III. SOCIALIZAREA

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea1, ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut2. Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte3. Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea.

Există mai multe tipuri de socializare: În raport cu timpul:

adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)

anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare) În raport cu mediul în care se realizează:

primară (în familie) şi secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională;

În raport cu normele interiorizate: pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de

tip deviant) Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane,

depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune;

resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare.

Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale), colegii4, vecini, mijloacele de comunicare în masă5, biserica, locul de muncă6, cluburi, organizaţii, etc.

„Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin:

- abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme şi reguli specifice;

1 Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos.2Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”, pp.97-134.3 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248.4 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie5 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol – iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii6 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;

- participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii;

- dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social.

Conţinutul socializării are o dimensiune:- psihologică – maturizarea tânărului- culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale- sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor

comportamente corespunzătoare. Prin socializare se transmit şi se structurează :- modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de

comunicare simbolice, expresive (nonverbale)- modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale

considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social;

- seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale

- norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului.

Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o interacţiune:

a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind banul;

b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine monopolul coercitiei legitime;

c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere;

d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori culturale, morale, politice, religioase, facand din ele singurele legitime.

Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul fundamental.

Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii).

Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele, sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă.

Depăşind extremele interpretative7, astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura, cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei.

Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism, sau anomaliile cariotipice în criminalitate), factor care joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. Gemenii univitelini, deşi au o moştenire genetică identică, nu au personalităţi identice.

Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şi-au petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal.

Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii îngrijirea, atenţia, mângâierea, dragostea8.

Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi, copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv.

Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã.Analizând diferitele etape de vârstă, sociologul, spre deosebire de

psiholog, este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă, respectiv de caracteristicile socializării. Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente.

Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ al societăţii, socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin:

-abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale;-participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii;-dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele

permise/prohibite, mijloace legitime/ilegitime, scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social.

Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi, în acelaşi timp, o identitate culturală.

Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor corespunzătoare). Datorită acestor trăsături specifice, socializarea nu se identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). Nu doar conformarea şi adaptarea, ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul socializării. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social, sau o direcţie contrară, dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. În cazul acesta, vorbim de o socializare negativă.

7 Instinctiviştii (e.g. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul instinctelor, al modelelor de acţiune înnăscute, fixate genetic, în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e.g. J. B. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel am dori.8 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9 ianuarie 1800, în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi sfâşia hainele, nu se putea recunoaşte în oglindă.

Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Prima colectivitate integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare primară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa următoare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii, din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii.

Alături de şcoală, biserica, grupul de egali, vecinătăţile, mass-media, partidele şi organizaţiile politice, diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă.

Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării.

Perspectiva psihanaliticăPentru a înţelege perspectiva psihanalitică, este utilă prezentarea

succintă a premiselor teoriei.Propriul psihanalizei, nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit

pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică, Freud creează o „nouă rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente.

Necesităţile umane fundamentale, sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii, care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau pulsiunea morţii, considerată baza înclinaţiei noastre agresive. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate, drama vieţii noastre jucându-se în lupta acestora.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii, de structuri inconştiente şi conştiente, de procese primare şi secundare, de capacităţi moştenite, fixate constituţional şi de capacităţi dobândite.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi, Sinele, natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie să-şi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii.În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a sinelui, eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente.

Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane, al interiorizării normativităţii sociale. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment eul, “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la

satisfacerea vieţii instinctuale”9. Când societatea şi supraeul iau locul părinţilor, ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată”10.Supraeul va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin mecanismul de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei”.

Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice.Funcţional, individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice diferite: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul11, ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului; el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate.

Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii, reprezentarea lui este interzisă, dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin sublimare, proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii acumulate. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient, fiind victima refulării. Toate fenomenele care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate”12. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic, procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă; terapeutica simptomului nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient.

Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilăria nu mai este vârsta inocenţei, a purităţii desăvârşite, străină de orice coloratură sexuală. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până

9Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 270.10 idem, p. 273.11 libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.12S. Freud, Moise şi monoteismul, p.280.

la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat, el este la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta anală şi stăpânire de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip13) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”, întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. Iniţial, instinctul sexual nu cunoaşte limite, natura lui fiind “polimorf perversă”. Cel atins de o nevroză, revine la un stadiu anterior, regresând spre obiectele parentale.Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)14 în care energia este, în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind, prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice), la formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani.15 Ulterior, între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată complet.16

Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a sexualităţii. Simpatia, tandreţea, prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile, regresive ale acesteia. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale, dar sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge, ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii, sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei, ca atunci când iubim, o mică minoritate, pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii, îşi alege ca obiect, printr-o deplasare de valoare, toate fiinţele umane, sau pe Dumnezeu, transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. Cultura întreagă este

13 Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 199314 În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani, începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.15 Vezi S. Freud, Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti, 1991, p.4116 S. Freud, Totem şi tabu, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 96

privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual, al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu, libidoul este canalizat în alte direcţii, spre procese secundare, obţinând satisfacţii substitutive, în domenii care nu mai corespund principiului plăcerii, ci principiului realităţii. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca intelectuală, din creaţia artistică, din afirmarea politică. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) şi cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos17, instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război, respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă, ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste, impun o reanaliză a fundamentelor explicative. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. Aceste nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii.Fiinţa vie aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. O entropie secretă roade subteran existenţa noastră, instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. Tendinţa instinctuală spre regres, spre restabilirea stadiilor anterioare, şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”.

Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanităţii, spre populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”18, Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei, moralei, societăţii şi artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire şi ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau, generează conştiinţa vinovăţiei. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun, dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi refuză acum. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul, care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumării corpului tatălui, fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale şi a religiei.19Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. “După instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă

17 Freud nu foloseşte termenul Thanatos.18 S. Freud, Totem şi tabu, p.29.19 ibidem, p.149.

reîntoarcere a elementelor refulate”20. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei societăţi, pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte.21 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice, ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. În mitul creştin, păcatul originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu, iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea unuia dintre fii. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui, devenind el însuşi divinitate alături de tată.

Religia tatălui este substituită de religia fiului, iar pentru a marca această substituire este reînviat vechiul prânz totemic, sub forma împărtăşaniei, prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului, spre a se sacrifica şi identifica cu el.22 Această formă a conştiinţei vinovate, crede Freud, nu s-a stins nici la oamenii de astăzi.

În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie, în marginea căruia ne situăm observaţiile ce vor urma.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă, creată de necesitatea exterioară şi, în al doilea rând, puterea dragostei, aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie, obiectul său sexual, nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi, care era copilul.”23În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine: “desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune, el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui.24

Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural.

De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Această agresivitate nu este fructul proprietăţii private, ci este consubstanţială omului, constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni, poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. Freud nu are iluzii de tip socialist, cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu, suprimând celula germinativă a civilizaţiei, familia, acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie25. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi

20 S. Freud, Moise şi monoteismul, p. 284.21 S. Freud, Totem şi tabu, p.153.22S. Freud, Totem şi tabu, p.161.23 S. Freud, Angoasă în civilizaţie, p. 32324 ibidem, p.333.25 S. Freud, De ce război ?, în Opere, vol IV, p. 216

exprimarea în război.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud, comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri”26 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. În consecinţă, agresivitatea este un dat. “Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari, trebuie să existe un altul opus, tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă, adică la starea organică. …Independent de instinctul erotic, există un instinct al morţii, iar acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii.”27 În timp ce Erosul este zgomotos, Thanatos lucrează pe tăcute, în intimitatea fiinţei vii, la disoluţia acesteia. Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. Deseori, instinctul morţii este un reziduu, doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere, dirijat spre exterior sau interior. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil.”28 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii, triburi, popoare, naţiuni, umanitate. Avantajele muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Triadei hegeliene Fiinţă, Nefiinţă, Devenire, Freud îi opune Eros, Thanatos şi civilizaţie. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. Agresivitatea este introiectată, interiorizată, returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul. Conştiinţa morală, va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit.” Civilizaţia domină agresivitatea individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi, “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”.29

Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. La copil nu poate fi altceva, dar nici la adult, unde locul părinţilor este luat de către societate în întregul ei. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. Numai teama de a fi descoperiţi determină angoasa lor. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului, care acţionează la fel de tenace, nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis, este suficientă ispita. Ameninţaţi cu retragerea iubirii, ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu.Două sunt sursele sentimentului de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului.

26 ibidem.p.336.27 ibidem, p. 339.28 ibidem, p. 342.29 ibidem, p.344.

Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară, căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. La origine, renunţarea nu este decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din partea ei. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos, deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. În pofida renunţării, va lua naştere, în consecinţă, un sentiment de vinovăţie. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii, schimbându-se doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă”30, starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. De acum, orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi împotriva lui. În cazul unui tată slab şi indulgent, copilul îşi formează un supraeu foarte sever, agresivitatea se va returna spre interior. La copilul abandonat, agresiunea se va îndrepta către exterior. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior, fiind transferată asupra eului. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau. O dată potolită ura prin agresiune, a reapărut remuşcarea legată de crimă, a generat supraeul prin identificare cu tatăl, i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit.

Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv, în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar, fiind expresia conflictului de ambivalenţă, a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos, conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern, care vizează să-i unească pe oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse, ea nu poate ajunge aici decât printr-un singur mijloc, întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate….”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie la umanitate, această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei, ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”31 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca, la rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. Această schemă interpretativă este valabilă şi la nivel de individ, şi la nivel de civilizaţie. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea individului, şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei, de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Acest comandament, crede Freud este inaplicabil, căci o

30 ibidem, p.347.31

inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ, sunt convins că etica va predica în deşert.”32 Ca urmare, umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. Totuşi, conchide Freud, “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>, Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”33. *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că, în fine, nu numai oamenii, ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi s-au dezvoltat.”34 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate.”

Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim

Pentru Emile Durkheim35, reprezentant al funcţionalismului sociologic,36

termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. Colectivitatea, considera sociologul, este un fapt social, un dat, o realitate constituită, exterioară, ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este educaţia. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic, permiţând realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea, simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin constrângeri. Încă din primele zile de viaţă, părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să muncească.

Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. În consecinţă, va conchide sociologul francez, educaţia este echivalentă cu o a doua naştere, prin care se creează un om nou, omul social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. Dacă în societăţile anterioare, fondate pe solidaritate mecanică37, educaţia familială era suficientă, în

32 ibidem, p. 362.33 Ibidem, P. 364.34 Ibidem, p. 363.35 Emile Durkheim (1858-1917), fondator al sociologiei franceze; Regulile metodei sociologice, (1895), trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre sinucidere, (1897), trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993, Formele elementare ale vieţii religioase (1912), trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995 ,Evolu\ia pedagogiei în Franţa, (1938), trad. rom., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972. 36 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului, analiza privilegind acest aspect funcţional.37 Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie; lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus, permiţând individului o mare libertate de mişcare. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de

societatea actuală, caracterizată prin solidaritate organică, educaţia familială, încărcată de afectivitate şi particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi neutru. Şcoala educă spiritul de disciplină, ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. Dacă familia face din copil un bun personal, el reproducând toate particularităţile ei, până şi ticurile fizionomice, prin şcoală copilul devine un bun naţional.Scopul educaţiei, considera Durkheim, este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe, sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem parte. Conţinutul central este cel moral, al normelor şi datoriei.

Educaţia socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente.

Pentru Durkheim, educaţia este liantul între societate şi individ. Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt

social, un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de

important al educaţiei şi, în principal, al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie.

Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului. Sunt eludate aspectele active, creative, de individualizare şi diferenţiere, de personalizare a individului.

Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului.

Perspectiva etnometodologică

Elev al lui Parsons, HAROLD GARFINKEL38 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea elementelor în clase), probabilitate (şansa de a se produce), comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente), textura cauzală (raţiunile explicative), eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea morală (normele). Normele nu apar ca prescripţii, ci ca resurse pentru acţiune. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit, indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. În momentul în care individul este în contradicţie cu sine, va reuşi să reducă dezacordul logic inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie, incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare.

Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile, să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător, sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi, să li se adreseze cu dumneavoastră, cu mulţumiri, să ceară permisiunea etc. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor, neîncredere, stupoare, enervare, invitaţii de a pune capăt

valorile colective.38 Harold Garfinkel (n.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane, etnometodologia, care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani, fără nici o pregătire juridică, doar în baza „practicilor de simţ comun”, ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. (Vezi E. Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 1996, pp.138 şi urm.).

jocului, ameninţări la adresa deviantului etc. vorbesc despre modalitţile în care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de normalizare.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale, Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore, în prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului, în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde deplasat, dovedind ignoranţă, prostie, vulgaritate, lipsă de respect şi dezinteres). În timpul audierii studentul este invitat să comenteze interviul, dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de exemplu, dacă studentul semnalează prostia candidatului, experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). La sfârşit, studentul destabilizat, dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii pe candidat. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. În a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. Dintre cei 28 de studenţi, numai trei au remarcat falsitatea interviului, refuzând continuarea experimentului. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi, reducând confuzia creată.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi, implicit ideea de „normalitate”. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune, „faptele sociale” sunt „realizări practice”, iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune.

Socializare în modelul dramaturgic

În cadrul pluralismului teoretic contemporan, Erving Goffman (1922-1982), propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii - lumea ca teatru. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene, cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la adunări, într-un fel de sociologie a circumstanţelor. Deconstrucţia postmodernă a atins, mai târziu, e adevărat, şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de “minorităţi”, de cazuri sau indivizi, adică de socialul individualizat, sau “socialul în forma lui şifonată”39 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ.

Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică, cotidiană. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. În acest scop, el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea

39 B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.13.

definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind interpretare, spectacol şi gestiune de impresii. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate, ci habitusuri care produc practici actuale, prin reinterpretare şi remodelare, în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii. De îndată ce se schimbă scena, actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de acţiune.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada personală - înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta, statura, vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele. Culisele ascund elemente intime în neorânduială. Faţada este întotdeauna bine decorată, netedă, curată. (Pentru a deveni adulţi sociali, copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. De aceea adulţii sociali intră prin faţă, cei social neîmpliniţi, personalul, copii intră prin spate). Pentru a-şi păstra faţa, individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale, reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente, transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. Ordinea socială este una negociată.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci pe cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu categoria generică a actelor sale. Eu, vreau-nu-vreau, sunt profesorul, dumneavoastră, studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin compunerea unei măşti. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. În cele din urmă, concepţia pe care o avem despre rolul nostru - şi, implicit, masca - devine o a doua natură, parte integrantă a personalităţii.

Realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent, condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic, al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social; cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes personal. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă, într-o nouă întâlnire faţă în faţă, un ciclu de mişcare, înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între mascaradă şi banală iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc

identitatea virtuală, iar cele pe care le posedă, identitatea reală. Când între ele distanţa este prea mare, persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată, stigmatizată. Se naşte în situaţia această falsa faţadă, când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. El devine un impostor instalat în persoana care nu-i este proprie, proces care poartă numele de impersonalizare. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. Tendinţele de cosmetizare a realităţii, suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor, au avut drept consecinţă stigmatizarea. Izolarea este consecinţa stigmatizării, atât în relaţiile interindividuale, cât şi în cele inter-guvernamentale.Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri, manipulează personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face din sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală.

Şi totuşi, compunem şi jucăm personajele noastre, ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile, ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze!

Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă

Conform teoriei freudiene - asimilată de T. Parsons, naşterea este un eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate - copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător, zgomotos, disconfortant. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă de adult, fiziologic şi afectiv. Perioada primei copilării40 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii, instrument de organizare a contactelor sociale primare. Toţi copii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi, după o lună sau şase săptămâni.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal, dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Se acordă importanţă curăţeniei, ordinii, punctualităţii. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă, distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului, purtător al genelor culturale. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar.

40Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. Până la o lună capacităţile perceptive sunt reduse, imaginile aflate mai departe de 30 cm. Apar înceţoşate. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ, numai anumitor persoane. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor, caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii, prin atingerea şi manipularea obiectelor.

Perioada 3-6 ani41 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul singur, de a acţiona pe cont propriu. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală.

La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă străinul intim, tatăl, cu care trebuie să o împartă. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu agresorul. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian), care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor, asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate.

Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi42, securizanţi, dar, în acelaşi timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele, dar şi să le încalce.

Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici, în momentul în care învăţăm rolul de sex, cu toate tipurile de atitudini asociate.)

Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale.

Perioada post-oedipiană43 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă de a dramatiza. Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului, mai severă decât cea a părinţilor. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă, care minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa, oferind un mai mare suport emoţional.Socializarea secundară, şcolară, provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie, în care găsesc compensare prin respectul, prin aprecierea profesorilor şi colegilor. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă, pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Aceste noi 41 Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani, stadiu pre-operaţional, în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii, dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente, vorbirea, ca şi întreaga perspectivă, fiind egocentrică. În acest stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare, cauzalitate, greutate, număr, sau să conserve invarianţii.42 J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi; ei încarnează raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p. 45).43 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă, caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte, operarea cu conceptele de cauzalitate, viteză, mişcare, conservarea invariantului.

tipuri de diferenţieri, axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”44

Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani)45, urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, cunoaşte diferenţieri temporale. Pe de o parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor, însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. şi 10-15 cm. în înălţime.

Pe de altă parte, semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media, respectiv pubertatea precoce, sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi, proces ce afectează îndeosebi fetele, şi pubertatea tardivă, marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15 ani la băieţi, proces care afectează psihic mai ale băieţii.

Debutul adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi), ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire, J.-P. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul, crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale transcendenţe. Tatăl şi mama au descrescut; iată-i pirpirii şi mediocri, nejustificabili şi nejustificaţi; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa şi adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant.”46

Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent; în societăţile primare ea nu este

44 P. Bourdieu, Méditation pascaliennes, Paris, Seuil,1997, p.9, p.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română).45 Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte, de tip ipotetico-deductiv, un stadiu la care nu ajung toţi adulţii, depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale egocentrismului. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan, realizat de D. Sharp, M. Cole şi C. Lave, care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere, primarul se înfurie. În acest moment, Jean şi José beau multă bere. Credeţi că primarul se înfurie?”, unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere, încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. (Apud B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.117).46 J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p.46.

prezentă. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele producând bulversări.Maturizarea biologică, sexuală, este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare - sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată - sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări şi restructurări, se pendulează între originalitate şi conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul, de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale.

Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect. Nu este ci va fi. Mediul social acţionează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ47. Criza, conflictul între generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar “adolescentul are viitorul în sânge”. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic, de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină, permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare, sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. 47Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea.

Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional48.

Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului obedient, când controlul social se transformă în autocontrol, ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de conformitate, ci şi personalizarea conformităţii.

Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează.

Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are eficienţă. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale sunt murale, numai pentru pereţi.”

Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune, acte de violenţă şi agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradului de organizare şi coeziune, climat conjugal, relaţii intrafamiliale, modelul educativ, toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică , cu atât relaţiile se întemeiază pe încredere şi respect, afecţiune, stimă. Erorile acestui proces generează formarea unei personalităţi distorsionate, labile, în conflict latent cu normele şi valorile sociale. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare, mediată de simboluri normative, configurarea personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului social. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi..Socializarea nu se încheie aici în adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de realizat, crize de depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relaţii profesionale, libertate care implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.

Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. Încă se mai poate lua de la capăt, până nu e prea târziu.

Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi

48 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială, pe care o parcurg 90% dintre tineri. Copiii, de multe ori, participă la căsătoria părinţilor lor. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei; căsătoria intervine târziu, iar divorţul relativ repede. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii.

destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final al unei existenţei49.

Specificul socializării în familie

Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri, învăţarea socială, imitaţia, identificare, etc. Prin socializare individul dobândeşte o anumită siguranţă, acţiunile lui dobândind previzibilitate.

Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. Cea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. Securitatea presupune:

- protecţia împotriva loviturilor din afară- satisfacerea trebuinţelor elementare- coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare- sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei, în care primeşti

şi dăruieşti dragoste, izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă, cu o anume marjă de libertate.

O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. Aceasta mediază acceptzarea de sine. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţială, de bună purtare sau performaţă, în care adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult, iar eşecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine.

Variabilele socializării familiale şi devianţa

1. Tipul de familie

O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau incompletă a familiei. Vatiabilele precum coeziunea, adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului, determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. Refritor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă, o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această temă evidenţiază că:

- prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate;

49 Elisabeth Kübler- Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori, acceptarea. (Elisabeth Kübler- Ross, Living with Death and Dying, London, Souvenir Press, 1987, după A. Giddens, op. cit. p. 51).

- corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită, şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional;

- tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă; astfel, asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces

- nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi, respectiv asupra băieţilor;

- nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile;

- nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă.

Rezultă de aici că este preferabilă, pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale.

Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, coaliţi9i, timp, spaţiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, losir. În familiile cu coeziune scăzută, partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte.

Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide, care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol, de a întări controlul coercitiv. Adaptabilitatea, definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns la un stres emoţional, e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil de negociere, complementaritatea de roluri, reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare.

Talia familiei, rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă.Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa

juvenilă mai des decât familiile restrânse. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale, la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice, deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. El va trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate - solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă.

Pe de lată parte, copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili, datorită relaţiilor umane ai bogate, mai variate, cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar se şi angajează în raporturi de cooperare-solidaritate.

Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal - relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, şcolar, familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie, competiţie şi conflict.

Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama, atunci câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. Dacă părinţii, mama în special nu îl ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere, educare a frăţiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. , concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut beneficiază de de experienţa fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare, nici cel mai mic. Din acest motiv, cele mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială

2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor.

Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Familia se implică în :a) dezvoltarea cognitivă, mediind relaţia dintre copil şi lume,

interpretând pentru el. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor, aport informaţional şi feedback. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor.

b) Obţinerea reuşitei şcolare, e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală, încurajări, sfaturi, recompense. Conform cercetărilor, un stil educativ favorabil ar consta în:

a. adaptează exigenţele la posibilităţile copiluluib. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu

dificultăţic. exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa

eşeculuid. stimulează gândirea copiluluie. recompenseazăf. arată rareori stări ostile faţă de copilg. manifestă stimă faţă de copilh. pretinde şi oferă justificării. lasă iniţiativa copilului în învăţarej. furnizează copilului standarde de performanţăk. oferă puţine feedback-uri corective

Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor.

c) Integrarea socială a copilului, dobândirea conduitei civilizate în grup, interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate

Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate, respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în aşi face prieteni, se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, îl percep drept ostil.

Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi semnificativi”. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii:

- afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală- deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”- deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a

caracterului instabil.Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de

„sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive, stereotipe, retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale.

Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o vom dezvolta ulterior.

Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea, prin diplome, în avantaje sociale. În societate există grupuri sociale diferite, aflate în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii, transmiţând viziunea lor despre lume. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă, violenţă numită simbolică. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică.

Principalele surse ale puterii, după Bourdieu, sunt:* capitalul economic - sub diverse forme: terenuri, bunuri, bani;* capitalul cultural

- în formă obiectivata în diplome, cărţi, tablouri; - în formă încorporată în structuri mentale, scheme de gândire şi

acţiune;

capitalul social - relaţional - ansamblul relaţiilor de rudenie, vecinătate şi nu numai.50

În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă, în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total.

Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic - onoare, prestigiu, reputaţie. Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii, mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii. Dar nici un sistem ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea habitusului. Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea.

Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii.Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. Până în jurul vârstei de 5 ani, copilul îşi constituie o identitate sexuală, încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine, femeii revenindu-i funcţii domestice, iar bărbatului economice; tatăl este perceput mai competent şi mai sever, iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii, printr-o inculcare non-discursivă, inconştientă a etosului de clasă, în funcţie de care copilul va interpreta realitatea. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar.

Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat, în trecut, la baza constituirii lor.

Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia.

Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant.

Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să

50 Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural.

convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale.

Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire”51

Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire, ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante:

1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni negative;

2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată, sancţiuni mai curând negative;

3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble.

*O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care

argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse, categorii de public indiferente, materiale culturale rebele, surse de legitimare concurente.

De o parte, intenţii ale fanaticilor şcolii, de cealaltă, viaţa socială la dimensiunile ei reale. Desigur, există şi “transfugi”, cei care îşi depăşesc condiţia socială, dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. Aceştia conservă, în general, sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. În aceeaşi ordine de idei, sociologul francez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume.

Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu.

Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor, precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe,

51 Pierre Bourdieu, Simţul practic, trad. Rodica Caragea, Institutul European, 2000, p. 219.

subînţelesuri.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia.

Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate.

Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor.

Pentru P. Berger, şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii sociale. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric:

* învăţarea limbajului* mentalităţi, proverbe, legende, tradiţii* elaborări teoretice, legitimări cognitiveImplicând un corp de experţi, datorită situaţiei de monopol, factorul

de putere îşi impune propriul univers simbolic. Instituţiile, printre care şi şcoala, sunt reificate, fetişizate, ignorându-se originea lor umană. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul ideal al rolului social pe care îl joacă.

Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. Agenţii acestei socializări sunt Alţii semnificativi, părinţi, rude, ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie limbajul, prin care copilul îşi apropie, îşi face al său, universul simbolic, cu funcţie de legitimare. Preluând limbajul, semnificaţiile, rolurile şi atitudinile adultului semnificativ, copilul le face ale sale. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii, oferind o orientare către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare, făcând din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil.52Socializarea secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate, bazate pe diviziunea muncii. Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate, iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile.

Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. În unele situaţii este nevoie de alterări totale, de re-educări după prototipul convertirii religioase. Această alterare pe care o provoacă socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii, iar instituţia care execută acest travaliu este şcoala.

Tipul de disciplină parnetală

Tipul de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii,

52 ”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc, dar care şi-au încurajat copiii să citească, cu tineri ai căror părinţi citesc mult, abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru, observăm că scorul se întoarce (…) în favoarea exemplului parental.” (Singly). Există gesturi neînsemnate care spun mai mult - şi mai eficace - decât discursurile lungi.

părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realiozeze, deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. Când educă (disciplinează), părinţii reacţionează într-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări inutile.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. În general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri:

- le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual, dificultăţi de afirmare de sine

- tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile vor deveni insuportabile

Reacţiile extreme, autoritaismul, permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe.

Erori în socializarea primară

Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”53.

Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii; dacă asemenea situaţii sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională, specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic, iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor, situaţie în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri.

Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială, şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau marginalizarea), factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă, aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate, şi stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol) şi caracteristici ale copilului54.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de

53 K. Killen, Copilul maltratat, UNICEF, Editura EUROBIT, Timişoara, 1998, p.15. Gabel citat în S. Ionescu (coord), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001, p.16.54 Killen, apud C. Neamţu, op. cit., p.38.

supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie a altor copii.

Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentaţie, îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere.

Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii.

Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.

Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă, însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating în special regiuni ale creierului ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi, incapacitate de cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala55 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi, putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi maltratează copiii.

55 Vezi S. Ionescu, pp.30-37.