Tema 5-7. Teoria comportamentului  producătorului.

1. Firma: esenta, caractaristici, tipuri.2. Factorii de producţie: esenta, , tipuri, caractaristici. 3. Funcţia de producţie. Optimumul producătorului în perioadele scurtă şi lungă de timp.4. Costurile de producţie în perioada scurtă şi perioada lungă de timp.5. Profitul şi încasările întreprinderii. Rentabilitatea firmei.

1. Firma: esenta, caractaristici, tipuri.Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la

întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice.

Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează producţia. Acestea au o anumită organizare tehnologică, se conduc şi gestionează raţional.

Funcţiile economice ale întreprinderii: funcţia de „gestiune" sau managerială, care constă în organizarea,

coordonarea, dirijarea şi controlarea activităţii în cadrul unităţii economice respective;

funcţia „financiară", rolul căreia este de a aduna, a utiliza si a gestiona capitalul de care dispune;

funcţia „socială", care are misiunea de a gestiona resursele umane implicate în afacere;

funcţia „de aprovizionare", care constă în procurarea bunurilor necesare pentru activitatea economică si gestionarea lor;

funcţia „tehnică", numită si „de producţie", care include şi pe cea de „cercetare-dezvoltare";

funcţia „comercială", sau de „marketing", care costă în studierea pieţei si realizarea bunurilor şi serviciilor produse.

Clasificarea întreprinderilor:Din punctul de vedere al domeniului (ramurii) de activitate:

- industriale;- agricole;- comerciale;- de servicii;- bancare;- de asigurări.

Din punctul de vedere al formei de proprietate: - private;- publice;- mixte.

După criteriul mărimii (în realitate, după numărul persoanelor ocupate şi cifra de afaceri);

- Mici;- Medii;- Mari.

În RM conform legislaţiei există întreprinderi micro – cu un număr de lucrători nu mai mare de 9 anual, cifra de afaceri până la 3 mln. anual, mici - cu un număr de lucrători de la 10 la 50 anual, cifra de afaceri de la 3 la 10 mln. anual, mari cu un număr de lucrători de la 50 anual, cifra de afaceri de la 10 mln. anual.

Din punctul de vedere al statutului juridic, întreprinderile se împart, la rîndul lor, în alte trei categorii:

a) întreprinderi individuale;b) cooperative (întreprinderi asociative);c) societăţi:- de persoane;- de capitaluri;- societăţi cu răspundere limitată;

d) întreprinderi publice sub formă de regii autonome.În RM activitatea de antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme

organizatorico-juridice: a) întreprindere individuală; b) societate în nume colectiv; c) societate în comandită; d) societate pe acţiuni; e) societate cu răspundere limitată; f) cooperativă de producţie; g) întreprindere de arendă; h) întreprindere colectivă; i) întreprindere de stat şi întreprindere municipală.Activitatea de muncă individuală are caracter întreprinzător şi se practică sub formă

organizatorico-juridică a întreprinderii individuale.

2. Factorii de producţie: esenta, tipuri, caractaristici. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie

factori de producţie.Figura 1.

Clasificarea foctorilor de producţie

MuncaMunca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop,

în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii.

Volumul şi calitatea factorul munca este în funcţie de numărul şi structura populaţiei. Din punct de vedere economic este importantă analiza următoarelor categorii de

populaţie :

Figura 2.Structuara populaţiei

- populaţia tânără şi populaţia în vârstă

- adulţii inapţi

- persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de zi, având vârsta legală de muncă

- şomerii

Factorul natural

Între factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare, etc). Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (au rol în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesară desfăşurării întregii activităţi economice).Capitalul

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

Figura 3. Structura capitalului

Capitalul monetar – banii activi, banii ce aduc venit.Capitalul uman - cunoştinţele, îndemânările, talentul ce permit obţinerea unui venit

suplimentar.Capitalul tehnic – mijloacele de producţie.

Figura 3.

= Populaţia activă

= Populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă)

Populaţia totală

= Populaţia ocupată

= Populaţia adultă disponibilă

Structura capitalului tehnic

Banii cheltuiţi la achiziţia capitalului circulant sunt recuperaţi în întregime din realizarea bunurilor după fiecare ciclul de producţie. Valoarea capitalului fix este recuperată pe parcursul câtorva cicluri de producţie.

Pe parcursul utilizării capitalul fix este supus uzurii:Uzura fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare, ca urmare a

folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.Uzura morală – pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a valorii lui, ca

urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie, adică înainte de a fi amortizat complet (ca rezultat a PTŞ).

Recuperarea valorii capitalului fix are loc prin intermediul procedurii de amortizare.Amortizarea – expresia valorică a uzurii capitalului fix, inclusă în preţul bunului gata.Venitul ce corespunde amortizării este scutit de impozite. Amortizarea se realizează în

baza normativelor fixate de stat. Figura 4.

Modificarea capitalului fix

Constituirea capitalului se realizează in baza investiţiilor. Investiţiile pot fi de două tipuri:

a. investiţii nete, finanţate din venit propriu sau resurse financiare atrase de la alti agenţi economici (prin creditare, vânzarea a hârtiilor de valoare etc.) şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau de modernizarea celor existente;

b. investiţii brute care sunt finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Antreprenoriatul

Înlocuiri

Capitalul fix

Fondul de amortizare

Amortizarea

Uzura fizică şi morală

Parte a profitului

Modernizări

Investiţii noi

Întreprinderea sau antreprenoriatul constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari. Întreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute.Neofactori

Neofactorii: progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Nu pot fi separaţi de factorii “clasici” întrucât acţionează prin intermediul şi împreună cu aceştia potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.

Proprietăţile factorilor de producţie: Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în

unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.

Complimentaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic.

Substituibilitatea reprezintă posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

3. Funcţia de producţie. Optimumul producătorului în perioadele scurtă şi lungă de timp.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. Procesul de producţie presupune transformarea resurselor (capital, echipamente, muncă, pământ, informaţii) în produse sau servicii. Obiectiv al procesului de producţie este maximizarea profitului în condiţiile resurselor limitate. Profitul întreprinderii poate fi calculat upă formula:

Pr = V – Cunde:V – venitul firmei sau cifra de afaceri (Ca);C – costul de producţie.Venitul firmei reprezintă încasările din vânzări ale firmei, poate fi calculat conform

formulei:V= Q∙P

unde:Q – volumul vânzărilor;P – preţul bunului.Maximizarea profitului poate fi realizată prin minimizarea costurilor de realizare a unui

anumit nivel de producţie şi maximizarea venitului obţinut cu anumite costuri.În continuare vom analiza condiţiile ce vor asigura maximizarea veniturilor firmei.

Pentru o firmă ce activează în condiţii de concurenţă perfectă venitul este în funcţie de volumul vânzărilor, preţul fiind stabilit de către piaţă. În aceste condiţii firma va fi în căutarea volumului optim de producţie. Volumul de producţie obţinut de firmă este în dependenţă de factorii de producţie şi tehnologia utilizată în producţie. Rezultatul producţiei este redat de funcţia de producţie.

Funcţia de producţie

Funcţia de producţie reprezintă legătura dintre combinaţia de resurse utilizate şi nivelul producţiei posibil de realizat, utilizând un anumit tip de proces tehnologic.

Funcţia de producţie reprezintă un tabel, o funcţie sau un grafic, exprimând nivelul maxim de producţie care poate fi obţinut cu o anumită combinaţie de resurse, în condiţiile unui anumit proces tehnologic.

În producţie, se pot utiliza diferite resurse. De aceea putem spune că nivelul producţiei este în funcţie de cantităţile de resurse utilizate, adică:

Q = f(X1, X2, ..., Xn)în care:Q = nivelul producţieiX1, X2, ..., Xn = totalitatea resurselor utilizate în procesul de producţie.Pentru a simplifica analiza, vom considera că un anumit produs poate fi realizat utilizând

una sau două resurse, oprindu-ne la cele mai importante şi anume munca şi capitalul. Prin urmare:Q = f (K,L)în care:K - consumul de capital;L - consumul de muncă.

Exemplu: Q= 2L + 3KAceastă funcţie exprimă faptul că volumul producţiei depinde de suma dintre cantitatea

de muncă, inmulţită cu 2 şi cea de capital, inmulţită cu 3.

Atunci când se analizează un anumit proces de producţie, este bine să se utilizeze clasificarea resurselor în fixe şi variabile.

Resursele fixe sunt acelea al căror nivel de utilizare nu poate fi schimbat într-un interval scurt de timp.

Resursele variabile sunt acelea al căror nivel de utilizare poate fi modificat într-un interval scurt de timp, pentru a răspunde necesităţilor procesului de producţie.

În funcţie de clasificarea de mai sus, economiştii fac distincţie între perioada scurtă şi perioada lungă.

Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant.

Perioada lungă este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie sunt consideraţi variabili.

În perioada scurtă modificările cantităţii de produse pot fi obţinute exclusiv prin schimbări în utilizarea resurselor variabile. Astfel, creşterea producţiei pe termen scurt se poate obţine prin mărirea timpului de lucru, a cantităţii de materii prime, în condiţiile în care se utilizează aceleaşi clădiri şi echipamente.

Considerând capitalul ca fiind factor constant, funcţia de producţie pe termen scurt devine:

Q = f (K, L) = f (L), K fiind constant.

În perioada scurtă analiza eficienţei utilizării factorilor de producţie se realizează urmatorilor indicatori microeconomici:

Produsul total obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de producţie, în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi;

TP=Q- TP – produsul total.

Produsul mediu care se obţine ca raport între producţia totală şi factorul de producţie variabil utilizat (de exemplu munca - L),

AP =TP/L- AP (WM) - produsul mediu;- TP - produsul total;- L - munca

Produsul marginal definit ca producţie suplimentară obţinută ca urmare a folosirii unei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil

MP = ∆TP/∆L- MP (Wmg) - produsul marginal;- ∆ TP - modificarea producţiei totale;- ∆L - modificarea factorului de producţie.

Legea randamentelor nonproporţionale: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai mulţi factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză, respectiv cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, productivitatea marginală a factorului variabil creşte până la un punct. Pornind de la acest punct, productivitatea marginală descreşte iar producţia totală continuă să crească, dar cu cote din ce în ce mai mici.

Legea a fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip agricol. D. Ricardo a utilizat această lege pentru a explica creşterea preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură.

Tabelul 1. Relaţia dintre produsul total, marginal şi mediu.

Unităţi de

Unităţi de

Producţia

Productivitatea Productivitate

factor fix factor totală marginalăa a medie a variabil factorului factorului

variabil variabil

0 0 0 0 0 3 1 10 10 10 3 2 26 16 13 3 3 57 31 19 3 4 92 35 23 3 5 125 33 25 3 6 150 25 25 3 7 168 18 24 3 8 176 8 22 3 9 176 0 19 3 1 170 -6 17

Să presupunem că în cazul unei anumite funcţii de producţie, se menţine constant nivelul capitalului, iar numărul de muncitori variază între 0 şi 10. În tabelul 1 sunt prezentate următoarele date: numărul de muncitori, produsul total, mediu şi marginal al muncii aferente fiecărui muncitor.

În baza datelor din tabel pot fi facute următoarele concluzii: atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică, produsul marginal descreşte. Când produsul total scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului

variabil urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului marginal, iar de la un anume punct începe să scadă.

Dinamica produsul total, marginal şi mediu poate fi reprezentată grafic (fig.5.).Figura 5.

Curbele producţiei totale, productivităţii medii şi marginale.

Graficul alăturat ilustrează trei stadii în evoluţia produsului marginal.STADIUL I: creşterea produsului marginal determină creşterea producţiei totale mai rapid decât factorul variabil utilizat.STADIUL II: reducerea produsului marginal determină creşterea producţiei producţiei totale într-un ritm mai redus decât creşterea factorului variabil.STADIUL III: produsul marginal devine negativ, iar producţia totală scade.În perioada scurtă de timp (în condiţiile în care factorul capital este o constantă) firma va

obţine profit maxim dacă va combina factorul constant cu acel volum de factor variabil ce corespunde condiţiei AP = MP.

Funcţia de producţie în perioada lungă Analiza comportamentului firmei în perioada lungă se bazează pe presupunerea că toţi

factorii de producţie sunt variabili. Firma lucrează pentru o piaţă ale cărei dimensiuni cresc şi işi propune să găsească acea combinare a factorilor de producţie din care să obţină un volum de producţie care-i maximizează profitul total.

În condiţiile factorilor variabili obţinerea aceluiasi volum de producţie este posibilă prin combinarea în proporţii diferite a factorilor (tabelul 2).

Tabelul 2.

Funcţia de producţie în perioada lungă de timp

Ore muncăL

Volumul Q pentru n ore capital (К)

10 20 30 40 50 60

50 33 40 44 47 50 52

60 38 46 50 54 57 60

70 43 51 57 61 64 67

80 48 57 63 67 71 74

90 52 62 68 74 78 81

Datele din babel corespund funcţiei de producţie Q = L0,75K0,25. Conform tabelului volumul de producţie 57 unităţi poate fi obţinut prin combinarea factorului muncă şi capital în diferite proporţii. Aceste date potfi reprezentate grafic:

Fugura 6.Izocuanta

K

Q=57

L 0

Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care firma obţine aceeaşi producţie se numeşte curba de izoproducţie sau izocuanta.

Isocuanta pune in evidenţă procesul de substituire al factorilor de producţie. Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de inlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt, astfel incat volumul de producţie să rămană neschimbat. Ea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire tehnică (RMST) care, din punct de vedere matematic, este egală cu panta isocuantei, iar din punct de vedere economic se calculează ca raport, in modul, intre variaţia factorului (la care se renunţă) şi variaţia factorului care substituie (care sporeşte).

RMST= -ΔK/ΔL

RMST reprezintă, in ultimă instanţă, panta isocuantei şi poate fi determinată şi după relaţia:

RMST= MPK (factorul inlocuit)/MPL (factorul care inlocuieşte)Confom tabelului 2, combinând factorii variabili în diferite combinaţii vom obţine mai

multe izocuante, fiecare unind diferite combinaţii a factorilor variabile ce permit obţinerea aceluiaşi volum de producţie. Totalitatea izocuantelor ce descriu posibilităţile producţiei aplicând aceeaşi funcţie de producţie formează harta izocuantelor:

Fugura 7. Harta izocuantelor

Un producător îşi poate imagina diferite combinaţii de factori de producţie corespunzătoare unor niveluri date de producţie, dar atunci când decide ce, cât şi cum să producă apare problema resurselor financiare de care dispune.

Anasamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care consumatorul le poate realiza cu aceeaşi cheltuială formează izocostul producţiei. Dacă vom nota cu PK preţul factorului de producţie capital, cu PL preţul factorului de producţie muncă şi cu CT resursele financiare pe care producătorul doreşte şi poate să le cheltuiască pe cei doi factori de producţie, dreapta izocostului se va scrie:

CT=K PK+L PL , în care K şi L sunt cantităţile consumate din factorii de producţie.

Grafic, dreapta izocostului se va reprezenta după cum urmează:Fugura 8.

Izocostul producţiei

K

CT/PK

CT/PL L

Atunci când cresc resursele de care dispune producătorul, dar preţurile factorilor de producţie nu se modifică, panta izocostului nu se modifică, dar izocostul se deplasează către dreapta; când resursele producătorului scad, dreapta izocostului se depalsează către stânga, aşa cum reiese din graficul de mai jos:

Fugura 9.

Deplasarea izocostului în funcţie de resursele firmei

K

L

Când se modifică preţul factorilor de producţie izocostul devine mai abrupt sau mai plat în funcţie de raportul dintre preţurile celor doi factori. Dacă se modifică preţul unui singur factor de producţie, izocostul se deplasează către dreapta când preţul scade şi către stânga când preţul creşte, astfel:

Figura 10.Deplasarea izocostului în funcţie de preţul factorului muncă

K

CT/PK

CT/PL0 CT/ PL1 L

Producătorul, la fel ca şi consumatorul, va încerca să producă maximum posibil cu resursele de care dispune, ceea ce înseamnă că producţia este optimă în punctul de tangenţă al dreptei izocostului la curba de izoproducţie:

Figura 11.

Optimul producătorului

K

CT/PK

M

Q=constant

CT/ PL LÎn punctul M, punct de tangenţă, izocuanta şi dreapta izocost au aceeaşi pantă, ceea ce

înseamnă că putem scrie următoarea relaţie:

RmS=MPL/ MPK=-ΔK/ΔL= PL/ PK

Scade izocostul

Creşte izocostul

Preţul muncii scade şi izocostul se deplasează spre dreapta

Punctul de optim

Remarcaţi asemănarea cu comportamentul consumatorului: maximizarea producţiei şi minimizarea consumurilor pe unitate de produs necesită egalizarea raportului dintre productivităţile marginale şi preţul factorilor de producţie la fel cum la consumator exista egalitatea dintre utilităţile marginale şi preţul bunurilor de consum. Cu alte cuvinte, producătorul urmăreşte să-şi maximizeze producţia suplimentară obţinută la o unitate monetară cheltuită. Deci profitul va fi maxim dac[ se realizează condiţia:

MPL/ PL =MPK/ PK

În condiţiile în care cresc resursele financiare al firmei, aceasta poate produce mai mult, astfel că optimul producătorului se deplasează către dreapta. Reciproca este şi ea adevărată, după cum observaţi din următorul grafic:

Figura 12. Modificarea optimului producătorului în funcţie de cost (buget)

K

M2

M1

M0

L

Dacă se unesc punctele succesive de optim pe temen lung obţinem calea de expansiune a firmei. Expansiunea poate fi realizată în condiţiile unor randamente de scară. Randamentele de scară pot fi:

- constante (dacă factorii de producţie se dublează şi producţia se va dubla, dacă se triplează factorii, producţia se va tripla etc.);

- crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); - descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).

Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale scării, economii şi pierderi interne ale scării.

Economiile interne de scară sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunilor firmei şicare pot fi datorate unor cauze diferite cum ar fi:

- specializarea lucrătorilor pentru un volum ridicat de producţie; - utilizarea unui capital tehnic mai eficient care este adesea indivizibil şi care, în

consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; - factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele

date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.

Figura 13. Randamentele de scară

Calea de expansiune

Primul grafic exprimă randamente de scară constante:Creşterea în proporţii egale a doi factori determină creşterea în aceeaşi proporţie a

producţiei; a1a2 = a2a3 = .....Graficul 2 exprimă randamente de scară descrescătoare:Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mică a

producţiei; a1a2 > a2a3 > ........Graficul 3 exprimă randamente de scară crescătoare:Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mare a

producţiei; a1a2 < a2a3 < ........Schimbările relative ale preţurilor factorilor de producţie vor determina înlocuirea

parţială a factorului de producţie mai costisitor cu factorul relativ mai ieftin. De exemplu, în cazul în care cresc salariile pe ansamblul economiei, factorul de producţie muncă devine mai scump în raport cu capitalul, iar producătorul va încerca să substituie o parte din muncă prin capital. Optimul producătorului se va deplasa atunci astfel:

Figura 14. Modificarea optimului producătorului în funcţie de preţ

KK*/PK

K0/ PK0 M*

M0

MQ=constant

L1/PL1 L*/PL* L0/PL0 L

Din graficul de mai sus puteţi observa că o creştere a preţului factorului de producţie muncă conduce la o modificare a ratei marginale de substituţie între cei doi factori. Dacă producătorul doreşte şi poate să menţină aceeaşi producţie, el va consuma o cantitate mai mică de factor muncă, L* şi va înlocui diferenţa până la L0 cu capital, determinând o creştere a consumului de capital cu (K* - K0). Optimul producătorului se deplasează de la M0 la M* căruia îi

corespunde o cantitate mai mare de capital consumată în raport cu munca, dar şi o cheltuială mai mare. Dacă veniturile producătorului sunt insuficiente, optimul său se va deplasa către stânga, într-un punct M, căruia îi corespunde o producţie mai mică, deoarece ne situăm pe o izocuantă inferioară lui Q.

4. Costurile de producţie în perioada scurtă şi perioada lungă de timp.Costurile firmei pe termen scurt

Figura 15.Tipologia costurilor de producţie

* Q-volumul de producţieCostul contabil reflectă cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care

rezultă din evidenţa contabilă a acesteia. Acesta mai poartă şi denumirea de cost explicit.Costul economic reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus

în costul plătit de către acesta. Este vorba despre cheltuielile cu forţa de muncă ale proprietarului firmei respective care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor, chiria care s-ar obţine prin cedarea folosirii clădirii către alt utilizator etc.

Figura 16Relaţia între costurile contabile şi cele economice

Costul global - ansamblul cheltuielilor efectuate de întreprindere pentru obţinerea şi desfacerea unui anumit volum de producţie.În funcţie de relaţia dintre elementele de cheltuială şi dinamica producţiei, costul global

se împarte în: a) cost fix, b) cost variabil şi c) cost total.Costurile fixe constituie cheltuielile efectuate de întreprindere care nu se

modifică atunci cînd se modifică volumul producţiei. Cu alte cuvinte, costurile fixe

Mediu(CM) CM=CT/Q

Costul de producţie

Total(global)( CT) CT=CF+CV

Marginal(Cmg) Cmg=СT/Q

Variabil(CV)

Economic

Contabil

Fix(CF)

reprezintă acea parte a cheltuielilor pe care o întreprindere le face indiferent de volumul de producţie realizat, fie chiar dacă acesta se reduce pînă la zero. Costurile fixe includ: cheltuielile de administrare si chirie, combustibilul pentru încălzit si energia pentru ilu-minat, amortizarea clădirii si a echipamentului, dobînzile, asigurările sociale etc.

Costurile variabile reprezintă acele cheltuieli mărimea cărora se modifică, în fond, în funcţie de volumul producţiei - cu cît este mai mare volumul producţiei, cu atît mai însemnată este această categorie de cheltuieli. Din costurile variabile fac parte: cheltuielile pentru materia primă si materiale, apa, combustibilul şi energia pentru producţie, salariile personalului productiv etc. Costurile variabile se modifică în sensul evoluţiei producţiei. Dar nu în aceeaşi măsură. Astfel, costurile variabile pot fi: cu proporţionalitate constantă, cu proporţionalitate crescândă, cu proporţionalitate descrescândă. Aceste costuri depind de o mulţime de factori, cum ar fi, de exemplu, dimensiunile întreprinderii.

Costul total constituie suma costurilor fixe si variabile. variabile. Fluctuaţiile costului total reproduc, de regulă, evoluţia costului variabil.

Costul total (CT) = Costul fix total (CF) + Costul variabil total (CV)

Costul mediu (sau unitar) reprezintă costul unei unităţi de produs. El poate fi fix, variabil sau total. Costul mediu se calculează ca raportul dintre costul total si volumul producţiei, atît la nivel de întreprindere, cît si de ramură. Costul mediu diferă de la o perioadă la alta în dependenţă de mai mulţi factori, dar în primul rînd în dependenţă de dimensiunile întreprinderii.

CTM (Costul total mediu) = CT / Q (volumul producţiei)sau:

CTM = CFM + CVMUnde:CFM (Costul fix mediu) = CF (Costul fix total) / Q (volumul producţiei)CVM (Costul variabil mediu) = CV (costul variabil global) / Q (volumul producţiei)

Costul marginal constituie sporul de cost necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs. El se determină prin raportul dintre creşterea costului total şi creşterea producţiei, întrucât costul fix marginal rămâne acelaşi, schimbarea costului total marginal este condiţionată de evoluţia costului marginal variabil.

Cmg = ∆CT (variaţia costului total global) / ∆Q (variaţia volumului producţiei)

Tabelul 3. Relaţia între costurile totale, medii şi marginale (u.m.)

Cantitate Cost Cost Cost Cost fix Cost Cost Costprodusă fix variabil total mediu variabil total marginal

(buc.) mediu mediu1 4 3,5 7,5 4 3,5 7,5 -

2 4 8 12 2 4 6 5,53 4 16,5 20,5 1,33 5,5 6,83 8,54 4 32 36 1 8 9 15,55 4 57,5 61,5 0,8 11,5 12,3 25,56 4 96 100 0,66 16 16,66 38,5

Relaţia dintre costurile totale şi cele medii este prezentată în figura de mai jos.

Figura 17Relaţia între costurile totale, medii şi marginale

Curbele costurilor totale generează curbele costurilor medii şi marginal. CFM se reduce odată cu creşterea producţiei. CVM şi CTM se reduc, după care cresc odată cu creşterea producţiei. Cmg se comportă similar, intersectând curbele costului variabil mediu şi total mediu în punctele de minim ale acestora. Deoarece diferenţa dintre CT şi CV este CF, evoluţia CT este dată de cea a CV, însă va fi decalată (datorită CF). Astfel, punctul de minim al CVM se va atinge pentru niveluri ale producţiei mai mici decât cele pentru care CTM este minim. Cmg îşi atinge primul punctul de minim, după care este în permanentă creştere.

Figura 18.Costurile medii şi marginale

Studiind acest grafic, deducem următoarele concluzii în privinţa relaţiei dintre o mărime medie şi una marginală:

• atunci când curba costului marginal (Cmg) se află sub curbele costurilor medii (CTM, CVM), acestea din urmă scad;• atunci când curba costului marginal (Cmg) se află deasupra curbelor costurilor medii (CTM, CVM), acestea din urmă cresc;• atunci când curba costului marginal (Cmg) intersectează curbele costurilor medii, acestea din urmă înregistrează o valoare minimă (întâi CVM, apoi, pentru o producţie mai mare, CTM).La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CTM) şi costul marginal (Cmg) se

află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (AP) creşte şi invers. Costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginală (MP) creşte şi, invers, el se măreşte când productivitatea marginală scade. În Figura 17, este reflectată dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de evoluţia productivităţii medii şi marginale.

Figura 19.Curbele de cost şi productivitate

Costurile firmei pe termen lung Pe termen lung, posibilitatea de a utiliza simultan cantităţi mai mari din toţi factorii de

producţie face ca întreprinderea să îşi modifice scara de producţie. Ce se va întâmpla cu volumul producţiei (reflectat de funcţia de producţie) în situaţia în care firma decide să majoreze simultan şi în proporţii identice cantităţile utilizate din toţi factorii de producţie utilizaţi? Din acest punct de vedere este util să distingem între conceptul de substituire (specific perioadei în care se pot opera modificări ale cantităţilor utilizate numai din anumiţi factori de producţie) şi noţiunea de

creştere a scării de producţie (posibilă în urma modificării cantităţilor utilizate din toţi factorii de producţiei utilizaţi). Această distincţie este ilustrată în Figura 18 şi 19.

producţie

Pe termen scurt (fig.18), presupunem că x este factorul de producţie variabil, iar y este fix. În aceste condiţii, creşterea producţiei se datorează exclusiv asocierii unei cantităţi mai mari din factorul x unei cantităţi date de factor fix y. Sensul creşterii este indicat de săgeată. (Q0<Q1<Q2).

Pe termen lung, firma poate modifica scara producţiei, toţi factorii de producţie fiind variabili. Astfel, firma poate utiliza mai mult pământ, clădiri, echipamente şi alţi factori de producţie. Pe termen lung, nu vor exista costuri fixe, deoarece nu vor exista factori de producţie ficşi. Curba costurilor totale de producţie pe termen lung poate fi dedusă pornind de la calea de expansiune a producţiei, conform figurii 20.

Figura 22. Deducerea curbei costului total pe termen lung

Fiecare punct situat pe calea de expansiune reprezintă combinaţiile factorilor de producţie (x şi y) care generează cel mai mic nivel al costurilor de producţie. Costul total asociat combinaţiei de factori care generează nivelul de echilibru E0 este dat de produsul dintre 0X0 şi preţul unei unităţi a forţei de muncă (PL). Această relaţie de calcul se explică prin aceea că la nivelul E0, cheltuiala totală este egală cu cea de la nivelul x0 (datorită dreptei izocostului). Pe drepta costului total vom reprezenta cuplurile cheltuieli totale-nivel al producţiei astfel determinate.

Pe termen lung, firma poate produce la orice nivel al scării de producţie. Dacă factorii sunt divizibili, se poate schimba scara de producţie în mod continuu; există, în acest caz, o infinitate de curbe pe termen scurt, tot atâtea câte niveluri de producţie există. Curba costului mediu pe termen lung este asemănătoare unei curbe înfăşurătoare (Figura 21).

Figura 23Curba înfăşurătoare a costului total mediu pe termen lung

Curba înfăşurătoare descrie diferitele evoluţii ale costului mediu luate în considerare când întreprinderea alege scara de producţie cea mai eficientă. Ea prezintă trei faze:

FAZA I: costul mediu descreşte pe termen lung, adică productivitatea medie globală creşte, ceea ce arată că şi cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scară sunt, deci, crescătoare. Astfel, firma realizează economii de scară.

FAZA II: costul mediu este constant pe termen lung, adică productivitatea medie globală este constantă, ceea ce arată că şi cantitatea produsă creşte în acelaşi ritm cu cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scară sunt, deci, constante. Astfel, firma nu realizează economii de scară. Punctul E corespunde scării minime eficace (scara de producţie începând de la care firma atinge costul mediu minim pe termen lung).

FAZA III: costul mediu creşte pe termen lung, productivitatea medie globală scade, ceea ce arată că şi cantitatea produsă sporeşte mai puţin decât cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scară sunt, deci, descrescătoare. Firma se confruntă cu dezeconomii de scară.Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă în condiţiile

în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de producţie. Abilitatea întreprinzătorilor permite alegerea alternativei de combinare a factorilor de producţie cea mai favorabilă, pe baza principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate maxim posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul întreprinzătorului modern şi asigură forţa concurenţială a întreprinderii.

În perioada lungă toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.

Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili. Firma trebuie să decidă atât nivelul producţiei, cât şi modalitatea de producţie. În continuare, firma are mai multe opţiuni, trebuind să respecte criteriile de eficienţă tehnică şi economică.

5. Profitul şi încasările întreprinderii. Rentabilitatea firmei.Caracteristica esenţială a oricărei activităţi economice o constituie raţionalitatea, pusă in

evidenţă prin obtinerea de profit.Metodologia analizei activităţii economice a intreprinderilor, presupune delimitarea mai multor tipuri

de profit, cele mai semnificative sunt profitul contabil şi profitul economic. Profitul economic este diferenţa dintre venitul total al intreprinderii şi costurile

oportunităţii tuturor factorilor de producţie (intrărilor) utilizaţi de aceasta intr-o anumită perioadă de timp.

Profitul contabil este diferenţa dintre preţul de vanzare şi costul total de producţie; in inţelesul lui economic, acest cost cuprinde costurile de fabricaţie şi costurile de distribuţie. Determinarea acestui profit

se asigură in conformitate cu legislaţia specifică din fiecare ţară, ţinandu-se seama de cerinţele impunerii fiscale de tipuri de intreprinderi: private, publice, mixte, mari, mici etc. Profitul contabil se poate calcula ca profit brut (incluzand impozitul) şi profit net (deducandu-se impozitul).

Profitul brut se calculează conform formulei:

unde : =profitul,VT=venitul total şi CT=costul total.Venitul total sau cifra de afaceri, depinde de cantitatea vândută,astfel avem :

 ;Q=cantitatea produsă.

Venitul total se obţine prin înmulţirea preţului de vânzare al bunului final (P) cu cantitatea vândută :

Deoarece atât costul de producţie, cât şi încasările firmei depind de cantitatea vândută, este normal ca şi profitul să depindă la rândul său de cantitatea vândută, .

Venitul total este reprezentat în graficul de mai jos. In partea stângă (a), presupunem că preţul este constant, adică el nu depinde de cantitatea vândută. In acest caz, panta dreptei venitului total este egală cu preţul de vânzare. In schimb în partea stângă (b), preţul variază în funcţie de cantitatea cerută.

Figura 24Venitul total

Ĭn analiza microeconomică întâlnim două tipuri de încasări : medii (unitare) şi marginale. Pe cele medii, le obţinem împărţinâd venitul total la producţie, astfel :

 ;  ; .

Venitul mediu, sau mai exact funcţia venitului mediu este identică cu funcţia cereri firmei, pentru că cererea ne arată că între cantitatea cerută şi preţ, există o relaţie invers proporţională. In tabelul de mai jos, putem observa că venitul mediu este egal cu preţul, iar funcţia cererii are următoarea formă:

Tabelul 4. Preţul, încasarea medie şi încasarea marginală

0 (a) Q 0 (b) Q

VTVT

P

VT

M

Cantitatea cerută

Preţul Venitul total Venitul mediu Venitul marginal

1 22 22 22 -2 20 40 20 183 18 54 18 144 16 64 16 105 14 70 14 66 12 72 12 27 10 70 10 -28 8 64 8 -69 6 54 6 -10

Ĭncasarea marginală sau venitul marginal reprezintă un concept cheie în teoria microeconomică. Venitul marginal ne arată variaţia venitului total ca urmare a creşterii producţiei sau a cantităţii vândute cu o unitate, astfel:

.

Dacă, producţia se modifică foarte puţin, venitul marginal poate fi scris, ca fiind derivata

venitului total în raport cu producţia, astfel: . În tabelul de mai sus, observăm că la o

creştere a cantităţii cerute de la 3 la 2, venitul marginal este : . Grafic venitul

marginal poate fi reprezentat astfel :Figura 25.

Curba cererii şi venitul marginal

Venitul marginal prezintă următoarele caracteristici:

Curba venitului mediu şi a venitului marginal, înregistrează aceeaşi valoare în origine;

Pentru o anumită cantitate vândută venitul marginal se anulează (în exemplul nostru pentru Q=6unităţi), apoi devine negativ. Când cantitatea vândută trece de la 5 unităţi la 6, venitul total creşte cu 2 unitaţi (72-70), iar venitul marginal este pozitiv , deoarece panta curbei venitului total este pozitivă. Dacă vânzările cresc de la 6 unitaţi la 7, venitul total scade, iar venitul marginal este negativ ; panta curbei venitului total este negativă, după punctul M, din graficul nr.22 (b). In

Vmg

VM

N Q

P

acest punct (M), venitul total este maxim. Panta în punctul M, este nulă şi prin urmare venitul marginal este şi el la fel. Punctul M din graficul nr.22(b) corespunde punctului N, din graficul 23.

Rentabilitatea firmeiO firmă desfăşoară activitate rentabilă atunci cand obţine profit, adică are incasări mai

mari decat costul total de producţie. Rentabilitatea este o formă a eficienţei ce se concretizează in capacitatea firmei de a utiliza efficient resursele disponibile. Pentru a aprecia dacă o firmă este viabilă se impune măsurarea rentabilităţii sau determinarea ratei rentabilităţii (rata profitului).

Rata profitului exprimă mărimea relativă a profitului, calculată ca un raport procentual intre masa profitului şi un termen de referinţă corespunzător, care reflectă efortul depus in scopul obţinerii profitului. In teoria şi în practica economică se pot delimita mai multe modalităţi de calcul pentru rata profitului, in funcţie de efort, răspunzand necesităţilor de evaluare a rezultatelor, localizate la un anumit gen de unitate economică. Astfel, se pot folosi:

rata economică a profitului, ca raport procentual intre masa profitului (Pr) şi totalul activelor proprii şi imprumutate ale unităţii economice (AT):

Rata profitului =Pr / AT ×100. rata comercială a profitului, ca raport procentual intre masa profitului (Pr) şi

totalul incasărilor la preţul pieţei din actele de comerţ efectuate intr-o perioadă de timp de un agent economic, adică cifra de afaceri (CA.):

Rata profitului =Pr / CA ×100 rata financiară a profitului, ca raport procentual intre masa profitului (Pr) şi

activele proprii ale firmei (AP): Rata profitului =Pr / AP ×100

rata rentabilităţii, exprimată ca raport procentual intre masa profitului (Pr) şi costul de producţie corespunzător (CT):

Rata profitului =Pr / CT ×100Intreprinzătorii vor putea folosi aceste formule pentru calcularea efectelor economice,

ţinand seama de natura activităţii economice şi de condiţiile concrete in care aceasta se execută. Aşa de exemplu, o firmă este acceptabil rentabilă dacă rata rentabilităţii are un nivel mai mare decat cel al ratei dobanzii, practicat pe piaţa monetar-financiară. In caz contrar, intreprinzătorul nu va mai fi interesat să desfăşoare activitatea economică, el avand posibilitatea să fructifice capitalul pe care il deţine, prin depunerea lui la bancă, obţinand acelaşi profit sau chiar unul mai mare, decat in situaţia in care ar investi.

In condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, maximizarea ratei profitului este criteriul esenţial al deciziilor firmei de a face cheltuieli pentru dezvoltarea, menţinerea sau restrangerea unei activităţi economice. In acest scop, intreprinzătorul are posibilitatea să acţioneze, in primul rand, asupra volumului producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale cantităţii de bunuri economice care să maximizeze incasările totale, minimizand, in acelaşi timp, costurile totale. Producţia care maximizează profitul este producţia ce se situează la nivelul la care asigură egalitatea venitului marginal cu costul marginal.

Pragul minim de rentabilitate (punctual mort al firmei)Întreprinzătorii sunt preocupaţi să cunoască pragul minim de rentabilitate, un asemenea

prag minim sau punct de echilibru al rentabilităţii unei firme reprezintă punctul dincolo de care nu se mai obţine profit, iar rentabilitatea se transformă in pierdere. Cunoaşterea acestui prag permite intreprinzătorilor să stabilească volumul de producţie (şi, implicit, de incasări) de la care firma devine rentabilă.

Pragul minim de rentabilitate este dat de egalitatea dintre volumul incasărilor firmei din activitatea depusă şi volumul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea incasărilor respective.

De la o asemenea egalitate trebuie să pornească activitatea, iar intreprinzătorul trebuie să urmărească schimbările care intervin in cei doi termeni, deoarece diminuarea celui de al doilea este profitabilă. Invers, creşterea volumului cheltuielilor constituie un semnal că rentabilitatea incetează,

făcandu-şi loc pierderea, ceea ce il obligă pe intreprinzător să intervină pentru a ameliora starea respectivă. Pragul minim de rentabilitate se poate reprezenta grafic după cum urmează (figura 24).

La nivelul producţiei (Q) de 600 tone se observă situaţia costului fix (C f), a costului variabil (Cv) şi a costului total (Ct). Pană la acest nivel, incasările din vanzarea bunurilor produse de firmă sunt mai mici decat costul total, ceea ce nu permite acoperirea cheltuielilor şi, evident, nici obţinerea de profit. In punctul O incasările incep să devanseze costul total, corespunzător nivelului de 600 tone (Q 0). Acest punct O reflectă pragul minim de rentabilitate al firmei, de la care firma incepe să devină rentabilă, iar concomitent cu creşterea producţiei la 800, 1000 tone etc., sporeşte masa profitului şi, desigur, cresc incasările, aşa cum se vede in figură, partea haşurată.

Figura 26.Pragul minim de rentabilitate

Q = producţia (tone, kg, bucăţi etc.); C = costul (unităţi monetare); C f= costul fix; C v= costul variabil; C t= cotul total; I = incasări (preţul × producţia).

Pragul minim de rentabilitate in raport cu volumul producţiei şi preţul acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la alta, pe tipuri de firme, din diverse industrii, reflectand schimbările ce au loc in costuri şi in volumul, sortimentul calitatea producţiei etc.

Punctul de închidere a firmei

Punctul de închidere al firmei este acel nivel al producţiei fizice la care costul mediu variabil este egal, în punctul său de minim, cu preţul de piaţă (şi, desigur, cu costul marginal):

Figura 27.

Punctul de închidere a firmei