Revista ASTO -Nr.11

ASOC IAT IA STUDENTILOR TEOLOG I ORTODOCS I

Publicatia in care cultura si credinta se intalnesc

Anul III, serie nouă - nr. 11 (18)/ian.-febr. 2012

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]/gmail.com

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorMarius-Ştefan CIULU

Editor şefSilviu-Constantin NEDELCU

Redactor-şefJustinian CONSTANTINESCU

REDACŢIA:Victoriţa CIObANU

Robert Vasile NECHIFOREmanuela PETREPetru DEACONU

Octavian NEGOIŢĂAlexandru PĂDURARU

Colaboratori:Diac. Cristian ALEXANDRU, Clara Andreea SANDU, Constantin SANDU, Dumitrel ILIE,

Ştefania NACHIU, Malvina PREDA, Adriana Ştefania SCARLET, Lucian DAbIJA, Ştefan PAŞCU, Prof. Manuela MOSCALU,

Ionuţ-Cătălin ŢAPU, Nicolae-Tiberiu OLARIU, Adin DIACONESCU

FOTO: Redacția ASTOConcepție grafică și DTP

Justinian CONSTANTINESCU

CorecturaSilviu-Constantin NEDELCU

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al

băncii Comerciale Române

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

¢ EDITORIAL

¢ ACTIVITĂŢI ASTO

¢ PĂREREA MEA

¢ REFERINŢE

¢ INVITAȚII LA CULTURĂ

¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

¢ LUMEA CĂRŢILOR

¢ EDUCAŢIE

¢ DOCUMENTAR

¢ CRONICI

¢ MANIFEST

¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

¢ OMILETICĂ

¢ MĂRTURISIREA CREŞTINĂ

¢ TEHNICI ARTISTICE

¢ FILOSOFIE CREŞTINĂ

¢ DIDACTICĂ

¢ SFINȚI ROMÂNI

¢ POEZIE

¢ FILMUL SĂPTĂMÂNII

¢ TRADIŢII

¢ TEOLOGIA SFINŢILOR PĂRINŢI

¢ FOREIGN LANGUAGE

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

EDITORIALE

Reflecţie peste veacuri

De ceva vreme încerc să găsesc un răspuns la o problemă ce mă frământă tot mai mult: când am început să ne înstrăinăm noi, românii, de propria noastră ţară?; în ce moment dramatic al istoriei am început să ne urâm conducătorii,

pe care cândva i-am ridicat în slăvi şi în ce moment au început conducătorii noştri să-şi urască propriul popor?; când am început să ne urâm pe noi înşine şi să aruncăm manualele de istorie din conştiinţele noastre?; când ne-am înstrăinat de noi înşine?; când am devenit robii propriului destin? Şi o ultimă întrebare din noianul de frământări lăuntrice: ce este de făcut sau, mai degrabă, mai e ceva de făcut? Căci, lucrul îmbucurător, dar şi neliniştitor în acelaşi timp, mi se pare că este acesta: avem o continuitate istorică dincolo de toate vrăjmăşiile venite din exte-rior sau din interior. Continuitatea ne bucură şi ne dă nădejde; pe de altă parte, o existenţă aflată mai mereu sub semnul incertitudinii şi sucombării iminente nu poate decât să ne aducă nelinişte, mai ales dacă suntem conştienţi de acest pericol.

Unii afirmă că este o minune că mai existăm ca popor şi că suntem ocrotiţi de Dumnezeu pentru "ospitalitatea noastră recunoscută" şi pentru "bunătatea noastră" dusă la paroxism. Alţii, dimpotrivă, afirmă că este doar o istorie ca oricare alta, iar poporul român îşi consumă istoricitatea în lume ca oricare altul.

Deunăzi, am citit un articol de fond apărut într-un cotidian bucureştean de pe la anul 1885, în rândurile căruia autorul îşi punea întrebarea: "cum de am supravieţuit de-a lungul veacurilor?" Căci au fost atâtea momente în zbuciumata noastră istorie ce ar fi putut însemna sfârşitul poporului român! Şi acestea, îmi permit să adaug acum, nu au fost nicidecum diferite de robia Babiloniană, Asediul Vienei sau Căderea Constantinopolului... Se mai vorbeşte în articolul respectiv de răbdarea noastră notorie, de caracterul nostru paşnic, dar mai ales, şi aici tind să intru în acord cu autorul, de un gând ce ne dă, paradoxal, forţa de a merge mai departe: acela că evenimentele tulburi ce ne încovoaie se vor sfârşi de la sine, cu un ajutor venit de la Dumnezeu, de la "prieteni" sau de aiurea, dar în niciun caz prin dorinţa noastră de a schimba lucrurile, în niciun caz prin voinţa şi forţa noastră de acţiune. Ne înclinăm "după cum bate vântul" fiind mereu "sub vremi". Şi ar mai fi câteva aspecte deloc neglijabile: slăbirea credinţei, ignorarea sau distrugerea valorilor pe motiv de "anacronism" sau de dezacord cu ceea "ce trebuie să fie", de-monizarea şi nerecunoaşterea meritelor (mai mari sau mai mici) personalităţilor din trecut, oameni fără de care istoria neamu lui nostru devine un simplu buletin de ştiri, şi altele.

De aceea, consider că momentul actual este unul în care ar trebui să ne readunăm în propria conştiinţă cu multiplele ei aspecte: religios, moral, social, politic şi, nu în ultimul rând, naţional. Avem multe de reparat, dar şi mai multe avem de clădit. Iar fără un simţământ al apartenenţei la propria noastră istorie, la credinţa apostolică şi fără voinţa de a redeveni ceea ce am fost cândva, români creştin-ortodocşi, continuitatea noastră tinde să devină o iluzie.

Căci trebuie să mai ştim un lucru: avem de mărturisit nu numai o Credinţă Sfântă, ci şi o istorie asumată şi împlinită cu jertfelnicie mucenicească!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Ediția a II-a, Nr. 11/2012Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

ACTIVITĂŢI ASTO

Oameni şi stări - Expoziţie de fotografie ASTOMALVINA PREDA

Să ai o stare e o întâmplare, dar să fii în stare „să faci“ sau „să fii“, într-un anume fel, asta ţine în exclusivitate de arta sufletului. Ştiut

fiind că oamenii şi fotografiile sunt realităţi fireşti, imediate, spontane, reflectându-se reciproc, ASTO a iniţiat la începutul acestui an o expoziţie de fotografie inspirantă, numită „Oameni şi stări“, expoziţie ce a avut loc în incinta Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

În viaţa cotidiană, oamenii se comportă în fel şi chip, înlăuntrul lor însă, purtarea ia chipul sufletului lor. De aceea, în funcţie de dispoziţia lor sufletească îl aleg pe celălalt pentru împărtăşirea stării lor. Însă doar participarea la bucuria sau amărăciunea celui-lalt, îl plasează pe om în sfera plină de iubire a co-muniunii. Nu tot ce nu e iubire e stricat, atâta vreme cât poate fi vindecat prin întâlnire, dialog, exprimare,

împartaşire a stărilor. Aici se plasează motivaţia şi intenţia organizatorilor acestei expoziţii.

Fără a emite judecăţi, fără a lăuda sau anula, foto-grafia îl prezintă pe om în starea lui firească, naturală. Ea nu minte, te face doar să iei aminte la imaginea reală a celor din jurul tău. În graba timpului modern, abia că mai avem cum să ne mai privim pe noi în oglindă, darămite pe cei din jur. Sau dacă îi privim, o facem pentru că asta ne împlineşte o aşteptare în relaţia cu ceilalţi.

Expoziţia în sine a fost o provocare la adresa egoului fiecăruia dintre cei care au vizionat-o. Fiecare fotografie, chipurile de oameni surprinse, instan-taneele stărilor lor e posibil să fi plăcut, sau poate displăcut, să fi enervat, sa fi indispus, să fi provocat ras sau poate plâns. Au creat, aşadar, infinite stări şi au permis spectatorilor să-i vadă pe ceilalţi aşa cum sunt în realitatea lor, bună sau mai puţin plăcută ochiului.

Starea este dispoziţia firească a omului în spaţiul timpului său. Odată apărută, poate fi educată, cultivată sau de-a dreptul poate fi sancţionată prin eliminare. Şi asta în funcţie de intenţia omului.

Şi cum nu putem vorbi de om în absenţa valorilor fundamentale ale umanităţii, valori precum iubi-rea, binele, adevărul, libertatea sau dreptatea, aşa nici expoziţia „Oameni şi stări“ nu a ieşit dincolo de spaţiul sufletesc al chipului surprins în fotografii. În plus, a întărit imaginea prezenţei iubirii, a arătat cum se vede lipsa de iubire şi a încurajat exprimarea ca formă de comunicare ce mijloceşte bucuria comuniunii, întâlnirea în iubire a oamenilor, în ciuda diferenţelor şi inegalităţilor superficiale.


Ipocrizie şi televiziune

PĂREREA MEA

Am ezitat mult dacă sa scriu acest articol sau nu. Con-junctura a făcut ca pagină să rămână neacoperită, așa că independent de ezitarile mele îmi voi spune

părerea despre... Despre ipocrizie și televiziune (presa) şi despre cum această industrie vinde adevărul denaturat.

Trăim într-o lume în care realitatea este alterată de uni-versul televiziunii, în care autoritatea supremă în formarea opiniilor aparține marilor trusturi de presă, care nu mai prezintă ştirile pentru a informa, ci prezintă știrile pentru a vinde, pentru a creşte în grafice, pentru ca secundele de publicitate din timpul anumitor talk-show-uri să se vândă cu mii, sau chiar zeci de mii de euro. Şi cum reuşesc să facă asta? Întâi de toate, a avut loc, şi la noi (după 1989) o conversie, o reorientare (aici fac comparația cu presa din perioada interbelică din spaţiul autohton, întrucât în perioada comunistă liniile generale ale presei erau trasate de partid) a gândirii manageriale. Nu mai con-cepem programe sau nu mai scriem ştiri pentru importanța lor, ci pentru a vinde, sau mai bine spus pentru a da publicului ceea ce acesta vrea să audă / vadă.

Emisiunile prin care tele-viziunile îşi creează grile de programe au început, de ceva timp încoace, să fie gândite după standarde americane. Ideea de bază este următoarea: „trebuie să vedem ce se vinde şi apoi să facem ca acel lucru să se vândă şi mai bine.“ O asemenea ideologie nu poate fi aplicată decât într-o lume în care noţiunea de naţiune se devalorizează treptat, iar valorile autentice sunt convertite în non-valori.

Dacă asta e mentalitatea generală din mass-media, atunci se vede clar ipocrizia în spoturile lor promoționale care sună de parcă principalul lor scop este acela de a ar[ta maselor care este adevărul. Problema apare atunci când

MARIUS-ŞTEFAN CIULU dezvăluirea adevărului devine o strategie de marketing. În acest moment adevărul - şi aşa relativ în societatea contemporană - este denaturat şi transformat în ceea ce vrea să audă publicul. Cum poate mass-media într-un asemenea context să fie ceea ce pretinde că este? Cum este posibil - într-o astfel de realitate - ca o televiziune să promoveze valori sau să transmită adevărul fără să îl denatureze şi să fie şi în topurile de audienţă?

De la aceste posturi de televiziune şi de la cei care le conduc, le creează grilele de programe, gândesc strategiile de vânzare a secundelor de publicitate, speculează licitații pentru un anumit format de emisiune care s-a vandut vân-dut foarte bine în occidentul „civilizat“ sezonul trecut (vezi „X-factor“, „Vrei să fii milionar“ etc.), ipocrizia se transmite

şi în rândul maselor, care vor ajunge să fie strige în gura mare: „Sunt nervos şi nu mai suport acest sistem!!!“ numai dacă un prezentator carismatic de televiziune îi va convinge că cea mai bună soluție de rezolvarea a pro-blemelor societăţii - din care noi L-am alungat pe Dum-nezeu - este aceea de face exact ceea ce el le induce şi îi va convinge că şi el crede cu tărie în această soluție. Ba, colac peste pupăză, doar pentru că mediocritatea şi incultura „dau bine pe

sticlă“, fac audienţă şi astfel aduc bani grei televiziuni lor, anumite persoane care nu ştiu să facă un acord gramatical ajung să fie promovate ca modele în societate, iar copii din ziua de astăzi îi văd ca oameni de succes, dorind ca în viitor să ajungă asemenea lor.

Pentru a ieşi din mocirla existenţială în care trăim trebuie să facem apel la cultură, să nu luam de bun tot ce ne bagă pe gât televiziunile şi să trecem prin filtrul propriei noastre gândiri „ştirile“ care ţin capul de afiş al posturilor TV, posturi care au început din ce în ce mai mult să semene cu nişte tabloide ieftine.


REFERINŢE

Monahismul Sfântului Ioan CasianROBERT VASILE NECHIFOR

Monahismul creştin s-a dezvoltat în special în secolele IV-VI, centrele de referinţă fiind Egiptul şi Ţara Sfântă. Deşi, cu siguranţă,

au existat trăitori şi asceţi anteriori acestei perioade, totuşi istoria creştinismului îl păstrează pe Sf. Antonie cel Mare ca întemeietor al monahismului răsăritean.

Cu toate acestea, însă, există şi alte personalităţi care şi-au adus aportul la îmbogăţirea monahismului prin lucrările şi ostenelile lor.

Sfântul Ioan Casian Romanul, originar din Schytia Minor (Dobrogea de astăzi) este unul dintre aceste personalităţi. El şi-a asumat monahismul atât ca trăitor, ucenic şi mai apoi monah, cât şi ca învăţător şi întemeietor.

Ca ucenic şi monah practicant, el a cunoscut viaţa monahală în chiar patria ei, anume în pustiul Egiptului şi cel al Palestinei, ascultând, învăţând şi practicând stilul de viaţă ce s-a impus printre monahii acestor pustiuri. Dragostea pentru vieţuirea deosebită a monahilor de aici, dar mai ales pentru învăţăturile pe care le-a putut acumula în timpul şederii sale în mănăstirile din Orient l-au condus să scrie capodopera sa, Convorbiri cu Părinţii, în 24 de cărţi, în care arată care este rolul monahului în lume, despre luptele pe care el trebuie să le poarte, despre greutăţile vieţii, nu doar spirituale, ci şi materiale, despre împlinirea poruncilor ş.a. Acest gen literar,

pe lângă faptul că arată dragostea Sfântului pentru pustie şi pentru viaţa plină de renunţări a monahi-lor, aduce, după cum spunea Pr. Ioan G. Coman, o deosebită plăcere la lectură prin bogăţia doctrinală şi prospeţimea duhovnicească.

Putem spune, aşadar, că această monumentală operă, reprezintă, pentru Sfântul Ioan Casian, dovada maturităţii sale duhovniceşti şi semnul că putea de acum, la rândul său, să fie învăţător pentru alţii.

La puţin timp după aceasta primeşte hirotonia întru diacon, la Constantinopol de la Sf. Ioan Hriso-stom, mergând mai apoi în Galia (Franţa de astăzi), aşezându-se în părţile Marsiliei, unde va întemeia două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe. În această perioadă, Sfântul Ioan Casian îşi arată me-nirea de învăţător şi întemeietor, deoarece el poate fi considerat întemeietorul monahismului apusean prin regulile monahale pe care le lasă în altă lucrare a sa, Despre aşezămintele cenobiţilor şi despre remediile celor opt păcate principale. Sintetizând şi adap-tând regulile monahale din Răsărit, Sfântul Părinte asigură legătura dintre Apus şi Răsărit în ceea ce priveşte principiile vieţii monahale, profund marcate de experienţa acumulată în prima parte a vieţii sale, dar şi a ortodoxiei credinţei sale, lucru evident din întreaga sa activitate ca monah, dar şi ca scriitor.

A fost un trăitor desăvârşit al principiilor ascetice pe care, l-a rândul său, le-a impus mai târziu; mai mult, a fost un deschizător de drumuri pentru mona-hismul apusean, dar şi un neobosit ostenitor pentru desăvârşirea mediului pe care l-a creat. Monah, diacon, întemeietor de mănăstire şi legiuitor, este cel care pune bazele monahismului în Apus.

Sfântul Ioan Casian s-a întors în patria natală după 1600 de ani, în 2002, într-un pelerinaj iniţiat de, pe atunci, ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, actual, Patriarh al României şi de ÎPS Casian, Arhi-episcop al Dunării de Jos, în urma căruia o părticică din sfintele sale moaşte au rămas, spre venerare, în catedrala arhiepiscopală din Galaţi.


INVITAŢII lA CulTuRĂ

Ceainăria Green Tea

Încearcă să-ți imaginezi un loc ferit de agitația orașului, de grijile și problemele cotidiene. Un loc în care te întâmpină încă de la intrare parfumul cald

al ceaiului cu aromă de ciocolată, de scorțișoară sau de caramel. Dacă te întrebi cum ai putea să ajungi acolo, află că nu este foarte greu.

Pe strada Dr. Burghelea, o străduță liniștită, nu foar te departe de centrul Bucureștiului se află Ceainăria Green Tea: o casă cochetă și primitoare și o grădină care vara se transformă într-o oază de aer proaspăt, răcoare și iarbă verde. Un decor select care te poartă într-o călătorie printre diverse culturi, oferindu-ți ocazia să alegi între patru saloane diferite ca specific.

În salonul japonez, ceaiul servit la o măsuță joasă aduce cu el mireasma de „sakura“ înflorit. Draperiile de un roșu intens în contrast cu mobilierul negru creează o atmosferă deosebită și parcă te invită să iei parte la o adevărată ceremonie a ceaiului, numită și „sado“, așa cum avea loc în secolul al XII-lea în China sau Japonia.

Salonul indian, în nuanțe vii, bogat în motive orientale, perne, draperii și candele parfumate îți

permite să savurezi din plin aroma specifică de narghilea.

„Micul Paris“, o mansardă spațioasă și primitoare aduce în prezent culorile interbelice ale Bucureștiului de altă dată. Și pentru că ceaiul se potrivește perfect cu o lectură bună, acest salon găzduiește și o mică bibliotecă de unde poți alege cartea pe care o vrei. Dacă dorești să fii singur pentru câteva ore, aici e locul ideal pentru a-ți petrece timpul citind romanul tău preferat.

Salonul mare, spațios, după cum îi spune și numele, este perfect pentru o seară petrecută în compania prietenilor sau colegilor. Poziționat la intrare, salonul este atent ornamentat cu candelabre

și aranjamente florale, mobilat cu scaune din lemn și un pian elegant în centru.

Tot aici poți descoperi peste 100 de sortimente de ceai, fiecare cu povestea sa, și poți savura în liniște o varietate de prăjituri de casă, dulcețuri, bruschete, fursecuri și sandvișuri delicioase. Ceainăria Green Tea este, de asemenea și locul în care se desfășoară deseori lansări de carte sau expoziții de fotografie, iar tu poți fi oricând unul dintre participanții la astfel de evenimente culturale.

Te invit, așadar, să lași în urmă progra-mul zilnic și să poposești pentru câteva ore într-un cadru select așa cum este ceainăria „Grean Tea“.

ADRIANA-ȘTEFANIA SCARLET


Mihail, Gavriil şi Rafel împreună cu Tobie (Botticini)

Din scrierile Patriarhului Fotie

Datorită faptului că în data zilei de 6 februarie Biserica prăznuieşte pe Sf. Fotie cel Mare (cca. 810 - cca. 893), binecunoscutul patriarh constantino politan şi

consacrat om de cultură al spaţiului bizantin, am dorit să prezint în cele ce urmează una din lucrările sale, Biblio-theca sau Myriobiblon (mii de cărţi).

Nu de puţine ori se întâmplă fiecăruia dintre noi ca după citirea unei opere, în orice categorie s-ar încadra ea, să avem impresia că ne-am însuşit majoritatea informaţiilor oferite de aceasta, dar, după un anumit timp, să fim puşi în faţa faptului de a reveni la consul-tarea anumitor note personale pentru a ne aminti unele informaţii-cheie oferite de opera lecturată. La rândul lor, notiţele noastre pot oferi bogate informaţii şi altor persoane ce le vor cerceta. Acesta este şi cazul Bibliothecii lui Fotie. Aceasta reprezintă munca şi activitatea intelectuală a unui monah-cărturar din secolul al IX-lea, ce se arată profund interesat de cunoaştere pe toate palierele vieţii culturale, activitate ce se va dovedi extrem de importantă pentru generaţiile posterioare epocii sale. Cultura enciclopedică acumulată de-a lungul vieţii şi interesul dovedit de patri-arhul Fotie pentru filosofie, istorie, teologie, gramatică se

evidenţiază în opera sa. Aces-ta şi-a procurat numeroa-se volume începând de la autorii antici până la volume reprezentative pentru litera-tura secolului al IX-lea, pe diverse teme, dar, totodată, şi numeroase tomuri de scri-eri rare, care,

din nefericire, sunt pierdute astăzi. Modul în care celebra operă fotiană a luat naştere este foarte interesant. Dat fiind faptul că a pus la dispoziţia cercului său restrâns de pri-eteni întreaga sa bibliotecă, locuinţa lui Fotie devenise de-a lungul timpului un club cultural, unde acesta se aduna cu grupul său de prieteni pentru a audia lecturi, de toate genurile (de la literatură profană şi religioasă la cea păgână şi creştină – A. Vasiliev), citite cu voce tare. Fotie va scrie, la insistenţele prietenilor săi şi a fratelui său Tarasius (şi el membru al clubului de lectură fotian), recenzii ale cărţilor lecturate. Aceste recenzii formează celebra operă Biblio-theca. Totodată, pe lângă aceste recenzii, Bibliotheca lui Fotie oferă cititorului şi numeroase extrase, mai ample ori mai scurte, din numeroase lucrări, precum şi numeroase eseuri şi bogate comentarii critice asupra acestora.

Bibliotheca fotiană cuprinde 280 de recenzii şi eseuri (279 conform prefeţei sale – J.B. Bury). A fost semnalat de către cercetători faptul că lucrarea lui Fotie cuprinde şi dublete ale recenziilor anumitor opere, şi anume: Philos-tratus, Vita Apolonii; Iosif, Arheologia; Isocrates; Diodorus, etc. Recenziile titlurilor istorice din Bibliotheca fotiană sunt reprezentate de lucrări ale unor autori, precum: Herodot, Dyonisius din Halicarnas, Iosif Flaviu, Plutarh, Procopius, Teophylact de Symocata etc. De asemenenea, printre titlurile recenziilor sale menţionăm: Philostratus, Viaţa lui Apolonius, făcătorul de minuni; Vieţile lui Pita gora şi a lui Isidor; un tratat de magie persană. În Bibliotheca observăm şi câteva nume de romane apreciate de Fotie: romane de Iamblichus şi Antonius Diogenes. Evident, majoritatea recenziilor sunt despre opere teologice: Origen, Justin Filosoful şi Martirul, Vasile cel Mare, Ghelasie de Cyzic, Grigorie al Nyssei, Chiril al Alexandriei, Ioan Hristos-tom, Epifanie al Salaminei, Evagrie Scolasticul, Maxim Mărturisitorul etc. În lucrarea sa, Fotie nu arată deloc interes pentru poeţii greci, recenziile sale se ocupă doar de scrierea în proză. Monumentala operă fotiană rămâne pentru astăzi o sursă centrală pentru cercetarea literaturii bizantine de până în secolul al IX-lea. Totodată, ea ne oferă şi o imagine a vieţii intelectuale a unui monah ce s-a impus posterităţii nu numai prin moştenirea culturală lăsată, ci şi prin activitatea sa politico-religioasă.

OCTAVIAN NEGOIŢĂ

INVITAŢII lA CulTuRĂ


Puțini sunt cei care conștientizează valoarea timpului, acest dar neprețuit venit din partea Creatorului. Mulți îl irosim din păcate fără folos,

nici măcar nu îl pierdem dormind. Acum traversăm una dintre cele mai frumoase perioade din viață - studenția. Dacă ne analizăm sincer pe noi înșine, putem observa că de nenumărate ori nu profităm de acest răstimp binecuvântat. Sfântul Grigorie de Nazianz ne învață că două lucruri trebuie să stea la temelia formării noastre: Biserica și școala. Având-o în vedere pe cea din urmă, în numărul acesta dorim să punem în atenția dumneavoastră o instituție pe care trebuie să o vizităm cât mai des, Biblioteca Națională.

Mergând pe firul istoriei, putem vedea că Biblioteca Națională își găsește originile într-una dintre cele mai vechi si reprezentative biblioteci din România - Biblioteca Colegiului Sf. Sava din București. Încă din 1838 aceasta a fost pusă la dispoziția cititorilor, având un volum considerabil de carte franțuzească. Un moment important atât pentru istoria poporului român, cât și pentru Biblioteca Națională a fost anul Unirii Principatelor – 1859, când aceasta a obținut statutul de Bibliotecă Națională, primind alternativ și denu-mirea de Bibliotecă Centrală. În anul 1864 primește o nouă denumire, păstrată însă doar până în 1901, când biblioteca este desființată, iar colecțiile sale sunt trans-ferate Bibliotecii Academiei Române căreia i se conferă statutul de bibliotecă națională. Între anii 1864-1990, Biblioteca Naţională își schimbă denumirea de trei ori. Astfel, în 1864 este numită „Biblioteca Centrală a Statului“, din 1955 poartă denumirea de „Biblioteca

Centrală de Stat“, iar din 1990 poartă denumirea pe care o are și astăzi. Însă nu doar denumirea suferă modificări, ci și statutul și sediul acesteia. Imediat după prăbușirea comunismului, la începutul lunii ianuarie 1990, Biblioteca Centrală de Stat a devenit Biblioteca Națională a României, ca urmare a deciziei adoptate de noua putere.

În prezent, noul sediu al Bibliotecii Naționale, aflat în centrul Capitalei, nu departe de facultatea noastră, a fost început înainte de 1989, dar a fost finalizat abia anul trecut. Tot anul trecut, noul sediu a fost inaugurat cu un scurt tur al celor mai importante săli, tur oferit de fostul ministru al Culturii și Patrimoniului Național, Kelemen Hunor, de ex-premierul Emil Boc și

de către cei implicați în proiect. Noul sediu al Bibliotecii Naționale cuprinde: opt săli de lectură dintre care una pentru copii, săli de expunere, amenajări muzeale, trei săli de conferințe, o aulă de 400 de metri, săli spe-cial amenajate pentru vizionarea filmelor, o grădiniță destinată copiilor angajaților,

un cabinet medical, o cafenea, un restaurant. Unul din atuurile noii clădiri este faptul că ea nu oferă doar un spațiu de lectură, ci va avea totodată capacitatea să adăpostească și o varietate de evenimente culturale pentru toate gusturile si toate vârstele.

Obiectiv definitoriu al culturii române, noua clădire a Bibliotecii Naționale urmează să răspundă unor necesități mai vechi, dar și unor dorințe mai noi, având în vedere exigențele societății moderne. Spațiul destinat Bibliotecii va asigura funcțiile multiple pentru obținerea unui amplu centru de cultură, interesant și atrăgător pentru public, în acord cu importanța instituției.

Biblioteca Naţională a RomânieiPETRU DEACONU

REdESCOPERIREA BuCuREșTIlOR


Din Biblioteca Facultăţii noastre...

Primii paşi în Facultate...În urmă cu aproape 5 ani, am călcat pragul Facultăţii

de Teologie din Bucureşti. Venit din alt oraş, cum se zice pe-aici, „din provincie“, am descoperit acest oraş care nu doarme. După susţinerea examenului de admitere, am aflat că fusesem admis la secţia Teologie-Pastorală, şi din acel moment am avut sentimentul că sunt o piesă pe tabla de şah a teologiei bucureştene.

Primii paşi în Bibliotecă...Proaspăt student în anul I, pe lângă noii mei colegi, am

făcut cunoştinţă şi cu un loc prăfuit de trecerea anilor. Undeva, unde orologiul a încetat să bată, întâlneşti o mulţime „de viris illustribus“, dar nu o mulţime vidă, moartă. Oameni ce n-au murit, ci sunt vii prin poveştile lor. Nu-s morţi, însă „dorm“ un adânc somn al timpului, aşteptând în tăcere pe cineva cu o inimă curată, sinceră, să-i destăinuie lucruri ce nu le-a mai auzit până atunci. În spatele tuturor oamenilor, adunaţi aici, din toate locurile şi din toate timpurile, contemporani nouă ori „antici“, glăsuind în diferite graiuri, se află autorii tuturor cărţilor din cuprinsul Bibliotecii. Cărţile scrise de ei nu sunt altceva decât poveştile lor pe care numai filosofii (iubitorii de înţelepciune) le descoperă ca pe nişte adevărate comori.

Întâlnirea cu Cartea...În primul an al studenţiei mele am citit destul de multă

„literatură de specialitate“ la recomandarea profesorilor. Însă prima mea întâlnire cu Cartea s-a întâmplat în Postul Paştelui când profesorul meu îndrumător de la tutorat a avut un gând bun şi ne-a îndemnat pe cei din jurul său a lectura cartea Părintelui Alexander Schmemann, Postul cel

Mare. Nu doar a o citi ne-a spus, ci şi cheia înţelegerii ei ne-a oferit-o, şi anume: metoda întrebuinţată de dânsul. În ce consta ea? În lecturarea unui capitol (ex.: Duminica Lăsatului sec de carne) chiar în duminica respectivă, pentru a putea înţelege şi interioriza mai adânc importanţa sărbătorii, sau a duminicii respective, în sine.

Din Biblioteca Facultăţii noastre...În urmă cu câteva luni am intrat în depozitele bibliotecii

unde am avut marea surpriză să descopăr cărţi „uitate“ de timp, peste care s-a aşternut un strat de praf considerabil. Ce m-a fascinat în schimb în mod deosebit este faptul că am dat din întâmplare peste un Orologiu de prin anii

1880, tipărit în vremea Regelui Carol I. Fiecare pagină este suflată cu aur, iar scrisul caligrafic te transpune în vremuri demult apuse. Am găsit pe la jumătatea cărţii, o povestioară intitulată: România, grădina Maicii Domnului. Fiind atât de disputată în lumea aşa-zis teologică acest concept, din curiozitate, am răsfoit cartea la capitolul cu pricina. Am vrut să îmi stăvilesc dorinţa prin a afla ce au putut scrie înaintaşii noştri despre acest subiect ce supără, numai la auzul său, pe unii şi pe alţii. Acolo este istorisită pe scurt povestea a doi pustnici ce locuiau în jurul unei mănăstiri moldave care, într-o zi, au avut o vedenie în care li s-a arătat Maica Domnului. Ea i-a călăuzit să meargă într-o poiană de lângă mănăstire, unde au descoperit o

privelişte superbă, un loc pe care Maica Domnului a numit-o „grădina ei“. Acest fapt a rămas consemnat şi în arhiva mănăstirii respective, locul acela purtând numele până azi de Grădina Maicii Domnului.

O clipă... O clipă putem opri timpul pe loc, pentru a descoperi

sau redescoperi cărţi neştiute din biblioteca noastră.

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU

luMEA CĂRŢIlOR


EduCAŢIE

Teolog, filosof şi pedagog, născut la 28 martie 1592 la Nivnice, Moravia (zonă care aparţine astăzi Republicii Cehe), John Amos Comenius (Komensky)

este considerat părintele educaţiei moderne. În opinia sa, învăţarea şi evoluţia spiritual – emoţională se dezvoltă şi ,,cresc“ într-o strânsă legătură. Educaţia – susţinea Comenius – începe din primele zile ale copilăriei şi continuă de-a lungul întregii vieţi. „Toată viaţa este şcoală“ a constituit elementul director al marelui pedagog şi a devenit principiul activ al Programului de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii, iar Comenius este prima componentă a acestui program. Acesta se adresează tuturor instituţiilor de învăţământ, de stat şi private, la nivel european, sprijinind financiar realizarea de parteneriate şi proiecte, participarea la stagii de formare ş.a.

La prima vedere, sintagma „ecumenism intelectual“ poate părea insolită. Ecumenismul conduce la apropierea între biserici şi încurajează dialogul. În acest sens, Comenius afirma: „Dacă nu putem fi de aceeaşi părere, să fim în orice caz cu aceeaşi inimă“. Extrapolând, am găsit că rădăcina cuvântului ecumenism provine din

cuvântul grecesc oikumene, iar acest termen derivă din oikeo – care înseamnă a locui – sau oikia – casă. Aceste proiecte, aşadar, indică un anumit ideal mi sionar educaţional, imaginează o „casă“ neîngrădită, primitoare cu pedagogii şi copiii, în care toţi sunt

Ecumenism educaţional. Proiectul ComeniusProf. MANUELA MOSCAL receptivi, sinceri şi deschişi, într-o atitudine empatică

unul faţă de celălalt. Proiectul Comenius are ca rezultat o lărgire a orizontului de cunoaştere şi înţelegere a actului educaţional şi oferă ca prim obiectiv specific dezvoltarea cunoaşterii şi înţelegerii diversităţii culturale şi lingvistice europene, în rândul profesorilor şi elevilor.

Situată în cartierul bucureştean Titan, Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 199 „Al. I. Cuza“, derulează în perioada 2011 – 2013, un nou proiect Comenius cu titlul „The earth is our home. We learn about the past, we are concerned about the present and the future.“ (Pământul este casa noastră. Învăţăm despre trecut, ne preocupă prezentul şi viitorul). Prin titlu, proiectul propune o temă ecologică, cu trimitere spre tradiţie, identitate şi conservare a tuturor resurselor unei ţări. De asemenea, din terminologie se desprinde o tentativă de unire a idealurilor educative, o etică şi un punct de plecare comune. Alături de noi, ţările partenere implicate în proiect sunt: Bulgaria, Polonia, Spania şi Turcia.

O temă ecologică nu este numai o problemă a conştiinţei mature, comune, naţionale şi internaţionale, ci reprezintă o problemă ce trebuie dezbătută şi aprofundată ca ştiinţă interdisciplinară şi asimilată ca mod de viaţă, începând cu vârsta preşcolară.

Etimologia cuvântului tradiţie se regăseşte în verbul latinesc traditi, care înseamnă a da mai departe. Prin tradiţie, încercăm, aşadar, continuarea şi transmiterea unui conţinut istoric, cultural şi de identitate naţională. Pentru conservarea resurselor actuale ale pământului, de la funcţiile lor până la partea estetică a componentelor mediului, trebuie să educăm şi să ne autoeducăm.

Prin proiecte precum Comenius, abordând metode neconvenţionale de educaţie (concursuri, spectacole, jocuri, cluburi, expoziţii ş.a.), implicând activ elevii în cele mai mici detalii ale temelor propuse, nădăjduim să formăm convingeri, să creştem şi să recunoaştem valori, într-o lume curată şi pe un pământ sănătos. Deloc întâmplător, rădăcina comună (oikia) a celor două vocabu-le – ecumenism şi ecologie – trimite către sensul larg de habitat, de convieţuire sub acelaşi acoperiş.


dOCuMENTAR

Taina Sfântului MasluCONSTANTIN SANDU

Cu toții știm că anul 2012 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an jubiliar, închinat Tainei Sfân-

tului Maslu şi îngrijirii bolnavilor. În acest prim număr al revistei din acest an vom încerca să prezentăm particularitățile liturgice și scopul acestei sfinte taine.

Maslul este slujba sfântă prin care biserica, prin slujitorii ei, se roagă pentru sănătatea bolnavilor, acordându-le iertarea de păcate prin ungerea cu untdelemn sfințit. Denumirea vine din limba slavă - maslo, care înseamnă untelemn.

Două temeiuri scripturistice găsim cu privire la Taina Sfântului Maslu. Un prim loc este versetul din Evanghelia după Marcu 6:13, unde vedem cum Sfinții Apostoli ungeau pe mulți bolnavi cu untdelemn și-i tămăduiau, iar al doilea loc este Epistola Sfântului Iacov, unde în capitolul cinci găsim următoarele ver-sete (14-16): „Este cineva bolnav între voi? Să cheme

preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“.

În mod evident, Taina Sfântului Maslu a fost instituită pentru folosul celor bolnavi. Ulterior s-a consimțit că Maslul poate ajuta și persoanele sănătoase, prin scopul său „secundar“ pe care îl putem observa în epistola Sfântului Iacov, acela al iertării păcatelor, a acelor păcate de care nu ne aducem aminte. Este lesne de înțeles că acest scop al Sfântului Maslu nu poate înlocui Taina Sfintei Spove-danii, el putând numai diminua puterea patimilor ce au încolțit în oameni, fie bolnavi, fie sănătoși trupește.

Pluralul „preoți“ despre care vorbește Sfântul Iacov a stat la baza hotărârilor canonice cu privire la

numărul preoților săvâșitori ai Sfintei Taine, stabilindu-se ca Maslul să fie singura Taină pe care preotul nu o poate săvârși singur, fiind ales un număr de șapte preoți, după numărul celor șapte daruri ale Duhului (Isaia 9:2-3). În practică, Taina Maslului se poate săvârși de numai trei preoți, pentru numărul Treimii, de doi sau, în cazuri


excepționale, de unul singur (pe câmpul de război, în satele răzlețe de munte, în pustie etc.).

Maslul se poate săvârși oricând este nevoie (nefi-ind condiționat de zile ori soroace anumite/fixe) atât în biserici, în spitale cât și în casa bolnavului pentru care se roagă preoții. Se obișnuiește să se facă în zilele de luni, miercuri, vineri și de preferință în timpul posturilor de peste an.

Slujba propriu-zisă a Sfântului Maslu este precedată de o rânduială asemănătoare slujbei Utreniei, prin ale cărei cântări se pregătesc sufletește cei prezenți, fiindu-le transmisă, astfel, încrederea în puterea, milostivirea și îndurarea lui Dumnezeu pentru alinarea suferințelor oamenilor.

Grâul, făina, untelemnul, lumânările aprinse, tămâierile, ecteniile rostite anume pentru binecuvân-tarea untelemnului, rugăciunile, troparele și invocarea sfinților tămăduitori de boli oferă cadrul specific ortodox prin care untdelemnul sfințit împreună cu rugăciunile preoților și credința oamenilor ajută la ușurarea poverilor trupești ale oamenilor și la iertarea păcatelor.

În timpul Sfântului Maslu se citesc șapte Apostole (de către diacon sau cântăreț) și șapte Evanghelii (de către preoți). Toate cele șapte pericope din Apostol vorbesc despre răbdarea în suferință și nădejdea vindecării, despre darul tămăduirilor dat de Dumne-zeu sfinților Săi slujitori ori despre puterea și efectele minunate ale rugăciunii făcute pentru cel bolnav. Evangheliile conțin pilde ale Mântuitorului socotite ca analogii ale Maslului ori vindecări minunate săvârșite de Domnul, având drept scop întărirea nădejdii și încrederea bolnavului în puterea lui Dumnezeu. După fiecare Evanghelie urmează o ectenie întreită și rugăciunea pentru ungerea și tămăduirea bolnavului, ungându-l pe acesta/aceștia cruciș cu un bețișor îmbibat în untdelemn sfințit.

După ce s-a citit ultima Evanghelie și s-a uns pen-tru a șaptea oară bolnavul, preotul-protos deschide Sfânta Evanghelie și o pune peste capul acestuia,

cu fața în jos și citește rugăciunea pentru iertarea păcatelor bolnavului, timp în care ceilalți preoți țin și ei cu mâna de Sfânta Evanghelie sau pun epitrahilele pe capetele credincioșilor, la strană cântânu-se încet „Doamne, miluieşte!“. Această punere a Evangheliei închipuie punerea mâinilor Domnului însuși pe capul bolnavului, așa cum reiese din conținutul rugăciunii respective.

Plecând de la această comuniune tipic ortodoxă dintre preoți și credincioși în care ecteniile și Evangheliile se împletesc cu rugăciunile și nădejdea credincioșilor, ajungem în sterilitatea mediului prot-estant unde acest mijloc de vindecare a fost cu totul negat și înlăturat, nefiind practicată nici măcar acea formă mult simplificată la care s-a redus Taina Sfân-tului Maslu în Biserica Romano-Catolică. Aici totul se reduce la o ultimă ungere cu untdelemn sfințit a muribundului pe frunte de către episcop, urmând ca „ridicarea“ de care vorbea Sfântul Iacov să nu fie din boală și suferință trupească, ci mai degrabă o „ridicare“ a sufletului la Dumnezeu - în moarte.

Aceasta ultimă ungere a purtat pentru mult timp denumirea de extrema unctio, fiindu-i aduse câteva modificări la Conciliul Vatican II (1972), în urma cărora ungerea a urmat să fie administrată nu numai muribunzilor, ci și persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte și pe mâini cu untdelemn sfințit așa cum se cuvine, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere Sfântă și prin mila Sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt pentru ca, iertându-ți păcatele, să te mântuiască și să te aline“.

Revenind pe plaiurile Ortodoxiei, Părintele Cleopa spunea despre Taina Sfântului Maslu: „minuni ale credinţei şi rugăciunii creştinilor în comun se fac prin taina Sfântului Maslu. Aceasta este cea mai puternică rugăciune şi slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru cei bol-navi. De aceea, creştinii sunt datori să ceară această taină de la preoţi ori de câte ori au bolnavi în familie şi să participe la Sfântul Maslu cât mai mulţi dintre ei, pentru că, rugăciunea credinţei va tămădui pe cei bolnavi şi de vor fi făcut păcate li se vor ierta“.


Subiect îndelung dezbătut, mai ales în ultimele veacuri, statutul femeii în familie, biserică și societate a constituit un punct de real interes

și pentru Sfinții Părinți ai Bisericii. Dintre aceștia îi amintim pe Sfinții Trei Ierarhi, fiecare având o anumită abordare interesantă. Sfântul Ioan Hrisostom (mai târziu, numit „Gură de Aur”, datorită talentului său oratoric) s-a născut în Antiohia, în jurul anului 354, în timpul împăratului Constans, fiul lui Constantin cel Mare (306-337). După o perioadă de asceză de câțiva ani, devine diacon și apoi preot, în tot acest timp scriind numeroase tratate, comentarii și stu-dii, majoritatea dintre ele în stilul Școlii Antiohiene. În anul 398 devine Patri-arh al Constantinopolului, însă numai pentru trei ani, suferind în două exi-luri. Trece la cele veșnice în timpul celui de-al doilea, în anul 407, pe 14 septembrie, în Pitius. „Viața lui Hrisostom nu a fost nici liniștită, nici ușoară. El a fost un ascet și un martir [....]. Martiriul său a fost nesângeros. El a fost chinuit nu de dușmani din afară, ci de chiar frații săi perfizi, și și-a sfârșit viața în lanțuri, în exil și persecutat de creștini pentru credința sa în Hristos și în Evanghelie.“ (George Florovski).

Sfântul Părinte depășește prin credință, mentalitatea epocii sale și cheamă femeia la aceeași demnitate cu bărbatul, la aceeași practicare a virtuții: „...Uită-te la iubirea de oameni a Stăpânului! Înainte de a face pe femeie, o face părtașă cu bărbatul la stăpânirea lumii și o învrednicește și pe ea de binecuvântare”. (Omilii la Fa-

cere). Referindu-se la caracteristicile fizice, recunoaște rezistența incredibilă a femeii în fața durerii, atât în timpul nașterii de prunci, cât și în cel al martiriului, pe care îl suportă cu ajutorul credinței neclintite în Hristos. Frumusețea femeii este privită atât ca un dar de la Dumnezeu, când aceasta nu este sancționată moral, dar și ca un adevărat pericol pentru „bărbatul virtuos“. Pentru Sfântul Ioan, femeia este în general „mai slabă, ea ușor alunecă și este ușoară de minte“. (Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni). Cu toate acestea, amintește în scrierile sale de adevărate modele de înțelepciune din Vechiul Testament: Sara în „Omilii la I Corinteni“, Re-beca - model de bunătate în „Omilii despre căsătorie“,

Ana, mama profetului Samuel, căreia îi dedică o întreagă omilie; dar și din Noul Testament: Fecioara Maria, surorile lui Lazăr, femeia canaaneancă, femeia samarineancă, Priscila ș.a.

Femeia își caută împlinirea prin unire cu bărbatul, fiind sortită căsătoriei. Cele trei poziții sociale acceptate de Sfântul Ioan Hrisostom

sunt: fecioara, femeia căsătorită, femeia văduvă. Relația dintre bărbat și femeie este asemănată cu cea dintre Hristos și Biserică: „Într-adevăr, el (Pavel) nu se limitează la a zice: «bărbaților, iubiți-vă femeile», ci arată și gradul acestei afecțiuni, adăugând în continu-are: «precum Hristos a iubit Biserica». Astfel, dacă trebuie să mori pentru soția ta, nu mai sta la tocmeală. Dacă Domnul și-a iubit sclava până la a-și da viața pen-tru ea, cu atât mai mult tu ești dator cu aceeași dragoste pentru tovarășa ta de sclavie!“ (Omilii despre căsătorie). Femeia trebuie să fie supusă în sensul îndeplinirii funcțiilor mai umile, în cadrul căsătoriei încercându-se o restabilire a poziției de egalitate dintre cei doi soți.

CRONICI

Statutul femeii în învățătura Sfinților Trei Ierarhi

VICKY CIOBANU

Surs

a fo

to: p

eopl

e.vi

rgin

ia.e

du


Sfântul Ierarh respinge ideea conform căreia femeia trebuia să fie mereu supusă bărbatului. El vorbește de-spre cele două alternative: fecioria și văduvia („fecioria dupa moartea soțului“), punându-le pe aceeași treaptă cu căsătoria.

După cum putem observa, Sfântul Ioan Gură de Aur oscilează între prejudecățile epocii sale și propriile sale convingeri. Așadar, pentru el, femeia este de „aceeași natură și onoare cu bărbatul“, fiind „supusă“ nu ca o sclavă, ci ca un partener egal. În cadrul căsătoriei, fiecare trebuie să-și împlinească propriul set de înda-toriri, nu pentru că unul dintre cei doi ar fi incapabil să le facă pe cele ale tovarășului de viață, ci pentru a menține un real echilibru în familie.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capa-dociei, în jurul anului 330, într-o familie credincioasă; aceasta constituind pentru mulți oameni, un veritabil model de sfințenie. După studiile realizate în cele mai bune școli ale epocii și pelerinajul său în Siria și Egipt a alcătuit renumitele „Reguli ale vieții monastice“. În 370 devine episcop al Cezareei, intensificându-și activitatea filantropică de până atunci. Luptă cu diplomație din scaunul său episcopal împotriva arienilor și semi-arienilor până în momentul trecerii sale la Domnul, la 1 ianuarie 377.

Ca și Sfântul Ioan, Sfântul Vasile cel Mare atestă egalitatea femeii și a bărbatului, amândoi fiind chemați la asemănarea cu Dumnezeu: „Să nu zică femeia: sunt slabă. Slăbiciunea este un atribut al trupului, dar forța stă în suflet. Pentru că în mod sigur chipul lui Dumnezeu are aceeași onoare (în bărbat, ca și în femeie) și la fel de lăudabile sunt la amândoi virtutea și lucrarea faptelor bune.“ (Despre facerea omului). Conform legislației vasiliene, femeia trebuia să se afle sub protecția bărbatului, a cărui binecuvântare era necesară pentru o viitoare căsătorie, fuga și conviețuirea pe ascuns fiind considerate acte de des-frânare. Proprietate a soțului după căsătorie, femeia era aspru pedepsită dacă săvârșea un adulter, fiind trimisă înapoi la familia sa. În cazul bărbatului, numai când acesta avea relații cu o femeie căsătorită, era sancționat, fiind primit înapoi de soția sa: „De aceea, femeia își va primi soțul, dacă acesta se lasă de des-frâu, dar bărbatul va trimite la casa ei pe cea care s-a

pângărit astfel. Nu-i ușor să descoperi temeiul acestei practici, dar obiceiul așa s-a încetățenit.“ (Scrisoarea 199). În legislația vasiliană este condamnat și avortul, fiind considerat o crimă: „Femeia care-și omoară în chip voluntar fătul se face vinovată de pedeapsa uciderii. În credința crestină nu se precizează dacă fătul era format sau încă nu era.“ (Scrisoarea 188). Sfântul Vasile respinge cea de-a doua sau a treia căsătorie și căsătorirea unui bărbat cu mai multe suro-ri în mod succesiv, spunând că „cel care se însoară cu cumnata sa, se însoară cu propria lui soră“.

Sfântul Grigorie Teologul s-a născut într-o cunoscută familie creștină, în anul 329 sau 330, începându-și stu-diile în Cezareea Capadociei, unde îl cunoaște pe Sfântul Vasile cel Mare. Deși devine preot și mai târziu episcop, este aplecat considerabil asupra studiului, lăsându-ne o operă formată din scrisori, discursuri (45), cinci dintre acestea numindu-se „Teologice“ (27-31), poeme. Trece în veșnicie în anul 389 sau 390, la aproape 60 de ani.

Sfântul Grigorie afirmă ca și ceilalți doi ierarhi că deosebirea dintre o femeie și un bărbat este cea fizică, amândoi fiind îndemnați spre virtute. El vorbește cu aceeași admirație despre ambii părinți: „El a fost pentru ea bunul păstor pe care ea și l-a dorit și căruia ea îi arătase drumul și de la ea a învățat el să conducă turma (...) ei au în cuplul lor același rang, același duh, același suflet.“ (Discursul 8). Spre deosebire de ceilalți doi Sfinți Ierarhi, Sfântul Grigorie de Nazianz aduce femeia pe aceeași treaptă cu bărbatul din punct de vedere moral, spunând despre problema adulterului „De ce au pedepsit femeia, iar pe bărbat l-au lăsat nepedepsit? Soția care a dezonorat patul soțului ei este adulteră și consecința actului său sunt severele pedepse impuse de lege; din contră, soțul infidel nu primește nici o pedeapsă. Nu accept această legislație; nu sunt de acord cu acest obicei.“ (Discursul 37).

Sfinţi părinţi, mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au acordat în operele lor o anumită atenție privind rolul femeii, specific epocii lor și nu numai, ajutându-ne și astăzi, peste veacuri, să înțelegem cum trebuie să privim și să transpunem în societatea actuală, natura ființei umane și raporturile dintre femeie și bărbat.


MANIFEST

„Iarna lui 367 – 368, a fost, pare-se, cea mai cumplită. Vasile ieşea în cetate şi se îmbolnăvea numai de răul pe care îl vedea.

Foamete... pretutindeni foamete. Bisericile se goleau şi ele. Credincioşii rămâneau acasă, bolnavi, sau nu mai aveau nici puţina putere de a mai merge pe jos. Toate acestea îl loveau fără milă pe sensibilul Vasile.[...] Îl rugase pe Dumnezeu fierbinte să-i scape pe Capadocieni de foamete. Şi mana din pustie nu venea. Şi nici nu putea scoate, ca Ilie, hrană din hambare ce nu se golesc nicicând! Însemna aceasta că Dumnezeu nu-i auzea rugăciunile, că harul Dum-nezeiesc nu se apleca spre Capadocia? Nu, desigur. Doar că alta era calea.“ (Stelianos PAPADOPOULOS, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare)

Care avea să fie această cale? Care era viziunea capadocianului faţă de ceea ce înseamnă diaconia (slujirea aproapelui), cum o va pune el în practică şi cum trebuie să ne raportăm noi, cei de astăzi la această realitate? Acestea sunt întrebările la care vom încerca să dăm răspuns în rândurile ce urmează.

Foametea cumplită din 367-368 a fost momentul în care Sfântul Vasile cel Mare a pus bazele unui aşezământ social ce avea ca scop asigurarea hranei celor săraci şi îngrijirea medicală a celor bolnavi. Proiectul acesta nu avea să fie abandonat odată cu urcarea sa pe scaunul episcopal al Cezareii Capado-ciei, căci în 372, Marele Vasile a început construirea unei adevărate cetăţi la marginile cetăţii propriu-size. Specificitatea acestui loc constă în faptul că, pe lângă spitalele, orferinatele, casele de oaspeţi şi atelierele a căror construire a fost urmărită pas cu pas de Ierarhul capadocian, întregul aşezământ avea în centrul său ridicată o Biserică măreaţă, iar lângă ea un sediu episcopal şi locuinţe pentru călugări, dar şi case de oaspeţi.

Am putea spune, fără să greşim, că măreţul com-

plex pe care voia să-l ridice Sfântul Vasile era gândit după o topografie sacră. Astfel, în centrul cetăţii avem Biserica, un adevărat axis mundi în jurul căreia avea să graviteze activitatea zilnică a diaconiei; acest lucru ne duce cu gândul la faptul că adevărata slujire a aproapelui izvorăşte din Liturghie, ceea ce înseamnă că diaconia creştină încearcă să privească omul din perspectiva veşniciei. Aşa ar trebui să fie organizate toate aşezămintele caritabile contemporane: nu ca simple azile sociale, ale căror obiective rămân în sfera antropocentristă, ci ca locuri de mângâiere ce îşi trag seva din Ierusalimul Ceresc, având ca temelie iubirea faţă de aproapele.

Vasiliada, aşa cum este cunoscut posterităţii aşezământul caritabil al Sfântului Vasile cel Mare, este un loc în care istoria se întâlneşte cu Eshatonul, dându-le posibilitatea celor năpăstuiţi de soartă să guste puţin din fericirea pe care le-o oferă Noul Ierusalim.

Acesta este modul în care, Biserica ar trebui să perceapă activitatea socială. Acesta este modul în care mădularele Trupului lui Hristos ar trebui să pună în practică activitatea social-filantropică. Acest lucru este deosebit de dificil de împlinit astăzi. Trebuie avut în vedere că societatea contemporană a înlocuit trăirea religioasă autentică cu sentimentul religios, iar comuniunea (ecclesia) nu mai este percepută ca esenţială şi nici măcar nu mai este trăită de cei care participă la Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe ale Bi-sericii. Credincioşii de astăzi merg la Biserică pentru a cere ajutor în rezolvarea propriilor probleme, fără a ţine cont că Biserica este locul unde fiecare suntem în comuniune cu celălalt. Omul contemporan asistă (putem spune asistă, căci participarea lui astăzi este una pasivă) la actul liturgic fără a-şi da sărutarea păcii cu cel de lângă el şi fără a conştientiza că este chemat să fie co-slujitor cu preotul la săvârşirea Sf. Euharistii (prin jertfa pe care o aduce la Sf. Altar).

De-a lungul timpului, Biserica fiind recunoscută de stat, s-a ajuns până în punctul în care aduna-

Diaconia şi asistenţa socială

MARIUS-ŞTEFAN CIULU


rea euharistică să nu mai fie centrul întregii vieţii bisericeşti – şi aici facem referire la activitatea învăţătorească, activitatea pastorală – misionară (unde intră şi acţiunile social-filantrocpice iniţiate de Biserică) şi cea cârmuitoare – ca în timpul Sfântului Vasile cel Mare. Sau, altfel spus, întreaga activitate a Bisericii să nu mai graviteze în jurul Euharistiei.

În decursul timpului, binefacerea s-a separat, şi ea, într-o sferă deosebită a activităţii bisericeşti şi, aparent, a încetat să depindă de adunarea euharistică.

Deşi, în societatea actuală Biserica tinde să-şi instituţionalizeze aproape toate el-ementele specifice, binefacerea, sau diaconia, cunoaşte astăzi două forme de manifestare: cea instituţională (concretizată prin azile de bătrâni, orfelinate etc.) şi „binefacerea individuală“ manifestată prin faptele milei creştine. La ambele forme ale diaconiei suntem chemaţi cu toţii, în virtutea po-runcii date de Mân-tuitorul: Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. (In XIII, 34).

Problemele sociale cărora trebuie să le facă faţă Biserica în societatea actuală, ce trece prin vremuri de un dinamism şi de o complexitate fără precedent – sunt multiple şi extrem de variate. La nivelul comunităţilor locale (parohia), adesea specificul

problemelor ţin de familie: astfel, întâlnim familii destrămate, familii în care părinţii sunt plecaţi în străinătate la muncă, familii care sunt afectate de abandonul şcolar, de şomaj şi de sărăcie, familii în care domină violenţa etc. La nivelul comunităţilor mai mari – cum ar fi oraşele - problemele sunt şi mai complexe: trafic de droguri, proxenetism ş.a.

Într-un astfel de context, s-a simţit nevoia întemeierii unor centre de ajutor social patronate de instituţii conexe aflate în subordinea statului. Între acestea şi centrele sociale ale Bisericii, ar trebui

să fie simţită o diferenţă fundamentală. Astfel, diferenţa majoră dintre cele două trebuie să fie concretizată în faptul că diaco-nia are o viziune proprie izvorâtă din înţelesul eshatologic pe care Biserica îl dă vieţii şi din importanţa pe care Ortodoxia o acordă fiecărei persoane în parte. Mai mult decât atât, aceasta nu trebuie, aşa cum am evidenţiat mai sus, să fie ruptă de actul liturgic.

Aşa stând lucrurile, suntem datori să împiedi-căm transformarea diaconiei într-o

activitate instituţionali zată în care omul să nu mai fie capabil să se întâlnească cu Dumnezeu. Suntem chemaţi, fiecare dintre noi, ca prin actele filantrop-ice pe care le săvârşim, în calitate de membri ai Bisericii, să prelungim în social comuniunea liturgică (euharistică).


Pe aripile Duhului - cuvinte despre rugăciune ale ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor (II)

JUSTINIAN CONSTANTINESCU Trebuie să ne păzim însă cu străşnicie şi de rugăciunea la întâmplare care seacă din inima noastră acest izvor de apă vie. Totuşi, şi rugăciunea la întâmplare are biruinţele şi bucuriile ei, căci în mod paradoxal, ţi se descoperă prin ea legea lăuntrică cu ajutorul căreia se împlineşte desăvârşirea omului, deşi această lege duhovnicească stă ascunsă undeva

în profunzimile sufletului. De-a lungul vieţii, omul

trece prin stări înălţătoare şi prin stări decadente, dar care se împletesc. Este o dinamică spirituală asemănătoare cu a îngerilor ce suie şi coboară pe scara lui Iacob şi despre care vorbeşte Hristos în Evanghelia de la Ioan, capitolul 1, vers. 51.

În ce priveşte viaţa Bisericii, suntem îndemnaţi de părintele Daniil să nu trăim în Biserică fără a trăi Biserica. Prin Sfântul Botez ajungem să trăim în Biserică, dar după Botez trebuie să tindem spre a trăi Biserica. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă să ne întoarcem de la starea de păcat originar în care se nasc toţi co-piii Domnului şi să ne iluminăm spre a deveni duhovniceşti din cei ce eram trupeşti. Înclinaţia

spre păcat a rămas în noi după Botez deoarece „suntem doar trupuri“. Este deci, firea trupului, cea care ne duce spre păcat, şi nu firea duhului din noi. Creştinul, deşi are în mod virtual harul, îşi începe la Botez adevărata existenţă printr-o foame şi sete de Dumnezeu. Nefiind conştient de scopul principal al vieţii sale, de a se întoarce la Dumnezeu, omul rămâne trupesc, nu se înduhovniceşte. Firea omului, mai bine zis a sufletului, este de a fi suprafiresc. Căci

În zilele noastre, suntem prinşi în vâltoarea informaţională şi mai ales în procesul tendenţios al sectelor de denaturare a mesajului Sfintei Scripturi,

şi uităm că aceasta are un mesaj propriu, un mesaj propriu şi o putere ce nu pot fi atinse de patina nemiloasă a timpului. În-trucât respiră viaţa veşnică şi mesajul este veşnic, căci se adevereşte prin actu-alitatea Sfintei Scripturi cuvântul Domnului care zice: Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

Cunoaşterea lui Dum-nezeu nu poate fi împlinită cu ajutorul unei metode, ci simplă rugăciunea te învaţă această cunoaştere duhovnicească. Este vorba de a asculta de îndemnul Mântuitorului care zice să te închizi în cămara ta, simbolizând aici rugăciunea lucrată în inimă, pentru a ajunge să cunoşti pe Dumnezeu. Este acelaşi tip de îndemn pe care l-a primit Sfântul Antonie de la îngerul Domnului care i-a spus să se închidă în chilia lui care-l va învăţa ce să facă spre a se mântui. Iar părintele Daniil spune în legătură cu aceasta că viaţa sufletului nu poate fi redusă la o metodă de rugăciune sau la un sfânt obicei. De aceea, o metodă, o rânduială de rugăciune trebuie întrecută, căci viaţa duhovnicească devine în cel ce se roagă izvor de apă vie, după cuvântul Domnului Hristos.

SPIRITuAlITATEA ORTOdOxĂ


„ceea ce este din Duh, duh este, iar ceea ce este din trup, trup este“ (In 3:6).

Există un paradox al rugăciunii înalte: pe lângă strigătul de adoraţie, de răpire, de dorire către Dumnezeu, apare şi simţământul de faptură creată, de păcat. Se împleteşte în mod tainic iubirea cu smerenia cea mai înaltă, revelându-se astfel revelaţia trăirii în Dumnezeu, cu Dumnezeu. Tehnica isihastă tocmai aceasta este: o tehnică întemeiată pe revelaţii ce trebuie trăite, care la rândul lor au devenit posibile prin Revelaţia Întrupării.

De fapt, rugăciunea curată este o Întâmpinare a Domnului, o recunoaştere a Lui ca Dumnezeu şi Domn. Este ceea ce spunea părintele Paisie Olaru câteodată despre el însuşi, că stă în drum, aşteptând ca Hristos să treacă pe cale şi să-l întâmpine şi pe el.

Rugăciunea isihastă a fost întemeiată de Maica Domnului când a fost dusă în Sfânta Sfintelor unde a trăit în necurmată rugăciune timp de 14 ani; totodată, ea a fost întemeiată de Domnul Hristos, la Cina cea de Taină, când s-a revelat ca liturghia cea mai desăvârşită, mintea devenind liturghisitorul, iar inima – altarul.

Cele mai importante sărbători ale Bisericii legate de programul de mântuire a lumii, părintele Daniil le aşază într-o aşa-numită octavă a Crucii. El afirmă că această octavă se compune din două cicluri supra-puse ce corespund polar în lumina chenozei izbăvirii noastre. Cu alte cuvinte, făcând suprapunerea Bunei-Vestiri cu Răstignirea, Naşterii cu Învierea, Botezului cu Înălţarea şi Schimbării la Faţă cu Pogorârea Duhului Sfânt, se obţine o polaritate perfectă sau o Cruce desăvârşită a mântuirii.

Întruparea Mântuitorului este veşnic actualizată prin necurmata rugăciune a inimii. Prin rugăciune, Întruparea se actualizează şi în noi, în duhul şi în trupul nostru, ducându-ne la plenitudinea vieţii în Dumnezeu. Căci oamenii nu sunt întregi, desăvârşiţi, puternici şi credincioşi. Caracterul de adevărat creştin din oameni trebuie format, iar rugăciunea este forma cea mai curată şi mai deplină spre a-l dobândi. Este dificil pentru oamenii atraşi de păcat să dobândească acest caracter, mai întâi pentru că nu au conştiinţa păcatului, iar în al doilea rând, pentru că viaţa duhovnicească este considerată ca o problemă de

comportament, de conform-ism, de morală. Nu se mai ia în calcul paza simţurilor şi a inimii, ci doar morala, ca ştiinţă a minţii şi poruncilor, ca o sumă de legi generale ale spiritului, şi nu ale duhu-lui omului.

În viziunea părintelui Daniil, fericirile rostite de Domnul Hristos devin trepte pe scara duhovnicească la baza căreia stă smerenia, iar la capătul de sus, bucu-ria întru Hristos.

Rugăciunea inimii se mai numeşte aşa şi pentru faptul că ajungem să punem cu ajutorul ei, capul pe pieptul Domnului şi să auzim bătăile inimii Lui. Ce apropiere minunată! Rugăciunea inimii este o asceză pnevmatică prin care ajungem la unirea

euharistică; doar Duhul ne poate ajuta să ajungem la această unire, căci prin rugăciune El se uneşte cu duhul nostru în mod tainic şi de neînţeles. Rugăciunea trebuie să devină hrana noastră, pâinea noastră cea de toate zilele, căci ea se mănâncă şi se bea.

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă!


OMIlETICĂ

Predică la Sfinţii Trei Ierarhi

Iubiţi Credincioşi,Iată că ne aflăm la un popas duhovnicesc de o împortanţă

covârşitoare pentru întreaga Ortodoxie: praznicul celor trei sfinţi, ai lumi mari dascăli şi ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul. Deşi fiecare dintre aceşti exponenţi ai Ortodoxiei au câte o zi specială de prăznuire, stabilită în calendar tot în luna ianuarie: Sfântul Vasile cel Mare, în prima zi a lunii, Sfântul Grigorie Teologul, pe 25, iar Sfântul Ioan Hrisostom pe 27 ianurie, iată că tradiţia bisericească a hotărât o zi aparte în care cei trei să fie sărbătoriţi laolaltă. Dar ce au aceste trei mari personalităţi ale Ortodoxiei primelor veacuri în comun? Din ce motiv Episcopul Ioan al Evhaitelor a rânduit, încă de la sfârşitul veacului al XI-lea ca cei trei Sfinţi Ierarhi, să fie prăznuiţi împreună pe data de 30 ianuarie?

În primul rând, întreaga lor viaţă şi activitate reprezintă un model autentic de ortodoxie vie şi propune generaţiilor de astăzi o întoarcere la teologia trăită şi asumată într-o manieră mărturisitoare, care să nu fie doar o simplă evadare către un trecut glorios, ci un veritabil izvor de viaţă nouă pentru teologia contemporană.

În al doilea rând, aşa cum orice sărbătoare a creştinătăţii presupune un traseu spiritual, un urcuş duhovnicesc şi un prilej în care istoria să se întâlnescă cu Eshatonul, şi praznicul de astăzi ne pune în faţa unei astfel de întâlniri prin modelul demn de urmat al celor trei mai ierarhi ai ortodoxiei, care au reuşit, prin credinţă, înţelepciune, răbdare, smerenie, dragoste de adevăr, asceză şi rugăciune, să depăşească limitele materialităţii acestei lumi, gustând şi hrănindu-se din bunătăţile Ierusalimului ceresc încă din timpul vieţii pământeşti. Dacă nu am încerca, măcar la marile praznice ale creştinătăţii să depășim spaţiul eminamente istoric, atunci am rămâne închistaţi determinismului acestei lumi şi temporalităţii ireversibile. De aceea, în cele ce urmează vom face un popas asupra câtorva elemente semnificative din viaţa fiecăruia dintre cei trei mari ierahi ai Bisericii lui Dum-nezeu, pentru a evidenţia modul în care ei au reuşit să pună teologia în acord cu viaţa şi viaţa în acord cu teologia.

Momentul prim în care existenţa istorică, mărginită, este deschisă infinitului Împărăţiei lui Dumnezeu este botezul. Cu toate acestea, Sfintele Liturghii ce poartă numele a doi dintre cei trei mari luminători (prea luminaţi) ai Bisericii lui Hristos, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, ni se înfăţişează ca spaţii în care Împărăţia lui Dumnezeu se manifestă în interiorul istoriei în întreaga ei splendoare.

MARIUS-ŞTEFAN CIULU O analiză atentă asupra textelor rugăciunilor Dumnezeieștii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, scoate în evidenţă întâlnirea profundă dintre Eshaton şi istorie în spaţiul eclezial. În acest sens, facem referire la anamneza anaforalei ce urmează imediat după cuvintele de instituire şi precede epi-cleza: „Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de Cruce, de groapă, de Învierea cea de-a treia zi, de Înălţarea la ceruri, de şederea ce-a dea dreapta şi de a doua slăvită şi iarăşi venire.“ Iată că prin textul acestei rugăciuni, ne amintim de Eshaton ca de un eveniment trecut, acest lucru fiind posibil pentru că în comuniunea euharistică ne aflăm în acel „astăzi“ al Bisericii, ne găsim într-un spaţiu în care evenimentele din istoria mân-tuirii sunt cotemporale, iar graniţa dintre cer şi pământ este anulată. În acest context, Sfântul Duh transcede scurgerea liniară a istoriei şi o transformă într-o prezenţă continuă, ceea ce ne dă posibilitatea de a intra în comuniune cu Sfinţii lui Dumnezeu şi de a deveni mădulare vii şi lucrătoare ale aceleiaşi Biserici, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Sfântul Ioan Gură de Aur, însuşi mărturiseşte credinciosilor, din toate timpurile, prin cuvintele rostite de el la momentul hirotoniei sale că Dumnezeiasca Liturghie reprezintă întâlnirea autentică între planul istoriei şi Eshaton făcând referire la cuvintele lui David „Lăudaţi-L pe Domnul din Ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte“ (Ps. 148, 1). În continuare, Sfântul Ioan spune: „Prin aceste cuvinte David a chemat să laude pe Domnul pe cele două feluri de creaturi, pe cele de sus şi pe cele de jos, pe cele înzestrate cu simţuri şi pe cele spirituale, pe cele văzute şi pe cele nevăzute, pe cele din cer şi pe cele de sub cer.“ Aşadar, că trebuie să recuperăm această perspectivă eshatologică a Sfintei Liturghii... Trebuie să facem acest lu cru pentru ca misiunea noastră de păstori ai turmei lui Hristos să fie făcută într-un mod asumat şi fiecare dintre noi, având conştiinţa importanţei misiunii la care suntem chemaţi, să dăm răspuns bun așa cum a făcut și Sfântul Apostol Petru, după ce Mântuitorul i-a spus „Paşte oile mele!“

Sfântul Vasile cel Mare, cel care a ruşinat păgâ năta tea împăratului Iulian Apostatul, este un model autentic de viaţă creştină. Acest lucru se vede din întreaga sa activitate, însă ne vom îndrepta atenţia asupra unui singur eveniment: În tim-pul foametei din 367-368, pe când era numai preot, această făclie cuvântătoare a Ortodoxiei a pus bazele unui aşezământ social ce avea ca scop asigurarea hranei celor săraci şi îngrijirea medicală a celor bolnavi. Proiectul acesta nu a fost abandonat odată cu urcarea pe scaunul episcopal al Cezareei Capadociei, căci în 372 a pus bazele unei adevărate cetăţi


la marginile cetăţii propriu-size. Ce avea specific acest loc? Pe lângă spitalele, orferinatele, casele de oaspeţi şi atelierele ale căror construcţie a fost urmărită pas cu pas de Ierarhul capadocian, întregul aşezământ avea în centrul său ridicată o Biserică măreaţă, iar lângă ea un sediu episcopal şi locuinţe pentru călugări. Suntem puşi în faţa unei topografii sacre. În centrul cetăţii avem biserica, un adevărat axis mundi în jurul căruia gravitează activitatea zilnică a diaconiei; acest lucru ne duce cu gândul la faptul că adevărata slujire a aproape-lui izvorăşte din Liturghie, ceea ce înseamnă că diaconia creştină încercă să privească omul din perspectiva veşniciei. Aşa ar trebui să fie organizate toate aşezămintele caritabile contemporane: nu ca simple azile sociale, ale căror obiective rămân în sfera antropocentrică, ci ca locuri de mângâiere ce îşi trag seva din Ierusalimul Ceresc, având ca temelie iubirea faţă de aproapele. Vasiliada, aşa cum este cunoscut posterităţii aşezământul caritabil al Sfântului Vasile cel Mare, este un loc în care istoria se întâlneşte cu Eshatonul, dându-le posibilitatea celor năpăstuiţi de soartă să guste puţin din fericirea pe care le-o oferă Noul Ierusalim. Realizând acest proiect, Sfântul Vasile cel Mare, nu face altceva decât să şteargă lacrimile celor aflaţi în necazuri şi să împartă un dram de dreptate celor loviţi de boală, singurătate sau de greutăţile bătrâneţii. Având exemplul Sfântului Vasile, putem învăţa că, pe lângă viaţa de comuniune eclezială, care ne oferă şansa de a gusta din Împărăţia cerurilor, de a ne împărtăşi de Eshaton încă din Istorie, trebuie să valorificăm această şansă în relațiile pe care noi le avem cu semenii noştri. Trebuie să fim mereu conştienţi, atunci când suntem puşi în faţa unei persone defavorizate, de cuvintele Mântuitorului care zice: „Dacă aţi făcut unui dintre aceştia mai mici ai mei, Mie Mi-aţi făcut!“. Cel de-al treilea stâlp al Ortodoxiei care este prăznuit astăzi, Sfântul Grigorie de Nazianz, sau Sfântul Grigorie Teologul, a rămas cunoscut posterităţii datorită celor cinci cuvântări teologice, rostite într-o biserică improvizată, pe care a numit-o Anastasia. Acest lucru s-a petrecut în Constanti-nopol în preajma anului 379. În cele cinci cuvântări, „fluierul păstoresc al Cuvântării de Dumnezeu“ a reuşit să formuleze, în termeni fără echivoc, teologia trinitară a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.

În contextul disputelor trinitare din timpul celui de-Al Doilea Sinod Ecumenic, Sfântul Grigorie, devine episcop al Constantinopolului la 27 noiembrie 380. Din această dem-nitate avea să demisioneze la foarte scurt timp. Acest lucru se datora faptului că, în timpul lucrărilor Sinodului, episcopii adunaţi doreau să evite formula omousios cu referire la Sfântul Duh. Astfel că, Sfântul, se distanțează de sinod și se retrage în palatul episcopal.

Sfântul Grigorie, într-unul din poemele sale, exprimă ce însemna pentru el Sfânta Treime: „Din ziua în care

am renunţat la cele lumeşti, ca să-mi consacru sufletul contemplării cereşti, prea luminoase, când înţelepciunea supremă m-a îndepărtat de cele trecătoare, din acea zi ochii mei au fost orbiți de lumina Treimii a cărei strălucire depăşeşte tot ce poate concepe mintea omului... Din ziua aceea am murit faţă de lume şi lumea a murit faţă de mine şi aștept să fiu acolo unde este Treimea în toată strălucirea splendorii Sale.“ Acest mod de a vedea Sfânta Treime nu poate arăta altceva decât faptul că întreaga lui viaţă pământească a fost trăită cu dorinţa arzătoare de a se împărtăși deplin de fericirea veşnică. Acest lucru nu este posibil decât dacă în existenţa sa pământească ar fi realizat o autentică întâlnire între vremelnicia istorică şi bucuria veşniciei oferită de Noul Ierusalim. Ulterior, Grigorie, întors în Nazianz, mărturisește în același poem cum își va petrece restul vieții: „Voi sta cu îngerii“, „Mă voi retrage cu Dumnezeu“.

Așadar, iubiți credincioși, să urmăm exemplul celor trei mari Sfinți prăznuiți astăzi și să încercăm ca în fiecare clipă a existenței noastre pământești să ne apropiem și să gustăm fericirea cea veșnică, devenind astfel mărturisitori vii ai Ortodoxiei. Părintele Cleopa, sintetizând activitatea Sfinților Trei Ierahi, spunea în una din predicile sale: „Fiind luminaţi de Dumnezeu şi dăruiţi cu multă înţelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe împăraţii răucredincioşi, au smerit pe cei mândri, au împărţit la săraci averile bogaţilor, au mustrat cu mare îndrăzneală păcatul, mai ales necredinţa, eresul, mândria, desfrâul, lăcomia şi zgârcenia, scriind multe învăţături creştineşti. Ei au lăsat Bisericii lui Hristos, pe lângă viaţa lor sfântă, zeci de cărţi teologice, care apără dogmele ortodoxe şi viaţa morală şi care formează un mare tezaur al lumii creştine“. Ce alte cuvinte am putea spune în încheierea acestui cuvânt decât cele cântate astăzi în cinstea acestor mari dascăli și ierahi ai Bisericii: „Bucură-te, luminătorul Bisericii Vasilie înţelepte şi stâlpul cel neclătit. Bucură-te, minte cerească, prea mare Arhiereule teologule Grigorie. Bucură-te, Ioane Gură de Aur, cel cu totul de aur, luminate învăţătorule al pocăinţei. O, părinţi de trei ori fericiţi, nu încetaţi pururea a vă ruga lui Hristos, pentru cei ce săvârşesc cu credinţă şi cu dragoste preasfinţită şi dumnezeiască pomenirea voastră. Amin!“

Surse bibliografice:1. Pr. Conf. Dr. Daniel BENGA, Întâlnirea dintre Istorie şi Eshaton în teologiaşi Viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi, în Studii Teologice, 1/ 2006, pp. 7 - 292. Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru,EIBMBOR, Bucureşti, 1998;3. Sf. Grigorie de Nazianz, Poeme, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în Teologie şi cultură, EIBMBOR, Bucureşti, 1993;4. Papadopoulos Stelian, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, trad. Cornel Co-man, Editura Bizantină, Bucureşti;*** Minei pe luna Ianuarie, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.


MĂRTuRISIREA CREşTINĂ

Din iadul comunist în raiul Comuniunii (III)– Canalul „Morţii“, Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953) –

Cu partidul nostru tare,Tragem Dunărea la Mare.

Construim canalul fără burghezie şi contra burgheziei...

Acest loc de tristă amintire face parte din gulagul românesc, alături de cele două închisori descrise în numerele anterioare, Piteşti şi Jilava.

În şedinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 25 mai 1949, s-a hotărât începerea construirii Canalului Dunăre – Marea Neagră sub pretextul că acest demers avea să facă parte din „programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului“. Pe 23 martie 1950 s-a emis decretul cu nr. 75 al Marii Adunări Naţionale de orga-nizare şi funcţionare a Canalului Dunăre-Marea Neagră, iar lucrările au început în forţă având ca forţă de muncă brută 135.000 de deţinuţi politici, cantonaţi aici pentru a fi exterminaţi, şi voluntarii ce visau că se vor îmbogăţi în acest posibil El Dorado. Acest „proiect“ a fost sistat după moartea lui Stalin, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 20404 din data de 17 iulie 1953. Decizia a fost luată în urma vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova, după întâlnirea cu Nikita Hruşciov, care a criticat planul de construcţie a Canalului, deoarece costurile suportate erau egale cu cele investite în agricultură. Lucrările vor fi reluate 20 de ani mai târziu la ordinul lui Nicolae Ceauşescu în anul 1973, fiind inaugurat pe data de 26 mai 1984.

Ce legătură poate exista între un student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi Canalul Dunăre – Marea Neagră?

Pentru un student teolog anul II de studiu înseamnă, probabil, încă, începutul... Să ne gândim atunci la un fost student al Facultăţii de Teologie care a fost arestat în anul 1952 şi dus la Canal pentru că a îndrăznit să gândească altfel decât impunea comunismul ateu. Este vorba de Părintele Profesor Gheorghe Drăgulin. Acesta s-a născut la 14 aprilie 1929 în comuna Scutelnici, judeţul Buzău. Frecventează cursurile seminarului teo-logic din Buzău pe care le întrerupe din cauza desfiinţării seminariilor în anul 1948. Absolvă liceul „B. P. Haşdeu“

din Buzău şi urmează apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti în paralel cu Facultatea de Litere, secţia filologie, fiind exclus pe motivul situaţiei „nesănătoase“ a părinţilor: chiaburi. Pe data de 13 mai 1952 a fost arestat şi condus la Ministerul de Interne pentru „a oferi“ o declaraţie, neputând lua legătura cu familia sa până în noiembrie. A fost încarcerat apoi la închisoarea de la Uranus, iar ulterior condamnat la 24 de luni de detenţie administrativă la Canal, fiind un „explorator“ de sine stătător, neavând nicio organizaţie, sau fiind legionar ori în vreun partid politic.

„De-aici a început Golgota mea“ mărturiseşte el, căci în luna octombrie 1952 a fost dus la Canal, la punctul Castelu. După această experienţa traumatizantă a fost eliberat reluând cursurile Facultăţii de Teologie, iar în anul 1963 a fost hirotonit preot. În anul 1979 îşi susţine teza de doctorat sub îndrumarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, ajungând ulterior profesor de Istorie Bisericească Universală, în cadrul aceleiaşi Facultăţi din care fuse se, în chip vitreg, „cules“ în urmă cu mai bine de 20 de ani.

Cum ar reacţiona azi, studentul teolog în faţa unei astfel de provocări?

Surse bibliografice:1. Preot Gheorghe Drăgulin, Spovedanie cu lacrimi, în „Vestitorul Ortodox-iei”, VIII (1996), nr. 155, p. 2 2. Lucia Hossu Longin, Memorialul Durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 2603. Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România: Raport final, Vladimir Tismăneanu (ed.), Dorind Dobrincu (ed.), Cristian Vasile (ed.), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 587

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU

Este un pachet destinat studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor ce cuprinde cont curent, card şi internet banking (Click 24 Banking).

Banking pe stilul tău!

nu te costă nimic: ai 0 comision de achiziţie şi administrare lunară

ai 0 comision pentru plăţi la comercianţi, retragere numerar şi plăţi facturi la ATM BCR

ai reduceri de până la 15% la partenerii BCR

primeşti bani înapoi pe card ori de câte ori foloseşti cardul la cumpărături

alegi din cele 5 design-uri super tari ale cardului Visa CAMPUS pe cel care ţi se potriveşte

ai acces non stop, oriunde şi oricând la contul tău prin Internet (inclusiv de pe telefonul mobil) cu Click 24 Banking BCR.

Detalii complete despre pachet şi poze cu cele 5 design-uri de carduri se găsesc aici:http://www.bcr.ro/ro/persoane-fizice/operatiuni-bancare/contul-pentru-tineri/bcr-campus-

club/pachet-campus-bcr


TEhNICI ARTISTICE

Sfântul Mucenic Haralambie

Sfântul ierarh Haralambie a vieţuit în cetatea Magnesiei, în vremea împăratului roman Sever. Datorită minunilor pe care le făcea şi a credinţei

sale în Hristos a fost dus la judecată în faţa ighemonilor Luchie şi Luchian care l-au supus pe sfânt la diverse torturi pentru a-l face să slujească idolilor păgâni. Sufletul Sfântului Haralambie a fost luat de către Mân-tuitorul la ceruri chiar în momentul în care trebuia să fie mucenicit prin decapitare, la vârsta de 113 ani.

În iconografie, sfântul este reprezentat bătrân, cu barbă albă, lungă şi ascuţită, înveşmântat în haine arhiereşti, având în mâna stângă Evanghelia, iar cu mâna dreaptă binecuvântând (în icoanele pictate pe lemn); uneori, alături de mucenic mai sunt reprezentaţi ostaşii cu sabie pregătiţi pentru tăierea capului, un înger ieşind din nori ce pune pe capul sfântului cunună de lauri, sau Mântuitorul Hristos coborându-Se cu cetele îngereşti, pregătit să ducă la ceruri sufletul neprihănit al mucenicului pe care l-a numit prieten. Alteori, în icoana sfân-tului, sub cearcănul de lumină din care iese Mâtuitorul binecuvântând, sunt scrise chiar cuvintele auzite de mulţime înainte ca sfântul să se mute la Domnul: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie.“

În icoanele pe sticlă din Transilvania, sfântul mu-cenic Haralambie este reprezentat în picioare, într-o atitudine impunătoare şi elegantă, binecuvântând cu mâna dreaptă mulţimea credincioşilor aflată în spatele său; în mâna stângă ţine atât evanghelia (ca însemn al propovăduirii sale apostolice), cât şi lanţul, la capătul căruia stă legată moartea ca aşternut al picioarelor

ŞTEFANIA NACHIU sale. În alte reprezentări, moartea cea ţinută în lanţuri stă umilă în spatele sfântului, iar sub picioare stă însuşi diavolul. Trebuie amintit că sfântul de nenumărate ori a înfrânt moartea. A trecut la cele veşnice la o vârstă înaintată, a învins numeroasele torturi la care a fost supus scăpând cu viaţă şi fără răni (trupul i-a fost sfâşiat cu unghii înroşite în fier, i-a fost turnat foc pe cap şi pe întreg trupul, mâinile i-au fost tăiate dar s-au lipit înapoi de trup); însă momentul culminant în care a supus moartea a fost cel în care a înviat un mort la porunca împăratului. Acest înviat, în icoane este

pictat la picioarele sfântului, întors cu spatele la moarte, iar moartea umilită, poartă pe cap o pălărie de paie şi în mână o coasă.

Diavolul este şi el prezent adesea în icoana mucenicului Haralambie, deoarece la porunca aceluiaşi împărat Sever, sfântul a vindecat un om ce a fost îndrăcit vreme de 35 de ani, dar şi datorită faptului că atâta timp cât a fost în viaţă, Haralambie a dus o luptă permanentă împotriva slujirii idoleşti şi a diavolului. Spre deosebire de icoanele pe lemn, unde fondul este abstract, de aur, icoanele pe sticlă au ca fundal natura, câmpul, iar undeva în zare se pot observa sate cu biserici. Nu întâmplător a fost ales acest fundal,

care reprezintă de fapt holdele oamenilor semănate cu diverse plante, sfântul ierarh Haralambie fiind şi protector al agriculturii, rugându-se chiar înainte de trecerea la Domnul pentru îndestularea oamenilor şi îmbelşugarea roadelor pământului.

În icoanele pe sticlă este prezent şi îngerul Dom-nului ce vine în zbor pe nori din înaltul cerului să în-cununeze mucenicia lui Haralambie, în partea dreaptă a icoanei, şi în partea stângă, la fel ca şi îngerul, pe nori, este prezent Mântuitorul Hristos binecuvântând şi primind jerfa sfântului.

Icoană pictată de Alina Tarasi


FIlOSOFIE CREşTINĂ

Începând cu anii 1960-1970, teologia contextuală s-a dezvoltat ca o structură sistematică a teologiei, reprezentând o perspectiva contemporană asupra

domeniului nostru. Ceea ce îi este specific teologiei contextuale este ideea că teologia trebuie să încadreze în demersul ei configuraţia şi structura realităţilor so-ciale. Din acest punct de vedere, teologia contextuală ar putea fi considerată teologie socială, însă prin sistematizarea şi structura ei dezvoltată, mediul academic occidental consideră teologia contextuală ca o entitate separată, pusă alături de disciplinele sistematice. În general, sunt cunoscute ca aparţinând teologiei contextuale 3 curente teologice contempo-rane: teologia eliberării, teologia neagră şi teologia morţii lui Dumnezeu.

Teologia eliberării propune ca temă principală modul de relaţionare dintre structurile statului si oamenii săraci. Condiţia economică instabilă îi pune pe aceştia într-o postură nefavorabilă şi vulnerabilă faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de stat. În acest sens, credinţa susţinută prin argumentele teologiei eliberării devine un factor prin care cei în cauză se pot elibera din poziţia nedreaptă şi inumană determinată de aceste raporturi sociale inechitabile pricinuite de modul în care statul organizează viaţa cetăţenilor. Teologia eliberării este cea mai puternică încercare contemporană de a integra problema sărăciei printr-un program teologic susţinut în cadrul unei Biserici. Demonstrează acest lucru prin argumentul că Iisus Hristos este eliberatorul şi modelul după care trebuie să-şi ghideze lupta pentru depăşirea acestei condiţii.

Concomitent apariţiei teologiei de eliberare, teologia neagră începea să se diferenţieze din ce în ce mai mult ca o particularitate a acesteia, remarcându-se prin lupta pentru eradicarea diferenţelor rasiale din America şi Africa. Teologia afro-americană a avut de la începuturile ei ţelul de a integra condiţia de a fi negru

Orientări ale teologiei contemporane: teologia contextualăLUCIAN DABIJA în teologia universală. Acest lucru s-a făcut printr-un

demers comparativ destul de complex între situaţia negrilor şi teologia europeană, a cărui finalitate s-a concretizat prin formularea „dogmei“ că Iisus Hristos este negru şi că Dumnezeu poate fi simţit şi cunoscut cu adevărat doar de negri.

Prin intermediul teologiei afro-americane s-a purtat o campanie mediatică susţinută pe plan inter naţional în ceea ce priveşte conţinutul drepturilor civile ale populaţiei de culoare în raport cu populaţia albă. Raportarea imediată a problemei rasiale la teologie a devenit o caracteristică prin care teologia neagră este uşor de recunoscut. Acest pas pe care l-au făcut comunităţile de negri spre teologie a determinat o serie întreagă de conferinţe şi congrese internaţionale ce au discutat, acceptând cauza negrilor ca pe o cauză de drept divin.

În Europa, teologia morţii lui Dumnezeu s-a manife-stat, la rândul ei, ca o teologie contextuală ce a negat faptul că Dumnezeu există. Acest curent teologic a proclamat în principal că în Vinerea Mare Iisus Hristos a murit pe Cruce şi nu a mai Înviat din morţi. Învierea lui Hristos a mai fost contestată pe parcursul istoriei, însă prin apariţia teologiei morţii lui Dumnezeu s-a dat curs pentru prima dată unei încercări de a fabrica o teologie fără Dumnezeu. Este dovada negării absolute a faptului că Dumnezeu este o existenţă vie aflată în relaţie dinamică şi activă cu creaţia Sa.

Cele trei tipuri de teologie contextuală reprezintă un exemplu clar al modului în care teologia poate să sufere anumite denaturări conceptuale doar pentru a evidenţia sau promova cauze ce reies din contextul social contemporan. O prezentare cât mai detaliată a acestor denaturări ar putea ajuta Biserica în a-ţi formula o poziţie doctrinară sau administrativă cât mai corectă în ceea ce priveşte protecţia şi ajutorarea săracilor, problemele ridicate de diferenţa rasială, sau în ceea ce priveşte nihilismului omului de rând, botezat în Biserică.


dIdACTICĂ

De inani gloria et de educandis liberis

Pedagogie creștină... tratat... educație religioa să... par a fi termeni științifici care au apărut odată cu conținutul lor într-o perioadă relativ recentă. Însă

lucrurile nu stau deloc așa. Primul tratat de pedagogie creștină îi aparține Sfântului Ioan Gură de Aur și datează de la sfârșitul secolului al IV-lea. Conceput ca un discurs în două părți, „Despre slava deșartă și cum se cuvine să-și crească părinții copiii“ atinge problema educației de la nașterea copilului până la căsătorie. Scopul este formarea unui om educat pe deplin, ținând seama de particularitățile fizice și psihice ale fiecăruia. Îndemnul pentru părinți este să crească un atlet pentru Hristos, nu doar un om instruit „în arte, litere și vorbire“, îndepărtat de viclenie, faimă, podoabe, distracții nepotrivite. Educația sufletului este strâns legată de moralitate. Copilul are nevoie în preajma lui de modele, părinți, dascăli drepți, iubitori, care, interesați real de transfor-marea dintr-un suflet fragil într-unul puternic, asemenea pictorilor sau sculptorilor, să își studieze opera până ajunge la maturitate. Sufletul copilului este unul complex, iar complexitatea se manifestă mai ales în modalitățile de abordare, interacționare, modelare utilizate de pedagogi, fie ei părinți sau dascăli. Tocmai de aceea Sfântul Ioan Hrisostom aseamănă sufletul cu o cetate în care se găsesc gânduri bune și gânduri rele sau cetățeni străini fără experiență, porți (simțurile), ziduri (trupul), legi. Poarta cea mai folosită a sufletului este limba, iar ea trebuie învățată să rostească cuvinte de folos, spre a se integra în frumusețea cetății. Copilul trebuie învățat să fie iubitor, îngăduitor, să-i privească pe toți cei din jur ca fiind egali, să știe că nerespec-tarea legii duce la pedeapsă. Moderația este cheia pe care o

oferă sfântul părinte – alternarea iubirii cu severitatea, uneori chiar cu pedeapsa, dacă situația o impune. Pentru a putea rosti cuvinte frumoase este necesar să le audă. Așadar, trebuie ferit de locuri în care auzul i-ar putea fi pervertit, spații gălăgioase în care adevărul este înlocuit de basme. Sunt recomandate povestirile biblice adaptate vârstei (Cain și Abel, Iacob și Esau), pe care părinții să le comenteze și din care împreună cu copiii să extragă virtuțile pe care în timp aceștia să și le însușească. Mirosul și văzul constituie alte porți ale cetății care au nevoie de pază. Menirea lor este de a facilita respirația, respectiv de a privi frumusețile naturii, nu de a ispiti sau de a transforma un dar într-un păcat. Pacea se găsește în interiorul cetății, iar pentru a ajunge la ea este nevoie de legi care să desființeze agresivitatea, îndrăzneala, răutatea, desfrânarea, nebunia, înlocuindu-le cu bunătatea, răbdarea, chibzuința, moderația, cumințenia.

Sfântul Ioan le recomandă părinților ca începând cu vârsta adolescenței să atingă și subiectul căsătoriei. Disciplinarea trebuie să se realizeze integral, prin obișnuință, exemplu, participare la viața liturgică, instruire religioasă teoretică, post și rugăciune. Astfel, nu-i va fi greu ca la momentul potrivit să își asume

responsabilități de soț/soție, tată/mamă, muncitor sau stăpân. Rațiunea, ca înțelepciune practică face posibil discernământul între lucrurile omenești ( slava, bogăția, puterea) și cele dumnezeiești.

Deși Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează direct părinților și indirect copiilor din primele secole, principiile lui sunt aplicabile și astăzi. Copiii parcurg aceleași etape în dezvoltarea fizică și psihică și au nevoie de atenție, dragoste, recepti-vitate, toleranță, comunicare. Acest lucru înseamnă că „atleți pentru Hristos“ putem forma și astăzi, putem transforma suflete în cetăți în care să locuiască nu oameni, ci chiar Împăratul a toate.

CLARA ANDREEA SANDU


Ioan Casian – „Sfânt“ şi „Fericit“

Unii oameni au separat Occidentul de Orient, Biserica Apuseană de cea Răsăriteană, dar există şi oameni, precum Sfântul Ioan Casian care au reuşit, şi încă

reuşesc să unească aceste două poluri socio-religioase, care reprezintă un punct de congruenţă între Apus şi Răsărit.

Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, cel mai probabil în Scythia Minor, insă alţii sunt de părere că el s-a născut undeva în sudul Franţei. Cert este faptul că în Dobro-gea există locuri care îi păstrează din vechime până astăzi numele: „Podişul Casian“ şi „Peştera lui Casian“. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele.

Sfântul Ioan Casian s-a născut într-o familie distinsă, primind o educaţie aleasă, specifică vremurilor în care a trăit, învăţând să scrie şi să citească în limba greacă şi în limba latină. De la o vârstă timpurie, împreună cu fratele său în duh, Sfântul Gherman din Dobrogea, ia calea Locurilor Sfinte, ajungând la Betleem în jurul anului 380. Aici au intrat amândoi în mănăstire, urmând rânduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, dar fiind inflăcăraţi de o dorintă mai adâncă de desăvârşire, primesc permisiunea să meargă să-i cerceteze pe Părinţii deşertului din Egipt. Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepţia unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem şi au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire. Acum vizitează şi comunitățile înființate de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur. În jurul anului 399 se află la Constantinopol. Ioan Hrisostom, arhiepiscop de Constantinopol, îl hirotonește diacon, în anul 404. În urma intrigilor de la curte, cel dintâi este exilat în Munții Caucaz, în Georgia. Ioan Casian, însoțit de prietenul său, pleacă la Roma pentru a cere protecția papei Inocențiu I (401-417). Aici s-a împrietenit cu viitorul papă Leon, căruia, în anul 430, i se va adresa cu cuvinte de stimă și de afecțiune, în prefața cărții De incarnatione. De aici înainte de Gherman nu

se mai ştie nimic. Casian, devenit între timp preot, ajunge la Marsilia, unde întemeiază pe la anul 415 o mânăstire pentru calugari şi alta pentru maici: Mănăstirea „Sfântul Victor“ și Mănăstirea „Sfântul Salvator“. Acolo vieţuieşte până la moartea sa, întâmplată la anul 435. La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apta Iulia (in Franţa), el întocmeşte lucrarea sa, Instituţii cenobitice (rânduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase. În această lucrare, descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu un oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând şi aici rînduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia şi în Mesopotamia.

Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituţiile, care detaliază modul de trăire a vieţii monahale

şi Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversaţiile dintre Ioan şi Gherman şi Părinţii deşertului. De asemenea, el avertizează asupra unora din excesele din teologia Fericitului Au-gustin, precum predestinaţia. Din aceste motive, el este adesea acuzat de semi-pelagianism de către Biserica Romano-Catolică şi de către unii comentatori protestanţi. Acesta este şi motivul pentru care catolicii îl consideră doar „fericit“ (beatus), însă, în Franţa, pe data de 23 iulie este cinstit ca sfânt local. Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe data de 29 februarie, respectiv pe 28 februarie în anii nebisecţi. Chiar şi un sinaxar rus a preluat sărbătoarea locală din Marsilia,

amintind la 23 iulie: „Trecerea la Domnul a Sfântului Ioan Casian Romanul, egumenul din Marsilia (435)“. Sfintele sale moaşte se află într-o capelă subterană din Mănăstirea Sfântul Victor, la Marsilia, iar capul şi mâna dreaptă se află expuse în biserică spre închinare.

După Erminia lui Dionisie din Furna, Sfântul Părinte trebuie zugrăvit ca un bătrân cuvios, având barba ascuţită, purtând în mâini înscrisul: „Somnul cel mult se adună împreună cu neînfrânarea; iar vegherea răspândeşte degrabă neastâmpărarea, precum fumul (goneşte) albinele (şi, precum un foc, o arde)“.

SFINŢI ROMÂNI

ADIN DIACONESCU


POEZIE

Masterand IONUŢ-CĂTĂLIN ŢAPU

Masterand ALEXANDRU PĂDURARU

Graiuri tot se-aud în zare, Şi le-ascult pe fiecare,Aş vrea să înţeleg acea strigare, Ce la tot pasul iar apare...

E strigătul de disperare, De chin, ridicol şi-chistare,A omenirii apus de soare, Şi-a luminii depărtare...

Oricât ai încerca să le-nţelegi, Nici o idee n-ai să legi,Aceleşi graiuri egoiste, Mereu la fel te vor cuprinde...

Graiuri, graiuri şi iar graiuri, Depărtate, triste graiuri,Tot strigaţi şi căutaţi, Un răspuns aţi vrea s-aflaţi...

Vă aude cineva? Vă răspunde cineva? Încotro vă îndreptăţi? Şi spre ce zare speraţi?Să v-aline cineva? Dar vă lasă inima?Sunteţi prea autonomi...să mai cereţi ajutor....

Toţi am devenit la fel, N-are nimeni nici un ţel,Depărtate-s inimile, Şi rănite graiurile...

Asta-i marea depărtare, Sufletele noastre rare,Nu se întâlnesc deloc, Şi ce punem oare-n loc?

Ură, chin sau răzbunare? Neglijenţă, depravare?Dar cui îi mai pasă oare ? De această întrebare?

Doamne Iisuse Hristoase... şi totul se umple de lumină Iar viaţa de cer se apropie cu dorParcă inima se spală de vină Şi-n suflet e un răsărit mântuitor!

Doamne Iisuse Hristoase... iar universul se uneşte bucuros Cu pământul din care te-a zidit Dumnezeu,Pe tronul inimii tale se aşează Hristos Şi totul e fericirea ce ţi-a lipsit mereu!

Doamne Iisuse Hristoase... şi lumea-i mai frumoasă Pământul îmi pare cer şi cerul îmi pare casă,Oamenii îmi par îngeri şi îngerii glăsuiesc Mare eşti Doamne şi cât de mult eu te iubesc...

DEPĂRTARE

STRĂLUCIRE DUMNEZEIASCĂ

Dacă nu ne vom schimba, Mintea, trupul, inima,Sihaştri ne vom afla, În mijlocul multora...

Şi toţi judecaţi vom fi, De ce oare n-am iubit?Şi închişi pe veci aşa, Spate în spate noi vom sta,

Chipul nu ne-om mai vedea, Toţi ne vom întuneca,Lumina s-o depărta, Şi ghena ne va afla...


Masterand ŞTEFAN PAŞCU

Masterand OLARIU NICOLAE-TIBERIU

Eroilor, conducători și luptători jertfiți Să le facem o odă, un viers, o cântareSă-i pomenim smeriți la Sfintele Altare Punându-le la căpătâi o lumânare,Căci au fost chinuiți!

Părinților, sfințiți călugări și sihastri Să ne rugăm să mijlocească pentru noiMilă cerând de la Dumnezeu și izbăvire din nevoi Căci noi suntem prearătăcite oi,Iar ei sunt aștri!

Bunicilor, părinți, frați și surori Să le fim recunoscători pentru c-au fostCei ce în lume ne-au făcut un rost Și ne-au crescut, hrănit și oferit un adăpostIubindu-ne-n fiori!

Și pentru toți... Cei ce în astă viață îi vom fi-ntânlitÎn orișice pricină și ne-au sprijinit Să ne dorim ca toți să se fi mântuitCăci e târziu și de acum, Ei fi-vor morți!

Voi uita şi ceea ce n-am ştiut vreodată Mult ți-au mai curs ochii! Parc-apăsătoriCă de pari ferice, ştiu că tulburată Lacrima-ți brăzdează scumpii obrăjori…

Cutreieri alei, cu fruntea plecată! Te-am zărit de departe venind...Chip luminos de cneaghină valahă Păsările-ți cântă în urmă colind.

Zâmbești! Dar sprânceana-ncruntată Pare-a certa numerosul alaiOare te simți tulburată? Ori primăvară în suflet nu ai?RECUNOŞTINŢĂ

MUZEI MELE...


FIlMul SĂPTĂMÂNII

ADIN DIACONESCU geniu al informaticii, Sean Parker, o persoană carismatică, dar cu un caracter îndoielnic. Acesta îi asigură lui Mark finanţare, însă, în acelaşi timp, îl elimină pe Eduardo din afacere. El este şi cel care are ideea schimbării numelui în „Facebook“. Pentru că devine o afacere foarte profitabilă, între Mark, Eduardo şi gemenii Winklevoss apare un proces, toţi susţinând că ei sunt adevăraţii fondatori ai „Facebook-ului“, însă, Mark nu renunţă la drepturile sale, remarcându-se prin ascuţimea şi inteligenţa replicilor sale din cadrul procesului. Ceea ce este sigur este faptul că în scurt timp, tinerii ajung miliardari în dolari, iar reţeaua de socializare „Facebook” se extinde de la reţeaua unui campus universitar, la ceea avem astăzi. Ea înglobează

în prezent peste 750 milioane de utilizatori, aşa cum anunţă o sursă apropiată „Face-book“. Filmul este unul biografic, destul de captivant, însă nu excelează prin a atinge sentimentele sau emoţiile spectatorului. Este destul de interesant de urmărit pentru a putea face o analiză cât mai reală asupra a ceea ce reprezintă pentru toţi tinerii din zilele noastre, şi nu numai, fenomenul „Facebook“. La început este destul de greu de urmărit, din cauza succesiunii rapide de cadre şi replici, mai ales că filmul este structurat pe două planuri, unul al prezen-tului, al procesului şi unul al trecutului, al rememorării acţiunilor. Totuşi, filmul urmăreşte şi câteva aspecte mai complexe ale vieţii, precum lupta pentru acceptarea

în cluburile de elită ale Universităţii Harvard, invidia iscată între prieteni, dezinteresul pentru bani ai lui Mark şi dezbinările create de bani. Acţiunea este una circulară, finalul ni-l aduce pe Mark la sfârşitul unui proces încheiat destul de avantajos şi cu încercarea de a o aborda pe Erica, fata pe care o pierduse, prin intermediul invenţiei sale, „Facebook“. Filmul trebuie înţeles, mai degrabă, ca un avertisment împotriva acestei tentaţii moderne care promovează socializarea, însă, este vorba despre o socializare atipică, în singurătate, în faţa unui ecran, opunându-se, în acelaşi timp, comuniunii creştineşti, dar şi principiilor umane potrivit cărora orice om trebuie să facă parte dintr-un grup, o societate, nu numai prin intermediul unei conexiuni la internet, ci şi fizic, faţă către faţă.

Cu ceva vreme în urmă, circula un slogan publicitar destul de ingenios, care suna aşa: „Eşti în Pagini Aurii, deci exişti!“. Astăzi, când pentru mulţi telefonul fix

a devenit un obiect de muzeu, când internetul reprezintă o componentă existenţială a vieţii, iar reţelele de socializare au înlocuit întâlnirile dintre oameni, putem afirma şi noi: „Dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti!“. Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră aţi auzit despre acest fenomen modern numit „Facebook“, însă, v-aţi întrebat vreodată cum a luat naştere acest proiect?

Mark Zuckerberg, student în anul II la Universitatea Harvard, este respins de Erica, ceea ce-l ambiţionează să pună bazele unei reţele sociale care să-i cuprindă pe studenţii respectivei unităţi de învăţământ, existând astfel posibilitatea ca aceştia să cunoască persoane noi. El reuşeşte să creeze, mai întâi, un site prin care studentele din facultatea sa erau comparate între ele, încercând să afle astfel care fată este cea mai frumoasă. Site-ul adună 22.000 de vizualizări în câteva ore, ceea ce face ca reţeaua de internet de la Harvard să devină nefuncţională pentru o perioadă scurtă de timp. Îşi atrage astfel mânia Conducerii facultăţii, dar mai ales, pe cea a colegelor sale. Acest eveniment îi aduce o faimă negativă în cadrul Universităţii, dar pentru gemenii Winklevoss, doi canotori foarte bogaţi şi influenţi, Mark este omul potrivit. Ei încercau să creeze o reţea asemănătoare „Facebook“, însă aveau nevoie de o persoană care să lucreze la acest proiect. Iniţial, el le acceptă ideea, însă, pe parcurs, Mark îmbunătăţeşte planul gemenilor şi îl adaptează, în detrimentul acestora. Refuză, într-un final colaborarea cu aceştia şi şi-l alătura pe cel mai bun prieten al său, Eduardo Saverin, drept colaborator şi co-fondator al „TheFacebook“. El îi finanţează proiectul până când acesta capătă amploare. Mica reţea atrage din ce în ce mai multe persoane, extinzându-se de la Harvard, în Silicon Valley, iar în scurt timp, în cea mai mare parte a lumii. Afacerea se extinde şi cu ajutorul unui alt

The Social Network - Reţeaua de Socializare


„Nimeni nu pune lumina sub obroc...“

La 7 februarie 2005, în mijlocul unei echipe de laici iubitori de Hristos, care l-a avut în frunte pe renumitul gazetar Florin Zamfirescu, s-a născut

unul din cele mai îndrăzneţe proiecte jurnalistice ale vremii. Atunci a văzut lumina tiparului primul coti dian creştin ortodox din lume: Ziarul Lumina. Mai târziu publicaţia a devenit cotidianul oficial al Patriarhiei Române şi a început să fie distribuit la nivel naţional.Astăzi, conform Biroului Român de Audit al Tirajelor

(BRAT), a ajuns unul dintre cele mai citite cotidiene din ţară, deşi pentru o vreme, majoritatea oamenilor de presă nu ar fi dat zile multe unui ziar „religios“ şi chiar se întrebau cum putea să arate o astfel de publicaţie cotidiană. Trebuie să recunoaştem, întreţinerea zilnică a „Luminii“ este o sarcină deloc facilă, ţinând cont de specificul deosebit al ziarului. Cu toate acestea, cotidianul a crescut zi de zi, încet, dar cât se poate de firesc.

Ştim că succesul şi prosperitatea oricărei publicaţii depinde de autorii care îi dau viaţă şi de aceea, prin intermediul Revistei ASTO, venim înaintea voastră, a studenţilor teologi, cu o invitaţie de a contribui la menţinerea unui conţinut mereu proaspăt şi interesant în paginile noastre. Articolele trebuie, desigur, scrise cu responsabilitate, iar conţinutul lor să fie adaptate stilului jurnalistic specific ziarului nostru. Aşteptăm articolele, propunerile şi întrebările voastre pe adresa de email [email protected] sau la numărul de telefon al redacţiei: 031.405.33.37.


TRAdIŢII

Sărbătorind...

Trăim într-o epocă în care adevăratele valorile culturale, tradiţiile şi obiceiurile populare se pierd treptat, iar noi de acum încolo avem dato-

ria de a transmite generaţiilor viitoare portul și folclo-rul, tradiția valorilor autentice ale istoriei românești.

O ţară fără istorie nu poate dăinui peste veacuri. Autori ca: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, au scris despre neamul nostru românesc şi ne-au îmbogăţit spiritual, dăinuind peste generaţiile viitoare în mintea urmaşilor, tot așa și tradiţiile sunt tezaurul sufletului românesc şi avem obligaţia să le păstrăm şi să le ducem mai departe fiindcă doar aşa vom fi demni să vieţuim pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte româneşti... „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai“.

Sărbătorile reprezintă bucurie, armonie, spiritualitate, bunătate şi generozitate faţă de semenii noştri, colinde şi cântece populare, obiceiuri, cadouri şi gânduri bune pentru toţi.

Apariția sărbătorilor nu este ceva întâmplator, ci ea corespunde unei necesități resimtite în toate epoc-ile și în toate țările. Nu doar simpla nevoie de a stabili o zi de odihnă după o perioadă de muncă este aceea care a creat sărbătoarea, cât mai ales trebuința de a comemora un anumit lucru sau eveniment, ca astfel, sub vraja și puterea evocării să te poți realiza și să devii mai pe măsura așteptărilor legate de persoana și activitatea ta.

Societatea și-a creat sărbători adecvate gradu-lui ei de dezvoltare în toate compartimentele de activitate. Biserica își are și ea sărbătorile ei. Religiile, din totdeauna și-au avut sărbătorile lor specifice. Sărbătoarea este orizontul spiritual în care cred-inciosul se întâlnește cu Biserica, cu Dumnezeu, cu sfinții și cu toată Scriptura. Făcându-ne apoi să participăm solemn la scurgerea timpului dintr-un an întreg, și așa în toți anii pe care-i trăim, sărbătoarea ne leagă viața de aceea a cosmosului în care existăm

şi, astfel, ne dă conștiința valorii fiecărei clipe care se consumă. Din această pricină, anul bisericesc, cu sărbătorile și comemorările lui este oglinda supranaturală a anu lui obișnuit. Întocmai cum în anul pământesc căderea flo-rilor, secerișul, culesul viilor

și căderea zăpezii își au vremea lor, tot așa în anul bisericesc își are rostul ei, în frumoasa rânduială a sărbătorilor care se repetă fără încetare și, întocmai cum omul fizic ia parte cu trup și suflet la scurgerea anului pământesc, tot astfel omul dreptcredincios participa la șirul etern al anului bisericesc. Și unul și celălalt înfloresc, se coc și se veștejesc în diferite faze ale circuitului cosmic.

Din acest punct de vedere, putem spune că sărbătorile se succed într-un ritm asemănător celui al pulsațiilor universului.

EMANUELA PETRE

Sursa foto: absentul.blog.com


TEOlOGIA SFINŢIlOR PĂRINŢI

Vorbirea despre Dumnezeu la Sfântul Grigorie de Nazianz

Stâlp al Ortodoxiei, și unul din cei trei mari ierarhi capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz a viețuit în al IV-lea secol după Hristos, luminând

pe creștinii drept-măritori și îndreptând pe cei rătăciți. Din viața sa, este vrednică de menționat „fuga“ sa de preoție, atitudine ce scoate la lumină adânca lui smerenie și profunzimea trăirii sale. De asemenea, este negrăit de frumoasă prietenia pe care a avut-o cu Sfântul Vasile cel Mare. Ei aveau împreună două drumuri: la școală și la Biserică. Sunt un bun exemplu de adevărată prietenie, dezinteresată, și statornică. S-au zidit unul pe celălalt prin rugăciunea pentru ei și pentru celălalt, și au ajuns să fie proslăviți de Dumnezeu prin faptele și învățăturile lor.

O frumoasă cuvântare a Sfântului Grigorie de Na-zianz se referă la vorbirea despre Dumnezeu. Acest subiect este abordat în prima sa cuvântare teologică de la Constantinopol, din anul 380. El îi învață pe ascultătorii săi când se cade a ne gândi la Dumnezeu, cui se cade a vorbi despre Domnul, ce lucruri și în

ce măsură se cade a teologhisi. Din cuvin-tele sale învățăm că se cade a ne gândi la Dumnezeu atunci când avem liniște în suflet, și se cade acest lucru doar acelora care tratează acest

subiect cu seriozitate, și nu pălăvrăgesc cu plăcere despre Dumnezeu. Se cade să cercetăm acelea la care putem ajunge cu mintea, și doar în măsura în care ne este de folos, pentru că, ne învață Sfântul Grigorie, chiar și mierea, consumată în măsură exagerată produce vărsături. „De Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrab decât respirăm și, dacă se mai poate spune, altceva nu trebuie să facem, decât să ne amintim de Dumnezeu.“ Sfântul Grigorie dezaprobă discuțiile despre Dumnezeu, vremurile nepotrivite pentru aceste discuții și lipsa de măsură în învățătura despre Dumnezeu.

Precum îi este și supranumele, Sfântul Grigorie de Nazianz, sau Teologul a gustat adevărata teologie, și este vrednic ca el să ne descopere drumul spre ea. Cel ce vrea să fie teolog, se cade să fie curat, „ca lumina să fie cuprinsă de lumină”. Oameni fiind, este posibil ca să nu putem alunga din prima dușmănia dintre noi, așadar să fim cu grijă să vorbim tainic despre cele tainice și cu sfințenie despre cele sfinte. Există marea ispită de a vorbi despre Dumnezeu și celor ce nu trebuie. Sfântul Grigorie ne învață să nu încercăm să facem mai religioși decât noi pe închinătorii la demoni, pe adoratorii miturilor și a lucrurilor mincinoase care ar da mai degrabă din sângele lor celor neinițiați în aceleași mistere ca ei decât să le dea din învățătura lor. Deci, după cum există măsură în toate: în îmbrăcăminte, în hrană, în râs și în mers, la fel este și în vorbire și în tăcere. Una din cele mai frumoase și potrivite denumiri ale lui Dumnezeu este „Cuvântul“. „Să fie deci și discuția noastră supusă acestei legi“, ne învață acest de Dumnezeu cuvântător sfânt.

Părintele Arsenie Boca spunea odată că: „Oamenii vorbesc despre Dumnezeu, dar nu Îl cunosc pe El“. Unde nu este smerenie, nu poate fi înaintare în cunoașterea lui Dumnezeu, și ajutorul Duhului Sfânt. Să ascultăm sfatul Sf. Proroc David: „Gustați și vedeți că bun este Domnul“, și să ne apropiem de Dumne-zeu cu intenție curată și voie nebiruită. Amin.

ILIE DUMITREL


Die Zeitschrift „ASTO“ – Kultur, Religion und Kunst

Die Zeitschrift „ASTO“ ist ein Projekt, den es schon seit drei Jahren gibt. Die ersten Schritte wurden schon Dezember 2009 gemacht, als

eine Auflage von 300 Exemplaren von jeweils vier DIN A4 mit dem Titel „Die Zeitschrift ASTO“ herausge-bracht wurde. Mit der Zeit, durch die vom redaktio-nellen Team erworbene Erfahrung hat, hat sich die Zeitschrift entwickelt und dessen Form festgelegt.

Das ursprüngliche Ziel der Veröffentlichung war rein informativ, und hatte nur die absolut wichtigsten Informationen für die Studenten der Fakultät für Orthodoxe Theologie in Bukarest im Blick. Ein Jahr nach der Erstveröffentlichung, im Dezember 2010, hat die „Zeitschrift ASTO“ eine neue Gestaltung behalten. Genauer gesagt, hat sich das redaktionelle Team so-wohl für ein neues Design, als auch für eine Änderung im Inhalt entschieden. So wurde zum DIN A5 Format und zum schwarz-weiß Druck übergetreten, aber gleichzeitig sind einige stabile Rubriken eingeführt worden. In Kürze war es Zeit für die Erweiterung der Zeitschrift, also haben die Redakteure von der Natio-nalen Bibliothek eine Internationale Standardnummer für fortlaufende Sammelwerke (ISSN)gekriegt und haben gleichzeitig beschlossen einen Online Auftritt zu gestalten, der auf der offiziellen Internetseite der Fakultät für Orthodoxe Theologie, Bukarest zu finden ist(www.ftoub.ro).

In jeder neuen Nummer versuchen die Studenten Themen anzugreifen, die nahe an den Werten der Fakultät in dessen Rahmen sie ihre Tätigkeit ausüben und auch nahe an der Rumänischen Kultur. Gleichze-itig findet das redaktionelle Team, dass sie in großen Maßen es geschafft haben durch den ernsten, freien und verantwortlichen Stil relevant zu sein. Schon am Anfang des zweiten Erscheinungsjahres ist eine Reihe von offenen Rubriken entstanden, wo jede(r)StudentIn sein Sichtpunkt bezüglich theologischen und kulturel-len Themen vorstellen kann. Insofern ist die Zeitschrift

auf der einen Seite, was die Herangehens-weise der Themen angeht, rigide, jedoch auf der anderen Seite erlaubt dessen Struk-tur die flexible Organisation der Materialien.

In den Seiten der Zeitschrift kann man folgende Rubriken finden: „Aus dem Studentischen Leben“ (mit Infos aus der Studentenumwelt), „Meine Meinung“ (ein subjektiver, jedoch sachbezogener Blick auf das rumänische Sozialleben), „Einladungen zur Kultur“ (eine Rubrik in der man die „gesündesten“ Möglich-keiten zur Verbringung der Freizeit vorstellt), „Die Neuentdeckung Bukarests“ (in der man sich bemüht eine vergessene Ecke der Hauptstadt dem Leser nahe zu bringen), „Traditionen“ (mit Informationen über Rumänische Religiöse und Volkstraditionen), „Doku-mentar“, „Chroniken“ (Seiten aus der Rumänischen und der Weltgeschichte), „Manifest“, „Orthodoxe Spiritualität“ (über heilige Menschen und Orte), „Zwei-gespräche“ (in der man versucht etwas aus den Erfah-rungen unserer Dozenten auszulesen), „Der Mensch nebenan“ (Interviews mit besonderen Menschen oder markante Persönlichkeiten aus der akademischen und kulturellen Umwelt), „Künstlerische Techniken“ (Artikel über sakrale Kunst, Malerei),„Vasiliade“ (eine Rubrik die der Abteilung Theologie – Wohlfahrt der Fakultät gewidmet ist), „Didaktik“ (mit Artikel die sich mit Pädagogie beschäftigen), „Rumänische Heilige“, „Literarische Schöpfungen“, u.a.

Wir laden Sie herzlich ein die Seiten der „Zeitschrift ASTO“ durchzulesen. Diese finden sie an der Fakultät für Orthodoxe Theologie „JustinianPa-triarhul“ in Bukarest und auf der Internetseite www.ftoub.ro

MARIUS-ADRIAN CĂLIN

FOREIGN lANGuAGE

psaltica

psaltica

byzantine

byzantine

byzantine

byzantine

psaltica

psaltica

Autorul partiturii: Nanu Virgil Ioan, biserica Stavropoleos

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected]ş DEACONU - Vicepreședinte: Tel. 0740 882 552, [email protected]

Adin DIACONESCU - Secretar: Tel. 0722 681 435, [email protected]

Ne puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresă:[email protected]

ISSN 2069 – 9190

Date post:	31-Dec-2016
Category:	Documents
Upload:	phungdien
View:	230 times
Download:	2 times

Revista ASTO -Nr.11

Documents