Revista ASTO nr. 05

REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 5 (12)/apr. 2011Serie nouă

DIALOGURIInterviu cu Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, prodecan 1 al FTOUB (I)

DIDACTICĂO altfel de oră

MUZICA PSALTICĂOare muzica psaltică bizantină este grecească?

p. 18-19 p. 27 p. 38

ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorCIULU Marius-Ştefan

Editor-in-chiefANGHELINA Tiberiu

Redactor-şefCONSTANTINESCU Justinian

Redactori:NEdELCU Silviu-Constantin

CIObANU VictoriţaPASErE Andreea Melania

SOLOMON AndreiPETrE Emanuela

Colaboratori:PăUNOIU Augustin, MIrEANU Maria Magdalena, SANdU Clara Andreea,

dUMITrESCU Miruna,ŞOVăIALă daniel, diac. Cristian Alexandru, dASCăLU Mihai Cezar, ENCULESCU Nicoleta, POTOCEA Emilia Cosmina, PădUrArU Alexandru,

TATOMIr Costin-Gabriel, OLArIU Tiberiu, IVăNESCU Traian, dObrI Cătălin, NISTOr

Alexandru Valentin, SHATTAHI Joseph

FOTO: redacția ASTOConcepție grafică și DTP

CONSTANTINESCU Justinian

CorecturaMArIȘ Codruţa, bOSTAN Cristian

¢ EDITORIAL / ASTO-ISTUL BANAL

¢ DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

¢ PĂREREA MEA

¢ INVITAȚII LA CULTURĂ

¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

¢ TRADIȚII

¢ DOCUMENTAR

¢ CRONICI

¢ MANIFEST

¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

¢ DIALOGURI

¢ OMUL DE LÂNGĂ NOI

¢ DIN EXTERIOR...

¢ CORESPONDENT

¢ TEHNICI ARTISTICE

¢ VASILIADE

¢ DIDACTICĂ

¢ ATITUDINI

¢ SFINȚI ROMÂNI

¢ POEZIE

¢ SCHIȚĂ

¢ ACTIVITĂȚI ASTO

¢ FILMUL SĂPTĂMÂNII

¢ DIVERSE

¢ MUZICĂ PSALTICĂ

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al bNP bucur şi Asociaţii

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

Lumina lui Hristos...

ASTOistul banal

TIBERIU ANGHELINA

Tipărituri vechi...

... am avut înaintea mea. Nu foarte vechi. Cea mai tânără dintre ele, o conferință-apologie a lui I.C. Apostol care apără imaginea domnitorului Al.I. Cuza de discursul din Senat susținut de către N. Iorga, are 100 de ani. Anul acesta a împlinit frumoasa vârstă. Co-perta este groasă, adăugată ulterior, iar prima pagină, coperta inițială, este din hârtie de nici 80 de miligrame, stricată de tușul ștampilelor de bibliotecă apli-cate și reaplicate. Pe coperta groasă se găsește și însemnul secolului 21, codul de bare.Altă tipăritură, o broșurică ceva mai bătrâioară datând din 1909, un stu-diu istorico-critic publicat şi într-una din revistele vremii nu are o copertă groasă, ataşată ulterior, care să o pro-tejeze, iar coperta iniţială este ruptă. Şi aici sunt ștampile și un cod de bare... Mai am şi o licenţă de la Facultatea de Litere, datând din 1897 şi o culegere de legi politico-bisericeşti din 1895. Unde vreau să ajung cu lăudăroşeniile astea... Toate aceste tipărituri sunt luate de mine, un student oarecare la Teo lo-gie, din Biblioteca Facultăţii şi duse acasă. Ce caută la mine acasă? Așa le protejează Facultatea? Aceste tipărituri nu au o valoare foarte mare. Alte colecţii de legi, mult mai complexe se găsesc, iar păreri şi opinii „la cald” din perioada respectivă se mai văd în arhive, dar... aceste tipărituri, zic eu, au VALOARE MORALĂ pentru instituția noastră. Ce putem face pentru a le păstra şi pen-tru a ne lăuda (nu cu mândrie, ci spre aducere aminte şi atenţie) cu ele? Cum putem oare să le protejăm, având în vedere că ele sunt așa ușor de împru-mutat, doar cu carnetul de student?

Luminează tuturor! Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm...”. Este, poate, unul dintre cele mai

cuprinzătoare îndemnuri, din punct de ve-dere dogmatic, din bogatul ansamblu de cântări bisericeşti, căci prin el mărturisim trei adevăruri fundamentale ale credinţei noastre creştine: Îl măr turisim pe Hris-tos, Dumnezeu-Om, co borât din Cer

spre a noastră mântuire, mărturisim Lumina, care după cu-vântul Sfântului Ioan Evanghelistul este lumina lumii, „lumina care luminează pe tot omul care vine în lume”, care este şi Lu-mina Slavei dumnezeieşti; mărturisim Crucea lui Hristos, prin închinăciune, căci „prin Cruce a venit mântuire la toată lumea”.

După o perioadă de şapte săptămâni de post, rugăciune şi nevoinţă spre curăţirea noastră trupească şi sufletească, în amin-tirea Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru, iată că milosti-vul Dumnezeu ne-a învrednicit să ne bucurăm din nou de Învierea Sa cea de a treia zi! Mai merităm oare vrednicia aceasta? Căci astăzi, ca şi în perioada dinaintea venirii lui Hristos Dumnezeu printre oameni, trăim în întuneric, un întuneric al necunoştinţei, ignoranţei şi lipsei de grijă pentru valorile cu adevărat impor-tante ale vieţii, precum afirma Sfântul Petru Damaschinul în cugetările sale duhovniceşti. Cum am putea să nu recunoaştem că are dreptate, când am uitat că Dumnezeu înainte de a crea lumea a spus: „Să fie lumină!”, şi ne-am afundat în întunericul păcatului, făcându-ne vinovaţi de toate cele trei păcate pe care le aminteşte acest sfânt, din care pornesc toate relele din lume? Ba, mai mult, când am uitat pentru ce, şi mai ales, pentru cine S-a jertfit Mân-tuitorul pe Cruce? Să luăm aminte, dar, la iubirea lui Dumnezeu şi să ne întoarcem la Lumina lui Hristos... şi să-L iubim pe El şi să ne iubim unii pe alţii cu iubirea cu care El ne-a iubit! Căci, iată: ne-a dăruit nouă LUMINA, nevrednici fiind! A venit vremea, pentru noi, oamenii, să ne bucurăm de Lumina ce nu are părtăşie cu în-tunericul, de Lumina ce coboară iarăşi la noi şi ne curăţeşte inima şi mintea şi ne ridică sufletele la Cer. Vine ceasul şi acum este să mulţumim lui Hristos că încă ne mai învredniceşte să ne bucurăm de mila şi harul Său ce le revarsă în sufletele noastre din iubirea Sa nemăsurată pentru lume.

Deci, să ne bucurăm cu bucurie sfântă şi să mărturisim toată suflarea dreptmăritoare:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Ediția a II-a, Nr. 5/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

Programul Tezaure Umane Vii

Deşi această rubrică este intitulată „Din Viaţa Studenţească” şi în mod normal ar fi trebuit să vă prezinte fie programe educaţionale, eveni-

mentele noi din cadrul Universităţii din Bucureşti, fie burse de studii, în numărul acesta am optat pentru ceva cu totul şi cu totul inedit. Despre ce este vorba? Despre un program naţional intitulat Tezaure Umane Vii, păstrători şi transmiţători ai culturii tradiţionale.

Acesta reprezintă una dintre iniţiativele UNESCO ce au în vedere salvgardarea, păstrarea şi transmi-terea patrimoniului cultural imaterial. Scopul principal al programului este acela de a încuraja statele mem-bre - între care şi România - să adopte acele măsuri prin care păstrătorii, performerii şi transmiţătorii anumitor elemente de patrimoniu cultural imaterial să benefi-cieze de o recunoaştere adecvată atât în comunitatea de unde aceştia provin, cât şi din partea specialiştilor şi a publicului larg.

Întâi de toate, trebuie menţionat că acest program a fost iniţiat pentru prima dată de către Republica Coreea, prin propunerea, în 1993, a pro-gramului Consiliului Executiv UNESCO; astfel, a fost luată decizia ca statele membre să elaboreze şi să implementeze sisteme similare la nivel naţional.

În anul 2008, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 26 – din acelaşi an – ce stipulează protejarea patrimoniului cultural imaterial, România şi-a asumat – în calitate de membru UNESCO – elaborarea şi pu-

Din viața studențească

nerea în practică a programu-lui Tezaure Umane Vii. Detaliile privitoare la modul de aplicare al programului, cât şi criteriile de eligibilitate sau modalitatea de depunere a candidaturilor pentru obţinerea titlului de Tezaur Uman Viu se găsesc în Ordinul nr. 2491 din 27.11.2009, ce poate fi accesat pe site-ul Ministerului Culturii şi Patrimo-niului Naţional (www.cultura.ro).

Şi acum, probabil vă întrebaţi de ce am ales să vorbesc despre acest lucru şi nu am urmat

„temati ca” specifică acestei rubrici... răspunsul este unul simplu:

suntem în prag de vacanţă şi cei mai

mulţi dintre noi vom părăsi aglomeraţia Bucureştiului

pentru a merge acasă, acolo unde

părinţii, bunicii rudele şi prietenii ne aşteaptă

pentru a ne bucura împreună de Marele praznic al Învierii Domnului. Şi cum acesta este cel mai important moment al întregii creştinătăţi, tradiţiile ce sunt leg-

ate de Paşte sunt nenumărate.

Şi vă puteţi întreba iar: şi ce legătură are un program UNESCO cu vacanţa mea de Paşte? Păi, are... Este de datoria noastră, a viitorilor preoţi, asistenţi sociali, pictori bisericeşti şi dascăli (ordinea e pur aleatorie şi nu stabilită pe anumite criterii) să recunoaştem încă de pe acum importanţa tradiţiilor autentice şi să promovăm păstrarea şi transmiterea lor generaţiilor ce vor urma.

Aşadar, fie ca vacanţa ce o avem înainte să fie una cât mai folositoare!!!

MARIUS-ȘTEFAN CIULU


Părerea mea

Stăpânii anticariatelor şi „cărţile fermecate”

M-am tot gândit şi răzgândit în ultimele 3 zile ce aş putea să scriu şi nicio idee nu mi-a trecut prin minte. Am urmat totuşi sfatul lui

Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote, care i-a spus stăpânului său că „zăduful zilei şi povara armelor nu poate fi purtată cu stomacul gol”, şi am înfulecat ceva de-ale gurii fără vreun folos, în schimb. Astfel, am purces spre facultate fiindcă aveam un curs, iar pe drum în metrou m-am îndeletnicit „duhovniceşte” cu una din lecturile preferate ale lui Eusebiu Camilar: O mie şi una de nopţi. Una din traducerile româneşti ale colecţiei de povestiri în ramă este şi cea în 15 volume editată în colecţia Biblioteca pentru toţi. Ajuns la facultate, iarăşi m-am lăsat purtat în minunata lume a poveştilor Şahrazadei (în traducere, numele ei înseamnă fiica cetăţii) alături de sultanul Şahriar (în traducere, numele lui înseamnă stăpânul oraşului), iar timpul a trecut fără să-mi dau seama când m-am trezit ca din vis din cea de-a 24 noapte în care Şahrazada terminase de istorisit sultanului Şahriar povestea celor doi viziri, a lui Nureddin şi a fratelui său Şamseddin. Odată cu terminarea poveştii s-a terminat şi cartea mea, volumul întâi al celor O mie şi una de nopţi, iar dorinţa de-a afla ce s-a petrecut în noaptea următoare m-a îndemnat să plec în căutarea volumului 2. Astfel, mi-am luat rucsacul în spinare, m-am înarmat cu multă încredere şi cu cei 4 lei din portofel şi am purces în căutarea celui de-al doilea volum în speranţa că-l voi găsi la anticariatele de la Universitate. Ajuns la Universitate, am întrebat pe toţi anticarii dacă au preţiosul volum şi am aflat diferite răspunsuri. Unul dintre ei mi-a zis că mi-l vinde cu 10 lei şi, fireşte, eu l-am refuzat politicos, pe când un vecin de-al lui mi-l vindea cu 5 lei. Le-am răspuns amândurora că un volum l-am cumpărat cu 2 lei de la un alt anticariat şi, drept urmare, m-au trimis la plimbare. Un altul mi-a zis că mi-l vinde tot cu 10 lei şi l-am refuzat politicos, iar omul mai avea puţin şi mă lua la bătaie fiindcă nu voiam să-i devin client. Trecând peste toate aceste mici inconveniente, ultimul anticar din seria anticar-ilor de lângă Universitate mi-a făcut o super-mega

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU

reducere de sezon, dat fiind faptul că nu avea cartea şi trebuia să se ostenească pentru a o căuta în depozit pentru mine, şi anume: 30 lei. Fiind de-a dreptul şocat, l-am refuzat spunându-i că aceeaşi carte costă 2 lei la un alt anticariat din apro piere, căruia nu doresc să-i fac reclamă, iar el a început să mă boscorodească şi eu i-am întors spatele în modul cel mai politicos cu putinţă. Cu cei 4 lei ai mei m-am întors descumpănit la cămin în speranţa că voi găsi totuşi volumul căutat de mine la un preţ cât de cât rezonabil, fireşte, la un alt anticariat.

Morala: cât încă mai suntem studenţi, este bine să cunoaştem locurile de unde putem cumpăra o carte bună la un preţ rezonabil. Cărţi ieftine nu vom găsi la „anticarii” de lângă Universitate ce aşteaptă un simplu prilej „de-a te ajuta” cu serviciile lor. O altă metodă ar fi vizitarea cu încredere a bibliotecilor, chiar şi a bibliotecii Facultăţii de Teologie ce deţine un fond de carte impresionant din diverse domenii, nu doar cărţi de teologie.


Invitații la cultură

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor

Deşi vestea apariţiei acestei cărţi nu m-a încântat deloc la momentul respectiv (întrucât urma să constituie material adăugat cam „pe

ultima sută de metri” pentru examenul de Noul Testa-ment), după lectura acesteia şi cu acordul colegilor, am hotărât să vă invit şi pe voi să gustaţi din opiniile, uneori prea condimentate - vom spune noi, exprimate în: „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”.

Cartea nu conţine predici aşa cum se poate conclu ziona în urma răsforii acesteia, ci o serie de interviuri cosmetizate, realizate în cadrul Radio România Actualităţi de către Dl. Remus Rădulescu, pentru emisiunea „Lumina Credinţei”.

O lectură superficială, de asemenea poate trezi sentimente contrarii, întrucât anumite afirmaţii exagerate voit creează impresia că motivaţia lor este tocmai aceea de a scandaliza: „Hristos îi preferă cu precădere pe păcătoşi, drepţilor!” Şi totuşi, aceasta nu este o invitaţie la a păcătui în mod grosier, ci o chemare adresată nouă tuturor de către Însuşi Mântuitorul Hristos, spre a ne poziţiona corect, în postura smerită a conştiinţei proprii lor păcate.

Această aşezare, însă, nu poate fi obţinută decât prin raportare permanentă la Dumnezeu, implicit prin excluderea comparaţiei cu ceilalţi pentru aprecierea personală.

Aflăm, aşadar, că Mântuitorul răstoarnă ierarhiile omeneşti, astfel încât cei a căror condiţie este privită ca fiind inferioară (vameşii, păcătoşii, desfrânatele etc.) iau locul celor consideraţi, nu numai de către contemporani, ci în special de către ei înşişi, a fi drepţi şi lipsiţi de păcate. Mai mult decât atât, intenţia Sa pare să fie aceea de a „dărâma status quo-ul acestei societăţi ipocrite”. Astfel, „Hristos este nevoit să dea verdicte complet opuse celor date de dreptatea omenească prin instanţele religioase, sociale, morale şi culturale ale vremii. Ierarhiile nu sunt modificate, ci răsturnate: păcătoşii sunt descoperiţi a fi mai aproape de Dumnezeu decât drepţii; săracilor li se binevesteşte, în timp ce bogaţilor li se revelează imposibilitatea mântuirii; prietenia vameşilor şi a desfrânaţilor este preferată prieteniei fariseilor şi mai marilor preoţilor; pescarii sunt preferaţi cărturarilor; orbii şi surzii sunt consideraţi a fi într-un contact mai autentic cu reali-tatea decât cei ce văd şi aud; (...) conştiinţa chinuită este preferată conştiinţei împăcate.”

Putem observa însă aceeaşi ierarhizare şi în societatea actuală ca pe o „tendinţă majoră a civilizaţiei contemporane mondializate”. Soluţia poate fi desprinsă şi din această carte care, deşi cel puţin aparent tinde să dea verdicte, poate reprezenta fun-damentul unor principii edificatoare sau a unor opinii mai clare asupra lucrurilor.

„Creştinismul nu este simplă morală, nu este aşa nici în Noul Testament. E suficient să privim pe fiul (risipitor) şi pe fratele său pentru a afla ce este creştinismul: dragoste...” (C. Noica, Jurnalul Filozofic).

P.S. Având în vedere preţul „piperat” al cărţii şi dacă nu doriţi în mod special să vă îmbogăţiţi biblio-teca personală, cel puţin în primă fază îndrăznesc să vă su gerez să luaţi în considerare şi posibilitatea împrumutării acesteia pe perioada lecturii.


Este o piesă de teatru (absurd) scrisă de Eugen Ionescu, jucată la Teatrul Bulandra, regia fiind semnată de Felix Alexa, un regizor mult lăudat și apreciat, rolurile principale fiind interpretate de către Oana Pellea (Chil-dren of Men, Cu un pas înainte) şi de Răzvan Vasilescu (Băieţi Buni, Por-

tretul luptătorului la tinerețe) cu participarea lui Ga-briel Spahiu (Marilena de la P7, Amintiri din epoca de aur, Medalia de onoare). De la bun început aş vrea să spun că locurile pentru studenți, la Bulandra, sunt limitate, iar un bilet întreg costă în jur de 30 de lei, dar o piesă atât de puternică, atât de învolburată, atât de bine jucată merită văzută și de pe scări, iar un bilet fără loc este doar 15 lei, ceea ce nu este o sumă exorbitantă (chiar dacă-ți iei prietenul/prietena, soțul/soția sau toată gașca de amici). Piesa este, după cum am menționat și mai sus, puternică... de o putere care reușește să străpungă dincolo de cotidian, reușește să atingă ființa umană în esența ei actuală, ființă actuală care trebuie analizată atent și criticată riguros. Piesa este, de asemenea, învolburată, replicile curg, tensiunile apar, nemulțumirile, re-gretele, suferințele și grijile vieții efemere fiind atent sancționate. Iar despre jocul actoricesc... cum aș putea eu să descriu, în doar câteva cuvinte, energia, puterea imaginativă a doi actori căliți pe scene și prin platourile de filmare, doi actori aplaudați la scară națională, dacă nu internațională... un cuvânt găsesc, sublim! Du-te și vezi această piesă... chiar dacă nu-ți place teatrul, chiar dacă e prea scump, o astfel de capodoperă NU POȚI rata! Pentru informații www.bulandra.ro.

Asociaţia pentru Promovarea Filmului Româ-nesc (APFR) organizează în fiecare an începând cu anul 2007, cu sprijinul Babel Communications şi al Centrului Naţional al Cinematografiei, Gala Premiilor Gopo. Cine este Gopo? Faimosul omuleţ din desenele animate româneşti de altă dată, realizat de către reputatul cineast Ion Popescu-Gopo. În comparaţie cu muşchiulosul, arătosul şi ţeapănul Oscar, Gopo este un tip puţin chel, burtos dar mai vesel, plin de viaţă dar şi realist, asemenea filmelor româneşti pe care le reprezintă. În ceea ce priveşte gala acestui an, pot mărturisi că a fost una bogată în filme, asta deoarece Centrul Naţional al Cinematografiei a ajutat la apariţia a nu mai puţin de 23 de filme în anul ce tocmai a trecut. Printre cele apreciate ţin să menţionez: „Eu când vreau să fluier, fluier” (marele premiant al serii câştigând premiile pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor – Florin Şerban, Cea mai bună actriţă în rol secundar – Clara Vodă sau Premiul Publicului pentru box-office), „Medalia de onoare” (Cel mai bun actor în rol principal - Victor Rebengiuc şi Cel mai bun scenariu de lungmetraj), „Marţi, după Crăciun” (Cea mai bună actriţă în rol principal – Mirela Oprişor), „Portretul luptătorului la tinereţe” (Cea mai bună imagine şi Cel mai bun actor în rol secundar – Bogdan Dumitrache) şi „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” (Cel mai bun montaj şi Cel mai bun film documentar). De asemenea, trebuie să menţionez marii perdanţi ai premiilor: „Morgen” (un film despre trecerea frauduloasă a graniţelor în stil românesc), „Felicia, înainte de toate” (despre plecarea unei tinere în străinătate direct din sânul familiei) sau „Nuntă în Basarabia” (o comedie dulce-amară despre ceea ce ne desparte, dar mai ales despre ceea ce ne apropie de Republica Moldova). Nu pot să închei fără a-mi arăta speranţa că, prin acest scurt şi concentrat articol ţi-am deschis apetitul pentru filmul românesc contemporan... vizionări plăcute!

Pagină realizată de TIBERIU ANGHELINA

Premiile GopoScaunele


Redescoperirea Bucureștilor

Am observat, de foarte multe ori, că numeroa-se locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel

anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.

M-am găsit, pe neașteptate, în fața Arcului de Triumf, care se ridicase ca o bijuterie în fața mea. M-am apropiat și am început să studiez îndeaproape frumusețile detalii-lor de arhitectură. Impresionată, m-am apucat să citesc despre el, să mă documentez, pentru a scrie un articol despre un monument dintr-o perioadă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc.

Arcul de Triumf face parte dintr-o galerie onorantă de monumente care comemorează participarea României la Primul Război Mondial. Se alătură Catedralei Încoronării de la Alba Iulia, Mausoleului de la Mărășești, Crucii Eroilor Neamului de pe Muntele Caraiman și Mormântului Eroului Necunoscut din Parcul Carol din București.

În 1921-1922, în contextul încoronării Regelui Fer-dinand I și a Reginei Maria ca suverani ai României, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a Capitalei, pe Şoseaua Kiseleff.

Din cauza timpului scurt până la data eveni-

mentului, doar scheletul construcției a fost turnat în beton, frumoasele basoreliefuri exterioare fiind realizate temporar din ipsos, lucru ce a făcut ca după încheierea serbărilor, în octombrie 1922, monu-mentul să sufere o degradare severă devenind „o pată” pe imaginea „Micului Paris” interbelic. Pentru a scăpa de această „pată”, mulți au sugerat să fie dărâmat, dar până la urmă a fost renovat. Aceste lucrări se realizează în perioada 1935-1936 cu mult ajutor din partea numeroaselor societăți ale foștilor combatanți din Primul Război Mondial și a populației printr-o subscripție organizată de Ministerul Apărării Naționale. O întreagă echipă, dau edificiului o nouă față, în primul rând prin înlocuirea basoreliefurilor din ipsos cu unele din marmură de Ruşchiţa și piatră. Fațada sudică este frumos împodobită cu două

medalioane în bronz, ce înfățișează chipurile Regelui Ferdinand și Reginei Maria, care le înlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, după anii ’80. În locul lor au fost aplicate două mari flori de piatră, care au fost date jos după 1989, iar chipurile regale și-au reluat locul. Pe fațada nordică, alte două medalioane au fost sculptate chipurile Bărbăția și Credința. Bărbăția înfățișează un războinic cu sabie, iar

Credința pe cea a unui tânăr cu o cruce.Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă un simbol al

Bucureștilor, aici desfășurându-se în fiecare an de Ziua Națională a României (1 decembrie) bine-cunoscuta paradă militară. Înăuntru se află şi un mic muzeu, având aceeaşi temă (cea a participării României la Primul Război Mondial), iar deasupra există o terasă unde se poate urca și de unde se poate admira întregul oraş și se pot face fotografii inedite.

Arcul de TriumfMARIA-MAGDALENA MIREANU

Arcul de Triumf


Tradiții

Tradițiile Paștelui!

Cuvântul „paște” provine din limba latină „pascha”, formă bizantin-latină „pastihae” a cuvântului de origine evreiască „pesah” (trecere) moștenit de

evrei de la egipteni. Evreii numeau „paseha” – „paște” - sărbătoarea azimelor, fiind sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieș.12,27), prăznuită la 14 Nisan care coincidea cu luna plină după echinocțiul de primăvară. Paștele este sărbătoarea creștin-ortodoxă care anunță Învierea Domnului Iisus Hristos, fiind biruința asupra morții, triumful asupra diavolului și ispășirea de păcate. Tradițiile diferă de la o zonă la alta...

În Bucovina, în noaptea de Paște, există obiceiul aprin-derii „focurilor de veghe”. Pe dealuri și coline sunt aprinse focuri puternice care ard toată noaptea. În jurul lor se adună sătenii care povestesc întâmplări din viaţa lui Iisus, iar băieții sar pe deasupra focului, pentru a îndepărta duhurile rele. Tot în Bucovina, se obişnuieşte ca, în noaptea de Înviere, fetele să meargă în clopotnița bisericii din sat și să spele limba clopotului cu „apă neîncepută”. Apa neîncepută presupune ca persoana care a scos-o din fântână să nu vorbească până când apa va fi folosită la spălatul clopotului. Apoi, în zorii zilei de Paște, fetele se spală cu această apă ca să fie frumoase și atrăgătoare tot anul. Tot aici, obiceiul străvechi românesc al încondeierii ouălor este ridicat la rang de artă. Motivele folclorice folosite sunt cele tradiționale (spicul, soarele, frunza și crucea), dar măiestria cu care sunt pictate aici nu se regăsește în nicio altă regiune a țării. În Transilvania, a doua zi de Paște, tinerele fete sunt stropite cu parfum de către feciorii îmbrăcați în haine tradiționale. Acestea, la rândul lor, oferă băieților de băut, precum și câteva mici daruri. Se spune că acele fete vor avea noroc tot anul, iar bărbatii care uită de acest obicei, vor fi urmăriți de ghinion. În Ţara Moților, în noaptea de Paște, toaca de la biserică este dusă în cimitir, unde trebuie să fie păzită de către feciorii din sat. Dacă nu reușesc să o păstreze în siguranță și este furată, paznicii care au dat greș vor oferi, a doua zi, o masă bogată. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, ei vor fi gazdele ospățului. În Banat, în dimineața zilei de Paște, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de la fântână în care s-au pus un ou roșu și fire

de iarbă verde. Masa tradițională se servește doar după ce bucatele au fost tămâiate și include ciolan de porc fiert, ouă roșii și friptură de miel. Tot în Banat, dar și în Muntenia, există obiceiul ca tinerele fete să păstreze în casă lumânarea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea respectivă este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment fericit. Cine urmează datina, se spune că are noroc în viaţa personală și este bine văzut de cei din jur. În regiunea Sibiului, există obiceiul ca de Paște să fie împodo-bit un pom de dimensiuni reduse, un arbust, asemănător cu cel de Crăciun. Doar că, de data aceasta, în locul globurilor se agață ouă vopsite, golite de conținut. Pomul poate fi așezat într-o vază și păstrat ca podoabă a casei. În Maramureş, tradiția spune că în prima zi de Paște e bine ca prima persoană care îţi intră în casă să fie un bărbat. Altfel, va fi discordie în casă în acel an. Dimineața devreme, copiii merg la prieteni și la vecini să anunțe Învierea Domnului, iar gazda îi întâmpină cu ouă încondeiate.

Iepurașul – o tradiţie de importDeși nu e autohton, iepurașul de Paște a fost primit cu

brațele deschise de toți copiii, pentru că e la fel de generos ca Moș Crăciun și oamenii uită să mai respecte și să primească în suflete adevăratele sărbători românești, pier-zându-se în cele occidentale. De ce nimeni nu mai spune că va Învia Mântuitorul? Toți așteaptă faimosul iepuraș...

Iepurașul de Paște este un personaj de poveste despre care se spune că aduce ouă vopsite și dulciuri copiilor în Sfânta Zi de Paște. Tradiția iepurașului de Paște este un ritual păgân, care nu are nicio legătură cu sărbătoarea Morții și Învierii lui Iisus Hristos. În realitate, iepurașul reprezintă simbolul fertilității și al naturii care se trezește la viață odată cu venirea primăverii.

Cu toții am uitat ce înseamnă religiozitate și încercăm să îngropăm sărbătorile noastre din moși-strămoși și să aducem în prim-plan pe cele păgâne. Este foarte trist cum putem lăsa să dispară sărbătorile creştine... originea noastră străbună!

EMANUELA PETRE


Mişcarea Studenţească în România Mare (VI)

Bucovina - CernăuţiAşa cum am promis în încheierea episodului anterior,

în numărul acesta ne vom întoarce în istorie, pe vremea României Mari, mergând în nordul Bucovinei, teritoriu ce face astăzi parte din regiunea Cernăuţi a Ucrainei. Locuit de români din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria în 1775. Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti în România Mare la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, după cel de-Al Doilea Război Mondial, partea sa de nord să fie ocupată de U.R.S.S., ajungând, după destrămarea acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi). Această regiune a concentrat într-un nucleu de cultură - oraşul Cernăuţi -, mari personalităţi ale neamului românesc pe care le vom evoca mai jos. Pentru un oraş, vârsta de 600 de ani nu este o vârstă prea mare. Din acest punct de vedere, Cernăuţiul se înscrie în categoria oraşelor relativ tinere, dar cu o istorie bogată în evenimente sociale şi culturale. Aşadar, străvechiul şi, în acelaşi timp, tânărul oraş Cernăuţi îşi face intrarea în istorie pe data de 8 octombrie 1408, printr-un Privilegiu emis de domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, intitulat „Alexandru Voievod dă neguţătorilor din Liov un privilegiu comercial”.

Povestea noastră începe să se contureze după 1775, când Bucovina a ajuns sub stăpânirea Imperiului Habsbur-gic. În acest moment, Episcopia Rădăuţilor şi-a mutat sediul la Cernăuţi, sub jurisdicţia Mitropoliei sârbe de Carloviţ; din rândul episcopilor ce au avut reşedinţa la Cernăuţi, pentru studiul nostru este extrem de important Isaia Baloşescu (1825 – 1834). El este cel care prin înfiinţarea, în 1827, a unui Institut teologic cu trei ani de studii, în care se primeau doar absolvenţi de liceu şi un internat pentru 50 de bursieri, a pus bazele viitoare Facultăţi de Teologie. În anul 1875, în locul vechiului Institut teologic s-a înfiinţat o facultate de teo logie în cadrul Universităţii germane din Cernăuţi. Cursurile noii facultăţi erau de 4 ani şi se ţineau în limbile germană şi română. Corpul profesoral a fost format dintr-o serie de teologi de renume, precum Isidor Onciul (VT), Euse-

Documentar

biu Popovici (istorice), Vasile Mitrofanovici (Liturgică), Vladi-mir Repta – viitorul mitropolit - (Noul Testament). Această înaltă şcoală teologică, al cărei sediu s-a mutat din 1944 la Suceava, avea să se unească cu aceea din Bucureşti pe data de 1 aprilie 1948, formând un singur centru de studii teologice superioare.

Viaţa studenţeascăAcest domeniu al vieţii oraşului Cernăuţi este foarte bine

compartimentat prin activităţile „societăţilor studenţeşti” din cadrul Universităţii din oraş. Dintre acestea, în cele ce urmează le vom prezenta doar pe cele româneşti, întrucât acestea sunt cele mai importante, iar activitatea lor este cea mai reprezentativă. Acestea îşi vor continua activitatea începută în perioada Habsburgică, iar studenţii vor relua seria manifestărilor cu caracter muzical-teatral, organi-zând cu trupe de amatori adevărate turnee prin satele şi oraşele Bucovinei. Studenţii români, grupaţi în Societatea academică Junimea (1878-1938), constituită pe ruinele Arboroasei, cea desfiinţată cu atâta brutalitate de autorităţile austriece, aveau, în momentul realizării unirii Bucovinei cu patria-mamă, o activitate culturală bogată. Aceasta a fost în bună măsură subordonată interesului naţional românesc. Din 1908 şi până în preajma izbucnirii războiului, studenţii junimişti au colindat oraşele, dar mai ales satele, unde au prezentat spectacole şi au susţinut conferinţe. În aceste turnee se jucau piese uşor de înţeles de către public. Fiecare spectacol era precedat de o conferinţă pe o temă de interes pentru publicul spectator. Piesa în sine, chiar dacă nu avea un mesaj clar moralizator sau patriotic, prin însuşi faptul că se juca în limba română, contribuia la crearea unei atmos-fere de încredere şi speranţă pentru viitorul românismului din Bucovina. După realizarea Unirii, activitatea culturală a societăţii se intensifică, fiind impulsionată şi de existenţa altor societăţi, între ele existând o competiţie stimulativă.

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Universitatea din Cernăuţi


După 1930, are loc înfiinţarea Centrului Studenţesc Cer năuţi, lucru ce a făcut ca multe dintre activităţile culturale să fie realizate în comun. O altă organizaţie este Societatea academică Dacia, înfiinţată în 1905, care înregistrează abia în perioada interbelică o activitate culturală demnă de a fi semnalată. Actorii amatori ai acesteia vor pune în scenă şi vor face turnee atât în satele, cât şi în oraşele Bucovinei. Cercul studenţesc Arboroasa (1919 – 1983) a fost o societate mai puţin numeroasă, preocupările sale culturale limitându-se mai mult la serbări ocazionale. Cu toate acestea, membrii acestui cerc vor pune în scenă, între anii 1923-1938, o serie de spectacole teatrale. În rândul societăţilor studenţeşti nu s-au semnalat activităţi teatrale, ci mai degrabă o activitate politică interbelică, lucru ce a dus la dizolvarea unora dintre acestea. După unirea Bucovinei cu patria-mamă, cât şi după înfiinţarea Teatrului Naţional (1922), urma acum lupta pentru înfiinţarea Conservato-rului de Muzică şi Artă Dramatică, care să pregătească elementele necesare vieţii artistice româneşti (muzicale şi teatrale) din Bucovina, ca o contrapondere la influenţa şi prestigiul şcolii de muzică a Societăţii Filarmonice. Cei care au avut iniţiativa înfiinţării Conservatorului, instituţie fundamentală pentru viaţa muzicală a Bucovinei, au fost membrii Societăţii Armonia. Cernăuţenii meritau o astfel de instituţie, cu atât mai mult cu cât, după mai bine de un secol de viaţă muzicală, se formase aici un public despre care George Georgescu avea să spună, în 1922, după efectuarea unui lung turneu cu Filarmonica din Bucureşti, prin Atena, Constantinopol, Constanţa, Ploieşti, Brăila, Focşani, Galaţi, Botoşani, Iaşi, Chişinău şi Cernăuţi că „cernăuţenii, cel puţin în materie de muzică, constituiesc un public în adevăr mai cunoscător din faţa celor în care am cântat.” Mai mult decât atât, în Cronica Muzicală din Flacăra literară, artistică, socială din 9 iunie 1922, acelaşi George Georgescu menţiona: „Cernăuţi este unica localitate unde ni se face o primire oficială cu discursuri, coruri, reprezentanţii presei etc. Aci am întâlnit o atmosferă într-adevăr occidentală. Toată lumea fără deosebire de naţionalitate, a aplaudat cu pricepere. A trebuit şi aci după cerere să cântăm din Strauss...” În ziua de 3 februarie 1924, după mai multe demersuri, membrii Armoniei, întruniţi în adunarea generală au hotărât constituirea Societăţii pentru înfiinţarea Conservatorului din Cernăuţi. După înfiinţarea din acelaşi an a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, acesta a funcţionat iniţial în localul Liceului nr. 3, directorul acestei

instituţii punând la dispoziţia Conservatorului 5 camere, iar apoi clădirea Teatrului Naţional, clădire pe care în 1928 a şi cumpărat-o. Primul director a fost Zirra, personalitate a vieţii muzicale româneşti, compozitor şi director al Conservatoru-lui din Iaşi. S-au înscris 214 studenţi, cifră-record pentru un început de drum. În anul următor, numărul va creşte la 345, sporind astfel şi numărul claselor: 6 clase de pian cu 148 de elevi, 2 clase de violină cu 63 de elevi, 3 clase de teorie solfegii cu 214 elevi, 2 clase de declamaţiune, 7 clase de instrucţionişti cu 34 de elevi şi o clasă de muzică de cameră cu 47 de elevi. Chiar din primul an de existenţă, Conser-vatorul s-a prezentat în faţa publicului cu 10 concerte de muzică simfonică şi producţii şcolare, manifestare ce a fost considerată drept „o revelaţie artistică”. După o perioadă de dezvoltare firească, timp în care Conservatorul a dobândit monopolul pe piaţă, impunându-se ca o instituţie de bază a învăţământului românesc în Bucovina, însă criza economică a pus în pericol şi existenţa acesteia. După desfiinţarea Teatrului Naţional, resimţită dureros de bucovineni, guvernul a reuşit să desfiinţeze, în 1934 şi Conservatorul. Cu toate acestea, Conservatorul a continuat să îşi ducă existenţa în baza unei decizii ministeriale. În anul 1935 este desfiinţat definitiv, dar în anul următor instituţia îşi deschide porţile ca instituţie particulară, sub direcţia lui George Pavel, ajutat fiind de Alexandu Garabet. Acesta nu a fost decât o soluţie de moment, care a salvat instituţia de la distrugere şi i-a asigurat continuitatea. În anii următori instituţia a fost subvenţionată de Primărie, Prefectură şi Mitropolie.

El va funcţiona până când nordul Bucovinei va fi ocupat de U.R.S.S.

Activitatea societăţilor studenţeşti s-a desfăşurat liber până în 1938, constituind un factor dinamic al vieţii naţional-culturale din Bucovina. Evenimentele ce au avut loc în planul vieţii politice din România au atins şi viaţa studenţească. Printr-un act administrativ, regimul instaurat de Carol al II-lea a desfiinţat în 1938 toate organizaţiile studenţeşti din România. Aceasta nu a fost altceva decât o decizie politică arbitrară, dovedind teama regimului de a se confrunta cu eventuale mişcări studenţeşti contestatare. La 15 decembrie 1938 s-a emis un Decret-Lege prin care toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani de-veneau membri în Straja Ţării, care îl avea drept comandant suprem pe însuşi Carol al II-lea.

Pe data viitoare!!!


Dragul meu coleg,

Cu greu am putut rezista gândului de a nu-ți adresa și acest articol, ție, student(ă) în cadrul Facultății de Teologie, în special, în această

perioadă plină de reflecții asupra propriei persoane, de frământări, de formare a unor convingeri care, an de an se vor intensifica (mi-ar plăcea să cred), urmând drumul împlinirii într-o bună zi.

Nu mă îndoiesc de cunoștințele tale legate de această mare sărbătoare a creștinilor, însă pentru a avea o deplină siguranță, permite-mi a-ți prezenta o scurtă incursiune în istoria celebrării acestor zile.

Sărbătoarea Învierii Domnului a cunoscut transformări spectaculoase de-a lungul secolelor. Inițial, primii creștini n-au serbat Paștele cu toții în aceeași zi. Cei din Orient, convertiți de apostolul Ioan, au înțeles a-l sărbători amintindu-și de Patimile Mântuitorului și deci îl serbau odată cu evreii; alți creștini au hotărât ziua Paștelui în Duminica Învierii, adică două zile mai târziu; iar în sfârșit, alexandrinii și romanii, convertiți de apostolii Petru și Pavel, preferau o altă duminică, pentru a nu coincide Paștele creștin cu cel al evreilor. O unire a tuturor creștinilor, care să serbeze în același timp, era astfel demult dorită. Împlinirea aces-teia a avut loc în urma Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, convocat de împăratul Constantin cel Mare, la care au participat 318 Părinți. Printre hotărârile luate s-a aflat și cea a stabilirii datei Paștelui. Sinodul a decis ca întreaga creștinătate să serbeze în „Duminica întâia după lună plină, care urmează echinocțiului de primăvară”, iar atunci când această zi de Duminică ar corespunde cu ziua Paștilor iudeilor, 14 nisan (aprilie), Paștile creștinilor să se amâne în Duminica următoare sau să

aibă loc cu o săptămână mai înainte. Din cauza ciclului pascal în uz și a datei diferite a

echinocțiului de primăvară, în Răsărit, la 21 martie, iar la Roma și în Apus, la 18 martie, data sărbătorii Paștelui a variat și după această hotărâre a Sinodului I Ecumenic. După ce Biserica Răsăriteană a ales să păstreze calendarul Iulian, iar cea Occidentală pe cel Gregorian, au apărut unele diferențe în calcularea datei Paștelui. Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, întârzierea calendarului iulian ajunsese la 10 zile față de anul 325, când avusese loc Sinodul de la Niceea, care a oficializat acest calendar. Acesta a fost motivul pentru care papa Grigore al XIII-lea a hotărât în anul 1582 o nouă reformă a calendarului, introducând

calendarul gregorian, cel care este folosit și în prezent. Calendarul gregorian a fost adoptat în Franța în anul 1582, în Anglia în 1752. Bi-sericile Ortodoxe s-au folosit însă de calendarul iulian (vechi) până după Primul Război Mondial, când, în 1923, într-o conferință ținută la Constantinopol, s-a hotărât o nouă „îndreptare” a calendarului iulian, mai desăvârșită față de cea din 1582. Treptat, Bisericile Ortodoxe au adoptat noul calendar iulian îndreptat (Biserica noastră l-a adoptat din 1924).

Dacă Paștele este sărbătorit încă din antichitate, cum se raportau oamenii în timpul

persecuțiilor? Deloc greu de închipuit, creștinii serbau Învierea Domnului, ascunși în grote, în locuri mai puțin vizibile, în cimitire. În această perioadă, erau botezați noii adepți ai credinței, în cadrul unor ceremonii care aveau să devină din ce în ce mai fastuoase în timp. După o etapă de pregătire, ce presupunea mărturisirea păcatelor, testarea unor cunoștințe fundamentale legate de religia pe care doreau să o primească, catehumenii primeau botezul în numele Sfintei Treimi.

Cronici

Sărbătoarea Sfintelor Paști - ieri și azi

Biserica Sfântului Mormânt


Începând cu secolul al IV-lea, creștinii înstăriți porneau în pelerinaj la Ierusalim, unde se află Biserica Sfântului Mormânt. Slujbele devin din ce în ce mai complexe, ceremonialul religios fiind puternic influențat de cel de la Curtea împăraților bizantini. Dacă în Evul Mediu timpuriu, vasalii sărbătoreau separat Învierea de feudalii lor, trimițându-le anumite daruri, ce constau în produse alimentare (de cele mai multe ori), în secolul al XV-lea, nobilii încearcă o apropiere față de supușii lor, întâlnindu-se în biserică, participând la ceremonialul religios. După aceasta, nobilul participa doar la momentul deschiderii ospățului organizat de către vasali, retrăgându-se apoi la propria petrecere, alături de alți aristocrați. Înainte de anul 1989, această sărbătoare nu era recunoscută oficial. Deși neinterzisă într-un mod explicit, metodele de sabotare nu lipseau: erau organizate evenimente sportive, culturale, de divertisment pentru a atrage tinerii, în special, iar majoritatea persoanelor angajate erau chemate la serviciu în această duminică. Nu exista vreo referire în presă legată de acest subiect, Paștele fiind celebrat de fiecare în propria casă, tacit, nu la vedere. Ca și azi, oamenii păstrau anumite tradiții, deși în acea perioadă, procurarea alimentelor necesare era destul de dificilă.

În prezent, sărbătoarea Sfintelor Paști își pierde din ce în ce mai mult din sacralitate, ajungând doar câteva zile în plus de odihnă, petreceri și voie bună... Azi, omul consideră imposibil faptul ca în imaginea sa superficială asupra lumii, să-și mai găsească locul credința. În limbajul său, cuvintele „Hristos a Înviat!”, aducătoare de bucurie și smerenie, sunt total lipsite de sens... Gândirea modernă, manipulată de raționalismul superficial nu poate percepe minunea. Cum reacționezi, în aceste momente, când cei de lângă tine au o totală altă percepție? De fapt, curiozi-tatea mea, normală de altfel, este: dacă te regăsești în categoria menționată mai sus?

Dacă da, poate ar trebui să mai reflectezi puțin...Gândește-te numai la numele acestei sărbători:

„Învierea”... acest cuvânt, lipsit de legătura cu viața cotidiană, tainic, solemn, te cheamă spre ceva deose-bit, îți aduce aminte de ceva demult uitat, parcă, dar întipărit în structura ta interioară. „Sărbătoarea era o privire plină de jind la o frumusețe pierdută, dar păstrată ca reper, o privire spre un alt mod de viață.” (Alexander Schmemann).

Dacă nu, cum le explici celorlalți acest moment măreț, când după ce totul a fost parcă anulat de ostilitatea, mândria și mediocritatea oamenilor, se reface, creând o adevărată simbioză, în fiecare an, între: Dumnezeu și oameni, pământ și cer, sacru și profan...? Cum le vorbești despre faptul că „Iubirea desăvârșită alungă frica” (I Ioan 4,18) din fața morții? Cum reuşeşti să le trezești măcar atenția/ interesul pentru a verifica ei înșiși veridicitatea acestui măreț eveniment? Oare vei putea susține că moartea se transformă în bucurie, în viață, în lumină... că moartea își anulează criteriul ireversibilității o dată pe an? Permite-mi să am rezervele mele, în ceea ce te privește, și de ce nu, în ceea ce mă privește, uneori.

Într-o lume a refuzului, a scepticismului, a neîn-crederii și a alegerii permanente, care există și azi, Nicolae Steinhardt elaborează o uimitoare comparație în „Jurnalul Fericirii”: „logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sân-gelui, a trădării și a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină și demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă - pecetea tragediei [...].

Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorb cuvintele în vreme ce el soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferență de temnicer. Părăsit și trădat de ai Săi, Hristos Se luptă cu moartea pe Cruce, chinuit de sete și acoperit de batjocuri, Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiți. Socrate mulțumește zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „Eli, Eli, lama sabahtani?” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”). Acest ultim strigăt însă, nu este unul al deznădăjduirii, ci unul care precede minunea Învierii. Știm cu siguranță că nimeni nu L-a văzut pe Iisus înviind, dar persoane numeroase L-au văzut Înviat. Învierea în sine nu a avut martori, petrecându-se în intimitatea mormântului, păstrându-și astfel solemni-tatea în fața tuturor oamenilor.”

Așadar, dragul meu coleg, te las pe gânduri (sper, măcar, în această perioadă), pentru a decide singur, ca de fiecare dată, având deplina libertate, ce vei alege...

A ta colegă, Vicki Ciobanu


Cuvânt ieftinMIHAI CEzAR DASCĂLU

unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă” îndeplinind funcţii amintite anterior. Cuvântul este canal de comunicare, adică de împărtăşire din celălalt, este parte a firii noastre, a umanului, pecete a divinului din om. Prin cuvânt exprimăm lupte interioare, flacăra inimii şi frământarea minţii, dăruim iubire şi pace, devenim purtători de lumină; dar tot prin cuvânt aflăm cea mai puternică armă, care deşi poate să clădească cu uşurinţă, îi este totuşi dat să şi dărâme, să distrugă şi să culce orice vis. Cuvântul este o „cale” cu două direcţii: una ce ridică şi alta ce coboară. Analizând din perspectivă teologică, observăm o adâncime a sensului ce se arată greu de cuprins. Dumnezeu creează lumea prin cuvânt, căci El zice şi se înfăptuieşte, El porunceşte şi se clădeşte totul (Facere 1, 3) doar prin puterea spuselor Sale, atât de uşor pentru Cel ce poate toate. Prin cuvânt dă viaţă făpturilor Sale, ridică din ţărână animale şi verdeaţă, aşează „raţiune” peste ele, slujesc omului ca împreună să aştepte „Pământ nou şi Cer nou”.

Cuvântul nu e doar un mod de adresare a divinităţii către creaţie, ci este chiar Fiul lui Dumnezeu, pentru că „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvân-tul” (Ioan 1,1). Prin Hristos, Tatăl Creator săvârşeşte lucrarea Lui. „Cuvântul” este Adevărul, Calea şi Viaţa (Ioan 14, 6), doar prin El se ajunge la Tatăl, prin El se trăieşte Dumnezeu. Cuvântul este putere; Cuvântul este scump; la Cuvânt ajungem prin osteneală şi voinţă; Cuvântul nu este doar viaţă, ci izvorul ei.

Ce desemnează termenul de „ieftin”?Termenul de „ieftin” se referă la un obiect sau

o stare, înţelese ca uşor de atins, banale, ordinare. Pentru o mai lesne pătrundere a sensului, sugerăm raportarea la antagonistul acestuia: scump. Un obiect devine ieftin atunci când în comparaţie cu un altul este inferior calitativ, ori îl găsim din abundenţă, ceea ce îl face uşor de procurat. Acelaşi obiect poate fi ieftin într-o anumită zonă, iar în alta poate fi scump (intervenind în ecuaţie factori exteriori specificului acelui bun). Ceea ce este ieftin cu uşurinţă va fi îndepărtat, aruncat, discreditat pentru că oricând poate fi înlocuit cu unul asemenea. Ataşat ca adjectiv unei stări, noţiunea de „ieftin” desemnează un cadru

„Cuvânt, după cuvânt, după cuvânt este putere.” (Margaret Atwood)

Împreună suntem nevoitori într-o realitate aflată în criză profundă; cădem sub avalanşa informaţiei care poziţionează existenţa noastră spre aplecări

constante către spectrul material. Deşi elementul spiritual, prin definiţie, este supus infinităţii, astăzi pare că prinde contur şi graniţă ce îl limitează, îl îngustează şi îl desparte iremediabil de ceea ce este „trupesc”, palpabil. Şi aceasta se întâmplă pentru că am adus pe Dumnezeu până la pragul „comunului”, vorbind despre El fără a-L cunoaşte, căutându-L rareori în creaţia Sa, aşteptând minunea cu ochi nebuni ce nu văd naturalul din ea, împingând uşor totul către indezirabil. Nu surprindem raţiunea creaţiei ca Euharistie, aşa cum nu vedem pădurea de copaci: suntem orbi. Şi criza nu e doar una economică, socială ori a sistemului, ci înaintea lor stă o criză a sufletului ce nu este capabil să cearnă binele de rău, sub inflaţia de cuvinte.

„Nebunia lumii” găseşte izvor în cuvântul ieftin, fără preţ, care invadează până la refuz paharul con-ştiinţei ce zdruncinată pune pe acelaşi plan divinitatea lângă mizerii banale. Hristos îndeamnă - „nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” Matei VII,6 – spre a înţelege că gestionarea „cuvântului” impune responsabilitate, iar „jocul” ori trimiterea în derizoriu a ceea ce este sacru duce la moarte.

Dar „ce este cuvântul”?Folosind planul ştiinţelor sociale observăm

„cuvântul” ca fiind parte a unei convenţii, un mod de a comunica cu o altă persoană ori grup, mijloc de a te integra şi convieţui. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl defineşte ca „unitate de bază a vocabu-larului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a

Manifest


ce se apropie de spectrul unei imagini unde ideile de „jalnic”, „vrednic de milă” şi „compătimire”, „de-plorabil” ori „lamentabil” sunt considerate vectori.

Alăturăm noţiunile de „ieftin” şi „cuvânt” (analizate distinct - în lumina societăţii şi a teologiei) rezultând conceptul de „cuvânt ieftin”. Pentru socie-tatea contemporană cuvântul este ieftin, înţeles atât prin prisma unei cercetări cantitative, cât şi calitative.

Cantitativ, observăm o abundenţă de cuvinte, de informaţii transmise cu rapiditate prin canale media, care sufocă pe cel nepregătit să le filtreze cu înţelepciune. Astfel se caută informaţiile simple, banale, lascive - pentru că sunt uşor de reţinut şi mai ales sunt accesibile tuturor. Această atitudine a cau-zat o pervertire continuă a metodelor de comunicare şi a mesajului transmis.

Calitativ, cuvântul suferă mutaţii ontologice. Cauza este dublă: atât de la emiţător, cât şi de la receptor. Cel ce emite mesajul, mai ales prin televiziune, este dornic de a face conversia integrităţii cu beneficiul „rating”-ului; puţin sunt cei care stăpânesc la nivel conceptual termenii cu care jonglează, amestecând în discursul lor sensuri care pot fi devastatoare. Cel ce primeşte informaţia nu are timp să o verifice şi o acceptă ca autentică. Este necesară o formă de prohibiţie a cuvântului, un control care să pună expertiza în mâna cunoscătorilor şi nu în cea a ama-torilor; nu poţi chema un ziarist să analizeze cauzele prăbuşirii unui avion fără ca înainte să fi chemat un specialist în aviaţie ce poate avea o părere avizată.

Cuvântul ieftin reflectă fapte ieftine, dar mai ales o lume ieftină în ansamblul ei. Deşi aflăm atât de multe, cunoaştem atât de puţin. Cuvântul nu mai are putere, îl aruncăm cu uşurinţă nu doar în spaţiul public, ci şi în viaţa intimă. „Te iubesc” apare scris pe cutii de bere, de chibrituri, pe ciocolată sau cereale, dar pierde din sacralitatea şi intensitatea sa. Dacă îl folosim prea des îl „uzăm”, devine nesincer, fals.

Pare că uneori ne dorim doar a spune ceva, deşi nu cântăreşte nimic. Mai sănătos - „vorbeşte dacă sunt cuvintele tale mai convingătoare ca tăcerea, dacă nu, taci”, spunea Euripide. Libertatea cuvântului s-a înţeles ca libertinaj al cuvântului, într-o nouă formă lipsită de consistenţă şi de demnitate. O socie-

tate în care cuvântul este ieftin, are în componenţa sa un factor uman ineficient, ce clădeşte relaţionarea pe fundamentul falsităţii; un cuvânt ieftin cauzează o pseudodemocraţie, pentru că procesul reprezentării este unul compromis.

Rezum ideea de „ieftin” specifică realităţii coti-diene prin cuvintele unui prieten ce descria simplu dorinţa noastră de a vorbi fără „putere: „Bulă şi cu Ştrulă erau într-un copac, dar bicicleta nu-i a lor”.

Pentru creştin însă, cuvântul ieftin este sinonimic cu moartea. Căci printr-un cuvânt spus la întâmplare putem ucide în aproapele credinţa lui, îl putem sminti şi îi putem compromite lupta pentru gustarea din dulceaţa veşnică. Dacă Adevărul este Cuvântul, ceea ce este în afara Lui nu mai este „cuvânt”. Cuvântul ieftin pe care îl rostim, sentinţa pe care o adresăm prin injurii îl aduce pe Hristos la stare de „ieftin”. Şi cum Hristos nu se coboară la asemenea stare, toată iniţiativa noastră nu aduce decât osândă.

Cuvântul trebuie să fie responsabil, puternic şi scump, nu contingent, slab şi ieftin.

Îndemnăm în perioada aceasta a Postului Mare să lucrăm la cuvântul nostru, să nu dărâmăm ceea ce alţii cu osteneală au ridicat, ci să exprimăm o nest şi cu atenţie ceea ce simţim şi gândim. Astfel, înţelegem drept Ortodoxia şi puterea din Cuvânt.


Spiritualitatea Ortodoxă

Schitul liturghiilor româneşti de la Muntele Athos*

Cine numără Muntele Athos între marile minuni ale lumii nu greşeşte. În puţine locuri de pe pământ, marea, cerul şi muntele îşi dau o întâlnire mai fericită.

Splendoare e cuvântul care ar descrie cel mai potrivit spec-tacolul de culori pe care îl poţi admira de la bordul vasului plecat din Ouranopoli spre Dafni. Cerul albastru, marea de turcoaz şi reflexele galbene, roşii şi cenuşii ale stâncilor completează cu verdele chiparoşilor şi al măslinilor paleta cromatică care ţi se iveşte înaintea ochilor. Dumnezeu S-a jucat cu culorile în această parte de lume, iar ceea ce a reuşit nu are echivalent în cuvinte. Dar Athosul este o minune mai ales pentru viaţa duhovnicească a monahilor care se roagă aici pentru lumea întreagă. Cine păşeşte în Sfântul Munte rămâne fascinat atât de peisajele de o negrăită frumuseţe care se perindă în faţa ochilor călătorului pe drumurile între diferitele mănăstiri athonite, cât şi de atmosfera pe care o creează rugăciunea necontenită a celor ce se nevoiesc în singurătate.

Schitul românesc Prodromu se află la extremitatea estică a peninsulei Athos, numită Vigla, într-un ţinut pietros, bântuit de teribile furtuni şi vânturi puternice. Locul sălbatic, dar încântător prin frumuseţea coloristică a împrejurimilor, este prielnic retragerii isihaste la care te îndeamnă liniştea muntelui înălţat în partea vestică a mănăstirii până la alti-tudinea de 2.033 de metri. Marea Egee întregeşte varietatea reliefului cu nemărginirea ei albastră. Pentru cineva care nu e obişnuit să cuprindă cu ochiul dintr-o singură privire

marea, muntele şi pădurea, peisajul este ameţitor. Dar toate surprind aici, în Athos.

Asprimea locului unde a fost ridicată mănăstirea românească a făcut, ca din vechime, să se stabilească aici pustnici dornici de o înaltă vieţuire duhovnicească. Mai întâi, Petru Athonitul şi-a ales în această parte a peninsulei sălăşluirea. După el, Sfântul Atanasie, întemeietorul Lavrei, şi-a săpat peştera în peretele stâncos al muntelui abrupt, care formează un mic golf la intrarea în mare.

Primii monahi români veniţi pentru nevoinţă în Vigla sunt menţionaţi în jurul anului 1750. Ei pustniceau sub povăţuirea unui ieromonah pe nume Macarie la Paraclisul „Sfântul Ioan Botezătorul“, de la care şi-a luat mai târziu numele şi schitul.

Rugăciunile şi privegherile obositoare de noapte au făcut ca monahii de la paraclis să fie recunoscuţi pentru sfinţenia vieţii lor. Istoria Athosului consemnează o minune care s-a petrecut în jurul anului 1800, când asupra Mănăstirii greceşti Lavra s-a abătut un nor de lăcuste care distrugea grădinile şi livezile monahilor. Părinţii greci au făcut rugăciuni şi litanii cu sfintele moaşte pe care le avea mănăstirea, cu capul Sfântului Mihail, episcopul Sinadelor, renumit pentru darul deosebit de alungare a lăcustelor. Dar lăcustele nu au plecat în urma acestor rugăciuni.

Tot în acea vreme, la chilia Sfântul Ioan Botezătorul din Vigla se nevoiau trei sihaştri români: bătrânul duhovnic Iustin împreună cu doi ucenici ai săi, Patapie şi Grigorie. Văzând grecii că nu reuşesc nimic, s-au gândit să-l cheme pe Iustin Vlahul, ştiindu-l monah îmbunătăţit. Duhovnicul

român a mers la Lavră, a făcut Aghiazmă, iar când a început să stropească cu apă sfinţită şi să cânte „Mântuieşte Doamne poporul Tău...“, norul de lăcuste s-a ridicat şi a plecat.

Renumele marelui duhovnic român a făcut ca în jurul lui să se adune mai mulţi fraţi care s-au gândit să ridice o aşezare monahicească mai mare, un

AUGUSTIN PĂUNOIU


schit. Deşi obţinuseră aprobare din partea Marii Lavre, eve-nimentele petrecute în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu au permis împlinirea acestui gând.

În 1816, bătrânul Iustin murea, iar la cinci ani după aceea începea Revoluţia în Grecia. Ucenicii fostului conducător al obştii au plecat înapoi în România, ducând cu ei actele primite de la lavrioţi. Altor monahi le va reveni sarcina de a întemeia schitul dorit. Nifon şi Nectarie, călugări ai Mănăstirii Horaiţa, după ce stau o perioadă la schitul athonit Sfânta Ana, se stabilesc la Kerasia, nu departe de Prodromu. Apoi răscumpărară cu mulţi bani chilia dată unor greci, iar Nifon pleacă înapoi în Moldova de unde obţine de la mitropolitul Sofronie Miclescu şi domnitorul Moldovei, Grigorie Ghica, suma de 3.000 de galbeni şi aprobarea de a strânge alte ajutoare din ţară. Patriarhul ecumenic Chiril încuviinţa şi el, în 1856, construirea acestui lăcaş românesc de rugăciune, iar un an mai târziu, avea loc punerea temeliei bisericii celei mari, lucrare care se va termina în 1866. Sfinţirea ei s-a făcut de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în acelaşi an, slujba fiind săvârşită de arhiereul moldovean Isaia Vicol, egumenul Mănăstirii Golia.

Stăreţia rodnică a ieromonahului Nifon s-a încheiat în anul 1870, când bătrânul s-a retras de la conducerea obştii, alegându-şi ca loc de rugăciune o chilie aproape de peştera Sfântului Atanasie, unde a vieţuit până la moartea sa, în 1899. Pentru că a fost pildă de viaţă duhovnicească, părinţii de la Prodromu au luat osemintele cuviosului şi le-au aşezat în locul pregătit sub altarul bisericii celei mari, unde le găsim şi astăzi. Testamentul către monahii prodromiţi mărturiseşte ceva din duhul acestui mare nevoitor: „Fraţilor, să aveţi grijă de sufletele voastre, ştiind că aicea este vre-mea nevoinţelor, iar dincolo a plăţilor şi a cununilor. Să aveţi dragoste între voi. Să fiţi smeriţi, buni şi ascultători şi lesne iertători unii altora. Siliţi-vă din toate puterile să păziţi pacea dintre voi, iar asupra patimilor şi gândurilor celor necurate să ne înarmăm cu postul, cu privegherea şi, mai mult decât toate, cu aducerea-aminte de moarte...“.

Cu timpul, schitul a sporit ca număr de vieţuitori şi i s-au adăugat alte construcţii: arsanaua de la mare, biblioteca, spitalul şi farmacia, camerele pentru oaspeţi.

În 1963, odată cu serbarea unui mileniu de viaţă monahală în Athos, la ceremoniile care au avut loc au participat toţi patriarhii ortodocşi. Atunci s-a luat hotărârea de a se trimite călugări tineri care să continue în duhul de nevoinţă al bătrânilor. Lucrările de renovare a schitului au început odată cu venirea mai multor monahi pe care

Patriarhia Română i-a trimis din ţară spre Athos, începând cu anul 1976.

Între odoarele de preţ pe care monahii le păstrează cu sfinţenie sunt câteva icoane făcătoare de minuni. Cea mai vestită dintre ele este icoana nefăcută de mână a Maicii Domnului pe care o găsim în biserica mare.

Istoria Prodromiţei spune că în anul 1863, ctitorul schitului, ieroschimonahul Nifon, a dorit ca şi în schitul pe care îl conducea să aibă, asemenea tuturor lavrelor athonite, o icoană cu Maica Domnului. Iordache Nicolau din Iaşi a fost pictorul căruia i s-a încredinţat sarcina pictării acestei icoane. Potrivit rânduielilor bisericeşti, iconarul trebuia să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi să ia masa după încetarea lucrului din acea zi. Evlaviosul zugrav s-a apucat cu sârg de muncă şi a reuşit să lucreze icoana în afară de chipurile Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus, pe care nu izbutea deloc să le picteze cum se cuvine. Plin de mâhnire, abătut, meşterul a întrerupt lucrul şi, acoperind cu o pânză icoana, s-a închis în odaia sa, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului să-l ajute în osteneala sa. Ziua următoare, când a intrat în atelier, a aprins candela şi pe când dădea la o parte pânza, minune!, icoana era terminată şi pictată în chip de negrăit.

În urma acestei întâmplări, icoana a fost dusă cu multă cinste la Muntele Athos, iar în timpul călătoriei, ea a săvârşit mai multe minuni.

Peste 5.000 de volume de carte veche adăposteşte biblioteca mănăstirii Prodromu, din care majoritatea sunt cărţi de slujbă. Între exemplarele de mare valoare pe care le poate admira pelerinul venit aici se numără: „Cazania lui Varlaam“ din 1643, „Pravila de la Govora“ din 1652, „Noul Testament de la Bălgrad“ al lui Simion Ştefan din 1648, „Biblia lui Şerban Cantacuzino“ de la 1688 sau „Evanghe-liarul“ lui Antim Ivireanul de la Snagov din 1697.

Pe lângă aceste rarităţi, biblioteca conţine şi aproape 200 de manuscrise, unele provenind din ţară, de la alte biblioteci mănăstireşti sau chiar scrise de monahii de la Prodromu. Cel mai însemnat loc îl ocupă „Istoria mănăstirilor athonite“, scrisă de schimonahul Irinarh Şişman (1845-1920). Alcătuită în zece volume, lucrarea cuprinde istoria Athosului, a aşezămintelor monahale de aici şi consemnează faptele de seamă petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea în Athos şi în lume.

* Continuăm seria marturiilor privind viaţa duhovnicească a românilor din Sfântul Munte Athos, părinţi duhovniceşti, monahi şi pelerini cu dor de Dumnezeu.


Interviu cu Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (I)

Dialoguri

pic mai libere, dar în care persecuția era diferită, căci deși regimul lui Tito părea a fi unul liberal, condițiile erau destul de stricte pentru Biserică. Acest lucru l-am observat când am ajuns preot la o parohie sârbească din Franța, parohie în care mai mult de jumătate dintre credincioși erau nebotezați. Și proveneau din Iugosla-via! Deci, Tito le interzicea conaționalilor săi intrarea în Ortodoxie! Iar această intrare se face prin Taina Sfântului Botez. Pe când la noi, botezuri se făceau, uneori cu mai multă grijă și fereală de anumite persoane, dar marea majoritate a populației României era botezată, cununată în Biserică. Era însă, o grijă deosebită asupra cuvântului, pe care trebuia să-l controlezi.

- Ați pomenit despre părintele Calciu... cum era dânsul ca îndrumător?

- Ei bine, eu l-am avut ca îndrumător din anul I până în anul IV de seminar, când a fost din nou arestat, mai întâi cu interdicția de a părăsi domiciliul, iar mai apoi arestat, dându-i-se o nouă pedeapsă de 5 ani, după care a plecat în SUA. Însă, în cei patru ani ne-am putut da seama cum e acest om. A fost un om care ne-a marcat, în sensul că și orele de dirigenție erau puțin diferite, mai ales prin faptul că dânsul lucra mult la formarea noastră ca viitori preoți. Venea cu o experiență atât de răvășitoare în ce privește tinerețea dânsului, făcuse 20 de ani de închisoare, începuse Facultatea de Medicină, a fost arestat apoi, a terminat și Facultatea de Filologie specialitatea Limba Franceză, a terminat apoi și Facul-tatea de Teologie, a devenit preot și făcea parte din gru-pul acela de oameni foarte exclusiviști, care au cunoscut și credința în condiții-limită, cum ar fi anii de detenție. Era un foarte bun profesor, preda în anii aceia cu tehnici moderne limba franceză. Am făcut cu dumnealui Noul Testament; insista foarte mult pe exegeză și pe noutăți în ceea ce privește arheologia biblică. Amintirile sunt foarte bogate. Dar ceea ce este foarte important și aici se vede lucrarea lui Dumnezeu, este faptul că ultima Sfântă Liturghie pe care a săvârșit-o a fost în biserica la care slujesc eu acum împreună cu colegii mei, Pr. profe-sor Vasile Gordon și Pr. profesor Silviu Tudose. Venise în țară, era bolnav; a slujit și la noi. Ulterior s-a internat

În numărul acesta al revistei noastre şi în cel ce va urma, ne-am

îndreptat cu interes atenţia spre profilul unui alt om „cu greutate”, din facultatea noastră, anume Părintele Profesor Doctor Emanoil Băbuş, prodecan

1 şi cadru didactic la Catedra de Teologie Istorică, specia-litatea Istoria şi spiritualitatea Bizanţului. Pe această cale îi mulţumim pentru bunăvoinţă şi pentru deschiderea de a răspunde întrebărilor noastre. Să-l cunoaştem deci, pe omul, părintele şi profesorul din spatele catedrei...

- Cum era învățământul teologic înainte de 1989? Dvs. ați fost și seminarist și student și profesor la Seminarul Teologic.

- Învățământul era diferit, în primul rând pentru că era o perioadă diferită de cea de astăzi. Acesta nu ținea de Universitate sau de Ministerul Educației. Condițiile din Seminar și chiar de la Facultate erau bune, normale până la urmă, dar disciplina era mult mai strictă, în sensul în care regimul Seminarului era unul de internat, chiar dacă erai din București, erai la internat. Acesta presupunea un program de cazare de luni până duminică, cu alte cuvinte, toată săptămâna, existând zile când puteai merge acasă sau în oraș, în principiu, zile de sâmbătă și duminică. Sâmbăta de la ora 14 la ora 17, când începea slujba Vecerniei, iar Duminica, după Sfânta Liturghie și masa de prânz, aproximativ de la ora 13 la ora 19, când aveam meditația pe seară. În rest, erai obligat să stai în clădirea Seminarului.

- Exista, totuși, acea „strânsoare” comunistă catalogată drept diabolică?

- Este clar că nu au fost condiții foarte ușoare. Eu am făcut parte dintr-o clasă în care îndrumător de an ne era Pr. Calciu-Dumitreasa. Aveam totuși libertatea de a învăța disciplinele teologice. Bisericile din România erau deschise în acea perioadă, spre deosebire de alte țări vecine, cum ar fi Iugoslavia, care păreau un


în spital. Își dorea să facă o nouă vizită în Moldova, la Mânăstirea Petru Vodă, însă n-a mai reușit acest lucru.

- Revenind la dvs., cum a apărut oportunitatea de a pleca în străinătate?

- În 1987 am terminat cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, speciali-zarea Istoria și spiritualitatea Bizanțului, iar în perioada 1987-1990 am fost profesor la Seminarul Teologic din București. Până în 1990 foarte greu se putea pleca în străinătate. Pe baza mediilor pe care le aveam, eram chemați periodic la un concurs pentru burse în străinătate. La un astfel de concurs am participat și eu și l-am câștigat în ianuarie 1989. După acest eveniment mi s-a comunicat că e posibil să plec în străinătate, precizându-mi-se și destinația probabilă: Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg. La vremea aceea, cetățenii români nu aveau pașapoarte, se făcea o cerere către Serviciul Pașapoarte, problema fiind soluționată de ministerul Cultelor de atunci. N-am plecat până în 1989. A venit Revoluția și imediat după aceea totul a fost mult mai ușor. Am reușit să plec însă abia în ianuarie 1991, când anul universitar începuse deja acolo. Am rămas în Facultatea din Strasbourg până la terminarea cursurilor de master; am urmat și cursurile de doctorat, iar teza de doctorat am susținut-o la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris în 1997.

- Am dori să ne împărtășiți din experiența dvs. ca student și ca preot paroh în Occident.

- Perioada petrecută în Occident a fost una bogată și în trăiri și în ceea ce privește schimbarea de atitudine. Veneam dintr-o țară care cunoştea de atâta vreme regimul comunist, într-un sistem de învăţământ deja diferit faţă de cel pe care l-am întâlnit în Occident, aşa încât primul contact a fost unul de acomodare cu sistemul. Aveam deja 30 de ani când am plecat în Franţa, iar începutul n-a fost uşor. Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut primele exame-ne, am terminat cursurile de master în numai 6 luni. Unii colegi au primit îngăduinţa de a face aceste cursuri în 2 ani, mie însă nu mi s-a dat această posibilitate. Începând cursurile de doctorat, nu mai primeam bursă, aceasta se acorda numai pentru cursurile de 2 ani. Mi s-a spus că aş fi obţinut greu o prelungire şi că ar fi bine să revin în ţară de unde să continuu colaborarea cu Strasbourgul şi din când în când să revin în Franţa pentru a-i arăta profesorului meu stadiul cercetărilor. Din punct de vedere financiar nu

era posibilă această soluţie şi mi-a rămas numai varianta rămânerii acolo, iar rămânerea a fost posibilă prin numirea la o parohie situată la 200 km de Strasbourg, anume Belfort. Parohia era formată în majoritate din sârbi, dar ea aparţinea ruşilor care ţineau jurisdicţional de Patriarhia Ecumenică. Aceasta era foarte risipită; existau acolo, am aflat ulterior, 7 etnii: ruşi, sârbi, francezi convertiţi, greci, palestinieni, libanezi, români, moldoveni. Biserica propriu-zisă era organizată într-un garaj. Iniţial nu am ştiut. Eram bucuros că puteam sluji într-o parohie ortodoxă, iar slujbele se ţineau pe stil vechi, aparţinând de ruşi. Erau oameni, mai ales dintre sârbi, care nu erau botezaţi şi nu acceptau să fie botezaţi mai ales din pricina vârstei considerată de ei înaintată (unii dintre aceştia aveau 40 de ani), dar şi din cauza faptului că ei credeau că apartenenţa la Biserică se moşteneşte din tată în fiu sau din părinţi în fiică. Pentru ei nu exista perspectiva Tainei Sfântului Botez. De aceea, a fost o muncă susţinută. Recunosc că nu am reuşit să botez decât 2-3 persoane. Ei erau bucuroşi că pot participa la slujbele Bisericii, chiar dacă nu aveau acces la Împărtăşanie. Am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sârbilor, care s-au mobilizat în contextul problemelor grave pe care le-au avut în fosta Iugoslavie, să facem o nouă biserică. Am realizat aceasta într-un timp foarte scurt: în 1992 am început construcţia, iar sfinţirea lăcaşului a avut loc în 1994. A fost posibil acest lucru mai ales prin purtarea de grijă lui Dumnezeu, mai exact prin jertfa unui copil al unei familii de sârbi. Copilul era nebotezat, familia ne-a cerut să găsim o posibilitate să-l botezăm, copilul fiind în vârstă de 8 ani şi având un cancer la creierul mic, inoperabil. În cele din urmă, au găsit un preot sârb care a venit de la Paris şi care a botezat acest copil, iar în final m-au întrebat ce pot face ei pentru biserica noastră de acolo, pentru parohie. Le-am spus că vrem să construim o nouă biserică, iar ei s-au mobilizat, iar timp de 2 ani cât au ţinut lucrările, copilul a supravieţuit, iar când lucrarea a fost gata, a murit aşa cum se aşteptau medicii de multă vreme. Între 1994-97 am continuat activitatea pastorală în această parohie, o activitate intensă, bogată, dar care a necesitat şi un efort mare pentru că parohia nu putea să-mi asigure susţinerea financiară şi atunci a trebuit să lucrez şi am lucrat în cadrul primăriei din Belfort, întâi ca paznic de noapte la Castelul Belfort din perioada lui Vauban, apoi la serviciul de comunicaţii al primăriei şi 3 ani la poliţia municipală a oraşului.

Interviu realizat de Tiberiu Anghelina


Ce vă spune numele studentului Jorza Nicolae? Probabil, nimic. Aţi putea spune că e un student ca oricare

altul, însă pentru studenţii din anul al IV-lea care îl cunosc, el este Ierodiaconul Nifon. Un părinte înalt nu doar la propriu, un ardelean din Ţara Zarandului sub al cărui veşmânt monahal se ascund multă smere-nie şi dragoste de Dumnezeu. Să urmărim aşadar, povestea părintelui, venit aici de pe plaiuri îndepărtate pentru a învăţa slovele bisericeşti.

- Blagosloviţi, părinte!- Domnul (zâmbeşte discret)!- Povestiţi-mi puţin despre copilăria

dvs. Cum l-aţi aflat pe Dumnezeu?- În familie nu pot să zic că am cunoscut credinţa cum

am cunoscut-o în mănăstire, în viaţa monahală, dar din familie am prins dragoste de Biserică. Înainte să încep să cânt la strană la biserica din sat mi-a plăcut foarte mult de preotul care slujea acolo... am prins aşa o dragoste de biserică...!

- Aşadar aţi crescut în Biserică… - Da, mare ispită era Duminica cu desenele animate

când mai întârziam, iar mama ne spunea: dacă nu vă grăbiţi, nu mai vedeţi nimic la televizor. Cumva nu ne obliga, dar am văzut cât de mult contează să mergi la biserică. Având voce şi la şcoală participând la fel şi fel de spectacole, mi-a plăcut şi mie să îngân cu cei de la strană, să cânt cumva după ei. Cântând, m-am apropiat de strană, şi părintele, care mi-a fost şi profesor de religie, m-a făcut cântăreţ la strană, m-a primit acolo. Ne spunea că dacă ne spovedim şi ne împărtăşim ne dă notă mare la religie. Sunt lucruri care pentru copii contează: să îl faci să vină la biserică şi să simtă bucuria de a fi în biserică la slujbă. Copilăria am petrecut-o în Biserică şi în familie, însă tata era cu serviciul, mama cu treburile casei şi n-au avut timp să stea lângă noi să ne-nveţe rugăciuni, doar aşa, ce-am mai prins din biserică şi de la bunica ce se ruga foarte mult. Ea mi-a intrat la suflet şi m-a învăţat multe lucruri. Era un suflet sensibil, bărbătos şi o vedeam mereu cu cartea de rugăciuni în mână, carte pe care am dus-o la

Omul de lângă noi

mănăstire. Mă simţeam ocrotit în preajma ei, mai ales când ne certa tata.

- Când aţi intrat în mănăstire? - Trebuie spus că am rămas cântăreţ

la strană până am venit la mănăstire, lucru ce s-a întâmplat când împlinisem 18 ani, imediat ce am terminat profesionala, ce a durat 3 ani. Apoi am intrat la seral şi voiam să merg la Seminar la Caransebeş, dar s-a întâmplat ceva. Într-o seară, prin ’97, am văzut la televizor un interviu cu Părintele Cleopa ce m-a marcat foarte mult deoarece nu mai văzusem preoţi cu aşa barbă mare, cuvioşi ca şi sfinţii din icoane, şi-atât de mult mi-a plăcut cum a vorbit, că vroiam să-l mai aud, dar nu am mai avut ocazia. Un unchi de-al meu a

fost în excursie la mănăstiri în Moldova şi-a adus de-acolo nişte casete audio cu predici de-ale Părintelui Cleopa. La noi în sat se face clacă, adică atunci când cineva cu mai mult pământ are de tăiat cocenii sau de cules porumbul, mergem şi noi să-l ajutăm, mai ales că nu avem chiar aşa de mult. Fiind mai mulţi acasă am mers de l-am ajutat şi, în timp ce stăteam la masă, am făcut o pauză şi ne-a pus să ascultăm acele casete. Atât de mult mi-au plăcut acele pilde pe care le-am auzit la Părintele Cleopa acolo încât mi-am dorit şi eu să merg la el. Atunci am simţit această che-mare încât le-am spus părinţilor să-mi dea bani ca să merg la Sihăstria. Ei n-au putut şi atât de mult m-am mâhnit că nici n-am mai mâncat în ziua aceea. Într-o zi, când am fost la maistrul meu acasă şi am trecut pe lângă mănăstirea Crişan, pe care n-am văzut-o, ci doar indicatorul, şi mi-a rămas imprimat în memorie că nu-i departe. Prin aprilie am întrerupt liceul seral însă profesorii m-au chemat să termin anul, dar eu nu am mai vrut. Pe 13 iulie 1999 am venit la Brad (o localitate la 8 km distanţă de Mănăstirea Crişan), de unde mi-am luat şomajul şi am plecat pe jos spre mănăstire. Acolo l-am întâlnit pe Părintele Antonie care m-a primit cu drag. Am fost aşezat la masă cu părinţii şi apoi am mers la ascultare, cum e la mănăstire. Lucrul ce m-a marcat a fost că mi-am dat seama cât de puţin ştiam, ce înseamnă să fii bun creştin, deşi mergeam la biserică,

Între şcoala smereniei şi teologia universitară


mă spovedeam... Aici am simţit că mi-e locul, parcă îi cunoşteam pe părinţi dintotdeauna, am simţit că am venit acasă. Când m-am întors la casa părintească am adus nişte iconiţe, nişte lănţişoare şi nişte vederi cu mănăstirea, iar mama când le-a văzut a început să plângă. Eu i-am spus că vreau să merg la mănăstirea Crişan şi să rămân acolo, iar mama mi-a zis să fac seminarul şi după ce-l termin să mă mai gândesc. I-am spus că m-am gândit, iar ea a zis să fac cum cred eu ca e mai bine pentru mine. În dimineaţa de 17 iulie am plecat la mănăstire şi m-am uitat pe geam la ei părinţii mei cum dormeau gândindu-mă că poate plec fără a mă mai întoarce, am lăsat totul în grija Maicii Domnului. Ajuns la mănăstire, m-a întâmpinat părintele stareţ, apoi am mers la diverse ascultări. În 25 martie 2000, de Bunavestire, m-a făcut frate, iar în 2002, de acelaşi praznic, m-a făcut rasofor cu numele Atanasie. Apoi am plecat la Seminar şi de-atunci, de 9 ani de zile, sunt tot prin şcoli.

- Unde aţi mers la seminar?- Am plecat la Seminarul de la Mănăstirea Cernica

unde am făcut 3 ani, până ce s-a desfiinţat şi apoi am continuat ultimii 2 ani la Mănăstirea Radu Vodă. În 2003 pe 28 decembrie m-a făcut monah cu numele de Nifon de sărbătoarea celor 14.000 de prunci ucişi de Irod. Părintele a vrut să fie un nume uşor de pronunţat şi cunoscut românilor. În 2004 m-a făcut diacon la Mănăstirea Hodoş Bodrog în Arad.

- V-a marcat seminarul?- Ce să zic? Seminarul a fost deosebit, însă m-am răcit

într-un fel, acasă citeam mai des Sfânta Scriptură. Într-un timp nu mai vroiam să continui şi dacă nu-l aveam pe părintele meu duhovnic, la care mergeam în fiecare zi, nu aş mai fi continuat. Părintele duhovnic, pe care tot Nifon îl chema, îmi dădea curajul, mă spovedea, mă chema să îl mai ajut la slujbe, şi mai uitam de griji.

- Cum v-aţi înţeles cu colegii?- Erau cuminţi în felul lor şi m-am înţeles cu ei neavând

probleme sau certuri. Uneori aduceam câte ceva de-acasă şi mai veneau pe la mine de împărţeam cu ei mâncarea.

- Cum v-aţi adaptat la mediul universitar în comparaţie cu cel seminarial?

- În seminar profesorii erau mai îngăduitori ştiind că suntem cu ascultările la mănăstire. În afară de cei 3 ani ca frate nu am prea stat în mănăstire. Părintele stareţ mi-a zis atunci să citesc că mai târziu n-o să mai am timp. Aş

vrea să mai am timpul ce l-am avut dar nu mai am cum. Facultatea mi-a deschis orizonturile şi pot privi lucrurile altfel. Îţi deschide perspective în viaţă şi te ajută să nu fii îngust la minte. Înainte să vin la şcoală cumpăram cărţi, dar nu ştiam ce să cumpăr, pe când aici ţi le recomandă pe cele de care ai nevoie. O carte îţi dă trimitere la altă carte, dar în schimb este şi mult balast. Ai ocazia să stai pe lângă oameni ce au şi cultură, oameni umblaţi prin lume, care şi-au dedicat viaţa studiului Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. Doar stând în preajma lor şi ascultându-i te hrăneşti, te întăreşti şi te ajută. Pustia te ajută să cunoşti rugăciunea, dar şi lucrurile astea, măcar cum spunea Părintele Teofil Pârâianu: „să ieşi din facultate cum ai intrat!” De multe ori ieşi mai necredincios decât intri. Nu pot spune că-mi pare rău că am făcut şcoală…

- Acum vă simţiţi mai aproape de Dumnezeu?- Greu de spus, am îmbătrânit în păcate. Mai aproape

de Dumnezeu, nu, mai neştiutor da. Atunci credeam că ştiu totul şi-mi era de-ajuns, însă acum îmi dau seama că nu ştiam nimic şi că nu ştiu nimic.

- Ce sentimente aveţi acum că terminaţi cei 9 ani de şcoală şi vă întoarceţi în sfârşit acasă, la mănăstire?

- Cât am fost în şcoală când mergeam la mănăstire mă simţeam ca un vizitator şi aici, oarecum, acasă. Ca monah e greu, căci ai şi alte îndatoriri, fiecare cu rânduiala lui, şi te simţi neîmpăcat cu tine însuţi, căci trebuie să îndeplineşti şi cealaltă lucrare, aceea a monahului, căci pe cea a stu-dentului te străduieşti să o faci, şi cazi aşa într-o lâncezeală duhovnicească când vezi că nu mai poţi; de multe ori nu eşti înţeles mai ales când ţi se cere doar în partea asta a studentului. Părintele stareţ mi-a spus: canonul tău e să înveţi, să cercetezi, să cauţi, să întrebi; ăsta e canonul tău de rugăciune, dar dacă îţi mai rămâne timp să faci şi celelalte. Aici am simţit că Facultatea de Teologie nu este uşoară mai ales dacă nu eşti aproape de biserică.

- În încheiere, ce sfat le daţi colegilor noştri, ca student şi ca părinte?

- Vai de capul meu... Ei, dragă, aşa mă rog la Dumnezeu: să ţină credinţa şi mintea întreagă, cum zicea un părinte care s-a rugat toată viaţa să nu îi ia Dumnezeu minţile, şi să ne dea răbdare şi putere, precum şi părintele Paisie Olaru zicea: să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi..., ascultând de mai-marii noştri.

- Părinte, vă mulţumim pentru interviu! - Iartă-mă dacă am greşit... Doamne ajută!

Interviu realizat de Silviu-Constantin Nedelcu


Din exterior...

Iniţial alesesem să vedem întâi Peştera de Gheaţă şi apoi să înnoptăm la cabană, sus. Totuşi, oprindu-ne în faţa hărţii, ne-a făcut cu ochiul Canionul „Şapte Scări”, aşa că ne-am hotărât să urcăm pe aici şi să amânăm pe mai târziu incursiunea spre adâncurile pământului.

Verificăm ghidul, o cărţulie apărută în colecţia Munţii Noştri: avem 3-4 ore de urcat. Poteca urmăreşte drumul forestier care urcă pe lângă pârâul Şipoaia. Zăpada care acoperise valea cu puţin timp în urmă s-a topit lăsând loc ierbii să crească în voie. După o oră de mers, ajungem la canion. Numele i se datorează scărilor, nici

mai multe, nici mai puţine de şapte, amenajate astfel pentru a facilita accesul drumeţilor. Este splendid. Apa se prăvale de pe trepte înalte de 8 - 35 m, formând mici cascade pe care privitorii le admiră de pe podeţe şi trepte metali-ce. Cei care doresc să îşi încheie ascensiunea aici, pot coborî fie pe acelaşi drum, ocolind canionul

prin dreapta, fie ieşind în Drumul familiar, prin Prăpastia Urşilor, la stânga.

Noi continuăm să urcăm. Panta se accentuează simţitor. Nu vedem cerul decât deasupra capului, aşa că nu ştim cât de mult am urcat. După mai multe serpentine, pauze şi o porţiune de urcuş pe zăpadă, ne oprim în dreptul unui indicator. Până la cabană ne-au mai rămas 30 de minute. Şi totuşi nu o vedem nicăieri, nu auzim strigăte sau lătrat de câine dintr-acolo. Dar dacă suntem sub ea şi trebuie să trecem printr-o şa? Nu vă ţinem în suspans şi ne continuăm povestirea. Am mai făcut câteva sute de paşi şi am ieşit din pădure, la gol alpin. Cei care ajunseseră deja scrutau zarea, cărau apă, se ţineau de giumbuşlucuri. După alţi doi paşi cabana ne răsare înainte, micuţă şi primitoare. Ruinele de la cea care a ars se pot vedea în dreapta.

La intrare ne aşteaptă unul din dulăii cabanierului,

După cum deja ştiţi, de dinainte de sesiunea de iarnă, în facultatea noastră s-a închegat un mic grup de colegi, iubitori ai drumeţiilor şi ai mun-

telui. Întrucât amintirile celei de-a doua plimbări ne sunt încă proaspete, vi le împărtăşim în cele ce urmează.

Pornim din Gara de Nord, dis-de-dimineaţă, cu rucsacurile în spate, somnoroşi, dar entuziasmaţi. La Ploieşti echipa noastră s-a întregit. Suntem cinci acum, fără a socoti chitara.

Cum trecem de Predeal, înaintând spre nord, părăsim pe neobservate judeţul Prahova şi intrăm în hotarele Braşovului. După Bucegii pe care îi lăsăm în urmă, se ivesc alte culmi, mai puţin golaşe, ale unor munţi tineri: Postăvaru şi Piatra Mare. Aceştia din urmă fac parte din Munţii Bârsei, care împreună cu Munţii Baiului, se află la graniţa dintre Carpaţii Orien-tali şi cei Meridionali. Piatra Mare este un munte curios, deoarece aici întâlnim deopotrivă calcarul şi conglomeratele. Este curios şi pentru fenomenul meteorologic de inversiune termică ce are loc în anotimpul rece. Iarna se înregistrează adeseori temperaturi mai ridicate la cabană, decât jos, în Valea Timişului sau în Depresiunea Braşovului.

Coborâm către amiază în staţie la Timişu de Jos. De aici mergem în şir indian pe marginea şoselei încă 30 de minute până la fosta cabană Dâmbul Morii, situată la 4 km de marginea Braşovului. Din acest punct pornesc patru poteci: unul spre cabana Bolnoc (1.000 m), de cealaltă parte a muntelui, şi trei spre Cabana Piatra Mare (1.628 m). Prima potecă îl conduce pe drumeţ la Peştera de Gheaţă. Cel de-al doilea, numit Drumul familiar, este cel mai uşor. În fine, cel de-al treilea şi cel mai spectaculos, după aprecierea mea, este cel care străbate Canionul „Şapte Scări”.

Poteci în Piatra MareCRISTIAN CIOCĂU


un canin superb, alb, cu blana cârlionţi. Seamănă cu o oaie! Este somnoros şi nu ne răspunde la drăgălăşenii. Cabana este foarte călduroasă şi curată. Jos este sala de mese, iar sus, la mansardă, este dormitorul. Cabanierul ne indică paturile noastre. Suntem lângă fereastra dinspre vale, de unde se zăreşte Braşovul. Dar nu numai atât! Ne îmbie să lăsăm bocancii deoparte şi să folosim papucii pe care îi ţine sub scară. Desfacem bagajul şi coborâm. Ne hotărâm ca după masă să cercetăm împrejurimile.

Spre seară, ne îmbrăcăm şi ieşim pe zăpadă. Pauza durase ceva mai mult, dar nu ne grăbeam. Erau mai bine de două ore de lumină şi frig nu era. Pornim spre vârf. Aproape de cabană găsim o stâncă de pe care se văd Munţii Gârbovei şi alţi munţi înzăpeziţi, mult mai departe, despre care am aflat apoi că sunt cei ai Ciucaşului. În partea opusă zărim Postăvarul. Ca să avem o privire de ansamblu asupra împrejurimilor, ar fi trebuit să urcăm pe vârf, la 1.844 m. Norii îl învăluiau de dimineaţă şi nu se arătau că s-ar împrăştia, aşa că nu speram să vedem mare lucru de acolo. Zăpada e alunecoasă, lustruită de cei care au coborât ca pe derdeluş. Urcăm jumătate de oră şi ieşim iarăşi din pădure. În faţă stâncile ne dau impresia că intrăm într-un castel. Mai sus norul ne învăluie. Trebuie să stăm mai apropiaţi ca să ne vedem. Renunţăm să ajungem până în vârf, chiar dacă ne rămăsese puţin de mers, căci nu am fi vrut să coborâm porţiunile cu zăpadă pe întuneric. Poate data viitoare...

După ce s-a întunecat de-a binelea, intrăm în cabană. Florin ne cântă la chitară, apoi cinăm şi hotărâm ca în ziua următoare să coborâm pe la peşteră. Norii se împrăştie şi ne lasă să vedem cerul plin de

stele. De jos, Braşovul îşi trimite luminiţele până la noi.Dimineaţa e mai răcoroasă. Ne luăm rucsacurile în

spate şi coborâm. Poteca ne poartă prin pădure spre Piatra Mică. Lăsăm Drumul familiar la stânga, iar noi continuăm să înaintăm pe poteca spre Cabana Bolnoc. După vreo oră de mers întâlnim un indicator care ne îndrumă spre peşteră. Coborâm încet o porţiune cu zăpadă, apoi urcăm un pic şi ne oprim în dreptul unui perete înalt. Intrarea se face printr-o fisură înaltă. Arată altfel decât ne-o imaginam. Ne aşteptam să găsim un tunel care să coboare în munte, şi nu canionul pe care îl parcurgeam căţărându-ne. Aducea mai degrabă cu Vâlcelul secundar al Gălbinelelor. Pe jos gheaţa încă netopită, ne obligă să păşim cu grijă. La un moment dat, drumul nu mai urcă, ci coboară. Găsim un cablu despre care am dedus că e fixat ca să-i ajute pe cei care urcă din groapa care se căsca înaintea noastră. Lanterna rămăsese în rucsac. Până aici avusesem destulă lumină, căci muntele nu se închidea ca un tavan deasupra noastră. Reuşim să vedem capătul coborâşului. Nu părea să fie abrupt, dar fără surse de lumină nu puteam să-l cercetăm îndeaproape, aşa că am făcut cale întoarsă. Vroiam ajungem la Dâmbul Morii nu mai târziu de prânz.

Ne întoarcem unde întâlniserăm indicatorul. Poteca coboară abrupt şi ne duce pe sub un perete boltit, loc numit Şirul Stâncilor. Se continuă apoi o bună bucată prin pădure, în serpentine, sau de-a coasta, pe culme sau abrupt către vale. După trei ore socotite de la cabană, ajungem pe pajişte la Dâmbul Morii. Privim cu jind spre crestele care strălucesc în soare. Nu am ajuns până sus, sus..., dar cu siguranţă vom reveni curând!


Corespondent

Facultatea de Teologie din Salonic - la porţile creştinismului grecescCĂTĂLIN DOBRI

Pe parcursul anului universitar 2010-2011 am avut ocazia să studiez un semestru (Studii Licenţă) la Facultatea de Teologie din Salonic (Thessaloniki,

Θεσσαλονίκη) din cadrul Universităţii Aristotel, Grecia. Acest lucru a fost posibil datorită programu-lui Erasmus care oferă burse studenţilor dornici să experieze alt stil de invăţământ, să acumuleze informaţii despre cultura şi civilizaţia altei ţări şi, nu în ultimul rând, să-şi însuşească o nouă limbă. Universitatea Aristotel din Salonic oferă gratis studenţilor Erasmus cursuri intensive de limbă greacă (E.I.L.C.) înaintea începerii anului universitar, atât pentru începători (A1, A2), cât şi pentru intermediari sau avansaţi (B1, B2, C1, C2), de luni până vineri, 20 de ore pe săptămână, la care se adaugă şi orele de cultură şi civilizaţie greacă din fiecare luni seara. Cursurile în-cep în luna August şi se termină la finele lunii Septem-brie cu susţinerea examenului specific în urma căruia poţi obţine certificatul de limbă. Predarea se efectuează în limba greacă, respectiv engleză. Înscri-erea pentru programul intensiv de limba se realizează cu câteva luni înainte, prin intermediul Biroului Erasmus de la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Semestrul întâi la Facultatea de Teologie începe la data de 1 octombrie, iar perioada de predare durează până la vacanţa de iarnă (vacanţa de iarnă durează două săptămâni), după care începe perioada de exa minare care timp de 4 săptămâni. Pe data de 26 Octombrie, când este celebrat Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, nu se fac cursuri, pentru că este sărbătoarea spirituală a oraşului. Fiind student Erasmus, îţi poţi alege tu cursurile pe care doreşti să le urmezi, cu condiţia ca la sfârşitul semestrului să acumulezi minimum 30 de credite pentru promovare. Dacă nu eşti vorbitor de limbă greacă, poţi

parcurge această perioadă de studii şi în limba engleză, franceză sau germană, profesorii fiind pregătiţi în acest sens. Cursurile se ţin de luni până vineri şi pot dura de la o oră până la trei ore cu o pauză de zece minute după fiecare oră. Aş dori să remarc aici faptul că profesorii sunt foarte bine pregătiţi, iar dacă este vorba de un text patristic, liturgic sau biblic, întotdeauna vor aduce varianta în original, în limba greacă veche. Sunt foarte deschişi cu studenţii, mai ales cu cei străini şi întotdeau-na ţin cont de părerile tinerilor. La facultate nu se fac seminare speciale pentru un anumit domeniu de studiu, însă profesorul, la sfârşitul cursului, oferă studenţilor teme de cercetare care trebuiesc pregătite în maximum o lună. În fiecare joi între orele 8.00-10.00 se săvârşeşte Sfânta Liturghie în capela Facultăţii, la sfârşitul căreia profesorul de Liturgică explică anumite aspecte mai

importante. Orice problemă legată de curs o poţi discuta direct cu profesorul în biroul lui. Aproximativ o dată la două săptămâni erau chemaţi să ţină

câte o conferinţă atât călugări de la Muntele Athos, cât şi preoţi sau profesori din ţară sau de peste hotare.

Ca student al Universităţii Aristotel, beneficiezi gratis de toate cărţile necesare pregătirii pentru examinare sau pentru lectura suplimentară şi ai acces la toate bibliotecile fără să plăteşti vreo taxă. De asemenea, nu există locuri cu taxă la facultate, iar dacă doreşti să urmezi două facultăţi simultan sau consecutiv, nu vei plăti nicio taxă de şcolarizare. Tuturor studenţilor din cadrul Universităţii li se oferă două mese pe zi gratis la Restaurantul Stundeţesc Euxinos Leschi.

La final, aş dori să vă aduc la cunoştinţa faptul că Grecia are un bogat tezaur ortodox care merită exploatat pentru formarea unei trăiri şi culturi teologice. Orice teolog nu ar trebui să treacă cu vederea acest lucru dacă tinde să-şi lărgească orizontul ortodox.

Şcoala de Teologie din Salonic


Tehnici artistice

Pictura icoanelor pe lemn (I)MIRUNA DUMITRESCU Icoana pe lemn este complet diferită faţă de icoana pe

sticlă, atât din punct de vedere al materialului folosit - lemnul -, cât şi al cromaticii abordate. Este mult mai

veche, fiind menţionată în Biblie, când Iisus dorind să-l ajute pe regele Abgar din Edessa, îi trimite un ştergar pe care îşi şterge faţa rămânând imprimat pe acesta chipul Său. Istoria demonstrează că au existat perioade de evoluţie, dar şi de involuţie cum a fost cea din sec. VIII, când au fost interzise reprezentările sfinţilor şi ale Mân-tuitorului şi a Maicii Sale, perioadă numită iconoclasm.

Pregătirea lemnului pentru icoana bizantină

1. Lemnul. Sunt de preferat esenţele nerăşinoase (tei, stejar), întrucât ele permit mai uşor lipirea pânzei. Lemnul trebuie să fie bine uscat pentru a nu lucra în timp. Pentru a evita îndoirea lemnului se aplică traverse. Suprafaţa pe

care dorim să pictăm nu trebuie să fie netedă. Lemnul trebuie incizat cu o reţea de diagonale, acest lucru permite aderarea mai bună a pânzei la lemn.

2. Cleiul. Cleiul de oase se dizolvă în apă pe baie de aburi, apoi se ia tifonul sau pânza fină se înmoaie în clei, după care se întinde pe lemn dinspre centru spre margini, netezind bine suprafaţa. Se folosesc ţesături fine, deoarece o pânză groasă aderă mai puţin bine la lemn. Cele mai bune sunt pânza de in, de cânepă şi de bumbac. După ce s-a uscat pânza, cu un şmirghel fin se îndepărtează marginile.

3. Grundul. Este obţinut din clei cald amestecat cu praf de cretă şi un pigment. Grundul se dă într-un strat subţire. Nu trebuie să încărcăm cu foarte multe straturi de grund (maximum 4 straturi). Lemnul se prepară în poziţie orizontală. După fiecare strat de grund se ia o bucată de smirghel şi se nivelează suprafaţa. Ultimul strat se lustruieşte.

Desenul icoanei Se desenează chipul sfântului sau scena

religioasă cu creionul sau se poate face decalcarea. După ce desenul este gata, este nevoie să fie incizat, pentru ca după acoperirea lui cu stratul de culoare, să fie vizibile liniile desenului.

AurireaPe locul unde dorim să aplicăm aur sau slagmetal

(aureole, fonduri sau veşminte), aplicăm mai întâi câteva straturi de şerlac dizolvat în alcool tehnic (14% – 140 g fulgi de şerlac pentru 860 ml. alcool tehnic). Acest strat de şerlac va împiedica absorbţia excesivă a mixtionului de către grund (mixtionul = soluţie care după uscare are calitatea de a lipi foiţa de aur). Se aplică un strat de mixtion (există mai multe tipuri de mixtion, cu uscarea la 15 minute, la 30 minute, la 3 ore şi la 12 ore) în locul unde vrem să punem foiţa, se întinde bine şi se lasă la uscat în funcţie de timpul de uscare al mixtionului folosit. Se aplică foiţa de aur sau şlagmetalul, se lasă un pic, şi apoi se pune o coală de hârtie şi se presează cu o bucată de bumbac. Se mai lasă la uscat, iar după se curăţă cu o pensulă moale, astfel încât să rămână suprafaţa netedă. Pentru a nu oxida se izolează cu şerlac. În final contururile se curăţă cu o lamă ascuţită.

Tempera cu ou Pentru culorile de tempera se foloseşte emulsia

de ou, ea are rol de liant şi în plus conferă culorilor prospeţime şi rezistenţă în timp. Emulsia de ou se prepară folosind un gălbenuş de ou, amestecat cu puţină apă, câteva picături de oţet. Toate amestecate foarte bine până se obţine o spumă. Emulsia se ţine la rece după ce s-a pictat, dacă vreţi să o mai refolosiţi. Rezultatul este un colorit intens şi după uscare un strat uniform, care se fixează bine de grund.


Asistența socială – «modus vivendi»?

poate un om cu o poziție socială de invidiat, cu o familie frumoasă și o viață lipsită de griji până atunci. Cum să fii suficient de inteligent pentru a-ți deschide sufletul și mintea pentru a-l ajuta, dar nu atât de mult pentru a nu fi manipulat emoțional, psihic, pentru a păstra acel echilibru atât de necesar în orice activitate? Cum poți depăși acele prejudecăți care te împiedică să vezi dincolo de aparențe și să îl judeci după prima privire? Acele prejudecăți care te fac să te ferești de el pe stradă, în locurile publice, în mijloacele de transport în comun? Cum procedezi atunci când cei pe care vrei să îi ajuți cu adevărat, nu te lasă? Oare de ce?! Și mai ales, ce faci atunci când, majoritatea din jurul tău desconsideră această profesie doar pentru că structura lor interioară nu le-ar permite să realizeze niciodată nimic în acest domeniu și pentru că nu știu cu adevărat ce înseamnă? Într-o discuție recentă cu o persoană care lucrează în acest domeniu, aceasta mi-a mărturisit că asistenții sociali (cei care își fac realmente meseria) sunt „oamenii buni la toate”, că trebuie să aibă minimele cunoștințe din aproape orice domeniu. De ce nu am menționa pe lângă acestea și salariul «exorbitant» obținut în urma prestației lor? Deși oarecum paradoxal, subiectivismul meu se împletește cu un realism bine

înrădăcinat, realism care nu mă lasă indiferentă față de acei oameni implicați, care mă determină să manifest o profundă considerație față de ei și eforturile lor. Și pentru a răspunde la eterna întrebare „De ce Asistență socială în cadrul Facultății de Teologie?”, afirm: deoarece, aici, în pofida celor afirmate de unii dintre voi, dragi studenți, aveți

ce învăța, chiar dacă de multe ori, acesta este rezultatul unor acțiuni mai puțin plăcute, și da, îndrăznesc să afirm că și noi, viitorii asistenți sociali vom avea un rol măcar secundar pe lângă viitorii preoți și profesori, care vor înmulți și vor răspândi (cel puțin în teorie, de preferat în practică) ceea ce au acumulat în cadrul acestei facultăți. Și pentru a nu rămâne vreo întrebare din cele de mai sus fără răspuns, consider că nu poți depăși toate acele dificultăți, dacă ești adeptul superficialității, al comodității, al mediocrității. Nu ai altceva de făcut decât să distrugi acea barieră de prejudecăți, să încerci să dai tot ce e mai bun din tine, oricât de clișeic ar suna asta, să te implici cu adevărat, să îți pese de cel din fața ta, pe care trebuie să îl tratezi de pe o poziție egală, nu superioară, să faci tot ce poți pentru a-i descoperi adevăratele necesități și pentru a-l ajuta pe drumul satisfacerii lor, să dai dovadă de tărie pentru a nu fi învins de emoții, gânduri, speranțe demult apuse, nu-ți rămâne nimic mai mult decât să fii un profesionist în adevăratul sens al cuvântului!

Cât de des te-ai întrebat ce înseamnă „asistența socială”, cu adevărat? Dincolo de toate definițiile și conceptele de care ne lovim aproape zilnic și

care ne sunt inserate într-un mod oficial și poate uneori involuntar? Unii vor spune că asta nu face parte din sfera lor de interes, alții vor răspunde poate superficial, formulând o oarecare frază, iar o mică parte va afirma că nu ai cum să înțelegi această profesie și tot ce ține de ea, dacă nu încerci să te desprinzi de tot ceea ce înseamnă teorie și să înclini spre practică, adevărata experiență (ca în cazul majorității profesiilor). Îmi asum subiectivitatea în ceea ce privește modul de abordare al acestui articol, subiectivitate care-i va face pe unii să considere că exagerez, iar pe alţii, poate să-mi aprecieze ideile. Fiecare are o perspectivă diferită asupra acestei activități, ceea ce este absolut normal. Acest articol este scris pentru ambele categorii de oameni, (dar, în special, pentru aceia care cred cu adevărat în ceea ce fac și vor face), având dorința de a împărtăși din puţina mea experiență (trei ani și jumătate ca voluntar în cadrul Clubului Voltin-Brăila și boboc în cadrul practicii anul acesta). Cu toții am auzit, și nu de puține ori, că „munca te înnobilează”... Ei bine, da, cred în această sintagmă, permițându-mi riscul de a o completa oarecum, spunând că, mai ales acea muncă, pe care o duci până la capăt cu succes, în care te implici în-tr-o foarte mare măsură, are această influență asupra ta. Asistența socială îți oferă un plus de noblețe, un strop de motivație și mult exercițiu, un exercițiu de cunoaștere, mai întâi în ceea ce te privește, și apoi în ceea ce îi pri vește pe beneficiarii cu care vei „lucra”. Pentru a-i putea înțe lege pe acei oameni, trebuie să dai dovadă de empatie, să știi să te pui în locul lor, să încerci să le înțelegi necesitățile, deoarece fiecare om are nevoie de altceva, să-i respecți indiferent de poziția lor socială, de diferențele dintre tine și ei, să ai un comportament adecvat, să poți să îi ajuți într-o oarecare măsură, tu fiind doar un pion în lungul drum birocratic la capătul căruia vor obține ceea ce au nevoie, sau nu, din păcate. Nu voi exagera spunând că este ușor sau că nu vor exista dificultăți, mai ales când ești la început și nu știi cum să reacționezi având, de exemplu, un om în fața ta, complet deposedat de tot ce obținuse,

Vasiliade

VICKY CIOBANU


O oră mai specială, controversată... o singură oră printre multele de română, matematică, limbi străine... Atât de puțin pentru atât de mult, 50 de

minute pe săptămână în care să formezi, să informezi, să trezești, să transformi, să oferi bucurie, să fii om printre oameni, nu doar profesor în mijlocul unor elevi gata să te „devoreze” din momentul în care ai pășit în clasă.

În cadrul orei de religie verbul predominant este a cunoaște. Până aici, nimic ieșit din comun, totul pare la fel ca în cadrul celorlalte discipline – teorie, monotonie, lipsă de interes, numai că lucrurile se schimbă atunci când vine vorba de subiectul cunoașterii – te cunoști pe tine, îi cunoști pe cei de lângă tine, cunoști Adevărul, Îl cunoști pe Dumnezeu. Toate capătă un sens, sunt ancorate în realitate, teoria e urmată de o practică vie, care se continuă dincolo de limitele spațiale și temporale ale instituției de învățământ. Religia oferă răspunsuri la întrebările existențiale ale omului de orice vârstă, îl determină să caute singur direct la sursă, îl scoate din cotidian și îl transpune în sensibilul care hrănește. Profesorul de religie nu face doar muncă de catedră, ci are o activitate intensă şi complexă, își pune amprenta în viața fiecărui copil pe care îl întâlnește, activând în el tot ceea ce are bun, cultivând valori morale, aptitudini, atitudini. Formează un om capabil să facă față zbuciumului interior și exterior la care este supus în fiecare zi, dar în același timp îi întărește încrederea în sine și îi alimentează nevoia de a cunoaște și de a fi înțeles. Comunicarea autentică profesor - elev presupune empatie, învățare permanentă în ambele direcții, încredere, stabili-tate, emoții, sentimente și o paletă de reacții umane care-i conferă copilului certitudinea că nu reprezintă un obiect, o ciudățenie, ci o ființă unică. Dialogul face posibilă apro-pierea profesor-elev, elev-elev, reușind să creeze cadrul în care copiii se exprimă liber cu privire la dorințele, nevoile, frământările individuale sau colective. Faptul că profesorul este receptiv la comportamentul elevilor asigură o mai bună desfășurare a orelor, cu o atmosferă destinsă, în care toți pot avea certitudinea că sunt ascultați și că primesc răspuns solicitărilor lor. Profesorul devine un alt părinte care îl ajută să urce treaptă cu treaptă pe drumul numit viață, îi

stabilește coordonatele și oferă principiile generale după care să se ghideze oricând. Ora de religie nu-și propune a fi o oră în care ordinea și disciplina sau acumularea de cât mai multe informații să primeze, ea lucrează cu suflete pe care se străduiește să le păstreze curate; nu noțiunile lipsite de fond constituie scopul acestei discipline, ci lucrurile inte-rioare care nu pot fi evaluate conform unui tipar bine stabilit. Monotonia, plictiseala, tristețea nu-și au locul aici, unde cu-riozitatea copiilor e la nivel înalt și profesionalismul profeso-rului nu trebuie să dezamăgească. Elevul nu mai are nevoie de încă un profesor care să-l agaseze cu sarcini istovitoare, are nevoie de un om care să colaboreze cu el, să-l ajute să se deschidă, să privească în jurul lui împăcat și mulțumit. Bucuria profesorului care vine în fața clasei cu plăcere este receptată de copii, iar feed-backul este pe măsură. Un om pregătit, care crede în ceea ce spune determină o atenție sporită, un interes crescând și discuții interesante. Sintagma devenită clișeu „profesorul ca model” are alte conotații. Profesorul de religie nu este un model doar prin activitatea de predare şi evaluare pe care o desfășoară, ci prin întregul său comportament. Valorile despre care vorbește în cadrul orei nu trebuie să rămână la acel nivel, nu-i poate convinge pe elevi de necesitatea lor dacă în viața lui nu se regăsesc, nu poate pretinde altora ceea ce lui îi lipsește în mod voit. Deși doar o oră, importanța ei e primordială. Transformă omul în creștin, tristețea în bucurie, disperarea în nădejde, întrebarea în răspuns. Aparent o materie în plus, ea demonstrează prin efectele pe termen lung că reprezintă o necesitate a timpurilor noastre, care își propune deplasarea accentului de la efemer la veșnic.

Didactică

CLARA ANDREEA SANDU

O altfel de oră


Atitudini

Pierdut în tumultul vieţii cotidiene, găsesc puţin timp să mă regăsesc şi să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Constat că trăiesc într-o lume

care nu are direcţii şi merge de-a valma, fără să ştie ce se-ntâmplă cu ea. Apoi mă întreb, de unde vin toate acestea? Ceea ce descopăr, pe cât mă surprinde, pe atât mi se pare de firesc. Trăim într-o lume în care noi suntem legea şi-n care noi suntem cei care ne creăm imaginile şi concepţiile despre cum trebuie să fie omul în societate. Fără să ne dăm seama, ne spunem cum trebuie să fim ca persoane, cum trebuie să ne comportăm cu ceilalţi în diversele medii și anturaje, cum trebuie să ne imbrăcăm, ce și cum trebuie să mâncăm. Practic, omul este în centrul universului și totul se învârte în jurul lui. Bazându-se pe propriile sale puteri, el s-a îndepărtat de Dumnezeu, uitând că nu este stăpân nici măcar pe propria-i viaţă. Însă i-a dat omului ceva fără de care viaţa n-ar fi avut nicio valoare, anume, libertatea lui. Singurul lucru peste care suntem stăpâni. Nimeni de pe lumea asta şi nici Dumnezeu nu ne va lua libertatea. Evident că acest lucru este bun, însă dacă ne uităm ce-am făcut cu ea, vom constata că am transformat libertatea într-o închisoare. Deşi putem avea o viaţă minunată, alegem să trăim o corvoadă continuă. Punem prea mult ac-centul pe numărul anilor vieţii noastre şi ne chinuim să-i adunăm cât mai mult, încât uităm să-i mai trăim. Judecăm prea mult şi iubim prea puţin. Cerem de la Dumnezeu tot ce vrem, mai puţin să ne lumineze. Vorbim atât de mult despre ceilalţi, dar uităm să mai vorbim cu noi înşine. Ştim multe cancanuri, dar cuvântul lui Dumnezeu ne e străin. Râdem într-una de alţii căci, dacă ne-am

uita la noi, ne-ar apuca plânsul. Trăim prea puţin alături de Dumnezeu și ne aducem aminte de El tot mai rar. Ne întrebăm de ce ne merge prost și suntem nefericiţi? Răspunsul, pe cât este de simplu, pe atât de ignorat este: oare la ce ne-am fi așteptat să realizăm când omul l-a înlocuit pe Dumnezeu și și-a luat viaţa în propriile lui mâini, trăind după propriile reguli, nesocotind cuvântul și învăţătura Lui? Nu știm cum să ne facem mai plăcuţi celor din jur, cum să fim mai admiraţi de către ceilalţi, dar nu ne interesează cum suntem în faţa lui Dumnezeu. Ne comportăm și vorbim după cum se poartă la modă, imităm și prindem tot ce-i prost, vânzându-ne pe noi înșine și bătându-ne joc de darul lui Dumnezeu, pierzându-ne toată auten-ticitatea cu care ne-a înzestrat. E ironic cum ascultăm la ce spun ceilalţi şi credem cu uşurinţă la ce spun ziarele și ce apare la televizor, dar ne îndoim de ce spune Sf. Scriptură și nu luăm aminte de învăţăturile scrise acolo. Petrecem cu ușurinţă nopţi prin cluburi de noapte, dar ne e greu să venim duminica la Sfânta Liturghie și atunci când o facem, murim de plictiseală. Iar când mă gândesc la poporul român ca la unul creștin, cu tristeţe reali zez că este doar cu numele creștin. E trist cum am uitat să mai dăm pe-acasă, să-I mulţumim Părintelui pentru viaţa noastră. Cel

mai preţios lucru pe care-l avem în viaţa aceasta, noi îl refuzăm fără să ne dăm seama, libertatea de a fi noi înșine şi de a alege.

În încheiere, vreau să transmit un gând de pace și iubire: deschideţi-vă inimile şi daţi-vă voie să trăiţi. Zâmbiţi mai mult şi veţi aduce un strop de culoare lumii. Iubiţi-l pe cel de lângă voi căci pe Dumnezeu îl iubiţi.

Pace vouă!

Omul: o libertate refuzatăTRAIAN IVĂNESCU


Sfântul Pahomie s-a născut în preajma anului 1647, în satul Gledin din ținutul Bistriței arde-lene, din părinți credincioși: tatăl său, preotul

Eftimie din Gledin și mama sa prezvitera Ana. La botez a primit numele de Petru. Nu se cunosc foarte multe date despre copilăria sa, presupunând că a urmat cursurile şcolii lângă casă, mergând apoi mai departe și din tinerețe intrând în obștea mânăstirilor din Moldova. Nu se ştie cum a ajuns în Moldova, singura informație se găsește într-un pomelnic la schitul Pocrov unde se spune: „Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L-a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Mânăstirea Neamţ.

Fiind frate tânăr a trecut prin toate etapele ascultării și toate sarcinile date de egumen sau de ceilalți părinți şi frați ai obștii. Având calități deosebite şi fiind un exemplu pentru ceilalți, la vârsta de 25 de ani a primit tunderea în monahism de la egumenul Ioan. Fiind o vreme tulbure pentru credința Ortodoxă, nu de puține ori a trebuit să fugă de năvălirea barbarilor, împreună cu obștea și odoarele mânăstirii. Adâncindu-se și mai mult în rugăciune și fapte bune, episcopul de atunci l-a hirotonit întru preot, și de aici încolo ascensiunea lui a fost fără oprire. A fost ales ecleziarh al marii Biserici, iar când egumenul Ioan a trecut la Domnul, a fost pus Pahomie în locul lui. Toate aceste înălțări lumești nu au făcut altceva decât a-l smeri și mai mult pe tânărul Pahomie. A condus Mânăstirea Neamț cu

bună chivernisire între 1702-1704. Apoi, voind și mai mult să tindă spre desăvârșire plecă la Kiev, unde devine ucenicul Sfântului Dimitrie al Rostovului. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.

Dumnezeu a rânduit pentru el ceva mai bun; va fi fost aflat de niște boieri aflați la vânătoare, care mai pe urmă la sfat cu mitropolitul, episcopii și egumenii țării, l-au ales episcop al Romanului, în locul vred-nicului de pomenire Lavrentie al Romanului, trecut

la Domnul. Astfel „liniştitorul de sub muntele Chiriacului”, așa cum era numit de boieri și popor laolaltă, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.

Nevoinţa pustnicească nu l-a împiedicat să se arate un bun chivernisitor şi drept judecător în pricinile episcopiei, păstorind, cu cuvântul şi cu puterea duhului, şapte ani şi trei luni turma încredinţată de Mântuitorul Hristos. În tot acest timp, în care a fost înconjurat cu evlavie de credincioşii săi, Sfântul Ierarh a învăţat poporul tainele credinţei,

i-a sfătuit pe monahi pe calea nevoinţelor, l-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici şi a purtat de grijă celor săraci şi lipsiţi de ajutor. Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu l-au făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, retrăgându-se la Pocrov. A plecat în pribegie în Transil vania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pe cerska, unde a primit marea schimă, numindu-se Pimen. A trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie, zi în care şi Biserica Ortodoxă Română îl cinstește după cuviinţă.

Sfinți români

Sfântul Pahomie de la Gledin, episcopul RomanuluiANDREI SOLOMON

© Iosub Gabriel Florian (An III, Artă Sacră)


Ultima cununăALExANDRU PĂDURARU(Anul IV, Teologie Pastorală)

Poezie

Sunt gândul răzleţce naşte stingherdin praf şi din scrum,din praf şi din fum...

Sunt şoapta de seară,taină de ceară,taină, mister...

Sunt strigătul din noaptea aurită,Sunt zbor alb, de pasăre vrăjită,SUNT EU!...

Sunt aripă şi vis,Sunt dorul ce-a aprinsSCÂNTEI...,

Sunt aripă şi vis,Sunt dorul ce-a cuprinsdoar mângâieri...Sunt mângâierea Harului de Sus,Sunt Rugăciunea ce n-a apusde IERI... –

SUNT DE NICĂIERI...

Tulburătoare-i zarea-n asfințitCând fulgi cerniți de sus coboară Să-mi bată iar la geamuri ca ș-asearăIscoade dac-am adormit.

Dar eu adorm târziu la răsăritCa un sihastru care-ntreaga noapteCere Preabunului iertare de păcateȘi să-l numească ucenic iubit.Și clipe trec și alte clipe vinDar nu-nțeleg cum poate-așa să doarăVifornița cumplită de afarăS-apleacă brazii de atâta chin.

Și nu găsesc pe nimeni prin căminSe-ntâmplă pentru-a nu-știu-câta oară Să-mi fie frig și trupul să mă doarăPastile n-am durerea s-o alin.

Suflet sălbatic ce arde de dor, Purta-voi în mine până ce-am să mor...În lume eu când am păşit, ATÂT cerut-am de la soarte: Iubire fără de sfârşit, Şi dragoste fără de moarte, Nu-mi păsa glorie de am, Dar nu am teamă de duşman,Nu-mi păsa dacă mor sau pier, Căci totu-n lume-i efemerNu cer putere nici renume, Nu-mi pasă de-ale vieţii glumeSă fiu bogat nu îmi doresc, Vreau doar să am cât să trăiesc NUMAI ATÂT pe lume îmi doresc: SĂ FIU IUBIT şi SĂ IUBESC.

Nu găsesc cuvânt să spunăȘi în taină al meu dorSunt doar eu si trista lunăȘi ușor spre ea cobor...

Și din gând rostesc spre eaDulce visul neîmplinitCu o fată ca o stea...Ce în viaţă am iubit!

Dar și ea suspină receMă privește încetișorParcă din durere îi treceVăzând dragostea de muritor!

Ca un fluture în noapte Încerc să o îmbrățișez ușor,Căci lumina ei nu poateSă mă facă ca să zbor...

Îți citesc iubită lunăInima ce la toți o daiCa-ntr-o carte ce adunăLumină sfântă din Rai...

Și rămân, rămân în noapte Ca un călător grăbitNeștiind unde se poateGăsi omul fericit...

OLARIU TIBERIU (Anul IV, Teologie Pastorală)

NISTOR ALExANDRU VALENTIN

NICOLETA ENCULESCU (Anul II, Teologie Didactică)

Tulburătoare

Tot ce îmi doresc…

Sunt de nicăieri


De vorbă cu doliul

Temător de profunzime

TRAIAN IVĂNESCU (Anul I, Teologie Didactică)

POTOCEA EMILIA-COSMINA (Anul II, Teologie Socială)

În sublima liniște a gândurilor vorbesc cu sufletulÎmbătat de falnice himere a visului de amorezȘi-n genune se-afundă cugetulSă învăț să mai visez.

Mi-am luat pereche un doliu amabilDepănăm aforismele morbid atrofiateȘi răcnetul latent volatilSe stinge în amintirea speranțelor încercănate.

În dorul malign de ea demult uitatSe promulgă „A fi sau a nu fi”În cenaclul sentimentelor chematReferendumul a decis: Nu vei ști cât vei trăi.

Amintirea-mi dă o palmă că de ea îmi amintescCe lașitate să-mi caut sentința în trecutIar din obscurul viitor să privescCinic tot ce m-a durut.

Drama unui amor îndoliatE în a lui moartă speranțăCăci așa s-a condamnatLipsindu-se de orice doleanță.

Femeia, o nimfă perfidăAmbrozia bărbatuluiMereu părând lucidăÎl trimite-n deșertăciunea păcatului.

Doliul, văduv pecetluit pentru eternitateaInfinitului cuprins de necuprinsNu-și va găsi jumătateaMocnind solitar nestins.

Mângâie-mi părul. Astăzi e aspru şi sărat. Pară-mi-se că aşa a fost mereu. De atâta amar de vreme nins,cu vânturi şi ploi multe, Scăldat în apa mării şi-n freamătul apusului.

Stai lângă mine şi nu mă lăsa, Ţine-mă de mână şi nu-mi da drumul. Azi vreau să te simt în profunzime, Să te cunosc mai bine. Am strâns atâtea drumuri în mine că pe-un ghem, Dar tot mi-i dor de ducă. Acum mă las purtat de focul aprins Al vremurilor de altădată Ca norii dirijaţi de vijelii Şi dornici să cunoască, Atingerea cu munţii. Spre seară stau şi sorb prin pupile lumea, Şi-n taină cu auzul Mă las purtat de valurile gândurilor mele. Gându-mi zboară departe, La tot ce-am putut să privesc, Să ating, să simt, să construiesc. De ce am crezut de atâtea ori Că-mi place doar o floare, Dintre atâtea mii de flori? De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi Găseam o altă floare cu frunzele mai moi? Oh,cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând O caut neîncetat, s-o mângâi fir cu fir, Fără să-ntreb măcar de s-a ivit doar mie Gingaşă crizantemă, întreagă ei trăire. Am băut cu nesaţ din paharul vieţii Şi m-am gândit ce doruri adânci Mă cuprindeau la lăsatul serii.Acum, sub zenit O să fiu fericit, Când cineva,nu ştiu cine şi când Îmi va descifra litera şi inima, Mă va privi şi va vedea O parte din viaţa mea. Amândoi, râzând, ori rânjind, Ori plângând. În inimă mea ultimul gând s-a stins: Vei fi oare alături de mine? Până când?

Coordonatorul paginilor de poezie Tiberiu Anghelina.E-mail: [email protected], Tel: 0745.480.360Pentru ca poeziile tale să apară în paginile acestei reviste trimite-le (cu diacritice) la adresa de e-mail de mai sus.


70 km şi ceva de Bucureşti

3. Mobilu’ şi ursuleţu’

(Părintele Matei mergea spre casa lui nea’ Vasile. Pe drum fu oprit de maica Victorița care discută cu părintele despre parastasul soțului răposat și despre problemele din căsnicia părintelui.)

Matei nu se îndepărtă mai mult de zece pași de poarta maicii Victorița când telefonul începu să-i sune. Până la hirotonie Matei avea mereu ca ringtone replici dure de prin filme. Și le prelucra singur cu niște progrămele de editare, iar telefonul său, odată la câteva luni, își schimba sunătoarea, de fiecare dată însă fiind dură și nesimțită. Odată cu hirotonia fu obligat să schimbe inclusiv acest obicei aşa că telefonul îi suna comun. Soneria se diminuă şi soft.ul telefonului încercă să pronunţe numele apelantu-lui. „Ion-la” se auzi, după care soneria continuă la intensitate maximă.

Părintele îşi dădu parte din sutană la o parte printr-o mişcare învăţată cu greu şi-şi băgă mâna în buzunarul pantalonului pentru a-şi scoate tele-fonul. Mobilul încercă din nou să rostească numele apelantului. „Ion-la” se auzi din nou. Matei ştia că telefonul îşi doreşte să spună „Ionela”, dar niciodată nu reuşeşte, deşi preotul a încercat să dubleze e-ul pentru a ajuta programul.

„Da...” răspunse Matei cu o voce popească care-l şocă pentru câteva secunde. „Matei... ce faci?”. Vocea zglobie, aparent veselă a soţiei răsună de partea cealaltă a undelor GSM. „Uite... m-a invitat nea’ Vasile pe la el că i s-a născut nepotul. Nu puteam să-l refuz.” „Să înţeleg că eşti pe jos...” constată Ionela fără probe concrete, tonul vocii schimbându-i-se. „Păi iau maşina pentru trei uliţi?” aprobă spăşit Matei. „Şi în anteriu...” Ionelei îi plăcea să folosească termenul „anteriu” pe care-l găsise, din greşeală, într-un dicţionar de sinonime. „Ionela... canoanele cer ca preotul să fie îmbrăcat în reverendă tot timpul.” „Canoanele astea mă omoară pe mine.”

Schiță

oftă Ionela dar, spre surprinderea lui Matei, soţia începu să râdă. Mai multe certuri porniseră de la variaţiuni pe aceeaşi sintagmă aşa că popii îi stătu inima-n loc pentru câteva secunde. „Preotul cu care vorbesc acum poate să stea şi la noapte îmbrăcat cu anteriu...” ameninţă preoteasa, făcând referire la patul conjugal. „Văd că eşti veselă azi. S-a întâmplat ceva? Iar ţi-au dat colegele să fumezi prostii?” Matei se îngrijoră de tonul mult prea vesel al Ionelei, mai ales că era mijlocul unei zi de luni, moment în care un angajat e foarte mizerabil. „Am rezolvat cazul de la Gross&Shroder. Diseară sărbătorim, aşa că aştept să te văd în faţa biroului la 7.” Aici intervenea autori-tatea ei. „Felicitări…” Matei nu mai apucă să spună altceva că Ionela vorbi scurt, chiar dacă pe acelaşi ton vesel „Dacă nu vii divorţez. Să văd dup-aia cum ajungi tu protopop.”

Matei se încruntă. Glumele de genul acela nu-i plăceau deloc şi Ionela o ştia. „Foarte caraghios…” rosti el pe un ton îmbufnat. “Hai, nu lăsa botic. Am glumit. Deci... vii?” Tonul Ionelei, vesel, plin de viaţă, zglobiu cum prea rar îl mai auzea Matei făcu parcă soarele să strălucească mai puternic, iar căldura pe care Matei o simţea, îmbrăcat în negru, cu reverendă peste costum, să pară mult mai răcoroasă. „Cum să nu...” spuse Matei zâmbind. „Da’ te rog eu…” continuă Ionela „... vino fără maşină să ne întoarcem împreună acasă. Ştiu că e greu cu maxi-ul...” „Aşa fac, promit...” răspunse Matei „... mă bucur mult că s-a rezolvat cazul, să ştii. Eşti cea mai tare.” „Te iubesc rău, să ştii... părinţelu’ meu...”, spuse Ionela pe acelaşi ton vesel „... auzi...” continuă ea „... dar la articolul ăla ai mai lucrat?”

Matei ştia că urma să vină şi acea întrebare. Lucra de aproape două săptămâni la un articol pentru „Studii Teologice” deoarece vroia să se înscrie la doctorat în Bucureşti şi dorea să-şi îmbunătăţească mâna la scris. Scrisese jumătate din el cu o energie debordantă fiind gata în vreo două zile, dar apoi se opri şi actualmente nu făcea decât să scrie câteva rânduri după care să le şteargă şi să le scrie din nou. „Puţin...” rosti el, pe un ton apologetic. „Lasă că te

TIBERIU ANGHELINA


apuci de mâine şi-o să fie bombă!” Aşa făcea Ionela când avea o zi foarte bună la servici. Toate prob-lemele lui, toate problemele ei şi toate problemele lor deveneau uşor de rezolvat, se transformau chiar, uneori, în elemente pozitive ale existenţei lor. Dege-aba încercase să-i explice Matei că pentru a termina articolul îi lipsea o perspectivă clară asupra propriului său parcurs, o dorinţă care să-l covârşască, aşa cum se întâmplase în primele două zile. Nu înţelegea... probabil că nici n-avea cum să înţeleagă.

„Aşa e...” aprobă Matei spăşit. Adevărul era că, deşi terminase licenţa şi masterul, deşi avea o paro-hie ai cărei membrii îl respectau, deşi activa într-o comunitate în care putea să-şi exercite toate cele învăţate în anii de facultate, se simţea neîmplinit. Se simţea un ratat din punct de vedere profesional. Asta deoarece, în primul rând, îşi crease nişte aşteptări foarte mari în timpul seminarului şi facultăţii, aşteptări bazate pe prieteniile sale din mediul popesc. Degeaba îşi spunea de fiecare dată că Dumnezeu le rânduieşte pe toate, degeaba îşi dorea să se lase pe mâna Creatorului, el ocupându-se doar de mântuirea lui şi a turmei pe care o avea de păstorit, degeaba teologia care-o învăţase îi spunea că acest sentiment al lui de neîmplinire este în parte şi un sentiment de vină, deoarece încercase prin metode necreştine să ajungă undeva, iar acum Domnul dorea să-l îndrepte din lumea aceasta, degeaba... dar probabil acest sentiment care-i bloca creativitatea era suferinţa pe care trebuia s-o îndure pentru a învăţa şi a se îndrepta, implicit.

„Iar ai căzu pe gânduri...” rosti Ionela, curmând momentul de tăcere „... lasă c-o rezolvi tu, am încredere în tine.” Şi asta-l deranja, toată lumea avea încredere în el. Toţi ştiau că poate, ca este în stare, iar presiunea acelei ştiinţe sociale îl covârşea adesea. „Da iubita...” „Diseară sărbătorium, preoţelu’ meu.” Vocea ei drăgăstoasă rupse, cel puţin pentru moment, îndoiala şi molcomeala ce venea odată cu ea. Ionela mereu reuşea să-l surprindă plăcut. Mereu reuşea să-l învioreze, în ciuda faptului că trebuia, în mijlocul Utreniei de Duminică s-o sune până când se trezea pentru a veni la Liturghie, chiar dacă se certau datorită poziţiei şi stricteţii lui în cele teologice. „Te iubesc...” rosti el. „Şi eu te iubesc...” îi răspunse ea „...mă întorc la muncă...” continuă, „ ...te aştept

diseară.” Convorbirea se

încheie. Părintele îşi puse telefonul înapoi în buzunarul panta-lonului şi dori să-şi continue călătoria când, lângă el, se opri într-un nor de praf, un BMW vechi, boteazat în terminologia românească „ursuleţ”. Tabla bătrânei, dar puternicei maşini, duduia a manele. Sutana părintelui se umplu de praf şi-şi luă adio de la imag-inea sa, până în acel moment, cât de cât neprăfuită. Când colbul se mai linişti, geamul maşinii se lăsă iar părintele văzu chipul acoperit cu ochelari chicioşi de soare, al lui Petre Oişteanu. „Padre... mergi la nea’ Vasile?” Petre îi spunea mereu „padre”. Matei fu iniţial surprins, apoi revoltat, după care, după mai multe nereuşite încercări de a-l corecta, acceptă apelativul ca arătând totuşi un oarecare respect pen-tru haina clericală. „Da, Petre…” răspunse părintele.

„Pierre părinte… Pierre…” Tot satul îi spunea lui Petre Pierre chiar dacă fusese născut, crescut acolo, iar acum era tot consătean. Părintele îi spunea Petre în primul rând pentru că era totuși român și Pierre se numeau francezii, românii se numesc Petre, dar și pentru că Petre îi spunea lui Matei padre. Totuşi, în timp ce părintele se oprise din a-l corecta pe Petre în privinţa apelativului, Petre nu încetase şi Matei ştia că nu avea să înceteze vreodată.

Petre se auto-numise Pierre cu un motiv totuşi. Acesta plecase o vreme în Franţa, făcuse nimeni nu ştia exact ce şi se întorsese acasă cu nişte bani din care-şi construise o casă viloasă de un lux greţos şi-şi pornise un mic magazinaş cu de toate, primul din sat, pe care-l botezase „Boutiq”, denumire asupra căruia atrăgea mereu atenţia. „Băi, nu e magazin, e BoutiQ...” spunea, punând accent nenatural pe ultima literă “ ...cu Q.”


Te invităm să te alături proiectului nostru pe care ni-l dorim cât mai lung şi mai prolific din punct de vedere cultural, teologic şi universitar. Suntem o echipă tânără şi

serioasă, de aceea credem că ne poţi ajuta în acest deziderat al nostru. Ce trebuie să faci? Să scrii un articol şi să îl trimiţi la [email protected]. Echipa noastră editorială va alege cel mai bun articol tematic şi îl va publica în Revista ASTO.

Mai jos îţi prezentăm rubricile în care îţi poţi aduce plusul de inspiraţie şi creativitate:

Părerea mea • Redescoperirea Bucureştilor • Tradiţii • Sfinţi români • Corespondent • Tehnici artistice • Vasiliade • Didactică • Atitudini • Poezie • Schiţă • Manifest • Diverse • Muzică psaltică

Nu contează experienţa în scris, ci voinţa!Deşi avem echipă redacţională, aşteptăm în continuare articole

de la tine! Tu scrie şi noi îţi răspundem pentru a-ţi îmbunătăţi aptitudinile de scriitor sau de jurnalist. Noi îţi dăm câteva idei, tu poţi veni cu altele. Revista ASTO e deschisă propunerilor tale, iar dacă ai şi alte idei în afară de cele sugerate de noi, nu ezita să ni le comunici! Aşteptăm articolele şi ideile tale, indiferent de moment. Chiar dacă trimiţi târziu un articol, dacă este selectat, el poate intra în următorul număr. Termen de predare al materialelor: fiecare zi de 15 ale lunii anterioare apariţiei numărului următor.

Este spaţiul tău!Îmbrăţişăm originalitatea şi iniţiativa, aşa că dacă ai orice

fel de idei, nu ezita sa ne trimiti! Redacţia are dreptul de a re-fuza un articol dacă acesta nu corespunde intereselor publicului ţintă, este împotriva intereselor revistei sau dacă articolul nu este scris corespunzător.

Revista ASTO e bazată pe voluntariat. Dorim să dăm o şansă tuturor studenţilor de a se face cunoscuţi şi auziţi şi îi ajutăm ca mesajul lor să ajungă la aproximativ 1.000 de studenţi şi la actorii sociali din viaţă studenţească.

CE TREBUIE SĂ FACI:Pentru că toţi suntem studenţi doritori de a învăţa cum se

face treaba profesionist, te rugăm ca atunci când ne trimiţi articolele tale, să parcurgi următorii paşi, întâlniţi în orice proces

redacţional:1. Verifică deadline-ul, iar subiectul, limbajul şi forma

trebuie adecvate publicului.2. Scrie articolul tău neapărat cu diacritice.3. Încearcă pe cât posibil să respecţi numărul de semne

(2.500 – 3.000 de semne in general pentru orice fel de articol)4. Nu uita să îi pui un titlu sugestiv şi să te semnezi imediat

sub titlul articolului, menţionând şi rubrica în care ai dori să intre acesta.

5. Salvează în format Word (nume fisier.doc sau .docx)6. Alege poze ilustrative pentru articol (făcute de tine

sau de pe internet – caută site-uri care nu cer drepturi de autor) şi neapărat precizează link-ul de unde le-ai luat sau numele fotografului (chiar dacă tu eşti) ) – îţi sugerăm să cauţi după cuvinte-cheie relevante, pe www.sxc.hu, pe www.youthmedia.org.ro sau pe www.images.google.ro (selectând, la „căutare avansată”, imagini cu drept de reutilizare)

7. Scrie în mail cine eşti şi, eventual, de la ce facultate!8. Verifică-ţi mailul periodic pentru răspunsul editorului!

Motive să scrii în Revista ASTO:- Îţi îmbunătăţeşti calităţile de scriitor/ jurnalist/ blogger- Primeşti feedback competent- Te promovezi- Poţi anexa la CV articolele scrise de tine- Te faci auzit- Îţi faci prieteni- Ai libertate să scrii ce vrei- Poţi câştiga simpatia profesorilor, arătându-le

articolele tale- Ai cu ce să te lauzi la prieteni, părinţi şi bunici- Îţi ocupi timpul liber cu ceva productiv- E distractiv... şi un ultim motiv...De ce nu să nu scrii?

Aşteptăm articolele tale ORICÂND, pe adresa [email protected]! Tot pe această adresă răspundem

eventualelor nelămuriri privind redactarea materialelor.

*Cuvântul zboară, scrisul rămâne

Activități ASTO

JUSTINIAN CONSTANTINESCU

Verba volant, scripta manent...*


Revista ASTO este şi a ta!

Te aşteptăm să scrii alături de noi, pentru că suntem convinşi că ai şi tu ceva de spus!

Urmăreşte rubricile revistei şi vezi unde crezi că poţi să scrii. Gândurile, cunoştinţele, părerile tale vor ajunge nu numai la colegii şi oamenii din Bucureşti, ci şi din ţară!

Cine poate scrie în paginile revistei?Studenţi de la orice specializare, licenţă sau mas-terat, români şi străini.

De la cuvânt la gând e doar un pas, iar de la gând la creaţia scriitoricească e jumătate de pas. Deci, curaj! Scrisul n-a omorât pe nimeni!

Scrie în Revista ASTO!


Filmul săptămânii

Pentru a respecta oarecum tematica abordată cu „Secretele în-gropate ale Bibliei” şi aflându-ne în perioada Postului Mare, vom continua proiecţiile din cadrul Filmului săptămânii cu subiecte sau teme convergente domeniului religios.

„Preotul” („Pop”), realizat

în 2009, este cel mai recent film al lui Vladimir Khotinenko şi reprezintă o nouă dovadă că cin-ematografia rusească nu s-a oprit la Andrei Tarkovski şi că în Rusia apar în ultima perioadă tot mai multe filme de excepţie. Filmul a câştigat câteva premii naţionale cât şi un omagiu din partea Bisericii Ruse; a fost, de asemenea, apreciată munca de cercetare depusă de către regizor pentru realizarea peliculei.

Acţiunea are loc în Rusia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi are la bază o poveste reală.

În iunie 1941, într-un sătuc numit Tikhoe, situat la graniţa cu Lituania, lucrurile ies din normalitatea cotidiană şi devin dramatice sub presiunea armatei germane. Singurul care luptă pentru păstrarea credinţei în inimile enoriaşilor, este părintele Alex-andru care, la rându-i, se află prins între misiunea sa, ascultarea faţă de episcop şi supunerea faţă de autorităţi.

„Filmul - prin prezentarea forţei extraordinare a credinţei ortodoxe, a profunzimii şi desăvârşirii ei în contextul celor mai grele încercări, încălzeşte sufletul; este cutremurător şi aduce aminte de jertfa celor care au suportat ororile războiului, ale bolilor şi nu au uitat nici o clipă să-i aducă slavă lui Dumnezeu (...)”

Distribuţia: Sergey Makovestkiy (Pr. Aleksandr), Nina Usatova (Matushka Alevtina), Liza Arzamasova (Eva) etc.

„Quo Vadis” (2001) - una dintre numeroasele ecranizări ale celebrului roman istoric cu acelaşi nume scris de Henryk Sienkievicz, roman pentru care i-a şi fost decernat Premiul Nobel în anul 1905. Deşi cea mai reuşită încercare de a transpune pe peliculă a acestei cărţi, este considerată bineînţeles cea din 1951 (realizată de către SUA), noi vă propunem cea mai recentă astfel de încercare şi poate cea mai apropiată de sufletul autorului, cea realizată în anul 2001 în Polonia. Regizorul Jerzy Kawalerovicz a vrut să combine valoarea spectacolului cu filozofia profundă, să facă nu numai o poveste epică, ci şi o pictură frumoasă, arătând Roma antică aşa cum era în realitate.

Acţiunea are loc în apropierea anului 50 d.Hr., sub domnia lui Nero şi evocă persecuţiile suferite de creştini în această perioadă, fiind construită în jurul poveştii de dragoste dintre patricianul roman Marcus Vinicius şi o tânără creştină numită Ligia. Astfel Vinicius, după ce recurge la cele mai diverse strategii pentru a o cuceri pe Ligia fără niciun rezultat, alege să devină creştin. Lucrurile capătă proporţii dramatice în momentul în care creştinii (printre care şi Ligia), acuzaţi de arderea Romei vor fi prinşi şi condamnaţi la moarte. „O poveste cutremurătoare despre puterea care este învinsă de credinţă, despre credinţa care aduce drag-ostea şi despre dragostea care a schimbat Roma din timpul lui Nero.”

Distribuţia este formată din Pawel Delag (Marcus Vinicius), Magdalena Mierclaz (Ligia), Michal Bajor (Nero), Franciszek Pieczka (Apostolul Petru) etc.

Preotul Quo Vadis

Pagină realizată de Andreea Melania


Diverse

Norii în previziunile meteorologice - sfaturi pentru amatorii de drumeţiiDANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ

Iată că ne aflăm deja la sfârşitul lunii martie, ceea ce înseamnă din punct de vedere meteorologic, o vreme mai călduroasă, perfectă pentru organizarea de drumeţii şi

plimbări în mijlocul naturii. De acum şi până la tempera-turile ridicate din timpul verii ne mai rămâne doar un pas. Împătimiţii traseelor montane dar şi cei dornici de relaxare în aer liber, planifică, chiar de pe acum, ieşiri cu prietenii sau colegii, bucurându-se astfel de vremea numai bună pentru astfel de lucruri. Totuşi, după cum ştim, vremea poate fi înşelătoare şi ne poate surprinde prin schimbări bruşte de temperatură, prin vânturi sau precipitaţii. Aseme-nea situaţii pot fi însă evitate prin însuşirea unor cunoştinţe simple de interpretare a elementelor înconjurătoare din natură, urmărind traseul şi evoluţia norilor, comportamentul anumitor vieţuitoare, plante etc. Cum majoritatea drumeţiilor îşi au începutul în zorii zilei, haideţi să începem călătoria cu observarea cerului, mai precis a norilor şi a mişcărilor acestora. Urmărind bolta cerului putem vedea pâlcuri de nori albi, rotunjiti la vârf şi cu baza orizontală. Aceştia sunt nori de tip Cumulus, cu dezvoltare verticală, care nu trebuie să ne îngrijoreze, deoarece spre după-amiază, de regulă, dispar lăsând cerul senin. Se poate întâmpla ca din aceşti nori să cadă picături mari de ploaie dar rareori precipitaţiile durează mai mult de câteva minute.

Cu totul altfel va evolua vremea, dacă de la orizont se vor ridica nori întunecoşi, care se prezintă sub forma unor turnuri înalte şi care se dezvoltă rapid pe verticală – se numesc Cumulonimbus. În cazul acesta înseamnă că în maximum o oră-două, furtuna se va dezlănţui. Este bine să căutaţi, într-o astfel de situaţie, cel mai apropiat adăpost pentru că fulgerele şi trăsnetele generate de aceşti nori sunt extrem de periculoase. Tot precipitaţii, vreme instabilă

şi furtuni, prevestesc şi norii albicioşi, dezlânaţi, vizibili de regulă spre dimineaţă. Aceştia prevestesc o înrăutăţire a vremii spre amiază. Uneori observăm pe cer formaţiuni noroase, subţiri, cu forme ciudate de virgule, de gheară sau asemănătoare cu scheletul unui peşte şi având o structură fibroasă. Ştim că acestea sunt varietăţi ale norilor Cirrus, care, mai ales toamna şi iarna, duc la o schimbare a vremii în decursul a 48 de ore, deci nu prezintă un pericol de precipitaţii imediat. Mai există şi alte mijloace de prognozare a vremii, chiar de cu seara. De pildă, dacă în depărtare, pe crestele munţilor, observăm presărat pe bolta albastră a cerului nori luminoşi, pe care ultimele raze ale Soarelui îi fac şi mai strălucitori, având o culoare auriu-portocalie, putem fi siguri că a doua zi vom avea parte de o vreme frumoasă. Dar dacă Soarele apune cuprins de o puternică vâlvătaie, de culoare sângerie, printre fâşii de nori coloraţi în roşu-vineţiu, trebuie să fim prudenţi deoarece vremea s-ar putea înrăutăţi. Un alt semn de vreme ploioasă îl reprezintă aglomerarea de nori, după apusul Soarelui, care în loc să se risipească, devin tot mai deşi şi mai ameninţători. În cazul acesta, putem fi convinşi că vremea se va înrăutăţi, iar ploaia măruntă şi deasă poate începe chiar din timpul nopţii, continuându-se uneori şi pe parcursul zilei următoare. La fel, când discul Lunii răsare de după culmi, parcă mai mare şi mai puţin strălucitor, cuprins de nori aşezaţi în benzi orizontale, ce se lăţesc treptat, ne putem iarăşi aştepta ca vremea să devină ploioasă. Iată doar câteva dintre metodele prin care ne putem da seama ce fel de vreme ne va însoţi în expediţiile sau drumeţiile noastre, urmând ca în numărul viitor să vedem şi alte tipuri de „previzi uni” meteorologice, de acest gen. Trebuie însă precizat că o astfel de predicţie asupra vremii nu este garantată în proporţie de sută la sută, aşa că şi urmărirea unei prognoze meteo ar fi de preferat pentru o mai multă siguranţă.

Cirrus

Cumulonimbus

Cumulus


Muzică psaltică

Mereu ascultăm comentariul acesta: muzica psaltică este grecească. Dar nu ne-am gândit niciodată cât de corect este lucrul acesta. Dacă o luăm cu

începutul, este unanim recunoscut că cel ce a pus regulile muzicii psaltice este Sf. Ioan Damaschin (informaţiile destul de bogate, manuscrisele rămase în Constantinopol, Lavra Sfântului Sava din Palestina, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Balamand... toate susţin acest fapt). Oare, Sf. Ioan Damaschin a fost grec? Supranumele său de „Da- maschin” arată locul de provenienţă al Sfântului, Damasc fiind capitala Siriei de astăzi; în vremea lui, Siria cuprindea toată zona Siriei de astăzi, Libanul, Iordania şi Palestina.

Unii spun că Sfântul Ioan Damaschin avea o educaţie înaltă elenistică... Oare, Muzica se învaţă la fel ca matematica, astronomia sau fizica unde, întotdeauna 1+1=2? Muzica este mai mult o cultură locală, este legată de zona culturii şi a experienţei personale.

Atunci, ce a făcut Sf. Ioan Damascin? Este bine să amintim faptul că el n-a inventat regulile muzicii psaltice, ci le-a cules şi le-a organizat sistematic într-o metodă care se potriveşte duhului Bisericii, alungând toate câte erau străine scopului final al muzicii: susţinerea cuvântului pentru a intra cât mai uşor înăuntrul fiecăruia, înălţând în chip duhovnicesc mintea şi inima. Damasc fiind oraşul cel mai reprezentativ din zona aceasta, era un fel de expoziţie a culturilor diferite din zona Orientului Mijlociu (persană, siriacă, armeană, coptă), iar întâlnirea acestor culturi a îmbogăţit din punct de vedere artistic cultura muzicală în mod deosebit. A îmbogăţit-o, dar n-a schimbat-o. De pildă, dacă ne uităm la sursele muzicale ale zonei, încă dinainte de Hristos, putem vedea continuitatea dezvoltării muzicale încă din secolul 3 î.Hr.: prima partitură muzicală descoperită până acum în Ugarit de la începutul secolului 3 î.Hr., compusă în glasul 5 din zilele noastre sau Nahawand, cum este numit în Orient, sau altă partitură, aproape de mijlocul aceluiaşi secol, scrisă în glasul întâi Bayat. Toate acestea ne arată dezvoltarea continuă a muzicii şi faptul că a supravieţuit până în zilele Sf. Ioan Damaschin, care n-a făcut altceva decât să le organizeze pentru folosirea cât mai potrivită în Biserică. Şi până în zilele noastre putem

vedea cum muzica populară în Orient se cântă folosind aceleaşi glasuri psaltice, îndeosebi dacă eşti creştin orto-dox, catolic sau chiar musulman.

De ce este numită Bizantină? Este foarte uşor de înţeles, deoarece Damasc făcea parte din Imperiul Bizantin, şi ştim foarte bine cum orice cultură spirituală bisericească aparţinea în acea vreme culturii bizantine. De ce spunem atunci greşit că muzica psaltică este grecească? Fiindcă zona Siriei (Siria, Liban, Iordan, Palestina) a suferit tot felul de persecuţii împotriva bisericii (persecuţii islamice, turcii, mamelucii), şi fiindcă atmosfera relativ liniştită la Sfântul Munte i-a ajutat pe călugări să păstreze tradiţia acolo şi s-o devolte îmbogăţind-o cu semne şi o parte teoretică nouă.

Acum Biserica grecească a păstrat muzica psaltică, şi a influenţat-o combinând-o cu cultura zonei, generându-şi unele schimbări ce se observă mai clar dacă mergem mai mult spre Occident (spre România). Diferenţa se observă mai clar la glasurile diatonice, unde putem exemplifica:

• în timp ce Sfertul de ton se mai cântă privitor la Vu şi Zo la scara diatonică, putem observa că acesta dispare în cultura grecească, urmând să dispară, de asemenea, şi în cultura românească.

• Pa-ul care se cântă la glasul 8 puţin mai sus, este o influenţă total occidentală, în timp ce în Orient se cântă natural.

• În timp ce toate glasurile, numite Diatonice, se cântă în Orient folosind aceeaşi scară, în România şi Grecia s-au supus unor modificări (spre exemplu, glasul 5 care se cântă cu Vu de sus faţă de Vu-ul diatonic original) şi aşa mai departe...

Nu este un lucru mare să cântăm respectând într-adevăr aceleaşi reguli în care a scris Sf. Ioan Damaschin şi care se păstrează în Răsărit; unele sunt improbabile pentru cultura noastră (sfert de ton). Dar cred că ar trebui, mai degrabă, să respectăm duhul muzicii psaltice aşa cum s-a dezvoltat el potrivit culturii româneşti şi celei greceşti. Toate cântările sunt rugăciuni, şi nu cred că vom fi judecaţi de Dumnezeu dacă am cântat după regulile originale sau nu; însă vom fi judecaţi dacă uităm faptul că scopul cântării este ridicarea omului la nivelul duhovnicesc al bisericii şi nu la nivelul artistic, păstrând cât se poate cultura Bisericii.

Oare muzica psaltică bizantină este grecească?

JOSEPH SHATTAHI

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected] ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, [email protected]

http://astobucuresti.wordpress.com

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘINe puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresa:

[email protected]

ISSN 2069 – 9190

Date post:	23-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	justinian-teologul
View:	232 times
Download:	4 times

Revista ASTO nr. 05

Documents