare și
administrație, nereușind să persevereze în
rugăciuni și cereri pentru propriile lor păcate
și ale poporului lor. Mitropolitul care, după
emiterea acestei directive a canonului,
continuă să nu săvârșească aceste slujbe în
propriul său oraș, ci caută să fugă de această
sarcină cu ajutorul episcopilor săi sufragani,
trebuie să fie pedepsit de patriarhul său, să
fie îndreptat ori destituit.
- Canonul al 26-lea45
menționează ca
instanțe de judecată sinodul mitropolitan și
patriarhal. Stabileşte că preotul sau diaconul,
destituit de episcopul său pentru o crimă sau
a suferit o nedreptate, nu este mulțumit de
judecata episcopului său, crezând că a fost
nedreptățit din cauza vrăjmășiei episcopului
sau pentru că episcopul vrea să dăruiască
funcția anumitor persoane sub formă de
favoruri, persoana are dreptul de a recurge la
mitropolitul provinciei sale și să denunțe
depunerea lui din funcția deținută sau orice
alt prejudiciu. Mitropolitul trebuie să preia
aceste cazuri și să cheme episcopul care a
detronat clericul. Trebuie să examineze
cazul, cu ajutorul altor episcopi, pentru a
confirma depunerea clericului dincolo de
orice îndoială, în fața unui sinod general și
judecata multor persoane. Și episcopii ar
putea să recurgă la patriarh, capul lor, când
44
Ibidem, p. 184. Mansi. 16, 176BCDE. 45
Ibidem, p. 185. Mansi. 16, 177D-179A.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
16
se plâng că au suferit lucruri similare din
parte mitropolitului lor pentru a primi o
decizie justă. Un mitropolit poate fi judecat
numai de propriul patriarh, și nu ,,de
mitropoliții învecinați”. Pentru ca hotărârea
patriarhului să fie dincolo de orice
suspiciune, un număr de oameni stimați vor
fi adunați în jurul patriarhului, ca judecata
lui să fie deplin ratificată și confirmată46
.
Dacă cineva nu este de acord cu ce a
promulgat canonul, va fi excomunicat.
- Canonul al 27-lea47
afirmă că
episcopii autorizați să poarte omofor
,,pallium” în anumite momente, îl pot purta
în acele locuri, dar nu trebuie să abuzeze
purtând inutil pe întreaga perioada a
serviciului divin ori la altă slujbă
bisericească. Canonul decretează că cei care
au îmbrățișat cu evlavie viața monahală și au
fost înălțați la demnitatea de episcop, trebuie
să-și păstreze aspectul și hainele veșmintelor
monahale și sfințenia vieții. Niciunul să nu-
și lepede haina tagmei lor. De aceea, orice
episcop care poartă pallium-ul în afara
ocaziilor stipulate în scris ori pune deoparte
îmbrăcămintea monahală, trebuie să fie
îndreptat sau să fie destituit de patriarhul
său.
Pentarhia bisericească ori Primatul a
„cinci infailibili”48
.
- Canonul 21 se referă la pentarhia
bisericească alcătuită din reprezentanții celor
cinci scaune patriarhale. Se observă că
autorii canonului 21, în timpul compilării lui
au ascuns în text, mai mult sau mai puțin, un
46
Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 185. ,,sed a
solo patriarcha proprio iudicetur: cuius sententiam
rarionabilem, et iudicium iusrum, ac sine suspicione
fore decernimus, eo quod apud eum honorabiliores
quique colligantur, ac per hoc ratum et firmum
penitus sit quod ab ipso fuerit iudicatum. Si quis
autem non acquieverit iis quae anobis edita sunt,
excommunicatus exsistat”. 47
Ibidem, pp. 185-186. Mansi. 16, 178CDE; 405DE. 48
Sf. Nectarie Kefalas Sf. din Eghina, Istoria
schismei De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de
Biserica lui Hristos, Ed. Evanghelismos Bucuresti,
2011, p. 321.
primat de jurisdicție, al ,,Scaunului lui
Petru, întâistătătorul apostolilor” și primul
din cadrul pentarhiei. Subliniem acest lucru
din două motive:
a) Canonul evită să amintească
egalitatea de onoare dintre Roma și
Constantinopol, menționată în canonul 28 al
Sinodului al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon (451): ,,dacă vechii părinți i-au
conferit întâietate scaunului Romei, după
dreptate pentru faptul că cetatea era
împărătească. Și cei 150 episcopi prea
iubitori de Dumnezeu, îndemnați de același
considerent, au acordat privilegii egale
Preasfântului scaun al Romei noi, socotind
a fi cu dreptate cetatea care s-a cinstit cu
împărăția și cu senatul (sinclitul) şi care a
dobândit întâietăți (privilegii) egale cu ale
vechii Rome împărătești”49
.
b) Interpretare făcută de unul dintre
membrii delegației pontificale, bibliotecarul
Anastasie. În introducerea la actele sinodului
din 869/870 susține următoarele: „Inter quas
videlicet sedes quia Romana praecellit, non
immerito visui comparatur: qui profecto
cunctis sensibus praeeminet, acutior illis
existens, et communionem, sicut nullus
eorum, cum omnibus habens”50
.
El afirmă că Biserica este Însuși Trupul
lui Hristos și în cadrul ei se găsesc cele cinci
scaune patriarhale, reprezentate de cei cinci
patriarhi: al Romei (Papa),
Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic),
Antiohiei, Ierusalimului și Alexandriei.
Aceste scaune patriarhale sunt asemenea
celor cinci simțuri ale trupului, doar unul,
vederea, îndeplinește o funcție esențială,
coordonând lucrarea celorlalte, exact același
lucru se întâmplă și cu scaunele patriarhale.
În cadrul pentarhiei, rolul episcopului Romei
este determinant pentru celelalte scaune
patriarhale. Prin urmare, după opinia sa,
49
Arhid. Pr. Dr. Ion Floca, Canoanele Bisericii
Ortodoxe, note şi comentari, Sibiu, 2005, p. 101. 50
Mansi. 16, 7D.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
17
promulgarea canonului 21 este o afirmare a
primatului de putere al Papei.
Din studiul sesiunilor sinodului reiese că
Răsăritul, reprezentat de împăratul Vasile I
și patriarhul Ignatie, a acceptat acest primat
al Papei, drept dovadă este și cuvântarea
ocazională dedicată de împăratul Vasile I
papei Adrian al II-lea, ținută după ce părinții
sinodali au semnat atât „Libellus
Satisfactionis”, cât și „Ὁ Ὅρος ηῆς
ζσνόδοσ”: „Ὁ Θεὸς νὰ εὐλογεὶ ὅπως πρέπει
ηον κόπον ζας. Νὰ εἶζθε μαζί με ηοὺς
πρωηοκορσθαίοσς ’Αποζηόλοσς Πέηρο και
Παῦλο δικαζηὲς ζηὸν κόζμο ηοῦ μέλλονηος,
ὅπωρ ὑπήπξαηε μὲ ηόζη δικαιοζύνη ζηὶρ
μέπερ μαρ, ἀθοῦ ἀναλάβαηε ἀπό ηά σέπια
ηοῦ Χπιζηοῦ ηό λιμάνι ηοῦ πλοίος ποὺ
εῖναι ἡ ’Εκκληζία”51
. Astfel, împăratul cu
întregul cler prezent au recunoscut
supremația Patriarhiei Romei asupra
Bisericii, comparată metaforic aici cu o
corabie ce îl are la cârmă pe Papa care o
conduce cu ajutorul timonei, luată din
mâinile lui Hristos.
Prin urmare acest canon prezintă o
concepție anticanonică, prin care
sobornicitatea Bisericii
este subminată, în timp ce teologia
primatului este promovată. Această
concepție este străină celei
ortodoxe, conform căreia: „Biserica
Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca o
comuniune de Biserici locale autocefale
surori, egale între ele, libere unele față de
altele în ceea ce privește conducerea
administrativă, unite unele cu altele prin
51
Mansi. 16,202A: „... et dei sanctitati quoque
vestrae condignam laborum vicissitudinem, etcum
Petro et Paulo principibus apostolorumjudices vos
demenstret, et jam in futuro saeculo multarum
gentium et populorum propriis bonis operibus, impios
et ininquos judicaturos, quemadmodum et nunc
debide fecistis, a Christo gubernacula sumente
ecclesiasticae navis”. Apud. Κύριλλος Καηερελος, ‛
Η Ρώμη καὶ τὸ Παπικὸ Ππωτεῖο…., p. 244.
aceeași credință”52
. Din cauza autorității
excesive oferită celor cinci Patriarhii, acest
canon limitează autoritatea sinodală, lipsind
de egală autoritate celelalte Bisericii locale,
dar în același timp anula dreptul de a
discuta, în aceleași condiții, problemele
bisericești și noile Biserici Autocefale ce pot
apărea după acest sinod. Prin aceste efecte
ale canonului 2153
, el devine ,,asemănător
infailibilității Papei, cu diferența că există
cinci infailibili în loc de unul”54
.
52
Gabriel Viorel Gârdan, „Unitatea și Autocefalia
Bisericii în dialogul panortodox presinodal”, în
Studia Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2011, p. 91. 53
Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 182. „Noi
credem că cuvântul Domnului Hristos adresat
apostolilor și ucenicilor Săi sfinți, «Cine vă ascultă pe
voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă nesocotește pe
voi, pe Mine Mă nesocotește; iar cine Mă nesocotește
pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine»
(Luca 8.16) a fost adresat şi tuturor celor care au fost
făcuți Supremii pontifi și Păstorii șefi în ierarhia
Bisericii Catolice. Declarăm că nicio putere lumească
nu poate trata cu lipsă de respect pe cei care dețin
funcția de patriarh sau încearcă să le schimbe poziția
lor înaltă, ci să-i prețuiască ca pe unii vrednici de
toată cinstea și respectul. Acest fapt se acordă în
primul rând Preasfântului Papă al vechii Rome, în al
doilea rând patriarhului Constantinopolului și apoi
patriarhilor din Alexandria, Antiohia și Ierusalim.
Mai mult, nimeni nu trebuie să compună sau editeze
scrieri sau broșuri împotriva celui mai sfânt Papă al
vechii Rome, sub pretextul aducerii de acuzații
incriminatorii, așa cum a făcut recent Fotie și Dioscor
cu mult înainte. Cine are această mare aroganță și
îndrăzneală, ca Fotie și Dioscor, și aduce acuzații
false în scris sau rostite împotriva Scaunului lui
Petru, întâistătătorul apostolilor, să primească o
pedeapsă egală cu a lor. Conducătorul sau autoritatea
lumească care încearcă să elimine pe cel de mai sus,
Papă, al Scaunului apostolic, sau pe orice alt patriarh,
să fie anatema. Mai mult, la un sinod universal orice
întrebare sau controversă privind Sfânta Biserică a
Romei trebuie să se facă o anchetă corespunzătoare
cu venerația și considerația problemei ridicate și să se
găsească soluția folositoare; nu trebuie să se pronunțe
pripit împotriva Supremului Pontif al vechii Rome”. 54
Sf. Nectarie, Istoria schismei…, p. 321.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
18
Muzica bisericească corală la Tomis, 1878-2018
Diac. drd. Florin Dionisi Bătrânac
În prima jumătate a secolului al
XIX-lea, alături de cântarea monodică de
strană, a început să pătrundă în bisericile
româneşti şi cântarea corală armonică. Dar
introducerea acestei noi forme de cântare în
Biserica noastră s-a făcut destul de greu,
întâmpinând chiar şi opoziţia unor
reprezentanţi ai Bisericii. În orice caz,
cultivarea cântării bisericeşti corale a dus la
crearea unui stil autohton, propriu Bisericii
noastre, bazat însă pe muzica psaltică,
preluată şi armonizată. Mărturia oficială a
existenței unei forme instituționlizate de
cântare armonică religioasă în B.O.R. o
avem prin Anaforaua 297 din 2 februarie
1854, care propunea formarea unui corp de
cântăreți „atât pentru folosul ce s-ar putea
aștepta la înlesnirea Seminarelor cât și
pentru bisericeasca podoabă”1.
Primul cor, despre care avem ştiri în
secolul al XlX-lea, a fost cel înfiinţat de
arhimandritul rus Visarion, pe lângă biserica
Curtea Veche, din Bucureşti. Acest cor
folosea un repertoriu alcătuit din lucrările
unor compozitori ruşi, traduse în româneşte
şi adaptate. Alt cor era cel instruit de Anton
Pann, la bisericuţa Creţulescu din Bucureşti.
În Moldova s-a înfiinţat un cor la Seminarul
din Socola, apoi la Catedrala Mitropolitană
din Iaşi, ambele conduse de G.D. Burada.
După Unirea Principatelor s-a introdus în
mod oficial cântarea corală în cultul divin,
printr-un decret semnat de Alexandru Ioan
Cuza, la 18 ianuarie 1865. De acum înainte
încep să se organiteze numeroase alte coruri
în toată ţara.
1 Vasile VASILE, Istoria muzicii bizantine și evoluția
ei în spiritualitatea românească, vol. II, Ed.
Interprint, București, 1997, p. 239.
Alipirea Dobrogei la teritoriul
României în vara anului 1878, în urma
Tratatului de la Berlin, a fost succedată, în
mod natural, şi de schimbări în structura
organizatorică şi jurisdicţională a Bisericii
dobrogene. Patriarhia de la Constantinopol a
oferit clericilor din Dobrogea, dispoziţia
canonică de a recunoaşte autoritatea
ecleziastică a eparhiei Dunării de Jos,
sufragană Bisericii Ortodoxe Române.
Episcopul Iosif Gheorghian, titularul
Episcopiei Dunării de Jos, a găsit în
regiunea dintre Dunăre și Mare o situaţie
dramatică. Starea celor 117 biserici existente
era deplorabilă, nu dispuneau de cele
necesare cultului, aveau doar câteva icoane,
la fel şi veşmintele preoţeşti şi cărţile de cult
erau insuficiente. Nici unul dintre cei 152 de
preoţi şi diaconi, cărora li se adăugau peste
100 de cântăreţi nu erau instruiți din punct
de vedere teologic şi nu dețineau nici o
diplomă de absolvire a vreunui curs
seminarial2. Rânduielile bisericeşti erau slab
cunoscute, iar unii dintre preoți abia puteau
să citească3.
Un caz demn de reținut pentru a
înțelege viața bisericească a românilor
dobrogeani din Kustendgeul (Constanţa)
anului 1878 este momentul instalării
protopopului Nicolae Răşcanu, care, din
cauza lipsei unui lăcaş propriu românesc, a
trebuit să fie făcută în biserica greacă,
situaţie în care slujitorii bisericii elene le-au
interzis clericilor români să săvârșească
Sfânta Liturghie, și au făcut doar un
Tedeum. Astfel. până la ridicarea unei
2 Ion BITOLEANU, Nechita RUNCAN, Dobrogea
vatră a creştinismului românesc, Ed. ExPonto,
Constanța, 2001, p. 246. 3 Ibidem, p. 247.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
19
biserici proprii comunițății românești în
orașul Constanța, nu putem vorbi despre o
muzică bisericească în grai românesc în
cetatea vechiului Tomis, ci, doar în
localitățile cu o comunitate românească mai
mare, în special cele care se aflau de-a
lungul Dunării.
În aceste condiții de desfășurare a
activităților bisericești și a nivelului de
pregătire teologică a clerului ortodox român
din Dobrogea, putem trage vagi concluzii
despre forma muzicii bisericești ce însoțea
cultul liturgic. Fără îndoială că muzica
religioasă era prezentă în cadrul slujbelor
bisericești, aceasta a fost transmisă, trăită și
moștenită din generație în generație, fiind
executată într-un mod naiv, practic și
simplist, cu multe influențe și accente
folclorice, care s-au cristalizat într-un
substrat al etosului creștin dobrogean.
La 4 septembrie 1883 s-a pus piatra
de temelie a primei biserici românești din
Constanța, și, de altfel, a celei mai mari,
devenită catedrală a orașului, fiind sfințită în
data de 22 mai 1895 de către mitropolitul
Iosif Gheorghian și închinată Sfinților
Apostoli Petru și Pavel4. Cântarea psaltică,
monodică, de tradiţie bizantină şi cântarea
armonico-polifonică au convieţuit în această
Catedrală într-un mod cu totul deosebit, prin
păstrarea identităţii cântului de tradiţie
bizantină şi prin adaptarea muzicii corale
duhului eclesial, eliminând anumite
influenţe ale muzicii profane.
Primul cor serios al fostului
Kustendge a fost creat la Catedrală în anul
1895, de către dirijorul Mihai Frimu5.
Aşa a început mişcarea muzicală
corală a oraşului, care, până atunci, se
rezuma la seratele muzicale, la concertele
date în grupuri restrânse, la turneele unor
4 https://www.crestinortodox.ro/biserici-
manastiri/catedrala-episcopala-constanta-67797.html 5 Marius MOȘTEANU, Muzica bisericească în
Dobrogea și la Dunărea de Jos de-a lungul
veacurilor, Ed. ExPonto, Constanța, 2003, p. 133.
artişti care veneau în oraş, diverse trupe de
operetă sau cântăreţi6. Corul a fost elementul
care a coagulat în jurul său iubitorii de
muzică şi de artă. Spre deosebire de alte
părţi ale ţării, înfiinţarea corului aici nu a
avut doar scopul de afirmare şi emancipare a
românilor, într-un context istoric zbuciumat,
ci a avut, mai ales, un scop spiritual.
Conform reputatului dirijor
bisericesc local, Remus Alexandrescu, la
începutul secolului al XX-lea dirijorului
Mihai Frimu îi urmează Vasile Teodorescu,
însă, în scurt timp, acesta va fi înlocuit de
Ion Baston, care va prelua conducerea
corului mixt pe o perioadă destul de lungă,
între anii 1902-1920, cu o întrerupere în
timpul Primului Război Mondial (1916-
1919), când Dobrogea s-a aflat sub ocupație
străină7. Ion Baston, era unul dintre
muzicienii dintâi ai Constanţei, profesor de
muzică la gimnaziul și viitorul liceu „Mircea
cel Bătrân” și dirijor al corului Catedralei8.
Sub bagheta dirijorului Ion Baston, corul
Catedralei capătă o mare notorietate,
cântând și în afara spațiului cultic, în cadrul
diferitelor festivaluri organizate de oamenii
de cultură ai Constanței9. La scurt timp după
revenirea dirijorului Ion Baston, în anul
1920, cârma corului a fost preluată de fratele
acestuia, Alexandru Baston10
.
Între timp în orașul Constanța a fost
construită și finalizată în anul 1910 o nouă
biserică, având hramul „Adormirea Maicii
Domnului”. În cadrul acestei biserici s-a
6 Apud „Datina” serie nouă, anul I, nr. 1, ianuarie
2014, p. 11. 7 Remus ALEXANDRESCU, In memoriam.
Monografia corurilor bisericești din orașul
Constanța (1895-1993), Ed. Societății de muzică
corală „Gavriil Musicescu”, Constanța, 1995, p.23-
27. 8 Aurelia LĂPUȘAN, „M-am născut la Constanţa
într-o Casă a muzicii” Interviu cu prof. univ. dr.
Dragoş Aexandrescu, în „Datina” serie nouă, anul I,
nr. 1, ianuarie 2014, p. 10 9 Idem, Presă și teatru în Dobrogea, Editura
Mondograf, Constanța, 2000, p. 92. 10
Remus ALEXANDRESCU, op.cit. p.12.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
20
organizat un cor mixt sub bagheta
profesorului Ion Antoniu, care a activat din
anul 1910 până în 191611
, deoarece în
perioada Primului Război Mondial
activitatea liturgică a suferit mari oprimări.
De exemplu, preoţii de la Catedrală au fost
alungaţi, biserica a fost transformată în lăcaş
de cult catolic, iar obiectele de cult împreună
cu cele trei clopote au fost furate12
, iar
biserica „Adormirea Maicii Domnului” din
Constanţa a fost ocupată de bulgari în
Vinerea Patimilor din anul 1918, şi „au
insultat pe preoţi, au bătut pe români, i-au
alungat afară, au făcut privată din Sfântul
locaş şi au închis-o”13
.
Odată cu reactivarea scaunului
vlădicesc din cetatea Tomisului prin
numirea episcopului Ilarie Teodorescu în
postul de titular, și a constituirii unui
Seminar Teologic în cinstea Sfinților
Împărați Constantin și Elena în Constanța,
muzica religioasă capătă noi momente de
înflorire armonică la malul Mării Negre. În
perioada 1923-1929 a fost numit ca profesor
de muzică liniară la Seminarul Teologic și
dirijor al corului Catedralei, tulceanul Ioan
Moruzov, fiind cunoscut ca un dirijor și
compozitor apreciat și talentat14
.
11
Ibidem, p. 12-15; Marius MOȘTEANU, op.cit., p.
136. 12
Valentin CIORBEA, Evoluţia Dobrogei între
1918-1944: contribuţii la cunoaşterea problemelor
geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale
vieţii politice şi militare, Ed. Ex Ponto, Constanţa,
2005, p. 45. 13
Stoica LASCU, Memoriu asupra pagubelor făcute
de inamic în oraşul Constanţa, în „România de la
Mare”, an I, nr. 1, iunie 1992, p. 28. 14
La 22 iunie 1938, ziarul „Oglinda Tulcei”, sub
titlul Ilustre figuri tulcene scria despre Ioan Moruzov:
„Calitățile sale de muzicant de marcă l-au chemat la
catedra de profesor la Liceul Principele Carol din
Tulcea, la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța, ca
de acolo să ajungă, mereu, în fruntea marilor
muzicieni, la București. Pe unde a trecut, a dezvoltat,
pe lângă strălucita activitate școlară, o bogată și
rodnică activitate națională și religioasă, înființând
peste tot locul coruri mult aplaudate. La Constanța,
fiind dirijorul corului Sf. Episcopii, a întreținut o vie
La biserica „Adormirea Maicii
Domnului”, din anul 1920, profesorul
Constantin P. Demetrescu dirija un nou cor
înființat, pentru o perioadă de aproximativ
14 ani. La Catedrală postul de dirijor al
corului a fost vacantat în anul 1932, fiind
suplinit de către un slujitor al acesteia,
preotul Grigore Iosub, până când în anul
1934 profesorul Constantin P. Demetrescu,
dirijorul corului de la biserica „Adormirea
Maicii Domnului”, cunoscut fiind și
compozitor de imne religioase, acceptă să
preia bagheta corului Catedralei, lăsându-l
pe profesorul Ștefan Obârșeanul să preia
ostilitățile celuilalt cor bisericesc mixt până
la finele anului 1934, când în biserica
„Adormirea Maicii Domnului” este
consemnată prezența unui cor bărbătesc
condus de avocatul Vasile Botea și dr.
Nicolae Ionescu15
.
În cadrul celei de a treia biserici
românești, construită între anii 1915-1923,
cu hramul „Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe”, prima inițiativă de înființare a
unui cor i-a aparținut lui Cristea Stănescu,
imediat după război în anul 1920, când și în
celelalte biserici constănțene au fost
reactivate sau reînființate coruri. În anul
1923, anul înființării Seminarului Teologic
de la Constanța, Teodor Totolici a format cu
elevii seminariști un cor ce a dat
răspunsurile până în anul 1926, când este
amintit la conducerea corului, Jan
Dumitrescu, iar în anul 1937 este cunoscută
o formație condusă de Vasile Boșnag16
.
Profesorul Constantin P. Demetrescu
a condus corul Catedralei până în anul 1938,
după care, timp de aproximativ doi ani,
acesta a fost condus, pentru scurte perioade,
propagandă națională în sudul Dobrogei. Compozitor
mult apreciat și de mare talent, dl. Ioan N. Moruzov a
lucrat și a făcut să apară o seamă de opere muzicale
de mare valoare, în special religioase” apud Lelia
POSTOLACHE, Bisericile orașului Tulcea și
slujitorii lor, Ed. Metamorfosi, Tulcea, 2013, p. 302. 15
Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 135-136. 16
Ibidem, p. 139.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
21
de Cristea Stănescu, Pantelimon Frunză,
Vasile Boșnag, Aur Alexandrescu17
și
Alexandru Raicu, cel din urmă fiind
cunoscut ca un colaborator întru cele
muzicale al ierarhului iubitor de muzică și
compozitor, Gherontie Nicolau18
. Un alt
ucenic al ierarhului tomitan a fost și tânărul
Dragoș Alexandrescu, care a crescut în
apropierea episcopului compozitor, pe care
mai târziu îl caracteriza ca „un ierarh
basarabean extrem de tipicar”. De la acesta a
avut de învățat regulile tipicului bisericesc
atât de necesar în arta dirijorală liturgică. În
anul 1937 la vârsta de numai 13 ani, tânărul
Dragoș Alexandrescu a compus o piesă
corală religioasă (heruvicul în re minor),
piesă care avea să fie interpretată de corul
Catedralei sub bagheta dirijorului Constantin
P. Demetrescu în anul 1938. În anul 1939,
același Dragoș Alexandrescu, la vârsta de
numai 15 ani, debutează ca dirijor la pupitrul
corului Catedralei din Constanța19
.
Pe parcursul celui De-al Doilea
Război Mondial, activitatea liturgică și
corală a Catedralei se întrerupe din cauza
gravei avarieri a altarului acesteia, de către
aviația rusească în timpul bombardamentului
din 3 august 1941. În acest timp, până la
restaurarea Catedralei, corul episcopal,
condus de tânărul Dragoș Alexandrescu, a
fost găzduit de către fosta biserică a
comunității bulgărești cu hramul „Sfântul
Nicolae” – Vechi, înălțată în anul 1889 și
aflată în vecinătatea lăcașului de cult
avariat20
. După o scurtă perioadă, o parte a
17
Aur Alexandrescu,tatăl lui Dragoş Alexandrescu, a
fost profesor de contabilitate la Liceul comercial din
Constanţa, elev al violonistului Eduard Caudella, în
acelaşi timp unul din animatorii vieţii culturale locale
alături de I.Morozov, V.Luscan, Grigore Sălceanu,
C.P.Demetrescu, Flechtemacher, dr.N.G.Ionescu,
Vasile Giţescu. Vezi, Aurelia LĂPUȘAN, „M-am
născut la Constanţa într-o Casă a muzicii”… op.cit.,
p. 13. 18
Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 135. 19
Dragoș Alexandrescu - O viaţă închinată muzicii
bisericeşti, apud http://ziarullumina.ro 20
Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 137
coralei episcopale se va frânge, formând un
nou cor sub bagheta, tânărului Dragoș
Alexandrescu, care va funcționa la biserica
„Adormirea Maicii Domnului”, iar cealaltă
formație rămasă sub conducerea seniorului
Alexandreștilor, Aur Alexandrescu, va
rămâne proprie Catedralei,21
așa cum însuși
maestrul Dragoș Alexandrescu rememora:
„La un moment dat, tata, Aur Alexandrescu,
a fost dirijor la corul Catedralei, iar eu eram
dirijorul corului bisericii Adormirea Maicii
Domnului”22
.
În perioada 1941-1943 corul
Catedralei, aflat sub conducerea lui Aur
Alexandrescu, a funcționat sporadic prin
bisericile constănțene, cu ocazia hramurilor,
a slujbelor arhierești sau oficierii Tainei
Cununiei, iar în duminici și sărbători, de
cele mai multe ori, își desfășura activitatea
la bisericile „Sfinții Arhangheli Mihail și
Gavriil” și „Sfântul Nicolae”- Vechi.
Din anul 1943 nu se cunosc date
concrete despre corul Catedralei, dar știm că
viitorul protodiacon și profesor universitar,
Dragoș Alexandrescu, după absolvirea
liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța,
în anul 1943, va pleca la București pentru
continuarea studiilor la Agronomie și
Conservator. Astfel, postul său de dirijor al
corului bisericii „Adormirea Maicii
Domnului” a fost vacantat, deschizând
probabilitatea fuzionării celor două corale
sub conducerea lui Aur Alexandrescu, până
în anul 1950, când apar date despre
conducerea coralei mixte a bisericii
„Adormirea Maicii Domnului” I, care a fost
condusă succesiv de către dirijorii: Nicolae
Diaconescu, Preotul Chiriță și Pantelimon
Frunză.
După terminarea războiului, între
anii 1946-1951, au fost executate lucrările
necesare de restaurare a Catedralei, care a
fost resfințită de patriarhul Justinian Marina
21
Remus ALEXANDRESCU, op.cit. p. 15. 22
Apud „Datina” serie nouă, anul I, nr. 1, ianuarie
2014, p. 11.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
22
și de episcopul Chesarie Păunescu al Dunării
de Jos, în ziua de 14 ianuarie 1951. La
aceasta dată, locașul de cult a reintrat în
folosință ca biserică parohială și catedrală a
orașului Constanța, iar corul acesteia a putut
să-și reia activitatea întorcându-se din
pribegie.
La biserica „Adormirea Maicii
Domnului” I, în perioada 1950-1958, a
preluat conducerea corului Paul
Bosânceanu. Ulterior, protopsaltul Mihai
Mitrofan, între anii 1968-1973, a condus un
cor feminin pe trei voci, luat în primire și
condus în anii 1973-1978 de Alexandru
Moisescu Vilea. Prin hotărârea nr. 24 din 4
martie 1979, a fost numit oficial ca dirijor al
corului mixt Remus Alexandrescu 23
, care a
condus corul până la sfârșitul anilor 90` ai
secolului trecut. Astfel, tradiția corului mixt
în această biserică a ajuns până aproape în
zilele noastre.
Formațiuni corale bisericești au mai
existat și în alte biserici constănțene, însă,
acestea nu au avut o continuitate, ci, din
diferite motive, atât financiare cât și a lipsei
de personal, sau chiar din motive politice,
acestea s-au destrămat. Bisericile care au
găzduit sporadic coruri au fost: „Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe”, „Sfinții
Arhangheli Mihail și Gavriil”, „Schimbarea
la față a Domnului”, „Adormirea Maicii
Domnului” II (Anadalchioi), „Sfântul
Nicolae” – Vechi și „Sfânta Cuvioasă
Parascheva” (Biserica Păcii), ultimile două
fiind închise în timpul regimului comunis
t24
.
La Catedrala Arhiepiscopală tradiția
corală s-a menținut, astfel, la o sută de ani
de la înființarea primului cor bisericesc, în
anul 1995, un cor mixt aflat sub bagheta
dirijorului Iuliu Pușcașu își desfășura
activitatea.
23
Remus ALEXANDRESCU, op.cit. p. 12-15. 24
Pentru mai multe detalii a se vedea Remus
ALEXANDRESCU, op.cit. p. 12-27, 121; Marius
MOȘTEANU, op.cit., p.131-141.
Din anul 2001 se produce o
schimbare majoră în muzica religioasă
corală constănțeană. Corurile mixte fac un
pas înapoi și lasă locul tinerelor corale
bărbătești, alimentate cu membri din
pepinierele dobrogene, din absolvenți ai
celor două seminarii teologice existente la
Tulcea și la Constanța și din studenți ai
Facultății de Teologie înființate în cadrul
Universității „Ovidius” din Constanța. Din
anul 2001, corul mixt al Catedralei a fost
înlocuit de către grupul coral bărbătesc
„Harisma”, aflat sub bagheta tânărului
dirijor Dan Văcărescu, ucenic al
compozitorului și profesorului Dan Mihai
Goia, dirijor al coralei bărbătești „Te deum
Laudamus” din București25
. Corul
„Harisma” s-a destrămat într-un timp foarte
scurt, fiind înlocuit de corala bărbătească
„Lumină lină” înființată în anul 2002, la
inițiativa I.P.S. dr. Teodosie26
, având în
componența sa absolvenți ai Facultății de
Teologie din Constanța și aflată sub
conducerea dirijorului Adrian Clinciu27
.
În anul mai sus amintit, în cadrul
nou-înființatului Seminar Teologic Ortodox
„Sfântul Dionisie Exiguul” din Constanța, la
inițiativa tânărului seminarist de atunci Rusu
Valentin, atras de arta dirijorală și a dorinței
de afirmare prin cântul coral al colegilor săi,
este înființată corala „Teodoxa” sub
coordonarea preotului profesor Bogdan
Moise, director al Seminarului la acea
vreme28
. De-a lungul timpului, corala a avut
mai mulți membri care s-au perindat, de
asemenea și câțiva dirijori, astfel, lui Rusu
Valentin i-a urmat la pupitru Dan
25
Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 135. 26
Mariana POPESCU, Festival Național Coral I.D.
Chirescu Ediția a XXIV-a în „Buletin informativ” Nr.
9, Asociația Națională Corală din România,
București, 2006, p. 12-17. 27
În prezent Arhidiacon al Catedralei Arhiepiscopale
de la Tomis și profesor de muzică liniară la
Seminarul teologic „Sf. Dionisie Exiguul” din
Constanța. 28
Mariana POPESCU, op.cit. p.16.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
23
Vacărescu, fostul dirijor al coralei
„Harisma”, iar astăzi, dirijorul coralei este
teologul Valeriu Croitoru. Repertoriul
coralei este unul diversificat, cuprinzând
piese din cultul religios ortodox, dar și piese
populare și din repertoriul internațional29
. În
perioada 5 - 12 iulie 2015, în cadrul
„European Choir Games”, la Magdeburg
(Germania), Corala bărbătească „Teodoxa”,
a Arhiepiscopiei Tomisului, dirijată de
Valeriu Croitoru, a participat la secțiunea
Coruri de cameră, unde a obținut medalia de
aur, iar în luna iulie 2016 a participat la
Olimpiada Mondială a corurilor desfășurată
la Sochi în Rusia, unde a câştigat medaliile:
aur la secţiunea „Cor bărbătesc de cameră”
şi argint la secţiunea „Muzică sacră a
capella”.
În anul 2001, în cadrul Seminarului
Teologic „Sfântul Ioan Casian” din Tulcea,
a fost înființată corala „Armonia” de elevii
seminariști ai anilor terminali, supuși atentei
selecții și arte dirijorale a tânărului profesor
de muzică talentat și ambițios, astăzi arhid.
lect. univ. dr. Ion Iulian Dumitru. În anul
2004 corala și-a continuat activitatea la
malul mării, devenind reprezentativă pentru
Arhiepiscopia Tomisului și pentru Catedrala
„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din oraș.
Aflată sub oblăduirea Înaltpreasfințitului
Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,
corala ajunge la un nivel înalt de interpretare
și intonare a lucrărilor muzicale, bisericești
polifonice şi monodice (psaltice), folclor
românesc, colinde tradiţionale româneşti şi
străine, cât şi piese din repertoriul clasic
universal. În prezent Corala „Armonia” este
alcătuită din preoti, diaconi şi studenţi ai
Facultăţii de Teologie, abordând un
repertoriu diversificat30
.
29
Apud https://www.facebook.com/pg/Corala-
barbateasca-Teodoxa-
136842269770478/about/?ref=page_internal 30
Apud
https://www.facebook.com/pg/CoralaArmoniaConsta
nta/about/?ref=page_internal
Corala bărbătească „Armonia” a
Arhiepiscopiei Tomisului a fost dublu
medaliată cu aur, în vara anului 2012, la
”World Choir Games” din S.U.A. În anul
2013, la Campionatul European al Corurilor,
desfăşurat la Graz, Austria, corala a câştigat
„Marele Premiu” și medalia de aur la
secţiunea „Cor bărbătesc”, o medalie de aur
la secţiunea „Folclor” şi una de argint la
secțiunea „Muzică sacră”. În anul 2014 a
fost laureată cu aur la secţiunea „Artă sacră”
și cu medalie de aur şi „Marele Premiu” în
cadrul secțiunii „Cor bărbătesc de cameră”
la „World Choir Games” desfășurată în
Letonia la Riga. În 2015, a obținut medalia
de aur la secțiunea „Coruri de cameră” în
cadrul competiţiilor „European Choir
Games” şi ”„Grand Prix of Nationes”
desfășurate la Magdebourg în Germania, iar
în anul 2016 a fost laureată cu medalie de
aur la secţiunile „Cor bărbătesc de cameră”
şi „Muzică sacră a cappella” la „World
Choir Games”, Sochi, Rusia. În vara anului
2018 Corala „Armonia” a concurat, la
Olimpiada Mondială a Corurilor, desfăşurată
la Tshwane, în Africa de Sud, fiind laureată
cu medalii de aur la secţiunile „Cor
bărbătesc” și „Muzică sacră a cappella” şi
medalie de argint la secţiunea „Folclor a
cappella”.
În concluzie, în plin an centenar al
Marii Uniri și la împlinirea a 140 de ani de
la unirea Dobrogei cu Țara mamă, Tomisul
reușește să exceleze în arta corală
bisericească și chiar să devină un etalon
național în materie de interpretare muzicală
corală bărbătească, iar acest lucru poate fi
dovedit prin numeroasele trofee obținute de
coralele tomitane la diferitele concursuri și
olimpiade internaționale.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
24
Lucrător iscusit în „ogorul Domnului”, şi slujitor râvnitor:
preotul Gheorghe Ciocănel
Pr. dr. Lucian Petroaia
În şirul preoţilor care au slujit de-a
lungul vremii la istorica biserică a pescarilor
de pe faleza superioară a Dunării, Sfinţii
Trei Ierarhi" din Galaţi, se evidenţiază
dinamicul și harnicul preot iconom-stavrofor
Gheorghe Ciocănel.
Medalionul de față se doreşte o
cinstire a chipului şi lucrării acestui vrednic
slujitor al Domnului Hristos, care face parte
dintr-o generaţie de preoţi ce au păstorit în
timpuri potrivnice, dar au fost înzestraţi de
Dumnezeu cu harisme care i-au ajutat să
ducă mai departe Biserica: dreaptă credinţă
mărturisitoare, slujire ,,a celor sfinte” plină
de râvnă şi, mai ales, demnitate şi rezistență
la presiunile si provocările cu care au fost
încercaţi, în toată viața lor.
Obârşii. Studii teologice.
Preotul Gheorghe Ciocănel s-a
născut la 15 februarie 1939, în Comuna
Bălăbăneşti, atunci situată în Raionul Tg.
Bujor, Regiunea Galaţi, în familia bunilor
creştini Vasile şi Sevastița Ciocănel. A
urmat cursurile Şcolii elementare din
comuna natală, absolvind 7 clase în anul
1954. Fiind un copil curat şi apropiat de
biserică, deşi timpurile erau potrivnice unei
cariere eclesiastice, a socotit să-şi urmeze
vocaţia, candidând la examenul de admitere
de la Seminarul Teologic „Veniamin
Costachi” de la Mănăstirea Neamț. A fost
admis ca bursier, parcurgând prima parte a
ciclului seminarial în Şcoala Teologică din
Lavra Neamţului. Şi-a finalizat însă studiile
teologice medii la Seminarul Teologic
„Chesarie Episcopul” din Buzău, în anul
1963. În acelaşi an, s-a înscris la Institutul
Teologic de Grad Universitar din Bucureşti,
a susţinut examenele şi a fost declarat admis.
Din motive personale, după un an întrerupe
studiile teologice universitare (pe care le va
termina mai târziu), dar nu acceptă să ,,stea
acasă, la părinţi”, ci doreşte să muncească.
Se angajează ca profesor-suplinitor la Şcoala
Gimnazială din comuna natală Bălăbănești,
unde predă disciplinele limba franceză şi
limba şi literatura română1. O perioadă are şi
1 Toată viața a rămas legat sufleteşte de satul său şi
de această şcoală. Astfel, în data de 19 iunie 1993, în
condiţii de libertate, avea să săvârşească slujba
aghiesmei la şcoala unde predase cu aproape trei
decenii înainte, participând şi la ceremonia de aşezare
a acestei unități de învățământ sub numele
,,Gheorghe şi Maria Taşcã”. Cu acest prilej s-a
dezvelit şi o placă de marmură, cu rol comemorativ.
La eveniment a fost prezent şi cercetătorul Felix
Taşcă (autor al mai multor volume şi a zeci de studii
şi articole care pun în valoare zona), urmaş al acestei
ilustre familii de intelectuali mecenați din nordul
județului Galați, care au construit (în 1935) Şcoala
din Balăbăneşti pentru copiii săraci din aceste
ținuturi, dintre care mulți au ajuns oameni de înaltă
calitate umană şi probitate științifică, în diverse
domenii. Mulţumiri părintelui Mihăiță Enache de la
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
25
experienţa muncii ,,în producţie", în marea
întreprindere I.C.M.R.S. Galați, care în
anii 1964-1965, avea peste 10.000 de
angajaţi; aici a activat pe un post de casier
plătitor. În primăvara anului 1965 s-a
căsătorit cu tânăra Ecaterina Neagu, fiica lui
Manole şi Tofana Neagu, născută la 15 mai
19432. Este presbitera care, de-a lungul
timpului, avea să-i fie sufletul-pereche,
credincios şi jertfelnic. Din darul lui
Dumnezeu au avut trei copii: Viorel
Marian3, Mihaela
4 şi Ionel
5.
După pregătirea duhovnicească și
canonică necesară, în ziua de 31 octombrie
1965, tânărul Gheorghe Ciocănel primea
prin mâinile episcopului cu viață sfântă
Chesarie Păunescu, harul diaconiei, iar la 1
noiembrie, în acelaşi, an era hirotonit întru
preot6, pe seama bisericii cu hramul ,,Sfântul
Nicolae", din parohia Mahmudia, aflată
atunci în Raionul Tulcea, Regiunea
Dobrogea
parohia Bălăbăneşti, care mi-a oferit câteva date şi
mai multe fotografi despre acest capitol din viața şi
activitatea părintelui Ciocănel 2 Adeverinţa nr. 13/25 iulie 1965, eliberată de parohia
Lungeşti, comuna Bălăbăneşti, în arhiva parohiei
„Sfinţii Trei Ierarhi” din Galati. 3 Näscut în 1966. Absolvent al Seminarului Teologic
de la Mănăstirea Neamț (1984-1989) şi al Facultătii
de Teologie din Bucureşti (1990-1994). Actualmente
preot la parohia Corbu de Jos, jud. Constanta (în
Arhiepiscopia Tomisului) şi secretar al Protoieriei
Constanta I. 4 Născută în 1968, căsătorită Olteanu, actualmente
angajată „Lukoil” – Galaţi 5 Născut în 1969. Studii de economie și administrație,
actualmente reprezentant al „Mairon SA”
pentru jud. Constanța. Domniei sale îi mulţumesc aici
pentru bunăvoința cu care mi-a oferit câteva date
necesare pentru a configura correct, și oarecum
complet, profilul moral uman al părintelui Gheorghe
Ciocănel 6 Adresa nr. 5280/5 decembrie 1965 a Centrului
Eparhial Galați, semnată de Episcopul Chesarie
Păunescu şi adresată Protoieriei Tulcea. Copii după
„Jurnalul de Hirotonie” și „Declarația” candidatului
la preoţie semnate de acelaşi Episcop Chesarie, în
arhiva Parohiei Sfinţii Trei Ierarhi din Galaţi.
Preoţie jertfelnică la Mahmudia,
jud. Tulcea
La puţin peste 26 de ani, tânărul
preot Gheorghe Ciocănel primea în grijă
duhovnicească, spre păstorire, o comunitate
ortodoxă românească situată în proximitatea
Deltei Dunării, cu adânci tradiţii pescăreşti,
dar având multiple interferențe cu vechi
comunităţi care trăiau (şi sunt şi astăzi
prezente) în acelaşi areal: cea lipovenească
cu cele două ramificaţii (popovții şi
bezpopoviții), cea ucraineană şi cea
islamică. Multă abilitate pastorală, mult tact
şi multă diplomaţie va fi dovedit părintele
Ciocănel, care a reuşit să menţină pacea şi
armonia în acest adevărat „mozaic ecumenic
local”. De multe ori, atunci când preoții lor
nu puteau să fie prezenţi, credincioşii
lipoveni popoviți îi solicitau serviciile, iar
dânsul le răspundea cu solicitudine. Pentru
aceste daruri ale sale, între care cel de
„împăciuitor” şi cel de „serviabil”, se
evidenţiau în slujirea sa preoţească,
credincioşii mai bătrâni din Mahmudia îl
pomenesc şi astăzi, după 45 de ani de
la plecarea sa din acea localitate!
La Mahmudia, însă, opera lucrării
sale o constituia înălţarea noii biserici
cu hramul „Sfântul Nicolae”, zidită pe locul
celei vechi. Încă din primele luni de
pastorație aici, își dă seama că vechea
biserică nu mai putea servi trebuințelor
duhovnicești ale credincioșilor. Era
construită din vălătuci și paiantă pe la 1863-
1867, iar o furtună puternică, în noaptea
dinspre 29 spre 30 octombrie 1969, a
distrus-o în mare parte înclinând periculos
turla și amenințând clădirea cu prăbușirea7.
7 Proces-verbal din 2 noiembrie 1969 al Consiliului
Parohial al parohiei Mahmudia, în arhiva parohiei
Mahmudia. Este locul aici să aduc mulțumiri
preotului Cristian Danu Tănase, actualul paroh de la
Mahmudia, care a avut bunăvoinţa să identifice în
arhiva parohiei în care păstoreşte şi să îmi pună la
dispoziţie fotocopii după documente lămuritoare
(citate mai jos, cu specificația: în arhiva parohiei
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
26
Pentru aceasta, parohia Mahmudia, prin noul
său paroh, face demersuri oficiale către
Episcopia Dunării de Jos, solicitând
episcopului Chesarie Păunescu să
binevoiască a acorda cuvenita aprobare, în
vederea efectuării unor reparații capitale la
acest sfânt locaș.
Într-adevăr, inițial s-a mers pe
varianta reparării vechii biserici8, dar după
aproape doi ani de diligențe stăruitoare,
parohul Gheorghe Ciocănel primește
aprobarea Episcopiei Dunării de Jos,
semnată de însuși episcopul Chesarie
Păunescu și de consilierul economic, preotul
Gheorghe Ciupercă, pentru construcția unei
noi biserici, în parohia Mahmudia, care era
obligată a respecta întru totul prevederile din
autorizația de construire și din documentația
tehnică9.
La un an şi jumătate de la acest
moment, comisia desemnată de Centrul
Eparhial Galaţi, alcătuită din inginerul
Mircea Bârjoveanu, domnii Anton Nicola şi
Ion Moroianu şi tehnicianul Alfonso
Garganezi - delegatul Serviciului tehnic al
Eparhiei, proceda la o recepţie parţială a
lucrărilor, constatând că acestea „sunt bine
executate, în bune condiţiuni tehnice,
declarându-le recepţionate definitiv şi dând
descărcare epitropului-casier pentru plăţile
Mahmudia) pentru activitatea preotului Gheorghe
Ciocănel în această parohie, între anii 1965-1974.
Câteva date despre preoții slujitori astăzi la parohia
Mahmudia (protoieria Tulcea) din Eparhia Tulcii,
despre vechea biserică cu hramul ,,Sfântul Nicolae”
și despre noua biserică, având acelaşi hram - ctitoria
părintelui Gheorghe Ciocănel, a se vedea în albumul
Bisericile tulcene şi slujitorii lor, astăzi, Editura
Andreiana, Sibiu, 2015. pp. 72-73. 8 Memoriu justificativ al Serviciului tehnic de la
Episcopia Dunării de Jos, întocmit în noiembrie
1969, în arhiva parohiei Mahmudia. 9 Adresa nr. 97/12 ianuarie 1971 a Centrului Eparhial
al Episcopiei Dunării de Jos, către Protoieria Tulcea,
în arhiva parohiei Mahmudia.
făcute”10
. La finalul anului 1973, noua
biserică era definitivată! Era o performanță
pentru acea vreme din istoria recentă a
României, sinonimă cu timpul demolărilor
de biserici sau al demontărilor unor lăcaşuri
de cult din marile oraşe (Bucureşti, în
special), cele mai multe cu valoare
patrimonială uriaşă!
Era, totodată, si un curaj al părintelui
Ciocănel, o atitudine temerară pe care mulţi
nu au înţeles-o atunci. Şi, într-adevăr, iată cu
ce s-a confruntat părintele: instituţiile de stat
abilitate nu emiteau aproape niciodată
autorizații şi avize pentru astfel de
construcţii, materiale de construcţie se
găseau greu și de multe ori se procurau pe
sub mână și doar cu relații, meseriași dispuși
a lucra la edificarea unui locaș sfânt, în 10
Proces vrebal de recepție din 4 iunie 1972, semnat
de membrii comisiei sus-amintite, în arhiva parohiei
Mahmudia.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
27
timpuri de îndoctrinare atee și de luptă - pe
față – împotriva Bisericii, erau puțini şi
înfricoşaţi de perspectiva vreunei pedepse
sau chiar de spectrul pierderii libertăţii. Iar
asumarea întregului proiect era personală!
De orice s-ar fi întâmplat rău (lucrări
executate defectuos, conflicte sau accidente
de muncă, pierderi economice sau neclarități
în justificarea contabilă), ar fi fost vinovat
doar cel ce coordona lucrarea – părintele
Ciocănel, care risca totul: carieră, libertate,
familie! Dumnezeu, Care-l chemase la
această ctitorire, l-a ajutat mult. I-a dat
putere, i-a deschis uși, i-a trimis oameni, a
înduplecat neprieteni, i-a apropiat enoriași,
ajutători, binefăcători care i-au fost aproape.
Şi iată că în ianuarie 1974, s-a făcut
recepţia finală a lucrărilor, comisia fiind
alcătuită din inginerul Tache Andronache -
delegatul Episcopiei Dunării de Jos, Ilie
Cireaşă - delegatul Cooperativei „Unirea”
din Măcin (întreprinderea care a preluat şi
finalizat lucrarea) şi membrii Consiliului
Parohial de la Mahmudia, conduşi de către
preotul lor.
Documentele întocmite cu acest
prilej consemnează că, pornind de la
proiectul inițial, echipa de constructori,
consiliată de preotul paroh, a îmbunătăţit
lucrările prin: turnarea unei structuri de
beton armat la planşee şi arcele ferestrelor,
construirea cafasului şi a scării de acces sus,
închiderea pridvorului cu un glasvand
metalic, electrificarea bisericii, pardoseli cu
parchet în Sfântul Altar, sobe de teracotă11
.
Trebuie subliniat că acest nou sfânt locaş
este construit din cărămidă, acoperit cu
tablă, tâmplăria ferestrelor s-a făcut din
cornier. La intrarea principală în incintă s-a
înălţat o clopotniţă, tot din cărămidă, dotată
cu două clopote, întregul ansamblu de
clădiri fiind înconjurat cu un zid de piatră,
consolidat cu stâlpi de beton. De asemenea,
părintele Ciocănel s-a îngrijit de înzestrarea
11
Proces-verbal de recepţie din 18 ianuarie 1974, în
arhiva parohiei Mahmudia.
sfântului locaş cu veşminte preoţeşti şi
odoare liturgice, cu cărţi de cult și alte
obiecte necesare bunei slujiri12
.
Noua biserică din Mahmudia avea să
fie sfințită la 4 noiembrie 1974 de către
arhiepiscopul de vie amintire dr. Antim Nica
al Tomisului şi Dunării de Jos. Sfinţirea de
la acea dată13
se constituie în evenimentul
care avea să aducă schimbări majore,
pozitive, în viața părintelui Ciocănel:
arhiepiscopul Antim se încredinţa de
vrednicia acestui preot al său „de la coada
Deltei” şi îi pregătea o slujire mai de seamă,
la Tulcea.
O vizită epocală:
Patriarhul Justinian la Mahmudia!
Acest nou sfânt locaș părea o minune
săvârşită de Dumnezeu, pentru adeverirea
lucrării Lui în lume, mai ales în vremuri
atee. Se aflase ,,până sus” de această biserică
nouă, ctitorită de curajosul preot Ciocănel.
Aşa se face că, aflat în vizită în Eparhia
Dunării de Jos, fericitul întru pomenire
Patriarh Justinian a dorit să viziteze şi
această biserică, împreună cu comunitatea ei
creştină. Astfel, la Mahmudia s-a petrecut o
vizită istorică, în data de 19 septembrie
1974!
12
Raportul preotului Ciocănel înregistrat la Episcopia
Dunării de Jos, sub nr. 1613/12 martie 1974 conţine
multe detalii asupra acestei lucrări, a dotării clădirii,
oferind și mai multe elemente de inventar. 13
Urmare pictării noului sfânt locaș, în tehnica
„fresco” , de către pictorul bisericesc Enache Aftenie,
și după dotarea lui cu catapeteasmă și mobilier de
stejar sculptat, lucrări realizate în timpul parohiatului
preotului Grigore Prodan, arhiepiscopul dr. Antim
Nica revine la Mahmudia, la 9 mai 1988, pentru a
sfinți pictura și a consacra toate aceste lucrări. A se
vedea „Documentul de sfințire” semnat de
arhiepiscopul Antim Nica și de clericii prezenți la
evenimentul din 1988 (între care și părintele
Gheorghe Ciocănel), în arhiva parohiei Mahmudia.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
28
Patriarhul României Justinian era
însoțit de Mitropolitul Teoctist al Moldovei
şi Sucevei (ulterior Patriarh al României, din
1986), arhiepiscopul dr. Antim Nica,
episcopul vicar Gherasim Cristea
Constănțeanul, profesorul Dumitru Dogaru -
preşedintele Departamentului Cultelor şi alți
oficiali locali, clerici şi laici. Deşi nu mai era
preot la Mahmudia, părintele Ciocănel, deja
protopop de Tulcea rânduit de curând, a
primit înalta delegaţie ca o gazdă bună,
prezentând lucrarea sa aici. Apoi i-a condus
pe distinşii oaspeţi pentru a vizita
Mănăstirile Cocoș și Celic Dere, alte parohii
din preajmă (Crișan, Sulina, Murighiol),
poftindu-i la o expediţie de neuitat în Delta
Dunării, unde au admirat cu toţii creația lui
Dumnezeu și darurile Lui revărsate peste
acest colț de țară14
.
Fotografiile efectuate cu acest
prilej15
sunt pe deplin relevatoare asupra
14
Câteva date sintetice despre această vizită, a se
vedea în articolul mai recent al drd. Alexandru
Bulgaru, intitulat „Vizite ale Patriarhului Justinian în
Eparhia Dunării de Jos”, în rev. „Călăuză ortodoxă”,
XXVII (2017), nr. 340-341, pp. 16-19 15
Mulţumiri doamnei preotese Ecaterina Ciocănel,
care, cu multă amabilitate, mi-a pus la dispoziție o
seamă de fotografii din arhiva familiei. Între acestea
se află și cea despre care se face vorbire în text și pe
care o public și aici, deodată cu studiul de față, pentru
valoarea sa de document. Aceeaşi fotografie am
oferit-o si pentru ilustrarea, la locul cuvenit, a
materialului drd. Alexandru Bulgaru, citat supra.
Documentarul foto oferit de dna Ciocănel l-am aşezat
şi în arhiva parohiei Sfinţii Trei lerarhi din Galaţi,
emoţiilor şi a bucuriei pe care le-a trăit, cu
acest prilej, părintele Gheorghe Ciocănel. Pe
verso-ul unei astfel de fotografii
arhiepiscopul Antim scria: „În amintirea
plăcutei vizite la Mahmudia, făcută la 19
septembrie 1974, împreună cu PF Patriarh
Justinian (.) am rămas impresionaţi de noua
biserică, roada râvnei şi ostenelilor pc.
protoiereu Gh. Ciocănel şi a vrednicilor săi
enoriaşi”.
A fost, în mod sigur, cea mai mare
recunoaştere a meritelor, lucrării şi
jertfelnicei slujiri, de față fiind partriarhul în
exercițiu – Justinian, mitropolitul Teoctist
care avea să devină patriarh, ierarhul locului
și vicarul său și mulți dintre cei ce
contribuiseră, cât de puțin, la acea lucrare
cutezătoare și sfântă, care se poate admira și
astăzi și care va dăinui și peste veacuri!
O nouă treaptă de slujire:
protoiereu de Tulcea.
Pentru activitatea sa plină de
realizări, într-un timp destul de scurt şi în
contextul evocat, nefavorabil lucrării
bisericeşti, părintele Ciocănel a fost
promovat ca preot în oraşul Tulcea. Într-o
prima etapă a fost numit pe postul vacant de
preot II, la parohia ,,Sfântul Nicolae” din
Tulcea16
, unde a slujit de la 16 aprilie 1974
şi până la 30 aprilie 1976. De la 1 mai 1976
a fost transferat la biserica ,,Schimbarea la
Față”17
din oraş, întrucât această parohie
avea casă parohială, locuibilă şi cu spaţiu
disponibil pentru familie, care locuia încă la
Mahmudia unde, pentru perioada 1974-
întrucât relevă activitatea bogată a preotului Ciocănel
la Mahmudia, Tulcea și Galați. 16
Decizia nr. 135/1 iunie 1974, semnată de
arhiepiscopul dr. Antim Nica al Tomisului şi Dunării
de Jos, în arhiva parohiei „Sfinţii Trei lerarhi” din
Galaţi 17
Urmare cererii din 30 aprilic 1976, în arhiva
parohiei „Sfinţii Trei lerarhi” din Galaţi
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
29
1977, preotul Ciocănel a rămas şi
suplinitor18
.
Venirea sa în oraşul - reşedinţă a
Judeţului Tulcea, s-a făcut la chemarea
arhiepiscopului dr. Antim Nica, acela care a
gândit că, pentru mai buna slujire a preoţilor
și credincioşilor din această latură a
eparhiei, ca protoiereu al Tulcii cel mai
nimerit era atunci preotul Gheorghe
Ciocănel19
, care avea să ocupe această
funcţie în perioada 16 aprilie 1974- 19
august 1977.
Se păstrează un document din 30 mai
1974, care consemnează cum a fost
prezentat şi instalat, ca nou protoiereu de
Tulcea, preotul Gheorghe Ciocănel. În
cadrul celei de a doua conferinţe preoţeşti
din anul 1974, după Sfânta Liturghie şi Te-
Deum-ul oficiate în biserica ,,Sfinţii
Împăraţi” din Tulcea, la începutul
dezbaterilor a fost prezentat plenului
preoţesc noul protoiereu de Tulcea în
persoana preotului Gheorghe Ciocănel, care
slujise până atunci la parohia Mahmudia.
Prezentarea a fost făcută de către preotul dr.
Nicolae Grosu, consilier administrativ în
cadrul Centrului Eparhial Galaţi şi delegatul
arhiepiscopului dr. Antim Nica, care arăta că
noul protopop s-a remarcat prin muncă
asiduă, pe latura pastoral-misionară şi
gospodărească, la Mahmudia şi că
arhiepiscopul Antim a înţeles ca, la
18
Raportul nr. 924/21 iunie 1977 al Protoieriei
Tulcea către Centrul Eparhial Galati aratä că la acea
dată, părintele Gheorghe Ciocănel avea retribuţie de
protoiereu, primea salariul de preot de la parohia
,,Schimbarea la Față” – Tulcea și primea și o
indemnizaţie de la parohia Mahmudia, unde încă
suplinea. Document în arhiva Protoieriei Tulcea.
Mulţumiri se cuvin părintelui Popa Nicolae,
secretarul Protoieriei Tulcea pentru bunăvoinţa cu
care a identificat și mi-a pus la dispoziție o seamă de
documente referitoare la slujirea părintelui Ciocănel
ca preot la Tulcea. 19
Decizia nr. 81 16 aprilie 1974, semnată de
arhiepiscopul dr. Antim Nica al Tomisului şi Dunării
de Jos, în arhiva parohiei „Sfinţii Trei Ierarhi” din
Galați.
conducerea protopopiatului Tulcea să
rânduiască un element tânăr pentru a putea
face față îndatoririlor și nobilei sarcini ce i
s-a încredințat20
.
Noul protopop a mulţumit
arhiepiscopului Antim pentru „marea și
aleasa cinste ce i s-a încredinţat de a fi numit
în funcţia şi demnitatea de protoiereu de
Tulcea”, făgăduind că îşi va îndeplini cu
cinste mandatul ,,spre binele şi înflorirea
vieţii bisericeşti din parohiile acestui
protopopiat"21
. În foarte scurtă vreme, a
reuşit să înţeleagă şi să intre în specificul
slujirii de protopop, lucrarea sa
caracterizându-se prin 3 particularităţi. Mai
întâi, a acordat o atenţie sporită organizării
şi desfăşurării „conferinţelor de orientare”,
lunare şi semestriale, cu preoţii din
Protopopiatul Tulcea. Din încredinţarea
arhiepiscopului Antim, la fiecare dintre
aceste întruniri participa câte un delegat
eparhial. Ca răspuns la grija conducerii
Eparhiei de a da un anumit nivel acestor
conferinţe, protopopul Gheorghe Ciocănel
desemna drept conferenţiari pe cei mai
luminaţi dintre preoţii tulceni, care, în
referatele lor reuşeau să propună colegilor-
preoţi teme de actualitate, tratate autorizat,
în acel context socio-politic atât de dificil.
În al doilea rând, a căutat să
cunoască îndeaproape fiecare comunitate
parohială din protoieria pe care o coordona.
În doar 3 ani, a reuşit să viziteze cea mai
mare parte dintre parohiile protoieriei
Tulcea, între care şi pe cele mai
neînsemnate. Cu prilejul acestor vizite, care
se făceau şi în cadrul Sfintei Liturghii, şi la
vecernii misionare sau cu alte prilejuri
administrative, încuraja mult preoţii pentru o
slujire plină de râvnă şi adresa credincioşilor
îndemnuri de a rămâne ataşati de Biserică,
de tradiţiile româneşti şi creştine.
20
Proces verbal din 30 mai 1974, în arhiva Protoieriei
Tulcea. 21
Ibidem.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
30
Îndeosebi se remarcă activitatea sa
de susţinere a preoţilor ale căror biserici au
fost afectate de cutremurul din 4 martie
1977. În conferinţa din acea lună,
protopopul Gheorghe Ciocănel a propus
Sfintei Arhiepiscopii, împreună cu clerul
tulcean, câteva măsuri de intervenţie
imediată, de susţinere morală şi materială şi
de reconstruire a sfintelor locaşuri afectate
de cutremur:
- examinarea, de către un delegat al
Serviciului eparhial tehnic, a avariilor
cauzate de cutremur în special la
Biserica ,,Schimbarea la Față” din Tulcea şi
la bisericile din localităţile Telița, Garvăn,
Frecăţei, Poşta, Niculițel, Luncavița şi Greci
- cele mai afectate22
;
- preoţii protoieriei Tulcea să adere
la ,,Contul omeniei”, iniţiat la nivel naţional
atunci, cu un salariu pe o lună, iar ceilalţi
angajaţi civil de la parohii şi din cadrul
protoieriei, cu o jumătate de salariu;
- toate parohiile ale căror sfinte locaşuri
nu au fost afectate de cutremur să
organizeze colecte de bani, alimente şi
efecte pe care să le ofere organizat,
comunităţilor greu încercate.
La respectiva conferinţă preoţească
participa şi arhimandritul Ieronim Motoc,
vicar administrativ al Sfintei Arhiepiscopii
şi delegat eparhial, care a transmis
arhiepiscopului Antim cele propuse23
. La
finalul anului 1977, s-a raportat Centrului
Eparhial că Protoieria Tulcea, sub
coordonarea protopopului Ciocănel a
contribuit la Fondul pentru sinistrați cu suma
semnificativă de 135.724 lei, echivalentul a
mai mult de 2 autoturisme Dacia24
.
22
Adresa din 9 martie 1977, în arhiva Protoieriei
Tulcea 23
Proces verbal din 15 martie 1977, în arhiva
Protoieriei Tulcea 24
Suma a fost virată in trei rate. S-a păstrat adresa nr.
964/24 iunie 1977 a Protoieriei Tulcea către
Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, care arată
că: prima rată fusese de 77.772 lei, a doua rată fusese
de 26.717 lei, iar în cursul lunii mai 1977 s-au încasat
Pe lângă lupta de reparare sau
reconstruirea bisericilor afectate de
cutremur, în al treilea rând, s-a remarcat prin
buna pregătire a slujbelor arhiereşti, care se
oficiau cu prilejul hramurilor sau al
sfinţirilor de biserici, de către arhiepiscopul
Antim Nica sau de către episcopul vicar
Epifanie Tomitanul.
Procesele verbale sau rapoartele
întocmite de protopop la finalul acestor
evenimente notează cu acrivie toate datele
referitoare la biserica şi comunitatea
respectivă, modul de desfăşurare a vecerniei
şi a Sfintei Liturghii, cuvântările rostite şi
mesajele ierarhilor25
.
Pentru frumoasa sa activitate,
Centrul Eparhial de la Galaţi l-a chemat pe
protoiereul de Tulcea, preotul Gheorghe
Ciocănel, la alte ascultări, în Municipiul
Galaţi, aflat atunci într-o mare dezvoltare
industrială; în slujirea de protopop la
Tulcea a urmat preotul Dumitru Andone26
.
Slujitor la parohia ,,Sfinţii Trei Ierarhi"
din Galaţi.
Având ca bază această activitate
fructuoasă, prin ordinul cu nr. 7393/ 28 iulie
1977 Arhiepiscopul dr. Antim Nica îl
numeşte pe părintele Ciocănel preot slujitor
pentru sinistraţi alţi 21.706 lei, urmând ca diferenţa
de 9.529 lei să fie virată ulterior. 25
De exemplu, rapoartele Protoieriei Tulcea către
Centrul Eparhial Galati, cu nr. 623 / 25 aprilie 1977
(vizita arhiepiscopului Antim Nica la biserica
armenească din oraşul Tulcea), 777 / 25 mai 1977
(slujirea episcopului vicar Epifanie Tomitanul la
hramul bisericii, Sfinţii Împăraţi” din oraşul Tulcea),
1234 / 1 august 1977 (slujirea arhiepiscopului Antim
Nica la biserica din parohia ,,Sfântul Gheorghe” -
Deltă 1323/16 august 1977 (slujirea episcopului vicar
Epifanie Tomitanul la parohia „Sfântul Gheorghe”
din Isaccea) 26
Procesul verbal de predare-primire către noul
protopop, încheiat în data de 19 august 1977 și
înaintat Centrului Eparhial Galaţi cu adresa nr. 1418/
1 septembrie 1977 în arhiva Protoieriei Tulcea.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
31
la parohia ,,Sfinţii Trei Ierarhi din Galaţi şi,
începând cu 1 octombrie 1978, paroh.
Transferul său la această parohie gălăţeană
s-a făcut ca urmare a trecerii la cele veşnice
a preotului de vrednică pomenire Vladimir
Spiceacu.
Sfântul locaş se afla în lucrări de
pictură, pe care părintele Ciocănel le preia şi
le definitivează, împreună cu alte lucrări de
reparaţii şi acomodări.
În jurul sfântului locaş însă era
mare ,,efervescență”: în cartierul Mazepa II
din Oraşul industrial Galaţi, aflat într-un
avânt economic fără precedent începuse
sistematizarea: casele pescarilor şi ale
locuitorilor de generații aici erau demolate,
pentru a fi construite blocuri. Străzile erau
realiniate şi redenumite; chiar strada pe care
se afla biserica şi care se numea în mod
firesc ”Trei Ierarhi” a fost ,,rebotezată”
ca ,,strada Ovidiu", cum se numeşte până
astăzi. Deodată cu această situaţie de
reconfigurare a cartierului, părintele
Ciocănel moşteneşte şi un conflict major cu
instituţia situată în partea de vest a sfântului
locaş, numită atunci ,,Întreprinderea de
pescuit oceanic. Fabrica de plase pescăreşti
Galați”. Aceasta, aflată în extindere, pusese
presiune pe parohie, prin pârghiile
sistemului care domina în țară atunci, pentru
a lua, din patrimoniul imobil al parohiei o
fâşie de cca 1100 mp de teren, în vederea
construirii unor hale noi. Pe acea fâşie se
afla atunci cimitirul parohial, cât şi o mică
suprafaţă pe care vechii parohi (preotul
Emanoil Hogaş şi preotul Vladimir
Spiceacu) o închiriau an de an unui cunoscut
legumicultor grec din Galaţi, numit Handris.
Din cauza acestor presiuni27
, preotul
27
Numeroasele documente referitoare la această
presiune, emise din februarie 1975 şi pânã spre anul
1980, încep cu o solicitare a Institutului de Proiectări
Galati cu nr. 1201/10 februarie care punea Eparhia
Dunării de Jos în temă asupra acestei probleme. În
arhiva parohiei ”Sfinţii Trei lerarhi” din Galaţi se
păstrează mai multe procese verbale ale Consiliului
Parohial (19.02.1975, 25.10.1977 ş.a.), cât şi o
Vladimir Spiceacu a decedat, infarctul său
fiind pus pe seama acestei situaţii care
i-a măcinat ultima parte a vieții28
.
Noul paroh Ciocănel a fost însă mult
mai puternic. A rezistat presiunilor, iar
marele său rol, pe care l-a jucat providenţial
în istoria parohiei ,,Sfinţii Trei Ierarhi” din
Galaţi, îl înscrie ca un chip luminos, de preot
mărturisitor, în anii ateismului. Planul de
sistematizare a cartierului, emis de
instituţiile timpului presupunea si dărâmarea
casei parohiale, folosirea terenului bisericii
pentru construcţii civile, cât şi trasarea unei
noi străzi - chiar pe lângă Sfântul Altar al
bisericii. Toate aceste şicane vizau, în
definitiv, demolarea sfântului locaş, aşa cum
se întâmplase cu puțini ani înainte cu alte
biserici gălăţene, precum: ,,Sfânta Sofia”,
Sfântul Ioan Botezătorul”, ,,Sfântul
Gheorghe-Mantu”, ”Sfântul Ilie”. Toate
fuseseră „megieşe” cu ,,Trei lerarhi”, toate
dispăruseră, în interval de câţiva ani! În
acest moment critic, părintele Ciocănel şi-a
amintit că, împreună cu Patriarhul Justinian,
în delegaţia pe care o primise la Mahmudia
se aflase şi profesorul dr. Gheorghe Dogaru,
conducătorul Departamentului Cultelor din
acea vreme. Acesta îi apreciase, pe față,
munca sa de ctitor la Mahmudia, dar mai cu
seamă îl simpatiza ca om şi preot. La
profesorul Dogaru părintele Ciocănel află
trecere și, urmare ordinului acestuia, la
Galaţi avea să se schimbe tot proiectul de
sistematizare a Cartierului Mazepa II!
Astfel, biserica ,,Sfinţii Trei lerarhi”, casa
parohială şi terenul au rămas neatinse şi în
proprietatea parohiei, ca urmare a jertfei şi
luptei părintelui Ciocănel! Pierderi au fost,
corespondență întreagă din perioada 1975-1979, cane
atestă lupta preotului Spiceacu, preluată şi de noul
paroh Ciocănel, de apărare a patrimoniului sacru al
parohiei. 28
Conform „Certificatului constatator de deces” cu
nr. 33/26.09.1978, în arhiva parohiei Sfinţii Trei
lerarhi din Galați
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
32
însă minime: în partea de răsărit a
proprietăţii parohiei, prin decret prezidenţial
a fost expropriată o fâşie de 384 mp, iar pe
partea de apus, parohia a fost silită ,,să
doneze „Fabricii de plase pescăreşti” o
suprafaţă de 1113 mp. Clauzele menţionate
în documentele de donaţie nu au fost
respectate niciodată29
.
Două evenimente luminoase din istoria
bisericii ,,Sfinţii Trei Ierarhi” Galaţi
a) Urmare lucrărilor de reparaţii la acoperiş,
de tencuieli exterioare, iar în interior de
definitivare a picturii în tehnica „fresco” (de
către prof. Vasile Caraman şi echipa sa),
Biserica ,,Sfinții Trei lerarhi” a fost resfințită
de Arhiepiscopul dr. Antim Nica, în data de
21 octombrie 1979. Era a doua sfinţire pe
care o organiza părintele Ciocănel.
Documentul care consemnează acest
eveniment de din istoria acestei biserici
poartă semnăturile clericilor implicați30
cât
şi ale consilierilor eparhiali si parohiali
participanți31
. Era un eveniment care marca,
pe de o parte, o altă etapă din viața
29
între altele, „Întreprinderea de pescuit oceanic.
Fabrica de unelte și plase de pescuit Galaţi” angaja să
execute lucrări de instalare a încălzirii centrale în
biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, prin racordare la
propriul său punct termic, cu obţinerea tuturor
avizelor şi aprobărilor necesare. De asemenea,
distanța de la zidul noii hale şi până la peretele de
vest al bisericii trebuia să fie de cel puţin 20 de metri.
Menţionăm că arhiva parohiei ,,Sfinţii Trei lerarhi”
deţine o corespondentă stufoasă din anul 1978-1979,
care reliefează dramatismul acestei lupte. în prezent
(aprilie 2018), parohia „Sfinţii Trei Ierarhi” a acţionat
în judecată ,,Fabrica de Plase pescăreşti”, în dorinţa
de a recupera patrimoniul pierdut. 30
Arhiepiscop dr. Antim Nica, pr. dr. Nicolae Grosu
consilier administrativ, pr. Mălăia Stanciu protoiereu
de Galaţi, pr. Manole Hogaş - pensionar, pr.
Gheorghe Buruiană – misionar protopopesc şi preoţii
bisericii: Gheorghe Ciocănel - paroh, Costica Picoș şi
Petrică Gheorghe, coslujitori, arhidiaconii Vasile
Vasile şi Necula Nica, cântăreţul loan Butunoiu 31
Între care se descifrează lesne semnătura preotului
Dumitru Găureanu, inspector bisericesc
Bisericii ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, restaurată şi
repictată, dar, şi triumful sfintei dreptăţi, în
contextul nedreptelor tentative de a
se desfiinţa parohia şi de a se demola această
biserică32
. În cuvântul său, Arhiepiscopul
Antim Nica arăta, cu acest prilej: „Gândul
nostru se îndreaptă, în primul rând, către
fericiţi ctitori ai acestei biserici care stă
mărturie a dreptei credinţe de mai bine de
100 de ani aici, pe malul Dunării, iar în al
doilea rând, către dumneavoastră, preoţii şi
credincioșii acestei parohii care v-aţi dovedit
a fi buni creştini şi păstrători ai tezaurului
spiritual lăsat de înaintaşi, pe care doriţi să-l
transmiteţi urmaşilor...” .Sfințirea33
a fost un
eveniment misionar de succes, care a arătat
că Dumnezeu află mereu oameni şi căi
pentru a-si continua lucrarea Sa de sfinţire a
lumii.
b) La 28 septembrie 1986, se împlineau 100
de ani de când se finalizaseră lucrările de
edificare a actualei biserici ”Sfinţii Trei
Ierarhi" din Galaţi. Data, simbolică şi
jubiliară, nu putea rămâne nemarcată. Cu
binecuvântarea arhiepiscopului Antim, prin
implicarea preotului paroh Gheorghe
Ciocănel, parohia ,,Sfinţii Trei lerarhi” a
organizat frumos această aniversare a
32
Documentul de sfinţire se păstrează în arhiva
bisericii Sfinţii Trei lerarhi. Ştiri despre această
sfinţire a bisericii la arhim. Ieronim Motoc, Din
activitatea Centrului episcopal Galaţi, în rev. „Glasul
Bisericii”, an. XXXVIII (1979), nr. 11-12, p. 1205-
1206. 33
După ample lucrări de consolidare, reparaţii,
restaurare a picturii, redotare cu mobilier şi odoare
liturgice noi (perioada 2002-2012), biserica „Sfinţii
Trei lerarhi” din Galați a fost resfințită de către IPS
Părinte Arhiepiscop dr. Casian al Dunării de Jos şi
IPS Mitropolit Dionisie al Corintului. în data de 29
noiembrie 2012. Cu onestitate, ,,Documentul de
sfințire” semnat cu acest prilej consemnează: „(..)
între anii 1969-1978, prin lucrarea jertfelnică a
preoților parohi Emanoil Hogaş, Vladimir Spiceacu şi
Gheorghe Ciocănel, s-au făcut reparaţii la acoperiş,
tencuieli exterioare şi s-a realizat actuala pictură, în
tehnica fresco, de către zugravul Vasile Caraman,
biserica fiind resfințită de Arhiepiscopul Antim Nica,
la 21 octombrie 1979 (…)„.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
33
centenarului bisericii sale, duminică, 29
septembrie 1986. La Sfânta Liturghie a
participat delegatul arhiepiscopului,
arhimandritul leronim Motoc, vicar
administrativ; alături de preoţii parohiei au
slujit şi alţi preoţi, oaspeţi. Delegatul
eparhial a transmis celor prezenţi
binecuvântarea arhiepiscopului Antim,
adresând felicitări în chip deosebit celor trei
slujitori de aici: pr. Gheorghe Ciocănel, pr.
Costică Picoș, pr. Petrică Gheorghe. într-un
material pe care l-a publicat ulterior, preotul
Gheorghe Ciocănel nota: „Un veac de
existență al bisericii s-a încheiat, un veac în
care acest locaş, în armonia imnelor şi a
slujbelor liturgice, închinătorii au aflat liman
de odihnă şi întărire sufletească, mângâiere
si iertare, înfrăţire şi unitate în credinţa
strămoşească, afirmare a duhului ortodox,
căldură, dragoste și pace duhovnicească. A
fost un moment de meditaţie asupra celor
petrecute sub cupola bisericii de-a lungul
celor 100 de ani, un îndemn pentru urmaşi
spre lucrare pilduitoare, de reflectare asupra
datoriilor față de Biserica strămoşească şi de
Patrie”.34
Evenimentul a avut menirea de a
coagula în jurul acestui sfânt locaş toate
forţele umane ale enoriei, spre a conştientiza
importanța spirituală, valoarea patrimonială,
perspectiva istorică și tema testamentară pe
care le presupune pentru o comunitate,
biserica parohială
Succint portret moral şi caracterial
Părintele Ciocănel slujea şi cânta
frumos. Îi plăcea Preoţia! Om provenind de
la țară, cu credinţă sinceră şi curată,
înţelegea bine trebuinţele, dar şi scăderile
34
Pr. Gheorghe Ciocănel, pr. Costică Picoş,
Sărbătoarea centenarului bisericii ,,Sfinții Trei lerarhi
– Galați”, în ,,Îndrumător bisericesc, misionar şi
patriotic” (I), Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi
Dunării de Jos, Galați, 1986, pp. 119-120
sau temerile oamenilor, atât mai mult că
„timpurile erau potrivnice”. Era considerat
preotul „discret”, la care multă lume ,,bună”,
cu funcţii în acea vreme, apela pentru a se
cununa, pentru a-şi boteza pruncii, pentru o
sfeştanie sau o rugăciune, sau doar pentru o
simplă sfătuire. Mergea acasă la cei ce-l
invitau şi slujea la fel, tuturor, mari şi mici,
bogaţi şi săraci. Era solidar cu toţi cei
cuprinşi de necaz. Mulţi preoţi s-au bucurat
de ajutorul său. La biserica din satul său
natal Bălăbăneşti este ctitor, pentru că a
ajutat mult, financiar şi moral. De asemenea,
împreună cu enoriaşi de la ,,Trei lerarhi”,
ajuta constant creştinii săraci din Satul
Titcov, Insula Mare a Brăilei. Era un om
vesel şi tonic, dătător de curaj şi de speranțe.
Era atât de bine educat, încât saluta şi copiii
pe stradă! De fapt, cu mult tact şi cu o
pedagogie delicată, le arăta preotul din el,
întrucât el purta reverenda preoţească în
toate împrejurările. Mărturisea pe Hristos şi
Preoţia, fără şovăire! Adesea, prin piaţă sau
pe drum, oferea celor nevoiaşi daruri din
geanta sa pastorală sau, foarte adesea,
multora, câte un bănuţ, din buzunarul său!
Pentru aceste gesturi era foarte respectat şi
iubit; era considerat un preot ,,darnic”, ,,fără
mofturi” şi „popular”, adică milostiv şi
apropiat de popor. Chiar și astăzi, multe
dintre pomelnicele enoriaşilor
parohiei ,,Sfinţii Trei lerarhi” se află înscris
numele său. Poporul nu l-a uitat!
În legătură cu ierarhia superioară,
avea un adevărat cult al ierarhului. A fost
apreciat de toţi ierarhii sub păstorirea cărora
a slujit: episcopul Chesarie arhiepiscopul
Antim, arhiereii vicari Gherasim
Constănțeanul şi Epifanie Tomitanul. În
timpul lungii sale boli, a fost mereu vizitat,
încurajat şi ajutat efectiv financiar, de IPS
Părinte Arhiepiscop Casian, care îl preţuia
pentru lucrarea sa ca preot și protopop. Cu
toate acestea, nu a profitat niciodată de
aprecierile ,,mai marilor săi”. Şi iată un
exemplu: deşi era foarte bun prieten cu dl.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
34
dr. George Stan, medicul curant al
Patriarhului Justinian, care îl vizita des, ca
pe un frate, el nu a transformat această
legătură de suflet în oportunitate pentru
avantaje... într-un cuvânt, părintele Ciocănel
a fost un om de caracter şi un preot care a
iubit Preoţia și a slujit Domnului ,,din toată
inima şi cu tot cugetul”.
Părintele Ciocănel
la ,,ceasul răsplătirilor”
Cu toate că era un om viguros fizic şi
sănătos, luptele sale, care au durat aproape
trei decenii, 1-au afectat şi l-au erodat
interior. În anul 1995, a căzut la pat, urmare
unui accident cerebral şi, de timp de 17 ani,
a fost ca un monah în chilia lui. A fost
rugătorul prin excelentă al parohiei. Deşi
jumătate din corp îi era inertă, ţinea o cruce
de lemn în mână mereu, citea rugăciuni,
psalmi, texte patristice. Depăna amintiri şi
pomenea cu mare recunoştinţă şi dragoste pe
toţi cei ce îl ajutaseră în lucrarea sa
preoţească, de-a lungul vieţii.
Parohia ,,Trei Ierarhi” a beneficiat de
prezența sa tainic rugătoare, în apropierea
bisericii pe care o salvase de la pieire;
credincioşii mărturiseau că, trecând pe
stradă, prin dreptul bisericii şi al casei
parohiale, îl simţeau pe părintele Gheorghe
Ciocănel rugându-se. Şi ei, împreună cu
preoţii parohiei, cu mulţi preoţi din oraş, din
Eparhie şi din țară, se rugau pentru
ca ,,preotul Gheorghe bolnav” să îşi revină,
să-şi reia slujirea, să redevină cel pe care-l
știau cu toţii. De aceea, cei 17 ani au
însemnat pentru dânsul un final apoteotic de
nevoinţă personală plină de nădejdile
dobândirii mântuirii35
.
35
Din cauza stării grave de sänätate, începånd cu data
de 1 ianuarie 1996, părintele Gheorghe Ciocănel îşi
încetează activitatea ca preot paroh, apoi titular la
parohia ,,Sfinţii Trei Ierarhi" din Galaţi. Insă o bună
perioadă de timp a putut fi adus la Sfânta Liturghie,
pentru a se ruga în Sfântul Altar şi a se împărtăşi cu
Preacuratele Taine.
Cu toate că familia a fost pusă la
grea încercare prin această suferinţă lungă a
„stâlpului casei”, Bunul Dumnezeu a dat
putere şi răbdare doamnei preotese şi
copiilor de a-i fi mereu părintelui Ciocănel
într-ajutor. În seara zilei de 26 noiembrie
2011 a trecut la cele veşnice. Slujba
înmormântării s-a săvârşit în 29 noiembrie
2011, din soborul slujitor făcând parte preoţi
din Arhiepiscopia Tomisului si
Arhiepiscopia Dunării de Jos36
.
Concluzia vieţii şi slujirii părintelui
Ciocănel a formulat-o ÎPS Părinte
Arhiepiscop dr. Casian al Dunării de Jos, în
seara în care i-a citit dezlegările (28
noiembrie 2011), consemnând în Evanghelia
de pe Sfântul Altar al bisericii „Sfinţii Trei
lerarhi” următoarele: „S-a stins un făclier al
ortodoxiei dunărene vrednicul, inimosul şi
blândul preot Gheorghe Ciocănel, fost
protoiereu de Tulcea şi paroh al acestei
biserici. A fost şi rămâne un om bun!”.
Am consemnat toate aceste lumini
din viata şi slujirea părintelui Ciocănel
pentru ca preoţi mai tineri să cunoască jertfa
pe care au făcut-o înaintaşii lor, de la
sfintele altare, în ani de prigoană, de
necredinţă, de dezumanizare. Chipul
părintelui se aşează în galeria slujitorilor -
mărturisitori ai Ortodoxiei, ca un model viu
de slujitor, model de „om între oameni”, iar
evocarea o facem în al şaptelea an de la
trecerea sa la Domnul şi în pragul celui de-al
80-lea an de la naşterea sa.
36
O consemnarc a momentelor respective, semnată
,,Preoții și credincioşii bisericii «Sf. Trei lerarhi»-
Galați”, sub titlul „In memoriam. Pr: ic. stavrofor
Gheorghe Ciocanel”, în rev „Călăuză ortodoxa”, XXI
(2012), nr. 278, p. 43-44.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
35
Ateismul
Pr. Iulian Zisu
,,Ca martori înaintea voastră iau
astăzi cerul şi pământul… Ţi-am pus înainte
viaţa şi moartea, binele şi răul. Alege viaţa
ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom
XXX, 15,19).
Cine crede că îmbrăţişând filozofia
ateistă mai poate păstra şi demnitatea de
„om” se înşeală amarnic.
Ideologia aceasta este perversă,
deoarece îl identifică pe Dumnezeu cu răul,
iar religia pentru cei ,,fricoşi”, dar
credincioşi, este un ,,drog”, o ,,vodcă’’
pentru popor. Refuză să accepte răul, binele
şi veşnicia, dar vor să reconstituie prin lupta
de clasă ,,paradisul biblic”, acomodându-şi
doctrina cu idei evanghelice: ajutorararea
celor săraci. Singurul care are puterea este
poporul, care-şi făureşte religia colectivităţii.
Doctrinar, tocmeşte activişti de
partid din tagma ,,profeţilor mincinoşi“, ca
să convingă că toate pot fi ca odinioră în
creştinism ,,un bun comun”. După ei,
continuitatea este doar societatea
multilateral dezvoltată a socialismului spre
comunism, fiindcă creştinismul tradiţional
moare din punct de vedere filozofic,
ştiinţific şi politic.
Proudhon este un antiteist, iar Victor
Hugo închină imne lui satan: ,,Trăiască
infernul! Jos Dumnezeu!”. Divinitatea este
huiduită, credinţa este laşitate, ipocrizie,
mizerie, deoarece se împotriveşte
progresului şi libertăţii umane. Şi astfel se
declară război oficial lui Dumnezeu şi
implicit Bisericii şi slujitorilor Lui. Pentru
Blanqui ideea de Dumnezeu este nefastă, un
cuvânt mizerabil care produce nenorociri.
Biblia este o carte exagerată într-o lume
modernă.
După Karl Marx religia este un
fenomen iluzoriu, sau cum spunea F. Engels
doar o reflectare fantastică în mintea omului.
Iisus va fi alungat din cer şi judecat,
deoarece răzbunarea lui Marx este un
paroxism. Proiectul marxist este de esenţă
mefistofelică pentru că cere suprimarea
divinului şi va pune o altă lumină în loc:
materialismul-dialectic. A venit timpul mult
aşteptat când omul trebuie divinizat, iar
adevărul nebunatic al creştinilor poate fi
explicat prin sursele hegeliene, căci religia
este un virus care îmbolnăveşte pe oricine.
Ateismul este de fapt refuzul de a privi
realitatea, argumentul moral, istoric, cauzal.
Pofta de a face orice fără să mai dea
socoteală cândva şi cuiva, fiindcă şi aşa nu
te-a văzut nimeni. Când l-ai pierdut pe
Dumnezeu, chiar dacă eşti onorabil în
comportamentul etic, nu îţi ţine de cald la
Judecată: Dincolo... Tu care zici că ai şi
carte, să te mai îndoieşti privind miliardele
de galaxii, sau să zici că binele şi răul nu
există? Chiar este o glumă proastă! Cine se
luptă cu Dumnezeu pierde din start. Unii
sunt deja cenuşă şi ulcele, iar celor
necredincioşi le tremură glasul, constatând
că infinitul nu se mai termină... Să te revolţi
împotriva sfinţeniei, să crezi doar în materia
imorfă, să nu vrei să ai suflet! La ce te poţi
aştepta dacă totuşi Există?
Şi astfel mai toate regimurile
totalitare care au ca fundament marxis-
leninismul au dat lumii tirani şi dictatori.
Victoria ateismului stă în criza valorilor,
ignoranţă şi indiferentism.
Şi aşa s-au răvăşit sufletele,
popoarele, după cum s-au ostenit
semănătorii de neghină ai revoluţiei
iluministe, producând acest microb
ideologic. Să aşezi pe soclu doar raţiunea şi
materia şi să-l arunci pe om în mijlocul
naturii darwiniste şi să preferi ca strămoş un
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
36
maimuţoi… nu mai este un raţionament
uman, ci diabolic. Să-L înlocuieşti pe
Dumnezeu cu un manifest al unui ideolog ca
Lenin, sau criminal ca Stalin, nu îţi mai
poate linişti cugetul: pentru că speranţa ta
era altceva. În atinchitate Plutarh spunea:
,,Tot ateul ziua se laudă şi neagă, iar când
rămâne singur şi noaptea meditează, îl
copleşesc îndoielile şi este cuprins de
remuşcări”. Scriptura ne propune să ne
ferim de fiii veacului pricepuţi în
meşteşugiri: ,,Zis-a nebunul în inima sa, nu
este Dumnezeu” (Psalmul 52,1). Am dăinuit
deoarece în suflet purtăm veşnicia, şi în faţa
ochilor Creaţia, în scris aşternem Credinţa
care pe veci rămâne Logosul Întrupat: ,,Iar
credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,
dovedirea lucrurilor celor nevăzute Prin ea,
cei din vechime au dat buna lor mărturie.
Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat
veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-
au făcut din nimic, cele ce se văd”. (Evrei
11, 1-3). Filozoful ateist totalitar respinge pe
Hristos şi dă ,,proprietatea de Sus”, aşa cum
afirmă H. Heine: ,,cerul preoţilor şi
călugărilor”.
Mi-aş permite doar o întrebare: ce a
fost în mintea acelei maimuţe când s-a trezit
că a devenit om?” În ciuda lor creştinismul
este o realitate.
Şi să ştiţi că s-au cheltuit bani mulţi
ca oamenii să aivă ,,raiul” aici, şi să nu mai
tânjească după o altă lume mai bună şi mai
dreaptă... Este absurd să te întreci cu
Absolutul! Dacă ţi-ai permis totul şi
prosperi, de ce eşti negativist? E uşor să fii
ateu după ce ai ieşit cu bine din necaz! Ce
Mântuitor te mai aşteaptă… până la sfârşit!
Pentru cei înstăriţi Dumnezeu este inutil, ei
au deja ,,raiul”, în timp ce pentru cei săraci
este neputincios, fiindcă permite această
stare. Poate să fie Dumnezeu nedrept că nu
ne pedepseşte când greşim? În lumea
modernă ateistul şi-a schimbat discursul şi
captează nu prin argumente, ci prin retorică
populistă, luând chip umanist. Această
boala a secolului trecut încă este susţinută de
ambiţii ,,ştinţifice” şi politice.
Oare a greşit Dumnezeu când i-a dat
omului toată libertatea şi l-a făcut stăpân?
Propaganda ateistă din lume nu poate
acoperi lucrarea Duhul Sfânt, care este
deasupra materiei şi a naturalului. Calea
unui ateu rămâne doar disperarea şi nefiinţa.
Sunt şi atei pentru că vremurile sunt
apocaliptice şi ,,credinţa” multora este rece.
Păcatul învrăjbeşte şi atunci apare ura faţă
de El. Să ştiţi că până şi dracii cred şi se
cutremură, dar rămân vicleni că nu pot să-şi
ceară iertare şi să mai facă binele! Ateii Îl
urăsc pe Hristos, fiindcă n-au putut să-L dea
jos din Cer pe Dumnezeu, şi... ei trăiesc ca
în ,,Sânul lui Avram”! Referatul
Scripturistic ne aminteşte că răutatea
oamenilor ajunsese aşa de mare pe pământ,
încât Creatorului i-a părut rău că l-a zitit pe
om. Dacă şi-au permis să-L crucifice pe Fiul
Său, atunci ororile care au urmat se puteau
anticipa. Eşti liber cugetător şi un ateu
fervent, dar nu fi înrăit pe Tradiţie, Biserică,
sau poporul din care faci parte! Zici că nu
eşti înţeles? Cei care gândesc că democraţia
este timpul ateilor, deoarece Biserica şi
slujitorii ei sunt preocupaţi doar de
ritualistică, vor fi dezamăgiţi.
Agnosticismul, ca o manifestare a culturii
europene, ne îngrijorează, dar nu trebuie să
ne sperie, ci să ne aducă starea de veghe a
rugăciunii. Cu dragoste creştinească dăm
acest sfat: trăiţi-vă viaţa alături de
Dumnezeu, încât să nu vă fie niciodată
ruşine de voi înşivă! Să cerem iertare, căci
Dumnezeul nostru este Îndelung-Răbdător!
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
37
Pelerinaj în căutarea ispășirii: Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976)
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop
Devreme, în dimineața zilei de 11
decembrie 969, toți s-au arătat dispuși să
uite pe cel ce, cu câteva ore mai devreme,
fusese domnul și suveranul lor. Trupul lui
Nichifor Fokas, binefăcătorul Imperiului,
„moartea albă a sarazinilor”, protectorul
Bisericii, zăcea, părăsit în favoarea ciorilor,
în curtea palatului Bucoleon, ca un semn
înfricoșător adresat celor ce-și călcaseră atât
de repede jurămintele. Cortegiul însângerat,
căruia i se alăturase – ca de fiecare dată – o
mulțime pestriță de ignoranți, îl condusese
pe Tzimiskes la poarta Marii Biserici,
aclamând și invocându-l pe bătrânul ascet
Polieuct, patriarhul Constantinopolului, să
încoroneze pe „alesul poporului”. Leon
Balantzes (cel care dăduse prima lovitură de
sabie împăratului adormit), Atzipotheodoros
(cel care destrunchiase capul viteazului),
Burtzes (militarul fără onoare), se aflau în
primul rând, lângă Ioan Tzimiskes.
Împărăteasa Teofano rămăsese la palat,
pentru a-l curăța de eventualii susținători ai
defunctului ei soț precum și pentru a
alunga, în rușine și umilință, prințesele
bulgare, logodnicele fiilor ei, pe care le
vizitase cu perfidie în momentul
asasinatului. Porunci, cu sânge rece,
curățarea dormitorului imperial și pregătirea
acestuia pentru ceea ce își imagina că va fi
noaptea deplinei victorii, pe care o plănuise,
în atâtea rânduri, împreună cu amantul ei. În
același timp, prin complicii ei, Teofano
urmărea din răsputeri să convingă pe toți de
nevinovăția sa. Făcea toate eforturile pentru
a ascunde implicarea ei directă în moartea
soțului.
Însă „deznodămintele care dau în
vileag crimele cele mai ascunse, în care a
fost mai mare grija vinovaților pentru a le
feri de ochii oamenilor, par atât de simple și
de ușoare, încât s-ar crede că numai
Dumnezeu le poate fi făptașul”1. Patriarhul,
deși se aflase în opoziție față de Nichifor II
Fokas, mai ales după ce basileul, având
nevoie de bani pentru continuarea
războiului, dăduse legea privind impozitarea
averilor mănăstirești în 964, porunci
închiderea porților Sfintei Sofia. Polieuct
refuză cu fermitate încoronarea lui Ioan
Tzimiskes până când acesta nu va îndeplini
penitența pe care i-o va impune pentru
uciderea unchiului și împăratului său, până
când ucigașii nu vor fi exilați iar
împărăteasa depusă din funcție, scoasă afară
din palat și internată într-o mănăstire.
Totodată el cerea anularea tuturor legilor pe
care înaintașul lui Tzimiskes le dăduse cu
privire la bunurile bisericești și la averile
mănăstirilor. Cu privire la propria sa
persoană, Tzimiskes trebuia să împartă
întreaga avere acumulată în calitate de
cetățean, săracilor din Imperiu.
Fără să ezite, Ioan Tzimiskes
acceptă toate condițiile patriarhului.
Complicii, denunțați nominal de el, fură
dezbrăcați de onoruri și trimiși în exil.
Teofano, în locul căsătoriei cu cel pe care îl
iubea, primi chiar din partea acestuia ordinul
de a fi internată de urgență la o mănăstire de
pe insula Proikonnesos/Prinkipo. Profitând
1 Jean de LA BRUYÈRE, Caracterele sau
moravurile acestui veac, Ed. pentru literatură,
București, 1968, trad. Aurel Tita, p. 331.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
38
de un moment cu bun prilej, după câteva
luni, Teofano evadă de sub escortă și ceru
azil patriarhului, refugiindu-se în catedrală.
La ordinul lui Tzimiskes oștenii pătrunseră
în sfântul lăcaș și o smulseră cu brutalitate,
ducând-o într-un loc izolat din munții
Armeniei, unde își va ispăși din plin crimele,
în șase ani de umilință și lipsuri.
După ce își îndeplini penitența
impusă de patriarh și jură să respecte dreptul
la tron al celor doi porfirogeneți (Vasile II și
Constantin VIII), domnind ca tutore al lor,
Ioan Tzimiskes primi încoronarea ca împărat
al romanilor în ziua de Crăciun a anului 969.
Ca o ironie a sorții, după încoronare, la
îndemnul Sfântului Polieuct și al
parakimomenului Vasile, Ioan Tzimiskes luă
în căsătorie, pe la începutul lunii noiembrie
a anului 970, pe Teodora Porfirogeneta, fiica
lui Constantin VII Macedoneanul și sora
împăratului Roman II, o ființă delicată și
plină de înțelepciune, care petrecuse, la
rândul ei, cu stoicism, zece ani închisă într-o
mănăstire, din ordinul cumnatei sale,
răzbunătoarea Teofano.
Noul basileu îl înfrânge, cu ajutorul
cumnatului său Bardas Skleros, pe răsculatul
legitimist Bardas Fokas cel Tânăr, nepotul
împăratului Nichifor, obligându-l să se
călugărească și să meargă în exil pe insula
Chios.
Rivalitatea dintre cei doi vestiți
cavaleri ai Răsăritului, care purtau
același nume, nu va înceta niciodată.
Bardas Fokas va reveni în istoria
tumultoasă a Bizanțului, ca protector
al lui Vasile II Macedoneanul,
împotriva celui care acum îl
învinsese în apărarea tronului lui
Ioan Tzimiskes2.
Pericolul care bătea la ușa
Constantinopolului era reprezentat de ruși.
Sviatoslav cucerise deja Adrianopolul și își
concentra oștile pentru o năvală asupra
2 Nicolae BĂNESCU, Chipuri din istoria Bizanțului,
Ed. Albatros, București, 1971, p. 121.
capitalei Bizanțului. El cerea basileului, în
așteptarea întăririlor din Nord, o uriașă
răscumpărare pentru prizonierii bizantini și
pentru teritoriile pe care le luase de la ei și
de la bulgari. După ce încercase în van să
negocieze cu prințul Kievului, Ioan
Tzimiskes se pregăti pentru o campanie de
lungă durată împotriva rivalului său barbar.
„Dacă romanii nu vor să plătească,
să plece din Europa, care nu trebuie
să le aparțină de drept și să se
retragă în Asia. Altfel, pace nu va fi
între romani și ruși” (Sviatoslav,
prințul Kievului)3 .
În luna martie a anului 971 împăratul
pornește ofensiva împotriva rușilor. O flotă
de trei sute de corăbii dotate cu „focul
grecesc” înaintează pe Dunăre pentru a
bloca trupele kievene care ar fi încercat să
treacă fluviul în ajutorul marelui prinț și, în
același timp, spre a tăia retragerea lui
Sviatoslav. Trupele de uscat, înzestrate cu
multe piese de artilerie, avându-l în frunte pe
basileul Ioan, înconjurat de katafractarii săi
(cavaleria grea), reușesc să pătrundă printr-
un defileu al Balcanilor și să asedieze
Preslavul Mare. La începutul lui aprilie,
după o rezistență dârză, rușii pierd vechea
cetate de scaun a Bulgariei. Urmărindu-l pe
Sviatoslav, trupele imperiale, cărora le
venise în ajutor un contingent de cavaleri
georgieni, renumiți pentru tenacitatea lor în
luptă, înaintează spre nord, înfrângând oștile
kievene într-o grea bătălie, purtată în
apropiere de Dorostolon (Silistra), pe 23
aprilie 971.
„Ucigând pe bulgarii trădători,
„drujina” kieveană în frunte cu
cneazul, îmbrăcat în alb, cu pletele
adunate în două cozi atârnând pe
spate și purtând în ureche un cercel,
3 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth
medieval: Bizanţul, Ed.Corint, Bucureşti, 2002,
trad.Claudia Dumitriu, postfaţă Nicolae Şerban
Tanaşoca, p.147.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
39
a luptat pe jos, credincioasă marilor
sale tradiții războinice, cu o
îndârjire fără seamăn”4.
Rămășițele armatei lui Sviatoslav au
fost silite să se refugieze în Dorostolon.
Prins între zidurile cetății, prințul a poruncit
arderea pe rug a tuturor robilor. Într-un ritual
macabru, dedicat zeilor Perun și Volos, rușii
deznădăjduiți au aruncat în Dunăre copii și
cocoși5. După ce a asediat timp de trei luni
Dorostolunul, rușii epuizați de foame cer
pace6. Ioan Tzimiskes acceptă capitularea lui
Sviatoslav, întâlnindu-se personal cu acesta
pe malul Dunării. Marele prinț făgăduia că
nu va mai ataca Imperiul, cerând în schimb
mâncare și liberă trecere pentru sine și
pentru soldații săi. Împăratul s-a angajat să
mențină privilegiile comerciale ale
negustorilor ruși. Nu mult după aceasta -
poate că nu din întâmplare - Sviatoslav este
atacat, pe drumul de întoarcere, de pecenegi
și ucis în apropierea cataractelor Niprului7.
Ioan Tzimiskes a reușit astfel, într-un
singur an, să îndepărteze cea mai mare
amenințare păgână din Europa timpului său
și să recucerească în întregime teritoriile
dunărene pe care bulgarii le smulseseră
Imperiului cu trei sute de ani mai devreme.
Vechiul țarat bulgar a fost împărțit în două
provincii: ducatul Bulgariei, cu capitala la
Scoplje, pe râul Vardar și thema
Paristrion/Paradunavon, cu reședința la
Dorostolon (Silistra). Primii doi
duci/strategi/katepani ai Paristrionului
numiți, se pare, chiar de Ioan Tzimiskes, au
fost Teodor primicerul (paharnicul) și
4 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, Ed.
Enciclopedică Română, București, 1974, p. 327. 5 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 327.
6 Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la
Dunărea de Jos, Ed. Monitorul Oficial, București,
1938, p.22. 7 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth
medieval: Bizanţul, p.148.
Tzitzikios, fiul lui Teudat Ivirul
(Georgianul)8.
Încă de când energicul basileu
ajunsese sub zidurile Dorostolonului, solii
din partea Konstantiei precum și din
celelalte cetăți și castele de dincolo de
Dunăre s-au prezentat în tabăra împăratului
pentru a cere iertare și a se preda. Tzimiskes
i-a primit bine pe trimișii din cetățile
muntene și dobrogene trimițând imediat
garnizoane care să ocupe toate aceste puncte
întărite. „În stânga Dunării se păstrau deci
cetăți și castele, cu populația lor, care
numai barbară nu putea fi. Răsunetul
vijelioasei dezlănțuiri a bandelor rusești –
ele nimiciseră în câteva zile statul bulgar –
a putut îndemna aceste cetăți de peste fluviu
să pactizeze cu năvălitorii, pentru a veni
acum să se închine împăratului”9.
După ce a pacificat zona balcanică,
în 971 și a încheiat alianță cu imperiul
romano-german, acceptând căsătoria
viitorului împărat Otto II cu principesa
bizantină Teofano Skleros, în 972, Ioan
Tzimiskes, cuprins din ce în ce mai mult de
presimțiri întunecate și de remușcări pentru
uciderea unchiului său, inițiază, cu
binecuvântarea Bisericii, marele război de
eliberare a Sfântului Mormânt de sub robia
musulmană10
.
Credincios penitenței date de
patriarhul Constantinopolului, Tzimiskes se
aruncă în lupta împotriva „dușmanilor
Crucii Domnului” ducând fruntariile
împărăției sale până la Ecbatana (în Iranul
de astăzi) încă din anul 972. Îndreptându-se
spre Liban, oștirea sa cucerește între 973 și
975, marile orașe ale islamului abbasid,
8 Nicolae BĂNESCU, Les duchés byzantins de
Paristrion (Paradounavon) et de Bulgarie, Ed.
Cartea românească, București, 1946, p.70. 9 Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la
Dunărea de Jos, p. 22. 10
Simon SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-
biografia unui oraș, Ed. Trei, București, 2012, trad.
Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor,
Constantin Dumitru Palcus, p. 201.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)
40
unele dintre ele intrate de curând sub sfera
de influență șiit-fatimidă: Emesa (Homs),
Apamea, Damasc (vechea cetate de scaun a
califatului), Beirut, Baalbek, Byblos,
Tripolis, Sidon, Cezareea Palestinei, Acra,
Nazaret. Întreaga Sirie, Libanul, Samaria și
Galileea au fost cuprinse în marea campanie
din 97511
. „Era o adevărată cruciadă a
grecilor, și sarazinii care l-au omorât pe
patriarhul de Ierusalim12
, ca fiind complice
al împăratului Nikefor, înțeleseseră bine
acest lucru. Cruciadă adevărată, dar fără
naivitatea și lipsa de prevedere și fără
marea vitejie cam zadarnică a cavalerilor
cruciați din Occident, care aveau să facă și
ei aceleași campanii un secol mai târziu”13
.
Ajungând până la 150 de kilometri
de Ierusalim, împăratul hotărâ să
consolideze toate achizițiile teritoriale
dobândite în ultimii ani și să se întoarcă la
Constantinopol. După ce vizită locul Bunei
Vestiri și Muntele Tabor, el primi dovezile
de supunere ale emirilor mari și mici din mai
multe localități, printre care Ramleh și
Ierusalim. Le făcu promisiune creștinilor din
zonă că va reveni și poate că lucrul acesta s-
ar fi petrecut dacă n-ar fi căzut răpus de o
moarte subită (probabil otrăvit) imediat după
întoarcerea în capitală, pe data de 10
ianuarie 976. I-a urmat la tron cel ce avea să
devină cel mai important exponent al
dinastiei macedonene: Vasile II
Bulgaroctonul (976-1025).
Unii autori, cum ar fi Ioan Skylitzes,
suspectează că, pe fondul
descoperirii unor mari sume însușite
ilegal din tezaurul public de către
Vasile Lekapenul, parakimomenul
imperial ar fi facilitat moartea
împăratului printr-o toxină strecurată
11
Michel KAPLAN, Bizanț, Ed. Nemira, București,
2010, trad. Ion Doru Brana, pp. 29-30, 189. 12
Patriarhul Ioan VII al Ierusalimului a fost ars pe
rug de musulmanii din Sfânta Cetate, în 966, pentru
îndemnul adresat împăratului Nichifor Fokas de a
urgenta eliberarea Țării Sfinte. 13
Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 325.
treptat în vinul acestuia. Cu puțin
înainte de sfârșitul vieții, potrivit
cronicarilor, lui Ioan Tzimiskes îi
apăruseră furunculi extrem de
dureroși pe umeri și din amândoi
ochii îi țâșnea sânge cu abundență.
Chinul eroului trebuie să fi fost
cumplit.
Caracterul de cruciadă al războiului
dus de el în Orient este incontestabil14
.
General abil, victorios în toate
întreprinderile sale militare, veșnic muncit
de conștiința propriilor păcate, pe care a
încercat să le spele prin curajul și vitejia
probate pe câmpul de luptă, Tzimiskes se
desprinde din filele îngălbenite ale cronicilor
ca un amestec straniu – conflictual: de
virtute și fărădelege, evlavie și perfidie,
cruzime și regret, expunând, simultan și în
deplinătatea lor, nestatornicia și rezistența
firii omenești.
14
Emanoil BĂBUȘ, Bizantini, latini și musulmani în
perioada cruciadelor, Ed. Sophia, București, 2016, p.
59.