SECURITATEA IN SPATIUL REGIONAL,EOROPEAN EUROATLANTIC SI IN LUME

Începutul de secol şi de mileniu este marcat de transformările profunde ale mediului internaţional de securitate, în condiţiile afirmării ireversibile a globalizării în care succesul acţiunilor este asigurat numai de comunitatea internaţională prin creşterea rolului marilor organizaţii internaţionale, a cadrului instituţional, a cooperării multidimensionale pentru definirea şi realizarea unei politici de securitate şi apărare comune.

Unul din principiile de bază a securităţii europene şi euro-atlantice este participarea activă a statelor la înfăptuirea măsurilor ce vizează edificarea unei noi arhitecturi a sistemului de securitate europeană şi euro-atlantică şi adaptarea, permanentă, a acesteia în funcţie de evoluţia mediului internaţional de securitate.

Experienţa acumulată până în prezent în politica de securitate şi apărare, soluţiile alese de organizaţiile internaţionale şi de cele europene în rezolvarea situaţiilor grave ce s-au petrecut pe continent şi în lume demonstrează că Europa îşi va orienta preocupările către:

- realizarea şi perfecţionarea unui cadru instituţional pentru securitatea europeană şi euro-atlantică pentru a favoriza aprofundarea (consolidarea) relaţiilor dintre NATO şi partenerii de cooperare din Europa Centrală şi de Est;

- dezvoltarea cooperării multidimensionale în domeniul politicii de securitate şi apărare comune;

- creşterea rolului NATO, al Uniunii Europene şi al Uniunii Occidentale în gestionarea crizelor şi în menţinerea păcii (în îndeplinirea misiunilor tip Petersburg).

Având drept suport opiniile specialiştilor militari privind influenţa mediului internaţional de securitate şi pentru o mai coerentă sistematizare,se poate aprecia că noua arhitectură de securitate europeană şi euro-atlantică se întemeiază pe următoarele componente:

a) analiza riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii europene şi euro-atlantice;

b) cadrul instituţional pentru securitatea europeană şi euro-atlantică;

1

c) funcţiile sistemului de securitate europeană şi euro-atlantică;d) măsurile pentru realizarea şi întărirea noului sistem de securitate

europeană şi euro-atlantică.

Marea parte a statelor acţionează internaţional cel mai frecvent pe plan regional. Cu cât un stat este mai mic în termeni de putere (politică militară, economică etc.) cu atât opţiunile sale la politica externă şi de securitate sunt mult mai limitate la acţiuni şi strategii de nivel regional.

Conceptul de securitate regională apare ca subiect de cercetare în disciplina relaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial şi, pentru circa două decenii, este aproape în totalitate descris în logica Războiului Rece. Deşi în acest context contribuţiile majore pun accent pe probleme de ordin politic şi militar, există frecvent abordări ale securităţii regionale interesate şi de alte dimensiuni ale sferei internaţionale, în special economice şi societale. Odată cu revigorarea studiilor de securitate la sfârşitul anilor ’70 şi acceptarea pe scară largă a ideii că noţiunea de securitate nu se aplică exclusiv sferei militare, are loc o nouă reflecţie asupra importanţei nivelului regional în domeniul relaţiilor internaţionale. În această perioadă, sunt creaţi termeni noi pentru a descrie şi analiza interacţiunile la nivel regional, precum şi impactul acestora la nivel local, naţional şi global.

Pentru a vorbi de securitate regională şi, în general, de o problematică la nivel regional, este necesar un grad minim de interdependenţă între actorii implicaţi.

Procesul de creştere a interdependenţei regionale, în special la nivel societal, a fost numit uneori regionalism sau integrare informală (Hettne, 1999; Hurell, 1995). De regulă însă, în studiile de securitate, termenul de regionalism descrie fie apariţia unui număr semnificativ de noi organizaţii regionale într-o anumită perioadă, fie favorizarea acordurilor regionale mai degrbă decât a celor multilaterale pentru a obţine un anumit rezultat pe plan internaţional.

În jurul celor două superputeri SUA şi URSS s-au polarizat grupuri de state, care au format blocuri de putere antagonice (NATO şi Tratatul de la Varşovia), împărţind în două vechiul continent, relaţia conflictuală Est/Vest ocupând scena geopolitică a Europei şi chiar cea mondială. Sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi prăbuşirea arhitecturii internaţionale de securitate clădită pe principiile intimidării, exterminării reciproc-asigurate.

2

La fel de profunde au fost şi urmările în planul securităţii europene la nivel zonal şi regional, urmări majore, pozitive şi negative deopotrivă, marcate de căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, pe de o parte, şi dezintegrarea URSS şi a R.S.F. Iugoslavia, pe de altă parte. Aceste procese au determinat modificări importante în planul reconfigurării raportului de forţe la nivel global şi regional, apariţia dar şi dispariţia de pe arena internaţională a unor state şi redesenarea unor frontiere.

Noul mediu de securitate al începutului de secol XXI devine tot mai complex şi dinamic. El semnalează creşterea numărului şi diversificarea tipului de actori de securitate (de la unul-două tipuri la cinci şi, probabil, diversificarea va continua) prin apariţia unor noi actori statali de securitate, cu veleităţi globaliste, cărora concomitent, li se adaugă: organizaţii şi organisme internaţionale de securitate deja existente – ONU, NATO, OSCE, UE etc.; organizaţii neguvernamentale cu preocupări de natură diferită (umanitare, antiglobaliste, pentru protecţia mediului); actori transnaţionali de securitate de genul mişcărilor religioase sau etnice; grupările teroriste, cartelurile drogurilor ori diferitelor secte, precum şi diferite alte grupuri internaţionale ori subnaţionale, ca de exemplu palestinieni, bosniaci, kurzi etc.

Începutul acestui secol a fost profund marcat şi de evenimentele teroriste de la 11 septembrie 2001 în SUA, 11 martie 2004 la Madrid, 1 septembrie acelaşi an la şcoala din Beslan din Osetia de Nord şi nu numai, evenimente care au modificat în mod radical şi brusc mediul de securitate global, în sensul securităţii prin integrare, securităţii prin cooperare şi securităţii în globalizare. Şi războiul din Irak, iniţiat de către Statele Unite în primăvara anului 2003, ar putea fi considerat o nouă mutaţie în mediul global de securitate.

Ameninţările la adresa securităţii sunt diferite ca intensitate, probabilitatea de producere sau formă de acţiune. Ele pot apărea atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi, în termeni generali, pot fi descrise ca fiind asimetrice şi non-militare, manifestându-se sub o varietate de forme: de la terorism, devenit în societatea contemporană atât în prezent, încât, practic, nu există zi în care mass-media să nu prezinte un act terorist, până la catastrofe şi dezastre ori secătuirea resurselor de orice fel.

Desigur, ameninţările, pericolele, riscurile şi vulnerabilităţile pot fi conştientizate în mod diferit, iar identitatea lor, inclusiv a incertitudinilor, este în primul rând o problemă de percepţie. Se face tot mai mult referire la

3

faptul că sensibilităţile generate de probleme istorice deschise, de nivelul de dezvoltare economică, de puterea militară, de ambiţiile hegemonice, de interesele naţionale, de apartenenţa sau nu la o alianţă militară funcţională pot da percepţiei sensuri diferite, cu nuanţe şi particularităţi naţionale sau de grup.

Proliferarea riscurilor globale impune generarea unor soluţii de securitate globală şi dezvoltarea unor noi tipuri de solidaritate internaţională. Problema, aşa cum se menţionează şi în unele lucrări de specialitate, este simultan atât una intrinsec procesuală (vizând detectarea şi stimularea tendinţelor care converg spre securitatea globală), cât şi una de proiecţie instituţională (de angajare a instituţiilor internaţionale existente, eventual de articulare a unor edificii instituţionale în măsură să asigure suportul practic al securităţii globale).

Cadrul actual şi dinamica evenimentelor politico-militare evidenţiază cu claritate că securitatea şi, implicit, apărarea depăşesc sfera de responsabilitate a unei singure ţări, determinând o implicare mai mare a statelor democratice şi a organismelor internaţionale specializate în protejarea şi promovarea lor. Aceasta nu se mai limitează doar la apărarea pur militară, ci include şi aspecte non-militare, stare de fapt conştientizată oportun şi la nivelul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care, încă din noiembrie 1991, a adoptat o nouă concepţie strategică, document prin care au fost identificate noi provocări şi riscuri la adresa securităţii internaţionale. Principalul risc pentru NATO avea să-l constituie atunci, nu ameninţarea unui atac simultan, pe scară largă, pe fronturile sale europene, ca în trecut, ci „consecinţele adverse ale instabilităţii ce poate apărea ca urmare a dificultăţilor economice, sociale şi politice şi rivalităţilor etnice şi disputele teritoriale”.

Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială (individ, grup, stat, alianţe), se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi se realizează de către puterea politică. În acelaşi timp, securitatea trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:

a) să fie o acţiune a statului desfăşurată pe baza unui sistem normativ;b) să fie de competenţa unor instituţii;c) puterea politică să fie legitimă şi să primeze supremaţia legii;d) întemeierea acţiunilor pe un sistem de valori acceptate de către

societate;e) respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările

internaţionale la care starul este parte şi, nu în ultimul rând;

4

f) să nu producă insecuritate altor entităţi.

În prezent, există un consens crescând asupra faptului că securitatea trebuie privită dintr-o perspectivă extinsă, luând în considerare şi factori de altă natură decât cea militară. Atât latura internă, cât şi cea externă vizează cu prioritate domeniile politic, diplomatic, economic şi social, demografic, ecologic, militar. În plus, mai include, în temeiul unor tratate, alianţe şi convenţii, relaţii pe plan bilateral, subregional, continental şi mondial. În aceste condiţii, se pot evidenţia două aspecte principale. Pe de o parte, diversitatea şi complexitatea concepţiilor de securitate colectivă şi de securitate naţională, iar pe de altă parte, amplificarea eforturilor tuturor statelor de a se integra în procesul de dialog şi cooperare, ca alternative viabile la vechile politici de confruntare, de menţinere a echilibrului prin înarmare, de promovare a intereselor marilor puteri prin forţă şi dictat.

Securitatea, la orice nivel, trebuie să aibă ca subiect „omul” care transcede toate graniţele.

Un aspect important al securităţii umane îl reprezintă „calitatea vieţii” a cărei neasigurare, alături de celelalte drepturi şi libertăţi de bază, poate influenţa negativ realizarea securităţii la toate nivelurile şi domeniile sale.

O.N.U. este cea mai importantă organizaţie internaţională interguvernamentală atât prin caracterul său universal, cât şi prin scopurile şi funcţiile care i s-au dat, rămânând, fără îndoială, organizaţia cu cea mai mare experienţă în domeniul menţinerii păcii. Numărul statelor membre a crescut considerabil, având ca rezultat universalitatea instituţiilor Naţiunilor Unite. Statelor semnatare ale Cartei Naţiunilor Unite, document care a exprimat aspiraţiile de pace ale umanităţii cu 60 de ani în urmă în care a constituit actul de naştere al unui sistem de securitate colectivă, li s-au alăturat, de la un an la altul, noi state. Astfel, dacă la sfârşitul anilor ’60 au fost înregistrate 100 de state membre ONU, numărul acestora a crescut în anul 1982 la 157, iar 10 ani mai târziu, în anul 1991, la 169. În prezent, sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite 192 de state.

Acţiunea de constituire a ONU a demarat la Moscova, cu ocazia Conferinţei Miniştrilor de externe ai Marii Britanii, SUA şi URSS, care s-a soldat la 26 octombrie 1943 cu Declaraţia asupra securităţii generale (la care, ulterior s-a alăturat şi China). Potrivit acesteia, urma să se creeze o organizaţie internaţională pentru pace şi securitate, a cărei membri puteau să

5

fie toate statele suverane şi paşnice, statele inamice fiind excluse. Cele patru puteri participante la Conferinţă şi-au atribuit calitatea de „poliţişti mondiali” în acţiunea de menţinere a păcii, toate celelalte state urmând să fie dezarmate sub supravegherea unei Comisii neutre. Această concepţie a fost abandonată peste doar aproximativ două luni, la Conferinţa de la Teheran.

În anul 1944, se desfăşoară la Dumbarton Oaks (SUA) reuniunile miniştrilor de externe ai Marii Britanii, SUA şi URSS. La cea de-a doua reuniune a participat şi China şi s-a adoptat un proiect de statut al noii organizaţii.

Conferinţa la nivel înalt de la Yalta (URSS) din februarie 1945, a adoptat mai multe hotărâri asupra viitoarei organizaţii, printre care şi cele privitoare la regula unanimităţii voturilor în Consiliul de Securitate (dreptul de veto) şi cu privire la convocarea unei alte conferinţe pentru adoptarea statutului ONU, ceea ce se va întâmpla la San Francisco, în perioada 25 aprilie – 26 iunie 1945, conferinţă la care au participat 50 de state invitate, recunoscute ca membri fondatori.

Statutul noii organizaţii – Carta ONU – a fost semnată la 26 iunie 1945 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, zi care a fost declarată ulterior Ziua Naţiunilor Unite.

Scopurile organizaţiei sunt:- să menţină pacea şi securitatea internaţională;- să dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea

principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele;

- să realizeze cooperarea internaţională;- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către

atingerea acestor scopuri comune.

Pornind de la scopurile enunţate, Carta stabileşte şapte principii fundamentale, dezvoltate şi interpretate ulterior prin Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de colaborare dintre state, adoptată în anul 1970. Acestea sunt:

- principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele, art. 1 parag. 2;

- principiul cooperării internaţionale, art. 1 parag. 3, art. 13, dezvoltate în capitolul IX;

- principiul egalităţii suverane a statelor, art. 2 parag. 1;- principiul pacta sunt servanda, art. 2 parag. 2;

6

- principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, art. 2 parag. 3, dezvoltat în capitolul VI;

- principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (principiul neagresiunii), art. 2 parag. 4;

- principiul neamestecului în chestiuni care ţin esenţial de competenţa internă a statului (principiul neintervenţiei);

Potrivit Cartei, pentru ca un stat să devină membru al ONU şi să-şi păstreze această calitate, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să promoveze o politică externă de pace;2. Să accepte obligaţiile stabilite de Cartă;3. Să fie capabil şi dispus să îndeplinească aceste obligaţii, după

aprecierea organizaţiei.

Admiterea statelor ca membri ai ONU se hotărăşte de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate.

Adunarea Generală este organul principal şi cel mai reprezentativ al organizaţiei. Ea este formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre (cel mult câte 5 de fiecare stat).

Funcţiile şi puterile Adunării Generale stabilite de Cartă, în funcţie de importanţa domeniului de activitate, pot fi cu caracter general (de exemplu, discutarea oricărei chestiuni referitoare la menţinerea păcii şi securităţii) sau cu caracter special (de exemplu, admiterea de noi membri, alegerea Secretariatului General, examinarea rapoartelor anuale ale organelor ONU etc.).

Funcţii:- Analizează şi face recomandări asupra principiilor de cooperare

pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, incluzând principiile ce guvernează dezarmarea şi reglementarea armamentului;

- In în discuţie orice situaţie legată de pacea şi securitatea internaţională şi, exceptând cazul în care o dispută sau o problemă este în discuţie la Consiliul de Securitate face recomandări pe marginea acestora;

- Ia în discuţie şi, cu aceeaşi excepţie, face recomandări privind orice problemă de domeniul Cartei ONMU, er care afectează puterile şi funcţiunile oricărui organism al Naţiunilor Unite;

- Iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării politice internaţionale, dezvoltarea cadrului legislativ internaţional, respectarea de către toţi a drepturilor omului şi a libertăţilor

7

fundamentale şi pentru promovarea colaborării internaţionale în domeniile economic, social, cultural, educaţional şi al sănătăţii;

- Face recomandări pentru soluţionarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, care ar putea afecta relaţiile de prietenie dintre state;Primeşte şi analizează rapoarte de la Consiliul de Securitate şi alte

organisme ONU.

Consiliul de Securitate este organul principal şi permanent de acţiune şi de aplicare a măsurilor de constrângere pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Este format din 15 membri, dintre care 5 sunt membri permanenţi (China, Franţa, Marea Britanie, Rusia, SUA) şi 10 membri nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de 2 ani, după criteriul geografic.

Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, putând face recomandări şi adopta măsuri în acest scop. El soluţionează diferendele internaţionale pe cale paşnică, dar poate aplica şi măsuri de constrângere, chiar cu folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate colaborează cu organisme regionale, nici o acţiune de constrângere neputand fi desfăşurată fără autorizaţia sa (art. 53). Consiliul de Securitate îndeplineşte şi alte funcţii, precum elaborarea de reglementare a armamentelor, supravegherea teritoriilor sub tutela ONU, luarea unor măsuri de constrângere pentru garantarea respectării deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandarea de noi membri în ONU etc.

Consiliul de Securitate este organizat pentru a fi în măsură să funcţioneze continuu, astfel, un reprezentant al fiecărui membru al său trebuie să fie prezent tot timpul la sediul ONU.

La recomandarea Consiliului de Securitate, Adunarea generală poate suspenda un stat de la exercitarea drepturilor şi privilegiilor sale atrase de calitatea de membru, dacă împotriva acestuia Consiliul a luat măsuri de impunere sau preventive. Un stat membru care a violat persistent principiile Cartei ONU, poate fi exclus din organizaţie de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Începând cu 1997, Secretarul General Kofi Annan a deschis o nouă cale către transformarea ONU într-o organizaţie mult mai eficientă, cu o capacitate mai mare de răspuns la dorinţele şi nevoile membrilor săi şi mai realistă în formularea propriilor scopuri şi angajamente. Este realizat primul pas important al acestui proces – structurarea departamentelor, fondurilor şi

8

programelor pentru domenii: pace şi securitate, probleme economice şi sociale, aspecte umanitare, dezvoltare.

Curtea Internaţională de Justiţie este organul principal jurisdicţional al ONU. Funcţionează pe baza Statutului său, care este parte integrantă a Cartei ONU. Toţi membrii ONU sunt părţi şi la Statutul CIJ. Curtea este alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, cu un mandat de nouă ani, are o competenţă facultativă, care poate fi contencioasă sau consultativă. Ea poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele şi hotărârile ei sunt obligatorii numai pentru statele părţi în cauza judecată şi numai pentru acea cauză. Statele pot declara unilateral că acceptă competenţa obligatorie a CIJ.

NATO cu sediul la Bruxelles, este o organizaţie politico-militară ce a fost creată prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, la Washington, la 4 aprilie 1949 în spiritul Cartei Naţiunilor Unite din care-i derivă legitimitatea, de către zece naţiuni independente europene (Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia) şi două nord-americane (Canada, SUA), angajate în apărarea reciprocă.

La 20 septembrie 1951, pe baza Convenţiei de la Otawa, organizaţia se restructurează şi, din acest moment, se va folosi denumirea de NATO. Potrivit acestui tratat, organizaţia va avea ca obiectiv general apărarea păcii şi securităţii în regiunea Atlanticului de Nord, deşi, începând cu anii ’90, organizaţia abordează problema securităţii membrilor în context global, respectiv apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor în acord cu Carta ONU şi instaurarea unei ordini paşnice, juste şi durabile în Europa.

Ca o reacţie la crearea NATO, URSS şi statele aliate acesteia creează în anul 1955 o alianţă denumită Pactul de la Varşovia. Cele două organizaţii vor fi oponente în toată perioada războiului rece, dar după căderea Cortinei de fie (1989), Pactul de la Varşovia se desfiinţează.

După încheierea Războiului Rece, NATO a continuat să aibă un rol esenţial în întărirea securităţii euroatlantice. Şi, chiar dacă la începutul anilor ’90 s-a pus problema „necesităţii existenţei” acestei alianţe politico-militare, Organizaţia a continuat să se extindă cu noi membri care-i ofereau nu numai un plus de securitate, ci şi avantaje geopolitice evidente.

9

NATO s-a constituit în baza dreptului la legitimă apărare colectivă consacrat de Carta ONU şi, ca organizaţie politico-militară, are rolul fundamental de apărare a libertăţii şi securităţii statelor membre, prin mijloace politice şi militare, de gestionare a crizelor şi menţinere a păcii. Pentru aceasta, NATO îşi propune următoarele obiective specifice:

- Pe plan militar, acordarea de asistenţă mutuală când un stat parte este victima unei agresiuni, precum şi acordarea de consultanţă în acţiunea de prevenire a agresiunilor;

- Pe plan politic, dezvoltarea cooperării economice şi politice între statele membre.

Carta ONU are pentru NATO o dublă importanţă, în sensul că aceasta constituie baza juridică pentru crearea Alianţei şi pentru că stabileşte întreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al ONU pentru pacea şi securitatea internaţională. Carta ONU reprezintă cadrul în care operează NATO.

Obiectivul esenţial al NATO este să protejeze securitatea tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare, pentru stabilirea uneo ordini de pace justă şi durabilă, bazată pe valorile comune ale democraţiei drepturilor omului şi statului de drept.

În cadrul structurii de conducere civile, organul suprem de decizie politică este Consiliul Atlanticului de Nord, care oferă statelor membre un cadru larg de consultare asupra tuturor problemelor care vizează securitatea lor. La baza tuturor deciziilor Consiliului stă consensul membrilor acestuia.

Urmare a schimbărilor petrecute în Europa în anii ’90, NATO s-a angajat să apere în mod colectiv statele sale membre, ca o condiţie de bază pentru menţinerea păcii şi asigurarea securităţii în viitor. Mai mult, NATO a devenit un catalizator pentru extinderea securităţii şi stabilităţii în Europa, având ca scop crearea unui înalt grad de cooperare şi încredere reciprocă în tot spaţiul european, chiar dacă, în ultimii ani, se manifestă şi unele reticenţe din partea unor state precum Federaţia Rusă.

Deşi NATO este o organizaţie care şi-a „deschis” greu porţile, impunând uneori criterii extrem de dificile statelor candidate la aderare, ea utilizează de câţiva ani un instrument foarte performant de realizare a cooperării cu statele nemembre – Parteneriatul pentru pace (PpP). Scopul acestui parteneriat este acela de a contribui la realizarea unei Europe transparente, cu un grad mare de înţelegere şi încredere, punctul central fiind

10

cooperarea dintre statele membre ale NATO şi statele partenere, în domeniul securităţii europene.

Parteneriatul pentru Pace este centrat pe cooperarea politică şi militară în Europa şi reprezintă principalul mecanism de realizare în practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianţă şi prietenii săi şi de creştere a interoperabilităţii.

După Revoluţia din decembrie 1989, România s-a văzut în afara unui sistem de alianţă care să-i garanteze o securitate sporită, îndreptându-şi atenţia spre Alianţa Nord Atlantică care, decidea o extindere spre ţările foste satelit ale blocului sovietic.

Astfel în 1994, România a intrat în programul Parteneriatului pentru Pace, iniţiind reforme structurale în sistemul militar care să-i poată permită o viitoare aderare, un statul cu drepturi depline în NATO.

Parcurgând mai multe etape de schimbări evolutive de structură şi conceptuale, la 9 aprilie 2004, România, alături de alte 6 state a semnat actul de aderare la Alianţă.

NATO este o organizaţie interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi păstrează totala suveranitate şi independenţă. Bazându-se pe valorile comune ale democraţiei, respectului drepturilor omului şi pe legalitate, Alianţa activează pentru instaurarea unei ordini juste, paşnice şi durabile în Europa.

NATO constituie, de asemenea, întruchiparea legăturii transatlantice permanente între securitatea Americii de Nord şi cea a Europei. Organizaţia şi-a extins cooperarea spre noi parteneri din Europa Centrală şi de Est, pentru a promova stabilitatea şi securitatea în întreaga Europă.

Scopul esenţial al Alianţei este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.

Statele membre sunt unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.

Sarcinile fundamentale de securitate sunt:- Asigurarea unui mediu de securitate euroatlantice stabil, bazat pe

instituţii democratice şi soluţionarea paşnică a diferendelor;- Să servească drept forum de consultări între aliaţi pe orice problemă

care ar afecta interesele vitale;- Descurajarea li apărarea împotriva oricărei ameninţări la adresa

oricărui stat membru.

11

Principalele direcţii de acţiune ale NATO:- Securitatea Europei şi a Americii de Nord este indivizibilă;- Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii

colective pentru apărarea comună;- Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru

credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic;

- Capabilităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibil constituie baza capacităţii alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin operaţiuni de răspuns la crize;

- Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să întărească capabilităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul NATO, păstrând nealterată legătura transatlantică.

Alianţa Nord-Atlantică reprezintă parteneriatul real ce s-a stabilit între membrii europeni ai NATO, SUA şi Canada, un parteneriat transatlantic, destinat să asigure pacea şi stabilitatea în Eiuropa, precum şi în America de Nord.

Acest parteneriat are, în principal, obiective politice care însă sunt realizate printr-o planificare comună a apărării, cooperare în plan militar, consultare şi colaborare în domeniul economic, ştiinţific, al protecţiei mediului.

În cadrul noii arhitecturi de securitate, NATO reprezintă unul din organismele cele mai importante, care îndeplineşte următoarele funcţii (misiuni): apărarea colectivă, securitatea colectivă (conform conceptului de securitate egală), consultare transatlantică (conform art. 6 al Tratatului), gestionarea crizelor şi parteneriatul.

La origine, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a fost o formă de cooperare instituţională cu caracter temporar – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – convocată în urma tratativelor de consolidare a securităţii şi dezvoltării cooperării europene, începute în anul 1972 între statele europene, Canada şi SUA.

12

Procesul de Transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională – OSCE – s-a declanşat la reuniunea de la Paris din anul 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă, pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate statele europene, la baza căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.

La reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din anul 1994, s-a încheiat procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie, cu denumirea Organizaţia pentru Securitate şi cooperare în Europa.

Prin dimensiunile sale de securitate, OSCE a devenit o organizaţie globală, în care deciziile sunt luate prin consens.

OSCE devine organizaţie şi element cheie al arhitecturii europene de securitate începând cu ianuarie 1995 şi, alături de NATO şi Uniunea Europeană, va deţine un rol în creştere în asigurarea securităţii şi stabilităţii pe continent, în implementarea măsurilor de sporire a încrederii şi cooperării între state.

De asemenea, ca organizaţie de securitate, OSCE s-a dovedit a fi un cadru lărgit pentru cooperare în domenii precum drepturile omului, libertăţile fundamentale, democraţia, securitatea şi cooperarea economică. OSCE poate deţine un rol important şi în combaterea terorismului , chiar dacă instrumentele pe care le foloseşte sunt exclusiv politice şi nu juridice.

Pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, OSCE a elaborat, în conformitate cu Declaraţia Summit-ului de la Helsinki din anul 1992, o serie de dispoziţii prin care a asigurat trimiterea de misiuni oficiale şi reprezentanţi ai preşedintelui în exerciţiu al OSCE în zonele cu potenţial pentru conflict şi tensiuni regionale.

La Summit-ul de la Istambul al OSCE, din noiembrie 1999, este adoptată Carta asupra Securităţii Europene.

Prin semnarea Cartei, şefii de stat şi de guvern participanţi la OSCE au definit mai bine rolul Organizaţiei, capacitatea de a preveni conflictele, de a le rezolva şi de a reabilita societăţile răvăşite de război sau distrugere, precum şi priorităţile acesteia odată cu intrarea în secolul XXI, respectiv: consolidarea valorilor comune statelor participante; prevenirea conflictelor locale, restabilirea şi aducerea păcii în teritoriile în război; depăşirea deficitelor reale de securitate şi evitarea creării unor noi divizări politice, economice şi sociale, prin promovarea unui sistem de securitate cooperatist.

13

OSCE ocupă acum un loc unic în lumea organizaţiilor internaţionale, în general, şi în domeniul instituţiilor de securitate europeană, în special. Principalele argumente sunt: largă arie de participare şi implicare; abordare cuprinzătoare a securităţii; instrumentele de prevenire a conflictelor; tradiţie în sensul dialogului deschis şi consensului; normele şi valorile comune pentru toate statele participante; contactele şi cooperarea largă bine dezvoltate cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale de securitate.

Reuniunea şefilor de state şi de guverne este principalul organism de negociere şi decizional, care funcţionează prin reuniuni în cadrul cărora se definesc priorităţile organizaţiei şi se stabilesc orientările la cel mai înalt nivel politic. Fiecare reuniune este precedată de o conferinţă pentru examinarea angajamentelor OSCE şi negocierea documentelor.

Consiliul Ministerial este organismul în cadrul căruia se reunesc miniştrii de externe ai statelor membre ale OSCE, în anii în care nu este prevăzută nicio reuniune a şefilor de state şi de guverne, pentru a examina activităţile organizaţiei şi pentru a lua deciziile potrivite.

Activităţile OSCE sunt deosebit de complexe având în vedere dimensiunile sale de securitate. Într-o prezentare succintă şi cât mai sistematizată, este vorba despre:

- Activităţi legate de dimensiunea politico-militară a OSCE:o Activităţi de poliţie;o Controlul armamentelor;o Administrarea frontierelor;

- Activităţi economice şi de mediu;- Activităţi în sprijinul dezvoltării economice;- Stimularea tranziţiei spre economia de piaţă liberă;- Încurajarea cooperării cu organizaţii relevante;- Restaurarea şi menţinerea unui echilibru ecologic în aer, apă şi sol;- Avertizarea cu privire la riscurile de mediu şi impactul lor asupra

securităţii;- Activităţi legate de dimensiunea umană a OSCE;

o Control electoral;o Drepturile omului;o Educaţie;o Statul de drept;o Libertatea mass media;o Lupta contra traficului cu fiinţe umane;

14

o Toleranţă şi nediscriminare.OSCE s-a achitat cu suficient succes de controlul armamentelor,

iniţierea şi monitorizarea aplicării măsurilor de încredere şi securitate în strânsă legătură cu urmărirea perseverentă a respectării drepturilor omului cu preponderenţă în Balcani şi în spaţiul caucaziano-caspic.

Pentru această zonă, OSCE şi-a ales şi are în derulare următoarele priorităţi:

- Identificarea, definirea şi consolidarea valolarilor comune locale şi regionale în corelaţie cu interesele general europene şi alături de valorile euro-atlantice;

- Desfăşurarea unor ample măsuri şi acţiuni colective pentru prevenirea de noi conflicte locale, gestionarea împreună cu UE şi NATO a celor care au fost active, dar şi pentru pacificarea câtorva spaţii inter/trans-statale cu probleme etnico-religioase istoric determinate;

- Implementarea celor mai adecvate sisteme politico-economico-militare de stabilitate şi pace în toate regiunile zonei prin participarea largă şi a statelor europene;

- Identificarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate, luarea prin consens a celor mai corespunzătoare măsuri şi transpunerea lor în practică prin programe multinaţionale şi multianuale;

- Evitarea creării de noi divizări politice, economice, sociale, etnico-religioase culturale prin securitate democratică şi bazată pe cooperare.În felul acesta apar rolurile OSCE pentru dezvoltarea din toate

punctele de vedere a zonei din sud-estul continentului, ca: forum de securitate regională şi uneori conştiinţă morală a Europei mari, integrale şi integratoare şi mai ales ca instrument pentru gestionarea crizelor în diferite regiuni ale zonei.

Activitatea reprezentanţilor României, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE, a vizat:

- Afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;- Adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a

face faţă noilor riscuri şi provocări;- Consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei

instrumentelor şi mecanismelor sale de diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict;

- Afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative security);

15

Definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun de securitate, fără linii de diviziune, bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a angajamentelor şi normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber aranjamentele sale de securitate.

Uniunea Europeana, în prezent un actor emergent de securitate, defineşte şi pune în practică atât o politică externă şi de securitate comună (PESC), cât şi o politică de securitate comună (PSAC), ca parte integrantă a PESC acoperind toate domeniile politicii externe şi de securitate, ale cărei obiective devin tot mai clare: dezvoltarea unui sistem propriu de securitate al Uniunii Europene, reprezentând una dintre cele mai importante probleme ale organizaţiei europene.

Printre principalele ameninţări la adresa securităţii sunt identificate, cum era şi firesc:

a) terorismul – Europa devenind „ţinta şi baza” unei asemenea ameninţări;

b) proliferarea armelor de distrugere în masă – considerat pentru securitatea Europei „riscul cel mai serios”;

c) conflictele regionale din imediata vecinătate (Orientul Mijlociu, nordul Africii, Caucaz, Transnistria), dar şi din zone mai îndepărtate, care pot duce la violenţă, extremism, pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri în infrastructură, ameninţări vizând minorităţile etnice, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, slabilirea instituţiilor statale, fie creează oportunităţi pentru crima organizată sau stimulează crearea pentru arme de distrugere în masă;

d) instabilitatea statală care poate duce la colapsul statelor;e) crima organizată.

Consiliul European constituie institutia la varf, in care reprezentarea tarilor membre este la cel mai inalt nivel: sefi de state si de guverne, asistati de ministrii de externe. Mai este reprezentata si Comisia Europeana prin presedintele sau si un vicepresedinte.

Consiliul European joaca un rol esential la orientarea politicii externe si de securitate a UE, in armonizarea pozitiilor diplomatice ale statelor membre in scopul definirii unor optiuni comune.

16

Consiliul de Miniştri European (intitulat şi Consiliul UE) este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii. Se compune din miniştrii ţărilor membre, în funcţie de domeniile aflate în dezbatere. În condiţiile unui panel de domenii de o mai mare complexitate, Consiliul de reuneşte la nivelul miniştrilor de externe. Consiliul Ministerial reunit la nivel de miniştri de externe este cunoscut sub denumirea de Consiliu General.

Parlamentul European reprezintă forumul democratic al UE, având funcţiile:

- Ia în considerare propunerile Comisiei şi este asociat cu Consiliul în procesul legislativ;

- Are putere de control asupra activităţii Uniunii, prin confirmarea numirii Comisiei şi prin întrebările pe care le poate adresa Comisiei şi Consiliului;

- Votează bugetul anual împreună cu Consiliul, participă la procesul legislativ şi controlează activitatea Uniunii.

Comisia Europeana – este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri (comisari) inclusiv preşedintele, numiţi de guvernele naţionale.

Este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare şi are două domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică şi implementarea legislaţiei comune. Este purtătorul de cuvânt al UE în cadrul negocierilor internaţionale.

Comisia Europeană reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea tratatelor şi având drept de iniţiativă prin directive, reglementări, decizii, recomandări.

Între instituţiile europene există o strânsă conlucrare. Ea creează un flux decizional care parcurge următorul traseu:

- Comisia Europeană, pornind la de strategia, de la marile obiective, stabilite de Consiliul European, ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului;

- Consiliul de Miniştri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o poziţie comună;

17

- Parlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. În caz de divergenţe se recurge la Comitetul de Conciliere. Dacă deosebirile persistă se va decide asupra poziţiei comune cu majoritate calificată de către Consiliu şi cu majoritate simplă de către Parlament;

- Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale.

Primul pas in formarea Consiliului Europei este in anul 1946, la 19 septembrie, la Universitatea din Zữrich, cand premierul britanic Winston Churchill a ţinut un discurs în care a vorbit despre „Statele Unite ale Europei”. A propus ca, pentru realizarea acestui deziderat, să se creeze, ca un prim pas un Consiliu al Europei.

Astfel, la 5 mai 1949, la Londra, este adoptat Statutul Consiliului Europei, ca tratat constitutiv al acestei organizaţii, semnat de 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia.

Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitatea progresului lor economic şi social.

Membrii Consiliului Europei sunt state europene care recunosc Statutul organizaţiei şi care îndeplinesc următoarele condiţii:

- Acceptă principiile statului de drept;- Acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub

jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

- Se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului organizaţiei.

Comitetul Ministrilor este instanta de decizie a Consiliului Europei, cu rol de a apara valorile pe care se fundamenteaza existenta organizatiei si cu misiunea de a veghea la respectarea angajamentelor de catre statele membre.

Comitetul Ministrilor este compus din ministrii afacerilor externe ai tuturor statelor membre sau din reprezentantii permanenti ai acestora.

18

Presedentia Comitetului Ministrilor este incredintata, pentru un mandat de 6 luni, unui stat membru, prin rotatie, in ordine alfabetica.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei – este prima adunare europeană din istoria continentului, dar şi cea mai mare prin numărul statelor europene reprezentate, cu un rol important în orientarea activităţii Comitetului miniştrilor. Ea desemnează alte instituţii şi organe ale Consiliului Europei, precum Secretarul General al Consiliului Europei, Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului sau Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei.

Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate, pe domenii precum:

- Politic, juridic şi drepturile omului;- Social, sănătate şi familie;- Cultură, ştiinţă şi educaţie;- Mediu şi agricultură;- Economie şi dezvoltare;- Migraţii, refugiaţi şi demografie;- Egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi;- Respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului – este o instanţă de judecată, creată în cadrul Consiliului Europei, dar care funcţionează independent de acesta, ca un mecanism cu reale componenţe în garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului apărate de Convenţia Europeană din anul 1950 şi protocoalele ei adiţionale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egali cu numărul statelor părţi. Aceştia sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor, de pe o listă cu câte 3 candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Mandatul unui judecător este de 6 ani cu posibilitatea de a fi reales.

Componenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale astfel:

19

- Cauze interstatale – orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat parte;

- Cereri individuale – sesizarea printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către un stat parte a drepturilor recunoscute de Convenţie sau protocoalele sale; exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicat de către statele părţi prin nici o măsură;

- Avize consultative – la cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor.

Evoluţia riscurilor potenţiale şi a vulnerabilităţilor sistemelor de securitate colectivă şi naţionale rămân aspecte importante, care trebuie luate în considerare permanent în analiza şi estimarea evoluţiei situaţiei internaţionale, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile noului mediu de securitate, evoluţia previzibilă, pe termen mediu, în Europa Centrală şi de Est, fiind supusă unor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii europene şi naţionale, ar putea fi marcată şi de exacerbarea terorismului mondial pe segmentul central şi est european, alimentată de implicarea unor ţări în combaterea acestui flagel, intensificarea traficului ilicit de persoane, armament, materiale strategice ori droguri şi, de ce nu, amplificarea activităţilor ilegale ale reţelelor transnaţionale ale crimei organizate. Or, dacă promovarea valorilor democratice şi ale statului de drept, monitorizarea pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi evitarea comiterii de abuzuri se situează în centrul activităţilor Consiliului Europei, rezultă cu claritate rolul pe care acesta poate şi trebuie să şi-l asume la nivel european, în contextul noilor provocări şi ameninţări la adresa securităţii naţionale şi colective.

Riscurile de insecuritate şi instabilitatea pot fi, astfel, sensibil diminuate, prin integrarea în sisteme de securitate colectivă, prin legea securităţii interne de cea externă, de aranjamentele regionale şi internaţionale, iar, în viitor, proiecţia stabilităţii pe plan regional şi zonal va ţine tot mai mult de dinamica folosirii cadrului de securitate prin cooperare, reprezentat de multiplele aranjamente regionale de securitate la care statele sunt parte.

20

Începutul secolului XXI consacră formula structurilor şi organizaţiilor de securitate interconectate, ONU, NATO, OSCE şi UE fiind partizane unui astfel de tip de securitate, iar opţiunea ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională derivând din însăşi schimbarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale.

Lor li se adaugă OSCE a cărei concepţie de securitate este prezentată în Carta pentru securitate europeană, Uniunea Europeană, precum şi dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securităţii naţionale, subregionale, regionale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creşterea rolului modalităţilor diplomatice şi a capacităţilor de management al crizelor.

Astăzi, mai mult decât altă dată, politica de securitate şi apărare se va baza pe relaţii bi şi multilaterale ale statelor, conducând la formarea de coaliţii şi alianţe militare, adevărate structuri internaţionale de securitate colectivă. Ele n-au însă numai semnificaţia unui import de securitate, ci si pe aceea a obligaţiei exportului de securitate, în sensul participării la apărarea celorlalte state membre ale organizaţiei respective, ca şi la operaţiunile umanitare şi de sprijinire a păcii, în scopul demonstrării solidarităţii internaţionale.

În această nouă viziune, între politica externă şi politica de securitate va trebui să existe o strânsă legătură, atât în ceea ce priveşte obiectivele lor (promovarea intereselor generale ale comunităţii), cât şi mediul în care acţionează, fapt demonstrat, de exemplu, de existenţa în cadrul Uniunii Europene a unui pilon de „politică externă şi de securitate comună”, chiar dacă, la nivel statal, există ministere distincte ale afacerilor externe şi ale apărării naţionale. Ele se potenţează şi se sprijină reciproc, în sensul că o politică externă eficientă face să crească garanţiile de securitate, iar o politică de securitate eficace determină, într-o mare măsură, valoarea deciziilor şi acţiunilor externe ale comunităţii.

BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea Drept internaţional contemporan, Editura Universul Juridic, Bucuresti,2007.

21

2.. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 20003. Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea si dreptul international, Editura C.H. Beck, 2006.4. *** Carta Natiunilor Unite5. C. Mostoflei, N. Dolghin, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.6. C. Mostoflei, P. Dutu, A. Sarcinschi, Studii de securitate si aparare, vol. I,

Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.7. A. Sarcinschi, Elemente noi in studiul securitatii nationale si internationale,

Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.8. Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, Politica de securitate

nationala.Concepte, institutii, procese, Editura Polirom, Bucuresti, 20079. Edward A. Kolodziej, Securitate si relatiile internationale, Editura Polirom,

Bucuresti, 200710. P. Rusu, Principiul respectării tratatelor, Bucureşti,199211. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice.Teoria generală,

Editura Polirom, Bucureşti,2009. 12. Stelian Scaunas, Drept international public, Editia 2, Editura C.H. Beck,

Bucuresti, 200713. George Velicu, Dreptul apararii si al conflictelor armate, Editura Sitech,

Craiova, 200614. Ion Palsoiu, Organizatii politice si militare internationale, Editura Universitaria,

Craiova, 200615. *** www.coe.int

22