UNIVERSITATEA DUNAREA DE JOS”FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA AFACERILOR

RISCUL DE SOLVABILITATE

Profesor coordonator: Lector Dr. Ioan Viorica

Studente:Caluean VioletaMihalcea IuliaFB,ANUL III,ZI

CUPRINS: Conceptul de risc de solvabilitate

Reglementari privind solvabilitatea bancii

Evaluarea riscului de solvabilitate

Gestiunea riscului de solvabilitate

Garanţia şi acoperirea riscurilor

Concluzii

Bibliografie

Conceptul de risc de solvabilitate

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.

Riscul solvabilităţii este consecinţa manifestării unuia sau mai

multor riscuri bancare şi pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decădea înainte ca poziţia creditorilor ei să fie pusă în pericol.

Capitalul bancar are un rol esenţial şi în protecţia globală a băncii de riscurile nediversificabile şi cele pure. El joacă rolul de amortizator global de şoc şi de aceea mărimea şi structura sa sunt elemente esenţiale în stabilirea propriului risc al băncii.

Riscul de solvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia pierderilor eventuale. În schimb, riscul de credit arată riscul degradării solvabilităţii contrapartidelor, nu a instituţiei împrumutătoare.

Acest risc rezultă, pe de o parte, din suma totală a fondurilor proprii disponibile şi pe de altă parte din riscurile ce se produc (de credit, de piaţă, de rată, de schimb etc.).

Reglementarea prudenţială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în funcţie de riscurile la care instituţiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvării «obiective» a fondurilor proprii la riscurile realmente posibile.

Sumele de fonduri proprii definite în funcţie de măsurarea riscurilor sunt numite fonduri proprii «economice».

Reglementari privind solvabilitatea bancii

Reglementarea prudenţială a solvabilităţii băncii se referă la adecvarea (suficienţa) fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor, nu sunt bine stăpânite.

Activand in acest fel,banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de solvabilitate.

Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de solvabilitate:

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii.

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel.

Investitii in valori mobiliare – tinand cont de specificul bancii de intermediar financiar, se incearca prin aceasta reglementare sa se limiteze plasamentele in actiuni si implicarea bancii in activitati care nu ii sunt specifice. Pe de alta parte, o impletire a capitalului bancar cu cel din alte sectoare genereaza un risc sistemic, tradus prin interese economico-financiare comune care slabesc controlul prin banci asupra agentilor economici. In schimb, participatiile la capitalurile unor societati bancare sau financiare sunt agreate intr-o masura mult mai mare.

Evaluarea riscului de solvabilitate

Dificultăţile de evaluare a fondurilor proprii economice «adecvate» la riscuri sunt metodologice şi practice. Această evaluare necesită evaluarea cu probabilitatea pierderilor «posibile» şi a nivelului de protecţie, astfel încât fondurile proprii să facă faţă acestor pierderi.

Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare pentru a face faţă riscurilor măsurate cât mai obiectiv posibil şi nu forfetar.

Prin definiţie, fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu probabilitate fixată în avans. Ele sunt estimate plecând de la măsurări obiective, nu forfetare, ale riscurilor.

Probabilitatea ca pierderile să depăşească fondurile proprii economice este pragul de toleranţă. Pragul de toleranţă nu este altceva decât probabilitatea de „default" a instituţiei, fiind o măsură a riscului său de solvabilitate. Alegerea pragului de toleranţă este critică.

Fondurile economice proprii trebuie, teoretic, să acopere riscurile de pierderi până la orizontul expunerilor: cel al angajamentelor existente pentru riscul de credit şi ţine cont de profilurile temporale ale expunerilor, cel necesar pentru lichidarea poziţiilor pentru riscul de piaţă.

Suma consumărilor fondurilor proprii pe operaţiune supraestimează riscul global, căci ele omit efectul acestei diversificări. Întreaga supraestimare conduce la un excedent de fonduri proprii. Ori fondurile proprii constituie rata care condiţionează dezvoltarea activităţilor. Eliminarea supraestimărilor justifică un efort al preciziei pentru a ţine seama de efectele diversificării riscurilor.

Gestiunea riscului de solvabilitate  Gestiunea riscului solvabilităţii ţine de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii. Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-şi consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare.

Gestiunea riscului de solvabilitate se va efectua prin titlurizare. Fenomenul de titlurizare aduce importante transformări, dar şi avantaje în domeniul bancar.

Posibilitatea băncilor de a-şi revinde creanţele asigură o mare lichiditate activului bancar şi diminuează expunerea lor la riscuri. Ieşirea acestor creanţe permite realizarea de economii ale fondurilor proprii, putând fi orientate spre alte destinaţii. În această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului, permiţând modularea în acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii şi a rentabilităţii lor.

Titlurizarea creanţelor constă în cedarea către

investitori a unui ansamblu de creanţe. Este vorba de un transfer de proprietate prin preluarea creanţelor cedate de bănci de către Fondul Comun al Creanţelor (FCC) în schimbul disponibilităţilor constituite prin contribuţia investitorilor. Creanţele titlurizate angajează fluxuri susceptibile de a remunera investitorii potenţiali.

Motivaţiile pentru titlurizare (franceză securitisation) pot fi diferite de la un cedant la altul. Ele se referă, în general, la ameliorarea solvabilităţii, la diversificarea surselor de finanţare, la o concentrare a activităţii asupra prestărilor de servicii şi, în anumite condiţii, la o creştere a rentabilităţii fondurilor proprii.

Pentru a determina în ce condiţii economia fondurilor proprii afectează rentabilitatea, trebuie efectuat un bilanţ al costurilor şi a avantajelor operaţiunii. Pornind de la acest bilanţ costuri-avantaje, trebuie urmărit în ce condiţii titlurizarea permite administrarea fondurilor proprii pentru ameliorarea rentabilităţii.

Compararea costurilor şi avantajelor constă, în definitiv, în compararea costului de refinanţare al bilanţului, ce cuprinde pe cel al fondurilor proprii şi costul global de refinanţare prin titlurizare.

Garanţia şi acoperirea riscurilor

Există câteva tehnici de bază pentru reducerea riscului remuneraţiei către investitori:

Subdimensionarea constă în promisiunea făcută investitorilor care' recumpără părţile pentru numai o parte a fluxurilor angajate din creanţele originale. Dacă aceste creanţe devin riscante, fluxurile angajate prin pool-ul original de creanţe se diminuează.

Emisiunea părţilor ordinare şi

subordonate constă în împărţirea părţilor emise în contrapartida creanţelor originale în tranşe diferite, de exemplu, o tranşă ordinară şi o tranşă subordonată. Tranşa subordonată este alimentată după tranşa ordinară şi suportă riscul rezidual.

Metoda poate să angajeze mai multe categorii de părţi emise în contrapartida aceluiaşi pool de creanţe originale. Unele concentrează şi altele oferă o rentabilitate aproape sigură. Acestea din urmă sunt mai uşor de negociat şi de vândut investitorilor.

Această tehnică necesită retragerea fluxurilor de către creanţele originale pentru reorientarea lor cu prioritate către diferite categorii de părţi.

Să presupunem că problema este de a proteja părţile contra riscului de „default" al creanţelor originale.

Părţile create în contrapartida creanţelor originale sunt de două tipuri: seniorii sunt fără risc şi juniorii (părţile subordonate) suportă toate riscurile

Soluţia cea mai simplă pentru anularea riscului părţilor seniori constă in atribuirea tuturor „defectelor" părţilor juniori.

Dacă riscul de „default " se adevereşte mai slab decât a fost prevăzut, creanţele originale degajează un excedent de rentabilitate faţă de minimul necesar pentru garantarea rentabilităţii investitorilor seniori. Acest excedent creşte rentabilitatea părţilor subordonate.

Invers, dacă rentabilitatea efectivă este inferioară rentabilităţii garantate seniorilor, reduce rentabilitatea părţilor subordonate.

Asigurarea. În mecanismul asigurării, fluxurile sunt garantate investitorilor printr-un contract de asigurare, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între fluxurile garantate în avans şi fluxurile obţinute pe baza părţilor originale. Evident, cu cât şansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu atât mai costisitoare este asigurarea.

Titlurizarea oferă o serie de avantaje financiare care se rezumă la scăderea costului de refinanţare a creanţelor titlurizate. Toţi factorii care concură la scăderea costului de refinanţare sporesc avantajul financiar al titlurizării.

CONCLUZII:

În ultima vreme auzim din ce în ce mai des comentarii legate de gradul de solvabilitate al băncilor din sistem. Recent, chiar reprezentanţii Băncii Naţionale a României ne-au relatat că solvabilitatea băncilor de pe piaţa autohtonă este foarte bună, de 12 - 12,5%.

Raportul de solvabilitate europeană (RSE) este cel mai cunoscut indicator prin care este cuantificată prudenţa bancară şi are ca scop principal garantarea capacităţii instituţiilor de credit de a face faţă unei situaţii în care debitorii dau faliment şi de a atenua inegalităţile concurenţiale dintre diferite sisteme naţionale.

RSE se calculează ca raport procentual între fondurile proprii ale băncii, pe de o parte, şi activele bilanţiere şi extrabilanţiere ponderate cu un coeficient de risc, pe de altă parte.

Fondurile proprii luate în calculul sovabilităţii se împart în două categorii: fonduri proprii de bază (capital, rezerve şi rezerve) şi fonduri proprii complementare (rezerve din reevaluări, subvenţii).

Între cele două categorii de fonduri proprii trebuie să fie îndeplinită o relaţie, mai exact nivelul fondurilor proprii complementare trebuie să fie mai mic decât nivelul fondurilor proprii de bază.

Cea mai interesantă parte din procedeul de calculare a solvabilităţii unei bănci o reprezintă ponderarea activelor instituţiei cu un anumit coeficient de risc. Acest coeficient variază între 100% pentru creditele acordate clienţilor şi 0% în cazul creanţelor asupra statului şi asupra guvernelor din ţările dezvoltate.

Raportul de solvabilitate europeană a fost definit de Comisia Europeană în anul 1989, iar, ulterior, în anii 1991-1995, au fost emise instrucţiuni privind aplicarea şi respectarea lui.

BIBLIOGRAFIE:

Gestiune si audit bancar,Vasile Dedu,Ed.Economică Bucureşti,2003

Referate.ro BURSA On Line.ro