Revista Mesagerul Sfantului Anton

Regala un abbonamento al «Messaggero di sant’AntonioEdizione Italiana per l’Estero»a un parente o a un amico: riceverai direttamente a casa tua questa eclusiva croce pendaglio in murrina.

Un preot franciscan plecat la ceruri, Pr. Petru Albert

Sfântul Francisc Solano, apostolul din Peru

Lăudați și binecuvântați

pe Domnul meu,

mulțumiți-i și slujiți-l cu

cea mai mare smerenie!

România pe marginea prăpastiei

Revi

sta

e în

regi

stra

tă la

Trib

unal

ul d

in P

adov

a, n

r. 13

85 d

in 7

.10.

1993

septembrie-octombrie 2012Sfântului AntonMesagerul

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali ● Anul XIX ● Nr. 114

2 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONseptembrie-octombrie 2012

SumarISSN 1221-8820 ● Anul XIX - Nr. 114 ● septembrie-octombrie 2012

Editorial3 Familia creștină în societatea contemporană Pr. CiPrian Sava

Poşta redacţiei

4 Poşta redacţiei redaCţia

360°

6 Diplomaţie și adevăr Pr. adrian MăgdiCi

Cine sunt fraţii și surorile lui Isus? Pr. daniel FeChetă

7 Festivalul de muzică sacră Festum Domini redaCţia

Despre virturea teologală a credinţei Pr. MariuS vătăMănelu

Dosar: Țăranii și comunismul

8 Țăranii și comunismul (II) roMuluS ruSan

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

12 Să fie lumină! gheorghe a.M. Ciobanu

13 Maximilian Maria Kolbe înfiinţează AMD

Pr. Paul bulai

14 Sfântul Francisc Solano... (I) Florina niColae

13 În memoria Cardinalului Alexandru Todea

aurel hanCu

Pagina antoniană:Sfântul Anton şi mesajul său

16 Sfântul meu Anton - interviu Pr. luigi FranCeSCo ruFFato

Pagina biblică

18 Un tată avea doi fii Pr: Mihai aFrenţoae

Pagina tinerilor

19 Despre cum e mai bine să facem binele! aloiS gherguţ

20 Dorinţa de a schimba Pr. bogdan eMilian balașCă

21 Fericiţi cei ce Îi mulţumesc teodor burnar

Cultură şi societate

22 Despre darul plânsului și al lacrimilor

ConStantin CuCoș

23 Cununa de spini a moștenit-o cine? - poem dan daMaSChin

24 Ceea ce rămâne adrian PoPeSCu

25 Mâine Pr. adrian baCiu

26 România pe marginea prăpastiei niColae PreliPCeanu

28 Presa românească și sub/suprainformarea

CriStiana daSCălu

Mulţumesc, Sfinte Anton!

29 Mulţumiri aduse Sfântului Anton

redaCţia

Provincia franciscană

30 Un preot franciscan a plecat la ceruri: Pr. Petru Albert Cezarina adaMeSCu

Sfântul franciSc

Lăudat să fii Tu, Doamne al meu, pentru cei care iartă din dragoste pentru Tine, care îndură boli și încercări, fericiţi atunci când pacea o salvează, căci prin Tine, Preaînalte, vor fi ei încununaţi...

Director responsabilPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Director al redacţieiPr. Ciprian Sava, OFMConv.

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamentePr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect GraficRoberto Bordin

EdituraProvincia Padovană OFMConv.Messaggero di Sant’Antonio EditriceVia Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director generalPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

TipografiaMediagraf - Navigazione Interna, 8935027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA.

Oferte pentru abonamente 2012În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an.În România: 3 RON revista;20 RON abonament anual.

Cont: MeSagerul antonian

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT)

Adresa redacţiei:MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONStr. Arcadie Şeptilici, 1/A600234 BACĂU (BC) - Tel./Fax: 0334.501044

Mesagerul Online: www.ofmconv.ro

E-mail MSA: [email protected]

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un

"cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC)

Tel/Fax: [email protected]

Oferta abonamentului pentru anul 2012: 20 RON

poate fi trimisă fie prin mandat poştal,pe adresa redacţiei

(Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar:

“MESAGERul ANTONiAN" Cod fiscal: 21414366

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001,

deschis la BCR - Roman (NT).

Veţi face parte din “familia spirituală”a Sfântului Anton!

pagina

5pagina

18pagina

25pagina

29

De această dată vă invit, dragi cititori, să facem o incursiune în familia creștină contemporană chemată să devină lea-găn al vieţii, să-și păstreze identitatea, să trăiască tradiţia milenară a Bisericii și să surmonteze vicisitudinile pentru a se in-tegra în comunitatea familiilor creștine.

Iubirea dintre soţi este o imagine a iubirii creatoa-re a lui Dumnezeu, modelul oricărei iubiri umane, și putem afirmă că de-a lungul timpului această iubire adevărată, creatoare și caritabilă, nu s-a schimbat, căci iubirea este cea care îi leagă pe cei doi la început. Iubirea se desăvârșește atunci când este pecetluită prin jurământul sfintei taine a căsătoriei, când Isus participă la iubirea curată a celor care se căsătoresc, și aceasta este calea tradiţională a familiei creștine. Din păcate, în contextul actual, sunt cupluri care se bazează doar pe puterea iubirii, introducând în ecuaţie „libertatea”, neoficializarea sacramentală a legăturii lor, și prin acestea excluderea lui Dumnezeu din relaţia lor. Aceste cupluri sunt sortite, mai devreme sau mai tărziu, eșecului, lipsind din ele modelul iu-birii divine. Cuplurile nu pot experimenta caritatea, sacrificiul, comuniunea în credinţă și adevăr și astfel nu pot evolua, nu pot crește și cercul iubirii se strânge și se distruge. În urma acestor relaţii pasagere rămân familiile monoparentale, în care un părinte trebuie să-și educe copii suplinind și lipsa celuilalt, sau copii abandonaţi în ograda bunicilor, cărora le revine din nou obligaţia de a fi părinţi. Aceste relaţii pasagere sunt o plagă a societăţii contemporane, o ofensă adu-să demnităţii familiei, iar comunitatea creștină, dragi cititori, trebuie să intervină cu răbdare și cu dragoste spre a călăuzi aceste cupluri aflate în derivă spre ade-vărata iubire valorizatoare, spre fericirea autentică.

Familia creștină e chemată să acceadă la iubirea creatoare a Tatălui, primind și generând, la rândul ei, viaţa. După celebrarea sacramentului căsătoriei, soţii sunt chemaţi să se cunoască, să se împlinească și să se desăvârșească reciproc, pentru a crea în familia lor climatul propice primirii fiilor, creșterii și educă-rii lor în lumina virtuţilor creștine. În ciuda presiuni-lor externe, fie ele sociale sau economice, soţii vor găsi puterea de a-și împlini menirea de părinţi prin ascultarea Evangheliei și primirea Euharistiei. Rodul căsătoriei este de cele mai multe ori așteptat și pri-mit cu dragoste și acesta e momentul când familia se simte împlinită. Uneori, sunt situaţii când rodul căsătoriei întârzie să apară și atunci, familia creștină e chemată să se deschidă către comunitate și să în-făptuiască caritatea, alegând calea adopţiei, partici-parea la diverse opere educative, sau să fie sprijin pentru alte familii, mai mult sau mai puţin încercate. Din păcate, sunt și familii care nu sunt pregătite sau dispuse să primească viaţa. Responsabilitatea creșterii și educării unui copil îi copleșește și atunci refuză darul vieţii și comit crima avortului. Înfăptuirea întreruperii vieţii, dragi cititori, este o altă plagă a societăţii con-

temporane. Nimănui nu îi este permis să se opună vieţii și de aceea trebuie să sprijinim familiile nepre-gătite, să le încurajăm pentru a-și accepta menirea.

Primind darul vieţii, familia creștină primește și misiunea de a crește și educa fiii. Această misiu-ne, de multe ori, deschide noi valenţe vieţii de cu-plu, îmbogăţind-o în experienţă și caritate. Soţii se preocupă de educarea copiilor și învaţă sprijinul și comuniunea. La această misiune participă întreaga familie, părinţi, bunici, fraţi, surori, rude apropiate care pun în comun, experimentând iubirea. Astfel, familia construiește comunitatea de persoane și deschide școala iubirii aproapelui, viaţa primită cu iubire de către părinţi devine la rândul ei iubire care se dăruiește pentru ceilalţi. Prin propriul exemplu, prin cuvântul Evangheliei, prin comuniunea de persoane cu care conlucrează și interacţionează, părinţii deschid fiilor porţile libertăţii autentice, cultivă respectul faţă de adevăratele valori și faţă de aproapele, inoculează soli-daritatea, dialogul și slujirea caritabilă, ajutându-i să-și împlinească vocaţia divină. Există familii care se închid la comuniune, ferindu-și fiul de influenţele externe, de cultura străzii, omiţând astfel libertatea de a alege, la care a fost chemat rodul iubirii lor și minimizându-și ro-lul de formatori și educatori, copilul nefiind astfel pre-gătit sa discearnă binele și răul, iar ei neîndeplinindu-și în totalitate misiunea lor. Din păcate, dragi cititori, există familii care au ales educaţia lejeră, neimpli-carea, lăsându-și fiii să experimenteze și să suporte consecinţele alegerilor greșite. Părinţii sunt prinși cu rezolvarea propriilor necesităţi individuale și nu mai au timp sau voinţă pentru a se dedica educaţiei și formă-rii. Aceasta este o altă plagă a contemporaneităţii, ale cărei repercursiuni se vor vedea în generaţiile viitoare.Contextul economic actual îndeamnă părinţii la asi-gurarea unui trai decent pentru fiii lor, a unei stări materiale stabile. Deși intenţia iniţială este lăudabilă, ea va conduce la destabilizarea și dezechilibrarea fa-miliei. Tatăl, de cele mai multe ori, pleacă pe melea-guri străine, în căutarea bunăstării pentru întreaga familie, ceea ce va duce poate la creșterea nivelului material, dar cu siguranţă va duce și la lipsa figurii paterne, afectând creșterea completă și integră a copiilor. Pentru a preîntâmpina aceste situaţii, în-străinarea, lipsa comunicării, educaţia monoparen-tală, este bine dragi cititori, să susţinem familiile încercate de dificultăţi materiale și să manifestăm grijă faţă de cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. Familia creștină trebuie să-și împlinească menirea, să se preocupe de educarea și formarea propriilor fii și să se deschidă în caritate spre comunitatea căreia îi aparţine. Vă doresc dragi cititori, ca în familiile dumneavoastră să experimentaţi iubirea caritabilă și astfel, comunităţile dumneavoastră să devină institute autentice în care să se înveţe trăirea tradiţiei milenare a Bisericii!

Tuturor, PACE şi BiNE!

FAMiliA CREșTiNă ÎN SOCiETATEA CONTEMPORANă

editorialPR. CiPRiAN SAVA

3MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONseptembrie-octombrie 2012

Primind darul vieții, familia creștină primește și misiuneade a crește și educa fiii. Această misiune, de multe ori, deschide noi valențe vieții de cuplu, îmbogățind-o în experiență și caritate. Soții se preocupă de educarea copiilor și învață sprijinulșicomuniunea.

mesagerul semnaleazăPaPa benedict al xvi-lea în liban

14-16 septembrie: Sfântul Părinte va face o vizită în Liban, țară cu o bogată tradiție creștină, care astăzi numără cinci rituri diferite: sirian, latin, armean, melchit și copt. Sfântul Părinte va participa în acest context și la Sinodul Episcopilor adunați să reflecteze asupra situației Bisericii Catolice din Orientul Mijlociu. De asemenea, sunt programate întâlniri cu autoritățile politice, liderii comunităților musulmane, cu celelalte confesiuni creștine și cu tinerii. Întregul program și alte detalii se găsesc pe site-ul special creat, www.lbpapalvisit.com

sfințire de diaconi, roman 4 octombrie, Roman: conform tradiției,

atât timp cât Dumnezeu cheamă și rânduiește slujitori pentru poporul creștin, și

anul acesta, la Roman vor fi sfințiți diaconi 16 frați franciscani conven-tuali; suntem invitați să-i susținem prin rugăciunea noastră pentru a-i încuraja în noua lor misiune. Mai multe informații se vor găsi pe site-ul www.ofmconv.ro

curtea neamurilor, assisi5-6 octombrie, Assisi: conti-

nuă seria întâlnirilor „Curtea neamurilor”, de această dată având drept imagine de referință pe „Sărăcuțul din Assisi”. Tema, „Dumnezeul Necunoscut”, aceasta vine în sprijinul inițiativelor legate de Anul

Stimată redacţie(…) Nu vreau să mă învârt în jurul pro-

blemei: nu reuşesc să mă mai rog. Am tot încercat, însă nu simt nimic şi prin urmare nu primesc nimic din ceea ce cer. Particip pe mai departe la Sfânta Liturghie din sfânta duminică, însă nu aici se află problema, cred eu. Când sunt singur, simt că mă blochez, că nu reuşesc să mă mai adun. Nu aş dori să trec cu vederea acest fapt, deşi ispita este foarte mare. Din acest motiv v-am scris: ce ar trebui să fac? Vă mulţumesc!

Mihai V., București

Rugăciunea înseamnă o luptă: afir-maţia prezentă nu e tocmai exagerată. Întrucât nu este îndeajuns să ne adresăm lui Dumnezeu doar atunci când simţim înlăuntrul nostru dorinţa aceasta: creştinii din toate timpurile au trăit adeseori ceea ce se numeşte ariditatea spirituală şi oboseala de a rămâne în veghere. Este suficient să ne gândim la Petru, Iacob şi Ioan aflaţi în Grădina Măslinilor: „Vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită”, le ceruse Isus lor, însă cu toate acestea ucenicii au adormit de trei ori, plus că „nu ştiau în ce fel să-i răspundă”, aşa cum ne istoriseşte Evanghelia după Marcu. În invitaţia lui Isus este cuprinsă învăţătura hotărâtoare, şi probabil, nu la

întâmplare, şi dumneavoastră recunoaşteţi că „ispita” de a nu vă mai ruga este o ispită reală şi adevărată. O mare sfântă, Tereza de Avila, scria următoarele: „Dificultăţile nenumărate întâlnite în timpul rugăciunii

au o cauză comună: aceea de a ne ruga ca şi cum Dumnezeu nu ar fi de faţă”. Şi, aş completa eu, ca şi cum nu ne-ar asculta, poate chiar şi pentru că răspunsul primit nu se ridică la aşteptările noastre. Am găsit în Youcat, „noul” catehism pentru tineri, aceste gânduri: „El nu este un împărţitor dibaci/ automatic, şi ar trebui să lăsăm ca el să decidă în ce fel ar trebui să ne asculte strigătul”. Citatele pe care vi le-am propus nu sunt întâmplătoare, sunt un parcurs ce ar trebui să ducă spre cele trei izvoare nesecate din care putem trage învăţătură pentru rugăciune: Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa sfinţilor şi învăţătura Bisericii. În aceas-tă triplă şcoală, dacă îmi permiteţi, ar trebui să vă puneţi încrederea ca să vă înălţaţi gândul şi inima către Tatăl din ceruri.

Stimată redacţie,Vă mulţumesc pentru minunata carte:

„Viaţa Sfântului Anton de Padova”. Este un dar de la Bunul Dumnezeu.”

Edith Toth, Timișoara

OnOrată redacţie,Nu găsesc cuvinte potrivite pentru a-mi

exprima bucuria, admiraţia şi totala grati-tudine pentru cartea „Viaţa Sfântului Anton de Padova” şi a revistei Mesagerul, care-mi

redacţieiPoşta


Credinței, dorind să dea formă strigătului adesea tăcut al omului contemporan pentru care Dumnezeu rămâne un „Necunoscut”, dorința fiind aceea de a purifica atitudinea profundă atât a creștinilor, cât și a necreștinilor față de

Dumnezeu și de credință. Figura lui Francisc, iubit și de unii și de alții, ne ajută să descoperim noi căi ale dialo-gului despre credință: chemarea săracilor, creația, pacea, non-violența, provocarea dialogului interreligios și intercultural. Detalii consistente găsim pe site-ul www.cortiledeigentili.com

deschiderea anului credinței, vatican11 octombrie, Vatican: în Piața „Sfântul Petru”, Sfân-

tul Părinte va prezida deschiderea solemnă a Anului Credinței, an în care suntem invitați să reflectăm asupra mărturiei credinței creștine în contextul societății con-

temporane, asupra conținutului său care ne conduce către comuniunea cu Dumne-zeu și cu aproapele, inspirați de Cuvântul lui Dumnezeu. Două site-uri ne pot fi de folos, www.annusfidei.va și, în limba ro-mână, www.anul-credintei.catholica.ro

întâlniri istorice, assisi27 octombrie, Assisi: cu ocazia celui de-al 25-lea ani-

versariu al „întâlnirii istorice” din 1986 la inițiativa Ferici-tului Papă Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea va vizita orașul Sfântului Francisc. Sfântul Părinte a convo-cat această zi, drept una de reflecție, dialog și rugăciune pentru pace și dreptate în lume, invitând pe toți creștinii diferitelor confesiuni, pe toți membrii tradițiilor religioa-se și pe toți „oamenii de bună voință”, să mediteze și să se roage pentru pacea adevărată în lume. Tema zilei va fi „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Pentru mai multe informații ne va ține la curent site-ul www.sanfrancescopatronoditalia.it

fortifică viaţa spirituală şi-mi dă o speranţă de „Pace şi bine”! (…). De peste zece ani sunt abonată la Revista Mesagerul, pe care o ci-tesc şi recitesc cu pasiune şi cu un sentiment pios, pentru a şlefui trăirile celor mai nobile sentimente creştine care se contopesc în virtuţi.(…).”

Cornelia Creșneac, Reșița

Pace şi bine! Scrisorile dumneavoas-tră, şi ale celor ce ne-au mulţumit pentru cartea „Viaţa Sfântului Anton de Padova”, ne bucură şi, totodată, ne întăresc convingerea că munca ce o depunem pentru familia antoniană este spre zidirea sufletească a celor ce o alcătuiesc. Prea puţin este meritul nostru, cât mai ales lucrarea ce se săvârşeşte prin mijlocirea Sfântului nostru Protector Anton. Vă mulţumim că ne-aţi făcut părtaşi de sentimentele dumneavoastră, iar ca aceste trăiri creştine şi lucrări ale harului să nu se oprească doar la noi, să le împărtăşim cu încredere şi celor care au nevoie de sprijin şi ocrotire. Pace şi bine!

Stimată redacţie,Am citit în Poşta Redacţiei cuvintele des-

pre o anumită situaţie a unei doamne, şi mi-am dat seama că şi eu am trecut prin clipe grele, când mi-am zis de ce nu s-a văzut nimic şi nu s-a întâmplat nimic? Dar nu aşa trebuie gândit! Dacă citim mai mult unde trebuie şi ne rugăm mai mult, ceea ce nu prea facem, ne dăm seama că ne trebuie foarte multă răbdare şi înţelepciune, putere să trecem peste încercările care ne sunt puse în faţă. Oricum mulţumesc, şi acest cuvânt nu este destul, dar consider că bunul Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Anton, ne va iubi

aşa cum suntem, dar şi noi trebuie să-i iubim.Şi aici aş dori să vă dau un exemplu, ce

pe mulţi i-a uimit, iar pe alţii deloc, dar eu cred că este un exemplu de viaţă, care le este de folos doar celor care au încredere în bunul Dumnezeu. Părinţii mei nu au fost bogaţi, nu au avut palate, dar cu credinţa în Dumnezeu au ajuns să îşi serbeze 50 de ani de căsnicie, ceea ce cred că este un dar de la Dumnezeu să ajungă aici. (…). Au ţinut această aniversare, reînnoindu-şi jurămin-tele în faţa lui Dumnezeu. (…). A fost ceva peste limita aşteptărilor, nu am cuvinte. Eu m-am rugat sfântului Anton să-i ajute ca totul să iasă bine. (…). Această ceremonie a trebuit să se întâmple pentru că ei au încre-dere în Dumnezeu, s-au înţeles foarte bine, şi au îmbătrânit împreună la bine şi la greu.

Vă mulţumesc pentru înţelegere şi pen-tru că am reuşit să vă scriu. Lăudat să fie Isus.Iuliana și Ferdinand, Liebling - Timiș

Felicităm părinţii dumneavoastră pentru aniversarul minunat de 50 de ani de căsnicie, şi mai mult decât pentru acest număr frumos, adresăm felicitări încrederii pe care au avut-o reciproc, frumuseţii de a merge atât de departe împreună având sprijin şi încredere în bunul Dumnezeu.

Desigur, Dumnezeu împlineşte rugăciunile fiilor săi, le ascultă cerinţele, glasurile lăuntrice ce caută alinare la Tatăl, însă de multe ori aşteptările noastre nu sunt tocmai ceea ce dăruieşte Domnul. Vă mulţumim pentru gândurile scrise şi pentru că, iată prin aceasta, se dovedeşte că lucrarea minunată a lui Dumnezeu con-tinuă, chiar şi prin cele mai necunoscute şi potrivnice căi.

Tuturor celor care ne-aţi

scris pe adresa redacţiei, vă

mulţumim pentru cuvintele

dătătoare

de curaj şi întărire.

Vă aşteptăm pe mai depar-

te gândurile şi întrebările

pe adresa redacţiei.

Pace şi bine!



D iplomaţie şi adevăr a fost tema întâlnirii Curţii neamurilor din 26 iunie a.c., ce a avut loc

la Roma, în sediul Ambasadei Italiei de pe lângă Sfântul Scaun. Găzduiţi în Palatul Borromeo, cardinalii şi diplomaţii prezenţi la eveniment s-au întrebat dacă există vreo cale pentru a îmblânzi aceste două concepte, considerate contradictorii. Cardinalul Gianfranco Ravasi, citând un aforism al lui Izaak Walton, prezenta ches-tiunea centrală a întâlnirii în aceşti termeni: „Ambasadorul este un om cinstit trimis în străinătate pentru a minţi în numele poporului său”. Este posibilă, deci, împăcarea adevărului cu diplomaţia?

Răspunsul este da, dacă diploma-ţiile pun la baza adevărului natura umană (dreptul natural), recuperând o concepţie clasică de adevăr. Dacă, însă, se preferă apele tulburi ale relativismului, această împăciuire nu este posibilă. Adevărul gol-goluţ este mai fascinant, desigur, atunci când este îmbrăcat cu haina prudenţei, mai ales în contextul în care trebuie să se ţină cont de o oarecare confidenţialitate. Pe de altă parte, însă, atunci când „discreţia” devine un motiv pentru a ascunde popoarelor adevăruri ce ar trebui dezvăluite pentru binele comun, secretul asumă un chip negativ. Iată de ce politicienii şi diplomaţii deseori sunt siliţi să se preumble

pe creste periculoase. „Un ambasa-dor care minte - sublinia cardinalul Jean-Louis Tauran în luarea sa de cuvânt - foarte rar îşi atinge scopul”.

Miguel Humberto Diaz, ambasa-dorul SUA pe lângă Sfântul Scaun, amintea, de asemenea, că puntea dintre adevăr şi diplomaţie nu poate fi alta decât dreptul natural, o punte care reflectă însăşi structura lăuntrică a omului: „adevărul este logos (cuvânt) ce creează dialogos, adică comunicare si comuniune”. În lipsa adevărului „caritatea lunecă spre sentimentalism, iar iubirea devine o cochilie goală ce poate fi umplută după bunul plac. Acesta-i riscul iubirii într-o cultură fără adevăr” (Caritas in veritate, n. 3).

Diplomație și adevăr

360°

Î n mod deosebit, în Evanghelia Sf. Marcu este evidentă prezența „fraților și surorilor” lui Isus. Aparent, acest lucru ar contrazice dogma creștină referitoare la fecioria Mariei, care

are ca scop afirmarea divinității lui Cristos, născut nu din dorință umană, dar din Dumnezeu. Care este adevărata legătură de ru-denie a acestor figuri cu Isus din Nazaret și cu familia lui istorică?

L ăsând deoparte aspectele teologice ale problemei, să reconstruim întâmplările premergătoare, așa cum ni le prezintă Marcu. Isus trece prin satul său, Nazaret, se duce

la sinagogă unde ține o cuvântare care îi impresionează pe cei prezenți. De la uimire, reacția ascultătorilor se schimbă în ironie și suspiciune: „Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mari-ei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda și Simon? Și surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” (Mc 6,3). Într-o altă împrejura-re, Isus pare să se distanțeze de „frații și surorile” lui, spunând: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei? Oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamă” (Mc 3, 33.35).

Într-o scriere apocrifă (nerecunos-cută de Canonul Sfintei Scripturi), Pro-toevanghelia lui Iacob, „frații” lui Isus ar fi, de fapt, „frați vitregi” pe care Iosif i-ar

fi avut dintr-o căsătorie anterioară. În Memoriile sale, auto-rul creștin Egesip, vorbește despre „rude” de-ale lui Isus, ju-decate în timpul împăratului Domițian, la sfârșitul primului secol. Sf. Ieronim identifică aceste personaje cu verii lui Isus, rude din partea Mariei. Într-o dispută cu un anume Elvidio, Sf. Ieronim contracarează teza conform căreia Iosif și Maria ar fi avut alți fii după nașterea lui Isus, teză susținută și de anumiți exegeți moderni. Această interpretare eronată este bazată pe o afirmație din Evanghelia Sf. Luca, unde se spune că Maria „l-a născut pe fiul ei, primul născut” (Lc 2,7). Însă, expresia „primul născut” subliniază drepturile biblice lega-te de acest privilegiu, având mai mult o conotație juridică.

Perspectiva istorico-critică poate mulțumi și mai mult interlocutorul nostru. Cuvântul grec, adelphós, care în-seamnă „frate de sânge”, va fi aplicat de primii creștini tu-

turor celor care credeau în Cristos. Însă, în aramaică, limba vorbită de primii creștini de origine iudaică, termenul ’aha’ poate indica atât fratele, dar și vărul, nepotul sau aliatul. Mai mult, „frații Domnului” din Noul Testa-ment (Fap 1,4; 1Cor 9,5) desemnează grupul creștinilor de origine iudaică legați de familia lui Isus din Nazaret. În sens propriu, aceștia nu vor fi numiți niciodată „fii ai Mariei”. ❏

150° de ÎntrebĂri despre credinţĂ Pr. DanieL Fechetă

Cine sunt frații și surorile lui Isus?

Pr. aDrian măgDici

curtea neamurilor

Cuvântul grecesc pentru „adevăr”, aletheia, de fapt se referă la ceva ce nu poate fi ascuns, la o realitate ce se arătă pur şi simplu. Cum se poate împăca, aşadar, această accep-ţie auto-revelatorie a adevărului cu necesitatea discreţiei, specifică celui care are acces la informaţii delicate?

Este îndeajuns să ne amintim de fenomenul WikiLeaks ori, mai nou,

de Vatileaks (de la englezescul „leak”, scurgere [de informaţii]) pentru a ne da seama cât de gingaş este echilibrul dintre adevăr şi diplomaţie (discreţie). Umanitatea noastră, cu toate acestea, este rodul îmbrăţişării dintre adevăr şi caritate aşa încât, atunci când mai închidem un ochi faţă de lipsurilor aproapelui, să putem să-l ţinem treaz pe celălalt, şi viceversa. q

Peste câteva săptămâni vom păşi în anul dedicat credinței. Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea ne invită să ne oprim pentru a aprofunda mai bine această virtute teologală, această comoară aşa de prețioasă şi de frumoasă a Bisericii. Ne propunem şi noi, aici, o scurtă reflecție. Ce

este credința şi care este rolul ei? CBC, Compendiu, la nr. 386, ne spune: ”Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi în tot ceea ce el ne-a revelat şi ceea ce Biserica ne propune să credem, pentru că Dumnezeu este adevărul însuşi. Prin credinţă omul se abandonează de bună voie lui Dumnezeu. De aceea, cel care crede caută să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu”.

Îl fereşte credința pe cel credincios de dificultăți, de probleme? Oamenii lui Dumnezeu, pe care ni-i pre-zintă Sfânta Scriptură, şi sfinții din istoria Bisericii, nu au avut o viață liniştită. Dimpotrivă, ei au fost puşi la încercare. Dumnezeu a permis în viața lor dificultăți, greutăți, slăbiciuni, suferințe, nedreptăți, vorbire de rău din partea altora, pentru a-i purifica, astfel încât să ajungă să-şi pună încrederea doar în El. Asta înseamnă că şi noi, aleşi de Dumnezeu cu un plan anume, atunci când întâmpinăm dificultăți, probleme, putem lua adevăratul termometru al credinței noastre: dacă ne punem încrederea în noi, în alții, în lucruri sau în El.

Cum creşte credința? Din ce se alimentează? În fiecare zi trebuie să reînnoim credința noastră în El. Ea va creşte ori de câte ori renunțam la superstiții, la autosuficiență, la orgoliu, la egoism, când ne lăsăm întâlniți şi transformați de El. Pentru aceasta e nevoie de timp pentru rugăciune, pentru a-i citi şi asculta cuvântul dătător de viață, pentru a participa la sacramente, mai ales la Sf. Liturghie. Care sunt semnele unei credințe adevărate în viața unui credincios? Încrederea deplină în Dumne-zeu, bucuria, bunătatea, seninătatea, speranța, pacea interioară, etc. În schimb, agitația, murmurarea, nemulțumirea continuă, supărarea excesivă, negativismul, lipsa speranței, dovedesc puțină credință.

E foarte important, aşadar, să nu ne pierdem pacea şi liniştea interioară, pentru că Dumnezeu ”le îndreaptă toate spre bine acelora care îl iubesc pe El, adică celor care sunt chemați după planul Lui”(Rom 8,28). Să fim, deci, oameni de credință, să avem rădăcinile înfipte în Dumnezeu şi furtunile vieții nu ne vor doborî. Dumnezeu va scrie mereu drept pe liniile strâmbe ale vieții noastre şi a altora! ❏

virtuţi

despre virtuteateologală a credinței Pr. marius VătămăneLu

Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman a fost, în anii 2004 și 2007,

gazda primelor două ediții ale unui Festival de Muzică Sacră, la care au participat numeroase coruri din țară şi invitați de peste hotare (Italia, Germania, Japonia, Coreea, SUA).

Luând în considerare impactul spiritual şi cultural benefic pe care l-au avut edițiile precedente ale Festivalului asupra tuturor partici-panților, dorim organizarea unei noi ediții, subliniind amintirea a 40 de ani de la moartea părintelui Carmil Tocănel OFMConv. (1907 – 1973), ilustru profesor şi muzician. Cea de-a treia ediție a Festivalului de Muzică Sacră va avea loc în perioada 26 – 28 septembrie 2013 la sediul Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan, şi va beneficia, ca şi până acum, de sprijinul Asociației Româno-Germane Remesianul din Münster.

Informații pot fi cerute fo-losind adresa de e-mail [email protected] sau consultând site-ul www.festumdomini.ro care va fi funcțional cât de curând. ❏

Festivalul de Muzică Sacră Festum Domini

26-28 septembrie 2013


D o s a r

Ţăranii şi com unismul(2)

Do

sa

rD

ocum

enta

r al d

urer

ii

(continuare din numărul trecut)

Războiul pentru pământ

C ele mai încordate bătălii ale acestui război au fost, fără îndoială, răs-coalele spontane care au ridicat

mii de ţărani împotriva cohortelor de activişti de partid veniţi să-i poftească în colectiv şi, dacă nu, să-i oblige să-şi predea cotele. Evenimentele au urmat un curs asemănător de la o regiune la alta (într-adevăr „spontan şi în proporţie de masă”!). În Bihor, Arad şi Botoşani în iulie-august 1949; în Vlaşca şi Vran-cea în iulie 1950; în noiembrie 1957 din nou în Vrancea, la Suraia; în decembrie 1957 la Vadu Roşca; în ianuarie urmă-tor, la Cudalbi - Galaţi; apoi imediat, tot în ianuarie, din nou în Vrancea, la Răstoaca. În sfârşit, în februarie 1961, în Vlaşca şi Olt. Dar chiar şi după „înche-ierea” apoteotică, din aprilie 1962, a fost, în iulie, o răzmeriţă la Sălciile – Buzău. N-a existat regiune a ţării şi perioadă de timp în care să nu fi fost împotriviri.

Revoltele au fost uimitor de stereo-tipe şi s-au propagat de la un sat la altul ca nişte incendii: echipele de activişti insistau peste măsură pentru „cote” şi „semănături”; urma sechestrarea a doi-trei dintre ei; tăierea firului telefonic al primăriei pentru izolarea satului; tragerea clopotului pentru mobilizarea oamenilor (în general, de către o fată sau o femeie); sosirea Miliţiei, împuşcarea câtorva mani-festanţi, arestarea câtorva zeci, deportarea câtorva sute. Apoi – cinism! - ducerea cotelor la baza de cereale în sunete de

taraf şi, ca epilog, confiscarea pământului celor deportaţi, de către „colectivă”.

Treptat, între două răscoale, propagan-da din ziare, de la radio şi din „difuzoare-le” plasate în case gratuit şi obligatoriu, se revărsa acoperind realitatea şi încercând s-o ascundă. În timp, s-a ajuns la o inflaţie de vorbe, la o ruptură totală între ce se spunea şi ce se întâmpla.

Vocile şi imaginile ţăranilor

Ca şi celelalte expoziţii pe care le-am organizat, expoziţia din 2009, vernisată la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” şi itinerată apoi în multe locuri

din ţară s-a bazat în bună parte pe în-registrări din arhiva noastră de istorie orală, unde avem sute de discuţii cu ţă-rani martori şi participanţi la evenimente. Unele sunt din anii 1993-1996 şi au un ton curat şi spontan, nepoluat în nici un fel de subiectivism şi de stereotipurile instalate în mass-media. Confruntate cu documentele din arhive, s-au dove-dit exacte şi ne-au trimis la alţi martori, la alte izvoare, vorbite sau scrise, care le confirmau documentar. Înregistrările au făcut parte din fundalul sonor al expozi-ţiei: voci de ţărani, bărbaţi şi femei, din toate regiunile ţării, reconstituind, într-un fel de ştafetă, evenimentele. Pe panouri-le expoziţiei erau înscrise fragmente de

Romulus Rusan

Documentar al durerii

Ţărani semnând adeziunea la colectivizare (fotografia provine din

arhiva foto a memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei).


D o s a r

fraze, ca şi portretele acestor martori, fie din epocă ( atunci când am putut să le procurăm), fie de azi (ale celor, puţini, care mai trăiau, pentru că au trecut de la eveniment şase decenii). La vernisarea expoziţiei au participat câţiva din aceşti supravieţuitori (care erau, în majoritate, foşti copii).

Am adăugat cele spuse în simpozi-oanele noastre de la Sighet, în anii ’90. Foştii deţinuţi politici au fost primii care au vorbit despre asemenea lucruri, uimind pe ascultători prin precizia cu care evocau răscoalele din diferite regiuni ale ţării (o ţară despre care se spusese că a fost resemnată, că în ea „mămă-liga nu explodează”). Unele filiale ale Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, în primul rând cea din Timişoara, în 1992, au făcut plângeri penale contra autorilor execuţiilor sumare din timpul răscoalelor. În 1993, un deputat de Timiş a făcut în Parlament o interpelare, care a avut o urmare promptă (mă îndoiesc că în Parlamentul de azi ar mai fi posibil aşa ceva). I s-a cerut Procurorului General să ancheteze crimele din patru comune ale judeţului Arad, din 1949. Parchetul Militar din Timiş a strâns date de la martori şi din arhivele oficiale, a făcut săpături la gropile comune, a identificat numele victimelor şi ale făptaşilor. Din păcate, însă, totul s-a rezumat la atât, la cercetarea ştiinţifică, pentru că în 1997 şeful adjunct al Parchetelor Militare a dispus, după patru ani de tergiversări, ne-începerea urmăririi penale, „crimele fiind prescrise”. În expoziţie au fost incluse câ-teva din documentele anchetei, oferite de regretatul Teofil Botlung, lider AFDPR din Timiş. Dl. Corneliu Cornea, omolo-gul său din Arad, a completat documen-tarea cu date de azi, despre supravieţu-itori. Am avut şi colaborarea Muzeului Judeţean din Alexandria, care s-a ocupat

de răscoalele din zona Teleorman, făcând o expoziţie şi un album. Pentru răscoalele din Bucovina am apelat la un studiu al juristului Cornel Nicoară, iar pentru ce-le din alte zone, la cercetările domnului Cicerone Ioniţoiu. Am confirmat astfel sursele orale şi scrise. Imaginile „oficiale” provin din fototeca noastră, în care avem câteva mii de imagini propagandistice primite la dezmembrarea arhivei din epocă a unui ziar. Privitorii au putut ve-dea astfel şi ce se întâmpla de fapt, şi ce pretindea presa vremii că se întâmplă...

Ţăranii, împinşi în alaiuri regizate, cu steaguri şi lozinci, spre gospodăria colec-tivă, făceau un contrast cutremurător cu sutele de fotografii cu ţărani arestaţi şi cu

Ţăranii şi com unismul(2)

1. Gheorghe margina, participant la revolta împotriva colectivizării din comuna Şomoşcheş, executat de trupele de securitate

2. Ilie alexoaie, din comuna Roma (Botoşani), participant la răscoala împotriva colectivizării din comuna natală. În timpul represaliilor împotriva participanţilor la revoltă, aflând că se află pe lista celor ce urmează a fi arestaţi, s-a ascuns într-o groapă sub vatra sobei din casa mamei sale, unde a stat 22 ani, umplându-şi timpul cu ţesături şi lucrări de artă textilă. (fotografia provine din arhiva familiei)

3. Învăţătorul marin Ionescu, conducător al răscoalei împotriva colectivizării din siliştea (Teleorman) (sursa foto: muzeul Judeţean de Istorie din alexandria)

4. Vasile niculescu-Veselu, din ariceşti (Prahova), condamnat la 18 ani închisoare corecţională pentru că „a sabotat planul de colectări, îndemnând şi pe alţii la sabotaj” (fotografia a fost preluată din filmul „memorialul durerii” realizat de lucia Hossu longin)

1

2

3

4

10 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2012

D o s a r Documentar al durerii

vocile acestora, ascultate în sală, pe două CD-playere. În expoziţie apăreau însă şi nenumăraţi copii deportaţi, şi casele de chirpici ale bănăţenilor duşi în Bărăgan, şi... un capitol dedicat cailor, care au fost, între 1956-1958, exterminaţi în masă şi folosiţi ca proteine în crescătoriile de porci (era un alt mijloc de a-l domina pe ţăran, căci împreună cu calul, el se simţea independent, se putea rupe de lume...).

Am ţinut ca expoziţia să fie văzută de cât mai mulţi tineri, ca un recviem pentru bunicii noştri ţărani şi ca o mustrare pen-tru felul cum i-am pierdut atunci şi acum. Căci dispariţia ţăranului a fost mai mult decât decesul unei categorii oarecare, a fost o pierdere de identitate a unei mari părţi a societăţii, transformată într-o simplă populaţie de „oameni noi”.

Epilog

Dacă, pe plan uman, colectivizarea, aşa cum s-a făcut, a echivalat cu o crimă îndrep-tată împotriva ţăranului, trebuie recunoscut că, în intenţie, scopul era modernizarea agriculturii. Cu parcul de utilaje constituit prin forţe proprii, cu metodele proprii de ierbicidare şi îngrăşare a pământului, cu sistemele de irigaţii puse în funcţiune, producţia a crescut, acolo unde prezenţa omului nu era esenţială. Dar în legumicul-tură, pomicultură şi în creşterea animalelor randamentul era inferior celui din gos-podăriile individuale. În plus, împărţirea nedreaptă a venitului a dus la o schimbare a atitudinii ţăranului faţă de muncă şi la pierderea dragostei de pământ a acestuia.

În anii ’80 goana după „producţii re-cord” (pentru acoperirea exportului tot

Calul, duşman al comunismului

Sub pretextul introducerii mecanizării agriculturii, după 1957, sute de mii de

cai din gospodăriile colective şi chiar din cele individuale au fost sacrificaţi. Transformaţi în „proteine superioare”, au fost introduşi în hrana pentru porci din marile crescătorii de stat.Medicul veterinar Miron Costin descria acest episod tragic al exterminării cailor în cartea sa „În slujba lui Esculap şi a Sfântului Francisc” publicată în 1998 de Fundaţia Academia Civică: „Vecinii se întreceau între ei care să aibă cai mai frumoşi, mai puternici, mai bine hrăniţi. Dragostea de cai era atât de înrădăcinată în sufletul acestor oameni, încât activiştii de partid, care făceau eforturi disperate pentru a-i aduce pe ţărani în colhozurile lui Dej, se izbeau de această afecţiune ca de un zid insurmontabil.Comuniştii au înţeles că, atâta timp cât ţăranii vor poseda cai, ei vor putea să-şi muncească pământul şi să-şi transporte recolta în pătule sau la piaţă, refuzând dependenţa de tractoa-re şi camioane, cu care stăpânii politici sperau să-i poată şantaja. A poseda cai era egal cu a fi independent; o adevărată sfidare a politicii de înfeudare şi sărăcie tip URSS. Am fost martorul, la Gârbovi, al masacrului cailor, măsură zisă economică, dar în realitate politică.”

CRonologiE22 august 1952 – în cadrul „coloniilor

de muncă” sunt înfiinţate pentru deţinuţii politici „batalioanele de muncă”

28 ianuarie 1953 – noul guvern condus de Gheorghiu-Dej cuprinde şi un Comitet de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole

30 ianuarie 1954 – agravarea sancţi-unilor pentru nepredarea cotelor agricole. Dacă datornicul „nu prezintă încredere”, bunurile pot fi „ridicate pe loc, fără a fi nevoie de vreo încuviinţare specială din partea organelor juridice”

29 decembrie 1956 – în cadrul Plenarei C.C. al P.M.R. – privind consecinţele revoluţiei maghiare - sunt desfiinţate cotele obligatorii la produsele agricole (cu excepţia celor de carne şi lapte)

În perioada 1956-1958 – sunt ucişi majoritatea cailor, sub pretextul acoperirii muncilor agricole cu ajutorul tractoarelor. Caii ucişi sunt folosiţi ca „proteine superi-oare” în crescătoriile de porci

7 noiembrie 1957 – regiunea Constanţa, având ca prim-secretar pe Vasile Vâlcu, unul din cei mai duri şefi ai Securităţii, este

declarată „prima regiune complet colec-tivizată”, în timp ce la nivel naţional erau cuprinse în G.A.C. doar 51% din suprafaţa agricolă şi 42% din gospodăriile ţărăneşti. În celelalte regiuni se reia ofensiva dură pentru colectivizare

Ianuarie-august 1958 – ţăranii mai multor comune din regiunile Vrancea, Tulcea, Galaţi, mureş, Braşov, Dolj şi Gorj se răzvrătesc împotriva gospodăriei colective, cerând anularea declaraţiilor de adeziune obţinute prin forţă. Represalii sângeroase la suraia, Răstoaca, Isaccea, Pisica, soldate cu morţi, răniţi şi arestări

20-24 mai 1958 – la Consfătuirea CAER de la Moscova se anunţă retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul R.P.R.

Ianuarie-august 1959 – noi răzmeriţe ţărăneşti (ţăranii îşi ard cererile de înscriere în G.A.C., cer desfiinţarea întovărăşirilor) în mehedinţi, Dolj, Bacău, Galaţi. În acest ultim judeţ a participat la reprimarea re-voltei însuşi N. Ceauşescu, la Vadu Roşca fiind ucişi în ianuarie 9 ţărani

30 martie 1959 – decret privind „li-chidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om” în agricul-tură. Se interzice darea în arendă şi munca salariată privată

13-14 iulie 1959 – Plenara C.C. al P.M.R. anunţă că 67% din suprafaţa agricolă a ţării este cuprinsă în „sectorul socialist”

20-25 iunie 1960 – Congresul P.M.R. respinge planul de supraplanificare preco-nizat la CAER, potrivit căruia „Nordul” urma să producă mărfuri industriale, iar „Sudul” (inclusiv R.P.R.) să furnizeze materii prime şi produse agricole

Ianuarie-aprilie 1961 – proporţional cu presiunile făcute pentru colectivizare, au loc noi răscoale ţărăneşti în Vlaşca şi olt. Ciocniri cu trupele de Securitate la Drăgoeşti

30 iunie 1961 – Gheorghiu-Dej anunţă că 84,2% din familiile ţărăneşti s-au înscris în GAC-uri

octombrie-decembrie 1961 – atât la Congresul P.C.U.S. de la Moscova, cât şi la Plenara C.C. al P.M.R., Gheorghiu-Dej acuză grupul deviaţionist care în primii ani de colectivizare ar fi ordonat arestarea a 80000 ţărani. În realitate, cifra era mult mai mare, iar represiunile continuau şi acum, forţând încheierea colectivizării

21 aprilie 1962 – în cadrul decretelor de graţiere care vor continua până în august 1964, sunt eliberaţi din închisori, cu prioritate, 800 ţărani


IlIe alexoaIe. Ţăran din Roma, Botoşani, năs-cut la 22 iulie 1929. Participant la revolta împo-triva colectivizării din comuna natală. În timpul represaliilor împotriva participanţilor la revoltă, aflând că se află pe lista celor ce urmează a fi arestaţi, s-a ascuns într-o groapă sub vatra sobei din casa mamei sale, unde a stat 22 ani, umplân-du-şi timpul cu ţesături şi lucrări de artă textilă.

Învăţătorul maRIn IonesCu, considerat cap al revoltei, a fost condamnat anterior lotului Vlaşca, la 8 ani de închisoare. Acesta a stat 4 luni la Giurgiu, în anchetă, după care a fost mutat

la Jilava. După pronunţarea sentinţei este dus la Aiud unde i se impune un regim de izolare, fiind considerat un individ extrem de periculos. De aici este transferat la Lugoj, unde din cau-za bolii de inimă este folosit la munci uşoare în curtea închisorii.. După 5 ani şi trei luni de detenţie este amnistiat şi se întoarce acasă. În timpul detenţiei sale familia a fost dislocată şi i s-a impus domiciliul obligatoriu până în 1956. După eliberare li se refuză, atât lui cât şi soţiei sale, dreptul de a profesa ca învăţător. Nici până în 1989 nu a scăpat de supravegherea miliţiei şi securităţii.

11MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2012

D o s a r

mai necesar plăţii datoriei externe) a dus la numeroase defrişări şi la deteriorarea calităţii recoltelor.

Ce este într-adevăr tragic este faptul că zestrea agriculturii socialiste, creată cu preţul sacrificării ţăranilor, a fost ea însăşi risipită şi jefuită după 1989. Producţia de utilaj agricol a fost abandonată, sistemele de irigaţie au fost furate şi vândute la fier vechi, iar marile suprafeţe de teren au ajuns pe mâna „moşierilor roşii” proveniţi din vechea nomenclatură locală. Sub pretextul alinierii la normele europene, a fost distrus şi ce era valoros în vechea agricultură, iar statul fără putere s-a lăsat jefuit. Din ex-portatoare agricolă, România a devenit im-portatoare de carne, legume şi chiar cereale.

După ce regimul comunist a distrus ţărănimea, regimul tranziţiei a distrus chiar agricultura românească. q

23-25 aprilie 1962 – încheierea colec-tivizării (după 13 ani de continuă hărţuire) este anunţată cu fast, într-o sesiune specială a Marii Adunări Naţionale, în faţa a 11000 de ţărani. Deşi raportul lui Gheorghiu-Dej susţinea că 93,4% din suprafaţa agricolă şi 3.200.000 familii ar fi fost cuprinse în G.A.C.-uri, rezultatele erau în realitate mai modeste.

26 iulie 1963 – în şedinţa la nivel înalt de la Moscova a C.A.E.R., Gheorghiu-Dej respinge din nou planul de integrare eco-nomică a ţărilor comuniste şi, implicit, rolul de producător agricol rezervat României

15-22 aprilie 1964 – prin declaraţia de independenţă a P.M.R. faţă de orice „centru de putere” este prevăzută o reori-entare diplomatică şi comercială spre „toate azimuturile”

15 iulie 1970 – se constituie Comisia centrală pentru sistematizarea localităţilor rurale şi urbane. Localităţile rurale urmau să devină în 15-20 ani oraşe agro-industriale, fiind urmărită distrugerea gospodăriilor ţărăneşti individuale

aprilie 1974 – legea sistematizării teritoriului prevede constituirea de „centre civice” în reşedinţele de comune, gospodări-ile din satele mici urmând a fi strămutate

5 ianuarie 1977 – potrivit recensămân-tului, populaţia R.S.R. era de 21,5 milioane locuitori, 56,4% trăind în mediul rural

10 octombrie 1981 – în urma crizei interne datorate producţiilor agricole slabe şi trimiterii la export a produselor alimentare de bază, urmare a hotărârii lui N. Ceauşescu de a achita în termen record datoria externă de 11 miliarde dolari, se hotărăşte pedepsirea cu închisoare de la 6 luni la 5 ani a „stocării” uleiului, zahărului, făinii, mălaiului şi orezului în cantităţi care depăşesc consumul familial pe o lună

14 iulie 1982 – „Programul de alimen-taţie ştiinţifică a populaţiei” maschează în termeni medicali restricţiile alimentare

20 august 1986 – vorbind despre „Noua revoluţie agrară”, N. Ceauşescu lansează lozinca realizării, în anul urmă-tor, a celei mai bune recolte din istoria României şi propune instituirea titlului de „Erou al noii revoluţii agrare”. Primul căruia i s-a decernat acest titlu a fost însuşi N. Ceauşescu

aprilie 1987 – La sărbătorirea a 25 de ani de la încheierea colectivizării sunt decernate 44000 medalii jubiliare, în ciuda faptului că agricultura era falimentară,

raportările de recolte record erau ficti-ve, la lucrul câmpului rămăseseră doar bătrânii, iar recoltarea se făcea aproape exclusiv cu soldaţi, elevi şi studenţi trimişi de la oraşe

Toamna 1988 – Planul de sistema-tizare se extinde din Capitală şi princi-palele oraşe în mediul rural. Se prevede ca şapte-opt mii de aşezări rurale (din cele 13129 existente) să fie mutate. În apărarea acestora se organizează la Bruxelles operaţiunea „Villages Roumains”, constând din „adopţiuni” de localităţi din România de către localităţi din Uniunea Europeană

mai 1989 – critici dure la eşalonul superior al partidului la adresa sacrifi-cării animalelor. Tăierea unui viţel putea fi acum pedepsită cu închisoarea. În schimb, pentru salvarea de la faliment a unor cooperative agricole, se anunţă anularea sau reeşalonarea datoriilor acestora către stat

În decembrie 1989, căderea regimului comunist găseşte agricultura colectivistă şi de stat în colaps, iar ţărănimea – distru-să, dispersată şi lipsită de identitate


Recviem pentru ţăranul român

Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii şi ruşii, cu se-cetele şi inundaţiile, cu „birăii” şi activiştii, cu birurile şi cotele. Au fost me-

reu învinşi şi învingători, căci sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea istoriei.Lupta cu comuniştii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia. Şi-au luat lumea în cap venind la oraş şi lăsând pământul şi gospodăria pe capul femeilor şi copiilor, iar recoltarea în seama studenţilor şi soldaţilor. Cei rămaşi la lucrul câmpului au început să „fure” din avutul obştesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forţa). Astăzi, jertfa ţăranilor răsculaţi în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmeriţele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantinopolului. Aşa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea de care urma să vină, ţăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca nişte martiri fără aureole. Răpuşi de glonţ sau de ideologie, sunt cele mai numeroase şi inocente prăzi ale comunismului.

monumentul din Vadu Roşca (Vrancea) ridicat în memoria ţăranilor ucişi în timpul revoltei împotriva colectivizării din localitate (4 decembrie 1957).

ConStAntin ŢînŢARiu (coord.), Colectivizare în Teleorman 1949-1962. Rezistenţă şi acceptare forţată, vol I, Ed. TipoAlex, Alexandria, 2004, p. 158

VASile niCuleSCu VeSelu Născut în 1897, în com. Ariceşti, sat Nedelea, jud. Prahova. La 20 august 1952 i se înscenează un proces public, fiind condamnat la 18 ani închisoare corecţională pentru că „a sabotat planul de colectări, îndem-nând şi pe alţii la sabotaj”. Procesul a fost filmat, circulând sub denumirea de „Judecata unui chia-bur din Prahova” pentru intimidarea altor ţărani ce se împotriveau procesului de colectivizare.


Ș i lumina birui întunericul, de îndată, alăturându-se acestu-ia. Apoi, urmară alte Să f ie.

Mult mai târziu pe Terra, Omul şi-a deschis privirea de la început înspre Lumină, cea cu-nţelesuri tot mai multe, de la o zi la alta. I-a fost de sprijin şi pe vreme bună sau cu furtună, ploi sau frig. Iar pentru cele de la urmă, fiinţa umană a răpit, cu pricepere, o fărâmă din univers, a înconjurat-o cu zid, i-a pus deasupra un altfel de zid şi s-a retras înăuntru. Ce bine e! Ferice, omule, de tine! Dar, totuşi, nu-i ceva. Ceva lipsă… Oare ce? Nici vorbă, ea, Lumina… Nu e nimic. O vom avea, îndată. Un pumn, o tăietură şi o spărtură-n zid. Fereastra… Portiţa minunată, prin care năvăli de-afară, de îndată, ca aerul de respirat Lumina!

Şi astfel, un dar, altul, pentru om. E ca şi cum s-ar fi statornicit, tot prin Geneză: „Să fie Fereastra!”. Şi de atunci ea e mereu cu noi. Venim pe lume cu mânuţele spre ea, plecăm dincolo, însă ea rămâne.

Fereastra care, veacuri după vea-curi, a îmbrăcat multiple forme, asemenea vremurilor şi oamenilor din spatele ei. Fiinţe umane care i-au rotunjit colţurile, i-au modelat forma şi i-au pecetluit stilul vremii.

La începuturi, deschideri mici, ca de cetate, omul din casă trăind sen-timentul că umbra e, pentru el, mai protectoare. A fost un timp în care toţi se retrăgeau între ziduri groase, cu mici ferestre puse sus, ca nu cumva prin ele să vină, nu lumina cea bogată din cer, ci săgeţile cele multe, de pe pământ.

Apar apoi Bisericile şi ele ca cetăţi de suflet şi de vieţuire şi ele cu ferestre mici şi înalte. În zona de răscruce a celor trei continente şi mai spre vest, ferestrele, la capătul de sus, se rotunjeau în semicerc, ca un simbol al înălţării,

cu răbdare, înspre ceruri şi-apoi a coborârii, de-acolo, printre oameni cu suflet împăcat şi-n meditaţie. E vorba de un stil, numit acum romanic. „Precum în cer aşa şi pe pământ”.

Asprimile istorice, care cereau mereu jertfire, au dus la stilul gotic, la care sufletul şi corpul omenesc, se urcă împreună înspre cer, pentru ca la terminarea ferestrei amândouă să se îmbrăţişeze cât mai strânse, spre a se înălţa ca unul, înspre puritatea lumii. Interiorul lor şi el pulverizat în poligoane şi vitralii colorate, semnifi-când complexitatea vieţii pe pământ. Fie înalte, fie în rozete, lumina de afară se revarsă, în interior, orizontalic, schimbându-şi, în acelaşi timp şi hai-na-i simplă de afară într-un veşmânt imperial, ca purtător şi de extaz.

Prin această eflorescenţă a vitra-liilor, devenită ca o ramură deosebită a Arhitecturii, credincioşii, aflaţi la rugă, resimt şi mai mult radicala deosebire dintre pământesc şi ceresc. O Arcă umană zămislită din sublim şi care te desparte, fugar, de cotidian.

Orientul – nipon, chinez, tibetan, musulman – mai dăruit formelor geometrice, au zăbovit şi ei, mai mult, la partea de sus a ferestrei, fără să se renunţe la verticalismul ei de colană. Astfel, ei ajung la imponderabilul zborului spre mai sus, prin câteva unduiri de dans sacru, respectân-du-se prea geometrica simetrie a corpului uman. Nu trec, de îndată, spre sus, ci tot mai amână, asemenea Şeherezadei, care promite lui Shahryar de o mie şi una de ori că mâine îi va spune deznodământul basmului. Mereu acest mâine, ca o fata morgana.

Să tragem, acum, oblonul, acest nihil, care strigă parcă şi mai mult, că în spate-le lui se ascunde, ca după un nor, o fărâ-mă de cer şi un ocean de Lumină. q

spiritualitate şi viața bisericiigheorghe A.M. ciobAnu

Să fie lumină!

lumini lăuntrice

Asprimile istorice, care cereau mereu jertfire, au dus la stilul gotic, la care sufletul și corpul omenesc, se urcă împreună spre cer, (...), spre a se înălța ca unul, înspre puritatea lumii.

În timp ce reflectam asupra conţi-nutului acestui articol, mi-a venit în minte o întrebare de căpătâi

din Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am parcurs cu toţii la pregătirea pentru Întâia Împărtăşanie: „De ce l-a creat Dumnezeu pe om?” Şi răspunsul tot de acolo l-am învăţat: „Pentru ca omul să-l cunoască, să-l cinstească, să-l slujească, să-l iubească şi astfel să dobândească viaţa veşnică”. Într-adevăr aici e totul. Această expresie relativ scurtă a reuşit să condenseze întreaga existenţă a omului doritor de fericire autentică. Nu trebuie să ne spună nimeni, nu este necesară memorarea dintr-o operă literară sau teologică, ca să ne dăm seama că noi oamenii suntem creaţi pentru fericire, care aici pe pământ nu poate fi deplină, ar fi împotriva firii. Aici se gustă, se trăieşte în nostalgia după ea, se experimentează un fel de tensiune continuă către ea, desăvârşirea realizându-se doar în Împărăţia Cerurilor, în prietenia cu Dumnezeu, cu Maica Neprihăni-tă, cu toţi sfinţii şi cetele îngereşti.

Ca să cunoşti, ca să cinsteşti, ca să slujeşti şi apoi ca să iubeşti pe cineva trebuie mai întâi să-l întâl-neşti, apoi trebuie să deţii minim de cunoştinţe în arta abordării şi dacă

ai la îndemână ceva material didactic este şi mai bine şi dacă ai o persoană cât de cât cunoscătoare în domeniu succesul este garantat. În parcurgerea etapelor enumerate de catehism noi ne ajutăm de Sfintele Scripturi, de Tradiţia Bisericii, de scrierile Sfinţilor Părinţi, de pildele sfinţilor, poate de îndrumători spirituali sau duhovnici purificaţi în focul trudei lăuntrice. Dar cred că cea mai în măsură să-l cunoască pe Dumnezeu este Purtă-toarea de Dumnezeu şi Născătoarea de Dumnezeu. Teofora, este persoana cea mai în măsură să-l călăuzească pe omul de bunăvoinţă în parcurgerea spre fericirea adevărată, pe care ea a cunos-cut-o chiar de pe pământ prin privi-legiul unic de care a fost învrednicită.

Unul dintre oamenii, dintre creşti-nii, dintre religioşii, dintre preoţii care a înţeles aşa de bine cum stau lucrurile este fără îndoială părintele nostru, sfântul Maximilian Maria Kolbe. Polonez adevărat, marian autentic, mergând pe linia poporului său devotat Madonei Nere de la Czestochowa, convins şi de cuvintele papei Paul al VI-lea: „sufletul creştin trebuie să fie marian”, s-a aventurat cu toată fiinţa sa în ţesătura mariană creştină, aducându-şi aportul propriu conjugat

la strădania înaintaşilor, după cum avea să se exprime în una din Scrisorile sale: „fiecare trebuie să contribuie la strădania înaintaşilor” (SK 1). Trăind, ca fiecare dintre noi, tensiunea du-pă Dumnezeu, nostalgia cerului, în urcuşul său spiritual a descoperit că drumul cel mai sigur este Neprihănita, este Maestra cea mai în măsură să-l conducă pe om la Dumnezeu. De fapt aceasta este menirea ei rânduită de Domnul. Ne-a demonstrat-o la nunta din Cana Galileii, când intervine prin cuvintele: „Faceţi tot ce vă va spune el!”. Şi întrucât creştinul şi cu atât mai mult păstorul este trimis să aducă roade: „v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână” (In 15,16), rodul iubirii sale nelimitate faţă de Neprihănita este cu certitudine asociaţia „Armata Maicii Domnului”, fondată de el la 16 octombrie 1917 în Cetatea Eternă, la umbra Catedrei sfântului Petru, ca şi garanţie a autenticităţii celor săvârşite în numele Neprihănitei. Sfântul Maximilian Kolbe ne învaţă pe toţi calea cea mai sigură spre Dumnezeu. Să-i urmăm pilda vieţii sale şi meditând împlinirea vieţii sale să-i urmăm credinţa, parafrazându-l pe Apostolul Neamurilor… q

Maximilian Maria Kolbe înființează

AMD

ArmAtA mAicii Domnului pagina mariană

Pr. PAul bulAi


Sfântul Francisc Solano, apostolul din Perù (I)

Personalităţile franciscane din „Lumea nouă” sunt numeroase şi foarte variate ca tipologie umană, dar având cu toate o trăsătură comună şi anume o mare vocaţie şi credinţă şi, totodată, dăruire şi iu-bire fără limite pentru aproapele.

T aumaturgul Lumii noi, cum a fost numit Francisc Solano, datorită uimitoarelor sale mi-

nuni şi tămăduiri, s-a născut în anul 1549 la Montilla, sudul Spaniei. A studiat filozofia şi teologia la Sevilla şi i-a plăcut să cultive pământul, precum sfântului Serghei de Radonej, cel adesea asemănat cu sfântul din Assisi.

În 1589 este trimis de regele Filip al II-lea, împreuna cu alţi fran-ciscani, în America de Sud. Era deja cunoscut ca un predicator ve-hement, plin de har şi cunoscător al

spiritualitate şi viața bisericiiflorina nicolae


învăţăturilor creştine, urmat pretu-tindeni de mari mulţimi de oameni.

Corabia care îl poartă peste ocean se împotmoleşte în nisipuri aproape de noul tărâm, iar mai apoi furtuna o frânge în două, ducând în adânc o parte din pasageri. Toţi albii se urcă în bărci ca să ajungă la mal. Sclavii negri rămân pe puntea înclinată, între valuri. Solano refuză sa îi părăsească, iar când în cele din urmă reuşeşte să îi treacă pe ţărm, îi trece şi la creştinism, pe toţi. Începuse astfel un nou gen de predică, diferită de cea pe care o adresase până atunci concetăţenilor săi din ţara natală, slăbiţi în credinţă şi derutaţi de zbuciumul istoriei. Munca grea ce îl aştepta pe continentul de curând cucerit de spanioli însemna convertirea necreştinilor, dar mai ales realizarea unei convieţuiri la nivel uman a europenilor cu indigenii - în condiţiile relaţiei de sclavie, tipică pentru epoca aceea - domolind obice-iurile barbare ale localnicilor şi lăcomia de aur a colonizatorilor care, ca şi acum, îngroapă sentimentele creştine.

Un continent întreg, unde primii franciscani ajunseseră cu doar câteva decenii în urmă, aştepta să fie străbătut. Parcurge mii de kilometri, pe jos, une-ori desculţ, într-un peisaj nemilos, ostil. Avea misiunea nu doar de a catehiza pe autohtoni, ci şi de a vizita micile schituri încolţite în ţinuturile fostului mare imperiu incaş, devenit vice-regat spaniol ce cuprindea sudul Columbiei, nord-estul Argentinei, Bolivia, Chile, Paraguay şi Uruguay. Pe unde trece, Solano face să nască sau să renască fervoarea religioasă. Hagiografiile înregistrează minuni nenumărate: învie morţi, face să ţâşnească „izvoare de apă cristalină” în miezul pustiurilor aride, trece râuri învolburate folosindu-se de mantie ca de o barcă, îmblânzeşte fiare sălbatice şi oameni sălbăticiţi.

bucuria, darul credinței

Noi astăzi, asaltaţi aproape clipă de clipă de tot felul de descoperiri prodigioase ale tehnologiei moderne, de întâmplări halucinante şi „şocuri” ale civilizaţiei, nu ne mai putem imagina la adevărata dimensiune faptele unui sfânt care demolează structuri mentale pentru a le reordona într-un urcuş spiritual, pe verticala credinţei. Citim cu un zâmbet indulgent cronicile care povestesc despre şarpele, bineînţeles „uriaş şi fioros”, care atacă turmele şi aşezările şi care, la dojana şi porunca lui Francisc („du-te la mănăstire şi vei fi hrănit cum se cuvine”!), după ce mănâncă precum un tâlhar hămesit şi spăsit, părăseşte pentru totdeauna ţinutul. Ori despre taurul dezlănţuit în mulţime (precum la Pamplona de San Fermin) care, la chemarea sfântului, vine blând şi-i linge picioarele, urmân-du-l apoi cuviincios. Drept urmare, va fi numit „patronul toreadorilor”. Sau despre păsărelele care organizează coruri şi dansuri în jurul său, când le ţine predici precum Sfântul din Assisi la Cannara. Solano este, în spiritul înaltului său model, un mare iubitor al animalelor. Dar contemporanii retrăiesc cu uimire, prin el, miracolul de la Pentecoste când Solano reuşeşte să cuvânteze în graiurile triburilor de indieni, după doar două săptămâni de convieţuire cu aceştia. Incredibilul se vădea însa mai cu seamă atunci când chiar şi cele mai violente şi sângeroase populaţii aborigene, în război total îm-potriva albilor, lăsau deoparte săgeţile otrăvite şi securile şi primeau predicile sfântului cu supunere şi încredere. Se spune că aceştia îl venerau nu ca pe un trimis al Domnului, ci ca pe o zeitate coborâtă fizic între ei pentru a-i izbăvi de „civilizatorii” care-i anihilau, colonizatorii spanioli. În tabloul cel mai cunoscut, Francisc Solano are lângă el un incaş în genunchi. q

Hagiografiile înregistrează minuni nenumărate: în-vie morţi, face să ţâșnească izvoare de apă cristalină în miezul pustiurilor aride, trece râuri învolburate folosindu-se de mantie ca de o barcă, îmblânzește fiare sălbatice și oameni sălbăticiţi.


De Sfânta Marie Mică, am plecat de la Târnăveni, spre Reghin, cu George Guţiu, preot celib,

greco-catolic, de loc din satul Vaidei de pe Mureş, care a făcut 14 ani de închisoare, timp în care n-a putut să-şi vadă părinţii şi celelalte rude apropiate, a făcut multă puşcărie, numai pentru că n-a renunţat la adevărata credinţă, greco-catolică, la Biserica Română Unită cu Roma, Biserică desfiinţată samavolnic, tocmai la 1 Decembrie 1948, prin Decretul 358, de către regimul comunist, în complicitate cu fraţii noştri români care au respins Unirea cu Biserica Romei, de la 1700.

Am ajuns la Reghin, pe strada Apalina, nr. 34, la casa Mitropo-litului Bisericii Române Unite, Greco-Catolice, Dr. Alexandru Todea, casă devenită, în condiţii de prigoană, Biserică. Două camere numai, dar repede se umpluseră - ticsite - de oameni, nu se ştie de pe unde veniţi. De la o vreme, n-au mai încăput şi au rămas afară, pe o potecă pietruită sau chiar în curtea învecinată. În geamul deschis al tindei, s-a instalat un difuzor.

Pe la nouă fără vreo câteva minute, s-a ivit şi Mitropolitul. Un om voinic, cu părul alb-alb, parcă vâlvoi, cu frunte înaltă, cam adus de spate, la cei 76-77 de ani ai săi. Purta pe el veşminte de culoare bleu-ciel, cu nişte tivuri aurite. Impunea prin înfăţişarea sa austeră, prin legenda care se crease în jurul său. Se ştia că a făcut multă închisoare, fără să aibă vreo vină, că cu greu a fost prins de

Securitatea comunistă, fiind găzduit de nişte creştini, în zona Reghinului, trăind mai mult ascuns într-o încăpere subterană, un fel de beci. Părea parcă un vulture din cei albi, cu greu ajuns pe pământ. Cineva îmi şopteşte la ureche: „Gândeşte-te, un asemenea om, provenit dintr-o familie de ţărani din satul Teleac (Turda), cu 16 copii, dânsul fiind al 13-lea, doctor în filosofie şi teologie, de Roma, un excelent orator ecleziastic, a ajuns, la Închisoarea din Sighet, „şeful” măturătorilor... Îi spuneau în batjocură – „banditule!” Trebuie că are o “constituţie” puternică de mai trăieşte... Nu e o minune

că-l vedem în faţa noastră?”A urmat apoi slujba

sărbătorii, rânduiala Sfin-tei Liturghii. Înainte de Sfânta Împărtăşanie, s-a făcut o pauză. Trei copii,

îmbrăcaţi frumos în alb, ca nişte ministranţi,

au fost chestionaţi amănunţit de Î.P.S. Al. Todea, aceştia dând răspunsuri surprinzător de exacte. Era un examen de Cate-hism, pentru prima

împărtăşanie. Nu mai văzusem aşa

ceva. Am rămas uimit de exigenţa celui care examina, de siguranţa sa, de încrederea pe care o avea în cei pe care-i pregătise atât de te-meinic şi care urmau să primească cel mai mare dar al vieţii lor - Trupul şi Sângele Domnului!

Câţiva Preoţi măr-turiseau pe cei care voiau să se împărtă-şească. Toată suflarea s-a împăr tăş i t…

În omilia sa, Ierar-

hul clandestin a vorbit despre bucuria Naşterii Maicii Domnului. Admirabilă a fost atitudinea sa, îndemnând pe toţi la iubirea prigonitorilor noştri, care în 1948 au desfiinţat Biserica Blajului...În acest moment, mai multe femei au suspinat… „Să nu iubim numai pe cei care ne fac nouă bine, ci şi pe duşmanii noştri... Iată ce a adus Religia Mântuitorului pe pământ: pacea şi iubirea universală!”

După ce a plecat lumea, am rămas în casa Mitropolitului, îm-preună cu părintele George Guţiu.

Am contemplat obiectele din jur: icoane minunate, cărţi vechi în mai multe limbi, portrete, diferite daruri primite la împlinirea a 50 de ani de preoţie: Roma 1939 - Reghin 1989!

Lângă astfel de oameni, te simţi mic. Un sentiment de mirare te încearcă. Ei ştiu că Biserica Creş-tină are promisiunea lui Isus că „porţile iadului nu o vor birui...”. Doamne, Doamne, caută din înălţimi spre via care a sădit-o dreapta Ta...

Preotul George Guţiu a cerut de la Înalt Prea Sfinţitul binecuvântare, după 40 de ani de slujire a Altarului. Am cerut şi eu binecuvântarea sa. Ce-am gândit eu atunci numai bunul Dumnezeu ştie. Cu siguranţă, am făcut un legământ de fidelitate, în faţa lui Isus Euharisticul...

Seara târziu, am ajuns acasă, la Târnăveni. Se încheia o zi mi-nunată, de neuitat. Îl cunoscusem nemijlocit pe marele nostru Ierarh - Dr. ALEXANDRU TODEA!

Aici se încheie istorisirea din jurnal.Au trecut de atunci peste 22 de ani.

N-aveam de unde să ştiu că numai peste câteva luni de la 8 Septembrie 1989, Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, aveau să vină evenimentele din 22 Decembrie 1989, când la scurt timp, Biserica Noastră Martiră îşi redobândea libertatea. Totul a fost providențial! În 1991, la 79 de ani, Alexandru Todea era investit cardinal de către Papa Ioan Paul al II-lea. q

În memoria Cardinalului, AlexAnDru ToDeA

memorii creștinespiritualitate şi viața bisericiiaurel hancu

PR. FRancesco RuFFato

MSA: Cine este pentru dumneavoas-tră sfântul Anton de Padova?

MArtino: Sunt terţiar francis-can de mai bine de şaizeci de ani şi vă daţi bine seama cât de importanţi sunt pentru mine sfinţii franciscani. Devoţiunea faţă de sfântul Anton a crescut o dată cu mine, întrucât frec-ventam la Salerno, oraşul meu natal, biserica Bunei Vestiri, unde unul din altarele laterale era închinat Sfântului. Altminteri, la acel altar în fiecare an de 13 iunie se celebra solemn sărbătoarea Sfântului Anton. Cu vremea am învăţat să-l cunosc şi să-l cinstesc pe Sfântul Anton într-un fel mai dinamic, în descoperirile sale nenumărate: doctor al Bisericii, taumaturgul, Sfântul celor nevoiaşi, totdeauna lângă cei ce sunt ori se simt părăsiţi.

• Ce anume înţelegeţi prin expresia „fenomen antonian” ?

Mă gândesc că expresia „fenomen antonian” ar vrea să indice devoţiunea Sfântului Anton, răspândită în întreaga lume, şi că ea înseamnă în mod esenţial încrederea avută în Providenţă, faţă de care Sfântul Anton este un puternic mijlocitor. De câte ori nu am auzit expresia: „Cere-i sfântului Anton”, atunci când cineva se găsea într-o situaţie aproape fără scăpare.

• Ziarul „New York Times”, în anii trecuţi, a publicat un material surprinzător: „Pe pământ, acolo pe unde a trecut omul, acolo a rămas, cel puţin, o iconiţă cu Sfântul Anton”. În lunga dumneavoastră experienţă de reprezentant al Sfântului Scaun la ONU, întâlnind persoane de religii şi etnii diferite, aţi găsit prezenţa, directă ori indirectă, a imaginii Sfântului Anton de Padova?

Nu pot decât să mă conformez celor afirmate de „New York Times”. Îmi amintesc foarte bine că în timpul unei şederi la New York, ca reprezentant al Sfântului Scaun pe lângă Naţiunile Unite, întâlnind odată un delegat musulman ce-şi dorea să păstreze legătura cu mine, i-am cerut o carte de vizită. Şi în timp ce acesta îşi căuta în portofel cartea de vizită, am băgat de seamă o imagine creştină. Atunci l-am întrebat despre ce sfânt e vorba în acea iconiţă şi, de îndată, mi-a arătat-o: era Sfântul Anton de Padova. Ca răspuns la mirarea mea, îmi spusese: „Să nu te miri, Sfântul Anton nu e doar al vostru, al catolicilor, e un sfânt universal, ce aparţine întregii umanităţi”.

• În „Predicile” sale, Anton e foarte radical cu prelaţii Bisericii şi cu călugării lâncezi ori cu obiceiurile rele, ori cum am spune noi, viciile. Cum putea să facă acestea până chiar să se şi umilească?


Să mergi în lume şi să întâlneşti în locurile cele mai îndepărtate şi neaşteptate un altar cu sfântul Anton, o statuie cu crinul şi pruncul prin vreun colţ pierdut, o iconiţă în mâinile unui indu ori musulman. Să ne povestească despre o minune ce se repetă chiar şi după opt secole nu e de ici de colo, însă ne-o poate spune cardinalul Renato Rafaele Martino, preşedintele emerit al Consiliului Pontifical pentru dreptate şi pace, în spatele căruia se află experienţa unui diplomat de cursă lungă.

pagina antoniană

O persoană de referinţă, un maestru, un mărturisitor, o parte din viaţa mea: aşa vorbeşte cardinalul Martino, Preşedintele emerit al Consiliului Pontifical pentru dreptate şi pace, despre Sfântul Anton.O devoţiune crescută cu vremea, alimentată de copil lângă un altar din oraşul natal şi perpetuată ca şi prelat, în cariera sa sârguincioasă de diplomatal Vaticanului în lume.

IntervIu luat cardInaluluI renato rafaele MartIno

Sfântul meu Anton


Sfântul Anton ne-a dat şi încă ne dă un exemplu de coerenţă între credinţă şi acţiune. „A vorbit pentru că a crezut!” (Credidi propter quod locutus sum, 2Cor 4,13) afirmă sfântul Paul, a putut să găsească deci curajul să înfrunte pe cei ce nu erau de aceeaşi credinţă, tocmai pentru că avea o credinţă puternică. Mesajul său este de actualitate, întrucât şi astăzi există nenumărate incoerenţe între cei ce-şi zic că sunt creştini.

• Ce s-ar putea spune despre sfântul Anton şi politică? Este arhicunoscută intervenţia sa pe lângă Primăria din Padova în favoarea familiilor închise, în apărarea celor nevoiaşi. Un alt semn vădit al angajamentului său social este cutia pentru „pâinea săracilor”, aflată în toate bisericile din lume. E şi acest aspect im-portant în a-l face iubit în întreaga lume?

Credinţa Sfântului Anton nu era numai o lumină păstrată în sine, ci strălucea peste cei ce găseau în jurul său, peste societatea din vremea sa, cu nedreptăţile şi nevoile ei. Aş putea chiar afirma că a fost un precursor al Doctrinei sociale a Bisericii, ale învă-ţăturilor ce ne-au ajuns de la Papi în sectorul social, atât de la cei din trecut cât şi de la cei de acum. Cutia pentru pâinea săracilor ne spune că soluţia pentru problemele sociale trebuie să

înceapă de la acelea mai urgente şi de supravieţuire, adică de a sătura pe cei ce flămânzesc. Îmi aduc aminte cu duioşie de chipul fratelui Generoso, un franciscan minor, având în mână o cutie cu Sfântul Anton, colinda cam toate străzile oraşului meu, Salerno, ca să ceară ajutor pentru cei săraci; chiar şi autobuzele se opreau ca el să poată urca şi coborî, după ce avea să fi cerut. Ajungea ca el să spună „Sfântul Anton” şi lumea deja dăruia.

• Vi se pare corect să-l numim pe Sfântul Anton „Sfântul iubit de lume”?

Cum ai putea să nu-l iubeşti pe cel ce totdeauna se îngrijeşte de ceilalţi,

îndeosebi de cei nevoiaşi? Sfântul Anton e acea persoană şi ne dă şi exemplu.

• Ce anume ne-ar putea învăţa astăzi pe noi Sfântul Anton?

„Pe cei săraci îi veţi avea totdeauna cu voi” ne-a spus Isus (Mt 26,11). Sfântul Anton ne recomandă această evidenţă. Pe cei săraci îi avem aproape de căminele noastre, încât nu mai e necesar să plecăm în ţările subdez-voltate. De fapt, sărăcia nu este doar cea materială, ci adesea ea înseamnă singurătate şi abandon. De multe ori, un surâs ori un cuvânt bun pot face mult mai multe decât sacoşe cu alimente.

De altfel, Sfântul Anton ne învaţă să evanghelizăm şi, ne mai arată că, pentru a face aceasta, nu e musai să ple-căm prin misiuni în căutare de păgâni, pe care să-i convertim. Felul nostru de a evangheliza stă în a da mărturie prin viaţă. Paul al VI-lea în scrisoarea apostolică Octogesima advenies, scrisă cu prilejul a 80 de ani de la publicarea enciclicei sociale Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea, amintea că „Astăzi, mai mult ca niciodată, cuvântul lui Dumnezeu nu ar putea fi vestit şi ascultat, dacă el nu ar fi însoţit şi de o mărturie a puterii Duhului Sfânt, ce operează în lucrările creştinilor puşi în serviciul fraţilor, chiar în acele puncte unde sunt în joc existenţa şi traiul lor”. (nr. 51 AAS63, [197], 440). Şi tot Paul al VI-lea, câţiva ani mai târziu, afirma: „Omul contemporan îi ascultă cu plăcere mai degrabă pe mărturisitori decât pe maeştri, ori, dacă îi ascultă pe maeştri, o fac pentru că ei sunt şi mărturisitori”. (Discurs făcut Membrilor Consiliului pentru Laici, 2 octombrie 1974, Nr. 41 AAS, 1974, pag. 568). Ca să fim ajutaţi în acest angajament de mărturisire, atât de râvnit de sfântul Anton, doresc să îi invit pe cititorii „Mesagerului Sfântului Anton” să-şi achiziţioneze un exemplar cu Compendiul Doctrinei sociale a Bisericii, elaborată, din vrerea lui Ioan Paul al II-lea, de Consiliul Pontifical pentru dreptate şi pace, şi tradusă în prezent în peste 44 de limbi. Aici se pot afla, realmente, inspiraţiile ce ne ajută să devenim mărturisitori credibili ai Evangheliei în societatea contemporană.

• Aşadar, cine este pentru dumnea-voastră Sfântul Anton de Padova?

Cum v-aţi putut deja da seama, el face parte din viaţa mea. q

IntervIu luat cardInaluluI renato rafaele MartIno


F undalul pe care se desfăşoară acest episod este o anumită familie, care putea să fie ideală sau cel puţin liniştită, dar în care se inserează un element de ruptură: decizia improvizată

a fiului mai mic de a avea partea sa de moştenire şi de a pleca din sânul familiei, departe de casă, pentru a-şi trăi viaţa sa.

Fiul mai mic Acest fiu trebuie să fi fost deja adult dacă cere tatălui eredi-

tatea sa; trebuie să fi avut dificultăţi de convieţuire cu fratele mai mare; trebuie să fi avut inima deschisă către alte experienţe, dori-tor de libertate, de a trăi în modul său propriu. Acest fiu lasă tatăl şi pe fratele, în mod aparent fără nici o remuşcare.

Dar nu este pregătit pentru aventura în care se avântă. Lumea nouă în care intră pentru a găsi ceea ce nu găseşte acasă devine pentru el o mână duşmană, care îl despoaie de tot ceea ce are, îl târăşte într-o libertate fără sens, îl determină să caute o muncă oricare, ce nu îi asigură necesarul pentru trai: „eu aici mor de fo-ame!” (Lc 15,17). Căzute iluziile, îşi aminteşte de casa paternă, de familia pe care a lăsat-o şi decide, pentru a nu muri, să se întoarcă, dispus să primească umilirea de a fi unul dintre slujitori.

Învăţătura ce ne vine din această primă parte a povestirii este următoarea: se poate lăsa casa, se poate tenta aventura, dar nu întotdeauna se reuşeşte realizarea propriilor vise şi, dacă familia a lăsat o amintire în inima celui care pleacă, devine încă o dată loc de mântuire.

Fiul mai mare Dar iată că mai există un alt fiu care rămâne cu tatăl şi

împărtăşeşte cu el munca şi tot ceea ce posedă familia. În aparenţă este sigur, fidel, fericit. Însă când se întoarce fratele mai mic şi tatăl îl primeşte fericit de a-l fi regăsit sănătos, făcând şi sărbătoare, revelează că în inima sa nu exista seninătate: revelează amărăciunea sa. Întoarcerea fratelui şi primirea din partea tatălui re-trezesc în el o rebeliune pe care o justifică prin trei motive: indi-gnarea pentru că fratele s-a întors după ce a risipit ereditatea într-un mod ruşinos, repulsia pentru faptul că i-a făcut o sărbătoare pe care nu o merita, dezaprobarea de a-l vedea pe tatăl său fericit şi generos, în timp ce pentru el nu a arătat niciodată dorinţa de a sărbători într-o oarecare măsură fidelitatea sa.

Avem aici un exemplu despre multe familii unde lipseşte comuniunea, unde există incapacitatea de a descoperi în celălalt dorinţe şi speranţe, de a fi unul pentru altul motiv de bucurie. În acest om fidel casei şi muncii, ca şi în multe case de ale noastre, lipseşte capacitatea de a înţelege iubirea paternă, dar şi de a face să se nască bucuria fraternităţii. Anii nu sunt de ajuns, nu este de ajuns nici o trăire împreună, precum nici interesele comune de păzit şi propăşit. Toate acestea nu sunt de ajuns pentru a promo-va o iubire adevărată şi, cu iubirea, capacitatea de a se bucura, bucuria de a-l face fericit pe celălalt.

Iubirea tatăluiTatăl este personajul cel mai fascinant. A suferit în mod pro-

fund pentru faptul că fiul mai mic a abandonat casa, de aceea îl aşteaptă fără încetare, de aceea îl vede pe când era încă departe.

Un tată avea doi fii

cuvântul viețiipagina biblică

Pr. mihai aFrențoae

Îi aleargă în întâmpinare, îi pregăteşte o sărbătoare, nu-i lasă nici măcar timpul de a se dezvinovăţi, deoarece iubirea adevărată este capabilă de iertare înainte de a fi cerută. Pentru tată există doar o singură preocupare: întoarcerea fiului.

Ceea ce iese în evidenţă de această dată este dezolarea tatălui pentru fiii săi: o familie nefericită cu fraţi care sunt ceea ce sunt. Cu toate acestea Dumnezeu, reprezentat de tatăl acestor doi fii, ne iubeşte aşa cum suntem, căci numai Dumnezeu ne cunoaşte aşa cum suntem şi totuşi ne iubeşte, fără a înceta vreodată de a fi Tatăl nostru.

Împărţirea averiiSă trecem la cererea pe care a făcut-o tânărul: „Tată, dă-mi

partea de avere ce mi se cuvine!”. După cum vedem, tânărul comandă, nu cere. Se vede că a explodat: cine ştie cât s-a gândit la acest lucru, cât o fi aşteptat acest moment!? Acestea sunt istorii care se întâmplă deseori în familiile noastre creştine, mai ales aco-lo unde patrimoniul este mare şi ereditatea promiţătoare. Tocmai de aceea ambii fraţi se aseamănă: ambii se gândesc la partea de avere; unul o vrea imediat pentru a pleca în lumea sa, celălalt speculează asupra servilismului faţă de tatăl său, cu scopul de a avea mai mult decât fratele său. De fapt, la sfârşit, fratele mai mare va fi nemulţumit din cauza risipei pe care tatăl o face cu ocazia întoarcerii fiului mai mic. Că lucrurile materiale sunt cauza acestei discordii este evident din ceea ce răspunde tatăl la urmă: „fiule, tot ceea ce este al meu este şi al tău”. Este întotdeauna ave-rea care ne desparte.

Gândirea tatălui este cu totul deosebită de cea a fiilor. Pentru el iubirea este fundamentul oricărei eredităţi. În această optică, a ni se cuveni ceva nu poate fi fondat decât pe iubire, de aceea iubirea nu poate lua sfârşit; stă în natura lucrurilor că iubirea nu poate să se sustragă existenţei. Dacă tatăl a dat viaţă fiilor din iubire, trebuie să prevadă şi cele necesare pentru viaţă, chiar şi când fiii nu înţeleg că toate acestea sunt făcute din iubire. Tatăl are o altă optică: ceea ce este necesar pentru a trăi nu se reduce la ereditate, înţeleasă în sens material, ci se bazează pe educaţie, pe cultură şi, nu în cele din urmă, pe iubire. Viaţa nu contează pentru ceea ce unul posedă, ci pentru valorile pe care viaţa le are în ea însăşi. q

Lc 15,11-32

Dacă ar fi să întrebăm pe ori-cine din jurul nostru despre dorinţa de a face binele, vom găsi un procentaj maxim de răspunsuri afirmative. E dezi-

rabil social să spui ca eşti de partea bi-nelui, că promovezi binele, că faci binele sau ca vrei binele cuiva. Numai că nu întotdeauna binele nostru este şi binele celuilalt! Sunt o sumedenie de situaţii în care din dorinţa noastră de a face bine cuiva, ajungem la efectul opus – binele nostru resimţit sau înţeles ca pe ceva rău. Există şi situaţii paradoxale – răul făcut cuiva să se dovedească ulterior că a fost de fapt un bine. Analiza acestui subiect presupune asumarea unui mare risc – neînţelegerea corectă a noţiunii de bine, în multe situaţii, datorită efectelor, uneori contradictorii dintre intenţie şi rezultat. Nu vreau să deschid cutia pandorei, nu vreau să minimalizez importanţa binelui

ca valoare morală, umană, socială; au fost atâţia gân-ditori care s-au străduit să de-finească şi să explice esenţa binelui şi ale că-ror scrieri sunt accesibile oricui. De fapt eu vreau să vă provoc, să vă scot din rutina generată de inflaţia aşa-zisului bine promovat de egoismul lu-mii de astăzi! (nu fără a ironiza binele clamat zilnic, asemenea unor tonomate, de liderii lumii sau de con-ducătorii noştri). Totuşi, iată câteva ipos-taze asupra cărora merită să reflectăm:

l binele făcut cu premeditare/plani-ficat, adesea egoist (influenţat de diverse interese, motivaţii, recompense) sau bine-le făcut spontan, necondiţionat, altruist;

l binele făcut din preaplin sau binele făcut cu sacrificii (tabloul cu fariseul şi văduva, în templu, la cutia milei);

l binele făcut din iubire sau binele făcut de frică (ca nu cumva să fiu ju-decat pentru prea puţinul bine făcut!);

l binele făcut cu opulenţă şi media-tizat (care de cele mai multe ori aşteaptă recunoştinţă) sau binele făcut cu discreţie şi modestie, în ascuns;

l binele făcut în situaţii limită (ob-servăm ca după fiecare calamitate na-turală mulţi dintre noi se mobilizează, aleargă, caută să ajute ceea ce este de apreciat în cele mai multe situaţii) sau binele făcut oricând şi oricui (oameni în situaţii limită găsim oricând, trebuie să facem doar un efort pentru a-i vedea) ş.a.

O mare parte vor spune: ce contează cum e făcut binele, important e să fie făcut! Alţii sunt mai pretenţioşi: dacă ţi-ai propus să faci binele atunci fă-l cât mai bine şi în întregime! Unii ajung la rafinamente: dacă nu vrei să faci binele

e problema ta, dar măcar încearcă să nu faci rău!

Mai sunt şi situaţii când prin natura profesiei eşti obligat sa faci binele (un medic care îngrijeşte un bolnav, un asis-tent social care se ocupă de săraci, un voluntar care ajută o persoană în difi-cultate etc.); vorbim aici de persoane cu vocaţie pentru cultivarea binelui. Dar ce ne facem atunci când, deşi avem condiţii şi posibilitatea de a face binele, amânăm momentul sau suntem indiferenţi în faţa unor astfel de oportunităţi! Şi dacă aţi şti de câte ori ni se întâmplă asta în fiecare zi!

Momentul adevărului: De ce faceţi binele? Vă macină gândul că binele făcut cuiva ar putea să nu fie bine primit? Vă frământă mai binele apropiaţilor, priete-nilor? Dacă aţi descoperi că mai aveţi de trăit o zi, care ar fi binele cel mai mare pe care l-aţi face?

Epilog: Atunci când ne macină în-doiala asupra binelui făcut cuiva, să ne amintim că de fapt noi suntem o uneal-tă a Binelui, meritul nostru fiind doar disponibilitatea de a colabora cu El! La urma urmei garanţia binelui bine făcut este ecoul produs în sufletul nostru de mulţumirea interioară, starea de armonie şi împăcare cu noi înşine. q

importanţa bineluipagina tinerilorAlois GherGuţ


Despre cum e mai bine să facem binele! mai sunt şi situaţii când

prin natura profesiei eşti obligat sa faci binele (un medic care îngrijeşte un bolnav,

un asistent social care se ocupă de săraci, un voluntar care ajută o persoană în

dificultate etc.); vorbim aici de persoane cu vocaţie pentru cultivarea binelui.

Dar ce ne facem atunci când, deşi avem condiţii şi posibilitatea de a face binele,

amânăm momentul sau suntem indiferenţi în faţa unor astfel de oportunităţi!

Şi dacă aţi şti de câte ori ni se întâmplă asta în fiecare zi!

Hai să vorbim despre schimba-re! A cui? A mea sau a ta? Aici e buba! De obicei noi vrem să se schimbe alţii! Pentru că alţii sunt de vină! Alţii fac ce

nu trebuie: sunt şmecheri, înşeală, mint, obraznici,… ipocriţi. Să se schimbe! Să termine (cu neruşinarea) şi să fie altfel! Şi credem că avem dreptate. Măcar aşa…

Mai rar ne gândim să ne schim-băm noi. Păi de ce am face-o? Am gre-şit cu ceva?! Ce să schimb? Probabil nu ai ce. Şi poate ai dreptate. Sau?!

Un model explicativ, interesant, numit transteoretic, din psihoterapia integrativă, spune că omul se poate afla în viaţa sa în unul din următoarele cinci stadii: precon-templare, contemplare, pregătire, acţiune şi menţinere. Cei care au compus această teorie, Prochaska, DiClemente şi Norcross, afirmă că uneori există riscul ca să fii în pri-mul stadiu: precontemplare. Când nu ai nicio dorinţă, nicio intenţie de a schimba ceva în viaţa ta. Probabil ai avea destule de schimbat, dar nu eşti conştient de ele. Nu te preocupă.

Şi, pur şi simplu, stai aşa.

Sau, ai putea să fii în stadiul „doi”, în contemplare. Adică eşti deja mai conştient că… ai o chestie, un lucru, o problemă mai deocheată pe care trebuie s-o schimbi. Dar… culmea, doar atât: eşti conştient şi tot nu faci nimic. Un fel de nonşalanţă consimţită, dar nocivă.

Există un al treilea stadiu: pregătirea. Acum chiar vrei. Decis. Să faci ceva în viaţa ta! Devii interesat şi chiar doreşti. Doar că… prea multe nu ai reuşit (ai în-cercat şi ţi-a ieşit câte ceva, că te-ai mai implicat, dar nu total, ci doar pe jumătate).

Dar e posibil, fii atent, să fii în stadiul „patru”: acţiunea. Adică faci ceva concret. Începi un lucru nou: ceva ce ţi-ai dorit de mult (şi-ţi iese!). Te schimbi şi te implici cu totul: te laşi de una, te apuci de alta… şi ţi se pare că devii mai bun: nu mai fu-mezi, nu mai înjuri… ceva de genul ăsta. Sau alte lucruri, chiar mai importante... Şi prinzi curaj! Dar cum? Aşa, deodată brusc?

E limpede că nu! Îţi trebuie ceva. Motivul! Aceeaşi teorie afirmă că trebuie să vezi ce beneficii ai atunci când te decizi, sau când alegi ceva. Motivul vine dintr-un fel de bene-ficiu. Indiferent din ce categorie e: material, spiritual... Ceva îţi iese! Şi asta chiar te moti-vează. Poate nu-l ştii. Dar află-l. Cu cât moti-vul e mai bun, cu atât decizia, schimbarea va dura mai mult. Sau chiar rămâne neclintită.

Şi-apoi… mai e ceva: este nevoie de menţinere (e stadiul „cinci”). Adică chiar devii ambiţios. Te încăpăţâ-nezi să ţii la ce-ai ales (la cele bune!).

Ok. Dar crezi că toţi gândim aşa? Suntem aşa căpoşi? Pentru că s-ar putea ca, după ce munceşti atât şi progresezi şi crezi că ai urcat destul de sus… să cazi. Deodată. Brusc. Şi te descurajezi. Recidivezi, eşti în-apoi, în locul de unde ai plecat (sau chiar

mai jos). Probabil, uneori este inevitabil. Pentru că nimeni nu-i perfect!... Dar fii atent (şi asta este important): a mai cădea din când în când nu reprezintă un eşec, ci îţi oferă şansa unui nou curaj, de reîncredere în tine şi mai ales în Dumnezeu. Când te ridici a doua oară, a treia sau a şaptea oară, înseamnă mult. Tu ştii… că el te înţelege?! (Dumnezeu!) Şi te cunoaşte în toată frumu-seţea ta. Chiar eşti frumos, dar nu din cauză că eşti inteligent, perfect, sau că ai reuşit în toate. Ci pur şi simplu că încerci. Că vrei să fii mai sincer, mai curat. De-aceea te iubeşte Dumnezeu! Şi chiar de nu încerci nimic, la fel de mult acelaşi Dumnezeu ţine la tine. Dar, vezi, şi pentru asta trebuie să te decizi! Ok, dar ce anume să decizi? Ce să faci?

S. Weil spunea: „privirea va salva lu-mea”. Adică de modalitatea în care-i vei privi pe ceilalţi, depinde fericirea ta (şi-a mea). Atunci, ai ce schimba: privirea! Există două şanse: sau te apuci să îi priveşti pe alţii şi-i judeci pentru orice pas greşit (şi-n felul acesta eşti şi tu nemulţumit de ei, frustrat, neliniştit), sau îi iubeşti aşa… că tu alegi să îi priveşti cumva mai necondi-ţionat (doar pentru că tu te-ai schimbat şi înţelegi şi altfel lumea). Isus o spune clar, că dacă nu te naşti din nou, adică dacă nu te schimbi, nu poţi să vezi Împărăţia sa (In 3,3). Dar unde să o vezi şi când? Tot el ne lămureşte „împărăţia (…) este printre voi” (Lc 17,21). Depinde de ce vezi (în el, în ea, în cei din jur), depinde cum priveşti. Iar pentru asta, probabil este necesar să schimbi ceva. La tine. E o decizie de-a ta!

A lua decizii nu e chiar aşa uşor. Dar este important. Probabil mulţi ţi-o cer deja: superiorul tău ţi-a repetat-o de atâ-tea ori, iar şeful tău e insistent, colegii de serviciu îţi cer să fii mai bun, prietenii te vor cu ei mai mult în timpul liber, familia îţi aminteşte că ar trebui să te gândeşti la tine, sau preotul îţi cere să devii echilibrat. Toţi îţi indică un program, un stil de viaţă. Îţi cer cumva să te decizi. Iar tu…. Nu că nu vrei! (sau poate nu vrei pentru ei) Dar pentru tine… simţi că-i necesar să faci ceva.

Rămâne, poate, să te hotărăşti. Probabil te mai îndoieşti. Dar ştii… atunci când nu încerci, rişti să nu afli niciodată despre tine: că chiar ai fi putut să fii mai bun. q

S. Weil spunea: „privirea va salva lumea”. adică de modalitatea în care-i vei privi pe ceilalţi, depinde fericirea ta (şi-a mea). atunci, ai ce schimba: privirea!Depinde de ce vezi (în el, în ea, în cei din jur), depinde cum priveşti. iar pentru asta, probabil este necesar să schimbi ceva. la tine. e o decizie de-a ta!

Să fii mai bun!pagina tinerilorPr. BoGDAN eMiliAN BAlAȘCĂ

Dorinţa de a schimba

Fericiţi cei ce Îi mulţumesc


Pe măsură ce societatea noastră prezintă simptome tot mai în-grijorătoare, în spaţiul public se vorbeşte despre o „boală a secolului”. Unii au identificat-o

drept superficialitatea, incapacitatea tot mai mare a oamenilor de a-şi respecta cuvântul, refuzul de a-şi lua angajamente sau de a le continua cu moralitate, lipsa de profunzime care se traduce printr-o goană după beneficii nemuncite şi plă-ceri derizorii, fără valoare intrinsecă. Această depărtare a omului de fiinţa sa şi de Dumnezeu este parţial produsul evoluţiei tehnologice, despre care vor-beam într-un număr anterior, un zeu fals care ne şopteşte că suntem stăpâni, inde-pendenţi, nemuritori, egali Creatorului.

O altă candidată la titlul de „boala secolului” este indiferenţa. Indiferenţa completează egoismul şi reprezintă o alegere conştientă. A fi indiferent în-seamnă a refuza să te implici, a păcătui prin non-acţiune. Şi dacă „drumul spre Auschwitz a fost construit cu ură, dar pavat cu indiferenţă”, cum sublim obser-va istoricul britanic Ian Kershaw, n-ar fi exagerat să spunem că în jurul nostru se construiesc lagăre de concentrare în fie-care zi. Preocupaţi să-şi păstreze propriile privilegii, propriul statut într-o lume atin-să de criză, oamenii ridică ziduri atunci când îl aud pe Lazăr cerşind milostenie la poartă. Nimeni nu ne-a cerut să facem lucruri spectaculoase, care să ne atingă prosperitatea. Dar atenţia şi grija pentru celălalt nu sunt despre asta - sunt despre a conştientiza faptul că nu există străini, şi că în greutăţile celui de lângă noi sau în zbaterile ţării în care trăim este un strigăt după ajutor care ne priveşte pe

toţi, de care toţi suntem responsabili. Omul indiferent este omul iresponsabil.

Poate nu veţi fi de acord, dar pentru mine boala secolului nu este nici super-ficialitatea, nici indiferenţa, deşi le detest organic şi le înfierez pentru flagelurile care sunt. Ci nerecunoştinţa. Trăim într-o societate profund nemulţumită, care îşi contorizează lipsurile fără a le înţelege rostul şi îşi minimalizează binecuvân-tările. Cineva are un serviciu decent, dar este nemulţumită deoarece colega ei are nejustificat un salariu mai mare. Sunt oameni care au copii, însă uită să mulţumească Cerului pentru acest dar, prea stresaţi de cerinţele şi de cheltuielile permanente care vin odată cu „meseria” de părinte. Ce să mai spunem despre cei care au fost binecuvântaţi cu o căsnicie, dar care îşi permit cumva să îi întineze sacralitatea şi să calce strâmb, fără să îşi asume greşeala sau să o înţeleagă. Când trecem printr-o criză sau o cumpănă, omitem să mulţumim că avem ocazia să învăţăm ceva din ea şi că, practic, am primit o a doua şansă. Nu spun că trebuie să fim mulţumiţi orbeşte de tot ce ni se întâmplă. Din contră, o doză de nemulţumire este mereu necesară pentru a evolua. Poţi să fii nemulţu-mit, dar nu poţi să fii nerecunoscător.

Indiferent ce aveţi, dar mai ales ce nu aveţi în vieţile voastre, mulţumiţi-I con-stant lui Dumnezeu. „Mi-a dat Dumnezeu să nu am” e o frază remarcabilă, dacă fie-care dintre noi înţelege că unele încercări sunt menite să ne facă mai receptivi, poa-te acum, poate pe viitor, la durerile lumii. Mulţumirea noastră nu trebuie să fie un reflex, ci o trăire permanentă. Fericiţi cei ce Îi mulţumesc, că ei vor fi răsplătiţi. q

mulţumiri Cerului pagina tinerilorTeoDor BurNAr

indiferent ce aveţi, dar mai ales ce nu aveţi în vieţile voastre,

mulţumiţi-i constant lui Dumnezeu. „mi-a dat Dumnezeu să nu am” e o frază remarcabilă,

dacă fiecare dintre noi înţelege că unele încercări sunt menite să ne facă mai receptivi, poate acum, poate pe viitor, la durerile lumii.

constantin cucoș

ci la valori înalte, care transcend efeme-rităţii şi circumstanţialului. Socializarea şi exigenţa traiului „civilizat” vin cu multe interdicţii, unele care apasă sau dena-turează manifestarea firească a omului. Suntem învăţaţi încă de mici că nu-i frumos să plângi, că nu se cade să-ţi arăţi „slăbiciunile”, că trebuie să fii „bărbat”, că e indicat să ne abţinem în a ne manifesta emoţiile în văzul lumii. Oare acestea sunt calităţi? Ne fac să devenim mai umani?

Lacrimile probează o sinceritate a insului în raport cu alţii şi cu sine însuşi. Ele sunt expresia (sau sunt consecinţa) unei încordări interioare edificatoare, a unei situări sau apropieri maximale, prin responsabilizare, în raport cu esenţa ta şi cu ceea eşti cu adevărat. Ele anunţă o formă de iluminare interioară care te face să fii mai bun, mai drept, mai demn, mai frumos. Devin, într-un fel, puncte de reper şi piatră de temelie pentru ivirea unei bucurii aparte: „Şi pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale, doresc mult să te văd, ca să mă umplu de bucurie” (2Tim 1,4). Izbucnirea în lacrimi, cea autentică, nu este un act programat, ci scapă oricărei constrângeri motivaţionale. Are totuşi o consecinţă imediată pentru că răscoleşte conştiinţa, printr-o rabatere asupra ei înseşi. Lacrimile pot anunţa un început de drum, un om nou, un debut de reabilitare prin ştergerea răului dindărăt şi adulmecarea frumuseţii care se deschide în faţă. Au o sorginte ce ţine de pricini omeneşti, prea omeneşti, dar ajung să îmbrace raţiuni …duhovniceşti.

Plânsul, în viziunea Sfântului Ioan Scărarul - un împătimit şi un model al desăvârşirii - este un „act de aur al sufletului scăpat de sub orice ţintuire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii”, fiind o treaptă necesară spre urcuşul către Dumnezeu. Sufletul dialoghează doar cu el însuşi, având ca reper exemplaritatea perfecţiunii divine ce nu este afectată de nici un element cir-cumstanţial. E un act pur prin excelenţă. Nu mai interesează cadrul de manifestare a actului, ci repoziţionarea eului în raport cu un scop suprem, chiar dacă acest fapt

Probabil că omul se întâlneşte cu lacrimile de cum se naşte. Sunt ale mamei lui, în chinurile facerii,

dacă nu cumva chiar pântecul ei, în acel moment, devine un fel de „mare lacrimă” din care se iveşte o nouă fiinţă, un nou destin. Tot aşa, trecerea dincolo este înso-ţită de lacrimile urmaşilor, ale prietenilor, ale naturii, ale întregii unduiri cosmice…

Vom avea în vedere în cele de mai jos doar plânsul şi acele lacrimi autentice, purificatoare, lămuritoare, care îl fac pe om să se înalţe în faţa semenilor săi, a lui însuşi şi a orizontului transcendent. Este vorba despre acel plâns pe care părinţii filocalici îl numesc „plâns plin de har”, „plâns fericit”, „de bucurie făcător”, resimţit ca o „tristeţe bucuroasă”, vestitor al conversiunii interioare şi al înălţării sufleteşti. Literatura în acest domeniu pomeneşte şi de lacrimile „false”, „păcătoase”, de lacrimile „de crocodil”, ale „slavei deşarte”, de plânsul ca labilitate sau debilitate. Este vorba de acel com-portament situat la limita patologicului, a deviaţiei etice, important de studiat, dar pe care nu-l vizăm aici, deocamdată.

Omului îi este dat să se raporteze la lume şi prin propria simţire şi afecţiune. E un semn al trăirii ei, nu numai al cu-noaşterii sau al unei întrebuinţări oarecare. E un act gratuit - prin excelenţă, de trăire intensă, prin bucurie sau suferinţă, de regresiune a firii spre o naturalitate de „grad zero”, fără încorsetări, înfrânări sau calcule artificiale. O astfel de stare privilegiată este aceea când omul se manifestă prin plâns, prin vărsarea de lacrimi însoţite de un tremur interior, de o reaşezare a faliilor afective subtec-tonice, de o recalibrare a fiinţei după noi valori. E o stare de har, resimţită ca acel ceva ce survine „nesperat”, „în ultimul moment”, când totul pare a fi iremediabil şi definitiv pierdut, dar când, deodată, acelaşi tot apare altfel desluşit, aureolat de o nouă lumină …

Plânsul redă omului ceva din puritatea şi perfecţiunea sa primordială. „Darul lacrimilor” e o stare a firii neracordată la reguli, la cutume, la convenienţe arbitrare,

stări și frumusețicultură şi societate


Despre darul plânsului și al lacrimilor

Lacrimile pot anunța un început de drum, un om nou, un debut de reabilitare prin ștergerea răului dindărăt și adulmecarea frumuseții care se deschide în față.


poem

presupune oarece disconfort sau tristeţe interioară. Plânsul nu te mai ţine pe loc, ci te eliberează pentru a face un salt on-tologic prin dobândirea altui nivel valoric.

Plânsul nu trebuie luat ca un accident lăuntric, ca un episod rarisim ce trebuie repudiat, înfrânat, ascuns. Dacă ai de plâns, atunci e bine să îi dai drumul. „Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria”- ne îndeamnă, oarecum paradoxal, acelaşi Ioan Scărarul. Actul de a plânge trădează o trezire a conştiinţei tale la cea mai înaltă cotă şi care se manifestă printr-o responsabilizare pe măsură. Nu este un consum umoral, o descărcare de energii negative, „vinovate”, ci e un fel de „judecată” a propriului destin de la înălţimea unui supra-eu ce singur ţi l-ai descoperit, şi care ia amploare, te veghează pe măsură ce eşti cuprins de „focul tot mai scânteietor al plânsului”. O judecată ce presupune decantare, reflecţie, raţiona-litate. O maturitate existenţială maximă! Pentru că „lacrima e fiica gândului, iar tatăl gândului e mintea raţională”. Ba, mai mult, relativ la forţa răscolitoare şi vocaţia plânsului, „nu ajunge la frumuseţea plânsului cel ce plânge când voieşte, ci cel ce plânge pentru că se află în cele ce voieşte”. Plânsul devine o instanţă constructivă, edificatoare, reformatoare. E un cadru de revenire a umanului în albia ce îi este consubstanţială, norma-lă, după oarece zvârcoliri sau rătăciri.

În fine (dar nu în ultimul rând), lacrimile atestă că îl ai în vedere şi pe altul, pe aproapele sau pe departele tău, la care te raportezi prin identificare, prin respect, prin preţuire, prin iubire. Poţi plânge pentru tine, dar poţi plânge şi pentru altul. „Dacă eşti curat, atunci împrumută-ţi lacrimile altuia şi plânge împreună cu fratele pentru păcatele lui. Dar, o!, de-am plânge noi numai pentru păcatele noastre! (Sf. Ioan Pustnicul).

Vom conchide spunând că lacrimile denotă o aureolare a sufletului şi o direc-tivare a lui către noi trepte de desăvârşire. Ele conduc către o formă specială de fericire. Dau seama de o anumită măreţie a fiinţei, de o nemaipomenită forţă de transgresiune a circumstanţelor, de o pute-re de autodepăşire a unei condiţii precare. Lacrimile „sunt ploaia în care se topeşte primejdia furtunii, descărcarea trufiei şi dăruirea iertării”, cum sensibil se exprimă Antoine de Saint-Exupery. Ele conduc la iertarea altora şi a sinelui. Lacrimile atestă în mod evident că o durere a fost asumată, înţeleasă, sublimată, depăşită.

Ferice de omul care ajunge să plângă ştiind şi de ce! mulţumirile noastre. q

S-au grăbit să joace la zaruri cămaşa Crucificatului:

nu apucase încă nici să-şi dea duhulCel pe care cu atâta zel şi suspectă râvnă

îl ţintuiseră cu piroane pe lemniar ei ţineau, cu nefirească grabă,

să dobândească unicul Său vesmânt;(ţineau, în fapt, fără să ştie şi fără să vrea

să împlinească Scripturile);Niciunul, însă, dintre cei de faţă atunci(şi doar puţini, extrem de puţini, dintre

cei care L-au urmat, mai apoi)nu îi jinduia cealaltă podoabă, cea de ocară,

rămasă fără stăpân:Cununa de spini,

singura pe care I-au hărăzit-o pământenii.Noi toţi, în schimb, Te vom recunoaşte, în ziua

aceea,după cealaltă coroană, nepărelnică, de Rege

Adevărat şi Veşnic.

Dan Damaschin

Cununa de spini a moștenit-o cine?


Cine nu vrea să lase în urma lui ceva demn de laudă, semnele trecerii sale prin lume? Cel mai adesea

scriitorii se bucură, antum şi mai ales postum, de faimă, memoria unei soci-etăţi sau memoria mai multor genera-ţii păstrează operele literare şi numele autorilor, ca pe o necesară şi vie refe-rinţă culturală. Apoi, artiştii plastici, sculptorii, îndeosebi, pictorii, dar nu mai puţin arhitecţii aspiră, pe bună dreptate, la această înscriere perenă în memoria unei colectivităţi. Un om modest, dar tenace, arhitect cunoscut nu doar în ţară, Ion Arboreanu, buco-vinean de origine, are mai multe pro-iecte care-i asigură acest statut de om care a înfăptuit ceva memorabil, într-o viaţă de om: planurile la peste o sută de biserici, de diferite confesiuni, greco-catolice, ortodoxe, monumente dedica-te ostaşilor români, capele şi oratorii, troiţe, monumente funerare, toate con-siderate drept expresia matură a unui veritabil profesionist, unul pentru care exigenţa devine literă de lege, indiferent de cerinţele comanditarului. Despre clădirile istorice, bisericile, pieţele şi

palatele civile sau religioase ale marilor capitale vorbim ade-sea admirativ, dar nepomenind

de multe ori numele celor care le-au imaginat vizionar, sau vorbim prea rar, despre ei, în afara oamenilor de speciali-tate, desigur, sau a turistului

instruit şi informat în pre-alabil. O anumită uitare

tinde să acopere, in-tegral ori parţial nu-

mele

referințe culturalecultură şi societateAdriAn popescu

autorului respectiv. Cu excepţiile de rigoare, uităm cine a izvodit statuia sau biserica pe lângă care trecem, cine a imaginat palatul baroc, unde intrăm curioşi. Este o uitare nedreaptă, bine-înţeles, pe care o aplicăm şi noi auto-rilor unor construcţii validate de timp, multe nu doar de bun gust, funcţiona-le şi moderne, dar absolut remarcabi-le şi indispensabile ritmului cotidian, ambianţei noastre citadine, fără care mare parte din viaţa noastră ar fi nu doar mai săracă, estetic, spiritual, dar fără de care chiar semnele civilizaţiei europene ar lipsi. La Ion Arboreanu nu originalitatea cu orice preţ predo-mină, ci armonia dintre profan şi sacru, formele consacrate de arta bizantină, reinterpretate cu o anume cuminţenie devotată, dar nu imitate, servil. Pe de altă parte, găsim şi ingeniozitatea unor soluţii originale, contemporane, acolo, mai ales, unde pe o suprafaţă limitată, data de situaţia din teren, se vor înălţa pe verticală, impresionante lăcaşuri de cult, vezi biserica din Someşeni, Cluj, cele din Bistriţa-Năsăud, dar şi ansam-blul arhitectonic al Cimitirului militar din Cluj, unde este cinstită memo-ria eroilor neamului. Putem vorbi de un stil în cazul arhitectului transilvă-nean cu amintitele rădăcini sucevene? Cred că da, unul cu tentă personală, în cadrul unei concepţii clasicizante, neo-bizantine, unde e detectabilă pre-ferinţa lui pentru spaţiile de cult aeri-site, simplificate, preponderent funcţi-onale, orientate spre luminozitate, nu spre penum- bre misterioase, o

invitaţie, în fond, la

exultanţă, la bucuria de a fi o creatură ocrotită de iubirea iradiantă a Creato-rului. Lumina şi misterul unei biserici se completează, astfel, cu ceva îndepăr-tat sudic, balcanic şi parcă, dacă nu gre-şesc, mediteranean, totodată, ecourile greceşti şi latine conlucrează spornic. Ceva elementar şi simplu ordonează proiectele arhitecturale semnate de Ion Arboreanu, nimic complicat sau pre-tenţios nu atinge acest elan constructiv, care se împlineşte firesc. Munca omului care visează forma ideală a unei struc-turi, nebuloasa, limpezindu-se treptat, a construcţiei, nu le ghiceşti desigur în aceste înfăţişări echilibrate, totul a fost deplin decatat. Lumina zilei, care pă-trunde prin ferestrele de sus ale biseri-cii, are blândeţe. În naos, stai ca într-un golf, unde apa mării e de un calm ireal.

Cuvintele de preţuire pentru arhi-tectul Ion Arboreanu nu au lipsit, de la mitropolitul Bartolomeu Anania (care l-a însărcinat să proiecteze bi-serica mănăstirii din Feleacu, o veche ctitorie a lui Ştefan cel Mare, cum ştim cu toţii, dar şi alte lăcaşuri religioase) la episcopul greco-catolic Florentin Crihălmeanu, care a aprobat multe construcţii religioase ale arhitectului clujean. De asemenea, preşedinţi ai unor organizaţii obşteşti, precum „Cul-tul eroilor”, etc. au preţuit munca lui Arboreanu. „Arhitectul catolic al lui Bartolomeu”, cum titra o ziaristă, are o biserică la Rîmnicu Vîlcea, altele în Sălaj, apoi proiecte pentru comunităţile româneşti din Spania, Franţa, etc. un adevărat spirit ecumenic animă efortu-rile arhitectului. Multe alte propuneri ale lui, fie din ţară, fie din străinătate, îşi aşteaptă rândul ca să se înfiripe, trecând de pe ecranul computerului în realitatea imediată. Şi totuşi o mai meritată apreciere socială poate i s-ar cuveni omului acesta harnic şi inventiv, care a făcut ceva demn de ţinut minte, ceva care va rămâne în memoria noas-tră culturală. Există atâtea moduri de a-i arăta unui om, unui veritabil „ho-mo faber” că a construi, cum o face el, nu e dat oricui, că a fi arhitect este şi o vocaţie, nu doar o meserie. q

Ceea ce rămâne


Întorcându-mă acasă, într-o după amiază călduroasă privirea mi-a fost atrasă de un afiş mare lipit pe vitrina

unei galerii de artă, menit să promo-veze o nouă expoziţie de pictură mo-dernă. Scria alb pe negru: „Dacă nu încălcăm regulile lor, nu va mai exista mâine” (If we don’t break their rules there will be no Tomorrow). Am tre-cut nepăsător mai departe. Obosit şi nerăbdător să ajung acasă, nu am dat prea multă importanţă acestui fapt. Mi-a fost dat însă să revăd respectivul afiş de nenumărate ori iar sloganul mi-a revenit inconştient deseori în memorie.

Evident e vorba de artă. E un mesaj de promovare a artei moderne, con-struită deseori prin încălcarea ostenta-tivă şi sistematică a ceea ce s-ar putea caracteriza ca fiind regulile precedente, a ceea ce în mod clasic este considerat armonie estetică. Dacă ne gândim la artiştii contemporani, la creaţiile ex-travagante şi greu de digerat pentru un public larg, înţelegem cu uşurinţă că datorită creativităţii lor curajoase este asigurată o continuitate a artei, într-o direcţie de neaşteptat poate, dar care de fapt nu face altceva decât să consemneze o stare de spirit generală.

Însă sloganul sus amintit merge mai departe. Trădează într-o cono-taţie existenţialistă o mentalitate mai profundă, mai perfidă chiar. Sună ca o declaraţie de război între „noi” şi „ei” lăsând voit o ambiguitate ce conduce la neîncredere şi suspiciune. Atestă di-viziunea dintre eu şi celălalt, dintre noi şi ceilalţi cu precizarea că ceilalţi sunt priviţi ca un concurent, un opozant, un duşman de-a binelea. Consemnează, în sfârşit, divorţul între azi şi mâine. Prin urmare „regulile lor” sunt menite să limiteze nu doar creativitatea, posi-bilitatea mea de exprimare, dar însăşi personalitatea mea, libertatea mea. Ele trebuiesc vehement contestate căci doar astfel putem ajunge ziua de mâine. Societatea nu mai este aşadar spaţiul uman ce îmi permite să-mi realizez aspiraţiile umane e însă un câmp de luptă între mine şi ceilalţi între azi şi mâine, o junglă în care cel puternic

reguli comunecultură şi societatepr. AdriAn bAciu

supravieţuieşte pe spatele celorlalţi. E o realitate generală, uşor de ob-

servat în expresiile ei cotidiene, în re-laţiile politice, profesionale, economice, în relaţiile sociale. Consecinţa acestui fenomen este o polarizare socială netă între indivizi, societăţi, generaţii. Ea îşi găseşte programul într-o peda-gogie ce doreşte să extragă individul din ecosistemul tradiţiei, al bunului simţ, pentru ca el singur şi numai el, într-o autonomie voit totală, să deci-dă, să cunoască, sa aleagă privind cu neîncredere şi suspiciune, ceea ce este deja în vigoare. Orice altă interferenţă este negativă şi dăunătoare individului. El trebuie să înveţe să sfideze regulile comune pentru a se afirma pe sine. Ceea ce îi este oferit este o evoluţie spontană, fără necesitatea altor reguli ori norme în afara propriei persoane. Astfel dezrădăcinat de orice valoare anterioară de orice recurs dincolo de subiectivitate, individul este la urma urmei nu mai matur dar mai vulnera-bil, mai puţin tolerant şi mai orgolios.

Mâine se poate naşte doar pe ru-inele prezentului. Aşa cum prezentul înţeles ca născându-se din revolta faţă de trecut. Prezentul este întruchiparea răului major, este corupt iar singu-ra alternativă oferită este încălcarea regulilor prezente. Cuvinte care ni-l aduc în memorie pe Nietzsche cu a lui „voinţă de putere”. Premoniţia lui de a înţelege profetismul propriilor cuvinte nu era greşită. Ele au influ-enţat spiritul modern mai mult decât ne-am fi aşteptat. Această rebeliune ascunde însă o deznădejde cumplită alături de un orgoliu teribil. Anu-lează spaţiul comun, regulile noastre, continuitatea vitală dintre prezent şi viitor, neagă orice ipoteză axiologică pe care tradiţia ar putea să ne-o ofere.

Există bineînţeles şi o componentă pozitivă a acestui mod de a înţelege pre-zentul şi a te raporta la viitor. De pildă insistenţa asupra persoanei cu specifi-citatea ei, un spaţiu mai amplu pentru dezbatere şi creativitate. Ceea ce lipseş-te, concluzia la care sloganul cu pricina m-a condus, este o reflecţie asupra a

ceea ce avem în comun, asupra regulilor noastre prezentului şi viitorului nostru, asupra a ceea ce ne uneşte, despre ceea ce putem învăţa unii de la alţii. Acolo, în acel spaţiu comun de valori şi princi-pii, se regăseşte o speranţă comună, un crez şi un sens pentru existenţa noastră. Privind la evoluţia nu atât economică dar mai ales socială provocată de înde-lunga criză pe care o străbatem, înţeleg că avem de ales între două alternative. Un eroism orb, fatalist, fiu al unei res-ponsabilităţi neînţelese, pe de o parte, iar pe de alta disocierea vehementă de orice responsabilitate împreună cu in-vitaţia la o oarecare formă de anarhie. Lipseşte însă un discurs pozitiv despre ceea ce este al nostru despre legătura dintre trecut şi viitor, pentru că nu-i aşa, bunăstarea de azi este construită pe spatele generaţiilor viitoare, ce vor trebui să achite nota de plata. Îndărăt-nicirea cu care aceasta criză continuă se traduce într-un efort de a trăi ce devine precum mersul pe nisip: o bună parte din energie este absorbită de in-stabilitatea terenului. De aceea efortul personal şi social pleacă de la a consi-dera un teren comun, o temelie solidă formată din regulile noastre, dorinţele noastre, comuniunea dintre prezent şi viitor într-o asumare lucidă a respon-sabilităţii fără frustrante acuzaţii reci-proce între azi şi mâine. Astfel, dacă în spaţiul estetic creativitatea se exprimă neîngrădit chiar încălcând regulile lor, în plan etic, viitorul, nu doar că nu se naşte anulând regulile prezentului, ale celorlalţi, dar se naşte şi creşte sănătos doar luând în serios trecutul: regulile lor. Important nu este, aşadar, a le asuma ori a le dezminţi, ci a le lua în serios! q

Mâine


D upă alegerile din 2004, preşe-dintele Traian Băsescu a încro-pit o majoritate ad-hoc, care să

poată da un guvern suportabil pentru domnia sa. Aşa a apărut „soluţia imo-rală”, şi anume alianţa temporară cu partidul Conservator, denunţată repe-de chiar de dl preşedinte. Atunci, pro-babil, s-a supărat dl Dan Voiculescu pe actualul preşedinte al României. La următoarele alegeri, prin manevre bă-nuite a emana tot de la Cotroceni, s-a creat o majoritate, din nou ad-hoc, în interiorul Parlamentului, din oameni care fuseseră aleşi pe anumite liste şi care le-au părăsit pentru a constitui un nou partid, acolo, în Parlament. Aces-ta a fost primul partid care s-a aflat la putere, în Parlament, deşi nu fusese ales de nimeni, pentru că nu figurase pe nici o listă electorală, UNPR. Cât despre UDMR, ştia toată lumea că acest partid etnic va fi alături de cel mai puternic. Acum vreo câteva luni, exact această majoritate a alunecat alături de fosta opoziţie. Traseismul s-a manifestat, de data asta, colectiv. După ani de traseism individual. Aşa a fost dat jos guvernul Ungureanu. Unii susţin că s-au alocat mulţi bani pentru a aduce la putere USL-ul. Cândva, cei care vor trăi mult vor afla, poate, care a fost adevărul în mai 2012. În fond, dlui Traian Băsescu i s-a întâmplat ce le făcuse el altora. „Învăţătura dată rău se sparge tot în capul tău”, zice Nas-tratin Hogea, nemuritorul personaj al lui Anton Pann şi al poveştilor orien-tale. Or, noi, aici, suntem mai degrabă în Orient decât în Occident.

În anii cât dl Emil Boc era prim ministru, foarte des, preşedintele Ro-

mâniei, dl Traian Băsescu, i s-a sub-stituit, aşa cum au observat nu numai „antenele”. În prima lună de mandat a dlui Victor Ponta, deşi Curtea Consti-tuţională îl desemnase pe dl preşedinte ca reprezentant la Consiliul European, primul ministru s-a dus el, cu un mandat cam iluzoriu de la Parlament. Acum, primul ministru i s-a substi-tuit preşedintelui, e drept, fără voia acestuia, dimpotrivă. Dlui preşedinte i s-a întâmplat ce îi făcuse domnia sa altui prim ministru, e drept atunci cu voia aceluia. „Învăţătura dată rău...”

În primii săi ani de mandat, dl preşedinte Traian Băsescu şi-a cam bătut joc de Emil Constantinescu, preşedintele care, după un mandat de patru ani, s-a retras, declarând că securitatea l-a învins. După un mandat şi jumătate, aproape şapte ani de data asta, dl preşedinte Traian Băsescu, deşi nu recunoaşte, este învins cam de ace-leaşi forţe care-l învinseseră şi pe Emil Constantinescu. În fond, toată lumea lucidă ştie cine stă în spatele celor doi lideri vizibili cu ochiul liber ai USL-ului şi acum chiar ai ţării. N-o fi mai bine să râzi la urmă? Sau să-ţi baţi joc de unul învins abia după ce te-ai asigurat că tu n-ai fost în situaţia lui, adică după ce jocurile s-au terminat?

Toate astea nu înseamnă că dl Tra-ian Băsescu, sau oricine altcineva aflat în situaţia sa, merita să fie suspendat de două ori, de fiecare dată fără argumente constituţionale reale, a doua oară chiar în cadrul unei vizibile lovituri de stat, date nu cu tancul ca la Moscova, chiar dacă unii spun că acolo ar fi fost urzit planul ei, ci cu ordonanţa de urgenţă şi Parlamentul, dar tot călcând în picioare

legea fundamentală şi regulamentele camerelor, ca şi în cazul celei cu tancul.

Şi-a mai bătut, nedrept, dl Traian Băsescu, joc şi de Regele Mihai I. Care, tot aşa ca şi preşedintele astăzi, se adresa puterilor occidentale în anii 40, numai că, atunci, acestea făceau „sourde oreille”, în timp ce acum ridică glasurile. Ei, şi ce! Vorba dlui aceluia cu doctoratul plagiat, „n-o să voteze Angela Merkel la referendum”.

Scriam rândurile de mai sus acum câteva săptămâni, când încă referen-dumul nu avusese loc şi proporţia falsificării voturilor era numai bănuită. Nu-i vorbă că nici acum nu e încă perfect cuantificată. Dar ceea ce se întâmplă cu decizia Curţii Constitu-ţionale, mereu amânată, şi cu uite lista electorală nu e lista electorală şi cu îţi dau lista electorală generală dar nu cred că e bună devine de necrezut. Incredibil dar adevărat, spunea un slogan de la televiziunea română dinainte de a i se fi redus programul la cele două ore cu Ceauşeştii. Nu-i vorbă, şi acum ea e pe cale de a-şi reduce programele, ca să scape de datorii. Şi atunci, normal, renunţi la cultură şi la informaţie, că nu mai e nevoie de ea, cu atât mai mult cu cât dă informaţii aproape la fiecare telejurnal preşedintele interimar, urmat, la alte ore, de primul ministru şi, din off, de vocea cavernoasă a lui Ion Ili-escu. Numai că aceste „informaţii” sunt menite să manipuleze opinia publică, să încovoaie şi mai mult conştiinţele fluide, spiritele speriate. Să spui, ca Iliescu, că „haite de procurori cutreieră ţara” înspăimântându-i pe cei care au votat nu e o jumătate de adevăr, ci o minciună sfruntată, proferată de acelaşi

carnetcultură şi societateNicolae PreliPceaNu

românia pe marginea prăpastiei


sinistru personaj în anii 90. Haitele de mineri pe care-i chemase el însuşi s-au şters din memoria bolnavă a acestui blestem al poporului român, acest „cancer al politicii româneşti”, cum l-ar fi numit un discipol al său, devenit mai apoi chiar şeful partidului fondat de fostul nomenclaturist cu ochii spre est.

Că Ion Iliescu spune asta, reîn-călzind supa cu fascismul, atât de obişnuită la aparatcikii comunişti nu e de mirare. De mirare e că un pretins liberal, ba chiar şef al parti-dului cu acest nume, reia afirmaţiile bătrânului nomenclaturist neconvertit la democraţie, fie şi cu alte cuvinte. Împreună cu mai tânărul discipol al fostului preşedinte, interimarul ascunde obiectul anchetelor care se desfăşoară actualmente în ţară şi anume cele vreo 500 de dosare de falsificare a votului. Procurorii nu-i anchetează, în fapt, pe „cei care au votat” ci pe cei „care au votat multiplu”, precum şi pe cei care i-au forţat pe alţii să voteze sau pe cei care nu s-au dus la vot dar sunt bifaţi ca prezenţi. Adică pe aceia bănuiţi de fraudă electorală. Asta nu mai spune nici Iliescu, nici Antonescu, nici Ponta. Aplombul sălbatic cu care cei trei îşi permit să mintă o naţiune întreagă, numai pentru că au obţinut, printr-o manevră ilegală, murdară, un vot majoritar împotriva lui Traian Băsescu, ne face să ne dă seama ce s-ar întâmpla dacă aceştia ar pune mâna pe putere definitiv în România. Pentru că, deocamdată, ei sunt interimarii. Dar, aşa cum scria un ziarist străin, în România cei aleşi pentru un mandat se poartă ca şi cum li s-ar da ţara în proprietate şi ca şi cum nu ar mai trebui să plece niciodată de la putere.

O altă minciună generalizată este aceea cu cei 7,4 milioane de votanţi anti-Băsescu, care ar conta. Enunţul complet este: referendumul nu s-a validat, deci cifra aceasta nu mai in-teresează, ea este cel mult rezultatul unui sondaj de opinie, incomplet, din moment ce nu se ştie de partea cui sunt abstinenţii. Este cu atât mai comică invocarea acestei cifre de către preşedintele interimar cu cât acesta are în spate, pentru Senat, impresionanta cifră de 9000 de votanţi. Cu aceşti nouă mii în spate a ajuns dl Crin Antonescu şi preşedinte de Senat şi preşedinte de stat, interimar dar cu moravuri de ales.

Suma imensă a minciunilor cu car

O lume amestecată

se acoperă aceşti politicieni pentru a manipula o opinie publică fragilă, necoaptă, trimite cu gândul la instala-rea comunismului în România în anii 40 – 50. Plus procedeele prin care s-a forţat o prezenţă la vot care a atins, în unele judeţe, mai sărmane cu duhul şi nu numai cu duhul, cifre impresionan-te, iar anumite comune au dat chiar mult peste sută la sută participanţi. Nici asta să nu ancheteze procurorii, tov. Iliescu? În continuarea politicii sale perfide, USL-ul incită lumea la violenţă la o scară pe care Iliescu nici n-o visa atunci când chema minerii, în iunie 1990. Plimbările prin ţară ale mahărilor uselişti au menirea să ridice pe unii cetăţeni români contra altor cetăţeni români. Aceasta este politica unor sceleraţi şi ea se va întoarce finalmente împotriva lor, nu înainte însă de a face o mulţime de victime din rândurile celor care-i cred, dar şi a celor care nu-i cred. Victime colaterale ale unei dorinţe bolnave de putere, ţintind, mai precis spus, exceptarea de la judecată a unor mari infractori, cei care dirijează din spate tot acest circ.

Pentru că, aşa cum se vede cu ochiul liber, Traian Băsescu e numai o ţintă de etapă, cea finală este justiţia, înhămarea ei la carul unor infractori calificaţi, altfel pe cale de a obţine ani grei de puşcărie pentru faptele lor. Căci dacă a făcut ceva Traian Băsescu, în afară de orientarea pro-americană şi condamna-rea comunismului ca sistem criminal, este faptul că a eliberat justiţia de servilismul la care fusese condamnată zeci de ani, spre care vor să o readucă din nou actualii conducători ai ţării.

Momentul este extrem de periculos şi el demonstrează că niciodată demo-craţia, oricât ar părea ea de stabilă, nu e un drum fără întoarcere. Ba, dimpo-trivă, democraţia poate fi şi o cale spre dictatură, aşa cum s-a demonstrat de atâtea ori, de n-ar fi decât exemplul cu partidul nazist, ajuns la putere prin vot majoritar. Nu sunt eu primul să afir-me că există şi o tiranie a majorităţii, spre care ne îndreptăm noi astăzi. Fie să nu am dreptate şi poporul român să-şi reia calea alături de comunitatea europeană în care părea, acum câţiva ani, că ar vrea să se integreze. q


mass-media mă vor prost. aprind televizorul, canale de ştiri, anumiţi „–escu” şi Ponta...vorbesc în regim „breaking news”. mă sperii fericită, crezând că şi-au dat toţi demisia. De unde atâta onoare. constat de fapt că televiziunile din românia fac din ţânţar armăsar şi din tri-coul albastru al lui „–escu” ştire preţioasă. Bun venit pe teritoriul sub/suprainformării cu derivatele şi consecinţele ei.

Despre subinformare

când spui subinformare, spui in-formare incompletă, insuficientă şi când spui informare incompletă

rău-intenţionată, spui manipulare. („Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, f ie. Dar cel puţin s-o ştim şi noi!”). Şi îmi dau seama că presa îşi trădează misiunea de a informa onest publicul, atunci când trebuie să schimb canalul ca să aflu şi cealaltă jumătate a poveştii. Mă gândesc cu mizericordie la cei care nu au telecomandă şi sunt condamnaţi să îl audă doar pe Ponta sau doar pe Băsescu cât e ziua de lungă.

Despre suprainformare

Când rogozanii, jurnaliştii su-perficiali şi îngâmfaţi ce se cred pricepuţi la toate (după cum îi numea Daniel-Cristea Enache, citat de Alex. Ştefănescu într-o carte) îmi amintesc dimineaţa la prânz şi seara că Băsescu nu şi-a schimbat tricoul de două săp-tămâni, ca şi cum asta ar trebui să îmi

afecteze şi economiile şi sănătatea, tot caraghioslâcul nu este decât parainfor-mare. Adică să prezinţi ca senzaţional ceva cu totul lipsit de senzaţional, ca să nu mai vorbim de importanţă. Un fel de suprainformare pe un subiect anume în detrimentul altora. Şi ajungem de fapt la subinformare pentru că ştirile cu adevărat însemnate nu ajung pe sticlă, fiind în concurenţă cu tricoul lui Băsescu („Curat murdar!”) .

Despre uitaţii verii

Pe principiul, ţara arde, iar baba se piaptănă, jurnaliştii au amintit doar în treacăt că România arde de-a dreptul, că n-are mama nici roşii, nici varză în grădină, ci doar rug uscat, că şi cartofii se coc în pământ şi că m-ar fi interesat mai mult să cunosc strategia Guvernului în astfel de situaţii. Şi aş mai fi vrut să ştiu ce se întâmplă cu aderarea României la spaţiul Schengen şi la ce fel de întrebări să mă aştept când voi scoate capul afară din ţară (nu de alta, dar să explici situaţia politică românească şi să rămâi cu capul sus, e un exerciţiu de echilibristică ce necesită pregătire). Aaa, şi ar mai fi fost frumos să afle şi cei care se întorceau în ţară prin august care e situaţia la vamă şi pe la birourile de schimbări de acte, ca să se evite cozi şi drumuri bătute (sau gropi ocolite) în zadar. Da, jurnalism utilitar în loc de jurnalism de partid. Ar fi fost frumos.

Despre alternative

În primă fază, e de-a dreptul hilar să îi vezi pe jurnalişti cât de afectaţi sunt de tricoul lui Băsescu, însă după două, trei zile nu mai râzi şi schimbi canalul de lehamite. Ori te uiţi la Pro

TV la ştirile de la ora 5, însă fără sonor ca să nu devii paranoic, ori asculţi muzică populară până te apucă dorul de ducă, ori te laşi învăluit de vraja telenovelelor indiene, mâncând pufuleţi. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mai bine râd de prostia celor care nu mă înconjoară şi mai presus, nu vorbesc aceeaşi limbă cu mine.

În unele ţări, nu la noi, elevii au în curiculă cursul „éducation aux médias”. Ei învaţă cum să descifreze corect mesajele mediatice şi forma lor, să înţeleagă complexitatea informaţiei şi a tratării ei. Într-o Românie unde mai totul se întâmplă în regim de „breaking news”, câţi reuşesc să se apere de sub- sau suprainformare? Mulţi, prin bun-simţ, sper. Aştept cifra de vânzare a pufuleţilor pen-tru a-mi confirma supoziţia. q

Presa românească și sub/suprainformarea

Breaking newscultură şi societatecristiNa Dascălu

mulțumesc, sfinte Anton!

Ana Maria, Cluj-Napoca. Mulţumesc din tot sufletul, iubitului Sfânt Anton, pentru ajutorul pe care mi l-a acordat de-a lungul întregii mele vieţi. Faptul că am venit pe lume, a fost o minune de la Dumnezeu pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Sale şi ale Sfântului Anton.Sfântul meu ocrotitor Anton m-a sprijinit în toate încercările vieţii, în nevoile mele şi m-a ajutat să duc la îndeplinire proiectele profesionale importante pe care i le-am încredinţat.Îi mulţumesc şi că m-a învrednicit să ajung în Italia, la Padova, să mă închin la Sfântul său mormânt şi că mi-a dăruit să ajung şi în ţara sa natală, Portugalia.Îi mulţumesc smerit, din adâncul inimii, pentru toate bucuriile duhovniceşti şi minunile pe care le-a săvârşit în viaţa mea şi îl rog din tot sufletul să mă călăuzească şi să mă ocrotească în continuare, să se roage întotdeauna pentru mine la Bunul Dumnezeu şi la Preasfânta Fecioara Maria şi să mă ajute mereu.

Părintele Lucian și ministranţii, Bergen, Germania. Părintele Lucian recomandă pe ministranţii și comunitatea din Bergen ocrotirii și mijlocirii Sfîntului Anton. Ca sfîntul Anton să îi păzească și să îi călăuzească în alegerile ce vor veni, ei să rămînă statornici și entuziaști în slujirea Bisericii și a familiilor lor. Totodată, îi aduc mulţumire pentru minunile făptuite în viaţa de fiecare zi. Sfinte Antoane, roagă-te pentru noi. Friede und Heil.

Iuliana și Ferdinand, Liebling. Cu credinţa în Dumnezeu, părinţii, au ajuns să îşi serbeze 50 de ani de căsnicie. Au ţinut această aniversare, reînnoindu-şi jurămintele în faţa lui Dumnezeu. (…). A fost ceva peste limita aşteptărilor, nu am cuvinte. Eu m-am rugat sfântului Anton să-i ajute ca totul să iasă bine. (…). Această ceremonie a trebuit să se întâmple pentru că ei au încredere în Dumnezeu, s-au înţeles foarte bine, şi au îmbătrânit împreună la bine şi la greu.

Dr. Elena Ștefănescu- Universitatea Eftimie Murgu- Reșiţa. Mulţumim Sfântului Anton că prin minunile sale de care am beneficiat, ne-a transformat în martori și mesageri ai săi. Mesagerii Sfântului Anton au devenit elevii mei. Părintele Marian I.Stefanescu – împărţind pâinea Sfântului Anton, elevilor mei, noi, cei care îl venerăm mereu, elevii de la Șc. Gen.7- Reșiţa. Printre mesagerii Sfântului Anton se numără și Radio Resita- Dragostea Mea! … prin jurnalistul nostru Gerhard Chwoika și toţi fericiţii care au avut parte de intervenţia Sfântului Anton în viaţa lor si dau mărturie celorlalţi.

Dragi cinstitori ai Sfântului Anton,După cum aţi observat revista noastră, Mesagerul Sfântului Anton, are o nouă rubrică, dedicată exclusiv

mulţumirilor şi recomandărilor faţă de Sfântul Anton. Mulţumirea e semnul unei alte cereri, unei alte rugăciuni, după cum se ştie. De multe ori am primit ajutorul Sfântului Anton, am simţit sprijinul său în încercările zilnice, am găsit alinare în necazurile vieţii, am aflat soluţii la problemele noastre. Însă nu am avut oportunitatea să îi şi mulţumim cum se cuvine lucrării sale continue. Începând cu acest număr, revista Mesagerul Sfântului Anton vine în sprijinul mulţumirilor şi recomandărilor dumneavoastră.

Aşadar invităm pe oricine doreşte să-i mulţumească sau să se recomande Sfântului Anton, să ne trimită prin poştă pe adresa redacţiei o fotografie, numele şi motivul pentru care îi mulţumeşte sau i se recomandă Sfântului Anton. Recomandat este să ne scrieţi pe adresa de email ([email protected]): unde să trimiteţi o fotografie a dumneavoastră (cu extensia .jpg), iar textul separat într-un document word.

Vă mulţumim.


14 iulie 2012, Ziua căderii Bastiliei, Ziua Franţei avea să îndolieze comunitatea

catolică franciscană din Moldova, mai precis, din parohia Galaţi, prin trecerea la cele veşnice a unuia din-tre cei mai vrednici fii ai săi: părin-tele Petru Albert, în vârstă de 93 de ani şi cu aproape 65 de ani de slujire sacerdotală la altar. Era preot francis-can minorit conventual, aparţinător de O.F.M.Conv. Provincia Moldova. Haina franciscană i-a devenit veşmân-tul permanent, atât în biserică, precum şi în viaţa particulară. Nu şi-a lepădat niciodată tunica, strânsă în cordonul cu cele trei noduri (voturi sfinte) şi Taul (crucea franciscană). Era cultivat şi-şi folosea înţelepciunea şi darurile obţinute de la Dumnezeu, în slujba Ordinului, al cărui fiu vrednic a fost. Terminase două facultăţi: Teologia şi Filologia, limba franceză. Poate că nu întâmplător, părintele Petru Albert s-a săvârşit din viaţă de Ziua Franţei, a cărei limbă, alături de latină şi italiană, o adoptase încă din tinereţe.

A cunoscut închisoarea comunistă de la Sighet, unde se află şi acum o plăcuţă cu numele său, în celula în care a fost încarcerat pentru convingerile sale religioase. Drept mărturie. Era unul dintre puţinii supravieţuitori ai „Memorialului durerii”, pe care o cu-noscuse pe viu, pentru că nu a abjurat de la jurământul franciscan.

Biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi, locul unde şi-a petrecut ultimii 12 ani de viaţă părintele Petru Albert, a avut privile-giul de a-i primi spre odihnă trupul, oficiindu-i şi slujba de înmormântare în ziua de 15 iulie 2012, ora 11.

Poporul credincios, alături de pre-oţii parohiei, s-au rugat cu pietate la catafalcul defunctului, amintindu-şi cu evlavie de momentele principale din viaţa şi activitatea acestui jertfitor, din mâinile căruia, de ani de zile, creştinii primeau Sfânta Euharistie.

A fost şi un bun duhovnic la care veneau cu respect, frică şi cutremur, pe-nitenţii din parohie, dar şi din împre-jurimi. Glasul lui de stentor, îndemna, certa, dar şi încuraja creştinii să meargă pe drumul cel drept al credinţei, chiar dacă uneori, nu era deloc uşor. Era te-mut şi iubit în aceeaşi măsură. Nu fă-cea concesii de la demnitatea de creştin şi nici nu accepta compromisuri.

Părintele aştepta cuminte, în faţa altarului, rugăciunile Bisericii, care i-a fost alături, aşa cum şi el a fost alături de mii de ori, credincioşilor.

Faptul că a îndeplinit şi nobila funcţie de apostol al cuvântului sacru,

fiind ani de zile director al revis-tei de spiritualitate franciscană

„Mesagerul Sfântului Anton”, mergând periodic la Padova să editeze revista şi să o adu-că în ţară spre distribuire, este o dovadă în plus că părintele Petru Albert a înţeles importanţa co-vârşitoare a Cuvântului

scris şi citit de enoriaşi, drept pentru care, a făcut toate demersurile posibile pentru reapariţia ei, după îndelungata interzicere de către regimul comunist. Nu numai ofranda cuvântului a dat-o părintele Petru, ci şi pe cea a propriei existenţe: hăituit, arestat, încarcerat, el nu s-a lăsat intimidat de torţiona-rii comunişti, ci şi-a ţinut demnitatea de creştin şi de preot. A fost eliberat în 1964, prin decretul de amnistiere generală.

Astăzi, părintele franciscan Petru Albert, din tabloul aşezat în faţa cata-falcului drapat cu pânză violet, de mare doliu, având la cap lumânarea pascală înfăşurată cu crenguţe de brad verde, privea enoriaşii cu aceeaşi dragoste şi înţelegere. Întreaga parohie era tristă, deşi, franciscanii au altă percepţie a trecerii la cele veşnice, decât oamenii de rând. Despărţirea de părintele care a slujit 12 ani în această parohie, era grea. I s-a cântat un Requiem, aşa cum se obişnuieşte în Biserica Catolică.

Aproape de nesuportat. După sluj-ba de înmormântare, cortegiul a plecat în localitatea Nisiporeşti, acolo unde părintele va fi înhumat.

Mulţi enoriaşi l-au condus pe ulti-mul drum, luându-şi rămas bun de la un preot de excepţie, un model de viaţă şi trăire franciscană care, în vremuri de restrişte, a preferat să sufere suplicii în-grozitoare, decât să-şi lepede credinţa ori să-şi trădeze fraţii minoriţi şi pe superiorii lor.

Dumnezeu să-l odihnească şi să-i scoată în cale Lumina pe care s-a străduit s-o sădească în sufletele cre-dincioşilor, prin cuvântul scris, prin predicile de excepţie şi prin bunătatea şi generozitatea sufletească pe care le-a dovedit în lunga şi prodigioasa lui viaţă închinată lui Dumnezeu.

Consider necesar să adaug un meda-lion închinat preotului franciscan Petru Albert, scris acum trei ani, când părin-tele împlinea 90 de ani de viaţă. q

Un preot franciscan plecat la cerUri:

părintele petru albert, ofMconv.

IN MEMORIAMprovincia franciscanăCezarina adamesCu



EvENIMENtE

Vineri, 7 septembrie 2012, în jurul orei 17.30, la doar 37 de ani, a trecut la cele veşnice Pr. Daniel Râtan, în comu-

nitatea OFMConv. din Negreşti Oaş, jud. Satul Mare.Pr. Daniel Râtan s-a născut la data de 18 august 1975,

în comuna Gherăeşti, jud. Neamţ, fiind al şaselea dintre cei şapte copii ai soţilor Petru şi Maria.

Între 1981-1991 a urmat şcoala primară, gimnazială şi pe cea complementară în comuna natală. În 1992 este admis în Seminarul Liceal Franciscan din Roman. După absolvirea liceului, în 1996, intră în Noviciatul OFMConv. din Luizi-Călugăra, jud Bacău, pe care îl încheie cu profesiunea temporară, la data de 6 septembrie 1997.

La 1 septembrie 2001 face profesiunea solemnă, intrând definitiv în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali. La 4 octombrie 2002 este hirotonit diacon, iar la 28 iunie 2003 este hiro-tonit preot de Excelenţa Sa Arhiepiscop Jean Claude Périsset, la acea vreme Nunţiu Apostolic în România.

La 1 septembrie 2005 se decide transferarea sa în Con-ventul „Trupul şi Sângele Domnului” din Târgul Trotuş pentru a sluji ca vicar parohial, însă, după doar o lună, la 1 octombrie 2005, este numit responsabil cu tipărirea cărţi-lor religioase, fiind inserat în Conventul „Sfântul Anton de Padova” din Roman.

La 1 octombrie 2007 este numit Guardian în acelaşi Con-vent. După expirarea mandatului de Guardian, în 2008, continuă apostolatul tipăriturilor religioase până în vara acestui an când, de acord cu Ministrul provincial, decide să facă o experienţă în comunitatea din Negreşti Oaş, jud. Satul Mare, unde ar fi trebuit să primească obedienţa la 1 octombrie. Aici, însă, l-a aflat „Sora Moarte”, în seara zilei de 7 septembrie 2012, în jurul orei 17.30, decesul intervenind în urma unui infarct.

Mulţumindu-i Domnului pentru darul fra-telui Daniel, îl rugăm să-l primească în rândul slujitorilor săi în patria cerească.

A trecut lA Domnul Pr. DAniel râtAn oFmconv. (1975-2012)

În data de 8 septembrie 2012, 12 frați au profesat voturile pe viață în cadrul Sfintei Liturghii de la

orele 10, prezidată de Părintele Provincial Emilian Cătălin. Au concelebrat un mare număr de preoți, iar participarea credincioșilor la acest moment solemn a fost numeroasă. Cei 12 frați au decis să profeseze sfaturile evanghelice sub forma unei făgăduințe sfinte pentru restul vieții, iar aceștia sunt: Alin Nicolae BURLACU, Bacău; Bogdan AVĂDĂNI, Roman (Neamţ); Ciprian MATE, Luizi Călugăra (Bacău); Claudiu ILIEŞ, Luizi Călugăra (Bacău); Clement TĂLIN, Rotunda (Neamţ); Cor-neliu HORVAT, Luizi Călugăra (Bacău); Gheorghiţă AGHERGHELOAEI, Buruienești (Neamţ); Iosif P. DANCĂ JR., Adjudeni (Neamţ); Irinel DOBOŞ, Fărcășeni (Iași); Liviu NECULAI, Hălăucești (Iași);

Marius BALINT, Horgești (Bacău); Teofil CIUCHEŞ, Nisiporești (Neamţ).

La celebrare a fost prezent Asistentul general al Ordinului, Fr. Valentin Redondo, el ținând și cuvântul de învățătură, unde a ținut să sublinieze că după solemnitatea acestui gest de urmare totală a lui Cristos, vor veni momente de oboseală, vor fi momente când calea va părea grea, însă dacă va fi Cristos cel care ne va călăuzi pașii, vom putea trece peste multe piedici. Viaţa fraternă, a mai amintit predicatorul, constă în a ști să iubim și să iertăm.

Le dorim noilor profeși solemni statornicie rodnică, iar făgăduințele lor sfinte să devină în ochii credincioșilor semn al Împărăției, pentru care sunt meniți.

12 FrAţi conventuAli Au ProFesAt voturile Pe viAţă

Cum ai putea sărbători mai bine sosirea Crăciunului, dacă nu dăruind cuiva drag un abonament anual la revista noastră MesagerulSfântului Anton?Iar tu vei priminegreșit, în semn derecunoștință, obrățară cu Sfântul Anton de Padova.

Doar pentru tine, un cadou special și exclusiv

© C

ORB

IS

Această brățară prețioasă are un crucifix și 10 medalioane cu efigia Fericitului Papă Ioan-Paul al II-lea și a Sfântului Anton de Padova. Brățara a fost confecționată de pricepuții bijutieri italieni în exclusivitate pentru revista Mesagerul Sfântului Anton. E un accesoriu folositor și plăcut, care să te însoțească în orice clipă din zi.

Sărbătorim Crăciunul, în Anul Credinței!

Grăbește-te!Oferă cadou, cuiva drag, un abonament nou la revista Mesagerul Sfântului Antonși vei primi pe adresa ta acest minunat omagiu!Ba mai mult, pentru anul 2013 veți primi, tu și prietenul tău, alături de revistă, și minunatulCalendar Antonian pentru 2013. Toate acestea la prețul de numai 20 de lei. Abonamentul îl puteți oferi și achita cu numărul următor, atunci când veți și primi pliantul pentru abonare, pe care îl veți expedia pe adresa noastră din Bacău.

ontinuă să crezi

„ Î ţ i m u l ţ u m i m d i n i n i m ă , S f i n t e A n t o A n e ! ”

Memoria ca formă de justiție

Recviem după 61 de aniRusaliile negre

Bucuria este rugăciune, tărie, recunoștință!

Un franciscan în jungla peruană

mai-iunie 2012

Sfântului Anton

MesagerulRevistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali Anul XIX Nr. 112

Date post:	30-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	mesagerul-sfantului-anton
View:	239 times
Download:	3 times

Revista Mesagerul Sfantului Anton

Documents