Introducere

umea este un univers plin de semnificaţii. Atât îngerii, cât şi omul şi toatelucrurile existente în lume au fost create din marea bunătate a lui Dumnezeu.

Toate lucrurile vestesc măreţia lui Dumnezeu. Cerurile, apa, pământul şi toate câte sunt au fost create din voinţa, puterea şi înţelepciunea Lui. „Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.” (Ir. 10,12). Nimic din această lume nu există fără ca El să nu fi ştiut sau să nu fi voit ca să existe.

Plecând de la cuvintele psalmistului David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps. 18,1), am ales să prezint ca lucrare pentru finalul celor cinci ani de studiu în acest seminar teologic, tocmai o astfel de temă: „Însuşirile lui Dumnezeu reflectate în actul creaţiei”.

Am încercat, pe cât posibil, cercetând şi studiind diferite cărţi şi materiale cu privire la temă, să pătrund puţin câte puţin în taina creaţiei şi a lui Dumnezeu.

Astfel, în cele ce urmează vă voi prezenta noţiuni cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, cum ni se face El cunoscut şi ce atribute are El ca Dumnezeu Adevărat, Desăvârşit. Apoi vă voi întoarce cu mii de ani în urmă, când Dumnezeu a creat lumea, prezentându-vă, în ordine, cele şase zile ale creaţiei divine şi totodată voi expune anumite comentarii care s-au făcut pe baza celor relatate de profetul Moise în cartea Facerea.

După ce vă voi fi vorbit despre Dumnezeu şi despre crearea lumii, voi face o sinteză a acestor două prime capitole şi voi arăta într-un mod mult mai concis cum Dumnezeu Se face cunoscut sau cum Îl putem percepe noi pe Dumnezeu din cele ce se văd, prezentând unele din însuşirile sau atributele Sale care se reflectă în mod direct şi vizibil din actul creaţiei.

Voi încheia lucrarea reliefând starea paradisiacă a primilor oameni, relaţiile primordiale dintre Dumnezeu şi om, cum Îl percepea omul pe Dumnezeu în starea de dinainte de căderea în păcat.

Acesta este, într-un foarte scurt şi concis rezumat, conţinutul lucrării mele de atestat: „Însuşirile lui Dumnezeu reflectate în actul creaţiei”, pe care îl voi expune mai pe larg în paginile următoare.

3

l

Cunoaşterea lui Dumnezeu

ogmaticile creştine din ziua de astăzi ne arată că Dumnezeu este Fiinţaabsolută, adică cea care există prin Sine Însăşi şi are în Sine plenitudinea

tuturor perfecţiunilor, aşa că nu este condiţionat de nimeni şi de nimic afară de El. Dumnezeu este Fiinţă personală, adică are conştiinţă de Sine şi posedă minte, voinţă şi simţire în cel mai înalt grad. Dacă Dumnezeu n-ar fi fiinţă personală, ci un simplu principiu sau substanţă care însufleţeşte totul, atunci omul n-ar putea sta în legătură cu El, iar relaţia n-ar exista sau ar fi numai o iluzie sau o amăgire. Mai mult chiar, dacă Dumnezeu n-ar fi Fiinţă personală, El ar fi inferior omului, fiindcă ar fi lipsit de cele mai elementare atribute spirituale, într-un cuvânt n-ar fi Dumnezeu.

Dumnezeu fiind Fiinţa absolută, în afară de El nu poate să existe ceva care să nu aibă cauza în El, adică la care să nu fi dat naştere, pe care să nu-l fi creat El. Dumnezeu este, aşadar, autorul sau creatorul a tot ce există; numai răul nu este opera Lui.

Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât cu mintea, deloc prin simţuri sau în mod intuitiv, cum cunoaştem lucrurile sau fiinţele sensibile.

La cunoaşterea lui Dumnezeu ajungem prin două căi: naturală şi supranaturală. Pe calea naturală ajungem să Îl cunoaştem pe Dumnezeu din observarea universului şi legilor sale. Pe cale supranaturală ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu numai prin revelaţie, adică aşa cum şi cât a binevoit Dumnezeu să ni se descopere nouă.1

Cele două căi de cunoaştere a lui Dumnezeu, naturală şi supranaturală, există după voinţa dumnezeiască şi, ca urmare, stau în strânsă şi armonică legătură între ele şi niciodată în opoziţie, ci sprijinindu-se şi completându-se reciproc, dar cea supranaturală este superioară celei naturale, atât după întindere, cât şi după conţinut; şi, unite şi bine înţelese, ne oferă putinţa de a ne da seama în ce raport stă lumea cu Dumnezeu, să apreciem după cuviinţă îndatoririle omului pentru a corespunde scopului în vederea căruia a fost creat, printr-o viaţă morală curată şi înaintând cu voinţă hotărâtă şi cu ajutor haric pe drumul mântuirii şi al desăvârşirii.

Dumnezeu fiind o Fiinţă personală, El este investit cu toate atributele care revin personalităţii. Fiinţă personală prin excelenţă, Dumnezeu trebuie să aibă şi însuşirile cele mai sublime.

Aceste atribute nu sunt deosebite de Fiinţa dumnezeiască, ci sunt una cu ea, inseparabile de ea, în unitate desăvârşită cu ea, sunt Însăşi Fiinţa dumnezeiască, Dumnezeu fiind Unitatea absolută, Unul şi de neîmpărţit.

Atributele sau însuşirile lui Dumnezeu sunt proprietăţi reale ale Fiinţei dumnezeieşti, prin care Dumnezeu Se manifestă, comunicându-Se potrivit posibilităţii omeneşti de cunoaştere, în lucrările divine, anume în creaţie, providenţă, 1 Mihălcescu I., Dogmatica pentru clasa VI-a seminar, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1928

4

d

mântuire, sfinţire, judecată, desăvârşire. Dumnezeu Se îndreaptă către om, Se coboară şi, prin energiile Sale, intră în comuniune cu cei ce se deschid Lui.

Deşi Dumnezeu rămâne după Fiinţă în transcendenţă absolută, întru totul diferit de creatură, de om, totuşi teologia poate, după chiar modelul izvoarelor Revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, să întrebuinţeze numiri de funcţii şi de atribute omeneşti pentru a descrie şi explica atributele proprii ale lui Dumnezeu. Dar trebuie menţionat faptul că Dumnezeu fiind personalitatea absolută, El singur are toate atributele bune şi nici unul din cele rele, iar noi necunoscând toate atributele lui Dumnezeu, ci doar pe cele ce ne-au fost descoperite şi pe care le înţelegem numai în parte, trebuie să ne ferim de iluzia că am pătrunde prin cunoştinţa noastră în Însăşi Fiinţa lui Dumnezeu, nemărginită şi nepătrunsă în Sine.

De aceea Îl numim pe Dumnezeu nu numai bun, înţelept, iubitor al adevărului, etc., ci şi că El este însăşi bunătatea, înţelepciunea, adevărul, etc. Tot aşa şi cu privire la raportul atributelor divine între ele: în esenţa lor ele nu sunt deosebite, ci constituie o unitate perfectă; noi le numim diferit după chipul manifestărilor energiilor dumnezeieşti necreate şi după modalitatea umană de cunoaştere şi exprimare.

Deşi atributele divine alcătuiesc o unitate perfectă în Dumnezeu, ele se împart logic, pentru a putea fi înţelese. Există mai multe clasificări ale atributelor divine, dar mai folosite sunt două clasificări: clasificarea care împarte atributele în principale (spiritualitatea şi infinitatea) şi speciale (atotştiinţa, înţelepciunea, libertatea, bunătatea, dreptatea, veracitatea, fidelitatea, aseitatea, neschimbabilitatea, eternitatea, atotputernicia, unitatea), şi clasificarea care împarte atributele în naturale (aseitatea, infinitatea, spiritualitatea, omniprezenţa, veşnicia, imutabilitatea, atotputernicia şi unitatea), intelectuale (atotştiinţa şi atotînţelepciunea), şi morale (libertatea, sfinţenia, iubirea, dreptatea, veracitatea şi fidelitatea).

Atributele naturale sunt acelea pe care le formulăm privind natura înconjurătoare şi în contrast cu însuşirile ei, pe temeiul Descoperirii naturale, deci, în primul rând, şi apoi pe al celei supranaturale.

Astfel, în lumea creată domneşte legea cauzalităţii; Dumnezeu, însă, nu e cauzat de nimeni şi nimic; deci I se atribuie aseiatatea. În lume predomină materia; Dumnezeu e Duh, Duh absolut; deci I se atribuie spiritualitatea. În lume totul e mărginit şi relativ; Dumnezeu e nemărginit şi absolut: privitor la spaţiu (e aspaţial şi supraspaţial, deci are atotprezenţa), privitor la timp (e atemporal, supratemporal, deci are veşnicia) şi privitor la putere (are atotputernicia). În lume totul e trecător, numai Dumnezeu rămâne în veşnicie acelaşi, deci are neschimbabilitatea.2

2 Prof. N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile teologice, ediţia a II-a, vol. I, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 271

5

Aseitatea, existenţa de la Sine ( lat. a se = de la sine; ens a se = existenţa de la sine) sau independenţa absolută a lui Dumnezeu, înseamnă, negativ, că El nu este condiţionat de nimeni şi nimic în afară de El şi, pozitiv, că El are in Sine Însuşi cauza şi toate condiţiile existenţei Sale. El este plinătatea, perfecţiunea existenţei şi vieţii; El condiţionează totul şi toate. În concepte omeneşti, nu deplin corespunzătoare pentru a exprima absolutul fiinţial, zicem că Dumnezeu nu poate să nu existe, să nu fie, şi că este în mod necesar, că este existenţa absolută.

Revelaţia afirmă cu toată claritatea aseitatea lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu Îşi descoperă numele când spune: „Eu sunt Cel ce sunt…Cel ce este (Iahve)…Acesta este numele Meu pe veci” (Iş.13,14-15) sau când zice: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul…Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” ( Ap.1,8;22,13).

Sfinţii Părinţi spun despre aceasta: „Dumnezeu era şi va fi de-a pururi sau, mai curând, este de-a pururi…Căci cuprinzând totul în El, El are Fiinţa, Fiinţa fără început şi fără sfârşit, ca un ocean infinit şi fără hotar.”3 şi „dintre toate numele care I se dau lui Dumnezeu, cel mai corespunzător pare să fie „Cel ce este”, pentru că El cuprinde întreaga existenţă, ca o mare nemărginită şi nesfârşită.”4

Omul se împărtăşeşte într-un fel de aseitatea divină, în sensul că fiind persoană, ca şi Persoana Absolută, este mai mult decât actele sale, nu se epuizează în ele, nu poate fi cuprins în universul natural şi este o existenţă comunitară.5

Spiritualitatea este însuşirea care arată că Dumnezeu este nematerial, adică de altă esenţă decât materia şi întreaga existenţă; este simplu, nevăzut, perfect, raţional, liber şi analogic cu spiritul uman, dar, desigur, de o calitate supremă, incomparabilă şi fără limitele creaturii.6 În credinţă, Dumnezeu ca fiinţă spirituală personală este o evidenţă (Evr.11,1), evidenţă în care se afirmă cu nebiruită putere unicitatea spirituală a lui Dumnezeu, adevăr care stă la temelia învăţăturii şi vieţii creştine, în doctrină, cult şi morală.7

Spiritualitatea lui Dumnezeu este, poate, atributul lui Dumnezeu cel mai uşor de stabilit, dar cel mai greu de experimentat. Aceasta se poate face doar pe culmile vieţii duhovniceşti, căci „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (In. 4,24).

Materia este compusă şi sortită descompunerii, pe când Duhul absolut este şi rămâne simplu, nelimitat de timp şi spaţiu, de puteri cereşti şi pământeşti, condiţie absolută a libertăţii, căci „Duh este Domnul şi acolo unde este Duhul Domnului e şi libertatea.” (II Cor. 3,17).

Atotprezenţa sau omniprezenţa lui Dumnezeu este atributul prin care se exprimă, negativ, independenţa Sa în raport cu spaţiul: „Cerul şi cerul cerurilor nu te cuprind pe Tine, Doamne.” (3 Rg. 8,27), iar pozitiv, prezenţa Sa peste tot în cele mărginite, adică pare de faţă şi real peste tot: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi

3 Sf. Grigorie de Nazianz, Cinci cuvântări teologice, trad. de D. Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 19934 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, trad. de D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 335 Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 1386 Ibidem, p. 1397 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, Ed. Renaşterea, Cluj, 2000, p. 95

6

de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Ps. 138,7-10). Atotprezenţa este subînţeleasă în absolutitatea Sa şi infinitatea lui Dumnezeu, El fiind necuprins şi imaterial, spiritual şi absolut.8

Dar Dumnezeu nu e numai aspaţial, ci şi supraspaţial, adică e mai presus de spaţiu, care e creat de El, îl stăpâneşte şi-i depăşeşte legile şi dimensiunile lui: „Aşa zice Domnul: „Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine? Toate acestea mâna Mea le-a făcut şi sunt ale Mele.” (Is. 66,1-2).9

Omul se va împărtăşi mai autentic, în mod propriu, de omniprezenţa divină în viaţa viitoare, când va depăşi spaţiul material, când prin fiinţa sa transfigurată va comunica fără limite, fără distanţă, fără separaţie şi fără mărginire cu toate persoanele iubite.

Atotputernicia este atributul lui Dumnezeu care stabileşte un raport între puterea Lui şi forţele cu care El Însuşi a înzestrat întreaga creaţie. El arată că puterea lui Dumnezeu nu e mărginită de nimic.10

Pentru a afirma şi sublinia atotputernicia, în izvoarele Revelaţiei se găsesc mai multe expresii şi numiri date lui Dumnezeu, ca: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” (Lc. 1,37); „Dumnezeu Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale.” (Evr. 1,3).

Atotputernicia lucrează conform voinţei lui Dumnezeu, stând în deplină armonie, atotputernicia urmând calea voinţei. „Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea, dar nu vrea.”11

Perfecta armonie dintre voinţă şi putere se vădeşte în aceea că Dumnezeu nu face câte poate, ci câte vrea, şi nu se poate ca să vrea decât binele, El fiind Binele Suprem.

Capodopera atotputerniciei dumnezeieşti este creaţia: „El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit.” (Ps. 32,9).

Unitatea este atributul prin care se înţelege existenţa unică a Fiinţei divine, deoarece din punct de vedere logic nu se poate concepe existenţa mai multor fiinţe divine, egale în putere şi stăpânire. Unitatea Fiinţei divine stă în strânsă legătură cu celelalte atribute naturale.

Dogma despre unitatea Fiinţei divine îşi are numeroase temeiuri în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Astfel, în Vechiul Testament, porunca întâi a Decalogului arată unitatea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău,…Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Iş.20,2-3); mustrându-i pe evrei pentru neascultarea acestei porunci prin închinarea la idoli, Dumnezeu le zice: „Vedeţi, vedeţi dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine: Eu rănesc şi tămăduiesc, Eu omor şi înviez, şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!” (Dt.

8 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit., p. 959 Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 27310 Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 27611 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 14

7

32,39). În Noul Testament, Mântuitorul îi răspunde învăţătorului de lege: „Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn!” (Mc. 12,29).

Părinţii şi scriitorii bisericeşti se silesc să demonstreze că Dumnezeu nu poate fi decât unul singur spunând că dacă este Dumnezeu, e necesar să fie unic, căci dacă nu este unic, nu este.

Persoana umană se împărtăşeşte de unitatea divină în sensul că este unitară în gând şi acţiune şi are conştiinţa identităţii, adică a unicităţii sale.

Atributele intelectuale sunt acelea care se referă la puterea de cunoaştere a lui Dumnezeu, la cunoştinţa şi cugetarea Lui.

Atotştiinţa este cunoaşterea desăvârşită, totală, a tot ce a existat, există şi va exista şi a celor ce ar putea exista.12

Dumnezeu, ca fiinţă absolut spirituală, este înzestrat cu minte care ştie toate, adică El ştie tot ce este de ştiut şi ştie toate perfect.13

Pentru că este spirit absolut, Dumnezeu cunoaşte totul, şi mai ales fiindcă tot ce există este creatura Sa. Atotştiinţa lui Dumnezeu înseamnă atât o cunoaştere intelectuală, reală şi obiectivă, cât şi o cunoaştere morală, de care se împărtăşesc şi oamenii după măsura desăvârşirii lor morale.

Sfânta Scriptură spune că „Dumnezeu ştie toate” (In. 3,20); „El vede până la marginile pământului şi îmbrăţişează cu ochii tot ce se află sub ceruri.” (Iov 28,24), iar Sf. Ioan Damaschin în Dogmatica sa, zice: „Dumnezeu cunoaşte mai dinainte pe cele ce sunt în puterea noastră, dar nu le predestinează.”14

Atotînţelepciunea este cunoaşterea şi alegerea de către Dumnezeu a celor mai bune variante pentru atingerea celor mai bune scopuri ale existenţei.

Înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu se arată în minunata rânduire a făpturii, în neîntrerupta ei conducere către ţinta pusă şi în întreg planul iconomiei pentru mântuirea omului.15

Atotînţelepciunea apare ca premisă logică a atotputerniciei, iar atotputernicia, ca factor realizator al planului înţelepciunii, reprezintă aspectul practic al atotînţelepciunii. Deci, între atotînţelepciune şi atotputernicie există o strânsă legătură şi, de aceea, în Sfânta Scriptură ele sunt amintite la un loc şi ca împreunate:

„Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.” (Ir. 10, 12).

„Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 24).

Atributele morale demonstrează desăvârşirea dumnezeiască, se referă la puterea morală a lui Dumnezeu. Ele sunt: libertatea, sfinţenia, iubirea, dreptatea, veracitatea şi fidelitatea.

Sfinţenia este acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu Fiinţa Lui, care este binele, sfinţenia dumnezeiască fiind sfinţenie fiinţială şi deosebindu-L pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El.16

12 Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 27713 Scholz P., Handbuch der Theologie des Alten Testaments…, Regensburg, 1892, p.18714 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, trad. de D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 9215 Mihălcescu I., op. cit., p. 7916 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit., p. 102

8

Sfinţenia reprezintă armonia dintre voinţă şi bine, şi poate urca până la desăvârşire, iar, astfel, omul poate ajunge până la starea de participare la sfinţenia Părintelui Ceresc.

În virtutea acestui atribut divin, Dumnezeu nu voieşte şi nu face decât ceea ce este absolut bine şi cere de la om să facă şi el tot numai bine ,17 căci zice: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.” (Lv. 11,44; 19,2; 20,7).

Iubirea este însuşirea prin care Dumnezeu împărtăşeşte real făpturilor bunurile Sale, comunicându-le fericirea Sa divină. Iubirea lui Dumnezeu este o comunicare personală, comunicarea Persoanei Supreme cu persoanele umane.18

Dumnezeu este în Fiinţa Sa dumnezeiască şi veşnică iubirea însăşi. Numai un Dumnezeu care este în Sine iubire supremă şi veşnică subzistă ca Treime. Iubirea este cea care păstrează în Dumnezeu unitatea de fiinţă şi treimea persoanelor. Dumnezeu este Fiinţă personală, vie, atotprezentă, care iradiază iubire, de aceea energiile dumnezeieşti sunt energii ale iubirii. Toate însuşirile şi lucrările lui Dumnezeu „în afară” sunt însuşiri şi lucrări ale iubirii.19 Iubirea lui Dumnezeu se arată în sfinţenia, bunătatea şi dreptatea Sa. Sfinţenia lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu este ţelul absolut şi desăvârşit al vieţii noastre: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Lv. 11,44). Bunătatea lui Dumnezeu înseamnă generozitatea cu care „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (II Cor. 1,3), împărtăşeşte darurile Sale altora pentru a se bucura şi aceştia de ele. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă nu numai milostivirea Sa faţă de cel în nevoie, ci şi că El răsplăteşte ascultarea: „Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145,18) şi pedepseşte neascultarea: „Orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit răsplătire” (Evr. 2,2).

Această însuşire a Sa se arată în afară prin aceea că El voieşte ca şi creaturile să participe la perfecţiunile şi fericirea Sa şi pentru aceea le împarte tuturor numai bine, în măsura în care ele pot primi şi le este de folos. 20 Această iubire a lui Dumnezeu se arată în întreaga creaţie, căci „ de mila Domnului este plin tot pământul” (Ps. 32,5). Prin iubire, Îl cunoaştem pe Dumnezeu, deoarece „Dumnezeu este iubire şi cel ce n-a cunoscut iubirea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire.” (I In. 4,8).

Dreptatea lui Dumnezeu are două nuanţe deosebite: una de sfinţenie, o stare conformă cu voia Lui sfântă, alta de dreptate în sens obişnuit, legal, adică voia constantă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine;21 celor ce au făcut bine le dă răsplată, iar celor ce au făcut rău le dă pedeapsă.22

Dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu stau într-o strânsă legătură fără a se confunda şi fără a se despărţi, fiind manifestări ale aceleiaşi Fiinţe neîmpărţibile nici în Sine şi nici ca atitudine faţă de ordinea morală, căci Dumnezeu, în calitate de creator al ordinii morale şi al legilor ei, îşi manifestă mai ales sfinţenia, iar ca păzitor şi îndrumător al acestei ordini, îşi arată în special dreptatea, însuşirea de judecător cu

17 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 5318 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 14519 Pr. Prof. I. Bria, „Glasul Bisericii”, nr. 1-2/ 1973, p. 21020 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 5621 Prof. N. Chiţescu, op. cit., p.27922 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 58

9

desăvârşită nepărtinire. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare” (Ps. 7,12) şi la El „nu încape părtinire” (Ef. 6,9); „iar cel ce umblă cu strâmbătate, îşi va lua plata strâmbătăţii, întrucât nu este părtinire” (Col. 3,25).

Am expus în aceste pagini învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti regăsite prin cărţile de dogmatică sau chiar în scrierile lor, referitoare la cunoaşterea lui Dumnezeu şi atributele Sale. Anume, am aflat cum Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, şi aici amintim cele două căi, naturală şi supranaturală, şi am prezentat apoi câteva dintre atributele lui Dumnezeu, arătând ce reprezintă, cum se desfăşoară în Fiinţa dumnezeiască, precum şi argumente scripturistice care reflectă existenţa acestor atribute în Fiinţa lui Dumnezeu.

10

Referatul biblic al creaţiei

umea văzută cuprinde universul material în centrul căruia se află omul.Învăţătura creştină despre facerea lumii se fundamentează pe revelaţia din

Sfânta Scriptură: „A făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc . 1,1).Cuvântul creare exprimă aducerea unui lucru de la nefiinţă la fiinţă. Crearea

lumii din nimic nu înseamnă că lumea a apărut de la sine dintr-o materie preexistentă, ci este creaţia lui Dumnezeu.

Lumea şi omul au fost create de Dumnezeu în mod liber şi nu sunt eterne, ci au un început şi vor avea şi un sfârşit. Timpul şi spaţiul sunt de asemenea finite şi dau lumii caracterul trecător şi limitat.

Credinţa creştină arată că Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Toate au fost create de Dumnezeu din bunătate. El a dorit ca întreaga creaţie să se bucure de vederea luminii Sale.

Dumnezeu a creat lumea pentru a se bucura de cele create şi să caute comuniunea deplină cu El. Existenţa lumii văzute trebuie înţeleasă de om ca modalitate de descoperire, de cunoaştere şi de iubire a lui Dumnezeu.

În continuare, ne vom ocupa de Referatul biblic al creaţiei, prezentând cele şase zile ale creaţiei regăsite în cartea Vechiului Testament, Facerea, a lui Moise, precum şi unele comentarii patristice şi ale scriitorilor bisericeşti cu privire la actul suprem al creaţiei.

Ziua I. La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (cf. Fc. 1,1-5)

Pentru a exprima această activitate de Creator a toate, Vechiul Testament foloseşte o întreagă serie de termeni deosebiţi, cum de exemplu: „kanah”- a pregăti, „conen”- a întemeia, „yatar”- a forma, „banah”- a zidi, „yasad”- a pune temelie. În toate aceste cuvinte se află urme ale gândului poetico-mitologic, care punea facerea cerului şi a pământului pe seama unui artist sau arhitect. Mai găsim însă folosiţi şi termenii „'asah”- a face şi „bara' ”- a face şi „bara”- a crea. Termenul de bara este folosit exclusiv pentru a exprima creaţia divină, nereferindu-se niciodată la o anumită materie în lucrurile pământeşti. Mijlocul prin care s-a executat această creaţie divină este fie mâna Domnului, fie degetul Său (Is. 45,12): „Eu am făcut pământul şi omul de pe el Eu l-am zidit. Eu cu mâinile am întins cerurile şi la toată oştirea lor Eu îi dau poruncă.”, dar, în general, creaţia s-a făcut numai prin cuvântul Său, prin porunca Sa şi prin suflarea gurii Sale:23 „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.”( Ps. 32,6).

23 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 64

11

L

Referitor la cuvântul lui Dumnezeu: „Să se facă lumină!” (Fc. 1,3), din prima zi, Sf. Vasile cel Mare zice: „ Şi porunca s-a făcut faptă. Şi s-a făcut o substanţă, decât care mai plăcută spre desfătare nici nu era cu putinţă s-o născocească mintea omenească. Când spunem glas, cuvânt sau porunca lui Dumnezeu, nu înţelegem prin cuvânt dumnezeiesc sunetul scos de organele vocale, nici aerul lovit de limbă, ci socotim că ia formă de poruncă sensul dat de voinţa lui Dumnezeu, pentru a fi înţeles uşor de cei cărora se adresează.”24

După cum se observă, în prima zi din istoria omenirii Dumnezeu a făcut pământul care era înconjurat de un ocean planetar. Apoi Dumnezeu a făcut lumina. Nu se cunoaşte încă sursa acestei lumini.

Ziua a II-a. În această zi Dumnezeu a făcut tăria şi a despărţit Dumnezeu apele de sub tărie, de apele cele de deasupra tăriei. Tăria reprezintă cerul, iar apele de deasupra tăriei reprezintă norii.(cf. Fc. 1,6-8).

Sf. Ioan Gură de Aur, minunându-se de aceasta, spune: „Să ne uităm la puterea nespusă, care depăşeşte orice minte omenească! Porunceşte numai, şi una din stihii este adusă la fiinţă, iar alta se retrage.”25 „Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" ( Fc. 1,6)

Astfel, pământul locuit de noi este înconjurat de apă, îmbrăcat cu oceane mari şi udat de nenumărate râuri pururi curgătoare, datorită înţelepciunii Celui ce a rânduit ca apa, vrăjmaşa focului, să fie greu de nimicit.26

Aşadar în ziua a doua o parte din apa care forma oceanul planetar, la porunca lui Dumnezeu, s-a ridicat şi s-au format norii. Astfel a apărut atmosfera care desparte apa lichidă de vaporii de apă care înconjoară pământul la o înălţime foarte mare.

Ziua a III-a. În această zi, Dumnezeu a adunat apele de sub tărie la un loc şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă care face sămânţă după felul şi asemănarea ei. (cf. Fc. 1,9-13)

Tot Sf. Ioan Gură de Aur, pentru a evidenţia puterea lui Dumnezeu şi dependenţa creaţiei de Creator şi pentru a elimina orice tendinţă de a interpreta apariţia vieţii vegetale pe pământ ca o expresie a legilor naturale pe care noi le cunoaştem astăzi, zice: „Gândeşte-mi-te aici, iubite, cum s-au făcut toate pe pământ la cuvântul Stăpânului. Nu era om care să-l lucreze, nu era plug, nu erau boi de ajutor, nu avea pământul nici vreo altă îngrijire, ci a auzit numai porunca şi îndată a dat rodurile lui…”27

Iată că în ziua a treia Dumnezeu a făcut să se arate uscatul din apă. O dată cu acestea s-au format mările şi oceanele pe care le vedem astăzi. De asemenea, tot în această zi, Dumnezeu a poruncit să răsară vegetaţia, care era înzestrată cu capacitatea de regenerare (iarbă şi pomi cu sămânţă).

Pentru că toate erau pline cu apă, Dumnezeu a poruncit ca mulţimea de ape să se adune într-o adunare, ca astfel să se arate uscatul. Observăm că ne arată treptat-treptat frumuseţea şi podoaba pământului.28

24 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 9325 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în Scrieri, I, P.S.B., vol. 21, EIBMBOR, 1987, p. 51-5226 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 10427 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 7228 Ibidem, p. 71

12

Ziua a IV-a. Apoi a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei, şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, precum şi stelele, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii. (cf. Fc. 1,14-19)

Dumnezeu a creat şi poziţionat pe orbită în ziua a patra soarele, luna şi planetele. De asemenea, El a creat stelele tot în această zi. Aceşti aştrii cereşti au fost făcuţi cu scopul de a lumina şi încălzi pământul. Datorită lor se poate măsura cu exactitate timpul, iar omul se poate orienta după ele, fie că este pe mare sau pe uscat.

A spus numai şi a fost adusă la fiinţă stihia aceasta minunată, soarele. Pe acesta îl numeşte luminătorul cel mare şi spune de el că a fost făcut spre stăpânirea zilei.29 Soarele a luat în stăpânire ziua, iar luna noaptea, pentru ca unul, cu razele sale, să facă ziua mai strălucitoare, iar cealaltă, luna, cu lumina ei, să risipească întunericul şi să dea oamenilor putinţa de a se îndeletnici cu uşurinţă cu treburile lor.30

După cum pământul s-a împodobit cu cele ce au ieşit din el, tot aşa şi cerul acesta văzut a fost făcut de Dumnezeu mai strălucitor şi mai frumos, împodobindu-l cu fel de fel de stele, şi cu crearea celor doi mari luminători, soarele şi luna.31

Prin adunarea la un loc a tuturor părticelelor menite să dea soarelui puterea de a străluci s-a format până la urmă un singur mare „luminător”. Tot aşa s-a întâmplat şi cu luna şi cu fiecare din planetele rătăcitoare, precum şi cu stelele fixe: împreunarea omogenă a tuturor a dat naştere unei singure lumini văzute.32

Acestea şi altele de felul lor sunt cele spre care privind îl apucă pe om ameţeala, când îşi vede neputincioşia cugetului pentru că nu-şi poate explica în ce chip a fost prelungit răstimpul de trei zile pentru ca să se poată distinge întreolaltă lumina atâtor stele sau cum a fost cu putinţă ca nesfârşite fiind depărtările dintre sferele cereşti şi lumea de pe pământ, marea înţelepciune a lui Dumnezeu a ştiut să aşeze soarele tocmai în mijlocul universului pentru ca să nu trăim cu totul în întuneric, în răstimpul de dinainte de a se fi arătat şi de a fi ajuns şi la noi strălucirea stelelor. Şi a aşezat tocmai deasupra capului nostru puterea de strălucire a soarelui, pentru ca razele lui să nu le întunece din pricina prea marii lui depărtări, dar s-a îngrijit ca nici din prea mare apropiere, puterea lor să nu ne moleşească, şi tot aşa s-a îngrijit ca de acolo, din sferele cereşti, nici corpul mai greoi şi mai slăbănog al lunii să fie atras prea jos şi să rătăcească în ţinuturi prea apropiate de pământ, fără să uite, însă, nici de aceea că strălucirea ei, oricât de palidă ar fi ea, totuşi să nu-şi piardă puterea de luminare. E drept, că fiind de firea ei mai greoaie, luna îţi lasă o impresie de oboseală, dar spre deosebirea razelor solare, ea nu e totuşi străină, când e vorba de a lumina. De altfel, cu toată neputinţa firii noastre de a cunoaşte rostul deplin al înţelepciunii cu care au fost create toate făpturile, din felul în care au fost ele văzute în planul Creatorului, putem afirma că, totuşi, o oarecare ordine se poate desprinde, destul de limpede, de către cei care ştiu să distingă, cât de cât, lucrurile.33

29 Ibidem, p. 8130 Ibidem, p. 8331 Ibidem, p. 8132 Sf. Grigore de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaemeron, în Scrieri, II, col. P.S.B., vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p.12333 Ibidem, p. 124

13

Sf. Ambrozie al Milanului arată şi el în mod grăitor că soarele a fost făcut după apariţia vegetaţiei pe pământ: „Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la vieţuire? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.”34

Drumul acestor luminători, împreună cu al stelelor, ne ajută să cunoaştem vremurile, schimbarea solstiţiilor, numărul zilelor, drumul anului.35

În fiecare zi, dumnezeiasca Scriptură ne arată că I-au plăcut lui Dumnezeu cele ce fuseseră create: „Şi a văzut Dumnezeu că este frumos” (Fc. 1,18), şi spune aceste cuvinte în fiecare zi a creaţiei, ca să ne înveţe că toate au fost aduse la fiinţă cu o deosebită înţelepciune şi cu o nespusă iubire de oameni.36

Ziua a V-a. În această zi, Dumnezeu a făcut animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii care mişună prin ape, după felul lor, şi toate păsările înaripate, după felul lor, şi le-a binecuvântat, zicând: „ Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”(Fc. 1,22). Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. (cf. Fc. 1,20-23)

După cum pământului i-a spus atât numai „Să răsară”, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi cu un singur cuvânt au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: „Să scoată pământul târâtoare cu suflete vii şi păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului” şi dintr-odată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul. Spusa e scurtă, un singur cuvânt, dar felurile de animale, multe şi deosebite.

A fost un cuvânt al lui Dumnezeu; şi cuvântul Lui a dăruit existenţă celor create. Astfel, cunoaştem şi ordinea creaţiei, prin cele scrise de profetul Moise, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.37

Din nou observăm o ordine minunată în procesul creaţiei. În cea de-a cincea zi, când era lumină şi vegetaţie pe pământ, Dumnezeu a creat păsările, insectele, peştii şi animalele marine (dinozaurii, balenele, focile, etc.). Acestea aveau hrană din belşug şi au fost create cu capacitatea naturală de a da naştere la urmaşi asemănători cu ele.

Putem din creaţia acestor făpturi să cunoaştem şi puterea Stăpânului şi nespusa Lui iubire oameni; puterea Lui, că a putut, cu cuvântul şi cu porunca, să aducă la fiinţă din ape astfel de vietăţi; cu iubirea Sa de oameni, că după ce le-a adus la fiinţă, le-a dat lor un loc propriu şi le-a rânduit partea cea nesfârşită a mării, ca să nu vatăme pe nimeni, ci să locuiască în ape; iar prin înfăţişarea lor să ne arate puterea covârşitoare a Creatorului, fără să aducă vreo vătămare neamului omenesc.38

34 Sf. Ambrozie al Milanului, Hexaimeronul, apud Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii, omul începuturilor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 8335 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 8436 Ibidem, p. 8537 Ibidem, p. 9138 Ibidem, p. 92

14

Ziua a VI- a. Apoi a zis Dumnezeu: ,,Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor.” Şi a fost aşa.

A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul !” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; a făcut bărbat şi femeie.

Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…”.

Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse, şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (cf. Fc. 1, 24-31)

În această zi Dumnezeu a constatat încă o dată că ceea ce crease era frumos şi bun. Animalele, reptilele şi omul au fost făcute când erau din belşug apă, aer, verdeaţă şi pomi fructiferi. De asemenea, Dumnezeu l-a făcut pe om stăpân peste toate vieţuitoarele. Nu în ultimul rând, Dumnezeu i-a făcut omului „parte femeiască” pentru a se putea reproduce la fel ca celelalte vieţuitoare.

N-a trezit numai apele pentru naşterea de vietăţi, ci a poruncit şi pământului să scoată vietăţi pământeşti.39

Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om ca să o stăpânească,40 şi l-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa.

Prin cuvântul „chip”, trebuie înţeles stăpânire şi nimic altceva; că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste toate cele de pe pământ; şi nimic nu este pe pământ mai mare decât el, ci toate sunt sub stăpânirea lui.41

Despre felul creaţiei tuturor celorlalte făpturi, fericitul Moise ne-a învăţat aşa: „Şi a zis Dumnezeu să se facă lumină, şi s-a făcut lumină” (Fc. 1,3), „Să se facă tărie” (Fc. 1,6), „Să se adune apele” (Fc. 1,9), „Să se facă luminători” (Fc. 1,14), „Să răsară pământul iarbă verde” (Fc. 1,11), „Să scoată apele târâtoare cu suflete vii” (Fc. 1,20), „Să scoată pământul suflet viu” (Fc. 1,24). Vedem că le-a creat pe toate numai cu cuvântul. Însă despre crearea omului, spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om.” Prin cuvintele acestea de pogorământ, de care se foloseşte Scriptura din pricina slăbiciunii noastre, ne arată în acelaşi timp şi felul creării omului şi chipul deosebit în care a fost creat; şi, ca să vorbim omeneşte, Scriptura aproape că ne arată că omul a fost făcut cu mâinile lui Dumnezeu, precum spune şi un alt profet:42 „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10,8)

În toate aceste cuvinte se arată cinstea dată omului, că Însuşi Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a făcut pe om, suflând în faţa lui suflare de viaţă şi făcându-se

39 Ibidem, p. 9340 Ibidem, p. 10041 Ibidem, p. 10242 Ibidem, p. 148

15

omul fiinţă vie, ridicându-l la cinstea de a fi stăpân peste toate, încărcându-l chiar de la început cu atâta binefacere.43

Dumnezeu a creat, deci, mai întâi pământul, apa şi lumina, apoi continentele şi vegetaţia, după aceea păsările şi peştii, iar în cele din urmă animalele şi omul.

E limpede că referatul Facerii nu se referă la o lume cunoscută prin legile naturale analizabile printr-o metodologie ştiinţifică. Limbajul Sf. Scripturi este iconic. Numirea realităţilor prezentate în referatul Facerii desemnează întreguri. Când citim „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, trebuie să avem în vedere integralitatea creaţiei. A fost o stare mai presus de timpul decelabil prin clipe cunoscute nouă astăzi când Dumnezeu-Sfânta Treime a gândit creaţia. Dar gândirea lui Dumnezeu înseamnă o facere (deşi e foarte palidă comparaţia, putem să ne gândim la proiectul unei lucrări care înseamnă totuşi o facere). De aceea proorocul Moise foloseşte verbul „a făcut”. Sf. Grigore de Nyssa arată că expresia „la început” în ebraică mai semnifică şi „în general”, adică putem înţelege că Dumnezeu în sfatul Lui din acel pretimp a gândit (a făcut) totul deodată (a se vedea şi la Sf. Vasile acel „ceva” ce există înaintea cerului şi pământului, acea stare mai presus de timp în care Dumnezeu a făcut totul).

Una e creaţia aceasta din pretimp, gândită de Dumnezeu în sfatul dumnezeiesc al Treimii şi alta e creaţia în actul lui Dumnezeu, desfăşurarea creaţiei în cele şase zile. Nici aceste zile nu au corespondenţă cu timpul natural cunoscut prin mijloacele specifice ştiinţei.44

În opinia lui Adrian Lemeni, întocmirea planului după care a fost realizată creaţia prin sfatul dumnezeiesc este tot o facere (o creaţie), o creaţie în pretimp, iar apoi începe creaţia propriu-zisă în cele şase zile, zile care nu corespund ca timp zilelor noastre, ci e vorba de un timp primordial, sacru.

Dumnezeu ar fi putut să facă întreaga creaţie într-o clipă, dar a creat-o treptat din nemărginita Lui iubire faţă de om, pentru ca ştiind bine despre cele create, să nu rămânem la gândurile noastre, ci să ne înălţăm mintea spre Dumnezeul Creator al universului. „Nu putea, oare, mâna Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelepciune să aducă la fiinţă pe toate şi într-o singură zi? Dar pentru ce spun eu într-o singură zi? Putea să le aducă într-o clipită! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţă pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – că El nu are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului profet ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşelile celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti.45

Există trei mari concepţii cosmologice: concepţia evoluţionistă, care afirmă că lumea de acum este rezultatul evoluţiei materiei veşnice; cosmogonia creaţionistă, care crede că lumea a fost creată static de către Dumnezeu, de la început în formele care există acum; şi cosmogonia teonomă, care învaţă că Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu în forma primară, ci numai ca şi creatio prima, într-un proces dinamic de creatio continua, pentru că aceasta se va finaliza prin creatio secunda,

43 Ibidem, p. 14944 Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei, Ed. ASAB, Bucureşti, 2004, p. 13045 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 50

16

adică prin cerul şi pământul de după Judecata universală, din Apocalipsă. Învăţătura creştină despre creaţie a fost numită creaţionistă, deoarece afirmă că Dumnezeu a creat lumea din nimic, din nefiinţă, numai prin voinţa Sa atotputernică şi susţine procesul de creaţie continuă, care îşi are obârşia în creaţia de la început, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant şi se încununează cu creaţia finală, când totul se transformă în Hristos ca Logos Creator şi Logos Mântuitor, într-un cer nou şi într-un pământ nou.46

Există şi alte concepţii asupra existenţei lumii, cum ar fi: panteismul, care crede că Dumnezeu şi lumea alcătuiesc o singură realitate, în sensul că esenţa lumii este Dumnezeu sau că lumea emană din Dumnezeu. Această concepţie a fost susţinută de religiile şi filozofiile păgâne, iar în timpurile moderne de filozofii Spinoza, Hegel şi mulţi filozofi moderni; dualismul, care afirmă existenţa a două principii veşnice: Dumnezeu şi materia, deci Dumnezeu a format lumea din materia veşnică; materialismul, care consideră că există un singur principiu veşnic: materia. Dumnezeu nici nu există, spiritul fiind numai expresia materiei evoluate, superioare.

Pentru a combate sistemele filozofice ale timpului care afirmau coexistenţa din veşnicie a materiei cu Dumnezeu, făcându-L, în acest fel, pe Dumnezeu, doar un Organizator al materiei şi nu un Creator, Sf. Vasile cel Mare spune că: „Dumnezeu, însă, înainte de a fi cele ce se văd acum, a gândit şi a pornit să aducă la existenţă cele ce nu erau; în acelaşi timp a gândit şi cum trebuie să fie lumea şi ce formă să-i dea materiei, ca să fie în armonie cu ea. Cerului i-a rânduit o natură potrivită cerului, iar formei pământului i-a dat o substanţă proprie şi trebuincioasă lui. Focului, apei şi aerului le-a dat forma pe care a voit-o şi le-a adus la existenţă aşa cum o cerea raţiunea fiecăreia din cele create. A unit într-o prietenie nesfărâmată, într-o singură unitate şi armonie întreaga lume, care din pricina slăbiciunii propriilor lor gânduri măsoară cu minţile lor puterea cea de neînţeles a lui Dumnezeu, cu neputinţă de explicat de limba omenească.”47

Cu acest scop a adus Dumnezeu la fiinţă toată această lume! Ne-a creat pe noi, nu ca să ne piardă, nici ca să ne trimită în iad, ci ca să ne mântuiască, ca să ne scape de înşelăciune şi să ne dăruiască desfătarea împărăţiei. Nouă ne-a pregătit această împărăţie nu după ce ne-a făcut pe noi, ci înainte de întemeierea lumii, după cum Însuşi spune: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25,34). Iată cât de iubitor de oameni este Dumnezeu, că înainte de facerea lumii, înainte de a aduce pe lume pe om, i-a pregătit omului mii şi mii de bunătăţi, ca să ne arate câtă purtare de grijă are de neamul nostru şi că vrea ca toţi să ne mântuim.48

Dumnezeu este făcătorul a tot ce se vede şi ce nu se vede, adică este Creatorul lumii. El a făcut din nimic sau a chemat din nefiinţă la fiinţă tot ce există în afară de Sine, adică lumea sau universul.49

Aşadar, cunoaştem marea iubire de oameni a Stăpânului tuturor, pe care a arătat-o neamului nostru, aşa cum spune şi Sf. Ioan Gură de Aur în a 7-a omilie a sa

46 D. Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1993, p.18647 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 8648 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 51-5249 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 63

17

la cartea Facerii, prin faptul că a întins cerul, a aşternut pământul, a creat tăria, ca un zid despărţitor între ape; a poruncit apoi să se adune apele; apele le-a numit mări, iar uscatul, pământ; a împodobit pământul cu seminţe şi cu celelalte ierburi; a trecut apoi la crearea celor doi mari luminători şi a feluritelor stele, ca să împodobească cu ele cerul; a adus apoi la fiinţă din ape vieţuitoare însufleţite şi păsările zburătoare pe pământ sub tăria cerului. A împlinit astfel numărul celor cinci zile. Şi pentru că trebuie să fie create din pământ animale, a poruncit Dumnezeu să fie aduse şi acestea la fiinţă; unele pentru hrana noastră, altele bune să ne slujească; au mai fost create şi fiarele şi târâtoarele. Deci, după ce a împodobit totul, după ce a pus în toate cele văzute cuvenita rânduială şi frumuseţe, după ce a pregătit masă scumpă, plină cu fel de fel de mâncăruri, îmbelşugată şi bogată, după ce a înfrumuseţat în fel şi chip cele de sus şi cele de jos şi a făcut, ca să spunem aşa, palat împărătesc, strălucitor peste tot,50 după acestea a creat pe cel ce avea să se bucure de toate aceste frumuseţi. I-a dat stăpânire peste toate cele văzute şi arată cu cât este mai de preţ decât toate cele ce fuseseră create, cel ce este plăsmuit, de vreme ce porunceşte ca toate cele făcute să fie sub stăpânirea şi conducerea lui.51

50 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 9451 Ibidem, p. 95

18

Însuşirile lui Dumnezeu reflectateîn actul creaţiei

upă ce, în prealabil, am vorbit despre Dumnezeu şi toate însuşirile Sale, definindu-le şi aducând argumente din izvoarele Revelaţiei, şi după ce am prezentat referatul biblic al creaţiei lumii în cele şase zile, cu anumite comentarii ale Sfinţilor Părinţi cu privire la zilele creaţiei, în acest capitol, ne vom ocupa de modul în care însuşirile lui Dumnezeu se reflectă în actul creaţiei prin energiile Sale dumnezeieşti „din afară”, cum Dumnezeu îşi concentrează toate puterile Sale, toată voinţa Sa, toată înţelepciunea Sa, împletite şi susţinute de iubirea Sa pentru a crea întreaga lume. În acest sens, ne vom baza pe izvoarele Revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în care s-au scris despre Dumnezeu, Creatorul, Marele Meşter, Atotputernicul, Atotînţeleptul, Necuprinsul, Iubitorul.

„Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.” (Ir. 10,12)

La baza creaţiei stă corespondenţa dintre voinţa, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, căci caracteristica esenţială a înţelepciunii dumnezeieşti cere ca întreaga fire creată să fie cunoscută de Dumnezeu. „Însuşirea de căpetenie a înţelepciunii dumnezeieşti cere ca să nu existe nimic necunoscut în legătură cu felul în care au fost create toate. Deodată cu cunoaşterea a apărut şi puterea, în aşa fel încât în acelaşi timp a ştiut şi ce trebuie să creeze, dar totodată puterea creatoare a şi ajutat ca cele cunoscute să se realizeze, cele cugetate transformându-se în lucrare, nerămânând în nici una neîmplinită din câte au fost concepute, ci arătându-se că în tot timpul lucrarea s-a contopit şi s-a unit cu voinţa.”52

Sf. Vasile cel Mare, în prima omilie la Hexaemeron, îl arată pe Creator, arată cine a zidit întreaga creaţie, şi anume că „Dumnezeu, fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată, Acesta „a făcut întru început cerul şi pământul.”( Fc. 1,1)53

Făcând referire la erorile concepţiilor cosmologice raţionaliste, Sf. Vasile cel Mare susţine că „Dumnezeu nu i-a dat lumii cauza existenţei ei, aşa cum spun aceia, ci că Dumnezeu Însuşi a făcut-o: ca bun, această operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă; ca puternic, această operă foarte mare.”54

Observăm că pentru fiecare din minunatele lucruri pe care le-a creat Dumnezeu, a premers, potrivit istoriei lui Moise, cuvântul dumnezeiesc care poruncea şi ne dădea să înţelegem că taina învăţăturii dogmatice nu rămâne întipărită doar în cuvinte, ci în acea putere creatoare plină de înţelepciune, prin care cele pe care le socotim „bune fapte” se dovedesc a fi desăvârşite şi că încă de la început toate au existat datorită lucrării lui Dumnezeu desfăşurate într-o ordine şi înţelepciune, rânduite fiecare la locul lor, potrivit puterii dumnezeieşti netrecătoare.55 Nu putem 52 Sf. Grigore de Nyssa, op. cit., p. 9253 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 7354 Ibidem, p. 7855 Sf. Grigore de Nyssa, op. cit., p. 122

19

D

presupune nici că înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi neputincioasă şi nici că puterea Lui ar fi lipsită de înţelepciune, ci că se poate dovedi că ele sunt unite în mod deplin atât când apar la un loc toate aceste însuşiri, cât şi atunci când vorbim numai de una dintre ele. Căci s-a dovedit prin puterea faptelor cât de înţeleaptă este voinţa Domnului, dar în acelaşi timp şi puterea Lui lucrătoare a fost dusă la îndeplinire printr-o voinţă înţeleaptă. Ori, dacă în El sunt prezente, în acelaşi timp, atât înţelepciunea, cât şi puterea, atunci desigur că nu-I era necunoscut nici felul în care se afla materia la facerea lumii şi nu-I lipsea nici puterea de a face ceea ce cunoştea.56

Lumea este vestitoarea slavei Lui, care umple pământul. Lumea creată vesteşte atotputernicia, frumuseţea, înţelepciunea şi bunătatea Lui. Din măreţia frumuseţii create, se vede prin comparaţie autorul ei:57 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.” (Ps. 18,1-4)

Sf. Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu creând omul i-a împărtăşit patru dintre propriile sale însuşiri: existenţă, veşnicie, bunătate şi înţelepciune.58

Despre Dumnezeu ne vorbeşte, deci, realitatea obiectivă a firii înconjurătoare, care ne-a fost dată ca „învăţătoare”;59 omul credincios, contemplând creaţia ca realitate obiectivă, cu legile şi armonia pe care aceasta le vădeşte, precum şi structura însăşi a fiinţei umane, postulează cu necesitate existenţa personală absolută a unui Creator atotperfect şi atotştiutor, atotînţelept şi infinit de bun, mai presus de creaţie, dar prezent în ea, susţinând-o în binele etern, şi care este Dumnezeu – Binele Suprem.60

Aşadar, zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele neînsufleţite sau înzestrate cu puţină pricepere până la cele mai înţelepte, de la începutul lumii până astăzi, mărturiseşte înţelepciunea, bunătatea, prezenţa şi puterea Creatorului a tot ceea ce există,61 care, după învăţătura Sf. Maxim, este Binele Suprem.

Încheindu-şi prima omilie la Hexaemeron, Sf. Vasile cel Mare rosteşte cuvinte admirabile împotriva erorilor concepţiilor cosmologice raţionaliste şi la necesitatea descoperirii doxologicului din creaţie. El spune: „Dacă am încerca acum să vorbim de toate câte spun aceşti învăţaţi am cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelor, ci să dăm crezare lui Moise, care a spus: A făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi 56 Ibidem, p. 9757 Pr. Prof. Vlad Prelipceanu, Dumnezeu şi lumea după Vechiul Testament în comparaţie cu concepţiile antice orientale, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2/ 1957, Tipografia Centrului Mitropolitan Mănăstirea Neamţ, Târgu –Neamţ, 1957, p.6758 Pr. Tache Sterea, Dumnezeu, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările ecumenismului contemporan, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, Bucureşti, 1998, p. 6859 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. D-tru Stăniloae, col. P.S.B., vol.80, EIBMBOR, 1983, cap. 28, p. 13160 Drd. Liviu Stoina, Cunoaşterea lui Dumnezeu după învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, nr. 1, ianuarie-martie, Bucureşti, 1988, p.11661 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări Misionare”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986

20

măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor, dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenită Creatorului.62

Dumnezeu – Creator. Un Dumnezeu unic este creatorul şi stăpânul lumii, nu este o parte a lumii. El a creat lumea fără ajutorul unui demiurg. Lumea nu este, aşadar, singura care există. Dumnezeu este înainte de lume, fiindcă El a creat lumea. Lumea are un început, fiindcă Dumnezeu cel unic a adus-o din neexistenţă la existenţă, adică a creat-o ca un întreg armonic a cărei lege este voinţa lui Dumnezeu.63 Decalogul învaţă precis şi clar că Dumnezeu (Iahve) a creat lumea (Iş. 20,11).

Pentru Cuviosul Isidor, Dumnezeu e, mai întâi de toate, Dumnezeu-Creator şi Dumnezeu-Ordine sau Dumnezeu-Frumuseţe. Aşa mărturiseşte Cuviosul, ceea ce psalmistul exprima prin cuvintele: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. (Ps. 18,1)64

Faptul că Duhul Sfânt era deasupra apelor ne arată puterea creatoare a Duhului.65 Sf. Efrem Sirul scrie: „Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl a grăit, Fiul a zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi aceasta a făcut-o purtându-Se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”66

Sf. Atanasie cel Mare accentuează ideea că se poate câştiga cunoştinţa despre Dumnezeu şi de la cele ce se văd, fiindcă „zidirea” arată şi proclamă pe Stăpânul şi Făcătorul ei, „ca prin nişte litere”:67 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.” (Ps. 18,1-4). Când înalţi privirea şi priveşti frumuseţea, măreţia şi folosul cerului, urcă-te atunci de la cer la Creator, aşa precum spunea un înţelept: „Din măreţia şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte în chip asemănător Făcătorul.” (Înţ.Sol.13,5),68 căci creaţia întreagă, în toată complexitatea ei, nu este altceva decât expresia raţionalităţii divine, concretizată în forme plasticizate.69

62 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 8363 Ibidem66

64 Pr. Magistrand Ioan Turcu, Dumnezeu şi cunoaşterea Sa din creaţie. Fiinţa umană în cadrul creaţiei, în „Ortodoxia”, nr. 2, martie-iunie, Bucureşti, 1961, p. 24265 Adrian Lemeni, op. cit., p.15166 Sf. Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere, apud Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii, omul începuturilor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 4767 Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 15, trad. de Pr. Prof. D-tru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 6968 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 6269 Ibidem67, p. 52

21

Dumnezeu – Atotputernicul. După învăţătura Bisericii noastre, viaţa este un dar la obârşia căruia stă atotputernicia divină. Dumnezeu este Izvorul vieţii. El a făcut „să mişune apele de vietăţi, fiinţe, cu viaţă în ele…şi pământul să scoată fiinţe vii, după felul lor” (Fc. 1,20,24). Viaţa omului este, de asemenea, o manifestare a bunătăţii Sale nesfârşite. În cartea Genezei, scrie: „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie.” ( Fc. 2,7)70

Atotputernicia lui Dumnezeu se arată în tot universul pe care Dumnezeu l-a alcătuit cu puterea Sa şi pe care l-a aşezat să se conducă după legile Sale. Dumnezeu, cu puterea Lui, conduce cursul stelelor şi nici una dintre ele nu iese afară de linia ce i s-a fixat. Dumnezeu a orânduit să ia fiinţă ziua şi noaptea, lumina şi întunericul. El trimite vânturile, tulbură marea, face valurile să vâjâie şi să sune. El dă naştere curenţilor şi norilor. El face să cadă ploaia şi roua. El închide cerul, produce uscăciune şi provoacă foametea. Pentru că Dumnezeu a chemat lumea la existenţă fără osteneală, prin cuvântul Său, El Se arată a fi atotputernic. Cuvântul lui Dumnezeu din timpul creaţiei „Şi a zis” ( Fc. 1,3), este conceput în sensul de exteriorizare a puterii Sale. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă cu toată claritatea atotputernicia Lui.71

Puterea lui Dumnezeu e conformă cu voinţa Lui şi când Dumnezeu cugetă lucrurile create, El voieşte să le aducă la existenţă, iar puterea dumnezeiască înfăptuieşte în conformitate cu voinţa divină. Este vorba, deci, de o corespondenţă între voinţa, puterea, dar şi înţelepciunea lui Dumnezeu.72

Prin voia lui Dumnezeu Atotţiitorul există lumea, căci stă în puterea Celui ce este cu adevărat ca ea să existe de-a pururi sau să nu existe. Dar fiindcă Lui nu-I pare rău de darurile Sale, ea va exista veşnic şi va fi susţinută prin natura Lui atotţiitoare, chiar dacă are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusă la existenţă din neexistenţă şi stă în voia Lui ca ea să fie sau să nu fie.73

Temeiurile stabilităţii pământului şi a ordinii din univers nu pot fi căutate şi explicate prin cauze naturale, ci prin puterea lui Dumnezeu care susţine întreaga creaţie. „Trebuie să mărturisim că toate se ţin prin puterea Creatorului. Aceasta trebuie să ne-o spunem atât nouă înşine, cât şi celor care ne întreabă pe ce se sprijină această mare şi grozavă greutate a pământului, că în mâna lui Dumnezeu sunt marginile pământului.74 „Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt” (Ps. 94,4)

Dumnezeu – Atotînţeleptul. Pentru a arăta atotînţelepciunea lui Dumnezeu în actul creaţiei la animalele din apă, contra concepţiilor raţionaliste, Sf. Vasile cel Mare, în omilia a 5-a la Hexaemeron, îl aduce ca exemplu pe ariciul de mare, spunând: „Am auzit pe cineva din cei ce locuiesc la ţărmurile mării, că ariciul de mare, această vietate foarte mică şi de toţi dispreţuită, adeseori învaţă pe corăbieri când va fi vreme bună şi când va fi furtună. Ariciul de mare, când prevede o

70 Pr. Lector Dumitru Abrudan, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 26971 Ibidem72, p. 6172 Adrian Lemeni, op. cit., p. 16273 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 10874 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 81

22

turburare a vânturilor se vâră sub o piatră mare, se agaţă de ea, ca de o ancoră, şi este ţinut de piatră, ca să nu fie târât cu uşurinţă de valuri. Corăbierii când văd semnul acesta ştiu că este de aşteptat o mişcare puternică a vânturilor. Nici un astrolog, nici un haldeu, care cunoaşte turburările văzduhului după răsăritul stelelor, n-a învăţat acestea pe ariciul de mare, ci Domnul mării şi al vânturilor a pus în mica vietate urma vădită a marii Lui înţelepciuni.”75

Dumnezeu „a creat din nimic zidirea cea văzută şi nevăzută, ca Unul ce a făcut toate cu raţiune şi înţelepciune la vremea cuvenită, pe cele generale şi pe cele individuale.”76 Cel care se cercetează cu pricepere pe sine însuşi poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu atât din alcătuirea cerului şi a pământului, cât şi din alcătuirea propriei noastre firi, aşa precum spune şi profetul: „Minunată s-a făcut ştiinţa Ta de către mine” (Ps. 138,5), cu alte cuvinte, cunoscându-mă pe mine, am cunoscut covârşitoarea Ta înţelepciune.77

Sf. Atanasie cel Mare spune cu referire la atotînţelepciunea lui Dumnezeu: „Dar ca nu numai să existe, ci să existe bine, a binevoit Dumnezeu să se coboare înţelepciunea Sa la creaturi, ca să aşeze o întipărire oarecare şi o pecete a chipului Lui în toate, în comun şi în fiecare, pentru ca cele făcute să se arate înţelepte şi lucruri vrednice de Dumnezeu. Căci precum cuvântul nostru e chipul Cuvântului care e Fiul lui Dumnezeu, aşa înţelepciunea creată în noi este chipul Aceluiaşi Cuvânt, care e Înţelepciunea Lui. Astfel, înţelepciunea noastră, având capacitatea de a cunoaşte şi de a cugeta, ne face împlinitori ai Înţelepciunii creatoare şi prin ea putem cunoaşte pe Tatăl ei.”78

Sf. Atanasie foloseşte o comparaţie plastică, vrând să evidenţieze din armonia universului Înţelepciunea lui Dumnezeu: „Precum un cântăreţ, combinând sunetele joase cu cele înalte şi cele din mijloc împreunându-le cu altele prin arta lui, alcătuieşte o melodie, aşa şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, purtând tot universul ca pe o liră şi împreunând cele din aer cu cele de pe pământ şi pe cele din cer cu cele din aer şi unind întregurile cu părţile şi cârmuindu-le toate cu porunca şi voia Sa, alcătuieşte o singură lume şi o unică rânduială frumoasă şi armonioasă a ei, El Însuşi rămânând nemişcat, dar toate mişcându-le, prin crearea şi orânduirea lor, după bunăvoirea Tatălui”79

Dumnezeu – Iubitorul. Chipul lui Dumnezeu în om înnobilează fiinţa umană şi îi amplifică valoarea.80 Am putea spune că, în general, toate creaturile aduse de Dumnezeu la existenţă sunt într-o anumită măsură purtătoare ale chipului Său, ale bunătăţii Sale, pentru că sunt bune: „Şi a privit Dumnezeu la toate câte făcuse şi iată erau bune foarte.” (Fc. 1,31). Bunătatea este o însuşire esenţială a Fiinţei dumnezeieşti. Prezentă în natura creată, bunătatea devine pecetea bunătăţii dumnezeieşti, imprimată în această natură. Dar, spre deosebire de restul creaturilor, omul reflectă în fiinţa sa o complexitate de alte însuşiri, pe care numai Dumnezeu le

75 Ibidem, p.15376 Ibidem69, p. 11677 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 17878 Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 31979 Idem, Despre Întruparea Logosului, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 7980 Olivier Clément, Questions sur l’ homme, Editions Stock, Paris, 1973, p. 41

23

posedă în grad absolut. El este înzestrat cu suflet raţional şi liber. Raţiunea şi libertatea îl distanţează pe om de făpturile neînsufleţite şi îl apropie de Dumnezeu. Aceste calităţi întregesc în om chipul dumnezeiesc, care în celelalte existenţe cunoaşte doar o licărire pală.81

La începutul creaţiei stă iubirea, care e totodată şi ţinta ei. Făptura umană, ca produs al iubirii treimice, trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică.82

Alcătuirea fiinţelor nu este numai lucrarea Tatălui, ci a tuturor Persoanelor Sfintei Treimi.83 De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că Dumnezeu, veşnicul Creator, atunci când voieşte şi lucrează din bunătatea Sa nemărginită, creează prin Cuvântul şi Duhul, Cei împreună de o fiinţă.84 Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeieşti este singura explicare a creării unei alte existenţe, decât cea proprie Lor, plenară şi necreată, dinainte de veci. Dumnezeu n-ar fi Creator dacă n-ar fi bun, iar bun n-ar putea fi, dacă n-ar fi Persoană, în relaţie conştientă cu alte persoane, din veci. N-ar fi Creator dacă n-ar fi Treime, dar şi lumea n-ar fi creată, dacă n-ar exista un Dumnezeu bun, conştient şi liber.85

Există o legătură indisolubilă între Sfânta Treime şi creaţie. „Lumea este, fără îndoială, posibilă, destinată slavei lui Dumnezeu Tatăl, a cărui act de creaţie este în mod special, El fiind Originea fără început. Sfântul Duh este cel care împlineşte planul creaţiei, aducând opera de revelaţie începută prin Fiul, fiind aşadar vorba de o lume ca un dar fundamental al iubirii dintre Tatăl şi Fiul. Acest dar al Duhului Sfânt, unificând lumea cu Tatăl şi cu Fiul, este ultima posibilitate de unire a creaţiei cu Treimea.86

Operă a dragostei dumnezeieşti, creatura trebuie să răspundă lui Dumnezeu cu dragoste, iar Tatăl consimte să aştepte până ce făptura Lui va răspunde dragostei Sale.87 Fiind lucrarea iubirii lui Dumnezeu în afară de Sine, creaţia arată pe Făcătorul ei, adică pe Dumnezeu şi mărturia ei este foarte clară „pentru cei ce nu au ochiul înţelegerii cu totul orbit,”88 căci „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.” (Ps. 18,1-4).

Motivul creării lumii ne descoperă dragostea infinită a lui Dumnezeu faţă de făptură. „Dumnezeu, fiind Făcător din veci, creează când vrea prin Cuvântul cel de o fiinţă şi prin Duhul, pentru bunătatea Sa nemărginită. Să nu zici: pentru care motiv

81 Ibidem79, p. 26682 Ibidem78, p. 4683 Sf. Maxim Mărturisitorul, Questions ad Thalassium, I-LV, editate în C. Laga-C. Steel, Maximi Confessoris ad Thalassium I, Questions I-LV, una cum latina interpretatione Ioannis Scotae Eriugenae iuxta posita, Leuven University Press, Turnhout-Brepols, 1980, p. 20784 Idem, 4 Centuriae de charitate, editate în Capituli sulla carità, ediţie critică cu introducere, traducere şi note (Verba Seniorum, N.S. 3), Ed. A. Ceresa-Gastaldo, Roma, 1963, p.19485 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic în timp, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 2, 1937, p. 4186 Hans Urs von Balthazar, Crèation et Trinité, Communio, nr. 13, 1988, p. 6987 Ibidem91, p. 4788 Ibidem

24

le-a făcut acum, odată ce e pururea bun? Fiindcă înţelepciunea Fiinţei nemărginite e nepătrunsă şi nu cade sub conştiinţa omenească.”89

Datorită bunătăţii Sale există puterile cereşti şi îngereşti, cele cuvântătoare şi cele necuvântătoare, natura mişcătoare şi cea nemişcătoare.90 Dumnezeu n-a adus la fiinţă pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui.91 Creaţia nu apare ca o lipsă a iubirii, ci ca expresia unui preaplin de iubire a lui Dumnezeu.92

Cu referire la aseitatea lui Dumnezeu putem spune că din nici un citat din Vechiul Testament nu se poate deduce ideea că divinitatea ar fi fost inclusă în procesul de devenire al lumii, ci ea stă faţă de lume cu totul independentă.93

Omniprezenţa se arată prin faptul că Dumnezeirea se află deopotrivă în toate şi pătrunde deopotrivă toată creaţia; într-adevăr, nu rămâne nimic în fiinţă, dacă este separat de Fiinţă, dar natura divină atinge toate în egală măsură, cuprinzând în sine totul, prin forţa ei de cuprindere.94 „La Dumnezeu nimic nu-i neprevăzut, nimic nu-i neglijat. Pe toate le priveşte cu ochiul cel neadormit. Este de faţă lângă toţi şi lângă toate, dând mântuire fiecăruia.”95

Cu privire la libertatea absolută a lui Dumnezeu, Sf. Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu n-ar putea fi Creator, dacă ar fi lipsit de voinţă şi de energie, pentru că a făcut lumea fiindcă a vrut, nu din necesitate. Voinţa şi energia exprimă libertatea lui Dumnezeu şi sunt cauza creaţiei lumii.96 Ceea ce a adus la existenţă şi susţinut în existenţă, e din nimic, dar tocmai de aceea are la bază puterea lui Dumnezeu. „Puterea” e din Fiinţa lui Dumnezeu, dar se activează prin libertatea lui Dumnezeu.

Referitor la veşnicie, din cele ce desprindem din cărţile Vechiului Testament, Singur Dumnezeu este veşnic, altceva etern nu poate exista lângă Dânsul. Dumnezeu n-a fost creat cum este creată lumea. Toată existenţa cealaltă este numai creaţia divină. Toată făptura văzută şi nevăzută există numai în măsura în care Dumnezeu voieşte: „Aşa grăieşte Domnul, Izbăvitorul tău şi Care te-a zidit din sânul maicii tale: "Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul, şi cine Mi-a fost într-ajutor?” (Is. 44,24)

În încheiere, putem trage câteva învăţături de ordin dogmatic, din felul cum cărţile biblice ale Vechiului Testament expun ideile care stau la baza creaţiei divine.

a) Dumnezeu este Creatorul lumii, El a făcut din nimic sau a adus din nefiinţă la fiinţă tot ce există în afară de Sine, adică lumea şi universul.97

b) Tot ce există în afară de Dumnezeu, adică cerul şi pământul, nu există din

89 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, p. 12590 Protosinghel Mihai Mocanu, Lumea ca dar al lui Dumnezeu pentru oameni şi dar al credincioşilor către Dumnezeu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 4, Tipografia Centrului Mitropolitan Iaşi, Mănăstirea Neamţ, Târgu-Neamţ, 1988, p. 1591 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p.4192 Adrian Lemeni, op. cit., p. 16793 Ibidem80, p. 6394 Ibidem97, p. 4795 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 15396 Ibidem103, p. 3797 Scholz P., op. cit., p. 18

25

eternitate, ci are un început. La stabilirea acestui început apare timpul. Timpul nu este altceva decât unitatea de măsură a mişcărilor, adică a schimbărilor. Termenul biblic „beresit, en arche” (Fc. 1,1) indică bine deosebirea dintre eternitate şi temporalitate, căci el exprimă coincidenţa originii timpului cu actul creaţiei sau naşterea tuturor lucrurilor, care mai înainte nu erau.98

c) Tot ce există în afară de Dumnezeu şi care îşi are originea în timp, îşi are baza fiinţei nu în sine însuşi, ci are pe Dumnezeu ca autor.

În Geneză 1,1, verbul „bara' ” are semnificaţia producerii din nimic din cauza legăturii cu cuvântul „beresit”-„la început”. Prin acest termen se indică începutul lumii în chip expres. Înaintea acestui început, deci înaintea creaţiei, numai Dumnezeu era unica fiinţă.99

„Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi până în veac eşti Tu” (Ps. 89,2).

d) Scopul pentru care a creat lumea stă în hotărârea liberă a lui Dumnezeu.„Dar Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut” (Ps.

113,11)e) Ţelul final al creaţiei nu este creatura, fiindcă nu acesta este scopul, ci

mărirea lui Dumnezeu şi nu numai omul, ci şi firea necuvântătoare, descoperă în sine mărirea lui Dumnezeu.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.” (Ps. 18,1-4) – aici se laudă mărirea şi puterea lui Dumnezeu.

f) Coroana creaţiei, fiinţa în care ajung la capăt operele creaţiei sau în care se concentrează, este omul pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Său şi pe care El l-a aşezat ca rege al întregii naturi, pentru el întocmită.

„Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8,5-6)

Stăpânirea omului este însă relativă, deoarece Dumnezeu, ca ziditor al întregii firi sau al universului, rămâne de asemenea Stăpânul ei:100 „Al Domnului este cerul şi pământul, cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce locuiesc în ea.” (Ps. 23,1)

98 Mihălcescu I., op. cit., p.15399 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p.71100 Ibidem, p. 71-73

26

Relaţiile omului cu Dumnezeuîn starea primordială

reaţia se încheie cu crearea omului, făcut în chip deosebit de către Dumnezeu,Care a zis : „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să

stăpânească... tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... bărbat şi femeie l-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...” (Fac. 1, 26-28). Fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seamă creatură a lui Dumnezeu, fiind constituit din două elemente: trup şi suflet.

Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu „din pământ”, cu totul altfel decât pe celelalte creaturi. Căci pe când despre acestea Sfânta Scriptură spune: „Şi a zis Dumnezeu să se facă”, despre om zice: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fc. 2,7).

Aşadar, trupul omului l-a făcut Dumnezeu din pământ, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup, care este luat din pământ şi are ceva comun cu toate vieţuitoarele, omul este legat de pământ şi de tot ceea ce aparţine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creaţie direct de la Dumnezeu, omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.

Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simţirea şi voinţa liberă, care se îndreaptă către Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu înseamnă întărirea şi desăvârşirea omului în virtute şi sfinţenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.

Din coasta celui dintâi om, din Adam, Dumnezeu a făcut pe femeie, pe Eva. Pe aceşti doi oameni i-a aşezat Dumnezeu în raiul pământesc, ca să ducă o viaţă fericită şi în iubire faţă de Părintele Ceresc. Mintea lor era luminată, inima sau simţirea era curată şi fără pofte rele, voinţa era dreaptă şi înclinată numai spre bine, trupul era sănătos şi fără nici o suferinţă.

Astfel, omul creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” se găsea la început într-o stare de curăţie şi nerăutate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însuşi şi cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvârşit, dar prin continuă strădanie şi cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemănarea cu Făcătorul său, şi astea toate doar din iubirea lui Dumnezeu, pentru că: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8,16). Dumnezeu este în Fiinţa Sa dumnezeiască şi veşnică iubirea însăşi. În cuvintele: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8,16), Sf. Apostol Ioan rezumă toată revelaţia Noului Testament. Iubirea este însuşi numele lui Dumnezeu: „Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung- răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Iş. 34,6). Iubirea arată gradul în care Dumnezeu Şi-a descoperit propria Sa intimitate, arată adâncul comuniunii Sale cu noi. De aceea, din partea creştinilor,

27

C

iubirea este starea de a fi unit cu Dumnezeu în cea mai desăvârşită apropiere personală.

Numai un Dumnezeu care este în sine iubire supremă şi veşnică subzistă ca Treime. Iubirea este cea care păstrează în Dumnezeu unitatea de fiinţă şi treimea persoanelor.

Dumnezeu este Fiinţa personală, vie, atotprezentă, care iradiază iubire, de aceea energiile dumnezeieşti sunt energii ale iubirii. Toate însuşirile şi lucrările lui Dumnezeu „în afară” sunt însuşiri şi lucrări ale iubirii: întruparea şi răscumpărarea au ca mobil iubirea lui Dumnezeu faţă de om: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16). În Iisus Hristos este prezentă însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni ( cf. Tit 3,4). Voinţa lui Dumnezeu este concentrată în legea iubirii (Mc.17, 29-31). Iubirea lui Dumnezeu, manifestată în Iisus Hristos, constituie forţa de coeziune a Bisericii: „Că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu arătată întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 8,38-39).

Iubirea lui Dumnezeu se arată, după cum am mai spus, în sfinţenia, bunătatea şi dreptatea Sa. Sfinţenia lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu este ţelul absolut şi desăvârşit al vieţii noastre: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Lv. 19,2; 20,7). Bunătatea lui Dumnezeu înseamnă generozitatea cu care „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (II Cor. 1,3), împărtăşeşte darurile Sale altora pentru a se bucura şi aceştia de ele, căci „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iac. 1,17). Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă nu numai milostivirea Sa faţă de cel în nevoie: „Că a izbăvit pe sărac din mâna celui puternic şi pe sărmanul care nu avea ajutor” (Ps. 71,12), ci şi că El răsplăteşte ascultarea: „Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145,18) şi pedepseşte neascultarea: „Orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit răsplătire" (Evr. 2,2; cf. II Tim. 4,14).

Întreaga viaţă a omului în rai, în împărăţia lui Dumnezeu-Treime, era o continuă doxologie, o Liturghie neîntreruptă. Omul Îl vedea direct pe Dumnezeu; chipul Lui din om nu era încă întunecat de păcat, astfel el ştia care este calea cea dreaptă pe care o avea de urmat, pentru a se desăvârşi şi uni deplin cu Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu se putea realiza numai prin împlinirea poruncilor Creatorului, fapt pe care l-au nesocotit protopărinţii şi din neascultare cad în păcat. Aceasta atrage după sine pe lângă ruperea comuniunii cu Dumnezeu, prin pierderea harului, alungarea din rai.

Adam a fost creat de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie, fără păcat, raţional şi nemuritor, cu libertate şi responsabilitate deplină. Starea lui Adam, capul neamului omenesc, înainte de păcat, era o stare de desăvârşire continuă, în care el căuta fericirea în unirea cu Dumnezeu.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu (Fc. 1,26). Expresia aceasta arată firea spirituală, raţională şi morală a omului, personalitatea sa liberă, capabilă de a alege adevărul şi de a face binele. Omul, ales ca reprezentant a lui

28

Dumnezeu, este investit cu puterea de a stăpâni creaţia şi de a domina forţele firii: „Când privesc cerul, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8,3-6). Desigur, în comparaţie cu Dumnezeu, omul este o fiinţa contingentă: „Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el, şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 103, 95-96).

Învăţătura ortodoxă face deosebire între „chip” şi „asemănare”, prin „chip” înţelegând caracterul său de fiinţă personală, structura spirituală şi însuşirile intelectuale care deosebesc pe om radical de orice altă făptură creată. Prin „asemănare” se înţelege desăvârşirea pe care urma să o atingă chipul, printr-un proces de creştere şi transformare morală.

Starea de sfinţenie, în care a fost creat Adam a fost pierdută, prin căderea sa în păcat. Căderea sau păcatul originar este actul de neascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, prin care şi-a atras pierderea comuniunii cu Dumnezeu şi a vieţii veşnice. Păcatul lui Adam a introdus moartea în lume deoarece Adam constituie originea comună a celor care poartă aceeaşi fire cu el.

Adam a fost înzestrat cu libertatea voinţei şi cu responsabilitatea deplină, deci şi cu posibilitatea de a greşi. Dar păcatul nu este ceva natural omului, pentru că el nu este constrâns prin fire să lucreze într-o direcţie anumită. Omul este liber să fie şi împotriva naturii sale şi a lui Dumnezeu. Păcatul este tocmai dezbinarea dintre Dumnezeu şi om şi, fiind un act de voinţă, dar împotriva firii proprii omului, a adus şi o corupţie a naturii umane. Prin păcat s-a introdus în firea noastră răul, suferinţa şi moartea. Prin căderea în păcat, s-a pierdut starea de sfinţenie de la început, dar nu s-a şters chipul lui Dumnezeu în noi. Chipul s-a întunecat, a slăbit, dar nu s-a pierdut. Fără chip, noi am înceta să mai fim oameni. Păcatul originar a adus o schimbare nu numai a modului de existenţă a lui Adam, ci şi a destinului şi scopului său. Prin întruparea şi jertfa Fiinţei lui Dumnezeu, starea originară a omului este restaurată, chipul este readus la o viaţă nouă în Hristos, harul fiind o condiţie de devenire spirituală pe calea spre asemănare.

Sf. Atanasie cel Mare spune că: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.” Creat pentru o menire înaltă şi excepţională, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice şi spirituale necesare ajungerii destinaţiei sale: desăvârşirea.110

Mărturisirea Ortodoxă înfăţişează starea primordială a omului ca o stare a nevinovăţiei sau a nepăcătuirii, ca neştiinţă a păcatului sau neîncercarea lui şi că în Adam, mai înainte de a fi greşit, a fost în felul acesta unită totodată cu perfecţiunea şi dreptatea aşezată în el, atât în raţiunea, cât şi în voinţa lui. În raţiunea lui se cuprindeau tot felul de cunoştinţe; în voinţa lui, toată dreptatea şi bunătatea. Adam a cunoscut pe Dumnezeu pe deplin, după cât i-a fost dat lui în acel timp şi după cât era de trebuinţă; şi tocmai de aceea că el a cunoscut pe Dumnezeu, prin El a cunoscut toate lucrurile. În ceea ce priveşte voinţa lui, ea totdeauna se supunea minţii, cu toate

110 N. Chiţescu, op.cit., p.391

29

că era totdeauna liberă, iar omul era capabil şi de a greşi, şi de a nu greşi. În această stare a nevinovăţiei şi a nepăcătuirii, omul a fost asemenea îngerilor.101

Trupul omului nu era nici el străin de perfecţiunea originară. Trupul era perfect sănătos, fără neajunsuri, lipsit de dureri, suferinţe şi boli, care sunt consecinţe ale păcatului. Pe lângă toate calităţile, omul a fost înzestrat, şi după trup, cu nemurirea. „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea…Dumnezeu a creat pe om spre nestricăciune…iar moartea a intrat în lume prin pizma diavolului.” (Înţ.Sol. 1,13; 2,23-24).

De asemenea, condiţiile de viaţă erau cele mai bune cu putinţă pentru om. Natura şi vietăţile nu se opuneau întru nimic stăpânirii omului, iar munca (Fc. 2,15), mijloc uman de susţinere a vieţii şi de progres al ei, era mai mult o plăcută exercitare spre întărirea puterilor fizice şi spirituale.

Evident că întrucât omul nu-şi are izvorul vieţii sale în sine, fiind creatură, are nevoie de harul lui Dumnezeu, pentru a-şi menţine viaţa pe plan superior şi a progresa în bine, chiar în paradis, realizându-şi menirea.102

În starea paradisiacă, sufletul, raţiunea omului era atât de luminată, limpede şi capabilă, încât vedea peste tot raţiunile divine şi comunica direct, ca de la sens la sens cu Dumnezeu, pe care-L percepea direct şi nemijlocit, ca pe o prezenţă intimă şi permanentă. Simţirea omului consta în sentimentul comuniunii intime, organice şi fraterne cu universul materiei, cu Dumnezeu şi cu toată existenţa. Voinţa era dreaptă, nu cunoştea răul, ci doar binele, nu cunoştea conflictul moral şi era supusă voinţei bune a lui Dumnezeu. Iar în ce priveşte trupul, desăvârşirea relativă consta în posibilitatea de a nu cunoaşte moartea, lipsa oricărei suferinţe, sănătatea desăvârşită, lipsa bolii şi a morţii.103

Omul a fost deci curat de pornirile rele şi cu o tendinţă spre binele comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, dar nu întărit în această curăţie şi acest bine. El era conştient şi liber, iar în conştiinţă şi libertate avea tendinţă spre cele bune. Dar el nu realizase o conştiinţă progresată a binelui şi a adevărului, nici o libertate asigurată împotriva posibilităţii de a fi robit de anumite pasiuni. Nu era păcătos, dar nici împodobit cu virtuţi dobândite şi cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăţia celui ce nu a gustat păcatul, dar nu cea câştigată prin respingerea ispitelor. Era o fiinţă cu spiritul nerănit şi neslăbit de pasiuni, dar neîntărit prin exercitare în faptele de supunere a trupului şi a lumii, de actualizare a elasticităţii contingente a lumii. Trupul lui nu era robit legii automate a păcatului, dar nu avea nici forţa întărită prin deprindere de a rămâne imun faţă de o astfel de stare. Lumea nu impunea trupului şi spiritului său procesele ei ca nişte lanţuri din care nu se poate ieşi, dar nici nu fusese adusă sub stăpânirea duhului care îşi impune puterea lui asupra ei.104

Dumnezeu cel personal, Creator şi Proniator, Se arăta cu o evidenţă de necontestat în oglinda netulburată a sufletului şi toate bunele intenţii ale omului se întâlneau cu cele sugerate interior de Dumnezeu. Naturalul şi supranaturalul nu formau două nivele distincte, al vieţii şi al realităţii, ci erau îmbinate într-o singură ordine de viaţă clară şi bună în acelaşi timp.101 Mărturisirea Ortodoxă, I, 23102 N. Chiţescu, op.cit., p.393103 G. Remete, op.cit., p.194104 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p.428

30

În starea de la început, omul vedea în toate lucrurile darurile mereu oferite ale lui Dumnezeu şi cuvintele mereu adresate prin împrejurări variate produse de El. Natura însăşi era un mediu străveziu al lucrării şi al vorbirii actuale a lui Dumnezeu. fCând păcatul a tocit sensibilitatea curată a omului pentru Dumnezeu, Care lucrează şi grăieşte prin lucruri, a fost necesară o Revelaţie care să se deosebească de lucrarea Lui de fiecare clipă prin lucruri, dar care nu mai este văzută de om.105

Din faţa lui iradia lumina încrederii şi a bunătăţii. Dacă omul ar fi persistat în această legătură cu Dumnezeu, starea de nemurire s-ar fi consolidat în el.106

Înainte de păcat, aflându-se cu Dumnezeu şi cu semenul său într-o armonie aşa zicând firească, chiar dacă ea nu era consolidată prin virtuţi dobândite cu fapta, omul se afla şi într-o armonie cu natura. Blândeţea sa nu alunga animalele din preajma sa. Lăcomia sa nu întina şi nu înjosea natura. Văzând pretutindeni în ea pe Dumnezeu, se simţea în ea ca într-un leagăn şi nu destrăma taina ei ocrotitoare cu analize şi cu siluiri. Vedea prin ea dincolo de ea şi forţa spiritului său nevinovat făcea procesele ei maleabile. Un mare simţ al solidarităţii cu toate îi dădea o pace cu toate.107

Despre om, Facerea învaţă că este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa (Fc. 1,26), alcătuit din trup şi suflet, menit să trăiască în armonie şi iubire cu Dumnezeu. Omul ca fiinţă superioară, stăpân pe toate făpturile pământului, având dintru început menirea de a-şi afla fericirea în legătură cu Dumnezeu, a călcat voia lui Dumnezeu şi a tulburat armonia de dragoste, de credinţă şi de nădejde în El. Prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, omul şi-a atras pedeapsa divină asupra lui şi a urmaşilor săi. Şi astfel, starea de fericire a omului se transformă în stare de păcat.108

Aşezându-i în raiul Său, le-a dat lor lege. Aceasta pentru ca, dacă vor păstra (ce au primit) şi vor rămâne buni, să aibă în rai viaţa neîntristată, nedureroasă şi fără griji; ba pe lângă aceasta să aibă şi făgăduinţa nestricăciunii din ceruri. Iar dacă vor călca porunca şi, întorcându-se, se vor face răi, să ştie că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire şi nu vor mai vieţui în rai, ci murind vor rămâne în afara acestuia, în moarte şi în stricăciune.

Oamenii nesocotind aceasta şi întorcându-se de la cunoştinţa Lui şi gândind şi născocind răutatea pe seama lor, au căzut sub osânda morţii cu care au fost ameninţaţi mai înainte, şi, deci, nu au mai rămas cum au fost făcuţi.109

Adam se bucura de libertate spirituală, pe care era capabil să o folosească în comuniune cu Dumnezeu, căci el avea şi o capacitate pentru plăcerea duhovnicească; mai mult, era liber faţă de păcat – sau poate mai bine spus era fără păcat, căci el nu dobândise niciodată acea nepăcătuire actualizată pe care a arătat-o Hristos, noul Adam – şi era incoruptibil, de vreme ce el nu păcătuise încă şi nu căzuse pradă stricăciunii fizice. Pentru acest ultim motiv el se supunea doar legii „venirii la existenţă”, lege care se armoniza cu principiul naturii sale, dar nu şi legii naşterii

105 Ibidem, p. 429106 Ibidem, p.434107 Ibidem, p. 435108 Nicolae Ciulin, Studiul Vechiului Testament, ed.Credinţa noastră, Bucureşti, 1997, p. 55109 Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, în Scrieri, I, P.S.B., vol.15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 93

31

fizice, introduse după cădere, ca mijloc de conservare relativă şi echivalent al morţii, semnul final al coruptibilităţii umane.110

„Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” ( Fc. 2,25).Sf. Maxim elaborează ideea că Adam era gol, nu în sensul că nu avea trup şi carne, ci în sensul că era liber de ceea ce făcea ca trupul uman să fie greoi, muritor, opac. Putea trăi fără ajutorul tehnicii umane şi fără vreo îmbrăcăminte, fiindcă trăia în starea de nepătimire, şi nu era nevoie să se ruşineze şi nici nu era supus extremelor de frig sau cald. Era nepătimitor prin har, liber de necesităţile cauzate de situaţii exterioare, şi înţelept, căci el se bucura de o cunoaştere mai presus de sfera contemplării pur naturale.111

Adam nu dobândise asemănarea divină desăvârşită. Asemănarea desăvârşită şi îndumnezeirea sunt puse în faţa omului ca scop doar printr-o decizie a voinţei sale libere.

Dumnezeu i-a comunicat omului la început o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu, legată de o dorinţă şi de o dragoste pentru El, iar la Sf. Maxim Mărturisitorul, viaţa duhovnicească culminează într-o unire mistică cu Dumnezeu, în iubire.112

Înainte de cădere omul era gol, scutit de purtarea pieilor moarte, după aceasta el şi-a ascuns goliciunea de jur-împrejur cu piei moarte. Omul nu mai are, ca înainte, viaţa ca o caracteristică constitutivă a lui, nu mai există datorită vieţii care iese în mod natural din el, ci există întrucât amână moartea. Ceea ce există acum în mod natural este moartea, viaţa s-a schimbat în supravieţuire.113

Sf. Maxim Mărturisitorul îl vede pe omul cel dintâi creat gândindu-se să creeze în el în mod tehnic însuşirile lui Dumnezeu, să creeze în el în mod autonom, „fără Dumnezeu, înainte de Dumnezeu şi nu după Dumnezeu”, ceea ce e o caracteristică exclusivă a lui Dumnezeu: viaţa în sine. El a părăsit astfel hrana dumnezeiască potrivită naturii lui şi, pentru a-şi duce viaţa lui separată, a ales ca hrană rodul pomului oprit, cu toate că a fost învăţat dinainte că acesta este un rod al morţii, adică un rod al neîncetatei curgeri, schimbări, alterări.114

Statornicia în comuniunea cu Dumnezeu în iubire ar fi adus nemurirea reală, efect al harului dumnezeiesc, al cărui instrument era pomul vieţii, de la care, în urma căderii, omul a fost îndepărtat (Fc. 3,22).115

Înainte de a fi îmbrăcat „hainele de piele”, omul purta un veşmânt „ţesut de Dumnezeu”, haina lui psihosomatică era ţesută din harul, lumina şi slava lui Dumnezeu. Cei dintâi oameni creaţi „erau îmbrăcaţi cu slava de sus”. Slava de sus îi acoperea mai bine decât orice haină. E vorba de veşmântul „chipului lui Dumnezeu” în om, de natura umană dinainte de cădere alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu şi construită deiform. În acel veşmânt strălucea „asemănarea cu Dumnezeu” pe care o

110 Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. din lb. engleză de Anca Popescu, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 164111 Ibidem, p. 165112 Ibidem113 Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, ediţia a II-a, ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 87114 Ibidem115 N. Chiţescu, op. cit., p.395

32

constituiau nu o „figură exterioară” sau o „culoare”, ci „nepătimirea”, „fericirea” şi „nestricăciunea”, caracteristici în care „se contemplă frumuseţea dumnezeiască”.116

Cel dintâi om zidit era „gol pentru simplitate”. Aceasta înseamnă, după cum explică Sf. Maxim, că trupul lui nu cuprinde în el „calităţi” contrare între ele, care acum îl trag în direcţii opuse, îl macină prin stricăciune şi îl corup, ci „un alt amestec cuvenit lui, alcătuit din calităţi simple şi necontradictorii între ele.” Era „lipsit de curgere şi de scurgere”, liber de „schimbarea continuă dinspre amândouă acestea potrivit dominaţiei calităţilor lor” şi pentru aceasta era părtaş la „nemurirea cea după har”.117 Dacă vom înţelege „goliciunea” ca transparenţă, putem spune că trupul lui Adam era atât de simplu încât în realitate era transparent, deschis creaţiei materiale, nu întâmpina nici o rezistenţă şi lumea nu-i opunea nici ea nici o rezistenţă, fiindu-i predată întru totul. Menţinându-şi consistenţa proprie şi alteritatea lui faţă de lume, trupul uman nu avea, totuşi, nici o distanţă faţă de ea.118

Şi sufletul omului era deschis puterilor îngereşti şi lui Dumnezeu, nu întâmpina rezistenţă, având comuniune în tihnă atât cu lumea spirituală angelică, cât şi cu Duhul lui Dumnezeu. Exista atunci o stare unitară, ca a unui cor, a naturii raţionale, angelice şi umane „care privea spre Corifeul unic al corului şi care conducea corul spre armonia dată de Acela”. Dar păcatul a dizolvat acea divină armonie a corului, întinzându-şi alunecuşul amăgirii la picioarele primilor oameni care alcătuiau un cor împreună cu puterile îngereşti, şi astfel omul a căzut, s-a amestecat cu noroiul, a dezertat la şarpe, a îmbrăcat hainele moarte şi a ajuns un „cadavru”. Astfel omul a rupt contactul lui cu îngerii şi în mod asemănător s-a rupt şi contactul omului cu creaţia materială.119

Caracteristica centrală a existenţei omului conforme naturii este o unitate relativă sau, mai exact, potenţială, pe care omul este chemat să o înalţe la o unitate deplină, realizată actual, a lui şi a lumii în Dumnezeu. Această unitate potenţială există între lumea materială şi trupul omului, între trup şi suflet, între suflet şi Dumnezeu. Cunoaştem că sufletul se află la mijloc între Dumnezeu şi materie şi are puteri unificatoare faţă de amândouă. Adam avea drept scop ca, utilizând corect puterile lui unificatoare, să realizeze în act unitatea în potenţă, unificând şi astfel suprimând cele cinci mari diviziuni ale universului: diviziunea omului în bărbat şi femeie, a pământului în paradis şi lume locuită, a naturii sensibile în cer şi pământ, a naturii create în sensibilă şi inteligibilă şi, în fine, cea de-a cincea, cea mai înaltă şi negrăită diviziune: între creaţie şi Creator.120

Omul cel întâi-creat nu s-a mişcat către Dumnezeu, Arhetipul şi principiul lui natural, ci în direcţie opusă, fapt care a răsturnat, cum era natural, şi funcţionalitatea organismului lui psihosomatic. Odată cu refuzul lucrării conform naturii şi supunerea lui, contrară naturii, lumii sensibile, omul a scindat şi unitatea relativă sau potenţială pe care o crea existenţa sa ca şi „chip al lui Dumnezeu” în univers. 121 Diavolul rupe dialogul omului cu Dumnezeu, deci legătura lui, prin responsabilitate, cu

116 Panayotis Nellas,op.cit., p. 91117 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 123118 Panayotis Nellas, op. cit., p. 91119 Ibidem, p. 92120 Ibidem121 Ibidem, p.95

33

Dumnezeu(Înţ. Sol. 2,23-24). Omul se însingurează prin aceasta, rămâne cu viaţa moartă, nemaifolosind cuvântul pentru a răspunde şi deci pentru a comunica cu Dumnezeu şi cu semenii la nesfârşit.122 Folosindu-se rău de puterea naturală dată lui pentru unirea celor divizate, el a creat mai degrabă diviziunea celor ce erau unite.123

Vorbind despre Adam, Sf. Maxim scrie că omul făcându-se călcător al poruncii, ignorând pe Dumnezeu, amestecându-şi cu încăpăţânare în întreaga lui sensibilitate întreaga lui putere intelectuală, el a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, activată spre patimă, a celor sensibile; şi aşa „s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”, lucrând, căutând şi voind în tot modul aceleaşi lucruri ca şi ele, ba chiar depăşindu-le în iraţionalitate.124

Din natura văzută şi nevăzută îl face cu mâinile Sale pe om după chipul şi asemănarea Sa, plăsmuind trupul din pământ, iar prin suflarea Lui dăruindu-i suflet raţional şi intelectual, lucru care spune că e chip dumnezeiesc: fiindcă „după chipul” arată intelectualitatea şi libertatea, iar „după asemănarea” asemănarea virtuţii după putinţă.125

Dumnezeu l-a făcut pe om, trup şi suflet, lipsit de răutate, drept, virtuos, lipsit de întristare şi de griji, scânteind de toată virtutea, încărcat de toate bunătăţile, ca o a doua lume, mică în mare, alt înger, închinător mixt, văzător al creaţiei văzute şi iniţiat în cea nevăzută, împărat al celor de pe pământ şi împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, mijloc între măreţie şi umilinţă, acelaşi duh şi carne, carne din pricina înălţării ( mândriei) şi duh din pricina harului; una ca să sufere şi suferind să-şi aducă aminte şi să fie povăţuit sau pedepsit, iar alta ca să rămână şi să slăvească pe Binefăcătorul, animal rânduit prin iconomie aici – adică în viaţa prezentă – şi strămutat altundeva – adică în veacul viitor – şi, capătul final al tainei, îndumnezeit prin înclinarea spre Dumnezeu – îndumnezeit însă prin împărtăşirea luminării dumnezeieşti, iar nu transformat în substanţă dumnezeiască.126

Sf. Grigorie Teologul spune că pe acesta l-a aşezat în paradis, cinstindu-l cu libertatea, pentru ca binele să fie al lui prin alegere nu mai puţin decât al Celui ce i-a oferit seminţele lui, ca şi cultivator de plante nemuritoare, adică al gândurilor dumnezeieşti celor mai simple şi desăvârşite, gol prin simplitatea lui neartificială şi fără nici un acoperământ sau protecţie; fiindcă aşa se cădea să fie omul la început. Şi i-a dat ca materie libertăţii o lege. Legea era o poruncă privitoare la ce plante trebuie să ia şi să guste şi de care nu trebuie să se atingă. Ultima era pomul cunoştinţei care n-a fost făcut dintru început rău, nici n-a fost oprit din pizmă, ci era bun dacă se gusta din el la vremea potrivită ( că planta aceasta era o contemplaţie), dar nu era bun pentru cei mai simpli şi lacomi în dorinţa lor, aşa cum nici hrana desăvârşită nu este folositoare pruncilor şi celor ce au nevoie de lapte. Dar după ce din pizma diavolului şi amăgirea femeii pe care aceasta a păţit-o ca una mai vulnerabilă şi pe care a propus-o şi bărbatului, ca una mai convingătoare, a uitat de porunca dată şi a fost biruit de acea mică gustare. Şi pentru răutatea lui a fost surghiunit departe şi de pomul vieţii şi de rai şi de Dumnezeu, şi a îmbrăcat hainele de piele, care se referă la 122 Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., p. 95123 Panayotis Nellas, op. cit., p. 95124 Ibidem, p. 96125 Ibidem, p. 247126 Ibidem, p. 248

34

trupul îngroşat, muritor şi opac; şi atunci îşi cunoaşte pentru întâia oară ruşinea proprie şi se ascunde de Dumnezeu. Câştigă de aici şi moartea care taie păcatul, ca răul să nu fie nemuritor. Şi astfel pedeapsa devine iubire de oameni, căci aşa pedepseşte Dumnezeu.127

L-a făcut natură nepăcătoasă şi voinţă liberă. Nepăcătoasă nu ca incapabil de păcat ( căci numai Divinul e incapabil de păcat), ci ca unul care nu are păcătuirea în natura sa, ci mai degrabă în alegere, adică având puterea de a rămâne şi progresa în binele dumnezeiesc conlucrând cu harul, precum şi de a se întoarce de la bine şi a deveni rău, lucru îngăduit de Dumnezeu din pricina libertăţii, căci ceea ce se face prin constrângere violentă nu este virtute.128

Sf. Atanasie vorbeşte despre Adam ca de un extatic care, fiind înălţat deasupra lucrurilor sensibile şi a oricărui obstacol în calea gnozei divine, contempla fără încetare în propria-i curăţie, chipul Tatălui, Dumnezeu Logosul, după chipul Căruia a fost făcut. Această vedere a lui Dumnezeu proprie lui Adam în paradisul terestru apare ca o condiţie necesară a îndumnezeirii totale a lui Adam: dacă şi-ar fi putut păstra asemănarea dumnezeiască, contemplând pe Dumnezeu, el ar fi mistuit orice posibilitate de stricăciune în natura sa creată şi ar fi devenit pentru totdeauna nestricăcios. Vederea semnifică aici o anumită împărtăşire de starea de nestricăciune, o stabilitate a fiinţei care se împărtăşeşte de puterea creatoare a Logosului.129

Omul a fost creat cu putere de determinare liberă, care trebuie să fie folosită liber pentru bunăstarea sa, pentru o existenţă de bună calitate, care este ceva mai mult decât un statut ontologic, şi aceasta nu pentru că statutului i-ar lipsi ceva, ontologic vorbind, ci deoarece – ca în toate fiinţele (toate substanţele) – trebuie să fie materializat în existenţă, iar această existenţă trebuie să reflecte reciprocitatea dintre Dumnezeu şi om, adică asemănarea.130

Sf. Maxim stabileşte un fel de cronologie în căderea omului. Primul pas fatal este ruperea de Dumnezeu, din care izvorăşte primul dintre cele trei rele capitale: necunoaşterea. Fiind izolat de Izvorul creator al fiinţei sale, omul se concentrează asupra sa însuşi în iubire de sine egoistă, care este cel de al doilea rău în ierarhia relelor. În cele din urmă, acest egoism îl conduce pe om la cel de al treilea rău: tirania faţă de semen. Aceste trei rele se datorează pervertirii celor trei forţe constitutive ale sufletului: raţiunea, pervertită în necunoaştere; concupiscenţa sau dorinţa, pervertită în iubirea de sine senzuală, şi irascibilitatea sau mânia, pervertită în ura faţă de semeni.131

Ispitit de diavol şi prin propria sa poziţie intermediară în cosmosul creat al ordinii spirituale sau simţuale, omul se lasă să cadă în păcat, preferând comuniunii cu Dumnezeu plăcerile lumii sensibile, şi devine necunoscător, dobândind un fel de asemănare cu animalele, folosindu-şi capacităţile sale intelectuale în goana

127 Ibidem, p.214128 Ibidem, p 248129 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, editura Deisis, Sibiu 1995, p. 59130 Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. de Prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR Bucureşti, 1999, p. 58131 Ibidem, p. 52

35

permanentă după plăcerile prin care dragostea de sine îl îndreaptă mereu spre ceea ce crede el că îi satisface pofta simţurilor.132

Adam a fost aşezat în rai, în acest mediu al harului lui Dumnezeu în care suflarea de viaţă a Duhului Sfânt îl făcea cu adevărat liber şi responsabil de actele sale, cum nici un alt om nu putea fi. Şi am văzut cum au acţionat aici atât Adam, cât şi femeia sa, îngăduind diavolului să-i biruiască şi prin ei să biruie întreaga umanitate.133

Astfel, omul creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” se găsea la început într-o stare de curăţie şi nerăutate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însuşi şi cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvîrşit, dar prin continuă strădanie şi cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemănarea cu Făcătorul său.

Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era măreţia lui, având putinţa de a ajunge sfânt şi drept prin strădania sa şi ajutat de Cel ce l-a făcut şi Care îi purta mereu de grijă.

Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufleteşti ale celor dintâi oameni, ca să le încerce şi ascultarea, Dumnezeu Şi-a arătat voinţa Sa către ei, dându-le poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci de vor mânca din acest pom, „vor muri negreşit” (Fc. 2, 16-17).

Dumnezeu a dat această poruncă nu pentru a-l slăbi şi coborî pe om din cinstea în care se găsea; ci, dimpotrivă, pentru a-l întări şi înălţa, i-a dat acest prilej ca să-şi poată arăta prin faptă dragostea faţă de Făcătorul său şi pentru a se statornici în bine.

Fericirea din rai a celor dintâi oameni a ţinut cât timp ei au păstrat nevinovăţia stând în ascultare şi dragoste deplină faţă de Dumnezeu şi păzind porunca Lui. Dar ei s-au lăsat ispitiţi de cel rău care îi pizmuia pentru fericirea lor şi voia să-i ducă la pierzanie. Prin viclenie şi înşelăciune, diavolul i-a făcut să creadă că, de vor mânca din pomul cel oprit, adică al cunoştinţei binelui şi răului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lăsându-se amăgiţi, ei au călcat porunca lui Dumnezeu şi, prin neascultare, au căzut în păcat. Aşa a intrat răul în lume, aducând în ea stricăciunea şi moartea.

Pedeapsa cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rm. 6,23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pământ, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută (Ecc. 12,7).

Protopărinţii neamului omenesc n-au păstrat starea morală de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcând voia Lui, au căzut în păcat (Fc. 3, 1-6), pierzând fericita stare primordială, atât pentru ei cât şi pentru toţi urmaşii lor. Orice om are din fire păcatul lui Adam fiind vinovat şi supus pedepsei lui Dumnezeu. Starea aceasta de reală păcătoşenie a naturii umane căzute, în care se naşte fiecare om, ca urmaş al lui Adam, se numeşte păcatul strămoşesc.

Urmările păcatului au fost grele: primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat şi s-au înstrăinat de Dumnezeu şi au fost alungaţi din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul; schimbarea adusă de păcat, s-a arătat în întunecarea minţii, în stricarea inimii şi în slăbirea voinţei. De asemenea, 132 Ibidem, p. 53133 Alexandros Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului, ed. Deisis, Sibiu, 1998, p.53

36

omul a pierdut sfinţenia, curăţia, liniştea trupului şi putinţa de a nu muri. Despărţiţi de cele veşnice şi alunecând spre piericiune, oamenii au căzut pradă plăcerilor de tot felul. Iar viaţa lor a devenit grea, fiind însoţită de trudă, de dureri şi de necazuri de tot felul. Iubirea faţă de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu iubirea faţă de făpturi. Dar prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este „plata păcatului” (Rm. 6, 23; 1 Cor. 15, 22).

Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu l-a părăsit pe om nici după căderea lui în păcat; nu l-a dat pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit strămoşilor noştri un Mântuitor (Fc. 3, 15), Care va zdrobi puterea răului şi va împăca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mântuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.

De la căderea omului în păcatul neascultării şi până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lăsat să treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea consecinţelor păcatului, prin starea rea în care au ajuns; dar au putut păstra şi nădejdea că se pot mântui cu ajutorul lui Dumnezeu. În bunătatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat şi i-a pregătit pentru primirea Mântuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci şi prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaşte şi să poată urma Lui, întru curăţirea vieţii şi nădejdea mântuirii.

Putem spune, aşadar, că după crearea lumii şi a omului de către Dumnezeu, şi aşezarea acestuia în grădina Edenului, între om şi Dumnezeu exista o deplină comunicare şi o strânsă legătură, în virtutea în care omul îl percepea pe Dumnezeu ca Bun, Iubitor, Atotputernic, Atotînţelept, care s-a deteriorat prin întunecarea chipului lui Dumnezeu în om, în urma căderii omului în păcat, când acesta îl percepea pe Dumnezeu ca Drept, Judecător, pedepsitor al păcatului, dar şi ca Salvator, făgăduindu-i acestuia un Răscumpărător, care a venit „la plinirea vremii” (Gal. 4,4) „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” (Art. 3, Simbolul de credinţă niceo – constantinopolitan).

37

Încheiere

umea a fost creată de Dumnezeu din nimic prin puterea cuvântului Său: „El azis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit” (Ps. 148,5). Ea are un început şi va

avea un sfârşit, deci ea nu e veşnică. Lumea este creată în timp sau mai exact deodată cu timpul, căci timpul începe deodată cu începutul creaţiei, iar Dumnezeu există din veşnicie, deci dinaintea timpului. Aceste adevăruri le exprimă psalmistul când spune: „Dintru început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt le vei schimba” (Ps. 101,26-28), şi când exclamă: „Mai înainte de a se fi făcut munţii şi a se fi zidit pământul şi lumea, din veac şi până în veac eşti Tu.” (Ps. 98,2).

Dumnezeu a creat lumea pentru a-şi manifesta perfecţiunile Sale şi îndeosebi atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa, căci întreaga creaţie este o manifestare a desăvârşirii, atotputerniciei şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi a voit să-i împărtăşească acesteia bunătăţile Sale, hărăzind creaturilor raţionale şi în mod special omului binele şi fericirea.

În calitate de fiinţă atotputernică, atotperfectă şi atotbună, Dumnezeu a creat lumea în ansamblul ei ca o creatură bună, după cum arată şi cuvintele Scripturii: „Şi a văzut Dumnezeu că toate câte a făcut erau foarte bune” (Fc. 1,31), arătându-se prin aceasta că lumea în totalitatea ei, cea spirituală şi cea materială, era întru totul potrivită scopului pentru care Dumnezeu a creat-o.

Această învăţătură despre creaţie, întemeiată pe Revelaţie, este specifică religiei creştine şi celei mozaice, deoarece îşi are temeiul atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament, iar însuşirile lui Dumnezeu, după cum am arătat, se reflectă foarte bine în creaţie, aşa cum exclamă şi psalmistul, că „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18,1) şi oriunde în lume te-ai uita, ori te-ai afla, vezi măreţia lui Dumnezeu; puterea, înţelepciunea şi iubirea Lui, prin care a făcut totul şi toate. De aceea şi îndreptăţite sunt cuvintele profetului Ieremia, care spune: „Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.” (Ir. 10,12)

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

38

L

Bibliografie:

1. Abrudan Dumitru, Pr. Lector, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, EIBMBOR, Bucureşti, 1978

2. Bria I., Pr. Prof., „Glasul Bisericii”, nr. 1-2/ 1973, 3. Chiţescu N., Prof., Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru

Facultăţile teologice, ediţia a II-a, vol. I, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 20044. Ciudin Nicolae, Studiul Vechiului Testament, ed.Credinţa noastră, Bucureşti,

1997, p. 555. Kalomiros Alexandros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi

cosmosului, ed. Deisis, Sibiu, 19986. Lemeni Adrian, Sensul eshatologic al creaţiei, Ed. ASAB, Bucureşti, 20047. Lossky Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, editura Deisis, Sibiu 19958. Mihălcescu I., Dogmatica pentru clasa VI-a seminar, ediţia a IV-a, Bucureşti,

19289. Mocanu Mihai, Protosinghel, Lumea ca dar al lui Dumnezeu pentru oameni şi

dar al credincioşilor către Dumnezeu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 4, Tipografia Centrului Mitropolitan Iaşi, Mănăstirea Neamţ, Târgu-Neamţ, 1988

10. Negoiţă Athanase, Pr. Prof., Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004

11. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, ediţia a II-a, ed. Deisis, Sibiu, 1999

12. Popescu D., Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 199313. Prelipceanu Vlad, Pr. Prof., Dumnezeu şi lumea după Vechiul Testament în

comparaţie cu concepţiile antice orientale, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2/ 1957, Tipografia Centrului Mitropolitan Mănăstirea Neamţ, Târgu –Neamţ, 1957

14. Radu Dumitru, Pr. Prof. Dr., Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări Misionare”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986

15. Remete George, Pr. Conf. Dr., Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

16. Sf. Ambrozie al Milanului, Hexaimeronul, apud Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii, omul începuturilor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001

17. Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 15, trad. de Pr. Prof. D-tru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987

18. Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, în Scrieri, I, P.S.B., vol.15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987

19. Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987

39

20. Sf. Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere, apud Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii, omul începuturilor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001

21. Sf. Grigore de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaemeron, în Scrieri, II, col. P.S.B., vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998

22. Sf. Grigorie de Nazianz, Cinci cuvântări teologice, trad. de D. Stăniloae, Ed. Anasatsia, Bucureşti, 1993

23. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, trad. de D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

24. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, trad. de D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

25. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în Scrieri, I, P.S.B., vol. 21, EIBMBOR, 1987

26. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. D-tru Stăniloae, col. P.S.B., vol.80, EIBMBOR, 1983

27. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993

28. Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986

29. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Logosului, în Scrieri, I, col. P.S.B., vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987

30. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 2003

31. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic în timp, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 2, 1937

32. Sterea Tache, Preot, Dumnezeu, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările ecumenismului contemporan, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, Bucureşti, 1998

33. Stoina Liviu, Drd., Cunoaşterea lui Dumnezeu după învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, nr. 1, ianuarie-martie, Bucureşti, 1988

34. Thunberg Lars, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. din lb. engleză de Anca Popescu, ed. Sofia, Bucureşti, 2005

35. Thunberg Lars, Omul şi cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. de Prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR Bucureşti, 1999

36. Todoran Isidor, Pr. Prof. Dr., Zăgrean Ioan, Arhid. Prof. Dr., Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, Ed. Renaşterea, Cluj, 2000

37. Turcu Ioan, Pr. Magistrand, Dumnezeu şi cunoaşterea Sa din creaţie. Fiinţa umană în cadrul creaţiei, în „Ortodoxia”, nr. 2, martie-iunie, Bucureşti, 1961

40