Timpul ca brand – clasic şi modern · Timpul, care era o publi caţie conservatoare de politică...

Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de politică și cultură n Serie nouă n august‑octombrie 2017 n 32 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Anul XVII

EXCLUSIV 31

Michael Lassel: „A expune în România este pentru mine la fel de palpitant ca şi a expune în Franţa” n

Timpul ca brand – clasic şi modern

Număr de tranziţie n

INTERVIU 26‑27

Carmen Escu Müller:„Interogând o temă provocatoare: fascismul italian în opinia publică românească interbelică” n

Nr. 221‑223

Dan Pavel

T impul este în curs de rebranduire. Va fi o revistă de politică și cultură.

Numărul actual este unul „de tranziţie”, care găzduiește

o parte dintre contribuţiile pregătite anterior de colegii noștri, pen

tru care le mulţumim, iar în cea mai mare parte, textele pregătite de noi. Va fi o publicaţie de politică și cultură, iar în felul acesta vrem să reluăm tradiţia originară a ziarului Timpul, care era o publicaţie conservatoare de politică și cultură. Una dintre primele mele tentaţii a fost de a edita o revistă neoconservatoare (în spirit american și european, parţial românesc, dar altfel). Din păcate sau din fericire, am parcurs și mam despărţit de stagiile ideologicodoctrinare. Am devenit conservatorliberalsocialist, ca să folosesc celebra sintagmă a lui Leszek Kołakowski. Cu alte cuvinte, iar acesta va fi și „spiritul Timpului”, vom promova ceea ce este benefic, constructiv, creativ din marile curente de idei, clasice și contemporane, partinice și transpartinice. Ceea ce este benefic pentru România, în primul rând, dar și pentru lumea din care facem parte.

În același timp, Timpul va promova intelectualii critici, politicienii responsabili, dezbaterile dintre multiple tabere, autorii care deţin expertiză certificată prin

licenţe, doctorate, studii de specialitate, cărţi, experienţă academică. Habarnamiștii care se pricep la toate, dar la nimic, cei care au simple opinii despre orice, nesusţinute de fapte, analiză, logică, background teoretic, cei care nu citesc mai nimic și nu citează din nimeni, dar fură și copiază de unde apucă vor fi încurajaţi săși verse frustrările pe reţelele sociale.

Ziarele și revistele (tipărite sau online) sunt mărturii privind starea morală și intelectuală a naţiunilor. Ele întruchipează spiritul timpului, dar publicaţiile cu adevărat valoroase o iau înaintea timpurilor, sunt inovatoare, avangardiste, deschid noi drumuri, ridică standardele politice, culturale, morale, după cum se va vedea chiar din acest număr. Explozia Internetului ne facilitează deschiderea către spectaculoasele comunităţi de idei de pe plan mondial. Un politician spunea recent despre America că este singura „naţiune fondată pe o idee”, nu pe o „identitate”. Timpul va fi o revistă fondată pe idei politice și culturale, pe spirit critic și capacitate de analiză. Revista va fi editată la Iași și București (unde revine), o publicaţie naţională și cu deschideri globale. Un loc de seamă îl vor avea problemele românilor din Republica Moldova, Ucraina, din Balcani, ale diasporei românești din Europa și întreaga lume. Un loc de seamă îl va avea politica

globală, cea americană și cea europeană, iar prin temele propuse vom ieși din izolaţionismul și autarhia cu care de mai multe decenii neau obișnuit revistele din ţara noastră, care ignoră marile dezbateri de idei din lume.

Brandul Timpul obligă, iar noua revistă va fi una vie, dinamică, provocatoare, care va impune agenda intelectuală, politică și culturală. Vom fi deschiși către minţile inovatoare din orice generaţie, ale căror demersuri presupun abordările analitice, cunoașterea teoretică și capacitatea de a găsi soluţii. Noul brand va fi al unei reviste deschise către lumea largă, care depășește complexele provincialismului și marginalităţii. Avem proiecte ambiţioase, dar suntem deschiși către ideile colaboratorilor și către noi colaboratori.

Revista Timpul va redeveni din ianuarie 2018 o revistă lunară. După reintrarea în ritm, dacă vom reuși să provocăm interesul cititorilor, apariţiile vor fi bilunare. Timpul se va deschide către cititori (care vor fi încurajaţi săși exprime opiniile critice, sugestiile constructive, să schimbe idei), iar o parte din revistă va fi rezervată controverselor constructive. Dacă anumite texte sau rubrici depășesc limitele ediţiei tipărite, ele vor continua în ediţia online. Pentru ambele ediţii, pregătim o serie de surprize și inovaţii. Cititorii nu se vor plictisi.

POLITICA EUROPEANĂ 3‑7

Abateri şi realinieri în politica europeanăGabriel Andreescu, Rareș Bogdan, Radu Carp, Bogdan Popa, Cornel Ban și Cosmin Cercel n

Migraţiile şi consecinţele lorPetru Clej, Florian Bichir, Daniel Gheorghe, Angelo Chielli, Claudiu Gaiu și Mihaela Biolan n

DEZBATERI 8‑13

Partidul de stânga ideal (în România)Stelian Tănase, Adrian Christescu, Andrei Crăciun, Arthur Suciu, Maria Cernat și Mihai Milca n

PARTIDE POLITICE 14‑18

Românii din diasporaAurelia Peru‑BălanMemoriu către Comisia de la Veneţia n

DIASPORA 19‑21

Adrian PăduraruCred n

32

Revistă de politică şi cultură august‑octombrie 2017

Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.

Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU

Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU

Director:Dan Pavel

Redactor‑şef:Sabin Drăgulin

Secretar general de redacţie:Adina Scutelnicu

Redacţia:Adrian Păduraru, Maria Bilașevschi, Teodor Corban, Diana Geacăr, Cătălin Manea, Adrian Mureșan, Oana Maria Nicuță, Simona Preda, Mihaela Stanciu, Dana Țabrea, Daniel Ungureanu

Departamentul tehnic:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Stanislav Fratea, Rodica Crîșmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597

E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Partener media principal:

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 |

Temele Timpului

Ultimele demonstraţii din România, îndreptate împotriva promovării noilor

legi ale justiţiei, demonstrează că actualii guvernanţi nu au învăţat mai nimic din avertismentele primite la începutul anului 2017. Marea prioritate a coaliţiei PSDALDE este lupta pentru controlul puterii juridice. Este veriga slabă din eșafodajul actual al puterii. Ca și până acum, câștigarea alegerilor garantează controlul puterii legislative și controlul puterii executive. Fie că a fost vorba despre un partid sau de o coaliţie, indiferent de culoare și de componenţă, puterea legislativă și puterea executivă au fost mereu subordonate câștigătorilor alegerilor și/sau celor care au intrat în coaliţia de guvernare. De aceea, în democraţia noastră nu a funcţionat principiul separării puterilor în stat (care a fost introdus explicit în textul constituţional târziu, abia în 2003). Singura putere în stat care scapă controlului de la centru este puterea juridică.

Realizarea independenţei justiţiei este un deziderat crucial pentru România. Sau făcut pași importanţi, mai ales datorită presiunilor făcute de către Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Din păcate, modul în care sa încercat realizarea independenţei justiţiei este profund defectuos. Pentru că nu este un proces de instituţionalizare, ci poartă pecetea unor personaje

care nu se ridică la înălţimea cuvenită, cu realizări academice modeste, dacă nu chiar îndoielnice (vezi notele obţinute în timpul facultăţii și doctoratele obţinute – majoritatea plagiate sau compilate parţial sau integral). Iar aici nu mă refer atât la calitatea judecătorilor, cât mai ales la calitatea procurorilor.

Cel care denunţă astăzi carenţele Direcţiei Naţionale Anticorupţie este chiar unul dintre arhitecţii actualului sistem judiciar, președintele Traian Băsescu. Criticile sale par identice cu ale liderilor PSD și ALDE. Or, cei care azi sunt acuzaţi că fac diferite jocuri au fost selectaţi tocmai de către cei care

azi se plâng. Din punct de vedere instituţional, asocierea dintre DNA și SRI ar fi putut fi una benefică, de tip law enforcement, dar a ieșit cu totul altceva, care le amintește unora de poliţia politică. În plus, nu a fost vorba despre o asociere instituţională, ci de asocierea dintre două personaje (Laura Codruţa Kovesi și Florian Coldea), despre care se bănuiește că au promovat alte agende decât cele instituţionale. Aceasta a condus la ipoteza statului paralel.

Sistemul judiciar are nevoie de reforme, dar pentru aceasta era nevoie de un consens al tuturor forţelor parlamentare. Altminteri, fie că reformele vor fi

promovate de partidele mari (PSD sau PNL), fie de partidele mici, mereu va exista suspiciunea că sunt făcute în beneficiul promotorilor. Iar când cei mai mulţi dintre cei anchetaţi, condamnaţi, achitaţi se găsesc întro anumită parte a spectrului politic, este normal ca aceia care nu iau votat să reacţioneze.

Actualul sistem de justiţie este imperfect, a generat multiple controverse, iar în avântul anticorupţie au existat abuzuri, incompetenţă, erori judiciare, influenţe politice. În ciuda acestor evidenţe, responsabilii din interiorul sistemului se împotrivesc faţă de ideea de reformă și pentru că o văd îndreptată împotriva lor înșiși. Încă nu sa înţeles în ţara noastră că reforma este legată de modul în care funcţionează instituţiile, iar nu de cei care le conduc în mod temporar, iar uneori, defectuos.

Reformele justiţiei trebuie să reprezinte semnul consensului dintre societate și partidele reprezentative, dintre toate părţile implicate în actul de justiţie. În plus, ele trebuie să respecte standardele UE și eventual să fie deschise către standardele justiţiei americane. În momentul de faţă însă, standardele reformei par concepute la nivelul judeţului Teleorman. Or, dacă tot facem parte din UE și NATO, avem nevoie de standarde ale reformei concepute la nivelul Bruxelles și/sau Washington D.C.

Ping‑pong cu legile justiţieiSabin Drăgulin

Numărul de tranziţie al Timpului marchează deja asumarea noului statut

de „revistă de politică și cultură”. Propunem cititorilor trei teme: Abateri și realinieri în politica europeană; Migraţiile și conse‑cinţele lor; Partidul de stânga ideal (în România). Cei mai mulţi dintre colaboratori au înţeles că este vorba despre un demers analitic, că pe cititori îi interesează mai mult cum explică experţii, lumea universitară, știinţa politică, știinţele sociale, alte discipline, dar și media schimbările care se petrec în Europa și în lume, decât ceea ce crede fiecare despre un subiect sau altul. Am încurajat răspunsuri diverse, iar unii dintre autori au abordări puternic ideologizate, chiar doctrinare; partizanatul se vede mai ales la cei care resping soluţiile dreptei sau ale stângii, în vreme ce profesionalismul este vizibil la cei care înţeleg că marile probleme ale lumii contemporane nu pot fi rezolvate exclusiv nici de dreapta, nici de stânga.

Prima temă, Abateri și rea‑linieri în politica europeană, pleacă de la conceptele folosite

în teoria partidelor pentru a desemna și explica schimbările din sistemele politice și sistemele de partide (alignments‑di‑salignments‑realignments) pentru a extinde orizontul discuţiei. Alegerile desfășurate în Franţa, Germania, Olanda, Austria, Republica Cehă, dar și alegerile din Statele Unite ale Americii sau referendumurile care sau petrecut în Marea Britanie ori Catalonia marchează reconfigurări ale spaţiului politic. O parte dintre actorii politici dominanţi în ultimele decenii șiau întărit poziţiile, în vreme ce alţii au devenit insignifianţi sau au dispărut. Au apărut noi actori politici individuali și colectivi; în viitorul apropiat vom vedea câţi vor confirma, câţi vor supravieţui. În ciuda unor predicţii privind dispariţia relevanţei distincţiei dintre dreapta și stânga, liniile dintre acestea sau reconfigurat, iar în unele state asistăm la întărirea extremei stângi și a extremei drepte. Este cu atât mai interesant cu cât în ultimii ani se vorbea despre „dezideologizare”, pragmatism, postmaterialism, globalizare.

Migraţiile și consecinţele lor, a două temă, este una dintre cele mai controversate pe plan mondial. Modul în care în care au gestionat diferitele state din Uniunea Europeană migraţiile de după Primăvara arabă și Războiul Civil din Siria a scos la iveală divergenţe de interese, viziuni, abordări. După căderea comunismului, ţările occidentale aplicau criterii extrem de severe faţă de români, polonezi, bulgari, albanezi etc. Una dintre întrebările la care merită reflectat este: de ce șiau schimbat aceste ţări atitudinea faţă de migraţie? Există consecinţe serioase ale noilor migraţii, mai ales în privinţa riscurilor și ameninţărilor de securitate. Terorismul a crescut, iar consecinţele electorale și politice ale acestui fenomen sunt vizibile. Înainte de a judeca, ar trebuie să ne întrebăm cum se justifică poziţiile rezervate sau antiimigraţioniste ale unor state precum Polonia, Ungaria, Republica Cehă (sau chiar Slovacia)? Și oare de ce nu este România o ţintă pentru migraţii?

Tema a treia este Partidul de stânga ideal (în România). După anii de hegemonie ai FSN/FDSN/PDSR/PSD (care a câștigat cele mai multe voturi în șapte dintre cele opt alegeri parlamentare postcomuniste), se ridică mai multe întrebări: cum se explică succesele electorale ale partidului înfiinţat de Ion Iliescu și condus acum de Liviu Dragnea? Ce a realizat partidul dominant în peste un sfert de secol? Cum ar trebui să acţioneze un partid politic de stânga eficient în România (în public policies, măsuri economice, protecţie socială, chestiuni administrative)? De ce ar mai fi nevoie de un partid de stânga la putere în ţara noastră? Poate că este timpul să guverneze un partid liberal, conservator, creștindemocrat sau un partid pragmatic, nonideologic.

Așteptăm reacţiile dumneavoastră, ale cititorilor, la temele propuse. Iar după experienţa primelor colaborări, deja am învăţat primele lecţii pentru a realiza numere tot mai provocatoare.

Timpul

nr. 221‑223 www.revistatimpul.ro

POLITICA EUROPEANĂ | 3

Uniunea Europeană are câteva neajunsuri, dar acestea nu constituie prin sine un pericol pentru viito

rul ei. Faptul că sistemul financiar, consacrat prin moneda unică și Banca Centrală Europeană, și cel economic sunt decuplate poate afecta Uniunea. Consecinţele negative sau văzut în criza economică din Grecia. Dar soluţia se află tot în „mai multă Uniune”. Ajutorul partenerilor pentru ieșirea din criză a Greciei a urmat un traseu chinuit, dar până la urmă a funcţionat. Incapacitatea UE de a crea o politică unitară în tratarea fenomenului refugiaţilor generează o presiune asupra graniţelor libere. Pe de altă parte, împinge statele spre o poliţie antiteroristă europeană și, în acest sens, spre mai adâncă integrare. Se menţin importante disparităţi între vechile membre ale Comunităţilor Europene și noile state care au aderat la UE. În anii 19701980, politica de convergenţă a funcţionat excepţional în cazul Spaniei și rezonabil în cazul Portugaliei. Cu excepţii, performanţa în integrarea fostelor state devenite membre ale UE în anii 2000 a scăzut. Situaţia explică soluţii de tip „Europa cu mai multe viteze”. Criticabilă sau nu, soluţia reprezintă o ofertă „pentru Uniune”, nu împotriva ei. Problemele interne ale Uniunii Europene au grad limitat de pericol. Marea temă pare intervenţia factorilor externi, iar între aceștia, încercarea de subminare a UE de către Rusia este cea mai ameninţătoare. Moscova a finanţat masiv mișcările extremiste și antieuropene secesioniste. A reușit să adauge un număr de voturi care a contat în reușita Brexitului. Prin Twitter, Julian Assange (liderul WikiLeaks) și Edward Snowden (fostul colaborator al NSA carel consiliază astăzi pe Putin) au dus o campanie impresionantă în susţinerea independenţei Cataloniei. Cei doi lucrează astăzi pentru Federaţia Rusă.

Instrumentarea afinităţilor ortodoxe

Un pericol aparte pentru viitorul UE este cuplarea unor afinităţi identitare, acolo unde există, cu interesele destabilizatoare ale Rusiei. Ţara lui Putin are cea mai numeroasă populaţie ortodoxă din lume. Doctrina panortodoxă rusească are o lungă tradiţie și, dintotdeauna, asistă statul rus. Biserică Ortodoxă Rusă a fost strict controlată de către Comitetul Central al Partidului Comunist și de către poliţia politică. Arhivele KGB au arătat că în deceniul de dinaintea prăbușirii URSS, patru din șase membri permanenţi ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei erau agenţi ai KGB. După dizolvarea Uniunii Sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă a rămas un actor consecvent al salvării imperiului.

O spune și această declaraţie a patriarhului Aleksei al IIlea, la mijlocul anului 1992: „Teritoriul recunoscut al Patriarhiei Moscovei cuprinde nu numai Rusia, ci și Ucraina, Belarus, Moldova, Ţările Baltice, Azerbaidjanul, Kazahstanul și Asia Centrală”. Afinitatea ortodoxă sa regăsit în alianţele adhoc încheiate de Grecia cu regimuri antioccidentale. În anii 1990, Grecia a arătat o opoziţie implacabilă în recunoașterea Macedoniei. Strângând relaţiile cu Serbia, a creat dificultăţi relaţiilor dintre Uniunea Europeană, pe de o parte, Croaţia și Slovenia de cealaltă parte. În aceeași perioadă, conivenţa autorităţilor de la București faţă de regimul Miloșevici, reflectată și în încălcarea embargoului aprovizionării cu petrol, era asistată prin înţelegerile dintre Bisericile ortodoxe „surori”. În 1995, patriarhul Teoctist a făcut un turneu în Iugoslavia și a vizitat Pale, capitala sârbilor bosniaci. Gestul reprezenta un afront la adresa poziţiilor exprimate de Statele Unite și UE. A fost nevoie de schimbările politice din toamna anului 1996 ca „afinitatea ortodoxă” dintre România și Serbia să fie surclasată de voinţa noilor elite politice de aliniere a Bucureștiului la politica occidentală.

Cartea ortodoxă a fost jucată și de alte ţări. Între 2 și 4 noiembrie 1997, șefii de state și de guvern din Grecia, Serbia, Bulgaria și Macedonia (dar și Turcia și Albania) sau întâlnit în Creta, la o reuniune unde ţaragazdă a lansat ideea unei cooperări regionale în care Federaţia Rusă urma să aibă un rol semnificativ. Președintele Boris Elţin a trimis atunci participanţilor la întâlnirea din Creta un mesaj plin

de pretenţii: „Rusia, care menţine relaţii istorice strânse cu statele din Balcani, nu este indiferentă la ceea ce se întâmplă în această parte a continentului european. Din acest motiv, noi intenţionăm, de asemenea, să participăm în viitor, împreună cu statele din SudEstul Europei, la realizarea ideilor și proiectelor utile. (…) Cred că ar fi de mare importanţă ca, pe viitor, summitul șefilor de state și de guverne ai ţărilor din SudEstul Europei să se întrunească la propunerea Rusiei și Greciei”. Iniţiativa Greciei a fost împiedicată atunci de opoziţia României, care a văzut în această iniţiativă o strategie de sabotare a extinderii UE și NATO în regiune. Fără schimbările din anul 1996, pare probabil ca România să se fi aliat proiectului grecorus.

Evoluţii recenteÎn planul său de reconstituire a Impe

riului, regimul Putin a mizat pe identitatea ortodoxă folosind o strategie și mai fermă, și mai sigură pe sine, și mai sofisticată, dacă ne raportăm la primul deceniu postcomunist. Rusia are astăzi în Serbia o puternică poziţie economică dublată de influenţe politice. A fost cât pe ce să răstoarne guvernul din Muntenegru. Lovitura de stat iniţiată pe 16 octombrie 2016, la circa un an de la primirea de către Muntenegru a invitaţiei pentru aderarea la NATO, a eșuat la limită.

Cu o populaţie încă proeuropeană și proeuroatlantică, cu o tradiţie rusofobă și cu o clasă politică care susţine astăzi tratatele majore cu Occidentul, România pare mai greu de întors din drum, comparativ

cu statele numite mai sus ori cu Bulgaria. Întrun astfel de context, cartea ortodoxă pare aproape unica strategie cu sorţi de succes. Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română și mesagerii Rusiei sau intensificat în ultimul timp. În luna noiembrie 2016, Patriarhul Kirill sa întâlnit la Moscova cu Mitropolitul Nifon. Pe 23 noiembrie 2016, Valery Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse în România, a fost primit de Patriarhul Daniel întro vizită de prezentare, ocazie de a sublinia aspiraţiile comune, printre care „autoritatea morală a Bisericii în promovarea valorilor religioase și în apărarea familiei tradiţionale”. Vitalitatea legăturilor dintre mănăstirile rusești și românești poate înlesni, a sugerat ambasadorul, îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state. La rândul său, Patriarhul a invocat solidaritatea dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă în înfruntarea fenomenului de secularizare venit din Occident.

Și iată, Patriarhul Daniel la invitat pe Patriarhul Kirill la București, să participe între 26 și 28 octombrie 2017 la evenimentele Anului Comemorativ din Patriarhia Română. Faptul că această invitaţie a fost onorată confirmă includerea apropierii celor două Biserici în strategia președintelui Putin pentru regiune. Președintele rus are pe ce să mizeze. Biserica Ortodoxă Română și cea Rusă promovează aceeași viziune asupra statutului dominant pe care ortodoxia îl are de jucat „acasă” în raport cu confesiunile „occidentale”. Ambele au susţinut campanii împotriva drepturilor LGBT și a drepturilor reproductive. Ambele au subliniat datoriile pe care le au cetăţenii faţă de comunitate și au arătat indiferenţă faţă de drepturile și libertăţile acestora. Modelul lor comun asupra relaţiei dintre Biserică și stat, care întărește dimensiunea autoritară a ultimului, este opus modelului cunoscut în democraţiile occidentale. Biserica Ortodoxă Română este aliatul „natural” al lui Vladimir Putin nu pentru că șiar fi pus aceasta pe agendă, ci pentru că BOR și regimul de la Moscova au un proiect „civilizaţional” comun.

Gabriel Andreescu este un activist român pentru drepturile omului și specialist în domeniul știinţelor politice, disident anticomunist român, care sa opus deschis lui Ceaușescu și regimului său autoritar. Este profesor la Facultatea de Știinţe Politice a Școlii Naţionale de Știinţe Politice și Administrative (SNSPA) din București și este membru activ al mai multor organizaţii de drepturile omului. A avut o lungă activitate în presă, a scris și predat în domenii precum multiculturalismul, minorităţile naţionale, libertatea de religie și secularism, etica și politica memoriei ș.a.

Implicaţiile filiaţiilor ortodoxe asupra României şi Uniunii Europene

Gabriel Andreescu

Abateri și realinieri în politica europeană

Sursa foto: Agenţia de știri Basilica


4 | POLITICA EUROPEANĂ

Politicienii români vor sărbători Centenarul cu un șut în fund din partea socie

tăţii civile, cu ultima brumă de rușine despre care au auzit de la părinţi. Până atunci, aruncăm o privire la Centenarul care na ezitat nici un moment săși trâmbiţeze fie victoria, fie vecinătatea ei, fie statutul de victimă a imperialismului euroatlantic: cel rusesc. În 7 noiembrie 2017, data aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, Rusia se înscrie în categoria atât de bine sintetizată de Baudelaire: „cea mai izbutită viclenie a Diavolului este să vă încredinţeze că nu există”.

Zilele trecute, omenirea a asistat la o rezolvare parţială a unei probleme a lui Vladimir Putin – cum să condamne ororile comunismului fără săși antagonizeze o bună bucată din ţară? Cum săl încredinţeze pe Stalin oprobriului public atâta vreme cât Kremlinul recurge și acum la varianta soft a practicilor sale? Așa că a ales să inaugureze un monument dedi cat victimelor represiunii politice: Zidul Tristeţii. Pentru exegeţii plătiţi de el, a fost un pas firesc, după ce la carac terizat pe Stalin ca fiind „un lider capabil”. Este drept, tot Putin se plângea, în ianuarie, de „excesiva demonizare” a dictatorului. Însă inaugurarea monumentului închi nat victimelor lui Stalin cu câteva zile înainte de data de 7 noiembrie sugerează naivilor că a luat distanţă de Revoluţia bolșevică.

Federaţia Rusă sa rafinat sau, dacă vreţi, sa inspirat din înţelepciunea marelui său rival/aliat discret, în funcţie de conjunctură, Germania: întărâtăi, drace! Chiar dacă Putin nu scoate toată armata la defilare de 7 noiembrie, căci nu poate spune întro singură frază dacă gulagul a fost bun sau rău, efectul său asupra europenilor și americanilor este de necontestat și în creștere. A ales să zboare sub radar. Concomitent cu alimentarea/finanţarea mișcărilor de contestare a eurosistemului sau de încurajare a rescrierii unor graniţe dând apă la moară unor secesioniști mai mititei sau mai ancoraţi în realităţi (de Ev Mediu), marele lui câștig este că induce senzaţia că este peste tot.

Fără îndoială că agenţii săi (de influenţă sau cu carte de muncă) sunt la dispoziţia strategiei de securitate a Federaţiei Ruse, însă utilizează în mare parte sentimente. Populaţiile află mereu o informaţie – „este mâna rușilor” – și aceasta devine adevăr prin repetiţie, nu prin demonstraţie. Ceea ce nu înseamnă că este o informaţie falsă. Dar cu cât este UE mai divizată, cu atât mai mult nu se va osteni să demonstreze contrariul. Unii nici nu au interesul. Cu cât există mai multe situaţii explozive sau posibile crize de care liderii europeni trebuie să se ocupe, cu atât mai eficientă este propaganda rusească despre artificialitatea unei structuri ce nivelează naţiuni, aspiraţii și interese.

Fără îndoială că nu tot ce se abate de la azimutul bruxellez sa născut în laboratoarele rusești, deoarece conștiinţele evoluează în funcţie de stimuli sau tocmai ca urmare a absenţei lor. Se poate vedea în reconfigurarea liniilor de demarcaţie între stânga și dreapta atât beţe prin gard de la Moscova, cât și simptome ale regândirii eurosistemului, necesitatea reformării lui din cauza falimentului mecanismelor. Dacă motorul UE ar funcţiona doar cu input de ulei, nu și de gândire, lucrurile ar fi mai simple. Dar nu sunt. La bilanţul contabilicesc al guvernelor au acces și cetăţenii. Prin urmare, mișcări populare/naţionale/reformatoare ca în Franţa lui Macron, care coagulează nemulţumiri din tot eșichierul, sau accidente din culpă, precum cele din Germania sau Austria, sunt nu doar probabile

(cu sau fără ajutor rusesc), cât mai ales posibile.

Investigaţii care leagă hackerii ruși de Catalonia sau Rusia de Austria sau Rusia de Franţa demonstrează ceea ce își imaginează mare parte dintre cei peste 500 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Ceea ce nu înseamnă că adevărul, incomod acum câţiva ani, dar din ce în ce mai acceptat de liderii ţărilor puternice, acela al necesităţii restartării eurosistemului, se pierde în detalii.

Fitilul din Catalonia a fost probabil stins, dar aspiraţiile unor lideri marginali pe care frustrarea și rublele îi transformă în alternative rămân. Evoluţia restului focarelor autonomist/secesioniste ne va spune mai limpede dacă fac parte din alchimia centenarului rusesc sau sunt incidente izolate. Dacă sunt pe foaia de

parcurs a noului ţar, aceste mișcări se vor uni întrun forum gigantic și vor utiliza toate nemulţumirile faţă de construcţia europeană, de la politica faţă de migranţi la deficitul comercial, indiferent unde sau născut, la Edinburgh, la Barcelona sau la Amsterdam. Vor ignora detaliile naţionale, particularităţile, iar faţă de noul pilon al nemulţumirii, Grupul de la Visegrád, va părea o brigadă artistică de la Primăria Apahida. Iar atunci, centenarul rusesc, pe care Vladimir Putin nu îl poate aniversa cum șiar dori, va fi încoronat și fără Armata Roșie.

Firește, subtilitatea stă în faptul că aceeași reţetă funcţionează și în sens invers. Numai că pilonii eurosistemului sunt, dacă vreţi, surprinși de evenimente precum fostul președinte american și calcă cu graţie în toate capcanele. Ca scenariul Federaţiei Ruse să eșueze, Uniunea Europeană este obligată să nu uite ceva: motorului îi schimbi uleiul, dar mașina e construită ca săi facă omului viaţa mai ușoară.

Rareș Bogdan este un jurnalist cu o bogată experienţă în massmedia locală, actualmente este realizator al emisiunii Jocuri de Putere în cadrul postului de televiziune Realitatea TV și scrie pe blogul personal din anul 2007. Are o licenţă în știinţe politice și un master la Facultatea de Știinţe Politice și Administrative din cadrul Universităţii „BabeșBolyai” din ClujNapoca.

Uniunea Europeană şi alchimia centenarului rusescRareş Bogdan

Alegerile din Europa din ultima vreme au relevat eșecul partidelor de

stânga, ascensiunea partidelor populiste și a liderilor populiști, antisistem. Înseamnă aceasta sfârșitul clivajului tradiţional stângadreapta? Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi util de văzut felul în care știinţa politică sa raportat la această dihotomie. Norberto Bobbio a publicat Dreapta și stânga în 1994, cu puţin timp înainte de alegerile din acel an din Italia, care aveau să marcheze apariţia unei noi miș cări politice, Forza Italia. Atunci când interpreţii acestui fenomen prevesteau dispariţia stângii și dreptei, Bobbio formula argumente în favoarea păstrării acestei distincţii. Contrapunerea

stângii și dreptei reprezintă pentru Bobbio un caz de gândire dualistă, cu motivaţii psihologice, sociologice, istorice și chiar bio logice. Mai mult, există dualităţi în care cei doi termeni sunt nu doar antagonici, ci și complementari. Universul poate fi interpretat ca o sumă de entităţi discordante, care se îndepărtează constant sau ca o sumă de entităţi convergente, care sfârșesc prin a se combina pentru a da naștere unei entităţi superioare. Carlo Galli, întro carte publicată în 2010, Perché ancora destra e sinistra, merge în aceeași direcţie: dreapta și stânga au o semnificaţie bazată pe valori (egalitate vs inegalitate), politică, temporală (conservare vs progres). Galli mai face o observaţie pertinentă,

anume că întotdeauna stânga și dreapta au fost contestate ca fiind scheme de interpretare valide pentru realitatea politică.

Un clivaj actual care nu avea o componentă politică iniţial, dar care avea să o capete ulterior este cel între suveranitate și globalizare. În 1998, John Gray atrăgea deja atenţia în False dawn. The delusions of global capita‑lism că acest clivaj a început să apară în societăţile aflate în afara Occidentului, dar care sau lăsat purtate de valul globalizării pentru a intra în modernitate. Gray considera la acea vreme că oricând este posibilă apariţia acestui clivaj și în societăţile occidentale, pe măsură ce acestea se vor confrunta cu globalizarea pe care au impuso în exterior.

Globalizarea a importat în Europa criza economică începând cu 2008. Acest import a făcut ca separarea suveranitateglobalizare să ducă la întărirea partidelor care susţin clivajul respectiv sau la apariţia unor astfel de partide acolo unde nu existau. Islanda a fost ţara în care efectele crizei economice globale sau făcut puternic simţite încă de la început. Criza economică a dus la destructurarea spectrului politic. Alegerile recente din 2017, în care un partid de centrudreapta câștigă cele mai multe voturi, dar nu poate forma o majoritate, iar spectrul politic este extrem de fragmentat, reprezintă un exemplu clar al faptului că noul clivaj suveranitateglobalizare a produs efecte de durată.

Pe baza acestei scindări, Frontul Naţional sa întărit în Franţa, la fel FPÖ în Austria, a apărut Mișcarea 5 stele în Italia; AfD, în Germania; Syriza, în Grecia; Podemos, în Spania, iar partidele tradiţionale de stânga (Slovacia) sau centrudreapta (Ungaria) au devenit populiste. Tocmai când acest clivaj nu mai putea susţine reflecţia sa în politică, a apărut criza refugiaţilor în 2015. Această criză reprezintă de fapt efectul globalizării, iar din acest motiv reacţiile suveraniste nu au întârziat să apară. Partidele de stânga și dreapta tradiţionale nu erau pregătite pentru aceste două șocuri succesive întrun interval redus de timp. Au încercat să se adapteze, dar, în unele cazuri, a fost prea târziu.

Stânga‑dreapta – un clivaj peren (nu doar politic)Radu Carp


Brexitul și victoriile dreptei naţionaliste (vezi politica lui Donald Trump, dar și

alegerile recente din Austria și Cehia) sugerează că regulile electorale consolidează ascensiunea nativiștilor și fascismului global. Ce e de făcut? Pe scurt, ce vă sugerez aici este să vă gândiţi cum să identificaţi cine sunt morţii și viii din jurul vostru. Un prim criteriu pe care vil propun este să vă gândiţi că actorii morţi sunt cei care joacă după regulile retorice democratice pentru a disciplina pe alţii, fără a crea mai nimic nou. Cei care se bat pentru piaţă liberă, europenizare ori capitalism nu sunt atât de departe de cei care vor un stat intervenţionist sau o retribuţie echitabilă a veniturilor. Câmpul retoric european sa stabilizat de mult timp întro dispută care e un joc închis și hegemonic, al morţii unui alt viitor posibil.

Dar dacă știm cine e mort, cine sunt actorii vii? Inventivitatea aici mi se pare că vine din două direcţii. Una este capacitatea de a prelua, după victoria retoricii liberale a anilor ’90, termeni care au fost îngropaţi, cum sunt marxist, comunist, so‑cialist sau anarhist, și de ai mobiliza pentru a crea o breșă în lumea moartă a capitalului. Deși nu sunt neapărat vii, fiind prinși întro poziţie din care nu pot face multe mișcări, lideri cum sunt Jeremy Corbyn (liderul laburiștilor britanici), Bernie Sanders (fost candidat democrat la președinţia Statelor Unite), Pablo Iglesias (liderul Podemos în Spania) ori Ada Colau (primăriţa Barcelonei) folosesc limbajul

și energia unor mișcări sociale pentru a încerca să schimbe regulile jocului. Cei care par să fie cei mai eficienţi deocamdată sunt Corbyn, odată ce a deschis un nou câmp discursiv în Marea Britanie în jurul unor teme cum sunt inegalităţile sociale și rasiale, construcţia de case ori politica transgender, și Colau, care vrea să oprească gentrificarea Barcelonei și să reinventeze o monedă locală. Ce fac ei până la urmă este să creeze noi condiţii economice care să diminueze din inegalităţile sociale ce îi fac pe unii să trăiască bine și pe alţii să moară.

Dar sunt figurile politice de stânga capabile să inventeze noi actori politici sau noi direcţii de transformare socială? Aici inventivitatea stă în altă parte și

exemplul meu favorit sunt mișcările trans și genderqueer. Omul nou e aliat aici cu spectrul comunismului pentru a arăta degetul capitalului încruntat. Ieșind dintrun activism politic care sa normalizat prin căsătoria gay, mișcările trans, dintro experienţă a creării de noi subiecţi politici, produc o breșă serioasă în capitalul mort. Ce face transul este să creeze o nouă imagine politică prin producerea unui al treilea gen, care distruge termenii identificării din opoziţia bărbatfemeie. Mișcarea de a crea o nouă identitate în pașaport, de pildă, mi se pare că produce o capacitate diferită de a imagina ce e posibil întrun spaţiu dominat de teme moarte. Mișcările trans, de altfel, nu susţin numai un proiect de abolire

a genului, ci sunt puternic legate de abolirea muncii exploatate, de critica rasismului în instituţii, a închisorilor, a poliţiei și a sistemelor disciplinare care susţin dominaţia temelor moarte în politica de tip clasic.

Impulsurile anarhiste și socialiste, care subîntind o nouă imaginaţie politică, vor avea de a face cu rezistenţa sistematică a diverselor coaliţii pentru familie și pentru poliţie. Ele vor fi disciplinate nu numai de monștri care au vizibilitate, cum sunt neonaziștii și prietenul lor Donald Trump, ci și de limbajul profesioniștilor în analize politice. Termenul populism, un termen favorit al câmpului de experţi liberali, sugerează că există un centru, în aparenţă neutru și bun, și niște extreme, unde poporul se manifestă sălbatic, fie la stânga sau dreapta. Populismul este un termen care vrea să ne convingă că nativismul alb al lui Trump este similar cumva cu furia oamenilor din România împotriva austerităţii economice. Termenul „popor” este mobilizat, în retorica experţilor, în democraţie, pentru a anihila supărarea oamenilor, care înţeleg că ei produc o muncă vie și că alţii o transformă întrun profit mort. Aici, după cum am înţeles deja, inventarea populismului este parte dintrun program mai larg, în care viul ce se opune capitalului va fi omorât în public, repetat și cu pasiune.

România e aici un teren de luptă important pentru că un nou câmp politic se formează prin preluarea retoricii nativiste

locale, a românismului și cămășilor lui, pentru a restaura supremaţia fictivă a familiei hetero, albe și cu bani. Profesioniștii retoricii familiei, care, vă amintesc, sunt deja morţi, vor să ucidă viul din spaţiile alternative, așa sunt ele în România. Aici mă gândesc nu numai la experimente politicoestetice importante, cum sunt Macaz în București, Tranzit în Iași și altele, dar și la spaţiile independente create de comunitatea romă, prin care rezistă normalizării și transformării lor în români albi, monogami și europenizaţi.

Până la urmă, ce te poţi întreba după ce ai citit ceam scris este dacă vrei să joci în echipa morţii. Dacă nu vrei, trebuie să știi că singura modalitate de a rămâne în viaţă este să îţi iei o cameră obscură, după cum spune și Karl Marx, și să vezi cine e viu lângă tine.

Bogdan Popa predă teoria genului și filmul socialist la Universitatea Cambridge din Marea Britanie și UNATC în București. El este autorul cărţii Sexul și ca‑pitalul: O teorie a filmului româ‑nesc, 2017. Domeniul său de interes acoperă studii feministe, istoria gândirii politice, studii rasiale critice și teorii marxiste ale muncii. Are un doctorat în știinţe politice la Universitatea IndianaBloomington, Statele Unite ale Americii și unul în filosofie, absolvit cum laude la Universitatea din București. Prima sa carte, Shame: A Genealogy of Queer Practices in the Nine‑teenth Century, a fost publicată la Edinburgh University Press.


Partidele populiste sau identificat cu dimensiunea suveranistă a acestui clivaj și au produs politici publice în acest sens, punândule chiar în aplicare odată ajunse la guvernare.

Aceste partide populiste nu sunt partide fără ideologie, de fapt, ci sunt apropiate de stânga sau de dreapta. În urmă cu câţiva ani, se vorbea doar despre partide right‑wing populism (populiste de dreapta). Astăzi, după ascensiunea Syriza și Podemos, vorbim și de left‑wing populism (populiste de stânga). Populismul este, potrivit definiţiei lui Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser, o thin‑cente‑red ideology, o ideologie slabă, care împrumută concepte de la stânga și dreapta, dar le oferă o altă semnificaţie. Cum putem vorbi despre sfârșitul distincţiei dreaptastânga dacă principalele concepte pe care se bazează acestea au intrat în vocabularul populiștilor?

Treptat, partidele care îmbrăţișează ideologii tradiţionale se vor adapta clivajului

suveranitateglobalizare sau vor dispărea. În Austria, partidul conservator ÖVP a preluat tema migraţiei, astfel încât partidul populist de dreapta FPÖ a fost lipsit de principalul său atu. La fel sa întâmplat în Ungaria, unde Fidesz a accentuat aceeași temă pentru a nu fi acaparată de Jobbik. În Franţa, Nicolas Sarkozy a încercat aceeași strategie în faţa Frontului Naţional, fără a fi însă urmat de alţi lideri ai republicanilor. La fel procedează JeanLuc Mélenchon, care dorește să transforme La France insoumise dintrun partid de extremă stânga întro mișcare populistă de stânga. Partidele tradiţionale de stânga au refuzat să preia teme resuscitate de partidele nouapărute populiste de stânga și au pierdut din influenţă. În Grecia, socialiștii au cedat în faţa Syriza, la fel sa întâmplat în Spania, în faţa Podemos. În alte ţări, votanţii stângii au migrat la partidele populiste, la cele antisistem sau la cele ecologiste. Dreapta pare a fi mai bine adaptată noii scindări.

Pentru moment. Atunci când migraţia va genera probleme sociale care nu pot fi rezolvate de partidele populiste de dreapta, partidele tradiţionale de stânga vor recâștiga teren.

Clivajul suveranitateglobalizare va fi absorbit de cel între stânga și dreapta. Nu se poate anticipa deocamdată în cât timp. Pentru partidele tradiţionale de centrudreapta sau de stânga, este o chestiune de supravieţuire. Inamicul lor comun este reprezentat de partidele antisistem (de tip En Marche!) care neagă radical orice opoziţie între dreapta și stânga. Experimentul Forza Italia nea arătat că aceste partide sunt mai mult vehicule pentru lideri precum Silvio Berlusconi. La fel se va întâmpla probabil cu partidul ANO al oligarhului Andrej Babiš: când acesta nu va mai avea nevoie de un vehicul electoral, partidul se va îndrepta înspre stânga și dreapta în egală măsură (este și opinia lui Paul Lendvai, întrun articol recent din Der Standard). Experimentul

USR arată deasemenea că tensiunile dreaptastânga sfârșesc prin a ieși la suprafaţă.

Întrun articol publicat recent în The Guardian, intitulat „Europe’s centreright is on the wrong track with «good populism»”, politologul olandez Cas Mudde consideră că partidele de stânga au greșit atunci când au început să experimenteze neoliberalismul prin încercări de tipul third way în cazul laburiștilor britanici. Aceeași eroare o fac astăzi partidele de centrudreapta încercând să preia retorica populistă împotriva migraţiei (cazul Olandei și al Austriei, ambele la alegerile parlamentare din 2017, Rutte și Kurz aplicând reţete similare în faţa partidelor conduse de Wilders, respectiv Strache). Este prematur a afirma dacă Mudde are sau nu dreptate. Partidele de centrudreapta sau de stânga sunt divizate în privinţa provocărilor populismului, alegerea fiind între preluarea temelor populiste sau respingerea lor radicală.

Indiferent ce cale vor urma aceste partide, clivajul dreaptastânga va supravieţui, fie și doar în forma nonpolitică despre care scria Norberto Bobbio. Această forma mentis se va putea, eventual, transforma din nou, întrun viitor greu de prevăzut, întrun clivaj politic. Realitatea politică va fi întotdeauna cu un pas înaintea teoriilor politice, dar acestea rămân instrumente utile, care ne ajută să facem alegeri raţionale sau să înţelegem opţiunile altora.

Radu Carp este profesor la Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea din București, director al Școlii Doctorale de Știinţe Politice. Doctor în drept al Universităţii „BabeșBolyai” din ClujNapoca (2002). Master în studii europene și relaţii internaţionale, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales, Nisa (1996). A publicat 15 cărţi în calitate de autor și coautor. Printre cărţile publicate amintim Politograma. Incursiuni în vocabularul democraţiei, Institutul European, 2015.

Morţii şi viiiBogdan Popa

Sursa foto: Daily Express


6 | POLITICA EUROPEANĂ

Capitalismul este un fenomen socioeconomic plural, care se manifestă

predominant în varietăţi instituţionale localizate. Una este capitalismul scandinav, descris ca „socialism” în anumite zone analfabete politic ale intelighenţiei românești, și alta este cel (neo)liberal din SUA sau Ţările Baltice. Motivul este că societăţile au dinamica și conjuncturile lor istorice proprii, care generează astfel o diversitate pe care o înţelegem mai bine dacă ne gândim la tensiunea dintre piaţă și democraţie.

Ca politolog specializat în economie politică internaţională, vin dintro perspectivă critică faţă de capitalism. Momentul meu formator a fost lectura lui Karl Polanyi, un gânditor de școală budapestană și vieneză legat de Transilvania prin originile familiei și doctoratul său dat la Cluj pe vremea Imperiului. Polanyi a fost un social democrat radical, care a făcut carieră universitară în America, după ce a fost fugărit de fasciști dintro Vienă în care fusese un fel de director de opinie mai mult de un deceniu, în anii ’20.

Teza lui Polanyi, susţinută în Marea Transformare, carte tradusă în română de Editura Tact din Cluj, este că transformarea statului modern din modest paznic de noapte al ordinii capitaliste în participant activ atât la expansiunea pieţei, cât și la medierea conflictului dintre tendinţele autodistrugătoare ale integrismului de piaţă și rezistenţa socială pe care acesta tinde să o provoace este consecinţa principală a dramelor istorice ale secolelor al XIXlea și XX. Rezultatul funcţiei de mediere nu este neapărat un scenariu politic emancipator, conturat pe culoarul ideologic al stângii, cum adesea se înșală stângiștii. Căci rezistenţa socială poate articula proiecte colectiviste de natură pur conservatoare, fascistă (sau mafiotă, putem adăuga), religioasă, nombrilistlocalistă, în funcţie de ce idei și actori sociali organizează rezistenţa socială (sau „contramișcarea”, cum îi zice Polanyi). Palimpsestul zilei este și mai interesant: retorica trumpistă generică anunţă protecţia majorităţii autohtonilor de globalizare, migranţi și asistaţi, în timp ce acţiunea este consolidarea oligarhiei economice și a sistemelor de pedepsire socială combinată cu mișcări de protecţie identitară care nu costă prea mulţi bani.

De ce nu câștigă stânga de pe urma crizei sociale și ambientale în care ne găsim? Până acum, a fost relativ facil să argumentăm că partidele de centrustânga nu aveau cum să câștige din mânia socială postcriză întrucât ele însele fuseseră arhitecte ale revoluţiei neoliberale cu faţă umană în anii ’90 și 2000.

De ce nu au câștigat însă partidele de la stânga socialdemocraţiei – blocul roșuverde, de pildă – momentul politic pe care îl trăim acum, generând revirimentul stângii doar în anumite părţi ale Europei mediteraneene, Portugalia fiind singurul exemplu de succes electoral și de guvernare clar, sub coaliţia dintre socialdemocraţi și cei de la stânga lor. În rest, replierea este identitară, de dreapta iliberală politic, pe un fundal în care nativismul se aprinde ca o văpaie în cele mai (aparent) liniștite electorate europene (Scandinavia, Cehia, Anglia). Zic dreapta iliberală politic pentru că în multe contexte (Austria, Ungaria, Anglia) nativismul politic vine cu agende tot mai probusiness și cu o apropiere tot mai mare de mediile de afaceri.

Nu trebuie să fim prea surprinși. Dincolo de exhibiţionism ideologic tactic, cei care instrumentează populismul de dreapta tind să se îndrepte spre coabitare cu neoliberalismul. Unii așteaptă să o facă în coaliţiile de guvernare, alţii deja din opoziţie.

Căci ceea ce se uită adesea este că neoliberalismul, o serie destul de coerentă de teorii economice și politice de la alegerea publică (public choice) la noua sinteză neoclasică, se armonizează ușor cu idei aparent adverse liberalismului, mai ales a celui politic. Căci nu numai corifeii Școlii Austriece au fost pe faţă ostili democraţiei reprezentative, dar mai tot ce înseamnă teorii despre ciclurile electorale în economie este destul de explicit antidemocratic pe motive de eficienţă. Citiţi un pic de Alberto Alesina să vedeţi la ce mă refer.

Așa cum arăta Kurt Weyland, America Latină a fost în anii ’90 la mâna populismului neoliberal. Există neoliberalism islamist, feminism neoliberal, iar iluziile legate de salvarea Planetei prin transformarea dreptului de a polua în instrumente financiare ţine de ecologismul neoliberal. Dar poate cel mai important lucru ce trebuie reţinut este tensiunea între neoliberalism și liberalismul politic, libertatea individuală neavând nici un sens când muncești 100 de ore

pe săptămână în America urbană, de pildă, fără asigurare de sănătate, fiind la o boală distanţă de falimentul personal.

Cazul românesc este și el fascinant, tradiţia anilor ’90 fiind aceea a convertirii cererilor pentru protecţie faţă de dislocările produse de piaţă (formulate de contramișcările muncitorești terifiate de șomaj, pauperizare galopantă și colaps al serviciilor publice) în agende politice nu foarte emancipatoare, mergând de la naţionalism etnic (și, mai nou, paranoia faţă de refugiaţi) la ultraconservatorism (CpF) și cultivarea de relaţii sociale neopatrimoniale (corupţia). Ceea ce însă mă irită cel mai mult în cazul românesc nu este slaba bază politică a criticii de stânga, ci raritatea unei interpretări socialliberale a tezei încastrării pieţei în societate, care este proprie lui Polanyi. Socialliberalii argumentează că deoarece pieţele sunt sociale, pentru a le face să funcţioneze mai eficient și cu nivelul minim de echitate care este fezabil politic, una dintre sarcinile politicului este de a crea reguli,

bugete și instituţii care nu doar să facă pieţele să funcţioneze așa cum ar trebui și să demonteze tendinţele monopoliste, dar și să modifice tendinţele (auto)distructive ale pieţelor, îndeosebi tendinţa lor de a pauperiza populaţia cu ceva cheag și de ai supune pe cei deja pauperi la sisteme punitive de inserţie în piaţa muncii – de genul tăierii ajutoarelor sociale, accesului fictiv la servicii medicale publice, locuire insalubră etc. Că toate acestea sunt considerate a fi o formă de „socialism” (adică, practic, Gulag, Stalin etc.) este de toată jena.

În forma ei pură, tensiunea dintre societatea de piaţă și democraţie se manifestă în fascism, un termen înţeles de Polanyi ca însemnând „o reformare a economiei de piaţă realizată cu preţul extirpării tuturor instituţiilor democratice atât în domeniul industrial, cât și în cel politic. Sistemul economic, care era în pericol de dezmembrare, avea să fie revitalizat”, ne spune el. Din fericire, azi nu am ajuns la punctul în care fascismul hard descris de Polanyi să aibă șanse de putere politică reală, în parte pentru că pe ici pe colo atât statele, cât și instituţiile UE au intervenit pentru a opri cele mai distructive tendinţe (gândiţivă la rolul BCE în priponirea actualului sistem financiar european). Dar fenomenele politice postdemocratice abundă și nu pot fi puse în ograda leninismului. Ele sunt fără excepţie diverși hibrizi mai soft, mai hipsterești chiar (la Viena îi puteţi vedea peste tot), formaţi pe altoiul dreptei, de la cea paleoconservatoare la cea criptofascistă. Faptul că Marea Recesiune a accelerat ritmul în care instituţiile democratice de la locul de muncă (sindicate) și din sfera publică (parlamente) au fost slăbite (cât mai contează parlamentul unei ţări debitoare, aflate în incapacitate de plată?) în timp ce relaţiile dintre piaţă și societate merg întro direcţie care revitalizează multe dintre fundamentele ordinii economice liberale de secol al XIXlea – obiectul criticii polanyiene – ar trebui să fie un motiv de panică politică și civică, indiferent de culoarea politică pe care o avem.

Cornel Ban este lector universitar în economie politică internaţională la Universitatea din Boston și cercetător asociat la Copenhagen Business School. În anul 2016, a publicat la Editura Oxford University Press cartea Ruling Ideas: How Global Neo‑liberalism Goes Local, care a primit premiul pentru cea mai bună carte în economie politică internaţională pentru anul 2016, premiu oferit de British International Studies Association. În presa românească, intervenţiile sale pot fi regăsite în Adevărul, Critic Atac, Dilema Veche, Foreign Policy (ediţia în limba română).

Societatea de piaţă, democraţia şi criza EuropeiCornel Ban

Sursa foto: Alchetron



De vreo doi ani, deja, pare că timpul nu mai are răbdare. Nici cu noi, și

cu atât mai puţin cu aranjamentele juridicopolitice ale Bătrânului Continent. Precipitarea evenimentelor de la ultimele lupte, pe frontul datoriilor suverane din vara lui 2015, la criza refugiaţilor, la tragedia de la Colectiv, la atentatele de la Paris, Bruxelles, și Germania, la Brexit și alegerile din SUA, derivele autoritare din Polonia, Ungaria sau Turcia, convulsiile independenţei catalane punctează o panoplie disparată de simptome ale unei accelerări a istoriei pe care cu greu o puteam bănui în cea mai bună dintre lumile posibile promise de consensul de la finele Războiului Rece. Trăim o criză în care semnele unei noi ordini sunt încă greu de înţeles. Dar o asemenea ruptură cu trecutul nu prezintă nici marca unei schimbări revoluţionare, nici o direcţie precisă. Prezentul e dezarticulat, coordonatele par să fie în continuă mișcare și falii tectonice par să se ridice între promisiunile ideologice ale ordoliberalismului dublat de democraţie liberală și realitatea frustă a unui neoliberalism tot mai deschis la o colaborare cu autoritarismele de diferite culori și rădăcini ideologice.

Ceea ce pare important, mai mult ca niciodată, e nu doar să nu ne pierdem capul în faţa vârtejului de știri și evenimente, ci să fim capabili să discernem ce se întâmplă în jurul nostru. Altfel spus, să înţelegem pe ce lume trăim și care sunt coordonatele în care ne mișcăm. Ceva din vertijul acesta, mai ales pentru noi, cei din Estul continentului, vine dintro ţesătură de speranţe, iluzii, presupoziţii și neînţelegeri ale poziţiei istorice pe care o ocupăm, din mișcarea aiuritoare de schimbări în care suntem reduși la rolul de spectatori. În cele ce urmează, o să încerc să fac un inventar al celor mai presante neînţelegeri. Ideea este aceea de a puncta nodurile istorice intelectuale și materiale ale unui prezent tot mai încâlcit.

Scurtă istorie a „sfârşitului istoriei”

De ceva vreme, înainte de tulburările prezentului, circula în sfera știinţelor sociale, sub forma unui mit, un soi de înţelepciune necontestată: în societăţile contemporane, diviziunile între stânga și dreapta sunt în mare irelevante. Antagonismul de clasă care lea susţinut istoric și pe care sau construit a fost depășit de miracolul welfare state și de articularea lui la realităţile pieţei libere. Evident, accentul cădea din ce în ce mai mult pe virtuţile redemptive și epistemice ale pieţei. Dacă piaţa

este ultima realitate, spaţiul în care putem testa nu doar validitatea teoriilor despre societate, ci chiar propriile abilităţi și limite ca indivizi, mai exact ca actori economici dotaţi atât cu emoţii, dar mai ales raţionali, politica și mai ales diviziunile stângadreapta sunt lipsite de temei. De ce sar mai opune cineva raţionalităţii inerente a pieţei? De ce ar mai încerca cineva să distrugă mecanismele naturale ale economiei? Cine nu vrea să trăiască în adevărul pe care îl susţine și construiește piaţa? Și așa mai departe. Este ceea ce putem numi ipoteză neoliberală. Armătura sa ideologică își găsește expresia cea mai clară în apologia „sfârșitului istoriei”, care nu se oprea din a ne anunţa în decadele trecute o versiune reloaded a statului hegelian. De data asta, el va lua forma unei guvernanţe globale, organizate și susţinute de triada drepturi ale omului, piaţă liberă și stat de drept.

Să o spunem din capul locului, oricât de optimistă era această promisiune, ea purta din start o încărcătură istorică cel puţin problematică. În spatele noii păci mondiale se ascundeau atât urmele politicii coloniale pe care Vestul și Nordul o voiau uitată și ștearsă din propria istorie, cât și istoria mai recentă a secolului XX. Dincolo de garanţiile realităţii juridice a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se aflau memoria și istoria practicilor legii marţiale din Irlanda de Nord, Algeria sau Italia. Alături de ele, puteam găsi la fel de ușor nu doar mult deplânsa experienţă a autoritarismului stalinist din Est, ci și

uitatele dictaturi din Sudul continentului, fie că e vorba de Spania lui Franco, Portugalia lui Salazar sau Regimul coloneilor din Grecia. Tensiunea pe care inerţia instituţională din aparatele represive ale statelor o întreţinea cu valorile de altfel generoase ale Convenţiei era pe cât de cunoscută și documentată – mărturie stau deciziile Curţii de la Strasbourg în cazuri de tortură și tratamente inumane – pe atât de îndepărtată de spaţiul public.

Anii de plumb, compromisul istoric, dacă e să ne gândim la Italia; sfârșitul conflictului din Irlanda de Nord, dacă vorbim de Marea Britanie; și, evident, căderea Zidului Berlinului se produceau întrun spaţiu și întrun timp în care, prinși de vântul schimbării, europenii visau să utilizeze din nou forţele pieţei fără să gândească până la ce punct jocurile erau deja făcute. Odată cu mult lăudata cădere a comunismului, o nouă lume minunată se deschidea atât aventurierilor determinaţi să pescuiască în ape tulburi, cât mai ales vechiului capital, gata să își extindă sfera exploatării dincolo și dincoace de barierele Cortinei de fier. The sky was the limit. Dar să nu anticipăm. Până a ne opri asupra modului în care piaţa însăși era pornită pe un drum diferit faţă de epoca Trente Glo‑rieuses, merită să stăruim asupra modului în care miracolul drepturilor omului era doar o excepţie juridică redusă la practica unui număr limitat de state din Vestul Europei, pe care cu greu le putem număra pe degetele unei mâini, în vreme ce la nivel global era cel mult o declaraţie

de intenţie a marilor puteri, cu o valoare normativă discutabilă. Lupta neterminată pentru egalitate și nondiscriminare din SUA – altfel, farul călăuzitor și încarnarea democraţiei consolidate celebrate de politologii tranziţiei – e ea însăși indicativă în acest sens. Dictaturile de dreapta din Chile și Argentina, precum și regimul Apartheid din Africa de Sud nu vin decât să completeze imaginea ascunsă în spatele consensului neoliberal ce se înfăţișa ca un sfârșit al istoriei. Și pentru că un asemenea consens își prezenta propria structură – libertate a pieţei înţeleasă ca o condiţie pentru libertăţile politice – ca orizont ultim al raţionalităţii politice, să ne oprim o clipă asupra emergenţei sale. Dacă Europa de Vest era excepţia în materie de relativ respect al drepturilor omului, aceasta mergea mână în mână cu o relativă prezenţă a statului social ce presupunea, în mare, acces la protecţie socială, servicii medicale și educaţie pentru pături tot mai largi ale populaţiei. Toate erau construite pe un echilibru relativ, susţinut de unul sau mai multe compromisuri mai mult sau mai puţin istorice ale capitalului cu proletariatele naţionale. Revanșa neoconservatoare ce deschidea deceniul al nouălea era în schimb hotărâtă să rupă cătușele și zăgazurile reglementărilor statale și să dea la o parte presiunea sindicală. Armata de rezervă a capitalului, strânsă din fostele colonii și din regimurile dictatoriale (cândva echivalentul esteuropenilor din Vest erau portughezii) – altfel spus, forţă de muncă ieftină, angajată în

condiţii de cvasilegalitate – venea să sape mai departe echilibrul fragil al aranjamentelor sociale postbelice. Căderea regimurilor din Est era finalul apoteotic. Nu doar noi pieţe se deschideau, dar însăși ideea de a imagina o lume în afara dominaţiei capitaliste putea fi ștearsă și trimisă în muzeul de antichităţi al istoriei, dacă nu chiar condamnată (în realitate, în lipsă) prin procese de rescriere a istoriei și reforme constituţionale. Drumul era deschis pentru ca desanturi de politologi și constituţionaliști să creioneze noua armătură statală după modele deja încercate.

Retrageri: stânga, dreapta şi înapoi

Istoria europeană a ultimilor 25 de ani este tocmai drumul către ruperea barierelor statului social, încercarea limitelor eșafodajului constituţional și ale democraţiei procedurale. Europa spre care ne îndreptăm și pe care acum o deplângem era nu atât asaltată de inamici exteriori, cât de însăși inabilitatea de a se opune acestor mișcări telurice care afectează însăși posibilitatea de articulare politică a unor rupturi din ţesătura socială. Desigur, deplângem cu toţii atât valurile de xenofobie ridicate de în urma crizei refugiaţilor, regresia politică numită Brexit, revenirea statuluinaţiune în primplan, ultranaţionalismele revanșarde, sexismul, rasismul și așa mai departe. Dar unde sau aflat apărătorii ordinii liberale atunci când acţiuni militare au fost întreprinse în deplină ignorare a dreptului internaţional, când spaţii de nonlegalitate au fost create în interiorul statelor în scopul torturii, când răspunsul la criza financiară creată de avangarda neoliberală a fost austeritatea, când costul social, să o spunem deschis, al iraţionalităţii sistemului a fost suportat de cei mai vulnerabili?

(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,

www.revistatimpul.ro)

Cosmin Sebastian Cercel este doctor în drept al Universităţii Paris 1 PanthéonSorbonne, unde a redactat și susţinut o teză asupra relaţiei dintre drept și politică în contextul comunist românesc. În prezent este assistant professor la University of Nottingham School of Law, unde lucrează în cadrul unui proiect de cercetare ce analizează critic disoluţia conceptelor clasice de legalitate și constituţionalism în gândirea juridică continentală din perioada interbelică. Ultima sa apariţie editorială este Towards a Jurisprudence of State Communism: Law and the Failure of Revolution (Londra, Routledge, 2017).

Realinieri şi retrageri: note asupra crizei europene

Cosmin Cercel

Sursa foto: InfoMondo


8 | DEZBATERI

„Invazia” românească în Marea Britanie continuă neabătutPetru Clej

Migraţia românilor în Regatul Unit (UK) este un fenomen care a luat am

ploare în ultimii 10 ani și care a dus la o transformare a comunităţii românești din această ţară aflată în pragul ieșirii din Uniunea Europeană. Datele oficiale prezentate recent de Oficiul Naţional de Statistică (ONS) arată că în anul 2016 sau aflat în UK peste 326 000 de români. Dinamica populaţiei românești din UK a fost una de creștere explozivă, mai ales după deschiderea totală a pieţei muncii pentru cetăţenii României și ai Bulgariei la 1 ianuarie 2014. Dacă în anul 2013 – ultimul înaintea acordării drepturilor depline – numărul românilor din UK era estimat la 128 000, acesta a crescut la 175 000 în 2014, 223 000 în 2015 pentru a ajunge anul trecut la 326 000, un ritm mediu anual de aproape 37% în ultimii trei ani. Această explozie a numărului de români din UK a contrazis categoric asigurările date înainte de 1 ianuarie 2014 de politicienii și diplomaţii români, că un asemenea aflux nu va avea loc pe considerentul că „cine a vrut să vină a venit până acum”. Ei bine, na fost așa, ci mai degrabă cum avertiza think tankul eurosceptic Migration Watch, care estima că în primii cinci ani după deschiderea totală a pieţei muncii în UK pentru români și bulgari migraţia netă (sosiri minus plecări) va fi în medie de 50 000 pe an. Cert este că în 2016 erau de 2,5 ori mai mulţi români în UK decât în 2013 și este clar că numărul lor actual este mai mare decât în 2016, posibil peste 400 000. Potrivit ONS, pentru prima oară în 2015, românii au reprezentat naţionalitatea numărul unu printre străinii nousosiţi în UK.

Toate aceste date privind numărul românilor aflaţi în UK sunt estimări și comportă un anumit grad de imprecizie. Nu mai este o estimare cifra numerelor de asigurare socială (NINO) emise românilor, care, potrivit ONS, sa ridicat în anul încheiat la 30 iunie 2017 la 175 000 (este drept, în scădere cu 5% faţă de aceeași perioadă încheiată în 2016) cu aproape 100 000 mai mult decât cifra corespunzătoare pentru polonezi, aflaţi pe locul al doilea. NINO dă posibilitatea unei persoane să lucreze legal în UK,

să plătească taxe și impozite și să beneficieze împreună cu familia sa de îngrijirea sănătăţii, educaţie și ajutoare sociale. Este clar că nu toţi cei care obţin NINO (unic și valabil pe viaţă) rămân în UK, dar astfel de cifre dovedesc că această ţară e o destinaţie privilegiată pentru români, și nu doar cei din România, ci pentru românii din alte ţări ale UE, ca Italia și Spania (unde în fiecare din cele două ţări se află peste un milion de cetăţeni români).

Constructori şi menajere

ONS estima că 77% dintre românii din UK în perioada 20142016 lucrau, 5% erau șomeri, 5% studiau și 13% erau inactivi. Circa 25% dintre români lucrează în construcţii, 23% în sectorul distribuţiei, hoteluri și restaurante, iar 14%, în sectorul finanţebănci. În cifre absolute pe sectoare, datele se prezintă astfel: construcţii – 37 800; distribuţie, hoteluri, restaurante – 37 000; administraţie publică, educaţie, sănătate – 22 100; finanţe, bănci – 21 800; industria manufacturieră – 13 100; agricultură, pescuit, forestier – 2 200; energie și apă – 1 500; alte servicii – 6 200. Aici, în mod cert, nu sunt cuprinse persoanele care lucrează în mod informal, fără forme legale, și sunt plătite cu bani în mână. Prezenţa românilor în UK a devenit vizibilă (și audibilă). Dacă treci pe lângă un

șantier de construcţii (apartamente, birouri, case individuale, demolări, drumuri etc.), nu se poate să nu auzi românește. În transportul în comun întâlnești nu doar constructori români, ci și menajere, care lucrează în hoteluri și case individuale, precum și asistente și îngrijitoare din sectorul sănătăţii. În Londra locuiește aproape jumătate din populaţia românească din UK – oficial, 100 000 în 2015, dar probabil în jur de 200 000 astăzi (posibil cel mai mare oraș românesc din diaspora) –, prezenţa românilor fiind din ce în ce mai consistentă, mai ales în Nordul și Estul capitalei britanice. O importantă prezenţă românească se găsește și în orașele Birmingham, Northampton și Coventry (primele trei, potrivit ONS, după Londra, în 2015), ca și Luton, Manchester, Leeds, Liverpool sau Bristol, dar și în Scoţia (Glasgow și Edinburgh), Ţara Galilor (Cardiff) și chiar Irlanda de Nord (Belfast). Numărul magazinelor și restaurantelor românești din Londra depășește probabil 100 la ora actuală, așa că nu e o mare problemă săţi procuri borș și mititei sau să mănânci o ciorbă de burtă. În ultima vreme, au apărut și firme de contabilitate și avocatură destinate românilor. La fel au proliferat și lăcașele de cult românești, ortodoxe în majoritate, dar și neoprotestante (baptiste, penticostale, adventiste), multe dintre ele funcţionând în clădiri aparţinând altor culte (de pildă

Biserica „Sf. Gheorghe” din centrul Londrei funcţionează în biserica anglicană „St. Dunstan intheWest”).

Atracţia UKCei atrage însă pe români

în această ţară care nu a fost o gazdă tradiţională a unei imigraţii românești importante? În mod evident, aderarea la UE a dus la un aflux important de români în UK, ca și în alte ţări, dar în ultimii ani acest aflux sa accelerat. Este clar că boomul din construcţii a atras mână de lucru cu calificare joasă și mediejoasă în munci pe care localnicii nu mai sunt dispuși să le presteze în condiţiile unei rate a șomajului pe economie de sub 5% (Spania 17%, Italia 11%, Franţa 9%). Flexibilitatea de care dau dovadă angajatorii britanici faţă de omologii lor din ţări de pe continent cu o legislaţie a muncii mai strictă este un alt avantaj competitiv în sectoarele unde lucrează cu predilecţie românii. Nu trebuie neglijate nici avantajele prezentate de sistemul de beneficii sociale și cel de sănătate. Numărul de copii născuţi din cel puţin un părinte român a depășit 10 000 în 2016, fiind pe locul patru după polonezi, pakis tanezi și indieni, în unele maternităţi din Londra mamele românce fiind chiar majoritare. Sistemul de educaţie primar și secundar de stat – deși nu este renumit pentru calitatea sa – oferă pentru mulţi copii români, mai ales din familii defavorizate, o șansă pe care cu greu ar fi avuto în România. Acești copii devin fluenţi în engleză, spre deosebire de părinţii lor, care sunt în majoritate prizonierii unor ghetouri românești (locuinţă, muncă, televiziune), ceea ce este în sine o realizare.

Creșterea numărului românilor din UK a dus în mod inevitabil și la sporirea fenomenului infracţional românesc. Potrivit datelor prezentate de Consiliul Naţional al Comandanţilor de Poliţie în exclusivitate la RFI, cele mai multe infracţiuni comise de cetăţenii celor 27 de state UE în Londra au ca autori cetăţenii români (locul al doilea pe UK după polonezi, care însă sunt aproape un milion), iar românii sunt pe locul al treilea (după polonezi și

irlandezi) după numărul de deţinuţi din închisori.

Viitor incertCe le rezervă viitorul acestor

români acum, când Marea Britanie se pregătește să părăsească UE la 29 martie 2019? Ca și ceilalţi cetăţeni UE aflaţi în UK (circa 3,5 milioane), românii trăiesc în incertitudine. Cei care au împlinit cinci ani de ședere pot face cerere pentru rezidenţă permanentă prin completarea unui formular de 85 de pagini, iar cei care au rezidenţă permanentă pot face cerere de cetăţenie britanică la un an după obţinerea rezidenţei. Desigur că economia britanică nu ar mai putea funcţiona dacă sutele de mii de români care lucrează aici ar dispărea peste noapte și în mod cert acest lucru nu se va întâmpla. Dar ce se profilează este un acces mai dificil la locurile muncă de joasă calificare la care ţintesc mulţi români care vin în UK. După referendumul din 23 iunie 2016, în care electoratul sa pronunţat în proporţie de 52%48% în favoarea ieșirii din UE, sa produs o escaladare a numărului de incidente xenofobe și rasiste. Printre victime sau numărat și români, un incident notoriu fiind și incendierea criminală a unui magazin românesc din orașul Norwich din Estul Angliei în vara lui 2016, urmată însă de un gest impresionant de solidaritate – o colectă publică în favoarea proprietarilor, care a strâns 30 000 de lire sterline. Indiferent însă ce le rezervă viitorul, românii din UK reprezintă deja o comunitate numeroasă și destul de bine implantată. Cu toate dezavantajele – dificultatea relativă de învăţare a limbii engleze, condiţii improprii de locuit (în comun, chirii scumpe), diferenţe culturale pronunţate faţă de localnici –, românii din UK, în majoritatea lor, au venit aici pentru un trai mai bun și cred că aceștia își văd viitorul aici.

Petru Clej este jurnalist freelance la Londra, corespondent RFI România în Marea Britanie și colaborator la BBC News și Jewish Chronicle. A fost jurnalist la BBC, Redacţia română în perioada 19912008 (unde, în perioada 20002008 a ocupat funcţia de redactorșef).

Migraţiile și consecinţele lor

Sursa foto: Power in a Union


DEZBATERI | 9

Dezbaterea publică privind migranţii și refugiaţii care au ajuns în Europa

a fost și este foarte emoţională. Este evident că ne confruntăm din ce în ce mai mult cu o paradigmă complet nouă pentru migraţia mondială: departe de a fi determinată doar de o criză umanitară specifică sau de o gestionare necorespunzătoare a frontierelor, valul recent este, probabil, doar o manifestare a unui fenomen mai amplu, care afectează Europa mai mult decât alte părţi ale lumii. Întro oarecare măsură, chiar abordările UE în ceea ce privește dezvoltarea sau consolidarea stabilităţii sau bazat pe presupunerea că oamenii care se recuperează din situaţii conflictuale ar rămâne în ţările și comunităţile lor. Așa cum arată Roderick Parkes, „Migraţia globală există și va rămâne: conectivitatea și demografia, insecuritatea și instabilitatea formează o ordine a lumii noi și rapid evolutive, iar aceste dinamici vor afecta Europa semnificativ, în condiţiile în care este considerată a fi atât un paradis sigur, cât și un loc în care un viitor mai bun poate fi materializat întradevăr. Acest lucru, împreună cu nevoia incontestabilă a aportului unor generaţii mai tinere din cauza «deficienţei noastre demografice», este vestea bună. Vestea mai puţin bună este că încă lipsește o dezbatere de politică echilibrată cu privire la provocările și oportunităţile pe care acest fenomen le creează, începând cu implicaţiile mai extinse ale politicii externe”.

În ultimele două decenii, tot mai mulţi oameni au migrat. Populaţia globală a sărit de la cinci la șapte miliarde din 1990 încoace, dar doar o mică parte (3,3%) trăiește în afara ţării de origine. Această proporţie, de altfel, sa schimbat abia începând cu anii ’60 (2,3% în 1965), în ciuda răspândirii masive a

transportului transfrontalier. Întradevăr, este remarcabil câţi oameni au rezistat noilor oportunităţi de mișcare – un testament al puterii promisiunii dezvoltării durabile. Din punct de vedere istoric, oamenii au ales o viaţă sedentară. În ceea ce privește migraţia, solicitanţii speră la un trai mai bun și prosper. Totuși, în aceste zile, oamenii nu se mișcă doar pentru că sunt obligaţi să facă acest lucru. Cetăţenii adoptă voluntar migraţia ca pe o strategie de viaţă, căutând oportunităţi în afara structurilor de stat. Acest lucru se întâmplă în ciuda eforturilor depuse de statele lor de origine pentru a oferi locuri de muncă și stabilitate. Ca atare, această clasă mică mobilă contestă însăși raţiunea dezvoltării statului și a dezvoltării naţionale – nu doar în ţările trimise, ci și în statele carei primesc.

O chestiune juridicăTrebuie făcută o distincţie

clară între refugiaţi și migranţi deoarece cei dintâi beneficiază de un statut special. În Convenţia de la Geneva din 1951 privind refugiaţii, termenul „refugiat” este atribuit persoanelor care sunt nevoite să își părăsească ţara de origine din cauza unor ameninţări care le pun viaţa în pericol, sunt persecutate din motive rasiale, religioase, pentru opinii politice sau apartenenţa la un anumit grup social. Dacă este îndeplinit unul dintre aceste criterii, refugiaţii pot cere azil politic întrun alt stat. Categoria refugiaţilor include și persoanele care pleacă din ţările de origine ca urmare a unor evenimente ce perturbă ordinea publică – revoluţii, războaie civile, războaie interstatale sau ocupaţie străină. „În ceea ce privește migranţii”, potrivit Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, „din această categorie fac

parte persoanele ce hotărăsc săși părăsească ţara de origine din cu totul alte motive decât refugiaţii – căutarea unui trai mai bun, reunirea cu familia etc.”. Spre deosebire de refugiaţi, migranţii se pot întoarce oricând doresc în ţara natală, dat fiind faptul că nu se confruntă cu ameninţări care să le pună viaţa în pericol. Această distincţie este foarte importantă deoarece, în cazul refugiaţilor, statele au datoria de a le oferi azil politic și anumite drepturi reglementate de Convenţia de la Geneva din 1951, pe când în cazul migranţilor nu putem spune același lucru. Așa cum arată Ileana Racheru, „migranţii nu pot beneficia de azil politic și nici de drepturile care vin la pachet cu acesta, prin urmare, pot fi expulzaţi imediat din ţările în care au intrat”. În primele zece luni ale anului 2015, au fost depistate mai mult de 1,2 milioane de treceri ilegale de frontieră la frontiera externă a UE, un nivel care nu a fost observat niciodată în Europa. Dovezile disponibile sugerează că migraţia ilegală persistă și în alte părţi ale lumii la niveluri înalte. Majoritatea migranţilor care utilizează aceste rute își pun viaţa în mâinile unor contrabandiști și traficanţi de persoane fără scrupule, care fac din acest lucru bani. „Combaterea acestor crime a devenit o prioritate majoră pentru factorii de decizie politică.” La această concluzie a ajuns Organizaţia pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, prin Migration Policy Debates. Europa se trezea!

Începând cu anul 2015, un număr tot mai mare de refugiaţi din Africa și Orientul Mijlociu au început să pătrundă în Europa, în special prin Bulgaria, Grecia, Italia, Franţa și Spania. Conform Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, în 2015, aproximativ un milion de refugiaţi au ajuns în Europa (972 551 au venit pe

mare traversând Marea Mediterană, iar 34 000 au trecut graniţa din Turcia în Bulgaria sau Grecia).

Necesitate sau sinucidere?

Europa sa aflat în anul 2015 sub un veritabil asediu al sutelor de mii de migranţi din Asia și Africa obligaţi săși părăsească pământul natal (ţările de origine) din cauza războiului, a terorii și fărădelegii, a dictaturii, sărăciei și foamei. Fenomenul a avut și are încă dimensiuni nemaiîntâlnite după imensele valuri de refugiaţi provocate de al Doilea Război Mondial, iar prin rapiditate și forţă, geografie a originii și destinaţiei, mecanisme de declanșare și reguli de desfășurare, dar și prin majore diferenţe culturale între migranţi și populaţiile europene care iau primit conturează un fenomen unic.

Așa cum arată cunoscutul demograf Vasile Gheţău, „Populaţia Uniunii Europene a ajuns la 508 milioane locuitori la începutul anului 2015. Creșterea din anul 2014 a fost de numai 1,3 milioane și a provenit în proporţie de aproape 90% din migraţie, creșterea naturală fiind de numai 161 000. Atât mărimea creșterii, cât și raportul dintre cele două componente relevă o realitate complexă pentru populaţia Uniunii și o privire asupra evoluţiilor naţionale din care rezultă cele două caracteristici duce la constatări subestimate ca dimen siune și consecinţe, iar plasarea lor în actualul context politic european îi amplifică complexitatea”.

Situaţia în RomâniaPe parcursul lui 2015 și în

ceputul lui 2016, tot mai multe state membre UE și Schengen au introdus controale vamale la

graniţă. Ungaria, Slovenia, Germania, Austria, Franţa, Belgia, Suedia, Norvegia și Danemarca au recurs la aceste măsuri pe perioade determinate. În unele cazuri, precum cele ale Ungariei, Bulgariei, Sloveniei și Austriei, autorităţile au decis construirea de garduri din sârmă ghimpată în zonele de graniţă tranzitate de refugiaţi. Ungaria a construit astfel de obstacole la graniţa cu Croaţia, Serbia, Slovenia, iar odată ce România a acceptat să primească între 20162017 aproximativ 6 200 de refugiaţi, premierul ungar, Viktor Orban, a anunţat construirea unui gard de sârmă ghimpată pe întreaga frontieră cu România. Deocamdată, în România a fost înregistrat un număr redus de imigranţi și solicitanţi de azil, spre deosebire de celelalte ţări din Blocul centralestic, afectate de criza refugiaţilor: din 1991 până în 2013, în ţară sau înregistrat doar 25 100 cereri de azil (aproximativ 5 200 au fost aprobate), iar în anul crizei, 2015, România a primit 1 266 de cereri. În ceea ce privește refuzul statului român de a primi cota impusă de UE, președintele Klaus Iohannis a adus în discuţie, întro conferinţă de presă, integrarea imigranţilor în societate, capitol la care statul „mai are de învăţat”, dar nu și aspectele logistice: „Noi, dacă primim imigranţi, nui primim în regim de hotel, ca să stea peste iarnă și pe urmă să mai vedem. Noi, dacă îi primim, nii asumăm. Acești oameni trebuie școlarizaţi, trebuie să înveţe limba română, copiii trebuie să meargă la școală și să înveţe în limba română. Ei trebuie să fie integraţi în societate. (...) Asta înseamnă primirea imigranţilor. Partea cu cazarea este doar un prim detaliu, mai degrabă logistic, și cel mai ușor de rezolvat, însă, din păcate, nu despre asta este vorba, ci despre integrarea lor în societate”. Concluzia noastră ar fi: problema este încă departe de a fi rezolvată, dar și percepută!



Florian Bichir este istoric și scriitor, doctor în știinţe politice, doctor în teologie. Absolvent al Colegiului Naţional de Apărare. Cercetător știinţific al Academiei Române, Centrul de Istorie și Civilizaţie Europeană Iași, Membru al Comisiei Române de Istorie Militară (CRIM). În martie 2012, a fost ales de Parlamentul României membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cu rang de ministru secretar de stat. A publicat 28 de volume. Ultima apariţie, Corsarii uitaţi ai adâncurilor: Delfinul, Rechinul și Marsuinul, Editura Militară, 2014.

Dilema postcolonialismului: azilant, refugiat sau imigrant

Florian Bichir

Sursa foto: www.HTO.tv


10 | DEZBATERI

Primăvara arabă, un experiment socialpolitic de înlocuire a dictaturilor na

ţionaliste arabe din Africa de Nord și Orientul Mijlociu cu regimuri pseudodemocratice, sa dovedit a fi scânteia care nu doar a răsturnat dictaturi, ci a și readus în primplan ideologiile totalitare de factură islamistă. Acest fenomen de care a încercat să profite atât Estul, cât și Vestul, această rebeliune sângeroasă care sa întins din Tunisia, Libia și Egipt, trecând peste Siria și Irak până în Bahrein și Yemen, a alimentat pe deplin interesele celor două puteri care își dispută supremaţia în zonă, barbara dictatură wahabistă din Arabia Saudită și Iranul radical șiit. Dacă mai punem în ecuaţie interesele geopolitice ale Rusiei, jocul perfid al Turciei lui Erdoğan la mai multe capete și catastrofala politică externă americană sub echipa ,,progresistă” Obama Clinton, avem tabloul total al unui dezastru umanitar, social, cultural și identitar care a transformat Orientul în rezervor de terorism jihadist și în placa turnantă a celei mai mari migraţii ilegale de persoane din istoria recentă.

Siria, ca de altfel și Irakul, nu au fost niciodată centre ale jihadismului, ba chiar, pe fondul unui raport echilibrat dintre musulmanii suniţi și cei șiiţi, cât și prin prezenţa unor mari comunităţi creștine autohtone (arabe și siriace) care în Siria ajungeau până nu demult la aproximativ 20% din populaţie, iar în Irak, la aproximativ 7% din populaţie, fondate pe baza moștenirii coloniale occidentale și având pe lângă vorbitorii de arabă largi comunităţi de limbă kurdă, aramaică (siriacă) ori turcă, aceste state care nu au fost niciodată ,,state naţionale” în înţelesul european al ideii naţionale, ci mai curând soluţii de compromis etnoreligios în era postcolonială, au fost guvernate de dictaturi laice, care îmbinau socialismul cu naţionalismul arab. Acest fapt a dus la permanente coliziuni cu liderii religioși, atât cu cei moderaţi, cât și cu cei de factură extremistă, care îmbrăţișau linii radicale. Căderea celor două mari state din regiune, Irak și Siria, dezintegrarea lor în faza războiului civil și avansul elementelor teroriste de tip salafist atât în faţa armatelor regulate, cât și a insurgenţei naţionale, cu revendicări politice, a dus la ceea ce astăzi cunoaștem drept ,,criza migranţilor”. În fapt, căderea Siriei a antrenat pe lângă apariţia jihadismului întro ţară cu un islam moderat și cu deschidere către Europa, și expansiunea în regiune a traficului de persoane. Zeci de milioane de sirieni și irakieni au fost dislocaţi în urma războiului, marea majoritate a refugiaţilor putând fi regăsiţi în taberele din Turcia, Iordania și Liban. De regulă, sunt oameni pașnici, care au fugit din calea

războiul pentru a se salva, nu au tendinţe de radicalizare și vor doar să revină la o viaţă normală. O parte dintre refugiaţi au fost antrenaţi întrun mare val de migranţi economici, care merge pe două căi către naţiunile europene recunoscute pentru statul social (Germania, Suedia, Franţa etc.). Prima cale, după prăbușirea Libiei și infiltrarea elementelor jihadiste în Tunisia, este prin nordul Africii spre Italia, aducând migranţi economici din ţări care nu au legătură cu Primăvara arabă, precum Mali, Niger, Ciad, Nigeria, Ghana, Senegal și multe altele, iar al doilea val, care a găsit această acoperire sub realii refugiaţi sirieni, adună oameni din ţări precum Bangladesh, India, Pakistan, Afganistan, Iran până la Albania, alături de persoane din Siria, Irak și alte ţări din regiune, calea aleasă fiind prin Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia și Ungaria, după care urcă spre Europa Centrală. De acest val de migranţi care practic a desfiinţat în anul 2015 atât tratatul Schengen, cât și acordul cu privire la azil și azilanţi la nivel european, încheiat la Dublin, au profitat nu doar migranţii economici dis puși so ia la pas mii de kilometri și să vândă tot ce au pentru a plăti serviciile traficanţilor, nu doar o minoritate mai îndrăzneaţă de refugiaţi sirieni sătui de taberele mizere și visând la ajutoarele din marile orașe europene, ci și grupări mafiote transfrontaliere și mai ales reţele jihadiste, care sau ascuns printre migranţi și au contribuit nu doar la afaceri ilegale, ci și la creșterea influenţei celulelor ji hadiste din orașe europene precum Bruxelles, Paris, Londra, Marsilia, Rotterdam, Birmingham ori Barcelona.

Trebuie spus că răspunsul absolut dezastruos pe care liderii

europeni lau dat la această criză a migranţilor, care a dovedit că hotarele spaţiului comunitar sunt la fel de solide precum limesul Imperiului Roman de Răsărit asediat de slavi și avari după anul 602, era unul absolut de așteptat. Atât Merkel, cât și Hollande, Juncker, Barroso, Van Rompuy și toţi ceilalţi fac parte dintro generaţie europeană profund influenţată de Revoluţia Culturală de după 1968 și tributară unui model ideologic profund influenţat de principii precum corectitudine politică, discriminare pozitivă, relativism sociocultural ori multiculturalism. Și dacă am spus multiculturalism, trebuie să înţelegem acest element de gândire motivat profund de complexul ,,vinovăţiei” occidentalului în raport cu străinul din Orient, Asia, Africa, nu vorbim de interculturalitate și nici de dreptul legitim la păstrarea propriei identităţi socioculturale. Vorbim despre dreptul imigrantului de a respinge integrarea în societatea care la primit și încurajarea acestuia spre a reproduce pe terenul culturii străine, în care, chipurile, a căutat ajutorul, propriile sale forme de expresie materială, spirituală și mentală comune spaţiului pe care în teorie la rejectat prin părăsire. Nu de puţine ori, prin subvenţii sociale, statele occidentale au favorizat respingerea integrării și enclavizarea acestor comunităţi noneuropene. De aceea, sa ajuns la situaţii absolut de neconceput cu o generaţie în urmă: în Londra, astăzi vezi mai multe femei purtând burqa ori hijab decât la Damasc; celula teroristă care pus în aplicare atentatul de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, deși planul și antrenamentele au avut loc în Pakistan și Afghanistan, a avut baza radicalizării islamiste la

Hamburg, și nu la Kandahar; Bruxelles, capitala UE, este dominată la nivelul străzii de mafii din rândul comunităţilor musulmane, marocane și albaneze; Parisul este martor, la nivelul generaţiei tinere, a unei fuziuni între lumea, interlopii și ideologiile promovate de imamii radicali care impun salafismul la periferie; Marsilia a devenit un oraș algerian. De facto, serviciile secrete deja au raportat la nivelul orașelor occidentale sute de cartiere în care legea statului începe a fi înlocuită cu sharia. Toate aceste fenomene au beneficiat de puternica expansiune în rândul elitelor politice a ideilor seculariste, care au accelerat ieșirea din centrul vieţii societăţii a valorilor creștine, fapt care a facilitat comunităţilor islamice fervent religioase să simtă punctul slab și să încerce impunerea propriilor norme și valori. Zeci de ani de defensivă a valorilor civilizaţiei europene, de autocenzură a rădăcinilor culturale creștine, de propagandă radicală care a alungat spiritualitatea creștină spre viaţa privată au dus la eliberarea spaţiului public de valorile identitare pe baza cărora a fost construită Europa. Astăzi, în numeroase ţări occidentale, bisericile sunt înlocuite de moschei. Iar a critica public acest fapt, nu de puţine ori, se poate încheia cu amenzi usturătoare ori chiar dosare penale. Corectitudinea politică a dus la o legislaţie naţională care împiedică libera exprimare și care împiedică orice formă de integrare socială. Acesta este tabloul complet și de aceea trebuie să înţelegem de ce cancelarul german, Angela Merkel, a invitat în cea mai dezvoltată economic ţară a Europei peste un milion de migranţi care trecuseră graniţă după graniţă lăsând în urmă spaţiul Schengen ca pe o

glumă proastă. Trebuie să înţelegem că, după ,,criza migranţilor”, spaţiul Schengen a rămas o butaforie și un pretext de jocuri politice la Bruxelles.

În fapt toleranţa faţă de enclavizarea comunităţilor musulmane a dus la mutaţii sociale majore. În primul rând, cheltuielile sociale au crescut enorm pe fondul „asistenţionalismului” adresat cu predilecţie nouveniţilor cărora li sa acordat și dreptul de reunire a familiilor în ţările de adopţie. Apoi, aceste comunităţi au început să reproducă stilul de viaţă din ţările de origine, iar gradul de reticenţă al musulmanilor occidentali la adresa naţiunilor care iau adoptat crește la nivelul generaţiilor noi, care încep să își caute cu fervoare rădăcinile religioase și etnice, respingând total integrarea. Prin politicile de discriminare pozitivă, prin înţelegerea multiculturalismului precum un Turn Babel modern și, prin absurdului impunerii corectitudinii politice în toate sferele interacţiunii socioculturale, terenul pentru apariţia islamismului radical în Europa Occidentală a fost pe deplin pregătit.



Daniel Gheorghe este deputat din partea PNL în legislatura actuală. Este doctorand în istorie în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Este absolvent al cursurilor de master (2010) și licenţă (2008) din cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea din București și coautor al Antologiei de texte a Clubului Naţional Liberal (2012). Este membru fondator și vicepreședinte al Asociaţiei Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei.

Migraţiile şi consecinţele lorDaniel Gheorghe

Sursa foto: www.geopolintelligence.com


DEZBATERI | 11

Putem vorbi în mod real despre existenţa unei politici ce privește imigra

rea la nivel european? Dacă prin politica referitoare la imigraţie înţelegem o politică ce privește primirea și integrarea acestora, trebuie să recunoaștem că aceasta nu există. Există iniţiative diferite, independente, individuale la nivelul statelor, care funcţionează mai mult sau mai puţin. Iar această situaţie o regăsim pe fondul unor crize majore ale celor două modele istorice hegemonice: universalismul francez și multiculturalismul de tip englez.

Uniunea Europeană a intervenit în cadrul acestui proces în anul 1990 prin adoptarea Convenţiei de la Dublin, care a fost pe parcursul timpului modificată de mai multe ori până a ajuns la forma actuală, a Regulamentului Dublin III din 2013. Însă aceste reglementări nu au nimic dea face cu politica migraţionistă. Aceasta se menţine în plan birocratic în condiţiile în care tinde să identifice care ţară membră are competenţă în examinarea unei cereri de azil sau de recunoaștere a statului de refugiat în conformitate cu Convenţia de la Geneva. Care este legătura dintre aceste regulamente și o politică migraţionistă rămâne un mister. Aceasta din urmă implică ceva diferit: studii, cunoaștere profundă a evoluţiilor demografice din interiorul uniunii, analize ale fluxurilor migratorii interne (deoarece, în ultimii ani, sa dovedit că și acest aspect are un rol important) și externe, o idee a ceea ce ar putea să devină întreaga Europă în domeniul social, cultural și demografic și, în fine, structuri și intervenţii adecvate pe întreg teritoriul european menite să garanteze o cetăţenie reală pentru toţi rezidenţii săi, fără nici un fel de deosebire.

Lipsa de pregătire a UE în faţa fenomenelor migraţiei este și rezultatul absenţei unei politici externe și a unei apărări comune. Destabilizarea unor spaţii întregi din Orientul Mijlociu și Africa din cauza politicii externe a SUA și a aliaţilor săi din NATO – de facto, UE lea încredinţat aceste politici – a produs efecte care au fost descărcate pe întreg teritoriul european (ultimele au apărut ca urmare a evenimentelor din Libia și Siria). A te ascunde în spatele distincţiei între solicitant de azil și migrant economic este o pură ipocrizie. Aceasta este utilă propagandei politice a guvernelor occidentale. Acordarea statutului de refugiaţi pentru sirienii care fug din calea războiului și a dictaturii lui Assad (în anumite state europene sa făcut chiar mizerabila deosebire între cei din Alep, cărora lea fost recunoscut statutul de refugiat, și cei din Damasc, cărora lea fost negat acest statut) nu este valabilă, de exemplu, pentru yemeniţi, care, la rândul lor, se confruntă cu un

conflict feroce declanșat și susţinut de Arabia Saudită (aliat fidel al democraţiilor occidentale); nu este valabil pentru kurzi, afgani, somalezi, irakieni, pentru toate populaţiile care în ultimii ani sau confruntat cu consecinţele acestor intervenţii (unii chiar sau distrat, afirmând că au un caracter umanitar), care ar fi trebuit, conform propriilor susţinători, să exporte democraţia și să impună o nouă ordine mondială.

Aceasta este o schemă care ne aduce aminte de atitudinea statelor europene în faţa emigraţiei care provenea din ţările fostului Bloc comunist: atât timp cât a existat bipolarismul, a fost o atitudine binevoitoare, cu scopuri clar propagandistice, pentru ca imediat ce zidul Berlinului sa prăbușit să se declanșeze o dură opoziţie împotriva acestora, opoziţie care sa manifestat și prin promovarea unor prejudecăţi cu caracter rasist. Acesta este un alt exemplu care ne confirmă cât este de ușor să folosești arma fricii faţă de așanumita „invazie a străinilor” pentru scopuri care nu au nimic dea face cu consistenţa reală a fenomenelor migratorii.

O folosire improprie se verifică și atunci când este alăturată sau, mai rău, se echivalează migraţia cu terorismul de matrice islamică. Trebuie să fim foarte clari cu privire la acest aspect, pentru că orice confuzie poate genera efecte defavorabile și foarte periculoase din punct de vedere social – nu există nici un tip de legătură între cele două fenomene. Radicalizarea tinerilor europeni (deoarece aceștia pot fi

copiii sau nepoţii imigranţilor, nu îi atinge doar pe aceștia) este o situaţie care afectează întreaga societate europeană. Odată cu afirmarea neoliberalismului și a ideologiei pieţei libere, sau distrus formele de socializare construite în interiorul acelei experienţe istorice cunoscute sub numele de Stat social. Acesta, la nivel european, a reprezentat nu doar un sistem economicopolitic, ci și un formidabil sistem de integrare socială, politică și culturală capabil de a implica la nivelul statului clasele sociale excluse de la procesul gestiunii puterii, incluzând chiar și imigranţii care au provenit din spaţii aflate mult departe de realităţile europene.

Criza economică din ultimul deceniu împreună cu politicile obtuze, restrictive adoptate la nivel mondial au adus grave prejudicii condiţiilor de viaţă ale claselor populare și a anumitor categorii ale clasei mijlocii, care au fost puse în faţa situaţiei de a nu mai putea beneficia de protecţia anumitor programe ale statului bunăstării sociale care existau înainte.

Până la urmă, înrăutăţirea nivelului de salarizare și dezintegrarea legăturilor sociale au avut drept consecinţă disoluţia statului bunăstării sociale. În acest context, sau dezvoltat situaţii în care o parte dintre curentele radicale au avut succes. Radicalismul islamic este doar haina în care sa îmbrăcat disconfortul social și dorinţa de răzbunare a unor grupuri din ce în ce mai mari de marginalizaţi.

Un alt paradox al politicii în UE este că, în multe dintre statele membre, campaniile electorale se decid în funcţie de tema emigraţiei. Această ultimă chestiune pare totuși secundară în faţa cifrelor oficiale ce privesc imigraţia oferite de UNHCR (361 678 de persoane). Vorbim de un număr care reprezintă un procent infim din totalul populaţiei UE, care depășește 500 000 000 de locuitori. Desigur, asigurarea fondurilor financiare pentru a integra aceste persoane nu ar implica un efort mai mare în comparaţie cu acela de a plăti un fascist, cum este Recep Tayyip Erdoğan, și miliţiile libiene pentru a opri fluxurile migratorii. Temele asupra cărora ţările din uniune ar trebui să se aplece sunt altele: politicile ce privesc redistribuirea bogăţiilor, raportul dintre capital și muncă, dreptul la educaţie și la sănătate, democraţia economică, politicile ce privesc spaţiul înconjurător și politicile ce privesc munca.

Evocarea spectrului imigraţiei, salvarea presupuselor „valori europene”, deplângerea pierderilor locurilor de muncă în favoarea străinilor, toate aceste frici ne fac să gândim că se lucrează la construirea unui ţap ispășitor, așa cum sa mai întâmplat și în regimurile dictatoriale ale secolului trecut, prin intermediul unui mecanism menit să ascundă furtul din partea capitalului și a marii finanţe a muncii, care sa întâmplat în ultimii 30 de ani. Creșterea ritmului de muncă, exploatarea condiţiilor de viaţă, exploatarea în

general a fost un proces care sa accentuat în ultimele trei decenii. În unele ţări care au aderat recent la UE, din cauza poziţiei marginale în cadrul economiei mondiale pe care o deţin și a diviziunii internaţionale a muncii, imediat ce partidele de dreapta au ajuns la putere, au refuzat să mai accepte pe propriul teritoriu realocarea automată a imigranţilor ce au debarcat pe plajele italiene, așa cum se decisese în anul 2015. Și în aceste cazuri, alegerile făcute împotriva imigranţilor par mai degrabă a ascunde măsurile politice antisociale pe care guvernele din aceste ţări le pun la punct sub atenta supraveghere a Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internaţional, ca și de către UE aflat sub conducere germană.

Închiderea frontierelor de către ţările din centrul Europei împreună cu diminuarea fluxurilor provenite din Libia, ca urmare a acordurilor realizate de Italia cu mai mulţi lorzi ai războiului din aceste zone de conflict, ar putea să conducă la schimbarea rutelor migraţiei către Marea Neagră și deci și faţă de România, ţară care a rămas până acum în afara rutelor urmate de migranţi către Europa.

Angelo Chielli este conferenţiar universitar doctor și coordonator de doctorate în cadrul Departamentului de Știinţe Politice al Universităţii „Aldo Moro” din Bari, Italia. Specialist în filosofie politică, se ocupă de studierea gândirii politice a unor autori ca Antonio Gramsci.

Retorica imigrăriiAngelo Chielli

Sursa foto: Ziua veche


12 | DEZBATERI

Human Resources Global DepartmentClaudiu Gaiu

Migraţiile au devenit o chestiune religioasă. Mai ales pentru stânga europeană, unde e marca unui

punct orb al poziţionărilor ideologice, analizelor politice sau chestionărilor filosofice. Dovadă sunt excomunicările mediatice cu care au fost întâmpinaţi Slavoj Žižek sau, mai recent, Giorgio Agamben. Dogma stângistă asupra circulaţiei populaţiei, întro mai mare măsură decât poziţiile conservatoare, transpune asupra mișcărilor parcului uman tiparul liberei circulaţii a capitalului. Elaborarea unor răspunsuri socialiste la criza migraţiei presupune delimitarea de această formă de parazitare ideologică.

Dar orice istorie religioasă, oricât de modestă, trebuie să înceapă cu o clarificare terminologică. Mai întâi, sa renunţat la termenul „refugiat”, care implica recunoașterea juridică internaţională a unui pericol vital pentru cel care își părăsește locul de origine și implica datoria altor ţări de ai acorda azil și sprijin. Mijloacele media au impus această rădăcină neutră: „migrant”, adică nici emigrat, cu accentul pe expatriere, dezrădăcinare, plecare, rătăcire, nici imigrat, cel ajuns undeva, primit, acceptat. Prin simplă opţiune lingvistică, obiectul a devenit problematic: ce facem cu ei? Chiar au plecat? Chiar îi primim? Cuvântul e încărcat de referinţele culturalistorice pentru dreapta folclorică: marile migraţii, căderea lumii romane, hoardele de agresori ai bunelor noastre moravuri și a femeilor civilizate. Și de conotaţii implicit biologice pentru stânga: marile cicluri ale migraţiei anuale ale păsăretului insectivor, fenomen natural, trecător, care nu necesită prin urmare decât un tratament ecologic: să protejăm natura și mișcările ei!

Renunţarea la opoziţia, până la urmă vetustă, dintre refugiat și emigrant era logică, doar că se face în defavoarea nomazilor. Nu există demarcaţie strictă între fugarul din mijlocul liniilor frontului și pelerinul economic dintrun teritoriu poststatal distrus de o intervenţie aeriană occidentală. Cum deosebești, între doi pretendenţi la un paradis social fantasmat, unul care fuge de tirania potenţial sângeroasă și real preconsumeristă a vreunei satrapii centralasiatice și unul care pleacă în căutarea unui trai mai bun dintro ţară prădată de hedge funduri și elite aservite?

Nu e nevoie de nici o teorie conspirativă legată de alegerea deloc indiferentă a aparent indiferentului termen „migraţie”, prin excelenţă atopic, nici plecat din, nici sosit în. E o marcă a epocii. Migrantul e dublul mizerabil al expatului. Deplasarea lor ţine de managementul internaţional al resurselor umane. Cei doi întrupează la nivel planetar momentul istoric al abandonului geopoliticii și diplomaţiei practicate încă în oficinele serviciilor secrete, institutele de cercetare și reprezentanţele diplomatice din prostie retrogradă sau din inerţie bine retribuită. Ele au fost înlocuite de tehnica unui HR Department destinat să maximizeze la nivel global performanţa angajaţilor prin schimbări profesionalgeografice și prin delocalizarea unor activităţi industrialmilitare. La nivelul legislaţiilor naţionale, operaţiunea se numește „flexibilizare”, iar la nivelul întreprinderilor, „restructurare”. Cu alte cuvinte, disponibilizarea sau sărăcirea angajaţilor și diversificarea constrângerilor sclaviei salariale. Istoria plină de trădări a „stângii” europene postbelice e una a uitării luptelor mișcării socialiste. Devenite partide de guvernământ, singure sau în coaliţii,

socialdemocraţiile apusene sau cantonat în teme societale, iar dezindustrializarea și scăderea numerică a proletariatului (prin automatizare și colocalizare) lea servit de alibi pentru alianţa cu neocapitalismul internaţionalist. Ele dau azi principalele cadre pentru ceea ce numim generic HR Global Department, cel mai adesea ONGuri mărunte ori guverne naţionale imperiale sau aservite, dar și instituţii planetare ca Banca Mondială sau FMI.

Prima mare migraţie postbelică e opera capitalismului monopolist de stat occidental care a venit astfel în sprijinul industriei interne și a multinaţionalelor pentru a regla criza forţei de muncă. Exemplare în acest sens sunt convenţiile de recrutare de mână de lucru de la Bad Godesberg sem nate de Germania și Turcia în 1961. Situaţia e mult mai tulbure în Franţa din cauza trecutului colonial și a războaielor de eliberare naţională din Indochina și Algeria. Însă în ambele cazuri e o intenţie de limitare, de control, de supraveghere care merge până la programe de repatriere. În dezbaterea publică românească, sintagma „capitalism de stat” șia făcut intrarea mai ales prin reflecţiile lui Gáspár Miklós Tamás și a fost adoptată pe nemestecate de stângismul academicomediatic ca versiune progresistă a anticomunismului. Sa pierdut din vedere că același regim economic funcţiona și dincolo de Cortina de Fier; linia de demarcaţie nu trece între o erezie etatistă a capitalismului în Est și capitalismul ortodox din Vest. Întro critică radicală, New Deal‑ul american, mobilizarea hitleristă și productivitatea sovietică sunt forme concurente ale capitalismului monopolist de stat. În noua eră, acumularea de capital se realizează prin intervenţia masivă a statului și este scopul principal urmărit în defavoarea nevoilor producătorilor. În acest sistem, una dintre resursele capitalului e apelul la migraţie.

O dovadă a continuităţii acestui model până azi e pomparea directă și masivă a fondurilor publice în întreprinderile financiare private, pe lângă continuarea practicilor deja clasice – scutirile fiscale,

acordarea de subvenţii și contracte publice, tarifele preferenţiale acordate de întreprinderile de stat unor utilizatori industriali. Drepturile dobândite de salariaţi, concediile plătite, asistenţa sanitară, locuirea – în unele ţări prin luptă, în altele, cazul românesc, prin contaminare ideologică – sunt încet, încet pervertite. Șomajul de masă devine începând din anii ’70 o constantă, punând o presiune suplimentară pe salariaţi, supuși simultan unui dresaj psihocultural în care beneficiile și bucuria nu mai sunt resimţite în afara întreprinderii (liniștea familiei, automobilul, mașina de spălat vase etc.), ci direct la locul de muncă (privilegiul de a munci, de a fi eficient, de a fi inovativ etc.). Migraţiile au făcut parte din aceste instrumente de presiune – mâna de lucru ieftină venită să concureze forţa salarială locală; migraţia esteuro peană din anii 19902000, provocată de dezindustrializare și privatizări – versiunea sălbatică a ceea ce în Occident poartă numele de plan social e prima formă masivă dezorganizată de deplasare a populaţiei la nivelul continentului. Ea a provocat reacţiile rasiste ale unei populaţii obișnuite cu diversitatea rasială, dar neînarmată ideologic în faţa dumpingului social organizat de UE. Campanii mediatice rasiste antiromânești au fost frecvente în Franţa anilor 2000 și, câţiva ani mai târziu, în Spania și Italia. Contrareacţia românească a fost tristă. Pe scurt, ea sar formula așa: „Nu noi facem probleme, ci ţiganii, suntem gata să ne solidarizăm cu rudele noastre de gintă latină întrun comun simţământ antiţigănesc”.

Și ajungem la al treilea mare val al migraţiilor, cel de azi. Ziarele și televiziunile nu mai au accentele xenofobe îndreptate odinioară împotriva micului spărgător de parcometre pariziene din Oaș sau instalatorului polonez. Massmedia sunt majoritar compasionale, iar stânga e în prima linie, alături de… Angela Merkel. Care e contextul? Desigur, eșecurile Primăverii arabe, dar mai ales intervenţiile militare occidentale din Irak și Libia și ale interpușilor euroatlantici în Siria. Putem numi

aici Turcia și Arabia Saudită, ba ultima conducând și propriul ei război în Yemen în tăcerea asurzitoare a redacţiilor de știri. Așa că bunele sentimente stângiste sau merkeliene rămân ipocrite fără o condamnare a guvernării mondiale prin haos, începută sub George Bush al IIlea, fără o condamnare explicită a amestecului extern occidental în Siria. Umanismul făţarnic sau naiv e catastrofal pentru drepturile salariale europene, sprijină întărirea internaţională a Germaniei, sabotează pacea Europei prin menţinerea tensiunilor cu Rusia, face uitat amestecul neocolonial atlantist în Orientul Mijlociu. Abandonarea fugarilor în Mediterana e o barbarie. Condiţiile de viaţă din diversele centre de primire, lagăre sau tabere improvizate („pe plaţ”, în jargonul emigranţilor români) sunt o rușine. Ele provoacă tensiuni anticipabile între grupurile migratoare organizate spontan pe criterii naţionale, în ciuda gândirii internaţionalistrevoluţionare a unui Alain Badiou. Duc la conflicte între migranţi și localnici, care au ca prime consecinţe sporul electoral al extremei drepte și sporirea cheltuielilor publice parazitare destinate poliţiei și armatei. În aceste condiţii, coagularea unei platforme socialiste nu se poate face fără proclamarea dreptului fiecăruia la un trai decent în propria ţară, inclusiv în ţările europene. Reducerea șomajului de masă și abandonarea dumpingului social intra și extraeuropean presupun abandonul politicilor UE și despărţirea de militarismul NATO.

Claudiu Gaiu a studiat filosofia la Cluj, apoi sa specializat în istoria filosofiei moderne printrun doctorat la Universitatea Paris I PanthéonSorbonne. Este autorul unei monografii asupra unui discipol al lui Montaigne, La prudence de l’homme d’esprit. L’ethique de Pierre Charron, București, 2010. A tradus din franceza clasică și contemporană lucrări legate de filosofia politică și istoria ideilor. A publicat articole știinţifice în revistele de filosofie ale unor universităţi și institute de cercetare.

Sursa foto: Giornale del Popolo


DEZBATERI | 13

În ciuda volumului ridicat de studii produse în ultimii 25 de ani, dezbaterea europeană curentă despre migra

ţie rămâne din păcate înecată în mituri și dezinformări, fiind profund politizată și exploatată ideologic atât de către partidele de dreapta, cât și de cele de stânga.

Dacă dreapta europeană tinde să prezinte migraţia drept o ameninţare la adresa stabilităţii sociale și economice a statului (și eventual a unor modele tradiţionale de societate), stânga o prezintă drept ameninţare la adresa poziţiei angajaţilor pe piaţa muncii și la adresa drepturilor pozitive reunite sub umbrela statului bunăstării. Aceste tipuri de discursuri se regăsesc surprinzător de uniform în toate statele Uniunii Europene, în ciuda diferenţelor uriașe privind ponderea imigranţilor în statele respective, volumul și chiar direcţia fluxurilor migratorii; paradoxal, dezbaterea este similară în Austria, unde în 2014 avem un flux migratoriu net de +8,7 imigranţi la mia de locuitori, și în Letonia, unde fluxul net era negativ, de –4,3.

Din dezbatere, au dispărut în schimb (sau au devenit marginale) discursurile despre impactul pozitiv al migraţiei asupra economiilor (atât a celor de destinaţie, cât și a celor de origine) – mult timp discursul uzual al politicienilor de dreapta, susţinători ai globalizării și al mediilor de afaceri –, cât și discursul stângii de solidarizare internaţionalistă cu cetăţenii din ţările mai puţin dezvoltate, plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Absente din dezbatere sunt și perspectiva globală, care să încadreze crizele migratorii cele mai vizibile (cum a fost criza refugiaţilor din Europa anilor 20142016) întro perspectivă mondială mai puţin provincială, cât și expertiza cercetătorilor sociali, care studiază în profunzime mecanismele migratorii și impactul politicilor publice adoptate de diverse state.

În contradicţie cu percepţia europeană actuală, perspectiva globală indică o pondere relativ constantă a migranţilor în populaţia mondială din ultimii 50 de ani, oscilând în jur de 3%, cu un nivel minim atins în anii ’80 și cu o pondere actuală

similară cu cea din anii ’60 (Hein de Haas, „Eight Myths About Migration and Refugees Explained”, Spiegel Online). Chiar dacă numărul migranţilor și respectiv a refugiaţilor a crescut în ultimii 50 de ani, creșterea acestora a ţinut de fapt pasul cu creșterea populaţiei totale. Ponderea refugiaţilor rămâne redusă – chiar și în perioade de intensificare a conflictelor, precum războiul din Siria – nedepășind 78% din totalul migranţilor internaţionali, respectiv în jur de 0,3% din populaţia globală. Dintre aceștia, cei mai mulţi (86%) sunt găzduiţi de ţări în curs de dezvoltare, și nu în ţările europene, ţările cu cele mai mari populaţii de refugiaţi fiind Turcia, Pakistan, Liban, Iran, Etiopia și Iordania. Cel mai reușit caz de bună practică în gestionarea și integrarea refugiaţilor, recunoscut în întreaga lume, este… Uganda, care are o populaţie de 1,2 milioane de refugiaţi din Sudanul de Sud învecinat (aproximativ 3% din populaţia Ugandei), inclusiv cea mai mare tabără de refugiaţi din lume, Bidi Bidi, unde trăiesc peste 270 000 de refugiaţi. În Uniunea Europeană, în schimb, refugiaţii reprezintă în momentul actual 0,4% din populaţie, în timp ce în perioada 19921995 atingea un maximum istoric de 0,5%. Merită reamintit că Uniunea Europeană a introdus o politică sistematică de vize de abia în 1993 (circulaţia persoanelor fiind practic liberă înainte de această dată) tocmai din cauza valului masiv de refugiaţi din Balcani și statele esteuropene (procentual mai important decât cel actual), ce sa alăturat fluxului uzual de migranţi din Orientul Mijlociu și Africa.

Ideea de criză actuală majoră a refugiaţilor, vehiculată în media, devine cu atât mai puţin credibilă când privim migraţia internaţională din perspectiva globală a migraţiei generale și observăm că avem 244 milioane de migranţi internaţionali și 763 milioane migranţi interni, care pun o presiune de trei ori mai mare asupra infrastructurii orașelor poli de dezvoltare. Remarcabil, dar acești migranţi interni lipsesc aproape cu desăvârșire din discursul public, deși ponderea lor ar cere intervenţii majore de politici publice.

Discordanţa dintre discursurile politice actuale și rezultatele cercetărilor știinţifice se regăsește și la nivelul analizei de cauzalitate a migraţiei și a impactului diverselor politici adoptate pentru gestionarea ei. Astfel, studiile ne spun că, pe termen mediu, principalul factor în creșterea unui flux migratoriu nu este cel de push (condiţiile proaste din ţara de origine), ci acela de pull (creșterea economică în ţara de destinaţie, care atrage forţa de muncă internaţională). Paradoxal, cea mai eficientă metodă de limitare a imigraţiei întrun stat nu este întărirea controlului graniţelor (sau alte politici de respingere a migranţilor), ci criza economică, precum și gradul de dezvoltare mai redus decât al destinaţiilor alternative de migraţie. Acest fenomen explică și de ce statele esteuropene nu reprezintă, momentan, o destina ţie atractivă pentru migranţi, în contrast cu alte state europene.

Paradoxal, ajutorul internaţional pentru ţările de origine a migraţiei nu reduce migraţia, ci o amplifică: migraţia este un proces costisitor, care nu este accesibil decât unei pături sociale subţiri din ţările slab dezvoltate. În schimb, în statele mediu dezvoltate, perspectivele stabile de dezvoltare rezultate din reforme politice, economice și sociale de succes duc la o reducere a migraţiei internaţionale, indicând importanţa unor reforme de durată, în contrast cu simplul transfer de fonduri.

Tot paradoxal este și impactul politicilor restrictive de control al mișcării populaţiei, întărirea graniţelor ducând la dezvoltarea structurilor de crimă organizată pentru facilitarea migraţiei, cu implicaţii directe asupra creșterii numărului abuzurilor asupra persoanelor în tranzit, în general a costurilor și riscurilor migraţiei. Un efect secundar al acestor procese este creșterea numărului de migranţi care își pierd viaţa pe ruta de migraţie, ceea ce duce la vizibilitate crescută a migraţiei internaţionale și, în consecinţă, la presiuni puternice ale publicului pentru întărirea controlului graniţelor. Mai mult, politicile restrictive în domeniu duc la creșterea deciziilor de migraţie (deoarece migranţii

se tem că deplasarea va deveni tot mai dificilă, creânduse o imagine de „ultimă șansă”) și la stabilirea migranţilor în statul de destinaţie, migraţia circulară temporară fiind înlocuită de migraţie permanentă.

Am putea spune că, înainte de toate, din discursurile publice actuale lipsește înţelegerea faptului ca migraţia este un proces universal permanent al societăţilor umane, prezent cu mult înainte ca statele naţionale să încerce să îl reglementeze, care a fost limitat cu succes doar de către statele de origine a migraţiei (nu cele de destinaţie) și numai când sa apelat la măsuri profund represive. O asemenea înţelegere ar elimina încărcătura dramaticapocaliptică din discursuri și ar permite focalizarea pe politici publice specifice – banale, plictisitoare, dar bazate pe datele cercetărilor de teren și al căror impact să poată fi evaluat și monitorizat.

Absenţa discursurilor pozitive și realiste despre migraţia internaţională și asocierea ei cu tematica terorismului, în pofida ponderii scăzute a migranţilor de primă generaţie printre teroriști (și a scăderii incidenţei terorismului în Europa faţă de anii ’80’90), se încadrează întrun trend general de dispariţie a dis cursurilor optimiste despre schimbarea socială prin implicarea statului. Perspectivele politice pozitive ale anilor ’90, mai degrabă centriste, au fost înlocuite de radicalizări de stânga și de dreapta și de o neîncredere masivă în instituţiile de stat. Probabil, această scădere generalizată a încrederii și polarizarea societală ce decurge din ea sunt inevitabile după ciclul bulăcriză globală de la sfârșitul anilor 2000.

Impactul se vede însă în ascensiunea populiștilor în diverse ţări europene, care pot astfel capitaliza anxietatea socială și mobiliza votanţii cu un discurs simplu de tip „cetate asediată”, care evită dezbaterile de profunzime despre politici publice concrete, costul și sustenabilitatea acestora, realismul impactului estimat. Migraţia și terorismul sunt astfel transformate în instrumente de ascensiune politică ale unor grupări anterior marginale prin „securitizarea” lor, adică prin construirea lor în imaginea publică ca fiind probleme ce ţin de securitatea naţională (de supravieţuirea societăţii însăși), fenomene excepţionale care cer măsuri în afara „normalului”.

Acest proces este vizibil în întreaga Uniune Europeană, dar în special în ţările Pactului de Visegrád (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), unde partidele populiste aflate la guvernare au reușit performanţa de a crea un sentiment public antimigranţi practic în absenţa migranţilor. Experienţa acestor ţări confirmă eficienţa acestei abordări pentru accesul la puterea politică. Preţul plătit este însă deschiderea porţilor către illiberalism și intoleranţă, cu potenţiale implicaţii pentru întreaga funcţionare a statului și pentru egalitatea în drepturi a tuturor minorităţilor. Demonizarea migranţilor își dovedește astfel potenţialul de a introduce în societate fracturi de lungă durată și relevanţă generală.

Mihaela Biolan este sociolog și activist cu o experienţă bogată în proiecte și programe europene ce au purtato în România, Balcani și zona mediteraneană. Interesele sale se concentrează în zona drepturilor omului, protecţiei minorităţilor și a libertăţilor, societăţii deschise și inclusive, feminismului.

Miturile migraţiei şi eşecul optimismului politic

Mihaela Biolan

Sursa foto: Politico Europe


14 | PARTIDE POLITICE

Partidul de stânga ideal (în România)

Câteva note despre stânga românească în secolul XXStelian Tănase

O întrebare de bunsimţ ar fi dacă există o stângă politică și ideologică

după 1989. FSN și formaţiunile care sau desprins de aici au reprezentat oare stânga? Ce fel? O stângă europeană sau una de inspiraţie leninistbolșevică, de extracţie stalinistă? De revendicat teoretic nu sa revendicat nimeni de aici. Liderii FSN au încercat chiar să eludeze acest aspect, nefolositor în planul imaginii. Grupul care a preluat puterea în decembrie 1989 a fost de factură moscovită, fidel URSS și comunismului emanat de la Kremlin. În acei ani, glasnost și perestroika reprezentau linia oficială a partidului. Ce făcuse Ceaușescu era o erezie de la această linie. Fidelitatea grupului dirigent FSN era faţă de aceasta, deci de Gorbaciov & Yakovlev. Ei (Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Marţian) doreau emanciparea de Ceaușescu, dar totodată și supravieţuirea regimului comunist („cu faţă umană, reformat”, de tip Alexander Dubček, lansat în Cehoslovacia, care îl inspirase și pe Gorbaciov). Iliescu & Co nu doreau așadar dispariţia comunismului, îi erau fideli, dar preferau o direcţie ceva mai relaxată, adus la zi. Până la prăbușirea URSS în decembrie 1991, aceasta a fost orientarea dominantă pe plan ideologic și politic a FSN.

Segmentarea FSN a produs două grupuri de stânga: unul postcomunist tipic, a cărui ideologie era extrasă din discursul bolșevic postbelic, o stânga autoritarist/antidemocratică care evoluase de la Stalin la Hrusciov, de la Brejnev la Gorbaciov. De fapt, ideologia FSN era întruchipată strict de persoana lui Ion Iliescu. Nu exista vreo elaborare teoretică și nici o denunţare a comunismului, limitânduse la critica regimului de dictatură personală a lui Ceaușescu. Acesta ar fi încălcat „principiile socialismului știinţific” și ca atare a fost repudiat de Ion Iliescu și de ceilalţi lideri FSN.

Al doilea grup, PD, a afirmat în schimb veleităţi prooccidentale și sa dorit a fi un partid de stânga, european, fără legătură cu trecutul ceaușist. Sa dorit a fi un partid socialdemocrat „modern”. Niște ani mai târziu, PD a părăsit poziţiile de stânga

pentru a intra în PPE (în 2005) și a devenit un partid de orientare creștindemocrată. Ulterior, a făcut fuziune cu liberalii sub titulatura PNL. Prima facţiune a devenit PSD, adică Partidul Social Democrat – înscris sub președinţia lui Adrian Năstase în Internaţionala socialistă, la începutul anilor 2000. De acum, stânga este reprezentată politic exclusiv de acest partid. Au mai existat câteva grupuri efemere care sau reclamat de la stânga și care nu au jucat nici un rol.

Stânga interbelicăÎn perioada interbelică, stân

ga a avut următoarea situaţie. După spargerea în 1921 în câteva facţiuni a Partidului Socialist (un partid care reușise la alegeri să trimită oameni în parlament), stânga nu a mai contat pe scena politică. E de mirare, dar stânga nu a existat politicește timp de două decenii, ceea ce a dezechilibrat spectrul politic interbelic. În România, stânga a fost influentă în presă – prin cotidianele de mare tiraj Adevărul și Dimineaţa, plus câteva gazete mai mici. Multe asociaţii profesionale se plasau ideologic la stânga (a juriștilor, a medicilor, a presei de ex.). Destui intelectuali aveau simpatii de stânga. Îi găsim mai ales în zona avangardei, prin gazete literarculturale și publicaţii săptămânale de tiraj redus (unele de inspiraţie antifascistă și chiar comunistă). Influenţa stângii în plan politic se exercita mai ales prin PNŢ, care conţinea o aripă de stânga, dar partidul în general încerca să ţină centrul, având și o aripă

de dreapta semnificativă, situaţie care a provocat destule tensiuni și chiar sciziuni.

Exista în societatea românească o sensibilitate de stânga de inspiraţie franceză, mai ales, în fostul Regat și austriacă, în Transilvania și Bucovina. Stânga era lipsită de lideri ideologici și nu era reprezentată de grupuri articulate politic. A absentat la marile dezbateri europene în perioada 19291933, anii Marii crize, ca și după 1933, după ascensiunea lui Hitler la putere în Germania. Gazetarii de stânga au fost ceva mai activi pe acest teren, abordând subiecte ca incendierea Reichstagului și războiul civil din Spania, iar pe plan intern amintesc greva din Valea Jiului, cea de la Griviţa, procesele grupului DonceaDej și Ana PaukerGanev etc. Pe plan politic, diverse facţiuni care își spuneau de stânga/socialiste sau prezentat la alegeri, dar nu au reușit să intre niciodată în Parlament, obţinând procente insignifiante. În 1931, o grupare criptocomunistă a reușit să trimită cinci reprezentanţi în parlament (Lucreţiu Pătrășcanu printre ei), toţi invalidaţi. Ce deosebea multe grupări era principiul bolșevic al luptei de clasă, pe care comuniștii anexaţi Cominternului îl practicau, spre deosebire de celelalte grupări socialiste și socialdemocrate. Odată cu formarea Frontului Renașterii Naţionale de către regele Carol al doilea, au aderat mai multe grupuri politice, lideri și sindicate care se revendicau de la stânga. Ele au renunţat astfel la principiile luptei de clasă și la critica regimului burghez, adoptând poziţiile

autoritariste ale momentului, cele impuse de rege.

După război, în anii ’40, stânga sa refăcut organizatoric în cadrul PSD condus de Constantin Titel Petrescu. O parte sa desprins pentru a fi înghiţit de PCR. Această facţiune a candidat pe listele BND, formaţiune controlată de comuniști. Câţiva dintre liderii acestei facţiuni sau regăsit la vârful PCR până târziu, în anii ’70’80, (Ștefan Voitec este un exemplu). Cealaltă facţiune sa alăturat pentru alegerile din noiembrie 1946 partidelor istorice și nu reușit să intre în Parlament. Cei mai mulţi dintre membrii ei au fost judecaţi, închiși în lagăre și pușcării după o serie de procese înscenate. Printre ei, și Constantin Titel Petrescu. La revenirea din închisoare, la mijlocul anilor ’50, a publicat un text în Scânteia, prin care declara că renunţă la ideile socialdemocrate…

Stânga după 1989După anul 1989 – și căderea

unui regim comunist cu destule note din extrema dreaptă –, situaţia stângii din perioada interbelică sa inversat. A apărut o megastructură politică – FSN/apoi PDSR și PD. Reprezentarea stângii în mediile intelectuale și în presă a fost/este modestă. Intelectualii, în majoritatea lor, au aderat destul de rapid și consistent în anii ’90 la dreapta, la liberalism și creștin democraţie. Sa observat o respingere de plano a ideilor stângii în aceste medii. Cauza o găsesc în experienţa dură a comunismului modelat de represiune, cenzură și propagandă, care a înstrăinat de stânga potenţialii gânditori, gazetari, artiști. Cum îmi spunea un amic, URSS e prea aproape, amintirile noastre încă prea puternice pentru a mărturisi public că sunt de stânga. Pe mulţi dintre cei care se afirmaseră ca intelectuali cât de cât valabili sub comunism, prin anii ’70’80, iam regăsit după 1989 printre naţionaliști, radicali sau nu, unii plasânduse la extrema dreaptă și revendicânduse de la legionari, de exemplu. Alţii au afișat convingeri religioase, mai ales ortodoxe. Fie că sau convertit după Revoluţie, fie șiau recuperat un filon din propriul trecut,

câmpul stângii a fost în mare parte părăsit, considerat vetust, cu destule schelete în dulap și mai ales nefrecventabil. Stânga intelectuală în anii ’90 a preferat o atitudine low‑profile. A fost un gol aflat în total contrast cu dominaţia, considerabilă din punct de vedere politic, a partidului de stânga iniţiat de Ion Iliescu folosind vechile cadre PCR. Această ruptură fiind principala trăsătură a stângii în acei ani, prăpastia dintre politic și elaborarea teoretică și intelectuali. Aș vedea această evoluţie ca un efect târziu al slăbiciunii cronice a stângii românești de după Primul Război Mondial. Un declin cauzat în parte de fărâmiţarea și lipsa de aderenţă a celor pe care pretindea că îi reprezintă. Păturile tradiţionale cu orientare de stânga (proletariat industrial, lumpenproletariat, mica burghezie, sărăcimea orașelor etc.) nu au aderat la stânga. În anii ’30, ideile de extremă dreapta câștigă aderenţi numeroși printre grupuri ce fuseseră în anii ’20 de stânga, chiar comuniste (Griviţa, STB etc.) Slăbiciunea stângii sa putut constata în destule momente critice din anii ’30, în anii ’40, dar și mai târziu – în natura regimului comunist românesc în cele două faze ale sale 19481958, 19581989.

Se vede cu pregnanţă și după 1989. În condiţiile unei tranziţii de la comunism la capitalism, în condiţii deosebit de dificile, care ar fi necesitat mai mult ca orice elaborări teoretice și o dezbatere puternică în care stânga să joace un rol semnificativ.

Stelian Tănase este scriitor, ziarist, analist politic, realizator TV. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie și doctor în filosofie politică în cadrul Universităţii din București. Profesor și coordonator de doctorate în cadrul Facultăţii de Știinţe Politice din cadrul Universităţii din București, este fondator al Partidului Alianţei Civice, fost președinte al Grupului pentru Dialog Social, redactorșef al revistei 22, director al revistei Sfera Politicii, fost director general al TVR. A publicat peste 20 de cărţi (romane, eseuri istoricopolitice, memorialistică, documente).

Sursa foto: Observator


PARTIDE POLITICE | 15

Până la această întrebare, mai întâi ar trebui să găsim un răspuns la o alta,

ajutătoare, și anume ce mai înseamnă pentru românii de astăzi conceptul stânga?

Orientarea politicoideologică aflată la baza mișcării de stânga a apărut la sfârșitul secolului al XVIIIlea, odată cu Revoluţia Franceză, când cei așezaţi în stânga amfiteatrului (loc din care sau pricopsit și cu numele) au pornit lupta pentru egalitate și drepturile celor sărmani printro hecatombă de crime devenite rituale în cadrul revoluţiilor de stânga. În debutul secolului XX, în haosul ce sa instaurat în urma Primului Război Mondial, destrămarea vechii orânduiri și a imperiilor au dat mișcărilor de stânga o oportunitate pe care acestea nu leau ratat. Revoluţia Bolșevică din Rusia, ce a dus la apariţia Uniunii Sovietice, precum și căţărarea la putere a surioarei ei mai vestice, mișcarea naţionalsocialistă din Germania, au creat premisele celei dea doua conflagraţii mondiale, însoţită de un măcel de neegalat în istoria omenirii, catastrofă justificată și astăzi prin invocarea unor sacrificii necesare pentru apariţia unei lumi mai bune. În tot acest răstimp, România, cu 90% din populaţie aflată pe undeva la trecerea dintre societatea ruralagrară către o incipientă formă de

organizare capitalistă, a fost surprinsă de apariţia comunismului ca o căprioară în bătaia unui reflector de camion. Și a avut cam aceeași soartă. De la cei aproximativ 1 000 de membrii în 1944, PCRul a ajuns ca la finele anului 1989 să numere, graţie unui oportunism tradiţional, peste patru milioane de membri, aceștia reprezentând a cincea parte din populaţia României. O asemenea armată nu avea cum să nu dea în politica românească postrevoluţionară un urmaș de talia FSNFDSNPSDRPSD, ce a câștigat cu regularitate toate confruntările electorale, cu excepţia ultimelor trei alegeri prezidenţiale. Deși ajunsă în România la remorca tancurilor sovietice, stânga a reușit să dospească în societate și să aibă o continuitate absolut remarcabilă, dominând viaţa politică. Această forţă politică de stânga, ca să rămânem credincioși propriei ei poziţionări, a reprezentat dea lungul ultimilor 27 de ani refugiul și speranţa unui electorat compus în mare parte din cetăţenii de vârstă înaintată, formaţi ideologic în perioada comunistă, din lumpenproletariatul strămutat în imensele fabrici ce produceau pe stoc o clasă socială strămutată din zona rurală și în mare parte necalificată precum și un număr important de cadre ale fostului partid, ce șiau pierdut privilegiile și beneficiile. Partidul de

stânga a debutat la începutul anilor ’90 având un mesaj neomarxist, profund antireformist, cu accente naţionalco muniste și a persistat în imobilism până când lăcomia conducerii de partid a devenit, în mod ironic, principalul motor al reformelor. Și totuși, cum se explică faptul că, deși mișcarea de stânga a guvernat în mod constant prost și a înregistrat eșecuri pe linie, ea continuă să câștige nestingherită, aproape de fiecare dată la pas, votul popular? Răspunsul este, din păcate, simplu. Partidele de dreapta sunt mai slabe, mai incompetente, având resurse umane deplorabile, sunt lipsite de sprijin popular și sunt deconectate de la realitate. Pe lângă o lipsă cruntă a opoziţiei, mișcare de stânga din România mai este avantajată și de simplitatea, am putea spune dea dreptul rudimentară, a mesajului necesar pentru a câștiga alegerile. Constantele actuale ale socialismului european și american cum ar fi: multiculturalismul, corectitudinea politică, revendicarea pacifistă și internaţionalistă, apologia statului providenţial, dictatura sindicatelor precum și nivelarea diferenţelor dintre pătura mijlocie și cea săracă prin aplatizarea câștigurilor celor ce produc nu reprezintă teme pentru simpatizanţii de stânga. Deși dea lungul ultimilor 27 de ani numărul lor sa micșorat pe cale naturală,

în locul vechii generaţii a apărut una nouă, ce are, întrun mod cu totul bizar, caracteristici asemănătoare celei dispărute. Refuzul de asumare a obligaţiilor, indolenţa, pretenţiile bazate pe o interpretare a propriei valori tipice unei contraculturii apărute pe ruinele sistemului de educaţie sunt trăsăturile noilor suporteri stângiști. Acel celebru „să ni se dea…” de la începutul anilor ’90 sa transformat întrun „să ni se mărească pensiile, alocaţiile, salariile etc.” completată cu o reconfortantă „mândrie de a fi român…”, mândrie ce nu implică obligaţii pentru indivizii lipsiţi de realizări personale.

„Nici un sistem socialist nu poate fi construit fără o poliţie politică”, spunea Winston Churchill și tot el făcea un portret zguduitor acestei mișcări, rezumândo întro frază extrem de acidă: „Socialismul este filozofia eșecului, credinţa ignoranţei și evanghelia pizmei!”. Deci, unde se află România după aproape un sfert de secol de guvernare de stânga? Privim în jur și putem spune că Churchill a avut dreptate. În balanţa echilibrului, avem pe deo parte o ţară nefuncţională, cu o infrastructură și o educaţie sabotate de corupţie și politicianism gregar, avem procesiunii religioase ce ţin mai degrabă de Evul Mediu, sponsorizate de politic, avem un cult pentru stat, servicii secrete,

armată și patriotism de mititei cu bere. Pe celălalt talger, avem o ură neîmpăcată a statului și a funcţionărimii sale împotriva antreprenorilor și un dispreţ mărturisit pentru emigraţia română, care contribuie din greu la PIBul României. Mergând pe firul logicii, după ce am evaluat stânga din România și care au fost rezultatele activităţii ei, acum putem răspunde la întrebarea din titlu. Ţinând cont de faptul că partidele se formează având ca unic scop exercitarea puterii politice, ajungem la con cluzia că partidul de stânga, adică PSDul, este un partid ideal. Șia îndeplinit ţintele, a aplicat măsuri corecte din punctul său de vedere și nu a permis celorlalte partide să respire, impunând poporului român valorile sale. În concluzie, pentru interesele lor au fost ideali, iar pentru ţară… cui îi pasă?! Ce e de făcut? Sau ce fel de orientare politică ar trebui să aibă partidul care să conducă România? PNLul, deși este norocos că a rămas ultimul pe scenă și este creditat de naivi ca fiind o mișcare de centrudreapta, fapt care nu corespunde realităţii, este profund cariat pe interior, iar ADNul său intern nu diferă cu nimic de cel al PSDului. USRul este o struţocămilă ce nu reușește să se definească și ne aduce aminte de bancul cu blonda care nu știe cum o cheamă nici cu buletinul în mână, iar UDMRul nu a fost niciodată altceva decât un pui mai mic, de sorginte etnică, al PSDului.

Iată deci că nu prea există alternative. Ultima speranţă rămâne în societatea civilă și în filonul dur, tânăr și productiv al celor muţi din punct de vedere politic. Acei oameni tineri sau de vârstă mijlocie ce au putut fi văzuţi în nopţile de după Colectiv și Ordonanţa 13 în faţa Guvernului. Acești cetăţeni, invizibili în viaţa politică românească, sunt cei ce vor pune capăt dominaţiei partidului ideal din România. Dar aceasta se va întâmpla numai atunci când vor conștientiza că ei și cu PSDul sunt „care pe care”.

Adrian Christescu a urmat cursurile Facultăţii de Hidrotehnică din Iași (19881993) și pe cele ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii ,,Mihail Kogălniceanu” (20042008). A colaborat în calitate de editorialist la Ziua de Iași (20062007), după care șia continuat activitatea publicistică pe blogul personal. Volumul său, Trofeul (povestiri, 2011), a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internaţional de Carte din Iași. Este autorul romanuluithriller Des‑tinul lupului singuratic și a tradus din limba maghiară volumul Orașul visurilor de Ildikó Judith Jung.

Cum ar trebui să fie Partidul de stânga ideal (în România)?

Adrian Christescu

Sursa foto: Știri de Cluj



Mitologia antiPSDistă este una dintre cele mai puternice, mai efi

ciente creaţii discursive din perioada postcomunistă. În ultimii 27 de ani, această mitologie a cunoscut multiple transformări, dar reprezentarea iniţială a rămas, în mare, aceeași. Mai mult decât atât, odată cu schimbarea generaţiilor, evenimentele care au stat la baza creaţiei antiPSDiste sau pierdut în timp. Astfel, mitologia sa purificat și a putut să acţioneze autonom, în forme chiar mai radicale decât la începutul anilor ’90.

Sursa antiPSDismului se află în dogma „emanaţiei” construite de Ion Iliescu pentru a

legitima participarea FSN – partidul „emanat” de Revoluţie – la alegerile din 1990. Nu doar că FSN a candidat, dar, la început, Ion Iliescu dorea ca FSN să fie și singurul partid din Adunarea Constituantă. Transformarea inevitabilă a FSN întrun partid superdominant a generat o contrareacţie în stradă (Piaţa Universităţii) și, de asemenea, a condus la crearea teoriei „Revoluţiei confiscate”. Mineriadele au oferit, în plus, justificarea acţiunii societăţii civile și a partidelor istorice împotriva regimului „criptocomunist” al lui Ion Iliescu. De la început, partidul lui Ion Iliescu a fost definit de adversarii săi nu prin ruptură, ci prin

continuitate cu PCR; a fost văzut ca o forţă conservatoare în sensul conservării valorilor vechiului regim. FSN, devenit ulterior FDSN și apoi PDSR, era considerat o forţă politică nedemocrată, care nu trebuia învinsă în alegeri, ci pur și simplu distrusă, eliminată din politică.

Avem astăzi suficiente argumente că ruptura de comunism a partidului lui Ion Iliescu a avut loc încă din primele zile ale Revoluţiei (și, în același timp, că a existat o anumită continuitate). E, fără îndoială, ceva adevărat în „dogma” lui Iliescu despre Revoluţie. În fapt, această ruptură (și această continuitate) nu viza doar un partid. După cum sa

văzut în anii următori, inclusiv partidele istorice erau, în proporţii variabile, conduse de moștenitori ai PCR și ai Securităţii, nu doar de victime ale comunismului precum Corneliu Coposu. Oricum ar sta lucrurile, cert e că guvernarea din perioada 20012004, ca și al doilea mandat de președinte al lui Ion Iliescu au arătat o modificare semnificativă a politicii PSD. Integrat în Internaţionala Socialistă, partidul a contribuit la intrarea României în NATO și a finalizat capitolele de negociere cu Uniunea Euro peană. În 2015, PSD a condamnat în mod oficial comunismul și a recunoscut că, la începutul anilor ’90,

a întreprins acţiuni nedemocratice care au afectat România. O formalitate, căci par tidul se desprinsese de comu nism cu mult timp în urmă.

Faţă de antiiliescianismul de la începutul anilor ’90, antiPSDismul de la alegerile din 2004 a fost completat cu un atribut nou și exclusiv, corupţia. Ea a fost asociată încă de atunci cu „baronii locali” ai PSD și opusă, în mare parte, capitalului străin care trebuia să instaureze o economie de piaţă funcţională în România. Ca și în cazul moștenirii comuniste, istoria recentă a arătat că distribuţia corupţiei în rândul partidelor este, în general, destul de echitabilă. Ar trebui

România ne apare din nou paradoxală. Întro lume în care cresc populismele de

dreapta, la noi în ţară conduce un partid socialdemocrat ales cu un scor zdrobitor. Victoria a apărut după o retorică naţionalceaușistă și o serie de promisiuni care nau susţinere economică, dar au fost îndelung visate de popor. Problemele încep să apară din momentul în care ne uităm mai bine la acest partid socialdemocrat și constatăm că nu e nici social, nici democrat. E doar partid – se bazează pe o disciplină cu adevărat comunistă și pe o politică de cadre, în care ideea centrală este promovarea cadrelor celor mai obediente conducerii, întrun desăvârșit sistem piramidal, aproape stalinist.

Se răsuceşte tovarăşul Ion Iliescu în vila din Primăverii

Acest partid nu este de stânga, în ciuda faptului că îi moștenește pe bolșevicii români (sau, poate, tocmai de aceea). Nu doar că nu e un partid de stânga, este – dimpotrivă – un partid conservator. Să le numărăm, așadar, coane Fănică. Relaţia cu Biserica. Stânga, tradiţional, nu are înregimentare religioasă. Se răsucește tovarășul Ion Iliescu în vila din Primăverii când vede cum ling cei de la vârful partidului moaștele timpului prezent. Nu există politician care să se afișeze mai abitir cu popii decât cel cu carnet de socialdemocrat. De unde atâta fior mistic? Penetrarea graţiei divine în sufletul

socialiștilor coincide cu creșterea puterii financiare a Bisericii.

PandelizareaCând a ajuns Patriarh, acum

zece ani, Daniel constata că „din punct de vedere al banului, Biserica e săracă”. În ultimii zece ani, sau întărit relaţiile între mediul de afaceri popesc și cel politic. Se bat cruci, se trimit autocarele cu pelerini pe la procesiuni. Ne aflăm în plină pandelizare socialdemocrată a fenomenului de contopire Bisericăpartid. Și se mai răsucește tovarășul Ion Iliescu în vila din Primăverii și când mai vine vorba despre modelul suedez. O troică la conducerea unei ţări, în care să aibă și sindicatele rolul lor? Foarte frumos, atât că sindicatele sunt o farsă, dacă nu o glumă.

Şi cu familia tradiţională, şi cu sufletul în raiul socialist

Relaţia cu drepturile omului. În continuarea celor afirmate anterior, bineînţeles că partidul îmbrăţișează iniţiativa Coaliţiei pentru Familie. Și așa, îmbrăţișaţi, se așază sub frumoasa cupolă a gândului de a rămâne cum am fost. E frumoasă această dragoste, dar buba e că au și oamenii drepturile omului și că o legislaţie în chestiunea parteneriatului civil ar veni în întâmpinarea acestora. Partidul nu îi e în contră neapărat, dar o poartă prin comisiile parlamentare către un viitor incert. În schimb, poziţionarea la marele referendum

care va urma e clară: partidul e și cu familia tradiţională, și cu sufletul în raiul socialist.

Relaţia cu naţionalismul. Cei mai patrioţi (vorba vine) oameni din universul nostru sunt în partid (sau întors de la Generalul Academician Doctor Oprea, cel cu poliţistulmotociclist ucis în groapă, când se grăbea Generalul Academician Doctor la întâlnirea cu interesul naţional). Tradiţional, oamenii de stânga au fost internaţionaliști (a fost și un apreciat cântec bolșevic, se aude că lar fi cântat și Nicolae Ceau șescu lângă zidul de la Târgoviște). E greu de auzit o retorică mai naţionalistă astăzi (mai antiinternaţionalistă) pe scena politică. Partidul șia creat și trompete care nu puteau să spună gândurile profunde ale partidului (din raţiuni de conflict deschis cu partenerii noștri euroatlantici). Așa au apărut ciozvârtele politice duhnind a xenofobie, șovinism și antisemitism. Cum, aţi uitat deja de partidul fugarului Ghiţă? Nar trebui. Și tot pe această linie se înscrie și demonizarea lui Soros (pe care,

desigur, nici nul ajută prea mult faptul că e și evreu, și ungur, și american, și bogat, și finanţator al societăţilor deschise).

Nu prinzi „genunche” de intelectual în Partid

Partidul e prietenos și cu oamenii de afaceri, partidul nu pune în primplan nici Sănătatea, nici Educaţia, nici Munca, nici Protecţia Socială, iar taxa de solidaritate seamănă mai mult cu o invitaţie la jaf. Ne aflăm în plină profeţie a părinteluifondator: trăim timpurile unei socialdemocraţii de cumetrie. Să mai luăm în considerare că stânga are, în lumea mare, o relaţie excelentă cu mediul universitar. Stânga culturală domină de altfel establishmentul. Stânga e un magnet pentru intelectuali, pentru filosofi, ba chiar și pentru bieţii poeţi, datorită asocierii (adeseori falsă) cu umanismul. În România, intelectualii partidului stau în „genunche” și își cumpără doctorate în știinţele apărării și

au o relaţie ciudată cu serviciile de Intelligence (bine, nici intelli‑genceul românesc nu prea are legătură cu inteligenţa, tot așa cum stânga e de dreapta, și, în general, mica noastră lume, întoarsă pe dos). Intelectualii Partidului sunt colecţionari de tablouri, pe care dacă îi iei repede nu știu nici tabla înmulţirii (au în schimb puternice legături cu lumea interlopă).

Stânga care ne lipseşte

Ca atare, în România nu doar că nu conduce un partid social și democrat, ci dimpotrivă ducem o lipsă cumplită de un partid de stânga. Nu e prea multă stângă în România, e mult prea puţină. Până și sărmanii hipsteri, fără să știe, tot de stânga sunt. Neavând cu cine să voteze, sau refugiat întro uniune care a promis că salvează România toată, dar nu sa putut salva nici pe sine, ratânduși până și o minimă definire ideologică.

E greu, tovarăși și tot așa va fi și mai departe. Greu.

Andrei Crăciun (n. 1983) este unul dintre cei mai premiaţi jurnaliști ai generaţiei sale („Talentul anului” în 2005, „Cel mai bun tânăr jurnalist de cultură” în 2010, „Cel mai bun editorialist din România” în 2011, „Cel mai bun reporter din România” în 2012) și unul dintre fondatorii siteului www.recorder.ro. Din 2014, a mai publicat volume de eseuri, poezie, proză scurtă și este autorul romanului Aleea Zorilor apărut în cursul acestui an la Editura Polirom.

În căutarea unui partid social şi democratAndrei Crăciun

Mitologia anti‑PSD‑istăArthur Suciu

Sursa foto: 4Tuning


PARTIDE POLITICE | 17

adăugat că guvernarea Năstase a continuat și chiar a intensificat aplicarea politicilor neoliberale pe care CDR le sanctificase, favorizând intrarea pe piaţa românească a unor mari companii străine. Aceasta nu a împiedicat însă identificarea PSD cu „partidul corupţilor” locali.

Mulţi dintre votanţii de astăzi știu prea puţine lucruri despre istoria postcomunismului românesc. Cu toate acestea, mitologia antiPSDistă nu a fost uitată. Dimpotrivă, ea pare să fie mai adevărată și mai eficientă

ca oricând, fiind chiar îmbunătăţită cu un atribut nou, globalizant și concluziv. PSD, acest partid comunist (de unde și asocierile permanente cu Moscova, astăzi Moscova lui Putin), acest partid al corupţilor autohtoni, este responsabil de eșecul Ro‑mâniei postcomuniste. Premisa e desigur aceea că PSD a fost partidul dominant în perioada postcomunistă, ghidând practic politicile de dezvoltare (de fapt, de falimentare) ale României. Afirmaţia este, evident, falsă. În cei 27 de ani, PSD a guvernat

chiar mai puţin decât au făcuto partidele de dreapta. PSD nu a mai câștigat alegerile prezidenţiale, cele mai importante din punct de vedere strategic, de 17 ani și nu a mai avut un președinte din 2004. Practic, PSD a fost partid dominant până în 2004. El a continuat să rămână cel mai mare partid și după aceea (un partid influent chiar fiind în opoziţie), dar perioadele de guvernare au fost mai scurte și mai rare. În ciuda acestor evidenţe, noul atribut sa impus de la sine.

Mitologia antiPSDistă nu a fost și nu este doar un instrument discursiv redutabil de luptă electorală. Ca orice mitologie, ea are „un sâmbure de adevăr” și, de asemenea, reprezintă o interpretare simplificată, naivă a stărilor de lucruri, care a fost exersată în întreaga perioadă postcomunistă. În ce măsură ea va putea fi eficientă în continuare, nu putem ști. La alegerile din 2016, am asistat la eșecul persuasiv al acestei mitologii, iar întrebarea este dacă am urmărit o nouă luptă, de această dată pierdută, împotriva PSD

sau alegerile au provocat o ruptură care a invalidato.

Arthur Suciu (n.1974) este scriitor, comunicator și publicist, specialist în discurs. După studii de filosofie a devenit jurnalist și comunicator politic. Este doctor în știinţe ale comunicării și a urmat un stagiu doctoral la Sorbonne IV, Paris. A scris editoriale și analize pentru Ziarul Financiar, Cadran Politic, blogurile Adevărul etc. Este autorul volumelor Contribuţii la Apo‑calipsă (2008), Fericirea în vid (2012) și În Gaură (2016).

Partidul de stânga – ideal şi realitateMaria Cernat

Idealul de partid și politician reprezintă una dintre cele mai tentante fantezii eroti

copolitice ale momentului. Năzuinţele noastre sincere și profunde vin să compună imaginea irizată a liderului și a partidului care să ne conducă pe noi, cei mulţi și doritori, spre viitorul luminos al progresului și bunăstării. Întregul eșafodaj al politicii actuale datorează atât de mult imaginaţiei și reprezentărilor fanteziste asupra realităţii, încât orice discuţie riscă să se piardă în noi și noi fantasme fără nici o legătură cu meschinele lupte pentru putere. Asta nu înseamnă că trebuie să excludem cu totul fantezia din discuţie. Dezbaterile politice au drept ţintă un discurs cât mai raţional și detașat. Teoria politică este făcută de cele mai multe ori de bărbaţi albi care se pretind raţionali. Dar iată, fără imaginaţie și fantezie nu putem avansa. Aceste constructe mintale sunt însă rezultatul unor condiţionări culturale, istorice, economice. Astfel, România ultimelor decenii a fost dominată de idealul purităţii, al liderului incoruptibil care să învingă întro luptă de proporţii epice hidra corupţiei. Acum mai mult decât oricând, limbajul sobru al comunicării politice a fost penetrat de „meme”, de „gif”uri, de retranspuneri postmoderne în limbajul politic ale scenelor, personajelor, imaginilor, mesajelor specifice culturii de masă care fac deliciul publicului consumator. Încerc să mă îndepărtez pe cât posibil de asemenea reprezentări de basm atunci când încerc să schiţez imaginea unui partid ideal de stânga.

Asumpţia cu care vreau să mă lupt mai eroic decât Harry Potter cu Lord Voldemort este aceea că există lideri politici buni sau răi așa, pur și simplu, independent de contextul social. Experimentele zguduitoare de psihologie socială (experimentul Milgram, experimentul „închisorii” de la Stanford) ne arată că aproape oricare dintre noi poate deveni erou negativ în condiţii prielnice. Prin urmare, dacă dorim progres și bunăstare, trebuie să ne concentrăm pe proceduri

și instituţii, pe persoane juridice, cum ar veni, nu pe persoane fizice și ale lor însușiri mirobolante. E foarte greu de contracarat star systemul din politica de consum de masă, însă e singura cale. Prin urmare, cred că există câteva aspecte de care orice partid trebuie să ţină seama dacă dorește să nu ajungă un sistem mafiot de trafic de influenţă și spălare de bani.

Show me the money. Oricât de mult am zăbovi în discuţii ideologice lăudabile și documentate cu multă acribie academică și fervent avânt tovărășesc, chestiunea banilor poate, din păcate, să urce sau să coboare o organizaţie cu o viteză mai mare decât orice diferend ideologic. Stabilirea unor proceduri transparente – cine și cât a dat – de colectare a fondurilor este esenţială. În plus, mai e o chestiune delicată

aici. Dacă vine mâine Bill Gates cu vreo două miliarde de dolari la o formaţiune aflată în chinurile formării, una mică și entuziastă pentru care am și eu tot sprijinul, cum e DEMOS, ce faci? Lipsa totală de democraţie în economie a dus la o concentrare a capitalului care lar fi năucit pe Marx însuși. În aceste condiţii, este foarte dificil pentru partidele politice să gestioneze această chestiune. Dacă nu acceptă cei 30 de arginţi, riscă să nu poată intra la masa puterii; dacă acceptă, riscă să cânte cum dictează finanţatorul. Cum varianta a doua am tot văzuto la lucru și la noi, și peste hotare – să nu uităm că în mandatul lui Bush sa renunţat la reglementarea care prevedea o limită maximă a contribuţiilor electorale –, ar trebui probabil optat pentru prima variantă. Cu alte cuvinte, trebuie

stabilită o limită maximă a contribuţiilor, fiindcă altminteri independenţa și autonomia deciziei politice vor fi grav afectate. De aceea, e nevoie de reînvierea politicii prin partide de „cadre”, adică partide care au la bază sprijinul popular prin donaţii mici, dar numeroase.

Dincolo de fantasmele și idealizările noastre cele de toate zilele, e posibil să ni se spună că toată discuţia e inutilă întrucât, iată, avem de aproape un sfert de secol un partid social democrat la putere. Așa e, doar că nici după cele mai laxe standarde Partidul Social Democrat nu e un partid de stânga. Ce să fie de stânga? Deriva naţionalistă marca Ponta sau Firea? Măsurile procorporaţii, discursul umil în faţa mediului de afaceri? Provoc orice analist cu nervi suficient de tari să facă o analiză de conţinut

pe discursul liderilor PSD și să ne spună de câte ori iau auzit menţionând termeni ca: echitate, egalitate de șanse, lupta împo‑triva inechităţii, progres social, ascensoare sociale, incluziune socială, distribuţie echitabilă a resurselor, taxare progresivă, so‑lidaritate socială, justiţie socială, protecţia minorităţilor sexuale, cote de gen, egalizarea venituri‑lor salariale între bărbaţi și fe‑mei. Vă spun eu că o să aveţi o surpriză. Partidul Social Democrat e o reţea cvasimafiotă puternic conectată prin reţele formale și informale de putere la resursele publice, având în mână la ora asta mare parte din administraţie – primăriile în speţă, mare parte din inspectoratele școlare și conducerile școlilor, plus ANAF. Puterea acestui partid vine din puternica sa conectare la fondurile publice și ceva în plus, prostia partidelor „de dreapta”.

Mare parte din succesul PSD se datorează faptului că de cele mai multe ori aleargă singur. De ce? Simplu, alternativa este și mai proastă! Fără să se remarce prin lideri puri și duri, fără urmă de pată la dosar, partidele concurente practică o formă de rasism social de cea mai joasă speţă. Cum spuneam cu alte ocazii, de 25 de ani nu aud decât aceeași elită obosită „de dreapta”, care se tânguie ca o pisică dezabuzată clamând prostia poporului. Un popor format din „babe fără dinţi, gata săși vândă votul peo sticlă de ulei rânced”. De 25 de ani auzim acest refren de care ni sa acrit, ce denunţă prostia și incultura poporului care refuză, ce surpriză, săi voteze ei, pe liderii de dreapta frumoși și deștepţi, șii preferă pe corupţii de PSDiști. Tot stau și mă întreb oare când o să se trezească Partidul Naţional Liberal, de pildă, din aceste ridicole spasme elitistotânguitoare și o să înţeleagă un lucru simplu, pe care o să îl exprim printrun apel direct către liderii de dreapta. Tovarășu’ politician, îţi pute poporul? E prea prost pentru nasul tău fin, e prea sărac și needucat? Nare destui dinţi?

(continuare în pagina 18)

Sursa foto: iDevice.ro



Mitul stângii, ficţiunea social‑democratăMihai Milca

Perfect! Stai acasă! Cine te pune să te bagi în politică? Ţia pus cineva pistolul la tâmplă? Știi, e un lucru curios pentru un arogant ca tine, dar cu oameni tineri, frumoși, sănătoși și educaţi poate guverna oricine. Ce te faci cu restul? Căci, știi, e un lucru la fel de curios, dar, dacă printro întâmplare ajungi la putere, o să păstorești și turma aia de oiţe ceva mai negre și fără dinţi de care nu eziţi să te dezici cu toate ocaziile, de parcă nar fi și ei oameni ca tine.

PSD are și va avea succes pentru că înţelege un lucru simplu: România e o ţară săracă, formată din oameni săraci și dezavantajaţi, prin urmare, dacă vrei să câștigi alegeri, nu te apuci săi cerţi căs proști și fără dinţi, că o să dea cu ștampila în trandafiri fără să clipească! PSD a reușit

să se apropie de omul simplu ca discurs și mai ales imagine. Laș vedea oricând pe Tudose trăgând un șpriţ la birtul gării cu niște băieţi din popor. Acum simt cum vajnica „dreap tă” românească se contorsionează în chinuri și greaţă. Da, dar uită că mare parte dintre conaţionalii mai puţin avantajaţi ca ea asta așteaptă, să vină la putere cineva care săi înţeleagă și săi accepte. Adică dacă ești sărac și fără studii, nai voie să speri că o să vină cineva să îţi reprezinte interesele? Să fim foarte clari, PSD zburdă nestingherit pe terenul lăsat liber de niște partide de dreapta care adoptă politica sinucigașă a dezbinării electoratului. Șia consolidat atât de tare puterea la ţară, încât oamenilor a ajuns să li se facă frică să iasă din cuvântul

primarului, de care au ajuns să depindă graţie descentralizării impuse de partidele de dreapta. O mare masă de oameni destabilizaţi de măsuri neoliberale – descentralizare, scutire de taxe, destructurarea sindicatelor – sunt acum la mâna jupânului PSDist. Cine, dacă nu PDL și PNL, a contribuit la această stare de lucruri?

Închei cu o întrebare care se adresează în special acelorași partidelor de dreapta: dacă electoratul e așa de prost și ușor de prostit și voi așa de deștepţi, de ce nu sunteţi în stare să veniţi cu soluţii alternative săi câștigaţi pe acești oameni de partea voastră? De ce în 25 de ani PSD a fost singurul care măcar a mimat un interes pentru sărăcie, pentru condiţii de muncă. Ce să facă oamenii cu anticorupţia de

care vă agăţaţi ca de soluţia ultimă (ca să nui zic finală)? So mănânce seara pe pâine? So pună la pachet copiilor? Vă ofer un exemplu concret. La mine, la universitate, lucrează o femeie de serviciu plătită cu salariu minim. Are o fetiţă care o ajută seara să facă sălile de curs curate. Ei, această femeie trebuie să îi cumpere fetiţei adidași azi, nu mâine, și nici peste trei luni, să poată merge la școală. Pe cine credeţi că o să voteze? Pe cineva care îi promite creșterea salariului minim sau pe cineva care îi vorbește despre deficit bugetar? Încetaţi so mai blamaţi pentru alegerile ei! Dacă aţi avea suficientă inteligenţă politică să vă puneţi o secundă în papucii ei, aţi înţelege că nu votează din prostie PSD! Vreţi alternativă la PSD, puneţivă o secundă în locul

femeii de serviciu despre care vă vorbesc. Vă va ajuta ca politicieni, vă va ajuta ca oameni!



Maria Cernat este absolventă a Facultăţii de Jurnalism și Știinţele Comunicării (2001) și a Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii din București (2004). În prezent este conf. univ. dr. la Facultatea de Știinţe Politice, Departamentul de Comunicare și Relaţii Publice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”. Din anul 2011, este autoare de articole publicate pe siteul de dezbatere politică CriticAtac.ro și colaboratoare a publicaţiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

România anului 2017 oferă, în ciuda unor aparenţe încurajatoare, un spectacol

întrucâtva contrariant. O societate ce evidenţiază un trend de creștere economică, având în spate resorturi consumeriste, dar profund marcată de un retard la scară europeană, de evoluţii contradictorii, contrastante, de sinuozităţi și sincope care nu pot fi ignorate decât dacă suntem prizonierii unor iluzii pernicioase. La cârma ţării se află o guvernare de stânga, de inspiraţie socialdemocrată. Aceasta încearcă din răsputeri să implementeze un program generos în special în planul politicilor sociale, ale cărui efecte pe termen mediu și lung sunt greu decelabile. Așteptările sociale ale unor largi categorii de populaţie sunt mari și stau totalmente sub semnul urgenţei. Victoria PSD în alegerile de la finele anului trecut la un scor electoral detașat de cel al celorlalţi competitori a venit pe fondul devitalizării și decredibilizării altor partide politice (PNL, PMP), dar mai ales după o guvernare tehnocrată care a dezamăgit. Dar această alternanţă la guvernare nu trebuie neapărat judecată întrun registru ideologic maniheist – stânga versus dreapta. Și nici PSD nu trebuie văzut doar prin prisma vocaţiei sale socialdemocrate inalienabile. Astfel încât, întrebândune de ce un partid de o asemenea factură, un partid structurat ca organizaţie solidă și tentaculară, care a avut de înfruntat destule adversităţi a putut totuși să obţină sufragiul popular întro proporţie decisivă. Dincolo de această interogaţie imediată pot fi identificate însă și altele, cu caracter ceva mai general. Câtă consistenţă și forţă de iradiere mai au ideile so cialiste sau cele vehiculate de

o stângă autodesemnată ca socialdemocrată? Ce mai înseamnă, așadar, în zilele noastre, a te revendica de stânga? Ce reprezintă apartenenţa la familia politică a socialiștilor și socialdemocraţilor? Este vorba de un credo, de o identitate inerţială, de o opţiune politică netă sau între multe altele? Ce relevanţă mai are poziţionarea orgolioasă refuzând orice alternativă ce se întemeiază pe alte principii decât colectivismul și distribuirea controlată a bogăţiei sociale?

Dacă ne uităm puţin în urmă, vom constata că PSD – acest ultim avatar al FSN, FDSN, PDSR, care a asimilat dea lungul timpului mai multe formaţiuni liliputane de stânga – a câștigat șapte din cele opt alegeri parlamentare postcomuniste. Mutaţiile ideologice și organizatorice ale acestei formaţiuni politice cu eredităţi deconcertante și care nu a apărut prin generaţie spontanee au fost însoţite de sciziuni și fuziuni, viraje spre centrustânga, alianţe temporare cu partide de alte orientări programatice, care

au atras atenţia asupra carenţelor identitare și a debilităţii filonului originar cu o moștenire genetică socialdemocrată îndoielnică și o alta, criptocomunistă, bine disimulată.

Lipsa de organicitate a socialdemocraţiei românești încă de la începuturile acesteia, în secolul al XIXlea, și „exotismul” ideilor socialiste, coliziunea lor cu ideologii adverse mai puternice, înscrierea pe orbita politicianismului autohton, resorbţia forţată în contextul comunizării și stalinizării României au făcut ca socialdemocraţia noastră să denote fragilitate, inaderenţă la societatea românească, sectarism, forţă de atracţie redusă. Toate aceste „amprente” ereditare au configurat o stranie fizionomie politică a actualului partid, ceși revendică o tradiţie istorică între paranteze, dar care nuși onorează pe deplin ambiţiile și proiecţiile cu care se erijează public.

Dar cel mai semnificativ aspect al analizei situaţiei actuale din România este că democraţia

de tip european, pe care o clamează și PSD, și celelalte partide ceși dispută primplanul atenţiei, nu este decât un surogat cu ingrediente dâmboviţene, nu este nici reală, nici funcţională și cunoaște de la an la an grade tot mai înalte de pervertire a obiectivelor, standardelor, pro cedurilor și efectelor provocate atât la nivelul sistemului politic instituit după 1989, cât și la nivelul societăţii românești.

Între registrul normativinstituţional și registrul practicării democraţiei în România zilelor noastre este un ecart greu de imaginat și extrem de greu de cuantificat.

Parlamentarismul ocultează celelalte faţete ale vieţii publice, în vreme ce pluripartidismul a suferit catastrofale derapaje. O partitocraţie insidioasă și atotprezentă care șia multiplicat structurile formale, dar mai ales pe cele informale, invizibile, în interiorul tuturor instituţiilor statului, în administraţie, în autorităţi naţionale și regii autonome, în reţelele organizaţiilor

nonguvernamentale, care a politizat tot ce mișcă, care șia adjudecat complicităţi și extinse clientele oportuniste, întreţinând solidarităţi vinovate bine protejate a devenit un Moloch terifiant ce a fagocitat și golit de substanţă medulară statul însuși și care riscă să depășească prin funestele sale „performanţe” partidul unic, partidulstat de odinioară. Vechile loialităţi politicoideologice prin care se verifică partinitatea membrilor defunctului partid comunist sau perpetuat întro formă deviată, în care modalităţile de monopolizare a resurselor economice și financiare tind să consolideze o paradigmă acţională cleptocratică, la limită tot oligarhică și autoreproductivă.

O reformare a socialdemocraţiei românești este dezirabilă, este chiar o necesitate politică istorică, cu previzibile consecinţe benefice pe termen lung. În prezent însă, datele realităţii românești și contextul saturat de crize și incertitudini la scară europeană nu îndreptăţesc ideea că o astfel de tentativă este fezabilă și ar putea fi asumată de actualele generaţii de politicieni pentru care stânga și socialdemocraţia reprezintă doar un convenabil alibi și o avantajoasă deghizare.

Mihai Milca este doctor în sociologie și conferenţiar universitar la Facultatea de Administraţie Publică din cadrul SNSPA. A publicat numeroase cărţi de autor. Lucrarea Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachia‑vellienilor a primit Premiul Academiei Române, „Dimitrie Gusti” în anul 2001. A mai publicat Ti‑rania Internetului şi e‑democra‑ţia, Terorismul – ca mod de a fi, Statul de drept – genealogia unui concept etc.

Sursa foto: PSD Codlea


DIASPORA | 19

Cadrul normativ interzice apartenenţa președintelui la vreun partid politic.

Igor Dodon a obţinut 52% din sufragii faţă de contracandidata sa, Maia Sandu, cu 48 %. Totuși, unele surse din presa de opoziţie susţin că victoria liderului PSRM nu ar fi fost posibilă fără sprijinul tacit al liderului (atunci) informal al Partidului Democrat, Vlad Plahotniuc. Partajarea puterii între cei doi politicieni – Igor Dodon și Vlad Plahotniuc – rămâne a fi un subiect savuros în mediul politic din Republica Moldova. Incompatibilitatea mediatizată dintre președintele republicii, pe de o parte, și Parlament și Executiv – ambele controlate de PDM –, pe de altă parte, menţin în permanentă alertă opinia publică. Recent, scandalul legat de refuzul președintelui Dodon de al numi pe tânărul Eugen Sturza, înaintat de șeful Executivului,

Pavel Filip, în calitate de ministru al Apărării, a tulburat și mai mult apele politicului moldovenesc. Potrivit deciziei Curţii Constituţionale, lgor Dodon a încălcat deliberat Constituţia. Sesizată de guvern, Înalta Curte a găsit soluţia potrivită pentru a evita procedura de impeachment. Astfel, în sensul articolului 91 din Constituţie, Curtea a constatat că președintele Republicii Moldova se află în imposibilitate temporară de ași exercita atribuţia în cauză, ceea ce justifică instituirea interimatului funcţiei. Interimatul se asigură, în ordine, de președintele parlamentului sau de primministru. Astfel, scandalosul decret a fost semnat de către purtătorul de cuvânt al PD, Andrian Candu.

Creând un precedent, Curtea Constituţională de la Chișinău a deschis cutia Pandorei. La orice ulterioară încăpăţânare a șefului

statului, interimatul funcţiei poate fi preluat de președintele parlamentului sau șeful executivului (!). Nu excludem însă faptul că, potrivit scenariului și distribuţiei de roluri, așa se va guverna RM până la următoarele alegeri parlamentare din 2018. Ca urmare a acestor acţiuni, șeful statului a acuzat Curtea Constituţională de uzurparea puterii în stat, iar expreședintele republicii, comunistul Vladimir Voronin, a declarat că cei șase judecători au transformat Constituţia ţării în cârpă. Deloc lipsită de relevanţă este și postarea controversatului om de afaceri, primarului de Bălţi, ascuns de autorităţi la Moscova. Adrian Usatâi sugerează că aceasta ar face parte din schema diabolică a lui Vlad Plahotniuc de a ocupa funcţia de premier, chiar dacă liderul PDM a negat public acest zvon. Astfel, „Dodon ar mai putea fi înlăturat pentru

zece minute” din funcţia de președinte, ca și în ziua de 20 octombrie, „pentru ca Plahotniuc să fie numit premier”. Decretul în acest caz va fi semnat iarăși de președintele parlamentului, Andrian Candu. Din acest moment, doi lideri politici invocă uzurparea puterii în stat. Asta după ce președinta PAS, Maia Sandu, a depus acum câteva săptămâni la Procuratura Generală un demers împotriva lui Vlad Plahotniuc, pe care îl acuză de încălcarea art. 339 din Codul penal – uzurparea puterii în stat.

În pofida sau în virtutea acestor evenimente, suspiciunea că rolurile lui Dodon, proEsticul, și Plahotniuc, proOccidentalul, au fost din start partajate persistă în continuare. Totuși, coaliţia majoritară, de fapt PDM, a fost foarte precaută în privinţa unui președinte socialist. Chiar dacă moldovenii au revenit, după 16 ani,

la alegerea președintelui prin vot direct și universal, după scrutin, au fost limitate o parte dintre puţinele atribuţii constituţionale ale șefului statului întro republică parlamentară. Bunăoară, Departamentul Protecţie și Pază de Stat, Serviciul Intern de Securitate, care anterior se aflau sub control prezidenţial, au fost transferate sub auspiciile Executivului. Mai mult, atât președintele parlamentului, cât și primministrul au refuzat să participe la ședinţele Consiliului Suprem de Securitate de pe lângă Președintele RM.

Întrun interviu acordat recent unui post de televiziune de la Chișinău, Igor Dodon a declarat că, pentru a pune stavilă acestor acţiuni de intimidare a președintelui, Moldova are nevoie de un regim de guvernare prezidenţială, dând de înţeles că un grup de constituţionaliști se ocupă deja de acest subiect. Acesta consideră că puterea politică trebuie să fie exercitată pe verticală, invocând modelul SUA sau modelul Lucașenco (Belarus). În acest sens, membrii și simpatizanţii PSRM au demarat o campanie naţională de colectare a semnăturilor pentru desfășurarea unui referendum pe tema instituirii formei prezidenţiale de guvernare. Socialiștii speră să obţină peste 1,5 milioane de semnături.

Așadar, agenda prezidenţială include actualmente câteva subiecte stringente: extinderea prerogativelor prezidenţiale, obţinerea statutului de statobservator în Uniunea Eurasiatică și interzicerea unionismului prin lege. Igor Dodon a avut o retorică antiunionistă și în campania prezidenţială, dar în nici un caz românofobă. Vă amintiţi, probabil, declaraţia făcută întro dezbatere electorală – „Frate, frate, dar brânzai pe cu bani!”. Dodon, de altfel, ca și președintele PCRM Voronin, este însă deranjat de discursurile unioniste din ţară. Acesta vrea să interzică prin lege partidele unioniste din Republica Moldova. Recentele vizite peste Prut ale expreședintelui român Traian Băsescu, care

(continuare în pagina 20)

Republica Moldova: Quo vadis? sau Cine trage sforile în politica de peste Prut?

Aurelia Peru‑Bălan, Chişinău

Cred că nu voi greși afirmând că politica moldovenească este construită astăzi pe multă conspiraţie, populism și cinism. Alegerile prezidenţiale din toamna lui 2016 au divizat și mai mult societatea în electoratul pro‑Vest și electoratul pro‑Est. Deși a făgăduit că va fi un președinte al tuturor – și al celor care l‑au susţinut, și al celor care nu i‑au acordat vot de încredere –, ajuns în instituţia prezidenţială, Igor Dodon a continuat retorica electorală

a Partidului Socialiștilor, chiar dacă nu mai este șef de partid.

Românii din diaspora

Vlad Plahotniuc, președintele PDM; Igor Dodon, președintele RM


20 | DIASPORA

a devenit președinte de onoare al partidului unionist Partidul Unităţii Naţionale (PUN), condus de exliberalul Anatol Șalaru, a dat apa la moara antiunionismului. Cu cât Băsescu va avea o campanie unionistă mai vehementă în Republica Moldova, cu atât mai mult va insista Igor Dodon pentru interzicerea unionismului. Aflat la Chișinău, Traian Băsescu a declarat că, fiind membru al Consiliului European de 10 ani, în calitatea sa de șef de stat, sa convins de faptul că nici un stat membru al UE nu dorește aderarea Moldovei la această structură politică, iar singura cale de a fi admisă în marea familie europeană ar fi unirea cu România. După prăbușirea Partidului Liberal și compromiterea imaginii acestui partid unionist, se cristalizează, din perspectiva alegerilor parlamentare din 2018, un alt actor electoral care va avea ca prioritate politică unirea, partidul PUN. Mai mult, Dodon vrea ca legislaţia naţională să

interzică dubla cetăţenie pentru persoanele cu funcţii înalte în stat. Este o aluzie la adresa Curţii Constituţionale, unde patru membri deţin cetăţenia română, dar și a purtătorului de cuvânt Candu, de asemenea deţinător al cetăţeniei statului român, care a anunţat recent că ar putea deveni deputat în parlamentul de la București, iar Băsescu, în parlamentul de la Chișinău. Aceste declaraţii, deocamdată, nu fac decât să alimenteze zona populismului și simpatia electoratului socialist de stânga, întrucât actuala arhitectură parlamentară nu iar permite șefului statului săși implementeze opţiunile politice și electorale. Fracţiunea socialistă numără 24 de membri, iar comuniștii, din 21 de deputaţi în 2014 au rămas doar cu șapte, ca rezultat al misteriosului traseism politic în Legislativul de la Chișinău. Deci, stânga parlamentară adună astăzi doar 31 de voturi vizavi de majoritatea

simplă de 51 de voturi. Graţie acestui fenomen, PDM, care a trecut pragul electoral cu 19 deputaţi în scrutinul din 2014, în prezent are 41 de voturi și dictează politicile din ţară. Prima ruptură surprinzătoare și cu importanţă strategică, care a precedat votarea Cabinetului Filip, a fost aderarea celor 14 comuniști la fracţiunea democraţilor. Mai târziu, plecările sporadice ale deputaţilor din PL și PLDM au devenit o tradiţie în legislativul moldovean. Cel mai recent gest de abandonare a fracţiunii PL a fost cel al omului de afaceri Iurie Dârda, unul dintre sponsorii Partidului Liberal. Toţi acești „independenţi” votează în continuare alături de fracţiunea PDM (!).

Prezenţa Moldovei în Uniunea Eurasiatică este principalul atu în mandatul președintelui Dodon. Frecventele întrevederi cu Ţarul de la Kremlin au devenit subiect de ironie în presa naţională, exceptând, desigur, presa

afiliată. PSRM (Dodon) controlează actualmente două posturi de televiziune – NTV Moldova și Accent TV. Dodon vrea relaţii bune și cu Estul, și cu Vestul, declarând că Moldova nu are nevoie de unii prieteni împotriva altora. Astfel, șeful statului consideră că eventuala aderare la spaţiul Eurasiatic nu va afecta acordul de asociere a RM cu UE. Drept argument aduce Armenia, care a semnat cu Uniunea Europeană acordul de „parteneriat intensiv”, dar face parte și din spaţiul Uniunii Eurasiatice. Dodon promite să supună acest subiect opiniei publice întrun referendum naţional. De altfel, dacă ideea referendumului va eșua, așa cum sa întâmplat și în cazul iniţiativei președintelui Dodon de a desfășura în 24 octombrie 2017 un referendum consultativ pe marginea mai multor subiecte, între care și așanumita Lege a miliardului, președintele va avea un atu pe care nul va rata: Sunt blocat! Republica Moldova

trebuie să fie prezidenţială! Dilema care provoacă astăzi multe semne de întrebare: este oare sincer șeful statului sau revenim la ipoteza de la începutul acestui articol, și anume că rolurile sunt atât de viclean partajate, încât Moldova va rămâne în continuare ostatica manipulărilor politice interne și a jocului geopolitic în care marile puteri nu aud niciodată vocile popoarelor mici?

Aurelia Peru‑Bălan, doctor habilitat în știinţe politice și conferenţiar universitar, este specialist în Relaţii Politice Publice. Este decanul Facultăţii de Jurnalism și Știinţe ale Comunicării, cercetător știinţific la Institutul de Cercetări Juridice și Politice. A publicat articole în reviste de specialitate: MOLDOSCOPIE, Polis, Sfera Politicii, Cogito, Aka‑demos. Ultima carte publicată este PR‑ul politic și comunicarea de criză în Republica Moldova, Chișinău, 2010.

Președintelui Comisiei de la Veneţia, dl Gianni Buquicchio11 octombrie 2017

Excelenţa Voastră,Comunitatea românofonă

din Ucraina își exprimă totala dezaprobare faţă de noua Lege a educaţiei adoptată la 5 septembrie 2017 de către Rada Supremă a Ucrainei, care prin art. 7 prevede anularea treptată a învăţământului în limbile minorităţilor naţionale, limitând funcţionarea școlilor cu limbile de predare ale minorităţilor naţionale la ciclul primar (clasele IIV) și preconizând în perspectivă trecerea totală doar la limba ucraineană de predare. E o situaţie fără precedent în secolul XXI, când o ţară din centrul Europei, care se proclamă democratică și civilizată, aspirantă la Uniunea Europeană, desfiinţează un întreg sistem de educaţie al minorităţilor naţionale doar pentru faptul că acesta se desfășoară în altă limbă decât cea a etniei majoritare.

Școala românească din actuala Ucraină are tradiţii de 200300 de ani. Ea a funcţionat aproape un secol și jumătate sub stăpânirea austroungară și mai mult de jumătate de secol sub stăpânirea sovietică, dar niciodată nu a fost atât de dur atacată ca în timpul actualei guvernări, când se atentează făţiș la

dreptul minorităţilor de ași păstra limba maternă și identitatea naţională. Scopul forţelor politice aflate la putere în Ucraina este asimilarea prin ucrainizarea forţată a comunităţilor minoritare. Pentru justificarea acestui proces de ucrainizare în faţa opiniei publice interne și internaţionale se vehiculează ideea, intens mediatizată în massmedia ucraineană, că minorităţile naţionale din Ucraina pun în pericol însăși existenţa statului. Se afirmă, la nivelul forţelor politice aflate la guvernare, că multiculturalitatea și multilingvismul sunt o ameninţare pentru actualul stat ucrainean și este de datoria actualei guvernări să absoarbă orice element alolingv prin contopirea minorităţilor etnice în naţiunea ucraineană, sfidând astfel principiul general european al „unităţii în diversitate”. Această dorinţă a actualului regim politic de la Kiev de a asimila cât se poate de rapid etniile minoritare trăitoare de secole pe teritoriul Ucrainei este prezentată opiniei publice ucrainene și internaţionale întro manieră cinică, ce amintește de stilul propagandei totalitariste de la mijlocul secolului trecut, ca o binefacere pentru minoritarii etnici. Și asta în pofida faptului că nici o minoritate etnică din Ucraina nu a solicitat autorităţilor ucrainene integrarea prin asimilare. Dimpotrivă, minorităţile, ca parte componentă a poporului multietnic

ucrainean, își doresc păstrarea specificului propriu identitar.

Nu actualei puteri îi aparţine decizia deschiderii de școli românești în teritoriile actualului stat ucrainean. Aceste școli au o vechime de secole, statul ucrainean moștenindule de la statul sovietic, care, la rândul său, lea moștenit de la statul român, iar statul român, de la statul austriac (în cazul Bucovinei). Există o veche și sănătoasă tradiţie a școlilor românești din Ucraina. Identitatea noastră naţională datorează foarte mult acestei tradiţii. Or, forţele politice aflate în prezent la guvernare doresc să distrugă, cu acceptul nostru expres sau tacit, actualul sistem de educaţie în limba maternă. Pierzând școala naţională, ne vom pierde și fiinţa naţională. Fiind loiali faţă de statul ucrainean, noi nu vom renunţa niciodată la identitatea noastră naţională.

Recenta lege a educaţiei a fost adoptată în condiţiile lipsei totale de transparenţă. Articolul 7 a fost strecurat în lege în ultimul moment și practic nu a fost supus dezbaterii în parlament. Iar reacţiile dure la prevederile acestui articol de lege discriminatoriu demonstrează clar că acestea trebuiau făcute publice cu mult înainte de data adoptării legii și supuse dezbaterii publice în massmedia și în societatea civilă. Nici comunitatea românească, nici celelalte

minorităţi naţionale care încă mai beneficiază de învăţământ în limba maternă nau fost consultate în perioada premergătoare adoptării legii. La numai câteva zile după adoptarea legii, o comisie a Ministerului Educaţiei și Știinţei din Ucraina a și sosit în regiunea Cernăuţi spre ai intimida și îndemna pe directorii și profesorii din școlile românești să pregătească terenul pentru implementarea cu celeritate a legii, în special a discriminatorului art. 7 al acesteia.

Referitor la aspectele legale ale art. 7 din Legea educaţiei, menţionăm următoarele: prin Apelul Radei Supreme a Ucrainei din 28 august 1991 către toţi cetăţenii Ucrainei de toate naţionalităţile, „Prezidiul Radei Supreme a republicii afirmă cu responsabilitate că declararea independenţei Ucrainei nu va duce nicidecum la lezarea drepturilor persoanelor, indiferent de naţionalitate”. În Apel se mai spune că „Ucraina (…) va asigura tuturor cetăţenilor drepturi politice, economice și sociale egale, libertate deplină pentru dezvoltarea tuturor limbilor și culturilor naţionale”.

Declaraţia drepturilor naţionalităţilor din Ucraina spune clar că „statul ucrainean își asumă obligaţia privind crearea condiţiilor necesare dezvoltării tuturor limbilor și culturilor naţionalităţilor” (art. 2), precum și „libera folosire a limbilor materne în toate domeniile vieţii sociale, inclusiv în învăţământ…” (art. 3).

Articolul 7 din Legea învăţământului încalcă în mod flagrant prevederile Legii Fundamentale a Ucrainei. Conform art. 10 din Constituţie, „în Ucraina este garantată libera dezvoltare, folosire

și protecţie a limbii ruse, precum și altor limbi ale minorităţilor naţionale”. Iar art. 22 din Constituţie a stabilit că „drepturile constituţionale sunt garantate și nu pot fi abrogate. La adoptarea noilor legi sau la modificarea acestora nu se admite restrângerea conţinutului și volumului drepturilor și libertăţilor existente”. Art. 53 din Constituţie, după ce stabilește în alin. 1 că „învăţământul mediu general este obligatoriu”, vine cu precizarea, în alin. 4, că „cetăţenilor ce aparţin minorităţilor naţionale, conform legislaţiei în vigoare, li se garantează dreptul de a studia în limba maternă sau a limbii materne în instituţii de stat și comunale sau prin intermediul societăţilor naţionalculturale”, fără a restricţiona acest tip de învăţământ doar la ciclul primar (clasele IIV). Așadar, prin alin. 4 coroborat cu alin. 1 din art. 53 al Legii Fundamentale a Ucrainei, statul garantează minorităţilor naţionale învăţământ mediu general în limba maternă. Câtă vreme Ucraina recunoaște și asigură principiul supremaţiei dreptului, iar Constituţia Ucrainei are forţă juridică supremă (art. 8), legile și alte acte normative adoptate în baza Constituţiei trebuie să fie conforme cu Constituţia (art. 8). Or, art. 7 din Legea educaţiei contravine acestei prevederi constituţionale (de parcă aceasta nu ar fi obligatorie), anulând minorităţilor naţionale dreptul la învăţământ mediu general în limba maternă. Drepturile și libertăţile constituţionale ale persoanei și ale cetăţeanului nu pot fi restrânse decât în cazurile stabilite prin Constituţie (art. 64, alin. 1), iar Constituţia nu prevede un astfel

Românii din regiunea Cernăuţi au adresat un memoriu Comisiei de la Veneţia

R eprezentanţii comunităţii românești din regiunea Cernăuţi au adresat un memoriu Președintelui Comisiei de la Veneţia, Gianni Buquicchio, și secretarului general al Consiliului Europei, Thorbjørn Jagland – informează Agenţia BucPress.


DIASPORA | 21

de caz pentru restrângerile din art. 7 ale noii legi a educaţiei. Pe de altă parte, conform art. 19, alin. 2 din Constituţie, organele puterii de stat și de autoguvernare locală și angajaţii acestora au obligaţia să acţioneze doar în temeiul, în limitele și în conformitate cu modalităţile stabilite prin constituţie și legile în vigoare ale Ucrainei. Or, prin adoptarea de către Rada Supremă a Ucrainei a art. 7 din Legea educaţiei, forul legislativ al Ucrainei șia depășit atribuţiile prevăzute de Legea Fundamentală. Totodată, prevederile art. 7 din noua lege a educaţiei sunt contrare prevederilor Legii Minorităţilor Naţionale din Ucraina (art. 6), prin care „statul garantează tuturor minorităţilor naţionale dreptul la autonomie naţionalculturală: folosirea și educaţia în limba maternă…” Art. 7 contravine, de asemenea, legii privind bazele politicii lingvistice de stat din Ucraina. Art. 20, pct. 2, statuează că „cetăţenilor Ucrainei li se garantează dreptul la educaţie în limba de stat sau în limbile regionale sau minoritare. Acest drept este asigurat prin reţeaua de grădiniţe, școli medii generale, extrașcolare, instituţii de stat și comunale pentru învăţământul tehnicopro fesional și superior cu limba de predare ucraineană sau cu alte limbi de predare…” Acest articol este în opoziţie și cu pct. 8 al art. 20 al legii respective, prin care „în instituţiile de stat și comunale cu predare în limbile regionale disciplinele vor fi predate în limbile regionale (cu excepţia limbii și literaturii ucrainene, a căror predare se va efectua în limba ucraineană)”.

Câtă vreme nu se respectă primatul tratatelor internaţionale asupra legislaţiei interne prevăzut prin art. 19, alin. 2 din Legea Ucrainei privind Tratatele internaţionale, prevederile art. 7 contravin obligaţiilor și angajamentelor internaţionale ale Ucrainei. Restrângerea educaţiei minorităţilor naţionale doar la ciclul primar este contrară prevederilor art. 13 din Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina (din 1997) prin care părţile recunosc că „persoanele susmenţionate au dreptul să fie instruite în limba lor maternă, întrun număr necesar de școli și instituţii de stat pentru învăţământ și specializare, situate ţinând seama de răspândirea geografică a minorităţilor respective”.

La fel, prin Declaraţia privind principiile de cooperare între Republica Ungară și RSS Ucraineană privind asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale din 1991 (art. 10), încorporată în Tratatul privind bazele bunei vecinătăţi și cooperării între Ucraina și Republica Ungară „părţile sunt de acord să asigure minorităţilor naţionale condiţiile necesare pentru învăţarea limbii materne sau să studieze în limba maternă la toate nivelurile de învăţământ”. Faţă de prevederile art. 24, alin. 2 coroborate cu art. 9, alin. 1 din Constituţia Ucrainei, aceste obligaţii ale Ucrainei sunt aplicabile și pentru celelalte minorităţi naţionale.

Art. 7 din noua Lege a educaţiei contrazice prevederile art. 14, pct. 2 din Convenţiacadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, precum și prevederile

pct. 75 din Raportul explicativ la Convenţie. Aceasta deoarece, în cazul comunităţii românești, există o cerere suficientă pentru învăţământ în limba maternă. În acest sens sau pronunţat recent atât consiliile raionale Noua Suliţă, Herţa și Hliboca ale regiunii Cernăuţi, cât și majoritatea absolută a colectivelor de profesori, învăţători și părinţi din localităţile compact locuite de etnicii români. Art. 7 introduce elementul de discriminare, pe de o parte, între minorităţile naţionale și naţiunea titulară, iar pe de altă parte, între minorităţile naţionale și popoarele băștinașe, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile art. 24 din Constituţie. Totodată, trecerea după școala primară la o altă limbă de predare este contraindicată și din punctul de vedere al normelor pedagogice, stagnând dezvoltarea firească a copilului. Atragem atenţia că noi, românii din Ucraina, suntem populaţie autohtonă pe pămân turile pe care le locuim din ve chime. Art. 7 din noua Lege a educaţiei se află în contradicţie flagrantă cu litera și spiritul Convenţiei UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul educaţiei, întrucât are ca obiect suprimarea egalităţii de tratament în ce privește educa ţia pentru minorităţile naţionale în limba maternă. Art. 7 contravine și prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile co pilului, ratificată de Ucraina. În speţă, art. 3, pct. 1 din Convenţie statuează că „în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de… autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor

prevala”. În egală măsură, statele se obligă să respecte dreptul copilului de ași păstra identitatea (art. 7, alin. 1) și sunt de acord ca educaţia copilului să se facă în spiritul respectului faţă de limba, identitatea și valorile naţionale ale acestuia (art. 29, lit. c).

Conform prevederilor art. 19, alin. 1 din Legea Ucrainei a tratatelor internaţionale, prin care „tratatele Ucrainei intrate în vigoare, pentru care Rada Supremă șia dat consimţământul, sunt parte integrantă a dreptului intern și sunt aplicate în modul stabilit pentru normele de drept intern”, obligaţiile susmenţionate, asumate de Ucraina prin acorduri aferente, sunt obligatorii pe întreg teritoriul ţării.

Excelenţa Voastră,Având în vedere cele rela

tate mai sus, rugăm respectuos Comisia de la Veneţia să examineze prevederile art. 7 din Legea educaţiei vizavi de conformitatea acestora atât angajamentelor Ucrainei asumate faţă de Consiliul Europei privind garantarea dreptului la instruire și învăţământ în limba maternă a minorităţilor naţionale și lingvistice, cât și conformitatea prevederilor art. 7 din Legea educaţiei normelor Constituţiei Ucrainei, în special, art. 8, alin. 3, 22, alin. 3, 24, alin. 3 și 53, alin. 5.

Cu deosebită consideraţie,Vasile Tărâţeanu, membru de

onoare al Academiei Române, președintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi;

Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei

Române, redactorșef al revistei Glasul Bucovinei;

Ion Popescu, președintele Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina”, asociat onorific al Consiliului Europei, deputat al poporului din Ucraina de legislaturile 2, 3, 5, 6 și 7;

Aurica Bojescu, președintele Centrului Bucovinean independent de Cercetări Actuale;

Vasile Bâcu, președintele Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”;

Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiţionale Românești, Cernăuţi;

Elisabeta Penteleiciuc, președintele Uniunii Societăţilor Românești „Pentru Integrare Europeană” din regiunea Cernăuţi;

Ilie T. Zegrea, președintele Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi;

Nicolae Toma, președintele Societăţii Jurnaliștilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi;

Mircea Pilat, președintele Asociaţiei ȘtiinţificoPedagogice Republicane „Aron Pumnul”;

Vitalie Zâgrea, președintele Ligii Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuţi;

Marin Gherman, președintele Centrului Media BucPress, Cernăuţi;

Octavian Bivolaru, președintele Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina;

Maria Andrieș, redactorșef adjunct al ziarului Zorile Bucovi‑nei;

Vladimir Acatrini, președintele Societăţii Bibliotecarilor Bucovineni.

Sursa foto: Irakli Kobakhidze


22 | FILOSOFIE

La propunerea lui Nicolae Manolescu și a revistei România literară (nr. 50/2016), 2017 a fost declarat Anul Maiorescu în critica literară, fiind anul centenarului morţii mentorului junimist. O regretabilă omisiune a istoriei literare a trecut însă sub tăcere momentul junimist pe care, chiar înaintea lui Lovinescu, tinerii grupaţi în jurul efemerei Reviste burgheze (1934‑1935) îl retrăiesc cu fervoare.

Debutul lui Steinhardt, în 1934, sub pseudonimul „Antisthius” (preluat din Caracterele lui La Bruyère), cu

parodiile cuprinse în volumul În genul… tinerilor, au creat multiple nedumeriri atât printre criticii de întâmpinare ai vremii, cât și mai târziu. Adoptând poziţia unui conformist care ridiculizează fără complexe debutanţii, precum și duritatea mimată a unui „copil bătrân” (mărturisită ca atare mai târziu), autorul parodiilor și al romanului Călătoria unui fiu risipitor se află încă în căutarea unei scriituri. Parodiile se întemeiază pe un contrast evident între prefaţa gravă („Beţia de cuvinte 1934”), plasată și concepută întrun registru junimist, și conţinutul propriuzis al parodiilor unde „demonul jucăuș”, cum îl numește G. Pruteanu1, se dezlănţuie întro „parodie a insurgenţei, o pastișare a nonconformismului, o negaţie a negaţiei”2, chiar și de pe poziţiile conservatorismului burghez, pastișare unde, nuanţă importantă pentru devenirea ulterioară a scriiturii sale, pare că se simte cel mai în largul său3:

„Ne bucură apariţia acestei cărţi, mai ales că legitimează realitatea «generaţiei» celor șarjaţi. Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Emil Cioran, C. Noica etc. sunt, în ciuda lui Antisthius, tineri care depășesc defectele «beţiilor de cuvinte», care au creat și creează valori românești. De aceea prefaţa «moralistă» a autorului e deplasată”4;

„Ceea ce surprinde, întrucâtva, în cărţulia aceasta este prefaţa autorului (…), în care junele scrutător al generaţiei sale se așază pe o poziţie scorţosvituperantă, aulică fără pic de surâs (parcă ar fi scrisă de altcineva) și, cu cnutul studiului maiorescian «Beţia de cuvinte» dă iama în «îngrijorătoarele simptome» de «verbalism dezlănţuit» și «prostie triumfătoare» ce ar caracteriza, după apocaliptic îngrijorata sa opinie, producţia intelectuală a tinerilor contemporani. (…) Fapt e că textele parodice propriuzise strălucesc de witz și umor sagace, întro optică mai destinsă decât cea a prefeţei”5.

O scriitură oscilantă și experimentală propune și romanul de tinereţe Călătoria unui fiu risipitor, o pendulare între două vârste ale romanului interbelic românesc, între modelul obiectivat și cel subiectiv, între roman și tripticul confesiuneeseu metaroman, unde, deși afișează în cele din urmă, cvasididactic, valorile unei morale conformistburgheze („cumsecădenia”, politeţea, confortul, familia), romanul se înfăţișează, în același timp, prin livresc, prin fragmentarism și prin (auto)persiflare ca un teritoriu al experimentărilor, în care ironia și parodia funcţionează ca forme ale sfidării vechilor coduri narative, anunţând, prin discursul indirect liber, subiectivizarea relatării și înlocuirea aspiraţiei ( junimiste) la obiectivitate prin formula magică și acaparatoare, în mediul culturalist interbelic, a autenticităţii.

Este evident că se duce o luptă, în cazul tânărului Steinhardt, o competiţie a

modelelor și a formulelor estetice, între opţiunea foarte timpurie pentru neojunimism și adeziunea la modernismul lovinescian. O derută de ordin ideologic îi provoacă și lui Mircea Vulcănescu faptul că Steinhardt și colegii săi de la Re‑vista burgheză, între care și vărul acestuia, Emanole Neuman (personajul „Manole” din Jurnalul fericirii), se autoproclamă maiorescieni și nu apelează mai degrabă la discursul sociologic al lui Ștefan Zeletin, autorul studiului Burghezia română6, întro vreme în care discursul lui Maiorescu era considerat vetust de către majoritatea „criterioniștilor” (Eliade, Cioran, Comarnescu etc.)7. În Schimbarea la faţă a României, Cioran este și mai tranșant în antimaiorescianismul său, ceea ce motivează parţial ancadramentul în cheie gravă al prefeţei parodistului care se teme de anarhie, întrucât se avansează ideea unei anomalii estetice, în sensul primatului spiritului creator, indiferent de calitatea operelor în care acesta sar întrupa. Ion HeliadeRădulescu, ne asigură Cioran, ar fi

făcut infinit mai mult pentru cultura română decât Maiorescu, primul reprezentând „o piatră unghiulară a României, pe când ultimul, un profesor mare și onorabil, pe care memoria naţională îl va înregistra cu timpul tot mai înspre periferie”8. Prin urmare, eforturile creatoare, oricât de discutabile în realizarea lor, ar fi „de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decât toate junimismele, sămănătorismele și alte isme retrograde”9.

Lupta pentru apărarea valorilor burgheze dusă atât în articolele publicate în efemera Revistă burgheză, cât și în prefaţa volumului de parodii, poartă, în același timp, marca mentorului său imediat, lam numit aici pe Emanuel Neuman, asimilat ca o ipostază practică și existenţială a maiorescianismului. Este foarte posibil ca multe dintre textele nesemnate, apărute în Revista burgheză – pattern junimist păstrat și de către unele dintre jurnalele noastre literare, a se vedea, în acest sens, cazul rubricii „Cronicarului” cu care se încheie astăzi numerele revistei

Ro mânia literară – să fi fost semnate de către Neuman, dar, după cum subliniază Nicolae Mecu, „mai probabil este însă ca ele să fi aparţinut întregului grup (poate tocmai de aceea apar fără semnătură), dat fiind că acesta sa constituit, ca odinioară Junimea din Iași, pe bază de afinităţi (și e de notat că, tot la Junimea, cei mai mulţi membri erau licenţiaţi sau și doctori în drept). Că aceste convingeri erau și ale lui Steinhardt este oricum în afară de orice îndoială”10.

De altfel, alături de contribuţiile majore ale lui George Ardeleanu, printre ideile cărora este vehiculată și extraordinara priză a tânărului Steinhardt la ul‑tima actualitate11, o contribuţie remarcabilă la înţelegerea primului Steinhardt își aduce și Nicolae Mecu, atrăgând atenţia, între altele, asupra unei regretabile omisiuni ale istoriei literare privind momentul junimist pe care, chiar înaintea lui Lovinescu, tinerii de la Revista burgheză îl retrăiesc cu fervoare:

„În ce privește literatura, N. Steinhardt (…) face profesiune de credinţă junimistă și maioresciană și e de mirare că aceia care au cercetat posteritatea celebrei societăţi literare de la Iași și a mentorului ei nu au reţinut acest aspect. Înainte de revigorarea interesului pentru Maiorescu, înainte deci de monografia lui Lovinescu din 1940, când, ca reacţie la noua confuzie a valorilor, critica estetică rostește un viguros și salutar «înapoi la Maiorescu!» sau «înainte, de la Maiorescu!», înregistrăm, în 19341935, o chemare de «întoarcere la estetica pură»”12.

Lupta dintre cele două paradigme – neojunimistă și lovinesciană – pe scena interioară a subiectului va urmări o logică specifică lui Steinhardt: împăcarea. Momentul de cotitură este devoalat retrospectiv, întrun dialog epistolar purtat la senectute cu poetul Nicolae Băciuţ:

„Prin 19371938, convingerile mele conservatoare au cunoscut o cotitură. Leam nuanţat, am trecut de la paseism și retro la o concepţie în care «modernul» poate fi modelat în funcţiile de categoriile concepţiei conservatoare. Am conceput un partid al «moderaţilor violenţi» și al conservatorilor în trencicot. Drept care și necesitatea de a mă redefini și al reașeza pe omul modern în cadrul valorilor tradiţionale. A fost o perioadă de exaltare și euforie. Sunt și acum un liberalconservator «modern»”13.

Apropierea dintre Maiorescu și Lovinescu se va face – cum altfel? – în temeiul a ceea ce Steinhardt începe să înţeleagă încă de pe acum prin noţiunea de „critică culturală”, proiectândo, prin intropatie, asupra lovinescianismului:

„Critica ajunge pe acele culmi despre care vorbea SainteBeuve și care o apropie de creaţie numai atunci când părăsind examinarea izolată a unei opere sau chiar a unui curent literar devine – prin punerea operei la locul cel ocupă în viaţa socială, în lumina problemelor politice ale timpului, în conflictele de idei care frământă o societate – critică culturală.

Adrian Mureşan

Un maiorescian atipic:

Sursa foto: Cuvântul Ortodox


FILOSOFIE | 23

Pentru aceasta are nevoie de ajutorul istoriei, al literaturii comparate, al știinţei sociale, mai ales de ceea ce francezii înţeleg și exprimă atât de bine prin cultură generală, de ridicarea celui ceo aplică la nivelul unui examinator priceput al unei lumi întregi. Dl. E. Lovinescu îndeplinea condiţiile cerute; erudit, talentat, a putut pune literatura românească în legătură cu societatea și istoria românească (…).

Dl. E. Lovinescu nu e numai un critic estetic, e și un critic cultural. Tocmai aceasta îi alcătuiește meritul și îi dă superioritatea”14.

Privindul drept un „continuator direct al lui Titu Maiorescu, critic estetic și critic cultural ca și el, chiar dacă îmbrăţișează o credinţă diferită în unele puncte”, Steinhardt anticipează în 1935 racordarea ulterioară la spiritul junimist a lui Lovinescu însuși:

„Perspectiva istorică, reducând la măsura esenţialului deosebirile, permite astăzi această apropiere între Maiorescu și conservatorul liberalismului, apărătorul formelor care acum au fond”15.

Nedorind să insistăm aici asupra efectelor acestei tranziţii în discursul lui Steinhardt, merită să ne întrebăm ce reprezintă această etapă neojunimistă în parcursul său cultural și ce anume din ea sa transmis criticii și eseisticii postbelice. Din perspectiva influenţelor formative pentru tânărul Steinhardt, putem spune că perioada de dinaintea asimilării depline și conștiente a tezelor culturale și estetice lovinesciene stă sub semnul a două figuri, personaje descrise cu admiraţie și în acele pasaje din Jurnalul fericirii consacrate lumii interbelice: doamna De Branszky și Manole (alias Emanuel Neuman), ultimul devenit personaj și în romanul Călătoria unui fiu risipitor16:

„Atât cât știu eu, doamnei de Branszky îi datorez (ei și lui Manole). A fost profesoara mea dintâi, mia dat gustul cititului, ma pus în legătură cu elementele culturii și ma învăţat să nu cred tot ce mi se spune (…).

Am avut neasemuitul noroc să fiu educat de persoana aceasta cu totul excepţională, să fiu confidentul gândirii ei, să mă învrednicesc de cunoașterea tuturor opiniilor ei sincere, impetuoase și originale. Stăpânea o cultură imensă, citea și vorbea (dacă nu greșesc în mai puţin) opt limbi, era dăruită cu un caracter de mare nobleţe și cu neclintită fermitate, mereu dornică de a instrui”17;

„Doamna de Branszky, ca și Manole mai târziu, era o aprigă monarhistă și în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză și să se ocupe de istoria Franţei, mia inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mia dat să citesc toată literatura franceză regalistă și a făcut din mine – pe la unsprezece ani – un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) și al casei de Bourbon”18.

Maiorescianismul ultimului Steinhardt este discret, dar nu inexistent. Eseistul subînţelege prin el mai degrabă o anumită formă de pedagogie culturală, așa cum îl privea și Nicolae Balotă în anii ’60’70, datorită impunerii unui principiu de autoritate de care cultura română avea nevoie de fiecare dată când trecea printro epocă a înnoirilor necesare:

„Maiorescu îmi servise în disputa călinescianismului mai puţin ca un exemplu de urmat și mai curând ca un plan de referinţă. (…) Departe de a mă supune unui program coerent sau de a urma cu

încăpăţânare una și aceeași metodă, urmam în primul rând meandrele preocupărilor, reflecţiilor, pasiunilor mele. Chiar și prin plăcerea de a mă pune pe mine în scenă în textele mele eram mai aproape de exhibiţionismul lui Călinescu decât de rigorile magisteriului maiorescian. Consideram că metoda trebuie să se subsumeze unui stil propriu al demersului critic. (…) Eram mult mai preocupat de invenţia critică decât de obiectivitatea judecătorească a criticelor mele”19.

Recursul la unele principii de autoritate și de pedagogie culturală ale maiorescianismului se face la Steinhardt mai cu seamă în încercarea de construire a unei conștiinţe etice a artistului ori a unei strategii editoriale adecvate (poate că aici stă și cheia obsesiilor pentru publicarea cât mai fidelă a textelor sale și dorinţa de a nu fi publicate dacă se intervine în conţinutul lor fie și pentru înlocuirea ori eliminarea unui cuvânt) printro foarte interesantă analogie cu autoritatea teologiei pauline:

„Autorul a vorbit. Port drasticei formule maioresciene respect și nui pun la îndoială validitatea. Dacă nu a știut să se facă înţeles prin textul său, autorul nuși mai poate așeza nădejdea în lămuriri ulterioare. Sunt tardive, se resping. Dogma reîncarnării îngăduie astfel de iluzii: întro altă existenţă se vor îndrepta greșelile

celei de faţă. Dar arta scrisului e de partea credinţei care afirmă răspicat odată cu unul din reprezentanţii ei îndeosebi împuternicit: «Este un singur trup și un singur duh, precum și chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre» (Efeseni, 4, 4).

Așa și cu textele literare: au parte de o singură naștere și o singură judecată. Mântuirea șio află în cuprinsul alcătui rii lor, nu în suplimente sau completări ce nu pot decât roti, stinghere, în jurul corpului central”20;

„Postfeţele, completările ori declaraţiile ulterioare dovedesc un singur lucru: incapacitatea autorului de a prezenta, de a transmite, de ași dezvălui, prin operă (fie ea cât de redusă), perspectiva, sinele, eul, unicitatea”21.

1. V. George Pruteanu, „Steinhardt, demon jucăuș”, în Dilema, anul IV, nr. 163, 2329 februarie 1996, p. 13.

2. George Ardeleanu, N. Steinhardt și pa‑radoxurile libertăţii: o perspectivă mo‑nografică, Editura Humanitas, București, 2009, p. 298.

3. Fapt sesizat încă de timpuriu întro recenzie semnată de Octav Șuluţiu: „Antisthius: În genul… tinerilor”, în Fa‑milia, seria a IIIa, anul I, nr. 9, ian. 1935, pp. 110112.

4. Dan Petrașincu (pseudonimul lui Angelo Moretta), „În genul… tinerilor de Antisthius”, în Viaţa literară, anul IX, nr. 164, 115 decembrie, 1934.

5. George Pruteanu, art. cit., p. 13. 6. V. Ștefan Zeletin, Burghezia română,

originea și rolul ei istoric, Editura Cultura Naţională, București, 1925.

7. V. și articolul lui Florian Roatiș, „Mircea Vulcănescu și N. Steinhardt, o polemică uitată”, în vol. Pledoarie pentru filoso‑fia românească, Editura Aius, Craiova, 2006, pp. 3742.

8. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a Ro‑mâniei, Editura Vremea, București, 1934, p. 105.

9. Ibidem, pp. 105106. 10. Nicolae Mecu, „Tânărul conservator

Steinhardt”, în Centenar N. Steinhardt, Editura Eikon, ClujNapoca, 2013, pp. 137138.

11. V. George Ardeleanu, op. cit., pp. 295296. 12. Nicolae Mecu, art. cit., p. 141. 13. V. N. Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia

Sângeorzan și Nicolae Băciuţ, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice și indici de Florian Roatiș, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2015, p. 292.

14. „Un mare critic burghez: Dl E. Lovinescu”, în Revista burgheză, II, nr. 6, februarie, 1935, pp. 79; va fi reprodus în Revista de istorie și teorie literară XL (1992), ianuarieiunie, pp. 6769, precum și în vol. Articole burgheze, ediţie îngrijită de Viorica Nișcov, studiu introductiv de Nicolae Mecu, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2008, pp. 107112.

15. Ibidem, p. 10. 16. V. în acest sens studiul nostru intro

ductiv, „Romanul ca afirmare livrescă a cotidianului”, în vol. Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neiz‑bânzii, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2013, pp. 4050.

17. N. Steinhardt, Manuscrisul de la Rohia, ediţie de George Ardeleanu, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2012, pp. 4950.

18. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ed. îngrijită de Virgil Bulat, note de V. Bulat și Virgil Ciomoș, cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2008, pp. 228229.

19. Nicolae Balotă, Euphorion, Editura Cartea Românească, București, 1999, p. 87.

20. Escale în timp și spaţiu sau Dincoace și dincolo de texte, ed. îngrijită de Ștefan Iloaie, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2010, p. 377.

21. Ibidem, p. 150.

Adrian Mureșan (n. 1982, ClujNapoca) eseist și critic literar. Doctorand al Universităţii din București. Ediţii îngrijite: N. Steinhardt, Opere 16. Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbânzii, Polirom, Iași, 2013. Colaborator la Româ‑nia literară, Observator cultural, Dilema Veche, LaPunkt.ro. Ultimele apariţii (în volume colective): Prezentul comunismu‑lui: memorie culturală și abordări istorio‑grafice, Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; Teme și motive literare în proza scurtă, Limes, ClujNapoca, 2016; Memorialis‑tica românească: între documentul istoric și obiectul estetic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2017.

tânărul N. Steinhardt


24 | POEZIE

PoemeMihaela Stanciu

Acum să te văd și pe tine părinteStăm lungiţi în dormitor și ne uităm la Discovery.Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr‑odată,

când mi‑ai răsturnat găleata de gunoiîn pat pentru că n‑am vrut s‑o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i‑am spusniciodată că nu‑mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleatacând o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să‑și noteze data, ora și împrejurărileîn care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el

și îl aștept să râdă. Își ţine un picior ridicat, cu genunchiulîndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subţire,

carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiţi din orbite și pe capi‑a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă

cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintelepe rând, până când nu mai rămâne decât teama.

De cealaltă parte a Lunii„…at the instant I disappear behind the moon, I am alone now,

truly alone, and absolutely isolated from any known life. I am it”(Michael Collins, astronaut pe Apollo 11)

Sunt trei imagini care conţin un secret atât de mareîncât nu l‑aș înţelege nici dacă mi l‑ar explica

Morgan Freeman. Pe primele două le‑am visat.Pe a treia n‑o cred nici acum.

În prima, stau noaptea pe un deal și văd pe cerPământul atât de aproape și de frumos încât mă dor

ochii. În a doua, sunt pe un câmp noroios, mă uit în jurși nu văd decât o lumină slabă, verzuie, dar un strigăt

prelung mă face să‑mi ridic privirea. Un animal enorm, poateo balenă, trece lin deasupra mea, prin apă întunecată.

În a treia cobor ziua în capela unei biserici și mă uit latatăl meu. Îi pun mâna pe piept. Moartea l‑a făcut rezistent.

Groparii o să tragă de el ca de o scândurăgreșită, pentru că au uitat să‑i pună basca.

Tăticule, spun eu, încercând să stabilesc o legăturăcu obiectul. Poate că sunt într‑un documentar

despre scufundări. De fapt, sunt patru imagini.O femeie stă nemișcată în apă tulbure și se uită

prin sârmă în ochii unui crocodil.Când iese la suprafaţă, începe să plângă și‑mi trezește

copilul, care mă vede, dar îmi zâmbeșteabia după câteva secunde.

Dar noi suntem oameni obişnuiţiDiana Geacăr

(Poemele fac parte din volumul Dar noi suntem oameni obișnuiţi, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească.)

Ne credem singuri, dar casa e plinăStăm pe jos, pe pătura pe care a dormittatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încâtle confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,but tonight I am content,

scria Sylvia Plath la 18 ani, în jurnal. Eu am scris,la proba de filosofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,într‑un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nici o bucurie. A făcut transplantul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spuso prostie. De fapt, a început să‑și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozităsă nu mă contrazic la final, și mi‑au scăzut

zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.Poate ar fi trebuit să scriu mulţumire în loc de fericire.

I am itOperaţia se întinde până în capul pieptului, ca un lanţmuntos de pe o hartă în relief. Suntem toţi aici,

i‑am spus, punându‑i mâna pe pansament.Poate că îi curgeau lacrimi pentru că nu clipea.

Sau pentru că mă recunoștea. Îmi amintesc,îmi spune acum, trăgând cearșaful până la bărbie,

că eram singur într‑un tren care nu opreanicăieri. Nu știam cine sunt și mi‑era

bine. De o săptămână îl așteptam să se trezeascădin anestezie, dar el se zbătea și gemea, legat

de pat, cu o privire tulbure, de nou‑născut, care se agăţade vocea mea. Aveam halat și mască de unică

folosinţă. El era doar în scutec. Și chiar m‑ai văzut așa,mă întreabă agitat, iar eu mă gândesc că iar o să‑mi spună

că sunt fragilă. Da, îi spun zâmbind, apoi am plecatca să intre și mama. Și tu cine ești? Fiica ta.

sub egida intențiilor buneîn dunga ușii – soarelede‑asta‑mi vine să cântun curcubeu pe șira spinăriiși culorile mi se topesc pe hainehei, mi amigo,am poftă de râs și de plâns în trup de copilsărutul tău castun fel de El Camino Primitivodialogul nostru de periferie sentimentală

în avans de ziua femeiiîn extrasezon să mă cauți la marese tot rostogolește prin minevrea să mă ocupe cu fiecare cutăcu mirosul adânc de melci intrați în putrefacțiecu nuanțele unei culori fără definițienu mă gândesc la mai nimicmi‑e suficient să refac o fotografiede pe vremea când nisipurile răscoliteîmi păreau dune

(pseudo)evadarepistruii îmbrățișați pe obrazîmi aduc aminte de lacrimilevenite la timp și nelatimpatunci îți spuneam că am cunoscut o fată cu numele

Speranțami se părea frumoasădoar pentru că avea părul scurtatunci îmi spuneai că ai cunoscut o fată cu numele

Lacrimați se părea frumoasădoar pentru că vorbea întrunaploua rece și traversam șei și crestedoar pentru a ajunge la o cabană din

Munții Bucegicu fiecare pas treceam dintr‑un anotimp în altulși‑mi plăcea că pustietatea mă apropia de mineam tăiat o lămâie verde în bucățiși am mâncat‑o de parcă ar fi fost o prăjitură

***ai ieșitdin albia momentuluinu producem efectecălăreț fără ochicum să te povestesc?(sânge,șoaptă,scâncet,Styxul pe care nu‑l pot evita?)ți‑am scris manufacturiernumelesimbioză afectivătresărită

Diana Geacăr scrie poezie, proză scurtă și literatură pentru copii. A publicat trei cărţi de poezie, cea mai recentă fiind Dar noi suntem oameni obișnuiţi (Editura Cartea Românească, 2017). A publicat poeme, proză scurtă și traduceri în reviste literare din România și poeme în limba engleză pe Levure littéraire (levurelitteraire.com). Este prezentă ca poetă și traducătoare de limbă engleză în antologia Por‑trete de frontieră (Klak Verlag, Berlin, 2017), o antologie de poezie contemporană universală coordonată de Rodica Draghincescu, ediţie românăgermană.


POEZIE | 25

***m‑am interiorizat voitsă văd cum e viața în altă femeieîn dedesubtul injecțiilor ei de vitalitatesimt miros de rufe umedeîn mine locuiește altă femeiecu voceexteriorizăricâteodată reușim să ne dedublămea din memorieeu din imaginație

pe Str. Miorițacasele stau cuminți –pioni pe tabla de jocîn timp ce mișunăm și ne ascundem după eletu vii odată cu noapteaeu învăț să mă bucur de liniștea secundelorlume, jucătorii tăi sunt trișoripe așa fundal dau cu zarulși speră să câștige

***să te așezi pe obstacolele dintre noiaici toate mor înainte de a se naștefericirea indigon‑are loc la lumina zileio pastă soioasăintegrarea cromatică dintre mine și tinea ajuns în ultimul hallasă‑i să creadă ce vor și vino mai aproapemergem la piață,mâncăm o ciorbă de lobodăși ne facem rumeni în obraji

Teodor Corban

Geneză

Mihaela Stanciu (n.1979) a studiat Teorie literară la Universitatea din București în cadrul școlii doctorale a Facultăţii de Litere și este master în Teoria și Practica Editării. Șia desfășurat activitatea în cadrul UTCB – departamentul de Limbi Străine și Comunicare, iar în momentul de faţă, la Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Teodor Corban (n. 28 aprilie 1957, Iași) este actor român de teatru, voce și film.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1985 la clasa prof. Dem Rădulescu. Între 1985 și 1988 a fost actor pe scena Teatrului „V.I. Popa” din Bârlad, apoi a jucat la Teatrul Dramatic din Constanţa. Din 1989 este angajat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iași. A jucat în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, După dealuri, Poziţia copilului, Amintiri din Epoca de aur, Aferim, A fost sau n‑a fost (peliculă premiată cu Camera d’Or la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes) etc.

Mioritic ciobăneamAlinarePomul n‑areCând pe măr în vierme‑l doare.Și nu‑ți pasăIarbă grasăCând pe mac îl doare‑n coasă?Nu te doareVal de mareCând pe scoică‑n perl‑o doare?Și tu sângeNu te frângeCând pe ochi îl doare‑n plânge?Și nu te „ah”Nici „aoleu”C‑am fost „noi” și sunt doar „eu”?Nu te spinTu trandafir?Nu te zâmbet, tu, sictir?Nu te lanțTu, za nătângă?Nu te dreaptă când ți‑e stângă?Ba m‑aș stângă și m‑aș plângăȘi m‑aș mare și m‑aș doareȘi m‑aș vierme‑n adevărSă nu mă mai doară‑mărȘi m‑aș Dorothy din OzSă mă ducă Sporul RozȘi te‑aș maiȘi te‑aș mai haiCa să fim gură de rai.

GenezăLa început a fost gândul.Și gândul s‑a făcut o foaie albă de hârtie.Și hârtia a fost cumpărată de la colț, unde un evreu bătrân,

în dugheana lui, mi‑a zis:„Să se facă lumină!” Și hârtia a făcut lumină.Și s‑au aprins stelele. Și stelele au zis:„Pentru cine ardem noi?”Și evreul m‑a întrebat:„Mai vrei? Cumperi și celelalte?”Eu am zis:„Da”. Am plătit și… au apărut și celelalte.Le‑am suferit. M‑au bucurat. Apoi m‑au îmbătrânit. Apoi m‑au speriat.Și evreul m‑a întrebat:„Nu le vinzi? ți le cumpăr înapoi. La jumătate de preț. Vrei?”Eu am zis:„Da”. Și mi‑a dat pentru tot o foaie albă. Nu mai era chiar nimic pe ea.Îl întreb:„Nu mi‑ai lăsat nimic? Nici măcar stelele?El: „Care stele?”Eu: „Alea”.El: „Ai rămas cu gheșeftul”.Eu: „Care?”El: „Experiența. Memoria. Ale tale sunt.”El aproape că a dispărut.Eu am rămas singur, cu o foaie albă și caut și acumstelele și gândul.

Cafea la nisipTocmai murisemRămăsese numai gândul, care a luat‑o înaintea trupului.Trupul rămăsese ceva inestetic și de înfioratÎn urmă.Gândul vedea cum ei m‑au deschis.Au găsit ceva ce ei nu căutau.Nu era nimic malignNu era nici benign.Au găsit ceva sublim‑gn.În mijlocul sternului era o stelă funerară pe care scria:„Suflet indescifrabil”.Apoi, ca să‑și justifice prețioasele titluri de para‑ultra‑medici, au decis:

„Duceți‑l la reanimare”.M‑au reanimatȘi din mine a reieșit un film vesel, de desene re‑animate, undeȘi Tom și Jerry din mineSe închinau la biserica cu hramul „Sfinții Neuro și Vegetativu”.Apoi stela din sufletul meu a fost râșnită,S‑a făcut nisipȘi mă mai puteți vedea la un turc din Constanța,Unde, pe vremuri,Se făcea cea mai bunăCafea la nisip.


26 | INTERVIU

Carmen Escu Müller

Carmen Escu Müller este istoric și unul dintre cercetătorii care s‑a aplecat cu interes asupra perioadei interbelice, iar volumul său – Evaluări ale opiniei publice românești asupra fascismului italian (1922‑1943), prefaţat de Adrian Cioroianu, Editura Argonaut, Cluj‑Napoca, 2016 – reprezintă un adevărat instrument istoriografic menit

să clarifice și în același timp să surprindă și să analizeze contradicţiile unei stări de fapt din societatea românească dintre cele două războaie mondiale. Cartea reprezintă o prelucrare a tezei de doctorat, dar și debutul editorial al autoarei.

Întotdeauna mi s‑a părut relevant modul în care opinia publică a dezbă‑tut subiectele politice de actualitate ale epocii.

Aţi debutat cu un volum considerabil, peste 400 de pagini, și prima mea întrebare ar fi legată de alegerea subiectului. Este un subiect interesant și inedit – nu mai există în istoriografia românească un alt studiu sistematic care să abordeze aceleași teze – așadar, de când pasiunea pentru cercetarea fascismului italian?

Interesul faţă de acest subiect a venit ca o urmare firească, un rezultat al cercetărilor pe care leam făcut la începutul anilor 2000 asupra unui partid de factură totalitară ce imita aspecte esenţiale ale Partidului Naţional Fascist din Italia. În acea perioadă, studiam Frontul Renașterii Naţionale și am observat similitudinile cu fascismul italian ale formaţiunii politice românești create de regele Carol al IIlea: relaţia foarte puternică dintre partid și stat, ritualurile politice, demonstraţiile, salutul fascist, uniformele, încadrarea corporatistă a membrilor partidului, includerea unor politicieni de stânga în FRN. Am căutat să înaintez, în cercetarea mea, către modelul generic reprezentat de cazul italian. Nu exista nici o lucrare în istoriografia românească despre modul în care opinia publică din România a evaluat fascismul italian sau nazismul. Un alt motiv al interesului meu academic faţă de acest subiect a fost determinat de atenţia mult mai redusă acordată acestei teme în istoriografia română actuală. Fascismul reprezintă, astăzi, în comparaţie cu studiul asupra comunismului, un subiect, din păcate, mai curând marginal. Întotdeauna mi sa părut relevant modul în care opinia publică a dezbătut subiectele politice de actualitate ale epocii. Îmi erau, astfel, deschise perspective foarte interesante de analiză în zona istoriei ideilor politice, miza demersului meu analitic depășind simpla narare a evenimentelor istorice.

Primul Război Mondial a constituit patul germinativ pentru toate procesele istorice, inclusiv de natură social‑culturală, care au condus la noua ordine totalitară din anii ce au urmat

Cui se adresează acest volum, cine vaţi dori să fie publicul dumneavoastră?

Mă adresez, în primul rând, mediului academic universitar și de cercetare, fiind convinsă că analiza totalitarismelor de tip fascist reprezintă o provocare intelectuală de prim rang. Cartea mea se adresează și unui public intelectual mai larg, interesat de tot ceea ce înseamnă polemici și dezbateri cu privire la natura regimurilor politice antidemocratice. Am avut în vedere să atrag și atenţia publicului tânăr (studenţi), pasionat de istorie, care va găsi în carte motive de reflecţie și puncte de sprijin în formularea unor judecăţi civice proprii, legate de destinul lumii în care trăim.

Care a fost impactul Primului Război Mondial în structurarea unor ideologii politice de tipul fascismului?

Pentru mulţi dintre specialiștii care au studiat fascismul, și aici laș cita în primul rând pe istoricul american George Mosse, Primul Război Mondial a fost determinant în geneza acestui tip de mișcare radicală; războiul mondial a creat o generaţie a frontului, pentru care „valori” noi precum comunitatea militaristă, etica solidarităţii în condiţiile iminenţei morţii, cultul aventurii și al violenţei au început să primeze în faţa blocului tot mai erodat constituit de regimul democratic antebelic. Războiul mondial a produs și o deplasare profundă a opiniei publice militante, în multe situaţii, în Germania și Italia de exemplu, înspre stânga și extrema stângă, contestânduse radical sistemul democratic și liberal care încerca să subziste comoţiilor sociale produse de război și valul revoluţionar postbelic. Aici se află altă cauză a mobilizării „contrarevoluţiei preventive” reprezentate de fascism, în primul rând în cele două ţări occidentale amintite. Putem afirma că Primul Război Mondial a constituit patul germinativ pentru toate procesele istorice, inclusiv de natură socialculturală, care au condus la noua ordine totalitară din anii ce au urmat. Războiul mondial, chiar dacă a creat o nouă elită și o nouă „etică” a violenţei (contra)revoluţionare fasciste, nu a fost considerat de toţi cercetătorii în domeniu drept factorul genetic al fascismului. Astfel, istoricul Zeev Sternhell consideră că deriva produsă în interiorul socialismului, în primul rând a celui italian (care datora foarte multe influenţei franceze și germane), constituie originea mutaţiei revoluţionare provocate de fascism. Personal, consider că atât fascismul, cât și comunismul devin agenţi activi ai istoriei doar prin războiul mondial. Dar relaţia de antinomie radicală din acești „veri heterozigoţi” capătă, mai ales în anii ’30, o autonomie tot mai accentuată faţă de război, căutânduși alte „legitimităţi” și cauzalităţi.

În ce a constat charisma lui Mussolini? A fost oare lovit de previzibilitate proiectul său politic? Cum la perceput opinia publică românească?

Benito Mussolini nu șia obţinut charisma în chip fraudulos, birocratic, doar ca urmare a obţinerii puterii, așa cum a fost, spre exemplu, cazul lui Stalin. Mussolini a devenit tot mai charismatic în interiorul Partidului Socialist Italian cu mult înainte de preluarea puterii de către fascism, în 1922, și chiar înainte de război. Conflictul Italiei cu Imperiul Otoman pentru Libia, implicarea lui Mussolini pentru o linie tot mai „revizionistă” în interiorul socialismului italian au condus la aprecierea entuziastă a acestui lider tânăr de către mediile socialiste italiene. Marșul fascismului către putere, capacitatea „Ducelui” de a armoniza grupurile radicale din interiorul fascismului cu nivelul de toleranţă al grupurilor politice liberale giolittiene încă aflate


INTERVIU | 27

„Interogând o temă provocatoare: fascismul italian în opinia publică românească interbelică”la putere, Marșul asupra Romei și capacitatea acestuia de a obţine „consensul totalitar” au conturat motivele consolidării cultului personalităţii Conducătorului. Spre deo sebire chiar de Adolf Hitler, Mussolini a deţinut un suport popular mai consistent, cu deosebire în perioada 19261939. Cultul personalităţii lui Mussolini nu constă doar în natura spectaculară a „teatrului fascist” (expresia îi aparţine lui Emil Cioran), cât în convingerea italienilor simpli că Mussolini este conducătorul în stare să construiască o nouă Italie, eliberată de „povara pluto craţiilor”, dar, poate mai important, de pre siunea constantă venită din partea lideri lor radicali ai Partidului Naţional Fascist. Charisma lui Mussolini nu a împiedicat sub nici o formă exercitarea terorii asupra adversarilor săi politici.

Și pentru că aţi vorbit despre opinia publică, ce rol a avut presa interbelică în formarea și difuzarea acesteia faţă de fenomenul fascismului italian?

Opinia publică românească sa scindat în două tabere, nu ireconciliabile, una a stângii și alta a dreptei. Prima tabără, reprezentată de publicaţii precum Adevărul și Dimineaţa, critică la adresa lui Mussolini și a fascismului, cu deosebire în anii ’30, a doua, a dreptei, reprezentată de Uni‑versul, Cuvântul și Calendarul. Nu au lipsit voci critice din zona dreptei la adresa revizionismului italian și a sprijinului nedisimulat pentru Ungaria horthystă, considerată o „ţară mutilată” de „Dictatul” de la Trianon. Opinia publică românească, reprezentată în primul rând de publiciști de mare anvergură precum Pamfil Șeicaru, Ion Dimitrescu, Nichifor Crainic, Dragoș Vrânceanu, Ion Vinea, Ion Scutaru (Cu‑rentul), Barbu Brănișteanu, Constantin Bacalbașa, Dem I. Dobrescu (Adevărul), Titus Enacovici, C. Gongopol, G.M. Ivanov (Cuvântul) șia conturat opinii foarte coerente, chiar dacă au avut multe accente ideologice asupra personalităţii lui Mussolini și a fascismului italian. Cititorii români erau informaţi, în condiţii de maxim profesionalism, despre venirea fascismului la putere, despre reconstrucţia legislativă a noii dictaturi, marile lucrări publice demarate de regim, politicile sociale, înarmarea, autarhia, războiul din Abisinia, personali tatea „Ducelui”.

În timpul unui regim dictatorial, opinia publică exprimată în presă nu mai este un indicator al realităţii din ţara respectivă; şi opinia publică, şi realitatea sunt denaturate.

Vorbind despre presă, avem interpretări de stânga și, firește, de dreapta. Putem spune oare că a existat la noi o seducţie pentru Italia și fenomenul fascist mai mare decât pentru un alt sistem totalitar, de exemplu faţă de comunism? Care a fost rolul propagandei, cât de mare a fost impactul unei asemenea utopii cum a fost fascismul și, mai ales, în ce măsură a lăsat el urme la nivelul societăţii românești?

Chiar dacă presa de dreapta, dar cu unele accente izolate chiar presa de stânga (mai ales atunci când critică radicalismul socialistocomunist de la începutul anilor ’20) este, în general, favorabilă lui Mussolini și regimului fascist italian (și, întro măsură mult mai restrânsă, nazismului german), nu sau conturat decât foarte inconsistent voci favorabile instituirii unui regim pur fascist în România. Este adevărat

că ideologia corporatismului, ca formulă de ajustare concretă a fascismului la statul și societatea italiană, a fost o temă de amplă dezbatere, mai ales în Calendarul lui Nichifor Crainic. Mihail Manoilescu, la rândul său, a studiat formulele găsite de dictatura fascistă pentru realizarea coerenţei instituţionale a societăţii și regimului sub forma, din nou, a corporatismului. Mihai Manoilescu era susţinătorul cel mai constant al instaurării unui regim corporatist în România, pe model italian. Dar aceste dezbateri, propuneri, de multe ori strict publicistice, nu găsesc ecou în România, nici măcar în mediile de dreapta, favorabile politic fascismului italian. România a rămas, în structura sa, o democraţie parlamentară, iar din februarie 1938, sa trecut la instituirea unei dictaturi cu unele elemente de decor clar importate din Italia și, mai puţin, din Germania nazistă. Totuși, pe o durată mai lungă, „formele fără fond” fasciste, „teatrul fascist” au devenit elemente constitutive ale dictaturii comuniste, mai ales în anii ’70’80. Chiar și în acest ultim caz, nu putem identifica dictatura charismatică a lui Benito Mussolini cu gestionarea unui „cult rece” al lui Nicolae Ceaușescu. În ceea cel privește pe dictatorul român, nu există nici un fel de solidaritate populară cu acesta, așa cum a existat în Italia, chiar în ultimele zile ale Republicii de la Salò.

Cum este perceput momentul prăbușirii regimului, care sunt reacţiile presei scrise asupra datei de 25 iulie 1943? Avem tot un pluralism de opinii, există diversitate de gândire asupra acestui sfârșit?

În timpul unui regim dictatorial, opinia publică exprimată în presă nu mai este un indicator al realităţii din ţara respectivă; și opinia publică, și realitatea sunt denaturate. Ceea ce în democraţie era un mijloc de exprimare a spiritului public, în dictatură, presa este un instrument esenţial al propagandei. Nu se poate spune totuși despre marii publiciști ai timpului, precum P. Șeicaru, că ar fi simpli propagandiști ai regimului antonescian. Cu toate acestea, spiritul public nu se mai poate exprima nici chiar prin talentul și profesionalismul jurnaliștilor care publică în anii dictaturii. Ziarul Curentul, care până la căderea lui Mussolini era profascist, manifestă faţă de sfârșitul regimului o atitudine neutrală și descrie, fără comentarii, schimbările politice din Italia și instaurarea guvernului Badoglio. Chiar în condiţiile unei manifestări criptice a dictaturii antonesciene asupra evenimentelor din Italia (căderea fascismului), Pamfil Șeicaru a redactat cinci articole care au fost cenzurate (și care au fost publicate ulterior) referitoare la căderea regimului fascist, în care ziaristul român se exprima în termeni elogioși la adresa fostului dictator italian și considera că fascismul ar putea continua și fără iniţiatorul său, ceea ce sa dovedit a fi o eroare de judecată istorică. Cenzura impusă de regimul antonescian nu permitea exprimarea unor opinii libere, lipsite de constrângeri. De altfel, relatările despre ședinţa Marelui Consiliu Fascist din 2425 iulie apar în presă cu trei zile mai târziu. Regimul antonescian nu a făcut o evaluare asupra semnificaţiei prăbușirii regimului, nu șia formulat un punct de vedere propriu. Relatările de presă au rămas la un nivel liniar, strict descriptive, reproducând aproape în totalitate telegramele de presă. În ziarul Universul, nici un articol nu este semnat, deci nici un jurnalist nu își asuma identitatea pentru a nu fi considerat un creditor ideologic al unui regim defunct cum era fascismul

italian. Este și o lipsă de solidaritate a regimului antonescian cu cel fascist din Italia, care sprijinise o perioadă atât de îndelungată Ungaria horthystă; deci solidaritatea anterioară a regimului antonescian fusese una de circumstanţă. Concluzia este că regimul și Antonescu nu mai creditează fascismul italian.

Care au fost sursele folosite în construcţia acestui volum? Înţeleg că o bună parte constă în materialele de presă publicate în perioada interbelică, însă observ, parcurgând volumul, că vaţi concentrat atenţia și asupra unor personalităţi ale gândirii politice românești – Nicolae Iorga, P.P. Negulescu etc.

În privinţa surselor, am folosit intensiv presa epocii supusă exerciţiului critic, ea fiind un izvor esenţial pentru cunoașterea dezbaterilor din cadrul opiniei publice românești. Opţiunea prioritară pentru cele patru publicaţii (Adevărul, Dimineaţa, Cuvântul, Curentul) a fost determinată de interesul vast pe care îl acordau problematicii politice internaţionale. Fascismul italian se reliefa ca o experienţă politică de tip nou, ca o provocare faţă de natura democratică a regimului din România interbelică. Prin dezbaterile, uneori polemice, asupra fascismului italian, cele patru publicaţii amintite își defineau mai clar identitatea în interiorul sistemului polar reprezentat de dictatură și democraţie. În plus, cele două concepte pot fi mai bine înţelese urmărind atașarea publicisticii centrale românești la alte două concepte fundamentale de natură politică și ideologică, așa cum erau cel de „dreapta” și „stânga”. Am utilizat și alte publicaţii aparţinând în mod direct partidelor politice: Neamul ro‑mânesc (Nicolae Iorga), Îndreptarea (Alexandru Averescu). Un loc important în documentarea mea la reprezentat memorialistica, volume ale unor importanţi politicieni și diplomaţi: Raoul Bossy (Amin‑tiri din viaţa diplomatică), Mihail Manoilescu (Secolul corporatismului, Partidul unic), dar și publicaţii cu vizibilitate mai redusă, dar cu un puternic conţinut politicoideologic (Lotar Rădăceanu – Studii marxiste). O altă sursă importantă a fost reprezentată de cărţile care aveau ca subiect Italia (Ioan Petrovici – Impresii din Italia, Ramiro Ortiz – Italia modernă, Clitus Constantinescu – Străbătând Ita‑lia‑Reflecţii etc.). Am studiat pentru această temă peste 2 000 de articole din publicaţiile amintite, unele dintre ele veritabile studii, dar și alte zeci de broșuri de epocă, lucrări de dimensiuni variabile. Un material documentar vast a fost publicat în presă în problema Războiului italoetiopian (19351936). Fiecare număr din ziarul Adevărul, din toată perioada războiului, conţinea cel puţin șapteopt articole despre război. Interesul deosebit se datora faptului că era vorba despre ultimul război colonial. Un alt motiv, chiar mai important, a fost acela al unei stări accentuate de teamă, în România, că războiul se poate extinde și în Europa. În realitate, nu era vorba doar despre un război împotriva Etiopiei, o ţară africană exotică și înapoiată, ci mai ales împotriva intereselor strategice ale celor două puteri occidentale democratice, Anglia și Franţa. Marile colecţii de ziare sunt, în general, accesibile în Biblioteca Centrală Universitară și la Biblioteca Academiei Române. Nu am omis studiul documentelor de arhivă, dintre care se detașează rapoartele diplomatice transmise de la Roma. Sursele arhivistice nu constituie dovezi directe ale opiniei publice, ele fiind destinate informării Regelui, primministrului și ministrului de Externe.

Analiza comparativă a fascismului italian şi a nazismului tot din perspectiva dezbaterilor opiniei publice este o altă temă de cercetare pe care o am în vedere

Aţi realizat o analiză obiectivă, detaliată și admirabil structurată, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un material considerabil supus cercetării. Ne spuneţi care au fost principalele provocări pe parcursul documentării?

Pe parcursul documentării a apărut tot mai evident decalajul între interesul acordat de marile cotidiane românești problematicii fascismului italian și personalităţii lui Mussolini în raport cu o atenţie mai restrânsă orientată către situaţia politicosocială din Germania înainte de ianuarie 1933. O explicaţie ar fi faptul că, în ciuda aspectului său dictatorial, fascismul italian era interpretat și ca o experienţă abruptă, revoluţionară, de ieșire a unei ţări surori latine din starea de subdezvoltare în raport cu ţările foarte industrializate din Occident (Anglia, Franţa, Germania). Opinia publică românească era impresionată pozitiv de efortul constructiv al fascismului italian, dar, în același timp, condamna direcţia revizionistă și aventuristă a regimului fascist. A apărut evident în cercetare faptul că interesul pentru experienţa fascistă totalitară nuși găsea un echivalent cu cea a radicalismului de stânga. O altă concluzie a cercetării ar fi inexistenţa unei discrepanţe absolute între punctele de vedere ale publicaţiilor de dreapta și a celor de stânga. Nu există o distribuire uniformă a valorilor politice ale dreptei și stângii în publicistica românească. Conţinutul celor două concepte glisează de la o publicaţie la alta. De exemplu, Adevărul, la începutul anilor ’20, este relativ ostil experienţei revoluţionare a socialiștilor și mai ales a comuniștilor. În același timp, unii publiciști de dreapta sunt împotriva liniei de politică externă revizionistă a Italiei fasciste.

Care este următorul proiect asupra căruia vă concentraţi acum atenţia?

Voi continua studiul asupra evaluării fascismului italian în opinia publică românească având în vedere alte aspecte: interpretarea regimului fascist italian de către diplomaţii români aflaţi la Roma în perioada interbelică și a celui deal Doilea Război Mondial. Analiza comparativă a fascismului italian și a nazismului tot din perspectiva dezbaterilor opiniei publice este o altă temă de cercetare pe care o am în vedere. Și regimul comunist sovietic reprezintă un vast teren de cercetare pentru anii interbelici și mai ales cei ai războiului. În felul acesta, am putea avea o imagine de ansamblu asupra reflectării triunghiului totalitar în opinia publică românească.

Interviu realizat de Simona Preda

Simona Preda este absolventă a Facultăţii de Istorie și a Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii București și doctor în istorie cu teza Literatura isto‑rică pentru copiii din România comunistă 1948‑1989 și paradigma omului nou. Este scriitoare, cercetătoare și autoare a volumului Patrie română, ţară de eroi și parte a proiectului „Tot înainte! Amintiri din copilărie” realizat împreună cu Valeriu Antonovici.


28 | CRONICI

Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Despre regizori, văzuţi de ei înşişi (I)

Volumul de interviuri bilingv (românenglez), coordonat de criticul de teatru Oltiţa Cîntec (Regia românească, de la

act de interpretare la practici colaborative/ Romanian Theatre Directing, from Authorship to Collaborative Practices), apărut la Editura Timpul (2016) reprezintă pentru mine pretextul unui demers investigativ asupra regizorului (ca autor de spectacol sau adept al devised theatre), văzut dinspre el însuși. Volumul a fost lansat la diverse festivaluri de teatru de la finele anului trecut și de anul acesta (printre care FNT sau FITS).

Regizorii intervievaţi sunt: Radu Afrim, Gianina Cărbunariu, Catinca Drăgănescu, Bogdan Georgescu, Eugen Jebeleanu, Cristi Juncu, RaduAlexandru Nica, Theodor Cristian Popescu, Leta Popescu și Bobi Pricop. În măsura în care regizorii intervievaţi intră, mai mult sau mai puţin, în sfera mea de interes, din perspectiva acestui minieseu, dincolo de modurile diferite de intervievare și de alte mo duri posibile, mă voi limita la câteva puncte de reper care să îmi ilustreze investigaţia.

Radu Afrim. Interviul ia forma unui dicţionar de termeni care trimit la spectacolele regizorului, la estetica lui sau la subiectele predilecte. Radu Afrim citește atent piesele de teatru, critica de teatru, scrutează oamenii și actorii. Aspiră să își formuleze propriile opinii critice cu privire la spectacole, neputând să rămână nepărtinitor: „Pe de altă parte, e drept că simt ceva foarte puternic pentru spectacolele mele nepremiate. Iar pe cele care au cronici proaste le divinizez dea dreptul” (interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu, p. 32).

Un regizor nonconformist, Radu Afrim sa impus nu atât prin premii sau aprecierea criticii de teatru, cât prin numărul tinerilor aduși la teatru dea lungul timpului, prin numărul mare de oameni care îi apreciază spectacolele, dar mai ales prin calitatea acestora. Nu mă impresionează atât cantitatea, cât calitatea acelora al căror mental reușește realmente să fuzioneze cu orizontul de senzaţii și semnificaţii pus în joc de regizor.

Radu Afrim pune foarte mare accent pe omul din spatele actorului, pe vitalitatea autorilor de text dramatic aleși („autori vii”); per ansamblu, aș spune, pe calitatea de a fi viu, prezentă la toate elementele vizate de construirea unui spectacol, de la scenariu sau actor la spaţiu audiovideo sau scenografie. Cu această calitate asociez modalitatea sa de a lucra textul, prin care regizorul își poate permite să deformeze, să includă scenariul în propriul sistem de valori, să reinstituie textual și valoric. Nu întotdeauna acest lucru a fost apreciat (mai ales în ceea ce privește dramaturgia clasică); de aceea, Afrim a ales în special dramaturgi contemporani nemontaţi anterior în România, iar în ultimul timp a ajuns să își scrie propriile scenarii. În loc să intermedieze între regizor și dramaturg, spectacolul va transpune astfel universul uman regăsit de regizor la contemporani. Cu toate acestea, el nu se consideră un regizorautor, ci unul care lucrează spectacolul împreună cu trupa, fără a fi, prin aceasta, un adept fără rezerve al teatrului de tip devised: „E foarte erotică lupta cu textul, și indecentă, pentru că se întâmplă în grup. (…) Totul se face în trupă” (p. 20). În ceea ce privește modul în care Afrim ajunge să echilibreze, plecând de la text, imaginea și sunetul, împreună cu echipa, în ceea ce va constitui ulterior showul, el devine incredibil de sincer: „Spectacolele mele îmi sunt necunoscute, și nu mă refer la cele pe care leam uitat” (p. 24).

Un univers audiovideo populat de personaje „afrimiene”, cu situaţii scenice indisolubil legate de universul interior (psihologic) al actorilor aleși să le interpreteze (ciudate în sens bun sau în sens rău), ia naștere din lucrul în echipă.

Lumea showrilor sale este una a stărilor de spirit contradictorii (cu treceri tot mai bruște, în cele mai recente spectacole realizate, de la registrul grav la cel comic), având la bază o estetică ce diferă de la un spectacol la altul. Ars poetica sa regizorală, care a preluat crearea de spectacol în cele mai recente montări ale sale, culminează cu reconfigurarea în termeni contemporani a esteticii teatrale: tragicomicul, absurdul tragic sau comicul grotesc, melancolia.

Deși nu șia propus să schimbe ceva în lumea în care trăiește ori în modul de a face teatru al contemporanilor săi (fie din teatrele din Est, fie din cele din Vest), Afrim zguduie din temelii pământul pe care calcă cel ce sa lăsat furat de jocul scenic propus, la ieșirea din sala de spectacol, fără a rămâne captiv: „Ah, când te duci în Vest să faci teatru și reușești să schimbi ceva, nu în tine, ci pe acolo, pe la ei, prin felul lor de a face teatru, atunci deja discutăm în alţi termeni. În unii pe care nui cunosc” (p. 31).

Nu știu dacă teatrul lui Radu Afrim dă dependenţă. Sa vorbit foarte mult (Cristina Rusiecki), inclusiv în acest interviu, despre numărul mare al fanilor care îl urmăresc pe regizor prin ţară, fiind prezenţi la mai toate spectacolele acestuia. Cred doar că e mai frumos termenul a urma decât a urmări. Iar din felul în care regizorul se exprimă în interviu sper că este un regizor al libertăţii (de creaţie). Aș fi vrut să pot adăuga „absolute”, dar aș fi intrat întrun cerc vicios. Dinspre regizor și din felul în care se încheie interviul, luat ca pretext, și din cel în care se încheiau și altele, Afrim se consideră mai degrabă un regizor al faptului că „nu le putem numi pe cele despre care nu știm dacă au un nume”. Sau că „nu le putem numi pe cele ce nu au un nume”. Ceea ce nu e totuna cu „despre cele ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. El nu a tăcut niciodată în spectacolele sale cu privire la universul esteticoetic favorizat și nu a preferat sintactica spectaculară în detrimentul semanticii. Dimpotrivă.

Dana Ţabrea este doctor în Filosofie și cadru didactic asociat la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași din 2011 (Estetică). Este redactorșef adjunct la Hermeneia. Journal of Hermeneu‑tics, Art Theory, and Criticism. Este expert evaluator de proiecte culturale (domeniul teatru) și membru al AICT.ro (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru). Participă la conferinţe, publică articole în reviste academice sau volume colective, cărţi, recenzii, traduceri, cronici de teatru și interviuri.

Expoziţie omagială la CotroceniCătălin Manea

Muzeul Naţional Cotroceni a organizat miercuri, 25 octombrie 2017, expoziţia Familia Regală a României pe frontul Marelui Război, ca omagiu adus celor care au participat la evenimentul

care a schimbat destinul României și al întregii lumi. Marele Război aduce nu numai o confruntare nemaiîntâlnită, o mobilizare a oamenilor și resurselor, ci și noi opţiuni în materie de idei și mentalităţi politice, provocări la care monarhiile, majoritare în arhitectura politică europeană, sunt supuse odată cu presiunile și evoluţia războiului. În acest context, coborârea monarhilor de pe soclurile puterii în rândul oamenilor de rând este răspunsul la această stare de fapt. Unele monarhii, precum cea britanică, sa dezis de originea germană; Kaizerul a renunţat treptat la putere în favoarea armatei reprezentate de binomul HidenburgLudendorf, noul împărat austroungar începe tratative de pace secrete cu Antanta, ţarul Nicolae preia comanda frontului și se instalează în mijlocul trupelor, iar doamnele se înscriu în Crucea Roșie, îngrijind răniţi și bolnavi, cu toţii începând cursa contracronometru a supravieţuirii pe arena istoriei.

Expoziţia Familia Regală a României pe frontul Marelui Război a surprins această democratizare a războiului, a coborârii elitelor spre a încuraja și a se solidariza cu cei mulţi, cu miile de soldaţi care au păstrat vie flacăra speranţei unei victorii. Presiunea înfrângerilor din varatoamna anului 1916, evacuarea capitalei, pierderile imense materiale și umane, lentoarea cu care principalul nostru aliat, Rusia, a răspuns la acţiunile militare ale Puterilor Centrale și la ași onora obligaţiile asumate se intersectează cu un alt eveniment crucial în dinamica relaţiilor dintre societate și monarhie, prima fază a Revoluţiei ruse, cea în care ţarul atotputernic este înlăturat. Monarhia românească supusă astfel presiunii spălării rușinii înfrângerilor militare, a revoluţiei care cuprinsese armata aliată, începe o amplă acţiune de PR, care să o apropie de masele aflate în mizeria și incertitudinile liniei frontului sau a spitalelor militare. Urmează astfel o inversare a imaginii din anul 1916, când Familia Regală este acuzată voalat de opinia publică că „își lăsase uniforma prusacă la București” și astfel remobilizată au loc o serie de acţiuni care să arate solidaritatea, compasiunea și faptul că își merită locul în fruntea cauzei naţionale.

Acest imens efort de propagandă este ilustrat de medalii, plachete și alte obiecte cu însemnele și imaginea familiei regale, care aveau ca scop umanizarea, demitizarea și refacerea imaginii Casei Regale, precum și ridicarea moralului trupelor care își reveneau după șocul iniţial al războiului. Au fost prezentate totodată imagini ale Misiunii Militare Franceze, cea mai consistentă prezenţă din partea aliaţilor occidentali, care a avut un rol important în implementarea noilor tehnici și tehnologii de luptă care au dus apoi la marile victorii din vara anului 1917 și la campaniile victorioase din 1919, ce au desăvârșit prin sacrificiul lor unitatea naţională.

Au mai fost expuse postere și articole din ziare, care, prin impactul lor vizual, erau destinate atât opiniei publice occidentale, cât și celei românești, fiind considerate în acea vreme ca fiind calea cea mai simplă și mai directă de a intra în inimile celor ce trebuiau să susţină efortul de război. Celelalte obiecte originale din epocă întregesc acest tablou al războiului, a prezenţei Familiei Regale acolo unde se considera necesară refacerea moralului trupelor și a imaginii sale. Muzeul Naţional Cotroceni, prin simbolistica sa de fostă reședinţă regală și loc în care sa decis intrarea în război, se înscrie astfel în lista monumentelor care ne aduc aminte de acest eveniment fericit din istoria tuturor românilor.

Cătălin Gheorghe Manea este absolvent al Facultăţii de Istorie și are un master în Istoria ideilor și a mentalităţilor în cadrul Universităţii București, cu specializare în istoria recentă a României, „Fenomenul Piaţa Universităţii”. În prezent, este șeful Secţiei de cercetare, documentare și istorie a Muzeului Naţional Cotroceni. Este interesat de istoria ideilor și a mentalităţilor, filosofia istoriei, istorie contemporană recentă și postcomunism.

Sursa foto: modernism.ro


CRONICI | 29

Bienală Internaţională de Gravură Contemporană la Iaşi

Cea dea doua ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Contemporană NE, Iași sa dovedit a fi un

eveniment puternic ancorat în actualitate, o dovadă certă a profesionalismului organizatorilor – prof. univ. dr. Atena Elena Simionescu, rector la Universitatea Naţională de Arte „G. Enescu” din Iași; Valentina Druţu, director al Muzeului de Artă; Lăcrămioara Stratulat, manager al Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iași, Tudor Zbârnea, director al Muzeului Naţional de Artă al Moldovei din Chișinău, Republica Moldova – și a interesului crescut al creatorilor de artă pentru această ramură majoră a artelor vizuale, provocatoare și minuţioasă, ce antrenează atât virtuozitatea tehnică, creativitatea, sensibilitatea, dar mai ales inteligenţa.

Plentitudinea de tehnici, stiluri, forme, concepte probează faptul că transformările ce au loc la nivelul gravurii, în sensul unei revigorări și repoziţionări majore a acestei tehnicii, se traduce vizual prin reînnoirea incandescentă și căutarea unor noi maniere pentru a defini atât pulsul cultural al lumii artei moderne, dar și pe cel interior.

Cu 90 de artiști participanţi, din 27 de ţări (Japonia, Marea Britanie, Franţa, Thailanda, Gre cia, Polonia, Argentina ș.a.), cu o selecţie riguroasă a lucrărilor, această ediţie a BIGC NE pune în primplan valoarea și ingenio zitatea. Nu întâmplător, lucrările premiate se particularizează atât printro dominantă senzitivă, concentrată, care se rezolvă printro disciplinare a formei, cât și printro mare libertate conceptuală, eliberată de tiparele sterile.

Ductul liniilor, raporturile de forţă dintre suprafeţe, unghiurile și planurile, urzeala imaginii servesc o viziune aparte în

lucrarea Print Box II – Joy and Chasm, linogravură/embosare, aparţinân dui câștigătorului premiului I, Tomasz Kukawski din Polonia. Inspirat de albumul binecunoscutei trupe Joy Division, Unknown Pleasures, artistul creează un sistem în care detaliile se sprijină unul de celălalt pentru a se afirma pe suprafaţă. Cu toată această abundenţă de detalii, lucrarea este în fapt sintetică, baza com poziţiei este formată din planuri extinse și diviziuni simple, în care perspectiva înșală ochiul. Simbolistica cercurilor, a liniilor ce par a pulsa în acord cu bătăile inimii și a muzicii atrag atenţia asupra sensurilor ce se ascund în spatele straturilor, dar care înre gistrează, rece, trecerea timpului. Artistul polonez conturează o lume în care simbolul se deta șează de arhetip și transmite, în cea mai pură formă, viziunea și starea artistului cu privire la viaţă și etapele acesteia.

Pe locul al doilea se află serigrafia artistului Mirosław Pawłowski, Camouflage. Artistul polonez aduce un comentariu critic concis asupra realităţii și a fenomenului cibernetic ce transformă individul din fiinţă vie întro hologramă. Eliminarea unor caracteristici de bază ce definesc omul și introducerea acestuia întro matrice duce cu gândul la dispariţia progresivă a identităţii și contopirea cu o mare masă virtuală. Semiomul sau mai de grabă masca unui posibil om nou, dezactivat de la real simbo lizează atât superficialitatea sistemelor de masă, dar și un posibil viitor, cel al cyborgului, a omului universal ceși trăiește viaţa prin fiecare dintre noi.

Realizată în tehnica tiparului în adâncime, ac rece, lucrarea Mask 4 a artistului Florin Stoiciu a primit premiul al IIIlea. Fără un lirism reverenţios, silueta, un nud

feminin, apare defragmen tată, lipsită de coordonatele necesare identificării personajului, prin chip. De o mare expresivitate plastică, lucrarea este atât senzuală și tainică, iar camufla rea personajului în spatele unei ţesături dense nu face decât să sporească intriga. În fapt, ascunderea identităţii face posibilă dezgolirea, revelarea. Aflat între doi poli, nudul pare a lega simbolic două dihotomii, fiind un liant între un posibil plan ceresc și unul teluric ori transcende diferite niveluri ale conștiinţei.

Lado Goreski din Republica Macedonia, câștigătorul premiului special al BIGC pentru litografia Leviathan VII, aduce o interpretare aparte a Leviathanului. Inspirat chiar de etimologia cuvântului, ce însemna unire, încolăcire, artistul introduce privitorul întro stare misterioasă, chiar tenebroasă, în care aburul ce îmbrăţișează întunericul sugerează iminenta apariţie a unor făpturi a nopţii, mai întâi sub forma unor năluci, ulterior a monstrului primordial.

Premiul onorific oferit de Uniunea Artiștilor Plastici a fost atribuit artistului grec, Panagiotis Katsios pentru lucrarea Flying Illusion, gravură pe metal. Recompensarea necesară a imaginii pe retină invită privitorul întrun sistem propriu artistului, al inversărilor planurilor naturale de la analiză la sinteză, la descoperi rea unei alte realităţi, de sorginte imaginară. Forţele și umbrele sunt particulare în abilitatea lor de a mobiliza spaţiul imaginii: formele se împing ori trag, avan sează ori se retrag, tachinând și forţând ochiul spre o examinare de aproape.

Prin această desfășurare de forţă expoziţională reușim să fa cem și o incursiune în diferitele regiuni de altitudini ale artei

contemporane, în special românești. Se remarcă atât creatori de marcă în domeniul gravurii, maeștri, dar și ucenici, studenţi și absolvenţi care șiau găsit propria direcţie șiși conturează o manieră proprie. Personalităţi precum Atena Elena Simionescu, Mihail Voicu, Florin Pînzariu, Suzana Fântânariu, Răzvan Constantin Caratănase (președinte ale juriului) – artiști invitaţi; Florin Haţegan, Răzvan Dragoș, Geza Szekely – artiști nominalizaţi BIGC ori ti neri artiști precum Andrei Pantea, Sabina Drînceanu demonstrează existenţa unei sinergii dinamice care dă naștere unui lexicon vizual de reprezentări sofisticate, eclectice ori confruntaţionale.

Dedicată nu doar cunoscătorilor, Bienala Internaţională de Gravură Contemporană NE, 2017 a apărut cu intenţia de a valorifica, pe de o parte, întregul potenţial artistic al gravorilor contemporani întrun cadru corespunzător –, iar pe de altă parte, de a stabili o tendinţă globală în care tradiţia este celebrată prin inovaţie, iar ceea ce primează este susţinerea și fructificarea particularităţilor cei deosebesc pe artiștii participanţi.

Maria Bilașevschi este critic de artă și curator, licenţiată a Facultăţii de Istorie, doctor în Arte Vizuale, Decorative și Design, UNAGE Iași, cu o teză care a avut ca subiect arta conceptuală. Coautor al volumului Instaurarea învăţământului artis‑tic modern la Iași/155 ani, Editura Artes, 2015 și autoare a numeroase cronici de artă vizuală în revistele de cultură. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici – secţia Critică de artă. Activitatea curatorială are în vedere descoperirea și promovarea tinerilor artiștilor contemporani.

Maria Bilaşevschi

Jim Jarmusch a făcut cunoscut publicului de la Cannes, în 2016, ultima sa producţie intitulată simplu și înșe

lător Paterson, după poemul epic cu același nume al lui William Carlos Williams. Cu Adam Driver (Paterson) și Golshifteh Farahani (Laura) în rolurile principale, filmul se desfășoară biblic pe durata unei întregi săptămâni.

Paterson este un șofer de autobuz pasionat de poezie. Pe lângă el, cu excepţia Laurei, concubina sa iraniană, găsim doar poezie – un Melville pe noptieră, un Frank O’Hara în lunch‑boxul său și mulţi alţii care decorează pereţii subsolului. În fiecare dimineaţă, Paterson se trezește în jurul orei șase, să aibă îndeajuns de mult timp pentru a se îmbrăca, a servi micul dejun și a ajunge la serviciu pe jos. Nu are nevoie de un ceas cu alarmă, de parcă ar dormi iepurește, nu visează, nu deţine un telefon mobil, iar tot ce are nevoie pe întreaga durată a zilei – uniforma – ocupă spaţiul restrâns al unui scaun. Drumul zilnic opussisific este de regulă liniștit, golit de oameni, cadrele curg poetic – univers ordonat inconștient direct de Paterson –, lăsând loc contemplării sufletești. Orașul – al cărui nume, nu lipsit de sens, personajul principal îl poartă –, cu a sa arhitectură și locuitori, oameni ai străzii și cei care nuși permit să se facă nevăzuţi de pe trotuare ori de prin mijloacele de transport în comun, este prezentat de către Paterson prin intermediul autobuzului. Acesta este mai mereu cuprins de o tristeţe specifică artiștilor în căutarea unei ieșiri, de orice fel, din cotidian. Iar cotidianul, pentru el,

nu este serviciul ori nopţile petrecute în același bar de la colţ de stradă. În autobuz, de regulă, acesta aude frânturi de povești moraliste, perfect recepţionate, izolate de restul dialogurilor ce ar putea avea loc în acest mediu.

Laura este casnică și își ocupă timpul fie cu veșnica decorare a casei, de la perdele de duș și cearceafuri până la uși și pereţi, fie cu epuizarea vreunui feeling artistic pe care se întâmplă săl aibă la un anume moment. Ar părea că aceasta se folosește de Paterson pentru ași satisface dorinţele. Laura, o muză aparent agorafobică al cărei singur prieten este un câine, ceși duce zilele întrun spaţiu darwinian ascuns în spatele unei case bidimensionale, obișnuiește săși povesteasă visele lui Paterson (unicul mod de evadare din cotidian). Pline de simboluri (gemeni nenăscuţi și elefanţi argintii) și prevestitoare, acestea se reflectă în realitatea zilnică a personajului principal. Tema geamănului devine laitmotiv, iar Paterson pare săși găsească pendantul, pe rând, în orașul al cărui nume îl poartă, în Everett – un Romeo disperat – ori, printro sciziune a sufletului, chiar în propria persoană (Paterson, șoferul de autobuz; Paterson, poetul). Acţiunea se petrece majoritar doar în prezenţa lui, ocupând trei spaţii mai mult sau mai

puţin precis delimitate – casa cu Laura și câinele Marvin, barul și autobuzul cu pasagerii, caietul cu notiţe și subsolul casei (singurul loc lipsit de atingerea muzei) – și care pot fi văzute în termeni freudieni drept superego, ego și id.

Primul poem scris de Paterson pe durata acestei săptămâni este un poem de dragoste, iar ultimul, înainte de ai fi distrus caietul cu poezii, este Pumpkin, câteva dintre versurile acestuia fiind „… the truth is/ if you ever left me/ I’d tear my heart out/ and never put it back./ There’ll never be anyone like you” („…adevărul este/ că dacă mai părăsi vreodată/Inima din piept miaș smulgeo/ şi naş mai puneo la loc niciodată./ Nicicând nu va mai fi cineva ca tine”). Relaţia dintre Paterson și Laura este falsă, înscenată, plină de politeţuri de început. O relaţie dintre o muză șiun artist. O muză care, precum Ofelia lui Hamlet, trebuie să dispară pentru totdeauna.

Autobuzul condus de Paterson se va defecta, iar caietul cu poezii va fi distrus. Fără poezie, care de regulă era însoţită deo coloană sonoră, împrejurimile par simple, plate, pustii, dezbrăcate de magie, cufundate în tăcere. Spre finalul filmului, Paterson va întâlni printro coincidenţă specific jarmuschiană un japonez, care îi spune că viaţa lui (a lui Paterson) ar putea

fi un poem de William Carlos Williams și că el ( japonezul) respiră poezie. Japonezul este un pasager, un cititor ori un spectator care a venit în lumea lui Paterson precum a făcuto Steinhardt ducânduse la IlliersCombray în căutarea locurilor descrise de Proust (Mișcarea Literară, nr. (3) 43, p. 18). Japonezul va conchide mai apoi că „poezia în traducere este ca și cum ai face un duș cu o pelerină de ploaie pe tine”.

Jonglând subtil cu teme precum realitatea, graniţele realităţii, diferenţa dintre realitate și ficţiune, mintea unui artist și cât de departe este pregătit acesta să meargă pentru ași desăvârși opera, Paterson este unul dintre cele mai bune filme ale anului și cu siguranţă a marcat un come‑back impresionant al cineastului.

Daniel Ungureanu a urmat cursurile de Regie de Film a Universităţii „Hyperion” București (2012) și pe cele ale Școlii de Arte – Sunet și Imagine a UCP Porto (2016). Din 2011 a scris cronici de film și carte (Tasteofcinema.com, Koolhunt.ro), a făcut voluntariat pentru Cinemaiubit și NexT Film Festival, a lucrat la reorganizarea arhivei Sahia și în departamentul de producţie culturală a MNSR Porto. A realizat scurtmetrajele Variations (2012), Eating a Shoe – Life of a Tramp (2013), J’existe, Porto (2016). Este producătorului scurtmetrajului A Apoteose de João (2017) intrat în competiţia Greatest Hits Porto. A expus fotografie și artă conceptuală în MCO ARTE Contemporânea și SEEA Porto.

Cronică de arte vizuale

Cronică de film

Daniel Ungureanu

Un poem, o viaţă, un oraş


30 | CRONICI

Bienala Internaţională de Pictură Chişinău‑Iaşi, 2017

Câștigătorii acestei ediţii au fost acei plasticieni care au adus propriul răspuns

autentic în faţa provocărilor contemporane, fără a se îndepărta de crezul artistic din dorinţa de a se alinia unui trend.

Câștigătorul marelui premiu, Igor Svernei din Republica Moldova, este dovada vie a unui proces de documentare ce se îndepărtează de dogmatismul pictural, mergând pe direcţia înregistrării istoriei și memoriei personale sub o formă plastică. Mai exact, este vorba despre supradimensionarea amprentei unui deget aparţinândui criticului și istoricului de artă Tudor Braga. Pornind de la modelul original, artistul se folosește de penel cu delicateţe, supleţe, prin suprapuneri unduitoare, întro cromatică simplă, dar cu o încărcătură duioasă și răscolitoare. Prin sinceritatea demersului pictural, artistul nu sa lăsat sedus de promisiu nile efemere ale artei la modă, lucrarea sa fiind o consideraţie asupra statorniciei omului și un pretext pentru a începe scrierea primei file

dintro istorie a valorii cei aparţine întru totul.

Întro altă cheie, Agnieszka Zawisza din Polonia, câștigătoarea premiului I, pare să construiască, prin tușele abstracte, spontane, întinse cu generozitate prin stropire sau prin densităţi ferme, prin verdele inspirat de natura aflată în refacere ori facere, imediat după o dezlănţuire divină, o lume care pare că alunecă pe un tobogan. Oglindirea pe suprafaţa apei a cerului vegetal, scara ca element al ascensiunii, ce rămâne

neclintită, lipsa prezenţei umane – toate sugerează reinstaurarea în forţă a suveranităţii naturii și inutilitatea intervenţiei de orice fel în noua rânduire.

Andreea Albani, o tânără artistă din România, câștigătoarea premiului al IIlea, propune un tip nou de peisaj, o viziune macro filtrată prin propriul hublou, demonstrând o atenţie meticuloasă la acele detalii prin care sar putea discerne un crâmpei din viaţa de pe Terra. Semnele și traseele grafice, simplificarea structurilor

prin gesturi blânde și sugestiile vegetale fac în așa fel încât pictura artistei să reașeze genul peisajului pe noi coordonate.

Remarcânduse printro amplă expoziţie personală la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuși”, artista Gabriela Culic este câștigătoarea premiului Muzeului de Artă al Moldovei. Artista îmbină delicateţea cu agresivitatea printrun gestualism energic, căruia i se juxtapune un expresionism liric. Elementelor înaripate ce planează pe suprafeţe

extinse artista le suprapune poezie sau versuri precum cele din Bob Dylan (Blowing in The Wind), construind o compoziţie dinamică pe mai multe planuri, în care impulsul primar transmite trăirile interioare ale artistei.

Prezenţa în cadrul BIP a unor artiști români consacraţi (Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlţia, Corneliu Vasilescu, Atena Elena Simionescu, Gheorghe Lungu, Gheorghe Anghel, Viorel Mărginean, Silvia Radu, Horea Paștina, Tudor Zbârnea, Constantin Flondor, Petru Lucaci, Marin Gherasim, Vasile Tolan, Nicole Callebaut), dar și a unor tineri plasticieni, precum Sarah Daria Muscalu ori Constantin Rusu, a asigurat un cadru coerent, în care numitorii comuni au fost verticalitatea și calitatea.

Salutare sunt itinerarea expoziţiei BIP în România și colaborarea fructuoasă cu Muzeul de Artă din Iași, dar mai ales efortul directorului Tudor Zbârnea, ce a făcut din acest eveniment simbolul unei demnităţi artistice care rezistă în faţa obstacolelor politice și a orgoliilor tranzitorii.

Maria Bilaşevschi

Este bine cunoscut rolul bienalelor în arta contemporană ca platforme ce promovează diversitatea, libertatea și experimentul. Însă Bienala Internaţională de Pictură ce a avut loc la Muzeul Naţional de Artă Chișinău în luna mai a acestui an și în luna iulie la Muzeul de Artă Iași și‑a probat calitatea prin perpetuarea unui discurs artistic

pe alocuri riscant, dar care se așază fără îndoială într‑un cadru aparte, ce nu poate fi inclus într‑un tipar specific spaţiului est‑european. La Iași, evenimentul a fost curatoriat de directorul Muzeului Naţional de Artă din Chișinău, Tudor Zbârnea, și de Valentina Druţu, directorul Muzeului de Artă din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iași. Graţie exigenţei organizatorilor, Bienala a reunit perspectivele autonome ale unei suite de artiști renumiţi din peste 24 de ţări participante.

Împărţită în nu mai puţin de paisprezece subsecţiuni tematice, însoţite de o expozi

ţie invitată care mărește numărul subiectelor expoziţionale la cincisprezece, cea de a doua ediţie a bienalei de artă contemporană Art Encounters, deschisă la Timișoara între 30 septembrie și 05 noiembrie 2017, oferă publicului o experienţă deconcertantă prin amploare, la prima vedere. Senzaţia că este în sfârșit o bienală ne este oferită de prezenţa a peste 100 artiști invitaţi și de lucrări de artă expuse în cinci locuri (plus în spaţiul public) în maniera tipică pentru un astfel de eveniment: reamenajarea tip cubalb a unei foste hale industriale, a unui muzeu industrial temporar dezafectat, a cantinei unui liceu sau a unei clădiri cu potenţial de birouri, completate de expunerea în spaţiile muzeelor de artă din Timișoara sau Arad.

Ce ar putea avea însă în comun această diversitate? Marea problemă a oricărei bienale rămâne găsirea unui concept director suficient de permisiv și de concret totodată. Ediţia din acest an a fost organizată în jurul „modurilor de întrebuinţare a vieţii”, un concept pe cât de vag pe atât de divers. Este dificil așadar, ca privitor, să gă sești un unic substrat, un fir di rector – și poate că nici nu e de dorit să îl cauţi. Art Encounters din acest an propune pur și sim plu un traseu spaţial, o experien ţă în interiorul unor universuri artistice care tinde să ofere intuiţii asupra unor aspecte

ale vieţii cotidiene pe care le împărtășim cu toţii – de la sexualitate la politică, trecând prin tematica legată de munca artistului, relaţia postumanistă dintre om, tehnologie și natură sau experienţa comunitară. Ceea ce mia reţinut însă atenţia este maniera în care Art Encounters a gestionat tematica temporalităţii.

Timpul lent căutat a fi explorat în expoziţia de la Muzeul de Artă din Arad, performanceul lui Decebal Scriba Darul (un reenactment), desfășurat pe un traseu din centrul orașului, retrospectiva SIGMA (1+1), localizată în cadrul Muzeului de Artă din Timișoara sau expoziţia curatoriată de Magda Radu – Dincolo de frontiera concept – vorbesc despre viaţa artiștilor în perioada neoavangardelor. Scoaterea la lumină a unui întreg arsenal de arhivă – de la scrisori, afișe, fotografii sau schiţe ale artiștilor și punerea acestor materiale întrun raport nemediat cu operele artiștilor – transformă această din urmă expoziţie întrun releu de relaţii interconexe care conturează până la cele mai mici detalii imaginea afectivoconceptuală a neoavangardei bucureștene.

Prezent în această expoziţie cu câteva proiecte, printre care seria Semne (1974), dar și în spaţiul

de la Muzeul de Artă din Timișoara, Decebal Scriba conturează, chiar și involuntar, o punte de legătură între spaţii și timp, activând un traseu al memoriei și al prezentului. Performanceul pe care îl realizează, și care a constat în parcurgerea unui traseu urban cu un obiect imaginar în mână, sa situat între Piaţa Unirii (unde se afla Muzeul de Artă) și spaţiul de la cantina liceului „Ion Mincu”, unde erau plasate o parte dintre proiectele sale. O fericită coincidenţă ce a legat prezentul de trecut, închizând un arc de cerc.

Tot în cadrul temporar al neoavangardelor găsim timpul ca temă centrală întrun film realizat de Josef Robakowski între anii 19781999. From my Window, lucrare ce face parte din secţiunea Avangarda artistică și arta ping‑pongului, analizează, prin intermediul cadrelor surprinse de artist de la fereastra sa, în fapt transformările comunităţii cu toate aspectele ei arhitecturale, sociale, economice (filmul se încheie cu începerea construcţiei unui centru comercial) și consemnează situaţii politice dominante în cele două decenii.

Un alt aspect al temporalităţii constă în cuantificarea lui. În acest sens, secţiunea Muncesc,

deci nu exist ne oferă două exemple interesante. Proiectul conceput de Anca Benera și Arnold Estefan, care dă și titlul secţiunii, ne aduce în primplan condiţia artistului, care, în lipsa unei stabilităţi financiare, trebuie să muncească adesea în domenii ce nu au legătură cu câmpul artistic. Desenele realizate prin mișcările mouseului dea lungul padului, sub forma unor linii asemănătoare celor lăsat de creion sau pix, în timpul orelor de serviciu, devin mărturii ale timpului petrecut în afara spaţiului creativ. Pratchaya Phintong ne propune o metaforă asupra proprietăţii intelectuale pierdute în memoria colectivă prin decolorarea treptată a unei scrisori originale din secolul al XVIIIlea a lui Thomas Jefferson. Este și o metaforă a timpului care șterge detaliile și conduce către un proces al sistematizării informaţiilor potrivit legilor memoriei, și nu al altor conjuncturi obiective.

Michel Blazy, în secţiunea In‑tuiţii urbane, prin lucrarea Fon‑taine de mousse, ne arată puterea de transformare a materiei, imposibilă în absenţa dimensiunii temporale, iar Norbert Costin, în cadrul aceleiași secţiuni, ne propune contemplarea unui monument performativ, pe fondul

unei experienţe roman tice, care în fapt construiește o expresie a timpului prin cele două momente ale zilei în care este surprins personajul așezat pe solcu. Timpul se scurge parcă în imaginile lui Mircea Suciu sau în secţiunea dedicată casei, locuirii, ce suprapun prezentul și amintirea, cotidianul și nefamiliarul. În fapt, experienţa temporalităţii, accelerate sau lente, a transformărilor și a diferenţelor generaţionale pare să fi susţinut și conjuncţia dintre arta neoavangardelor, readusă în primplan ca un punct de reper, și tânăra generaţie de artiști căreia cei doi curatori, Ami Barak și Diana Marincu, șiau propus să îi ofere vizibilitate. În acest sens, demersul Art Encounters este mai mult decât salutar, producând neașteptate întâlniri și intersecţii mai curând decât un discurs autoritar și pretins profund despre viaţă.

Oana Maria Nicuţă este critic și istoric de artă. În prezent, este lector universitar în cadrul Facultăţii de Arte Vizuale și Design, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, iar din anul 2012 este doctor în arte vizuale. Pe lângă participările la diverse conferinţe și simpozioane naţionale și internaţionale, din anul 2016 colaborează permanent cu revista Timpul și periodic cu revistele Arta și Expres Cultural. Este membră a AICA România și UAP Iași, secţia Critică de artă.

Oana Maria Nicuţă

Când timpul creează întâlniri




EXCLUSIV | 31

Adina Scutelnicu

R ecent, 34 de lucrări ale artistului german de origine română Michael Lassel au fost prezentate publicului la Muzeul Brukenthal din Sibiu în cadrul expoziţiei personale Barockkolloquium, manifestare înscrisă în seria de evenimente dedicate celor două secole de existenţă a muzeului. Potrivit organizatorilor, expoziţia a avut nu mai puţin de 22 000 de vizitatori. Michael Lassel este un maestru al artei vechilor maeștri ai tehnicii trompe l’oeil (o tehnică artistică antică, ce îi dă privitorului impresia de tridimensionalitate) și unul dintre puţinii discipoli

ai maestrului Corneliu Baba. Născut în localitatea Logig, judeţul Mureș, Michael Lassel a fost, până în 1986, când a plecat în Germania, doar unul dintre mulţii absolvenţi ai Universităţii de Arte București care căutau consacrarea. După numai doi ani de la stabilirea în noua patrie, Michael Lassel a fost invitat să expună la Salonul de Toamnă de la Paris și din acest moment nici viaţa și nici arta sa n‑au mai fost la fel. A devenit singurul artist de origine română care a expus la prestigiosul și pretenţiosul British Museum, a fost imaginea Deutsche Bundesbank în campania de marketing pentru trecerea de la marcă la euro, dar, din păcate, este și unicul artist din istoria faimosului complex muzeal Grande Palais de Champs Elysées din Paris căruia i s‑a furat o lucrare. Supranumit „Dali al Germaniei”, se înscrie în infimul procent de 0,5 % al pictorilor germani care izbutesc să trăiască din artă, are o căsnicie fericită de 40 de ani, este bunic, înjură „cu băieţii” la meciuri și se consideră un privilegiat al sorţii.

Michael Lassel: „A expune în România este pentru mine la fel de palpitant ca și a expune în Franţa”

În perioada 4 august27 septembrie aţi avut o expoziţie personală, Barockkolloquium – cum sar traduce, Colocviu baroc? –, la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Cui ia aparţinut iniţiativa acestei expoziţii?

Da, traducerea corectă ar fi Colocviu baroc. Expoziţia a fost iniţiată de Asociaţia sașilor transilvăneni din Germania și a reprezentat contribuţia și omagiul acestora la aniversarea muzeului Brukenthal.

Din 1986, de când aţi plecat din România, aţi mai expus aici?

Prima expoziţie în România după plecarea mea din ţară, am avuto în anul 2010, în București, la European Art Gallery, la invitaţia domnilor Radu Boroianu (n.r. – președintele Institutului Cultural Român) și Mihai Covaci (n.r. – președintele Asociaţiei Comercianţilor de Opere de Artă din România și administratorul European Art Gallery).

Ce semnificaţie a avut, pentru dumneavoastră, Barockkolloquium? Explicaţimi puţin de unde vine titlul expoziţiei! Se poate spune că există o paralelă între stilul dumneavoastră artistic și stilul baroc al Muzeului Brukenthal?

Titlul Barockkolloquium a fost ales de curatorul HansWerner Schuster și a fost inspirat de lucrarea mea cu titlul Kollo‑quium. Palatului Bruckenthal corespunde întradevăr afinităţii mele pentru baroc și oferă un spaţiu ambiental nemaipomenit pentru expunerea lucrărilor.

Cum aţi perceput dumneavoastră acest eveniment cultural? Ce înseamnă pentru dumneavoastră o expoziţie în România? De ce astfel de evenimente nu pot fi organizate mai des? Care ar putea fi impedimentele?

A fost un moment foarte emoţionant și în același timp măgulitor pentru mine ca după 30 de ani să mă întorc în ţară cu o expoziţie personală întrun spaţiu atât de bogat în istorie precum Muzeul Brukenthal. A expune în România este pentru mine la fel de palpitant ca și a expune în Franţa. Publicul iubitor de artă nu se sfiește de confruntarea cu mediul artistic, generând discuţii foarte vii și interesante. Nu știu dacă este necesară o prezenţă mai frecventă a artei mele în programul cultural românesc. Dificultăţile încep cu acoperirea costurilor pentru transport, asigurare, publicitate etc.

Dacă ar fi să răspund lapidar, pentru a face expoziţii este nevoie de bani.

A fost tipărit și un album trilingv în engleză, germană și română cu lucrările dumneavoastră, practic o monografie Michael Lassel. Cemi puteţi spune despre acest album? Când a fost lansat și unde poate fi găsit (întreb asta pentru persoanele interesate care nu sunt din Sibiu)?

Catalogul a fost editat de Editura Honterus cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului României prin Forumul Democrat al Germanilor din România și a apărut întrun tiraj de 300 de exemplare, care sa epuizat chiar în ziua vernisajului.

Povestiţimi despre expoziţie! Sa făcut o selecţie a lucrărilor dumneavoastră? Cine a fost curatorul expoziţiei?

Curatorii expoziţiei, dr. Alexandru Sonoc împreună cu domnul HansWerner Schuster, au ales 34 de lucrări, făcând astfel un parcurs artistic al creaţiei mele din ultimii 30 de ani.

Ce înseamnă, din punctul de vedere al siguranţei lucrărilor, o expoziţie a dumneavoastră? Întreb asta fiindcă știu că deţineţi un record absolut nedorit, fiind singurul artist din istoria

Gand Palaisului parizian căruia i sa furat o lucrare. Există niște măsuri speciale pentru asigurarea pazei lucrărilor? Dumneavoastră, personal, solicitaţi măsuri speciale în ce privește securitatea sau de asta se ocupă organizatorii?

Asigurarea lucrărilor în timpul transportului și al expoziţiei este o temă care stârnește mult sânge rău organizatorilor, deoarece urcă imens, în mod categoric, cheltuielile. Despăgubirile în urma unei deteriorări sau chiar al furtului unei lucrări nu echivalează pierderea suferită de artist, dar îi sfătuiesc pe toţi cei implicaţi în organizarea unei expoziţii să nu omită acest punct în discuţiile preliminare, ale planificării unui astfel de eveniment. Eu nu solicit măsuri speciale, ci doar respectarea celor în vigoare.

Există în colecţia permanentă a muzeului Brukenthal o lucrare a dumneavoastră? Sau în alte muzee românești? Unde în România poate vedea cineva interesat o lucrare a dumneavoastră?

În colecţia permanentă a muzeului Brukenthal nu se găsește nici o lucrare dea mea și nu am cunoștinţă ca vreun muzeu din România să deţină o pictură a mea. Ele se găsesc în colecţii private.

Unde, în lume, în ce colecţii și muzee există lucrări semnate de dumneavoastră? Eu știu doar de British Museum și Tate Gallery.

La British Museum doar am expus. Dar, dacă ar fi să fac o listă a instituţiilor publice care miau cumpărat lucrări, aș aminti Stadtmuseum Fürth; Fürther Kulturamt; Tokyo Art Museum; Museum Genf; Museum of Singapore; Bank of Singapore; Texaco Oil, USA; Tate Gallery, Londra; Gothaer Assurance, Paris; Ducesse de Beauforte; Sparkasse Fürth.

Cum aţi perceput reacţia publicului? Știu că aţi semnat foarte multe albume; au existat și alt gen de interacţiuni cu publicul? Cum recepţionează publicul din România arta artistului german de origine română?

În ciuda căldurii sufocante de la începutul lunii august, spre surpriza mea, vernisajul a atras un mare număr de interesaţi, care au petrecut timp îndelungat în expoziţie, astfel am avut ocazia să port discuţii incitante atât cu colegi, cât și cu vizitatori ocazionali ale expoziţiei.

Am rămas plăcut impresionat să aflu de la conducerea muzeului că 22 000 de persoane au dorit să îmi vadă lucrările.

Care a fost cel mai emoţionant moment din cadrul acestui eveniment?

Fiul meu a vizitat pentru prima dată împreună cu familia sa România. La ieșirea din ţară sau oprit la Sibiu pentru a participa la vernisaj. Întâlnirea cu ei la Muzeul Brukenthal a fost un moment de deosebită bucurie și satisfacţie pentru mine.

Există planificată o viitoare expoziţie Michael Lassel în România? Unde veţi mai expune în viitorul apropiat?

Nu. Încă nu miam făcut planuri despre activitatea mea expoziţională proximă, momentan nu am nici un termen concret. Cred că îmi voi acorda un mic concediu.

Vă rog să vă autoadresaţi o întrebare și să daţi și răspunsul!

Sunteţi un mare admirator al artei lui Rubens? Rubens este dinamic, exuberant și plin de grandoare. Caracteristic pentru epoca barocă, dar mai ales pentru pictura lui Rubens este o înţelegere vizuală pronunţată, reală, a imaginii, cu o sintaxă bogată și perfecţiune de observare și redare. Cred în predestinarea artistului ca virtuoz în imitarea perfectă a naturii, ca urmare a imaginaţiei sale. Imaginile necesită percepţia privitorului, arta observării și a autoobservării în viaţa de zi cu zi. Rubens este dinamic, exuberant și plin de grandoare.


32 |

Revista de politică și cultură Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

Clipa de faţă îmi este influenţată de spectacolul Hamlet/ Collage, creat de Robert Lepage (aliteraţia să fi fost

intenţionată?), cu Evgeny Mironov jucând toate personajele considerate indispensabile poveștiidemonstraţie. Videomaping excelent, adecvat textului și impecabil din punct de vedere tehnic, pe un drum al integrării tehnologiei momentului în (cap)o(do)pera teatrală. Spectacol de văzut ,,pe viu” fiindcă fotografiile și înregistrările video nu pot transmite decât în foarte mică măsură dimensiunea performanţei artistice (Adrian Păduraru, actor).

Opriţi timpul… Mă opresc să conversez cu nesfârșitul, cel care a început nefiind și fiind când începea.

Mam poticnit degrabă, realizând cât de nelesne e descifrarea materiei, existenţei, spiritului în raport cu adevărul. Observ că timpul numi mai ajunge și… mă mir. Încerc să scrijelesc în secunda lui, în holograficul ecran și descopăr că ce a fost, este și va fi sunt permanente cu sensul, coerenţa și datul lor. Că în trecerea cu sincope sau petrecut nașteri, renașteri, cunoașteri. Sunt bulversat de curgerea precipitată a timpului și cu disperare implor oprirea timpului (Ion Nedelcu NED, artist plastic, scenograf).

„Butoh” îmi pare a fi supremul cuvânt al dansului, forma sa superioară… În butoh găsim întreg reperto

riul problematic al fiinţei umane (Constantin Enache, coregraf).

Nu mă mai simt bine în ţara asta. În orașul ăsta. Mă simt furat, ameninţat, exploatat, ignorat. Îmi pierd

speranţa pe zi ce trece. Cultura este marginalizată, măcelărită. Bugete astronomice sunt pompate întrun festivism greţos de partid, în care poporului i se aruncă pâine și circ, moaște, catedrale și pelerinaje, concerte și mici.

Trăim cea mai neagră perioadă de după ’89. Nu vor veni vremuri mai bune. Și nici să emigrăm nu prea mai avem unde. Lucrurile au luato razna peste tot în lume (Alexandru Maftei, regizor).

Acceptarea convenţiei sau negocierea minţii cu starea de spectator este dificilă atunci când esenţa și

explicitul temei, nu al prelucrării, lovește direct în suflet și minte. Se pune întrebarea ce acceptăm în jurul nostru? Dorim să ne înconjurăm de povești care să ne crească spiritul sau să ne arate părţile de putregai pe care fiecare la un moment dat în viaţă le întâlnim? Convenţia că voi primi ca spectator o poveste care să mă încarce este inacceptabilă atunci când încărcătura poveștii este una negativă și este folosită ca armă împotriva spiritului uman. Evident, pot accepta că există expresii diferite ale unor teme similare și fiecare autor își va lăsa amprenta asupra lor întro formă proprie. Însă îmi este foarte greu să accept că intenţia autorului era una bună, mai ales că vorbim de un film de ficţiune,

nu unul documentar, care ar vrea să portretizeze aspecte tehnice ale degradării psihice, care lovesc o relaţie (Tedy Necula, regizor).

Luxul Premiului LUX. De peste 10 ani, Parlamentul European votează cel mai bun film de pe Bătrânul

Continent, unde de altfel a fost inventat cinematograful, de fraţii Lumière (deci tot la o conotaţie de lumină și iluminare ajungem). Anul trecut, Toni Erdmann lua trofeul cu o coproducţie Germania și minoritar România, cu mare succes la juraţi, mai puţin la Cannes și conjunctural, politic, la Oscaruri.

Pe 14 noiembrie, la Strasbourg, au rămas în competiţie dintre cele 10 propuse, trei titluri: 120 de bătăi pe minut, cu mari șanse, și nu numai pentru că este despre lupta acerbă a unui ONG Start Up, emigrat din SUA, și care încerca să facă dreptate bolnavilor de SIDA, ci și pentru că scenariul e foarte bine condus, cu câteva scene poate prea fierbinţi, dar cu un deznodământ care va înduioșa până la lacrimi, așa cum o făcea, cu multi ani în urmă, mult premiatul Philadelphia, mai puţin explicit, dar eficient. Western este un germanobulgăresc, despre nemţii care vin să muncească în Bulgaria, o emigrare pe dos, în oglindă, și nordicul Sami Blood, despre un popor aproape necunoscut în lume, dar care declanșează tot o reacţie nedreaptă a majorităţii!

Să vedem dacă am intuit bine (IrinaMargareta Nistor, critic de film)!

Pagină realizată de Adrian Păduraru

Adrian Păduraru (n.1960) a absolvit Academia de Teatru și Film București. Este actor de teatru, film și televiziune, amfitrion de gale și festivaluri, coordonator al unor ateliere de dezvoltare personală. Colaborator al unor publicaţii periodice; realizator de emisiuni radio și TV.

CredPăreri. Referiri punctuale. Consideraţii generale

Din sumarul numărului viitor al revistei Timpul:• Un secol de la Revoluţia bolșevică; • Dosarul unei megacontroverse europene: referendumul pentru independenţă din Catalonia;• Harvey Weinstein și scandalul sexual harassment – consecinţe.

• În primul moment, gândul mă duce către publicaţiile pe care le ,,vânam” la chioșcuri (pentru că tirajele erau mai mici sau poate mult mai mici decât cererea. O, tempora! O, mores! sau Où sont les neiges d’antan…) Teatru, Cinema, România literară, Convorbiri Literare, Cronica, Luceafărul, Secolul XX. Ele însele repere cultu‑rale și astăzi, chiar dacă au trecut ceva ani peste ele și peste noi.

• Am rugat câţiva oameni cărora le admir preocupările/realizările/aspiraţiile să scrie ce gândesc sau simt despre prezentul cultural, luând în considerare ceea ce li se pare mai interesant/important în momentul redactării textului. În acest număr apar primele mesaje. Mulţumesc fiecăruia! Știu că sunt cu toţii prinși într‑un fel de com‑petiţie Iron Man prin cultură și culturi.

Nu mi‑am propus să adun un grup reprezentativ. Am căutat doar să fie creatori de cultură sau de reflectare a domeniului din arii, orizontal sau pe verticala timpului, diferite. Am dorit să se lanseze teme din care, împreună, cei care trimit și cei care primesc Timpul, să le alegem pe cele de discutat în această foaie pentru minte, inimă și… cultură.

• Îmi vin în minte pălăriile lui Edward de Bono din Cele șase pălării gânditoare. Cred că ar fi un mare câștig dacă ne‑am putea pune toţi odată fiecare dintre pălării. Fără a confunda planurile între ele și

ideile/creaţiile cu persoanele care le‑au pus în circulaţie. Poate că așa s‑ar mai estompa refuzul reciproc al generaţiilor. Existent din‑totdeauna, se va spune pe bună dreptate. Da, dar problema este aceea a măsurii, sens în care nu cred că există riscul de a avansa vreodată excesiv. Și ar mai fi ceva: limpezirea criteriilor ar putea face ca realitatea culturală să fie primită și analizată cu instrumente rafinat adaptate epocii.

• Dacă suntem de acord să luăm în calcul ca înţeles originar pentru noţiunea de cultură sensurile ,,a onora” și ,,a cultiva”, atunci pri‑mul dintre ele ar putea să se refere la acordarea poziţiei și a res‑pectului cuvenite actului cultural, printre altele și ca urmare a unui proces de separare a valorii de nonvaloare, iar cultivarea ar fi necesară atât creaţiei autentice, autorului ei, cât și martorilor, posibili receptori.

• În triada (în sens comun dar și simbolic) artă‑cultură‑civilizaţie, cred că delimitările au o dinamică ameţitoare și de aceea ne este greu să numim categorii profesionale care să nu aibă tangente la cultură. Cum ne‑am putea imagina un inginer, un economist sau un politician fără cultură? Ceea ce depășește însă statutul de părere este faptul confirmat de miile de ani de civilizaţie: nimic nu se poate edifica fără cultură.

Sursa foto: fnt.ro

Date post:	08-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	0 times

Timpul ca brand – clasic şi modern · Timpul, care era o publi caţie conservatoare de politică...

Documents