Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea Filologie

Catedra de Limbă şi Literatură Română

Macovei Lucia, gr. 402b, secţia zi;

specialitatea:

limba şi literatura

română

Particularităţi lingvistice în “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă

(Teză de licenţă)

Conducător ştiinţific:

Voroncov Sorina

Chişinău 2013

Cuprins

Intronducere..........................................................................................................

I. Amintiri din copilărie de Ion Creangă..............................................................

1.1. Activitatea literară Ion Creangă şi Junimea...................................................

1.2. Criticii vremii despre Ion Creangă şi Amintiri din copilărie........................

II. Particularităţi lingvistice în Amintiri din copilărie..........................................

2.1. Particularităţi lingvistice la nivel fonetic…………………………………...

2.2. Particularităţi lingvistice la nivel morfologic.................................................

2.3. Particularităţi lingvistice la nivel lexical........................................................

Concluzii...............................................................................................................

Bibliografie............................................................................................................

I. 1. Activitatea literară Ion Creangă şi Junimea

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, Humulești; şi a decedat la  31

decembrie 1889, Iași, a fost un scriitor român. Data nașterii lui Creangă este incertă.

El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă

variantă o reprezintă data de 10 iunie   1839 , conform unei mitrici (condici) de nou-

născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu. Recunoscut datorită măiestriei

basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre

clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din

copilărie. Este reprezentant al realismului. Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută

publicului larg prin prisma operei sale  Amintiri din copilărie.

În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este

pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului

matern "tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig", David Creangă, care-l

duce pe valea Bistri ț ei , la Bro ș teni , unde continuă școala. 

În 1853 este înscris la Școala Domnească de laTârgu Neam ț  sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu altfel spus Popa

Duhu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică

din Fălticeni, "fabrica de popi". Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care

l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece

la Ia ș i , absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de

la Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește

în Amintiri din copilărie:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de

copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar

vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și

luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după

care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau

șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai

mare însuflețire.”1

Analizând acest fragment din Amintiri din copilărie am ajuns la concluzia că

Ion Creangă, Nică îşi iubea enorm de mult părinţii, fraţii şi satul natal unde şi-a

petrecut cei mai frumoşi ani, anii copilăriei şi i-a fost greu să se desparte de toate

aceste amintiri minunate din viaţa sa.

În august 1868 apare Metoda nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare

de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A.

Simionescu.

În 1871 apare Învăţătorul copiilor – carte de citit în clasele primare de ambele

sexe cu litere, slove şi buchi, cuprizând învăţături morale şi instructive de C.

Grigorescu, I. Creangă şi V. Răceanu. În 1872 apare a II – a ediţie a Învăţătorul

copiilor şi în 1874 apare a III – a ediţie. Când Ion Creangă face cunoştinţă cu Mihai

Eminescu, la o examinare a cărţilor didactice din Iaşi 1875, începe activitatea literară

a lui Creangă. După cum spunea George Călinescu: “Creangă, încântat de a fi luat

în seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să-i dovedească cum că nici el nu era de

lepădat”.2

Creangă avea limbajul lui Păcală, astfel ajungând să nu mai poată vorbi serios.

El vorbea în cuvinte, zicători, rostiri, proverbe, ghicitori “pe care şi le însemna pe

terfeloage, şi nu mai era chip să vorbeşti cu el de-a dreptul”3 afirma George

Călinescu. Despre o muiere el zicea că “umblă-n fleorţuri, face marazuri”4 , despre

cel ce pierde banii pe băutură spunea: ”Vorba, ceea:

Aista-i băietul gălăţanul,

Care şi-a băut sumanul,

Şi-a rămas într-un ilic

Şi îl ie dracul de frig.”5

1. George Călinescu, Ion Creangă: Viaţa şi opera – Bucureşti: Minerva, 1998, p. 153

2. Idem, p. 151

3. Idem, p. 153

4. Idem, p. 153

5. Idem, p. 153

Ion Creangă este unul din marii scriitori clasici ai literaturii române care s-a

afirmat în cercul literar al Junimii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un

scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi, un foarte talentat

povestitor.

Este introdus de Eminescu la Junimea, unde Ion Creangă publică în Convorbiri

literare: Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi în 1875.

Tot în Convorbiri literare în 1876 apar poveştile: Punguţa cu doi bani, Dănilă

Prepeleag şi Povestea porcului.

Creangă tipăreşte întâi în broşură apoi în Convorbiri literare nuvela Moş

Nichifor Coţcariul în 1877, tot în acest an apare Povestea lui Stan Păţitul şi Fata

babei şi fata moşneagului. La fel în Convorbiri literare apare în 1878 Ivan Turbincă,

Povestea lui Harap-Alb şi Povestea unui om leneş.

Creangă a fost declarat la Junimea scriitor poporal, caracterizare ce-l

urmăreşte toată viaţa, iar Maiorecu de la Bucureşti zicea că scrierile lui “sunt o

adevărată îmbogăţire a literaturii noastre”.1

Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări al

scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale

aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice

exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de

critici capodopera lui Creangă. În Amintiri din copilărie, Creangă îşi recreează

copilăria, către care se întoarce ca spre un spectacol al vârstei fericite. Prin

amănuntele biografice, copilăria reconstituită a aparţinut lui Ion Creangă, dar prin

semnificaţie este universală: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred ca au

fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul; măcar să zică cine ce-a zice.”2

Ezaminând aceste cuvinte spuse de Ion Creangă, ajungem la concluzia ca Nică

a fost extrem de fericit în timpul copilăriei şi aşa sunt toţi copiii şi fiecare a avut

măcar un moment în viaţa sa pe care l-a trăit eroul principal din Amintiri din coplărie.

1. George Călinescu, Ion Creangă: Viaţa şi opera – Bucureşti: Minerva, 1998, p. 154

2. Idem, p. 154

Amintiri din copilărie este opera de maturitate artistică a scriitorului. Cartea

este un roman al vieţii inocente, proiectată intr-un spaţiu dominat de tradiţii şi

obiceiuri fixate

în timp, satul moldovenesc de munte de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Tema satului şi ţăranului va fi apoi dezvoltată de Ioan Slavici, Duiliu

Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, adică de cei mai

importanţi scriitori realişti, fiindcă este o temă realistă. Ideea este însă romantică,

fiindcă dragostea faţă de satul natal, de casa părintească, de fraţi şi surori, de părinţi şi

rude, de cei cu care împarte bucuriile şi necazurile, este în esenţă, dragostea faţă de

ţară.

  Universul creaţiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul

Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important si mai frumos din

lume. Aşa se explică de ce fiecare început si fiecare sfîrşit de capitol din cele patru

ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseţile

si rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.

Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, fixate obiectiv, dominând nostalgia

în evocarea copilăriei vesele şi nevinovate, astfel epicul interferînd cu liricul. Aflate

într-un număr relativ mare, personajele sunt conturate sumar – prin acţiuni directe,

limbaj şi gesture. Caracterele sunt nuanţate prin tehnica detaliului, a gesticulaţiei. Se

disting prin diversitatea tipologică: dascăli, preoţi, unchi, mătuşe, copii, părinţi,

bătrâni, tineri. Mai amplu sunt prezentaţi: Nică, Smaranda, Ştefan a Petrei – tatăl,

bunicul David, moş Luca. Cel mai complex portret este al lui Nică.

Fără a respecta strict ordinea cronologică, Creangă povesteşte istoria unei

copilării în mediul ţărănesc, de la primii ani de şcoală şi de viaţă până la despărţirea

de vatra satului. Aşa cum apreciază George Călinescu, Creangă nu are de spus mai

mult decât alţii despre copilărie, dar o spune mai altfel încât: chiotul lui este mai plin,

sună ca o voce minunată, distinsă intr-o grotă.1

Impulsul creator al Amintirilor din copilarie este iubirea de casă, dragostea

pentru universul mirific al copilariei luminată de prezenţa părinţilor, fraţilor,

consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.1.Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 200

  Deşi în Amintiri scriitorul priveşte retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară,

lipsit de griji, preocupat de jocurile sale şi nu de neajunsurile oamenilor, sunt

zugrăvite în această operă şi destule aspecte amare de viaţa rurală. Ion Creangă îi admira pe harnicii ţărani humuleşteni, gospodari vestiţi, care

“nu-s trăiţi ca în bîrlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mâna”1,

fiind ei aşezaţi pe drumuri umblate. Ei erau însă “răzăşi fără pămînturi”2, nevoiţi să-

şi cîştige existenţa mai mult din confecţionarea şi vînzarea sumanelor.

Sărăcia în care se zbăteau mulţi ţărani este evidentă în prezentarea gospodăriei

Irinucăi: “toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un ţap si două capre slabe si

rîioase”.3

La ţară existau puţine şcoli si cele care funcţionau erau create de particulari,

care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de

la Fălticeni. Şcolile nu aveau localuri proprii ca în cazul şcolii din Humuleşti. Copiii

trebuiau să plătească taxe mari şi din această cauză mulţi rămâneau pe dinafară.

Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învăţătorii erau

improvizaţi din dascălii bisericilor, din preoţi sau călugări “care şi ei se mirau cum au

ajuns profesori ” 4. Aceştia nu le explicau niciodată nimic, îi învăţau mai ales

rugăciuni si cântece religioase. Nu existau manuale, învăţau pe carţi bisericeşti,

ceasloave şi când exista câte un manual şcolar, acela era aşa delimitat, cum era

gramatica lui Trăsnea sau de greşit, că mai rău încurca pe copii. Elevii neavînd o

bună îndrumare didactică erau obligaţi să memoreze fără a înţelege ceva. În şcoli se

folosea bătaia cum ar fi Sfintul Niculai şi Calul Bălan.

Călugării şi preoţii sunt aspru criticaţi, ei formau o categorie de privilegiaţi: “popa

are mână de luat, nu de dat; el mănâncă şi de pe viu şi de pe mort”.5

1. George Călinescu, Ion Creangă: Viaţa şi opera – Bucureşti: Minerva, 1998, p. 154

2. Idem, p. 154

3. Idem, p. 154

4. Idem, p. 155

5. Idem, p. 155

Clericii transformaseră biserica într-o tarabă, un mijloc de îmbogăţire sigură şi

rapidă. Este apoi criticată recrutarea în armată cum este prinderea cu arcanul a lui

bădiţa Vasile; şi lipsa de grijă a statului faţă de sănătatea publică, lipsa oricărei

asistente medicale la Humuleşti 'medic' era moş Vasile Ţăndură, iar

descântecele ţineau locul tratamentelor.

Portul popular alcătuit din: sumane, catrinţă, obinci cu obiele de suman alb;

obiceiurile de sărbători cu uratul, cu mersul preotului prin sat, cântecel spuse de

Mihai scripcarul din Humuleşti, proverbele şi zicătorile; practicile mantice ca: datul

cu bobii, benghiul în frunte pentru deochi, înfiptul toporului ca să alunge grindina;

horele, doinele, corăbiasca, horodinca, alivencile, ţiitura. Măriuţa şi alte jocuri cântate

de moş Bodrângş; claca, unde torcea întrecându-se cu Măriuca, plăcintele cu poale-n

brâu şi alivenci, iarmaroacele şi mersul pe la mănăstiri, toate dau acel specific

naţional.

Particulară este şi forma prin care se exprimă spiritul critic. Fie sub forma

blestemului, când este prins bădiţa Vasile la oaste cu arcanul ”Afuruisit să fie

câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-I ardă inima sfântul

Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi”1, fie sub forma ironiei dascălul Iordache,

” fârnâitul de la strana mare, ... clămpănea şi avea darul suptului”2 a autoironiei

pusă în gura tatălui său ”că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are păreche”3,

”prinde muşte cu ceaslovul”4, ”bate prundurile după scăldat”5, iarna ”pe ghiaţă la

săniuş”6, dar mai ales prin umor. Umorul însoţeşte situaţiile comice ca în episodul cu

scăldatul, când mama îi ia hainele şi, ca băiat mare, trăieşte ruşinea de a veni în pielea

goală prin grădini acasă, fiind de râsul fetelor ”iar eu intram în pământ de ruşine şi

cât pe ce să mă înec de ciudă”7. Umorul are şi un sens moralizator, fiindcă Nică

redevine harnic, o ajută pe mama sa la făcutul sumanelor, încât aceasta îl laudă şi el

plânge de bucurie.

1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p. 161

2. Idem, p. 161

3. Idem, p. 162

4. Idem, p. 162

5. Idem, p. 162

6. Idem, p. 162

7. Idem, p. 163

Aceasta ne arată, ca şi în cazul lui George Topârceanu, că ironia şi umorul

sunt, de fapt, masca sub care autorul îşi ascunde sensibilitatea. În episodul cu pupăza,

”după ce-i face tărăboi”1 moşului şi acesta-l ameninţă că-l spune tatălui său, se

autoironizează cu expresii plastice: ”pe loc mi s-a muiat gura”2, „şi unde-am croit-o

la fugă”3. Vorba aceea: ”Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu cu scăldatul, cu

cireşele, cu uratul sau cu râia, ce-o ia Nică de la caprele Irinucăi.”4 Uneori Creangă

face umor negru, ca în episodul holera, când ”boscorodea” morţii cu cimilituri, lua

pomană covrigi, mere, turte, nuci, încât se îmbolnăveşte. El este ţnvelit ţn seu de moş

Vasile Ţandură, se face bine, iar concluzia este ironică: ”lucrul rău nu piere cu una

cu două”.5

Umorul este, de fapt, rezultat şi dintr-un comic de limbaj, fiindcă zmeii lui moş Luca

sunt ca nişte ”mâţi de cei leşinaţi”6, oamenii de la şes sunt ”sarbezi la faţă şi zbârciţi,

de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viaţa lor”7, candidaţii veniţi la

Socola au nişte ”târsoage de barbe cât badanalele de mari”8. Umorul izvorăşte din

bucuria de a trăi ”de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare”9 sau cum redă cuvintele unei

babe: ”Dare-ar Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru şi chiar

atunci să fie prazninc şi nuntă în sat”10 . Umorul însoţeşte pe eroi, fiindcă au nume

comice: Trăsnea, Oşlobanu, Moş Chiorpec, Mogorogea. Cu toate acestea, Creangă nu

poate să treacă cu vederea felul în care satul, cei din jur sanctionează comportamentul

său. Moş Chiorpec îl dă cu dohot pe la bot, mătuşa Mărioara pretinde plata cânepei,

mama îl lasă fără haine, de la Irinuca trebuie să fugă. Umorul nu-l împiedică pe

cititorul atent să vadă în conflictul dintre mama evlavioasă, prin care-i vine darul de

la Dumnezeu de a fi hirotonit, şi rătăcirea de la destin, care-i vine prin tatăl său,

1. Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 202

2. Idem, p. 202

3. Idem, p. 202

4. Idem, p. 202

5. Idem, p. 203

6. Idem, p. 203

7. Idem, p. 203

8.Idem, p. 203

9. Idem, p. 203

10. Idem, p. 203

fiindcă-şi pierdea banii prin crâşme. Stilul lui Ion Creangă se carcterizează prin

oralitate, expresivitate, folosirea termenilor dialectali, densitate, nuanţare,

duioşie.Limbajul artistic este de o frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul

incomparabil al stilului lui Ion Creangă vine din frumuseţea limbii neamului

românesc. Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin folosirea

maximă a interjecţiilor onomatopeice “ha! ha! ei! ţuşti! zbîrr!”1 a expresiilor

onomatopeice ţi a verbelor imitative “hăt! a horâi, a găbui”2. Senzaţia de oralitate e

provocat şi de mulţimea expresiilor specifice limbii vorbite vorba ceea, “hăt bine,

pace bună”3 a zicerilor tipice “toate ca toate, de voie de nevoie”4 a intrebărilor şi

exclamaţiilor “ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de făcut?”5. Alteori în text

apar versuri popurale sau fraze rituale: ”La plăcinte înainte / Şi la război înapoi.

Decît la oraş codaş ? Mai bine-n satul tău fruntaş.” 6

Folosirea unor termini ca: ”ştioalnă”, ”megieş”, ”holtei”, ”zamparagii”, ”duglişi”,

”cociorvă”, ”mitoc”, ”ştiubei”, ”culeşeriu”, ”ocniţă”, ”harabagiu”, ”bortă”, ”ogârjiţi”,

”babalâci”, ”rohatcă”7 nuanţează şi dau specific moldovenesc textului, îmbogăţind

limba literară cu tezaurul termenilor dialectali. Acest specific rezultă şi din

introducerea de proverbe, zicători, fragmente de poezii populare, cum sunt cele

cantate de Mhai scripcarul din Humuleşti:

”Frunze verde de cicoare

Astă noapte pe răcoare

Cânta o privighetoare

Cu viersul de fată mare”.8

1. Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 203

2. Idem, p. 203

3. Idem, p. 203

4. Idem, p. 203

5. Idem, p. 203

6. Idem, p. 203

7. Idem, p. 203

8. Idem, p. 203

Densitatea şi varietatea continuă a acestor procedee dau acel timbru unic al

textului, originalitatea, ”semnul celor aleşi”,1 cum spunea Titu Maiorescu, farmecul

limbajului. Deosebită este şi folosirea cuvântului ”mai”: ”ce mai de pomi s-au pus

în ţintirim (mulţi) ”.2 Alteori e folosit ca abverb ”mai rămâne-ţi cu sănătate”.3

Caracterul de oralitate provine şi din folosirea dativului etic: ”şi-am căzut în Ozana

cât mi ţi-i băietul”4; sau folosirea unor expresii ori locuţiuni populare:  ”că mai ba”5,

”a cu-i a cu”6.

Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşâre după o ordine a vorbirii şi

nu a scrisului, unde topica e mai controlată: ”şi hărsită de mătuşa nu mă slabea din

fugă nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mâna pe mine, şi eu fuga, şi ea fuga, şi

eu fuga, şi ea fuga, până ce dam cineva toată palanca la pamânt”7. De asemenea

majoritatea frazelor se leagă între ele prin conjucţia coordonatoare copulativă

”şi”: ”Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă. Şi citea la ceaslov,

la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă

trag la carte.”8

Ezamenând aceste fragmente putem să vedem cu câtă dragoste îşi aminteşte

Nică de evenimentele ce au avut loc în viaţa sa, fiecare detaliu este important pentru

el, totul are o putere magnifică şi orice cuvânt este înverşunat de frumuseţea figurilor

de stil.

Comparaţiile sunt din limbajul popular: ”cum nu se dă scos ursul din bîrlog

aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti”9; ”doi cai ca nişte zmei”10. Epitetele sunt

adesea regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării o adunătură de zamparagii

”duglişi”, ”mâine, poimâine aveam să ne trezim nişte babalici gubaci”.11

1. Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 203

2. Idem, p. 203

3. Idem, p. 203

4. Idem, p. 203

5. Idem, p. 203

6. Idem, p. 203

7. Idem, p. 203

8. Idem, p. 203

9. Idem, p. 203

10. Idem, p. 203

11. Idem, p. 203

Arta literară constă în ”modul spunerii” în hazul povestirii. Ion Creangă îmbină

cu măiestrie modurile de expunere. Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e

însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului

mai ales în partea a IV - a. Descrierea apare în două momente ale acţiunii, când evocă

universul copilăriei şi când îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamţului, din

vârful codrilor Pascalilor. Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul

personajelor, gândurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o

propulsează. Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat

al întoarcerii spre sine, a eului înfrînt: ”zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de

capul mieu”.1

G. Călinescu scria ”Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza

ei istorică ce se numeşte poporul român”.2

Amintiri din copilărie este romanul copilăriei, al copilului universal , un roman al

formării, idee sugerată şi prin titlu, scriitorul selectând amintirile semnificative –

nearticularea substantivului amintiri fiind sugestivă în acest sens. Alcătuită

compoziţional din patru părţi, se remarcă lipsa unei cronologii aparente, unitatea

celor patru părţi fiind dată de evocarea aceluiaşi Nică, a satului, a părinţilor.

Relevante sunt, de asemenea, începuturile si finalurile celor patru părţi –

constituindu-se intr-un acord stilistic, începutul amintirilor cu accente mitice, raport

cu dimensiunea unui timp şi a unui spaţiu cunoscut : “Stau câteodată şi-mi aduc

aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu,

drăgăliţă – Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti,

din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se

ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii”,3 opusă dimensiunii unui timp care se

rupe în desfăşurarea lui şi a unui spaţiu străin, nou, o lume necunoscută.

Urmărind aceste rînduri încă odată ne convingem de puternica infuenţă a

satului, a părinţilor, a fiecărui eveniment pe care le poartă Ion Creangă de-a lungul

anilor.

1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p. 161

2. Idem, p. 170

3. Ion Creangă, Povestiri, poveşti, Amintiri – Iaşi: Junimea, 1983, p.161

Prima parte a Amintirilor din copilărie evocă primii ani de şcoală, primul

dascăl, Bădiţa Vasile, Calul Bălan şi Sfântul Nicolae, prinderea muştelor cu

ceaslovul:

plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la Brosteni; dărâmarea casei Irinucăi –

gazda la care şedea cu vărul său Dumitru – fratele mai mic al mamei; fuga la Borca,

la Vasile, fratele lui Dumitru, şi plecarea spre Pipirig în duminica de Florii; peripeţiile

drumului, datorită schimbării timpului; sosirea la Pipirig şi aflarea, de către bunic, a

ceea ce i se întâmplase Irinucăi. Tot în prima parte este evocat satul, indirect prin

oamenii care îl locuiesc, precum şi prin îndeletnicirile acestora.

Partea a doua se deschide cu evocarea satului, a casei părinteşti, a primilor ani de

viaţă, de copilărie: “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii

mele, la casa părintească din Humuleşti, la sâlpul hormului unde lega mama o

sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiul vetrei cel

humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă

ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi alte jocuri şi jucării pline

de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi,

Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi,

şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în

petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era

toată lumea a mea.”1

În această parte este evocată mama – Smaranda – cu toate minunăţiile ei; jocurile cu

fraţii săi; cu tatăl lor; discuţiile părinţilor; obiceiurile de Anul Nou; smântânitul

oalelor; cearta cu moş Chiorpec Ciubotariul; furatul cireşelor din grădina mătuşii

Mărioara; prinderea pupezei din tei; fuga la scăldat.

Partea a doua se încheie sugestiv cu o autocaracterizare, care de fapt se continuă,

printr-un monolog dialogat, în deschiderea părţii a treia:” În sfârşit, ce mai atâta

vorbă pentru nimica toată?Ia am fost şi eu,în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de

humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu

minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa

ca anul acesta, ca in anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”2

1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p. 159

2. Idem, p. 159

Partea a treia se deschide cu reflecţia ce continuă finalul părţii a doua,

referitoare la Nică, dar si la locurile natale.

Sunt evocate şcolile la care a invăţat Nică – Şcoala domnească din Târgu Neamţ,

fabrica de popi din Fălticeni; petrecerile de la Pavăl Ciubotaru; colegii săi; Nică

Oşlobanu, Trăsnea, Davidică, Ion Mogorogea, Zaharia lui Gâtlan, moş Bodrângă,

bătaia dintre Ion Mogorogea şi Pavăl; desfiinţarea catiheţilor şi Răzletirea lor.

Partea a patra evocă desparţirea lui Nică de satul natal prin plecarea la Socola, în ziua

în care se sărbătorea tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi tot satul era în

sărbătoare. Se face astfel o retrospectivă a legăturii cu satul, textul începând tot prin

cuvinte memorabile: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte,

strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale,aşa nu mă dam eu dus

din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după

stăruinţa mamei. Şi oare de ce nu m-aş fu dus din Humuleşti, nici în ruptul capului,

când mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu:

drăgăliţă Doamne, eram, eram şi eu acum holteiu, din păcate! Şi Iaşii, pe care nu-i

vazusem niciodată, nu erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu

şi mai ales prin câşlegile de iarnă, fiind nopţile mari, mă puteam repezi din când în

când, pâşlind-o aşa cam pe după taocă, şi tot înainte, sara pe lună, cu tovarăşii mei

la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinând tot o fugă, ca telegarii.”1

Meditând asupra acestora sentimente relatate de Ion Creangă ajunhgem la concluzia

că sunt rememorabile amintirile de la Fălticeni; satul – într-o revărsare lirică

inegalabilă în literatură – cu tot universul – părinţi, fraţi, tovarăşi de joacă şi tinereţe,

Mihai Scripcariu, lăutarul satului etc.; discuţiile cu mama, cu tata; plecarea cu moţ

Luca şi Zaharia Gâtlan; drumul şi momentul sosirii la Socola.

Prin evenimentele evocate, Amintirile prezintă o însemnătate

deosebită pentru literatura si cultura română, ele constituindu-se,

înainte de toate, ca o adevărată autobiografie, ce aduce o sumă de

date preţioase atât pentru viaţa, cât şi pentru psihologia

personalităţii autorului lor, proiectate pe fundalul vieţii de la ţară,

care a

1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p.160

marcat formaţia scriitorului, in ceea ce înseamnă complexitatea,

frumuseţea si puritatea sufletească.

Amintirile oferă importante informaţii despre viaţa materială şi

spirituală a satului moldovean, a oamenilor, cu specificul lor, din

care nu lipsesc: şcoala, biserica, şezătorile, obiceiurile de sărbători,

munca şi respectul pentru muncă, pentru tradiţii. În acelaşi timp,

Amintirile se constituie ca o operă originală având o valoare literară

incontestabilă prin nauraleţea zugrăvirii copilăriei, cu naivitatea si

încântarea vârstei respective. Scriitorul aduce astfel o întreagă

lume, cu individualitatea ei, definită, pe care o mişcă print-o

perfectă stăpânire a tehnicii naraţiunii, a dialogului, a monologului

interior şi chiar a descrierii. Este indreptăţită aprecierea lui Jean

Boutière: Trebuie să fii citit însutit aceste Amintiri ca să găseşti

farmecul lor incomparabil, pe care nici o analiză nu este în stare să-l

traducă.

Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe

ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în

limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți

autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat

de Elisabeta Bostan.

Amintiri din copilărie a început să devină o sursă de inspirație

pentru diverși autori români la începutul secolului al XX-lea și în

perioada interbelică. A fost imitată de I. Dragoslav în cartea lui din

1909, Povestea copilăriei—denumită de Călinescu „o pastișă

disgrațioasă”. Același critic a discutat și piesa de teatru adaptată

după un capitol din „Amintiri din copilărie” de scriitorul I. I.

Mironescu, sub titlul Catiheții de la Humulești—considerând-o „de

prisos” în raport cu textul deja suficient de „dramatic” lui Creangă.

Nicolae Manolescu a identificat un alt produs al influenței lui

Creangă memorialistul în Copilăria unui netrebnic, roman din 1936

al autorului avangardist Ion Călugăru .

Mai mult interes în jurul acestei cărți a apărut în timpul perioadei

comuniste. În aceast interval au văzut lumina tiparului mai multe

noi ediții ale cărții, inclusiv unele publicate de editura de stat cu

numele lui Ion Creangă.]Unele dintre acestea au fost ilustrate de

graficieni recunoscuți: un volum din 1959 conținea 14 desene

de Eugen Taru (originalele cărora formează o expoziție permanentă

la casa memorială a lui Creangă din Humulești)și o altă ediție cu

ilustrații alb-negru și color de Livia Rusz. Tot atunci textul a inspirat

filmele românești de Elisabeta Bostan: Amintiri din copilărie (cu

actorul-copil Ion Bocancea în rolul lui Nică) și Pupăza din tei (bazat

pe episodul în cauză din capitolul secund al cărții). Cartea a avut

ecou nu doar în România, ci și în țara vecină, Republica Moldova .

Lucrările lui Creangă în general, și memoriile sale în particular l-au

influențat pe romancierul moldovean postmodernist Leo Butnaru,

care a scris “Copil la ruși”, a cărei acțiune se desfășoară pe

fundalul rusificării din anii 1950 din RSS Moldovenească.

2. Criticii vremii despre Ion Creangă şi Amintiri din copilărie

Ion Creangă a fost, este şi va fi apreciat pentru opera sa literară. Mulţi critici

literari au apreciat opera marelui scriitor.

George Călinescu: “ În Amintiri este simbolizat destinul oricărui copil: de a

face bucuria si supararea părinţilor şi de a lua şi el cu-ncetul pe acelaşi drum pe care

l-au luat şi-l vor lua toţi. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu

caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească

nouă. Creangă povesteşte copilaria copilului universal.”

(Viaţa lui Ion Creangă, E.P.L.A, Bucureşti, 1938)

George Călinescu: “ Şi de fapt, oricât de paradoxal s-ar părea la prima vedere,

Creangă este un autor cărturăresc ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor şi a zicerilor

şi mai ales acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura altora. În câmpul

lui mărginit, Creangă este un erudite, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din

mişcare, ci din cuvânt, şi observaţia nu e psihologică ci etnografică. ”

(Idem, p.170)

Mihai Eminescu: “Amintirile din copilărie sînt scrieri cu artă şi meşteşug de un

mare scriitor. Vremea va dovedi că aceste pagini sînt inimitabile şi vor rămâne de-a

pururea modele pentru toate veacurile. ”

(Creangă - veşnic verde…, Chişinău Literatura artistic, 1987)

Tudor Vianu: ”Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea

mijloacelor tipice ale prozei sale. Omare parte din energia expresivă a graiului

nostrum a fost pusă ls contribuţie în paginile Amintirilor. Imaginile, metaforele,

comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase

din marele rezervoriu al limbii . (…)

Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbeşte

un om al poporului, darn u un exemplar impersonal şi anonim. Mulţimea ezpresiilor

tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o natură rustică şi jovială, un stilist abundant,

folosind formele oralităţii. Interesul estetic al cazului lui Creangă estecă în el

colectivitatea populară a devenit artistul individual încântat să plutească pe marile ape

ale graiului obştesc. Buna dispoziţie cu care foloseşte, într-o proporţie voit exagerată,

zicerile commune oamenilor săi din Humuleşti şi de aiurea, dovedeşte că pentru el

limba, cu nesecatele ei posibilităţi de culoare şi umor, a ţncetat de a mai fi o funcţiune

spontană şi inconştientă, pentru a deveni un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri

artistice. Ceea ce observatorului superficial îi apare ca folclor, este, de fapt, craţie

artistică, grefată pe o înzestrare individuală, jovialitate şi vervă. (…)

Orală este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări,

fără alt scop decât acel artistic al defilării lor cu atâtea fizionomii variate. (…)

Rebelais este, de altfel, scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu numai

prin fabulaţia enormă, care face din Oşlobanu, din Gerilă, din Păsări-Lăţi-Lungilă

tipuri înrudite cu Gargantua şi Pantagruel, nu numai prin instictivitatea acestor

personaje, nu numai prin umorul abundant, dar şi prin oralitatea stilului, care îl

determină şi pe el, pe Rabelais, să folosească larg yicerile tipice ale poporului, să

cultive onomatopoeia şi asonanţa şi să se lase în voia unor adevărate orgii de cuvinte.

(…)

Orală este, în sfârşit, frumoasa cadenţă, mai puţin observată, a perioadei crengiste, ţn

care scriitorul ne oferă unul din exemplele cele mai interesante ale artei sale rafinate.

Aceste perioade se pot descompune în unităţi ritmice mai lungi sau mai scurte, a

căror alternanţă alcătuieţte un tablou plin de armonie opulentă şi variată. … Unicul

prin geniul lui oral, Creangă apare, prin nesămănata lui putere de a evoca viaţa, un

scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al Junimei,

prin acea vigoare a conştiinţei artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu

Eminescu, bucuroşi din primul moment a fi ghicit în el o conştiinţă înrudită”.

(Arta prozatorilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1988)

Pompiliu Constantinescu: ”Monografice prin autenticul lor, Amintirile evocă o

galerie eroică, deposedată de atributele mitice, căci zeii s-au umanizat până la

identificarea cu oamenii. Nimbul de basm încercuieşte câteva principale figuri din

cartea crezută numai a copilăriei unui neam, în care primitivitatea se zbate

comprimată. (…)

Oamenii lui Creangă sunt vii ca viaţa, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei , de

care nu se pot desprinde. Ion Creangă este autentic, fiindcă este firesc, este clasic

fiindcă este nuanţat în omenesc şi este mereu proaspăt, fiindcă intuiţiile lui sunt înseşi

intuiţiile naturii omeneşti. Observatorul a înfruntat timpul – si-l v-a înfrunta şi de-aci

încolo. Dar observaţia nu se limitează la ceilalţi; ea creşte, ca dintr-o celulă organică,

din sine însuşi; nu este Creangă cel dintâi şi cel mai complex creator al psihologiei

copilului de ţară? Fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctul libertăţii, sentimentul

nostalgic pentru sat şi părinţi sunt tot atâtea intuiţii etice, tot atâtea caractere

permanente ale sufletului infantil. Satul ca realitate socială şi sufletească, ţăranul ca

expresie a lui, fie matur sau copil – se conturează în Amintiri cu o mare forţă plastică.

Înainte de a se naşte, teoretic şi tendenţios doctrinile sămănătoristo-poporaniste,

Creangă a intuit viaţa ţăranului, fără s-o puie în teorii; el anulează, anticipat, toate

mistificările unei literature din reţete literare, nu din autenticitatea de viziune. De

aceea trece peste curente şi se integrează, ca un fenomen firesc, într-o categorie de

sensibilitate autohtonă, într-o matcă organic. Experienţa de viaţă a ţăranului este

încadrată în câteva realităţi care sunt structural în tradiţiile satului, în celula familiei,

în şcoală şi biserică. (…)

Secretul popularităţii Amintirilor, între toate vârstele de cititori, este omenescul

figurilor şi sentimentelor evocate; este un fel de poiezie veridică a vieţii, care se

degaja dintre fapte şi psihologii. Încadrat într-o ereditate şi o sumă de tradiţii,

Creangă exprimă acel echilibru dintre aspiraţie şi posibilitatea de realizare pe care-l

naşte structura milenară a satului şi orizontul lui moral de un précis contur. Un fel de

clopot vast, în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci; şi este characteristic

pentru sensibilitatea lui de scriitor că Amintirile se termină o dată cu plecarea

tânărului catihet la Iaşi, la Socola. Dincolo de sat şi lumea lui specific începe târgul şi

mahalaua, în care Creangă, păşind peste copilăria şi adolescenţa lui rurală, devine el

însuşi un tip pitoresc, erou de roman şi prilej de zeflemea pentru orăşeni. …”

(Srieri2, E. P: L:, Bucureşti, 1967)

G. Ibrăileanu: “Creangă n-are metafore. Primul studiu al inteligenţei figurative

este comparaţia.Metafora vine după aceea. Lipsa de metafore în Creangă, unicul

prozator român al cărui stil are particularitatea asta – este caracteristică acestui

scriitor prin excelenţă popular şi prin excelenţă epic.

Opera lui Creangă este epopeea poporului roman. Creangă este Homer al nostrum.

(…)

În Creagă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala,

filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările

pământului dacic, dedesubtul fluctaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale.

Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al

sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al

sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni. (…)

Creangă explică ceea ce zugrăveşte prin proverbe. De aici frecvenţa proverbilor în

scrierile sale.

Pentru un scriitor cult, care-şi pune gloria în originalitatea filozofică, această utilizare

ar proverbelor ar fi un defect. Pentru Creangă, al cărui merit e că în el vorbeşte

poporul român, această lipsă de individualism este şi ea o calitate – şi un factor

constitutiv al admirabilei sale arte. Expresie fidelă a ideilor populare, opera lui

Creangă e originală prin sensibilitate, prin ton, prin turnura stilului, care sunt ale

sale.”

(Note şi impresii, în “Viaţa românească”, Iaşi, 1920 )

Nicolae Manolescu: “Tipul lui Creangă este al clasicului (înţeleptului), care,

pătruns de sensibilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor schimbătoare, nu se

simte ispitit să reia experienţe de mii de ori consummate spre a ajunge la adevăruri

vechi asupra omului. Poveştile, amintirile, nu sunt, ca scrierile lui Slavici, ca ale

realiştilor critici, operă de observaţie, nu, ci, se ştie, ele demonstrează, ilustrează

“observţiuni morale milenare” (G. Călinescu). Legea e o rotire necontenită,

Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-I veselă şi tristă.

Nu mai e cazul s-o spun – lucrul a fost explicat foarte bine – că statornicia este

ea însăşi o formă de adaptare social-istorică, însă dominată de tipare străvechi ce

creează iluzia permanenţei.

Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din acestă zonă de classicism

structural şi nu sunt deloc optimism superficial, ci, mai degrabă, nostalgie disimulată.

Fără sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul şi ţărăniile lui un

sentiment al urâtului; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult,

veselia nu-I decât o mască: “Guleai peste guleai, Ivane, căci astfel înnebuneşti de

urât”. În fond, Creangă e un sceptic şi “filozofia” lui e aceea a ecleziastului. (…)

Însă arta spunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă. Povestitorul popular are, de

asemenea, chiar dacă nu în mai mică măsură, plăcerea de a povesti. Creangă e însă un

scriitor cult, şi cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un

exemplu de erudiţie searbădă. Creangă trebuie de absolvit de nefericita calificaţie a

junimiştilor (scriitor popular) şi comparat cu marii autori, cu Caragiale sau

Sadoveanu. (…)

Creangă e altceva, nici narrator ţăran, nici folklorist, culegător, prelucrător, basmele

lui nu sunt scrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi

din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu

ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleşteanului este această capacitate

extraordionară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le

retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite,

slăbiciuni, viţii, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. El e creatorul comedii umane

tot aşa de profundă şi de universal în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu.

Idea falsă a unui Creangă satiric a putut veni din neînţelegerea acestei obiectivităţi

fundamentale a operei lui, care e un spectacol magistral. Obiectivitatea nu înseamnă

amoralitate, Creangă fiind pătruns ca tot omul din popor de idea de justiţie. Binele

triumfă asupra răului în poveşti.”

(Biblioteca critică.Ion Creangă interpretat de…, Editura Eminescu, Bucureşti,1977)

Iorgu Iordan: “Prin urmare, particularităţile regionale existente în opera lui

Creangă se referă la pronunţare şi cuvinte. Ele sunt mai puţin numeroase decât de

aşteaptă cei care, bazaţi pe atmosfera creată, din acest punct de vedere, în jurul

povestitorului moldovean, pe vremea lipsei de înţelegere justă pentru opera lui şi

pentru problemele limbii literare, mai cred că este vorba de un scriitor provincial,

dacă nu regional în sens strict. (…)

Particularităţile fonetice prea diferite de aspectul literar nu se întâmpină la Creangă.

Este, de pildă, cazul palatalizării labialelor, care, de altfel, constituie o caracteristică a

mai tuturor graiurile limbii noastre (printre ele şi cele munteşti de est). Cu o singură

excepţie (chiuă pentru piuă), care se va fi explicând prin importanţa deosebită, sub

raportul economic, pentru ţăranii humuleşteni, ţesători de sumani, a acestei maşini

primitive, în toate celelalte cuvinte labiale (b, p, v, f, m) se păstrează neschimbate

împotriva lui i imediat următor. Se ştie că situaţia se prezintă aproape la fel şi în

textele moldoveneşti vechi: afară de f, care nu apare nici el ca în limba literară de

astăzi. (…)

Trăsătura cea mai caracteristică a povestitorului popular este oralitatea: tot ce spune

el poartă pecetea stiluli vorbit, prin nimic esenţial deosebit de vorbirea curentă,

expresie vie, spontană, natural a gândirii şi simţirii noastre. Vorbirea omenească este,

de fapt, convorbire, căci presupune existenţa a doi parteneri, fiecare, r’nd pe r’nd,

vorbitor şi ascultător. (…)

Creangă se identifică perfect din acest punct de vedere cu un povestitor popular. Deşi

scrie, el are mereu în faţă nu pe vorbitorul său cititor, ci pe un ascultător, imaginar şi

totuşi foarte real, căruia I se adresează necontenit şi de la care primeşte sugestii,

îndemnuri, sfaturi etc., cu efecte asupra felului cum îşi duce mai departe povestirea.

Şi dacă în Poveşti, datorită cadrului stability printr-o foarte îndelungată tradiţie,

aceste particularităţi stilistice au devenit oarecum obligatorii, în Amintiri prezenţa lor

poate surprinde, întrucât autorul procedează ca un poet liric, care urmăreşte, pentru

sine însuşi, firul unor întâmplări mai mult ori mai puţin personale. Creangă nu face,

din punctul de vedere aici în discuţie, nici o deosebire între poveştile şi amintirile

sale. (…)

Dacă condiţiile obiective nu fac (aparent!) posibilă prezenţa unui partener,

povestitorul stă de vorbă cu sine însuşi, aşa că dialogul se realizează totuşi: “Nu mi-ar

fi ciudă, incaltea, când si fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu” (aşa

începe capitolul III din Amintiri). “Ei, ei! cei de făcut Ioane?”; “Dar cum să te cobori,

căci jos era prăpădenie!”; “Ce-i de făcut măi Nică, îmi zic eu în mine”.

Alt procedeu de stil vorbit, foarte des întrebuinţat de Creangă, este întrebarea adresată

partenerului închipuit sau sie însuşi. Acest procedeu înviorează în măsură maximă

povestirea, datorită pe de o parte formei dialogate a expunerii, iar pe de alta

faptuluică avem a face cu o întrebare aparentă care nu aşteaptă răspuns, întrucât

conţine în ea şi răspunsul solicitat de povestitor. De pildă: ”Când am venit eu cu tata

şi cu fraţii mei, Petrea şi Alexandru şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şazeci de ani

trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova? ... Într-o zi, fiind Irinuca

dusă în sat şi având obiceiul a şede uitată, ca fata vătămanului, noi n-aveam ce

lucra? ... Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte?” (…)

O variantă a dialogului fictiv o constituie schimbarea persoanei: povestitorul trece de

la persoana I, când narează lucruri privitoare la el însuşi, sau de la persoana a III – a,

când vorbeşte despre alţii, la persoana a II – a, ca şi cum ar avea în faţăun ascultător,

de care parcă uitase, şi de aceea, aducându-şi aminte de existenţa lui, îi adresează

vorba. Deseori persoana a II – a, totdeanu sub forma singularului, are valoare de

persoană generală, cu sensul fr. on, germ. man sau al rom. cineva, lumea, oamenii

etc. Nuanţa deosebitoare dintre aceste două sensuri ale persoanei a II – a este aşa de

subtilă, încât nu poate fi precizată.”

(Lecturi infidele, E.P.L., Bucureşti, 1966)

Jean Boutiere: ”Această transformare a basmului popular în operă de artă e un

fapt ce nu se întâlneşte la multe naţiuni. Editorii de proză popular, începând cu fraţii

Grimm, au cizelat adesea poveştile pe care le culegeau; în mod frecvent, de

asemenea, ei au reconstituit variante ideale, topind în una singură mai multe versiuni

incomplete: P. Ispirescu, cel dintâi povestitor din România după Creangă, n-a

procedat altfel. Dar sunt foarte rari acei care, precum Creangă, au avut talentul de a

însufleţi şi de a întineri vechile teme populare. Iată de ce majoritatea culegătorilor de

basme care, de un secol au fost publicate în toate ţările, nu mai sunt citite astăzi decât

de specialişti. Numărul acelora care au cunoscut şi cunosc un considerabil success de

public este foate restrains. Nu se pot cita, în ordine cronologică, decât colecţiile lui

Ch. Perrault, ale fraţilor Grimm, ale canonicului Schmidt şi ale lui Andersen.

Aceste patru colecţii, deopotrivă de célèbre, pornesc de la cocepţii diferite. (…)

Alături de aceste patru culegeri, fiecare cu caracterul ei propriu, merită să figureze

originala culegere a lui Creangă.

Creangă nu e nici moralist, precum canonical Schmidt, nici poet sau filizof ca

Andersen; fără să vrea, el este, precum fraţii Grimm, un folclorist. Creangă e înainte

de orice un artist, ca Ch. Perrault. Găsim în opera celor doi povestitori, aceeaşi

reproducere fidelă a vechilor ficţiuni şi a limbajului simplu popular, aceeaşi viaţă,

aceeaşi evocare a limbii de rând dintr-o anumită epocă, acelaşi spirit de bună calitate.

Creangă nu se deosebeşte de predecesorul său decât printr-un realism uneori mai

puţin accentuat şi, mai ales, prin bogata colecţie de expresii, de dictoane şi de proverb

populare pe care o oferă cititorilor săi, colecţie care, după cunoştinţa noastră nu are

echivalent la nici un alt povestitor european.

Nu e puţină glorie pentru Creangă să poată fid us în paralelă cu Ch. Perrault a cărui

culegere, atât de apropiată de perfecţiune, face şi astăzi deliciul celor mai fini

cititori.”

(Un izvor nesecat, în “Ateneu”, Bacău, I, 5 dec. 1964)

Yves Auger: ”A traduce o operă al cărei farmec principal ţine de stil şi culegere

este, fără îndoială, o încercare anevoioasă. Încercând să transpunem într-o altă limbă

povestirile lui Creangă, nu există oare riscul ca acest farmec să dispară? Nu este el

legat de încântătoarea limbă moldovenească scrisă, aş spune aproape vorbită, de acest

povestitor? Desigur, îmi dau seama că o traducere n-ar putea păstra toată savoarea

Amintirilor din copilărie: aerul deosibit al locului de provenienţă va fi în mod fatal

alterat. Fiindcă însă Creangâ a fost deja tradus, în care cel puţin, în germană şi

engleză, de ce n-am încerca să transpunem în franceză, cât mai puţin rău, această

mică capodoperă a prozei româneşti? Dacă despuiate de forma lor originală,

istorisirile ţărăneşti ale lui Creangă îşi pierd parfumul, va trebui să-l facem de

aceasta răspunzător pe traducător, deoarece cartea musteşte de prospeţime şi de

voioşie. (…)

Nimic din opera lui Creangă nu poartă pecetea vreunei influenţe literare oarecare,

străină sau română. Ea, opera, ţâşneşte din solul moldovenesc: totul este direct şi

curat. Limba lui Creangă este aceea a ţăranilor din rândul corora s-a născut, modelată

de un om care avea darul stilului. Artist de altfel foarte conştient, el evită cu grijă

orice termen savant, orice neologism care ar distona cu vorbirea familiară densă,

intens colorată, pe care o împrumută personajele sale. Invenţiunea sa verbală e bogată

iar gustul fără greş; adorând vechile cuvinte populare expresive, vechile zicători

ritmate şi asonanţate, şi-a însuşit multe din ele, incluzându-le în poveştile şi amintirile

sale. A ştiut de asemenea să însufleţească acele figuri de ţărani buni, de meşteşugari,

cu necazurile, bucuriile, credinţele şi tradiţiile lor. Chiar şi personajele episodice au

relief, dovadă că avem de-a face cu un creator. Unde putem găsi un tablou mai

adevărat, mai mişcător al vieţii oamenilor simpli din Moldova veacului trecut? Fără a

mai spune că evocarea datinilor populare, a sărbătorilor anuale cu riturile lor

consacrate face din Amintiri un mic tezaur de folclor în acţiune.”

(Const. Ciopraga, I. Creangă, Antologie, prefaţă, table

cronologic şi bibliografie,Editura Eminescu, Bucureşti, 1977)

Mario Ruffini: “A citi operele lui Ion Creangă este ca şi cum te-ai adăpa la un

izvor stilistic nesecat, mereu proaspăt şi limpede. Limba poporului dobândeşte, cu

Creangă şi prin el, tonul şi autoritatea limbii literare, bogate, flexibile, pătrunzătoare

în cele mai intime ascunzişuri ale gândirii populare; în ea răsună, ca în ecou

îndepărtat, stilul marilor cronicari ai Moldovei. (…)

În dorinţa de a îmbrăca în veşminte literare graiul poporului, întreaga sa operă avea să

fie artistic cizelată, asemeni unui giuvaer. Creangă a ţâşnit în literature română ca un

adevărat jet într-o neaşteptată fulgerare stilistică; în acest proces munca sa pasionatăşi

desăvârşită pe plan literar a făcut să apară atât de perfectă osatura giuvaerelor sale

populare. În această muncă rezidă măreţia unei opera pe care Creangă ne-a oferit-o

anume mai curând decât ne-a lăsat-o! …”

(Const. Ciopraga, I. Creangă, Antologie, prefaţă, table

cronologic şi bibliografie,Editura Eminescu, Bucureşti, 1977)

Gino Lupi: “Şi totuşi, cât de greu este să faci ca un scriitor de talia lui Ion

Creangă să treacă frontierele ţării sale. Prima dificultate e aceea a limbii sale, aproape

intraductibilă, deoarece maniera sa de a povesti, cuvintele, frazele, proverbele sunt

celepe care autorul le-a învăţat la ţară, în familie, le-a auzit în satul său natal şi apoi

le-a adunat în manuscrisile sale, revăzute şi corectate de el de nenumărate ori.

Limba sa şi, mai ales, dialogurile sale par a fi ieşite direct din gura poporului. De

fapt, avem de-a face cu o operă meditată, elaborată de un artist care stăpânea puternic

sensul ritmic şi muzical al formei.

Chiar dacă se va găsi un traducător capabil să redea destul de bine originalul, cea de-a

doua dificultate constă în faptul că opera lui Creangă nu poate fi înţeleasă şi deci

apreciată la justa ei valoare, ci doar în cazul în care traducătorul cunoaşte profund

caracterul poporului român, nu numai prin intermediul lecturii şi al studiului, ci direct

prin dese contacte, de la om la om. Ion Creangă este fiul unui popor, format de-a

lungul veacurilor, cu frumoase calităţi, inteligent, harnic şi înţelegător, daruri care i-

au permis întotdeauna să trecă peste multe obstacole în lunga sa viaţă ...”

(Amintindu-ne de Creangă, în “Ateneu”, Bacău, I, nr. 5, dec., 1964)

A.L.Lloyd: “Sunt scriitor dintr-o anumită necesitate, cercetător de folclor prin

vocaţie şi democrat din convingere; din această cauză admiraţia mea faţă de Ion

Creangă este întrită.

Consider că prima sarcină a unui scriitor este aceea de a scrie pe înţelesul tuturor. În

această privinţă, Crengă constituie un exemplu pentru toţi scriitorii lumii. El a

rezolvat la timpul său această problemă folosind un stil simplu şi direct asemănător

întrucâtva cu stilul lui Mark Twain din Aventurile lui Huckleberry Finn. Literatura

sa rămâne absolut modern şi ea se refuză cu hotărâre uitării.

Este adevărat că acestă literatură este străbătută de suflul creaţiei folclorice.

Scriitorul este puternic şi sensibil, fantastic şi în acelaşi timp realist, iluminat de

focul inteligenţei chiar şi în momentele în care se lasă copleşit de tragismul vieţii

oamenilor simpli.

Opera sa aruncă o punte solidă între lumea artelor folclorice şi aşa-numita lume a

artelor nobile (ca şi cum arta poporului n-ar fi tot atât de nobilă!). A susţine că

marea literatură este apanajul elitelor este o aberaţie. Creangă reafirma în opera sa

în mod curajos forţa creatoare a poporului. Glasul său puternic provoacă numai

admiraţie; el este asemeni unui cocoş care anunţă triumfător începutul unei noi

ere! ...“

(Un adevărat exemplu, în “Ateneu”, Bacău, I, nr. 5, dec., 1964)

Dr. Jindra Huskova: “Am avut plăcerea de a traduce în limba slovacă

Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, o carte într-adevăr fermecătoare prin

perspectiva realistă a satului moldovean, prin umorul ei original şi prin desăvârşita

artă a tipitizării personjelor principale. Cine ar putea uita pe micul Ionică cu isprăvile

sale hazlii şi drumul său anevoios spre învăţătură, pe energica şi buns mamă

Smaranda, pe mătuşele lacome, gata mereu a se lua la harţă şi tot microcosmsul

satului moldovean în clipele sale de fiecare zi şi de sărbătoare? Nu e de mirare că în

Cehoslovacia, ca şi în multe alte ţări, admiraţia pentru scriitorul moldovean cunoaşte

o veche tradiţie.

Ion Creangă a fost autorul preferat a lui Jan Urban Jarnic, întemeietorul

studiului limbilor romanice în Cehoslovacia şi profesor la străvechea Universitate

Carol din Praga, admirator şi bun cunoscător al folclorului românesc. Profesorul

Jarnic, împreună cu prietenul său, ardeleanul A. Bârsescu din Braşov, a publicat pe

vremuri oculegere de doine şi strigături din Ardeal, foarte preţuită şi astăzi. Pe urmele

tatălui a mers şi fiul său Hrivik Jarnic, care s-a ocupat mai ales de poveştile lui

Creangă din punct de vedere filologic. Ion Creangă are şi astăzi la Brno un entuziast

admirator în persoana conferenţiarului dr. Pavel Beneş, care în teza sa de doctorat a

discutat limba Amintirilor din copilărie, pe care le-a tradus în limba cehă în 1958. Cu

un an înainte acestei traduceri a apărut traducerea mea în limba slovacă Spomienky z

detstva la Bratislava, însoţită de un studiu despre realismul scrierilor lui Creangă.

Cartea a produs o adâncă impresie asupra cititorilor slovaci, deoarece atmosfera

satului moldovean descrisă de scriitorul român prezintă trăsături comune cu multe din

operele de seamă al scriitorilor slovaci, legaţi de popor.”

(În inimile oamenilor, în “Ateneu”, Bacău, I, nr. 5, dec., 1964)

N.I.Popa: ” … opera lui Creangă se bucură şi ea de o favoare deosebită în

epoca actual. Creangă în 33 de limbi este titlul unui articol de Dumitru Copilin

(“Luceafărul”, 26, 1964). Este vorba desigur mai curând de fragmente sau poveşti

isolate. Totuşi, ţăranul moldovean, ajuns apoi preot şi învăţător, se situează astăzi

printre scriitorii universali.

Editurile noastre de stat au publicat numeroase traduceri din operele sale în limbile

rusă, maghiară (traducători Andras Suto, Kiss Jeno), germană (Renate Molitoris,

Alfred Margul Sperber, Harald Krasser), sârbă. Remarcăm în mod deosebit,

frumoasa ediţie Oeuvres choisies (Le Livre, 1955), urmată de volumul masiv Oeuvres

(Meridiane, 1963) în traducerea lui Yves Auger şi a Elenei Vianu, ilustrat cu gust de

Demian.

Este o adevărată reuşită, mai ales din partea lui Yves Auger, traducătorul Amintirilor

din copilărie, în pătrunderea specificului limbii, a sintaxei şi a stilului oral al lui

Creangă şi în adaptarea limbii franceze la această limbă vorbită. Considerat mai întâi

ca un scriitor exotic, apoi ca un mare artist coştient de mijloacele sale literare,

Creangă câştigă în curând creditul şi interesul a numeroşi cercetători şi traducători

străini.”

(Ecourile operei lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă în literatura

universală, în Lucrările simpozionului de literatură română,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1966)

Ion Creangă a fost, este şi va fi cel mai citit scriitor de toate generaţiile. Este

apreciat de critici. Cu un limbaj popular Creangă este înţeles de fiecare cititor, mai

puţin literari. Amintirile din copilărie l-a făcut să devină celebru. Ion Creangă este

unicul scriitor care poate fi numit veşnicul Ion Creangă. Creangă va rămâne veşnic

viu prin opera sa, care trăieşte în fiecare cititor, căci în orice copil este văzut Nică,

aventurile lui copilăreşti. Opera lui este actuală, chiar dacă a fost scrisă cu multe

decenii în urmă, căci copilul este acelaşi, de ieri, de mâine şi de azi.

2.1. Particularităţi lingvistice la nivel fonetic

2.1.1. vocalistice

Capitolul I

Las' – lipsa vocalei ă, lasă

Ieşau – lipsa vocalei e ieşeau

e-ie – ferbincioase

u-ă – tatul

şazeci – lipsa vocalei i

i-a – voluntir

ea-ă, e-ea – ferestrea

i-e - dis-dimineață

e-i - alăture

2.1.2 consonantice

Capitolul I

ţ-c, n-m - ţintirim cimitir

f-c – doftor

2.2. Particularităţi lingvistice la nivel morfologic

Capitolul I

Vremi – pluralul arhaic, vremuri

Trebi – pluralul arhaic, treburi

2.3. Particularităţi lingvistice la nivel lexical

Capitolul I

Slavonisme

Chilie - Odăiță din cuprinsul unei mănăstiri, în care locuiește un călugăr sau o

călugăriță; cameră mică de locuit; cămăruță. Din slavoneşte kelija.

Prizărit - Care nu s-a dezvoltat bine, care a rămas mic, nedezvoltat, pipernicit;

firav. Din slavoneşte prĕzrĕti.

Pravilă - 1. Lege ,dispoziție, regulament, hotărâre 2. Normă după care se

produce sau se alcătuiește ceva; regulă. 3. Regulă de comportare.Din slavoneşte

pravilo.

Pocinog - Întâmplare rea, neplăcută; bucluc, belea; boroboață. Din slavoneşte

počinŭkŭ.

Ceaslov - Carte bisericească cuprinzând anumite rugăciuni și cântări pentru

diferite ceasuri ale zilei și care servea cândva și ca abecedar. Din slavoneşte

časoslovŭ.

Blagoslovenie - Blagoslovire. – Din slavoneşte blagoslovenije.

Vornic - 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Mare dregător al curții

domnești având misiunea de a conduce treburile interne și cele gospodărești. 2)

Primar al unui sat sau oraș. Din slavoneşte dvorinicu.

Prund - 1. Pietriș mărunt amestecat cu nisip, care se găsește pe fundul și pe

malul apelor sau, în straturi, în scoarța pământului. 2. Mal, țărm, teren acoperit cu

pietriș; prundiș; teren format din pietriș. 3. Insulă mică, fără vegetație, formată din

aluviuni, pe cursul unui râu. Din slavonă prondŭ.

Strană - 1. Fiecare dintre scaunele așezate, în Biserica ortodoxă, la dreapta și

la stânga iconostasului, de-a lungul pereților naosului, pe care stau în timpul slujbei

credincioșii. 2. Parte destinată cântăreților într-o biserică, unde se află de obicei și un

pupitru pentru cărți. Din slavonă strana.

Vlădică - 1. Episcop. 2. Stăpânitor, domn, principe. Din slavonă vladika.

Bazaconie - Lucru bizar, de mirare, de necrezut. Din slavonă bezŭ-zakonije.

Glagore - Minte, pricepere. Din slavonă glagolŭ.

Nărav - 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. 2.

Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. Din slavonă nravŭ.

Smochină - Fruct comestibil cărnos închis într-un receptacul. Din slavonă

smokvina.

Tâlc - 1. Înțeles, sens, rost, semnificație. 2. Glumă alegorică, fabulă, pildă. Din

slavonă tlŭkŭ.

Fariseu - 1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei, care

reprezenta interesele populației orășenești înstărite și care se caracteriza prin

formalism exagerat în respectarea ritualului religios. 2.Om ipocrit, fățarnic, prefăcut.

Din slavonă fariseĩ.

Ceată - 1. Grup neorganizat de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop

comun. 2. În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, grup de organizare

specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor

domnești; trupă înarmată și organizată. Din slavonă četa.

Răzloci - Despicătură lungă din trunchiul unui copac, întrebuințată la facerea

gardurilor. Din slavonă razlogŭ.

Cojoc - 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu

tot, care se poartă mai ales la țară ca palton 2. Pătură de bumbac bine presată,

obținută în filaturile de bumbac. Din slavonă kožuhŭ.

Buc - Fag bătrân. Din slavonă buku.

Pâclă - 1. Ceață deasă care apare de obicei dimineața și seara; negură. 2. Văl

atmosferic albăstrui sau galben-cenușiu, constituit din particule solide, fine,

invizibile, care dau aerului un aspect tulbure, opalescent și care este provocat de

refracția inegală a luminii în straturile de aer cu temperaturi diferite, încălzite de

suprafața solului 3. Atmosferă înăbușitoare, zăpușeală pe timp noros. 4. Vulcan mic

din care erup gaze, ape sărate, uneori și petrol; vulcan noroios. Din slavonă pĩclŭ.

Trudă - 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare;

oboseală, osteneală. 2. Chin, suferință; durere, necaz. Din slavonă trudŭ.

Căinit - A se tângui, a se văita, a se plânge. Din slavonă kajanŭ.

Din maghiară

A cihăi - A stărui foarte mult pe lângă cineva să facă ceva, a plictisi pe cineva

cu stăruințele. Din maghiară csaholni.

Catrinţă - Obiect de îmbrăcăminte din portul național al femeilor românce,

care servește ca fustă sau ca șorț și care constă dintr-o bucată dreptunghiulară de

stofă adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din maghiară katrinca.

Raită - 1.Parcurgere a unui drum fără oprire, trecere în grabă pe undeva, vizită

scurtă. 2. Cuvânt de recunoaștere rostit de paznicii de noapte, când se apropiau unul

de altul. Din maghiară rajta.

Husăşi - Numele unei vechi monede ungurești de argint, care a circulat și la

noi, mai ales în Transilvania, în veacul trecut. Din maghiară huszas.

Vameş - 1. Funcționar însărcinat cu controlul și cu taxarea mărfurilor care trec

prin vamă. 2. Persoană care lua în arendă dările pe care trebuia să le plătească

cetățenii Romei și locuitorii Imperiului Roman. 3. Ființă imaginară care păzește

vămile văzduhului și căreia sufletul mortului îi plătește vamă ca să poată trece spre

cer. Din maghiară vámos.

Cimotie - Rudă, neam. Din maghiară csemete, csimota.

Papistaş - catolic. Din maghiară pápista.

Haidău - 1. Păzitor de vite. 2. Haidamac . 3. Dans fecioresc dint-un ciclu de

dansuri populare românești răspândite în jurul Aiudului, cu mișcare moderată;

melodie după care se execută acest dans. Din maghiară hajtó.

Din latină

Poporeni - Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și

anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași

limbă și au aceeași tradiție cultural. Din latină populous.

Său - 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu. Din latină sebum.

Cârneleaga - Săptămâna antepenultima din dulcele Crăciunului, în timpul

căreia credincioșii pot mânca de dulce miercurea și vinerea. Din latină carnem ligat.

Zău – interjecţie latinească 1) se folosește pentru a întări o afirmație, pe legea

mea; pe cuvânt de cinste. 2) Cu siguranță; fără îndoială. Din latină dues.

Albie - 1. Vas lunguieț, făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covată,

copaie. 2. Porțiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar cu apă; matcă. Din

latină alveus.

Mânea - A petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste

noapte. Din latină manere.

Căpăstru - Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea,

care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la

iesle sau pentru a-l duce undeva. Din latină capistrum.

Purces - A pleca, a porni la drum. Din latină procedere.

Sarică - Manta țărănească lungă și mițoasă pe dinafară, țesută din fire groase

de lână, pe care o poartă oamenii de la munte. Din latină sarica.

Tindă - Încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești. Din latină tenda.

Leşie - Soluție alcalină folosită la spălatul rufelor, în diverse procese industrial,

obținută prin dizolvarea în apă a sodei sau a hidroxidului de potasiu sau prin fierbere

cu apă a cenușii de lemn. Din latină lixiva.

Din bulgară

Suveica - 1. Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care

servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii; suvelniță. 2. Piesă din

mecanismul mașinii de cusut, în care se introduce un mosorel cu ață. – Din bulgară.

sovalka.

Vatale - Organ mobil al războiului de țesut, care susține spata și permite

dirijarea suveicii prin rost, menținerea paralelă a firelor de urzeală și îndesarea firului

de bătătură. Din bulgară vatala.

A prăpădi, prăpădeam - A (se) distruge, a (se) nimici, a (se) face praf; a (se)

nărui, a (se) ruina, a (se) strica. Din bulgară. propadam.

Tiva - (exclamație care se folosește pentru a îndemna pe cineva la fugă) Hai!

Fugi! Șterge-o! Din bulgara otivam, mă duc.

Clacă - 1) Muncă gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați s-o presteze în

folosul proprietarului; boieresc. 2) Muncă colectivă benevolă organizată de săteni

pentru a se ajuta reciproc, urmată uneori de o mică petrecere. Din bulgară tlaka.

Claie - Grămadă mare de fân, de snopi de cereale etc., de obicei în formă

conică. Din bulgară kladnja.

Zaveră - Nume dat răscoalei organizate de greci în 1821 împotriva stăpânirii

turcești revoltă, răscoală, răzvrătire. Din bulgară zavera.

Opincă - Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de

piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. Din bulgară

opinka, opinăk.

Prăpădească - 1. A (se) distruge, a (se) nimici, a (se) face praf; a (se) nărui, a

(se) ruina, a (se) strica2. A ucide, a omorî, a răpune. 3. A pierde un bun; a risipi, a

irosi. 4. A nu mai recunoaște, a nu mai găsi; a rătăci. Din bulgară propadam.

Nojiţă - 1. Curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior. 2. Fiecare

dintre găurile opincii, prin care se petrece nojița. Din bulgară nojiță.

Obiele , obială - Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii uneori și

militarii își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap; zdreanță,

cârpă. Din bulgară obijalo.

Suman - 1. Haină țărănească lungă până la genunchi, făcută din pănură, dimie,

postav gros. 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane. Din

bulgară sukmanŭ.

Ploscă - 1. Vas de lemn, de lut ars, de metal sau de piele, cu capacitate mică,

rotund și turtit, cu gâtul scurt și strâmt, în care se ține băutură și care se poartă

atârnat de o curea. 2. Vas în care vânătorul își ținea praful de pușcă. 3. Vas făcut din

tablă smălțuită, sticlă, material plastic cu o deschizătură largă în partea de sus, în care

urinează bolnavii imobilizați la pat. Din bulgară ploska.

Icneau - 1. A geme, a gâfâi adânc și scurt. 2. A produce sunetele caracteristice

sughițului, vomitării. Din bulgară iknah.

Din ucraniană

Cotigă - 1. Căruță mică folosită la transportarea încărcăturilor ușoare. 2.

Fiecare dintre cele două roți, de mărime inegală, legate între ele printr-o osie, pe care

se reazemă grindeiul plugului; teleagă, rotilă. Din ucraineşte kotyha.

Sorocovăţ - Veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul

timpului. Din ucraineană sorokovec'.

Postoronca - 1. Funie, lanț sau curea legate de crucea căruței și de hamuri, cu

ajutorul cărora calul trage vehiculul; funie sau lanț care leagă leuca de carâmb. 2.

Epitet dat unui om de nimic, bun de spânzurătoare. Din ucraniană poštoronok.

Tarniţă - 1. Șa țărănească de lemn sau rar de piele, folosità la călărit sau la

transportul unor poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3.

Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Din ucraineană tarnića.

Scroambă - Cizmă grosolană sau nepotrivită pe picior; încălțăminte foarte

uzată. Din ucraineană șkrab.

Hrincă - Felie mare de mămăligă sau de pâine. Din ucraină hrinka.

Toropească - A aduce în stare de toropeală, a ameți, a buimăci, a moleși. Din

ucraineană toropyty.

Dohot - Lichid uleios obținut prin distilarea unor materiale vegetale și folosit

la ungerea osiilor carului și căruței; păcură pentru uns osiile. Din ucraineană dehotĩ.

Din rusă

A prociti, procitească - 1. A reciti, a repeta. 2. A examina un elev. 3. A certa, a

mustra; a cicăli. Din rusă pročitat'.

Pitaci - 1. Monedă austriacă de argint, care a circulat în sec. XVIII și în țările

românești; monedă rusească de argint sau de aramă; ban de valoare mică; patașcă. 2.

Ban, monedă. Din rusă piatak.

Ahotnică - Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. Din rusă ohotnik.

Turcisme

Cazma - 1) Unealtă pentru săpat pământul formată dintr-o lamă metalică

ascuțită, fixată într-o coadă de lemn; hârleț. 2)Unealtă pentru desfundarea

pământurilor tari sau pentru spargerea rocilor constând dintr-o bară de oțel, ascuțită

la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn; târnăcop. Din turcă kazma.

Covată - 1. Albie 2. Ladă de scânduri în care curge făina la moară în timpul

măcinatului. 3. Vas în care se încarcă materialul dezagregat în unele mine metalifere.

Din turcă kovata, kuvata.

Năcăfa - 1. Pretenție; capriciu, toană. 2. Preocupare, pasiune. 3. Necaz,

neajuns; belea, pacoste. Din turcă nafaka.

Huzureşti - A trăi o viață fără de griji; a o duce în huzur; a se lăfăi. Din turcă

hŭzur.

Hal - Stare rea, situație vrednică de plâns. Din turcă hal.

Din ungară

Tărăboanţă - 1) Cărucior cu o roată în partea de dinainte și două brațe în

partea de dinapoi, împins de un om și folosit la transportul materialelor la distanțe

mici; roabă. 2) Cantitate de materiale cât încape într-un astfel de cărucior. Din ungară

torbonca.

A cetlui - 1) A lega strâns. 2) A bate tare (cu ceatlăul); a zdrobi în bătăi; a

ciomăgi; a îmblăti; a melestui. Din ungară csatolni.

Proverbe

“Decât codaș în oraș,

Mai bine-n satul tău fruntaș.”

“Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?

Papa puilor duc în valea socilor.

Ferice de gangur, că șede într-un vârf de socȘi se roagă rugului și se-nchină cucului!

Nici pentru mine, nici pentru tine,

Ci pentru budihacea de la groapă,

Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.“

“Lucrul rău nu piere cu una, cu două.”

“Se ține ca râia de om.”

Bibliografie

George Călinescu , Ion Creangă (Viața și opera), Prefața de Eugen Simion, Editura pentru literatură, București, 1966

George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva, București, 1972.

George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Colecția „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu, București, 1975.

Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8

Jean Boutière , Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976 Mircea Mot , Ion Creangă și impactul cu cititorul, Editura Paralela 45 Dan Grădinaru , Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002 Ion Creangă, "Opere. Ediție critică", coord. Daniel Corbu, Editura Princeps Edit,

Iași, 2006. Călinescu, George (1986), Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent,

București: Editura Minerva Constantinescu, Muguraș, "Figures et représentations du vieillir et de la

vieillesse dans les contes de Ion Creangă", in Montandon, Alain (2005), Figures du vieillir, Clermont-Ferrand: Presses Universitaires Blaise Pascal, ISBN 2-84516-281-2

Djuvara, Neagu (1995), Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0523-4

Manea, Norman (2004), Plicuri și scrisori, Iași: Polirom, ISBN 973-681-787-3 Ornea, Zigu (1998), Junimea și junimismul, București: Editura Minerva, ISBN

973-21-0562-3 Vianu, Tudor (1970), Scriitori români, București: Editura Minerva