rev apr 2017 - scoala10focsani.ro · social ă, pe experimentare de situa ții de observare a...

Muguri și flori – revistă de creație și cultură a Școlii Gimnaziale „Duiliu Zamfirescu” Focșani

Anul X, nr. 19 – aprilie 2017

1

Editorial Parteneriatul educațional sau un alt fel de școală În contextul societății contemporane caracterizate prin criza de timp și prin explozia informațională și tehnică, computerul și, implicit, internetul, au devenit fenomene globale a căror înțelegere încă ne depășește. Apreciem, desigur, efectele pozitive, conectivitatea, rapiditatea găsirii răspunsurilor, dar mai greu ne dăm seama de potențialul lor nociv. Copiii și adolescenții pot deveni foarte ușor prizonierii unui dialog virtual, joc sau aplicație, devin dependenți de net, renunță la a mai socializa, la jocuri și sport, se însingurează, iar dezvoltarea personalității lor va avea serios de suferit. În plus, se deschid porți de vulnerabilitate fără precedent, de care noi, adulții, nu am știut niciodată și nu le percepem prea ușor pentru că nu am crescut cu așa ceva. Iată de ce, din ce în ce mai mult, se afirmă că școala și specialiștii săi au un rol esenţial în formarea și pregătirea tinerilor pentru viaţă. O şcoală responsabilă trebuie să respecte o serie de condiţii şi criterii. În primul rând, ea este răspunzătoare educaţional şi civic pentru ceea ce produce în şi pentru societate. În al doilea rând, o astfel de şcoală este capabilă să-şi recunoască, să-şi planifice şi să-şi evalueze resursele în termeni de scopuri şi rezultate, iar revizuirea periodică a acestora din urmă va oferi informațiile necesare adaptării obiectivelor la noile realități. Şcoala însăși este o organizaţie care învaţă, dar nu întotdeauna şi un loc al învăţării (există încă şcoli rezistente la noutate şi la schimbare); organizaţiile care învaţă sunt flexibile, adaptabile, inovatoare şi responsabile. Cel mai mare duşman al învăţării organizaţionale este incapacitatea de a ieşi din propriul sistem de gândire, dintr-un cerc vicios de practici, de experienţe şi de reguli, pe care organizaţia ajunge să le considere imuabile. Școala modernă se bazează pe metodele care diferă mult de cele uzuale bazate pe expunere, memorizare, repetare. Elevii de azi au nevoie de metode care se bazează pe participare interactivă, socială, pe experimentare de situații de observare a realității, dar și pe posibilitatea de a valorifica cele învățate în viața de zi cu zi. De multe ori ne punem problema cum pot fi motivați elevii, cum să fie puși în situații în care să-și testeze cunoștiințele într-un mod cât mai eficient și cât mai atractiv. Proiectarea şi implementarea unor activităţi extracurriculare, pe baza parteneriatelor dintre elevi, profesori şi membri ai comunităţii locale, este o necesitate a activităţii didactice. Parteneriatele școlare facilitează realizarea unor proiecte prin care elevii au posibilitatea să își perfecționeze și să pună în practică cunoștiințele, să participe la competiții, excursii, schimburi de experiențe, socializând și perfecționându-și competențele de comunicare. Ele nu mai pot fi considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Prin elaborarea şi desfăşurarea unor proiecte educative extracurriculare se atrage atenţia nu atât asupra importanţei acestora, cât, mai ales, asupra implicaţiilor pe care le au asupra construirii şi modelării personalităţii viitorilor cetăţeni, elevii noștri de astăzi. Aceștia învaţă să gândească critic, complex, îşi dezvoltă gândirea multicauzală, abilităţile de rezolvare de probleme, de empatie, de toleranţă și, nu în ultimul rând, socializează, învăţând să fie mai apropiaţi, să lege noi prietenii, să-şi împărtăşească experienţe, trăiri și sentimente. Experiențele elevilor participanți la astfel de activități sunt pozitive, legăturile de prietenie sunt stabile și viabile astfel încât nu mai este nevoie de motivare suplimentară pentru participarea la alte programe asemănătoare, interne sau internaționale. Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate pendulează copiii, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă cei trei factori se vor completa şi susţine reciproc ca parteneri, se va asigura integrarea copiilor în activitatea şcolară şi în viaţa socială, creându-se în jurul acestora o comunitate de suport care începe să funcţioneze în folosul tuturor părților implicate, dar, mai ales, în folosul celor mici-scopul existenței noastre ca părinți și educatori.

Bibliotecar Gabriela Harea



2

Magia primăverii A sosit primăvara cu mantia ei multicoloră și parfum de iarbă crudă și flori de liliac. A sosit cu alaiul ei de flori, gâze, fluturi, lumină, căldură și culoare. Ea a așternut peste tot un covor de verde crud. Natura a renăscut, parcă, după o lungă perioadă de frig. Albinele cele harnice colindă florile după dulceața polenului, fluturii aboară zglobii pe câmpul înflorit, păsările se grăbesc să-și construiască cuibul. Din când în când mai adie vântul și scutură din pomii plini de floare o ploiaie cu miros de primăvară. Și copiii sunt fericiți în acest anotimp deoarece totul e viu, vesel și colorat, ca dintr-o carte cu povești cu zâne. Chiar e magie în acest anotimp!

Miruna Teodora Vasile – cl. I A Îndrumător prof. Silvia Grigore

Primăvara

În grădina mea de flori Este forfotă din zori. Toți așteaptă fără teamă Pe un musafir de seamă. Cine-i el? Un ghiocel! Vine azi cu toată-armata Să aducă pe neînfricata, Primăvara curajoasă Care vine-aici, acasă, Să alunge iarna grea Cu geruri și alba nea. Viorele, toporași Vin acum la noi în oraș Prin grădini, nu pe tarabe, La un leu sau chiar la doi, Cum vând unii pe la noi... Și ne spune ghiocelul, Clătinându-și clopoțelul, Să fim harnici și cuminți Dacă vrem de la părinți Să primim cadou de Paști Haine noi și-un iepuraș.

Ileana Veronica Nițu – cl. a II-a B Îndrumător prof. Daniela Gavrilă

Primăvara A fost odată un împărat pe nume An și o împărăteasă, Ziua. Cei doi aveau patru fiice, una mai frumoasă ca alta. Prima dintre ele era Primăvara. La nașterea ei, pământul a început să fie mângâiat de razele soarelui, ghioceii plăpânzi și-au scos capul din zăpadă, iar copacii au înflorit de bucurie. Natura era atât de veselă deoarece cu această ocazie a îmbrăcat o haină nouă, purtată pe aripi de fluturi, haină împodobită cu flori de mărgăritar. Primăvara, prima fiică a bătrânului An, aduce veșnic bucurie, voie bună, parfum de flori, lumină și culoare, mângâind sufletele tuturor.

Mara Dospinoiu – cl. I A Îndrumător prof. Silvia Grigore

Primăvara

Văd în zări Mii de cocori, Din țări străine vin, Brăzdând cerul senin.

Păpădii cu miile Înfloresc câmpiile. Ghiocei și toporași Răsar veseli și gingași.

Soarele a răsărit, Pomii toți au înflorit, Albinuțe zboară-n flori, Aduc lumea în culori.

Maria Agache – cl. a II-a B Îndrumător prof. Daniela Gavrilă

Bucuriile primăverii

Primăvara a sosit Și pe noi ne-a înveselit. Prin văzduhul nesfârșit Rândunelele-au venit. Toate plantele înverzesc Și florile înfloresc Căci iarna a-ncremenit Și de frică, a fugit! Primăvara-i veselie, Multă, multă bucurie!

Cristina Dobrin – cl.a II-a B Îndrumător prof. Daniela Gavrilă

Muguri – debuturi...



3

Ceasul cu inimă - Cum se aude ceasul? - Tic-Tac, tic-tac. - Dar inima? - La fel: tic-tac, tic-tac... Îmi pun următoarea întrebare: „Dacă ceasul se strică, se repară? Dar inima se repară?” Am să vă spun o poveste adevărată. Un grup de copii se jucau. Toți sunt colegi. În toiul jocului, Andrei amețește și leșină. Să nu uităm că suntem generația modernă și că avem celulare, așa că Darius nu s-a pierdut cu firea și a sunat la Salvare. Ceilalți copii i-au sunat pe părinți. Echipajul Salvării a venit imediat, l-a luat pe Andrei și a plecat în viteză la spital. După câteva ore, copiii au aflat: Andrei era bolnav de inimă și trebuia operat de urgență în străinătate. Ceasul inimii trebuia ajutat de medici să funcționeze corect. Prietenii lui Andrei au hotărât să strângă fonduri pentru operația dificilă a colegului lor. Au reușit foarte bine și foarte repede. Prietenul lor era acum pe mâini bune, în Anglia. După câteva săptămâni, Darius primește un telefon. Era Andrei. -Alo, Darius, ascultă: Tic-tac, tic-tac. E ceasul inimii mele, funcționează perfect. Ne revedem peste o săptămână! Vă îmbrățișez cu drag și vă mulțumesc tuturor! Tic-tac, tic-tac, tic-tac.... Cine credeți că ticăie? Ceasul? Sau inima?

Carina Zaiț - cl. a IV-a A Îndrumător prof. Monica Merloiu

Primăvara

Este soare și e cald, Florile s-au ridicat, Rândunelele-au venit Și gâzele s-au ivit. Pomii toți au înflorit, Iarba nouă a-ncolțit, Copacii s-au veselit! Știți voi cine a sosit?

Maya Ioana Sîrbu – cl. I A Îndrumător prof. Silvia Grigore

Casa bunicilor

Într-o frumoasă zi de primăvară în care

discul auriu ne zâmbea pe cerul albastru ca floarea de nu-mă-uita, stând în camera mea și citind o carte, îmi aduc aminte de vremurile în care eram mic și mergeam la bunicii mei, care adesea mai stăteau pe prispa veche a casei. Ei mă așteptau cu brațele deschise stând cu ochii țintiți spre uliță să vadă dacă apar. Florile înmiresmate ale salcâmului de lângă portiță și micuța grădină de ghiocei îmi luminau calea. Mi-aduc aminte de casa din lut, acoperită cu drănița de brad, de grădina cu meri și cu otavă. În livadă, bunicul îmi spunea toată ziua povești din bătrâni sau chiar inventate de dânsul (despre fântâna din larga ogradă). Mi-aduc aminte de chipul cald al bunicului meu, de surâsul dulce ce se ascundea pe sub mustața lui lungă și ninsă de anii grei și mulți. Au căzut asemenea unei zăpezi împovărătoare care nu se mai sfârșea. Mi-aduc aminte de bunica mea, o femeie bătrână, harnică și isteață. Pe obrajii ei vechi se prelingeau ca niște râulețe lacrimile amare. Cele două dungi ușoare de sprâncene rare ale bunicii se tot ascundeau și iar ieșeau de sub învelișul alb. Toată ziua mă jucam împreună cu fratele meu prin ocolul larg și o priveam pe bunica cum muncea din zori și până-n seară. - Bunico! Bunico! strigam veseli. Lasă-ne pe noi să-ți facem treaba! - Nu vă osteniți, spiridușii mei! Mă descurc eu singură. De ce să vă opresc din joaca voastră? -Te rugăm, bunico... Vrând, nevrând, bunica ne lăsă să o ajutăm. Obrajii noștri roșii ca macul o bucurau. Și acum, când sunt mare, de fiecare dată când merg la casa bunicilor, parcă trăiesc încă o dată acele minunate clipe din copilăria mea.

Eduard-Gabriel Bobeică – cl. a IV-a A

Îndrumător prof. Monica Merloiou



4

Ghiocelul Sunt semne că iarna este pe sfârșite. Norii întunecați sunt străpunși de raze de lumină și căldură, hotărâte să încălzească pământul pentru ca el, cel mai gingaș vestitor al primăverii, să nu mai fie captiv al frigului. În adăpostul său subpământean, ghiocelul așteaptă îndemnul razelor de soare ca să iasă la vedere primul, ca un campion al așteptării îndelungate. Soarele, cu degetele sale de lumină, îl ajută să își înalțe capul mic, străveziu, care vine ca semn al păcii între anotimpuri. Floarea gingașă ca un clopoțel acordă primul său zâmbet prietenos soarelui, ca răsplată pentru grija sa. Este un zâmbet care anunță trezirea la viață a naturii, a plantelor, în zorii primăverii. Gingășia apariției sale, curajul cu care a venit pe lume, îl transformă într-un prinț dintr-un basm misterios ce are misiunea de a trezi natura la viață sub magia soarelui. După ce își va îndeplini misiunea, ghiocelul se va retrage modest, lăsând ca toate celelate flori să-și expună chipul, rând pe rând, în toată splendoarea lor. El va dispărea în mod misterios și va aștepta cu răbdare încă un an venirea noii primăveri.

Daria Andreea Mocanu – cl. a III-a A Îndrumător prof. Anișoara Vasile

Primăvara Iată, a venit primăvara! Sus, pe cerul albastru ca o floare de nu-mă-uita, norii albi de vată scărmănată își plimbă corăbiile argintii pe întinderea nemărginită. Anotimpul prospețimii și al tinereții a trezit un întreg alai de flori: ghiocei gingași, lalele colorate, păpădiile galbene ca rupte din soare, narcisele zvelte, răspândindu-și cu eleganță parfumul îmbătător. În ton cu această veselie și armonie de culori, fetițele cu rochițele în vânt și băieții cu zâmbetul ștrengar se iau la întrecere cu fluturii prin parcuri și grădini. Toată lumea a intrat în dansul primăverii și bucuria stăpânește întreg pământul.

Bianca Bețișor – cl. a III-a A Îndrumător prof. Anișoara Vasile

Călător prin stele Într-un sat mic și posomorât era un băiețel pe nume Vlad. De când a aflat de la învățătoarea lui despre sistemul solar, se visa în fiecare zi printre stele și planete. Citea, încercând să se documenteze despre ce stele misterioase au mai apărut și se gândea ce frumos ar fi dacă va descoperi și el o stea. Anii au trecut și Vlad a crescut. A învățat bine și a primit o bursă care l-a ajutat să studieze la facultate, devenind profesor de limba română. Dar el nu a uitat niciodată de stele, pasiunea sa din copilărie devenind un adevărat hobby. În timpul liber, el făcea în continuare cercetări și era la curent cu tot ce se decoperise până atunci despre Univers. Și tot ce afla mai interesant el își nota pe foi și desena fel de fel de scheme, stele și planete alcătuind sisteme solare și galaxii... Iar la sfârșitul fiecărui an, el lega toate acele foi, alcătuind niște manuscrise imense. Teancul de manuscrise creștea, la fel se adunau și anii și firele albe în părul lui Vlad. Ajuns la vârsta pensionării, el a dorit să împărtășească și altora tot ce văzuse el cu ochii minții, și mai ales celor mici dorea să le arate toate acele acele minuni. Așa că a scris multe cărți pentru copii, îmbinând armonios talentul său literar cu știința exactă a Universului. Ajuns la apusul vieții, Vlad privea încă spre cerul înstelat, sperând că va descoperi steaua lui. Și iată că dorința i s-a împlinit: o stea luminoasă, mai strălucitoare decât toate celelalte, i s-a înfățișat doar lui. Vlad a închis ochii fericit și s-a lăsat purtat în ultima călătorie, cea mai frumoasă pe care și-ar fi putut-o închipui vreaodată.

Ana-Maria Bărbosu – cl. a IV-a A Îndrumător prof. Monica Merloiu

Sosește... Pregătim un coș de ouă Roșii și încondeiate, Iepurași de ciocolată. M ici furnici și buburuze Au ieșit și ele, Viorele și zambile Astăzi înfloresc. Rândunele, berze albe, Maria Coman - cl. I A

Acasă sosesc. Îndrumător prof. Silvia Grigore



5

Drumeția Într-o zi însorită de vară, eu și prietenii mei am fost într-o drumeție la Sinaia, în Munții Bucegi. Fiindcă eram adecvat îmbrăcați, ne-am decis să mergem tot traseul pe jos, ca să putem admira natura. Pe măsură ce urcam, aerul devenea din ce în ce mai curat, dar și rece. Pe drum erau mulți drumeți, toți la fel de încântați, ca și noi, de frumusețea sălbatică a naturii: flori multicolore care atrăgeau harnicele albine, fluturi vioi, vegetația alpină și suculentele afine. Deși mi-a plăcut crucea imensă de pe Caraiman, cel mai mult m-au impresionat sculpturile făcute de vânt și ploi în piatră, Sfinxul și Babele, adevărate monumente ale naturii. Când am ajuns acasă, deși eram obosit, am fost foarte mulțumit de faptul că am putut să urc pe munte, fiindcă cu fiecare pas făcut înainte, am simțit că-l cuceresc.

Andrei Ungureanu – cl. a II-a C Îndrumător prof.inv primar Anca Sava

Inima de diamant și păr de aur A fost odată ca niciodată o gradină minunată unde erau flori parfumate și copii zburdalnici. După mulți ani de pace, balaurul cu douazeci de capete s-a întors acasă. Pe atunci exista un aventurier numit Făt-Frumos. El avea ochi albastri, păr mai strălucitor decât soarele și o inimă de diamant. El îl cunoștea pe balaur. El, balaurul, furase luna, stelele și soarele. -Te pot face una cu pamântul dacă ne înfruntăm, Făt-Frumos. La trântă să ne luam, cu sulițele să ne înțepăm, cu sabiile să ne tăiem! -Trântele sunt pentru câini, sulițele pentru neciopliți, adevărații eroi luptă cu sabia! S-au luptat zile întregi, iar Făt-Frumos l-a învins. El a luat luna, soarele și stelele și le-a pus la locul lor, pe cer. De atunci, balaurul a adormit pentru totdeauna, iar copiii zburdalnici încă se joacă în grădina lui, acel loc binecuvântat!

Răzvan-Ștefan Alexa – cl. a IV-a D Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru

Noi, albinele Era o zi caldă din august. Ultima, căci a doua zi urma să vină toamna. Toate albinele din stup erau grăbite să adune cât mai multe provizii pentru sezonul rece. Pe un trandafir roz, parfumat, o albină și un trântor dădură nas în nas: -Da, bine, vere, ce-i cu tine aici la umbră? -Păi, îmi odihneam și eu un pic aripioarele ... -Acum ? Când toată lumea muncește de zor? -Eu sunt obosit...nu pot munci ca voi! -Daaa, leneșul la toate zice că nu poate...dar să știi că munca e cea mai de preț comoară! -Păi, dacă voi munciți, ce rost mai are să muncesc și eu? -Ceea ce vei semăna, aceea vei avea! O să mori de foame! -Ei, exagerezi... primesc eu ceva de la voi! -Munca înobilează viețile noastre, iar pe a ta o sărăcește! Ar fi bine să ne însoțești la muncă să vezi ce bine o să te simți la sfârșitul zilei! Mâncarea pe care o vei primi va fi meritată de truda și efortul tău. Hai, vino!

Teodora Chiriac – cl. a II-a C Îndrumător prof. înv.primar Anca Sava

Suflet împăcat În grădina minunată a bunicului, copii zburdalnici se bucurau de flori parfumate, de razele jucăușe ale soarelui, de zborul fluturilor și al păsărilor ce-și făcuseră cuib acolo. Când primăvara își intră în drepturi, acest loc binecuvântat prinde viață. Cu zâmbet blând și ochii înrourați, bunicul privea la cei opt nepoți cu drag, de parcă ar fi vrut să-i cuprindă pe toți, în horă, în inima sa mare. Soarele strălucea vesel în înălțimile cerului, luminând acest chip obosit de viață și de griji. Un curcubeu ieșit de nicăieri dădea impresia că te afli într-un ținut de basm. Toamne și ierni își luau zborul, rând pe rând, copiii creșteau, iar bunicul veghea. Când pasărea zăpezii ajunse și în grădina sa, vesela hărmălaie de altădată dispăru într-o amintire de neuitat, iar bunicul adormi, în sfârșit, cu sufletul împăcat.

Rareș Cătănoiou – cl. a IV-a D Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru



6

Secretul cu aripi Este o zi liniștită de început de primăvară. Într-o grădină minunată își făcu apariția un strat de flori parfumate care făceau acel loc binecuvântat cu parfumul lor îmbietor. Părea că primăvara își intră în drepturi depline. Niște copii zburdalnici se jucau în grădină. - Andreea, vrei să vorbim despre secretul… -Ssst!! Ce ți-am spus? Ionelia n-are voie să audă! - Ce sa aud? - Nimic…nimic! - Hai, că nu mă supăr! - Stii…se aude ca și tu ai văzut Pasărea Zăpezii. - Cine ți-a spus asta?! Nu-i adevărat! spune Ionelia, încercând să ascundă adevărul. Se intoarse și plecă cu lacrimile șiroindu-i pe față, gândindu-se că secretul ei îl știau și alții. Timpul trecea repede. Toamne și ierni își luau zborul rând pe rând, iar despre cele două prietene nu se mai știa nimic. Dar iată că într-o zi de iarnă, Andreea o întâlni din nou pe Ionelia. - Ce mai faci? Îți aduci aminte de secretul nostru? Îmi pare foarte rău pentru vorbele spuse atunci. Mă poți ierta? - Desigur, tu ai fost și vei rămâne cea mai bună prietena a mea. Andreei i se încălzi inima pentru prima dată în viața și un zâmbet blând îi lumină chipul. Deodată, ridicând privirile amândouă, văzură în copacul din fața lor că Pasărea Zăpezii își făcuse cuib acolo și le privea cu bucurie. Ele întinseră mâinile spre pasăre, iar aceasta coborî ușor pe mâna Andreei. -Vezi, acesta era secretul nostru! În scurt timp, pasărea zglobie trase inelul de pe degetul fetei și zbură cu el. - Hei, acesta este inelul meu! spuse Andreea, privind pasărea care ținea inelul în cioc, iar acesta, sub razele soarelui, strălucea vesel în înălțimile cerului. Pasărea coborî ușor, se așeză din nou pe mâna Andreei și îi înapoie inelul. Ionelia mângâie ușor pasărea, iar aceasta dispăru deodată din fața lor. -Vai, a dispărut Pasărea Zăpezii, iar secretul nostru va rămâne adormit pentru totdeauna!

Anna Maria Badiu - cl. a IV-a D Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru

Grădina minunată Este o zi frumoasă de sfârșit de iarnă. Încetisor, primavara își intră în drepturi. Soarele strălucește vesel în înălțimea cerului. Într-o grădină minunată se jucau mulți copii zburdalnici. Învățătorul lor le zicea mereu câte o poveste. Într-o zi le spuse cum, cu mult timp în urmă, acolo era un loc binecuvântat unde trăia un bătrân care iubea mult copii și încerca să le facă viața mai ușoară. Acesta avea un zâmbet blând și cald. Într-o dimineață a sosit la el un copilaș necăjit, cu lacrimile șiroindu-i pe față. El era orfan și își dorea foarte mult să aibă părinți. Bătrânul înțelept se gândi și îi spuse: - Eu nu pot să îți aduc părinții, dar aș putea să îți fiu eu părinte. Copilului i se încălzi inima pentru prima data în viață. El acceptă și de atunci a trăit fericit alături de bătrânul cel bun. La sfârșitul poveștii, învățătorului i se scurse o lacrimă pe care o șterse repede și zâmbi apoi prichindeilor din jurul său. El era acel copil de demult. Iar grădina bătrânului a rămas un loc iubit de copiii, indiferent de vârstă.

Alexia Trifan – cl. a IV-a D Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru

Călător prin stele Dintotdeauna am visat să zbor printre stele, să admir Universul din înaltul cerului și să mă simt stăpânul lumii. Printr-un miracol, în noaptea aceasta visul mi s-a împlinit. Mă luam la întrecere cu Carul Mare, mi-am pus pe un umăr Steaua Nordului, în timp ce planetele îmi făceau bucuroase cu mâna. Meteoriții îmi luminau calea, îndreptându-mi pașii spre Regina Nopții, măreața Lună. Planeta Saturn mă legăna pe inelele sale, iar Mercur mă mângâia cu căldura sa. Veselul Pământ îmi bucura ochii cu albastrul său nesfârșit, îmbrățișat pe alocuri de verde crud. Aveam sentimentul că sunt în Paradis și de acolo conduc Universul. Vocea mamei, spunându-mi că trebuie să mă pregatesc pentru școală, m-a tranformat iarăși într-un copil obișnuit. Ce lume de poveste am visat!

Darian Nastase – clasa a IV-a A Îndrumător prof. Monica Merloiu



7

Iarnă dragă

Iarnă dragă și frumoasă, Unde ai plecat? Ne-ai lăsat un dor în suflet, Tu de noi te-ai săturat?

Tu aduci Crăciunul în case, Reunești familii Care nu sunt fericite Și-s departe de cei dragi.

Strălucirea ta în noapte Ne aduce bucurii, Noi visăm cu drag la tine Atât cât vom fi copii.

Matei Pintilie – cl. a II-a B Îndrumător prof. Daniela Gavrilă

Străjerii iernii

Noi suntem uriași Și domnim peste oraș. Cu haine albe ne-mbrăcăm Și pe schiori noi îi distrăm.

Părtii albe-alunecoase, Crăiasa Iarnă ni le coase Cu beteală și mătase, Pante line și sticloase.

Colo, sus, pe derdeluș, Zboară sănii cu copii Zgribuliți și prea zglobii, Adunați la derdeluș.

Doar la poale zace-o baltă Ce vestește că îmdată Mândrul soare va sosi, Sulfelul ni-l va-ncălzi!

Andreea Stoian – cl. a II-a B Îndrumător prof. Daniela Gavrilă

Ghicitoare În alb și negru îmbrăcată Pe cer, când martie s-arată Are coada-n furculiță Și-i o pasăre micuță. (rândunica)

Bianca Balcan – cl. I A Îndrumător prof. Silvia Grigore

Singur acasă Rareori se întâmplă să rămân singur acasă, dar atunci pot spune că e memorabil. Ultima dată, părinții mei au plecat la un eveniment, iar eu am rămas singur acasă. Nu vreau să mă pierd în detalii, dar îmi amintesc că jucam un joc la calculator și, la un moment, dat a început să sune un clopoțel. Nu vă puteți imagina cât de tare m-am speriat și cred că am stat nemișcat o lungă perioadă de timp, după care, cu viteza luminii, m-am băgat sub plapumă chircit, clănțănind din dinți și tremurând tot, așteptând să văd dacă cumva iese vreun personaj din jocul meu... Am uitat să specific că eram într-un joc de apărare și de atac asupra dușmanului. La un moment dat aud niște pași pe parchet și clopoțelul sunând din ce în ce mai aproape. Într-o fracțiune de secundă mă decid, cu frica nu rezolv nimic, sunt destul de mare, sunt un baiat curajos. Clopoțelul sunaă lângă mine, imi iau inima în dinți, dau pătura la o parte și încep să țip, dând din mâini și din picioare. Lângă mine aud chiote de supraviețuire și doi dinți erau înfipți în piciorul meu. Ughy, porcușorul meu de guineea, evadase din cușcă și a ieșit la plimbare. Bietul de el, s-a speriat atât de tare încat m-a mușcat de picior. L-am luat în brațe și mi-am promis că nu voi mai rămâne niciodată singur acasă.

Alexandru- Andrei Ilie – cl. a IV-a A Îndrumător prof Monica Merloiu

Iarn ă dragă

Iarnă dragă și frumoasă, Unde ai plecat? Ne-ai lăsat un dor în suflet, Tu de noi te-ai săturat?

Tu aduci Crăciunul în case, Reunești familii Care nu sunt fericite Și-s departe de cei dragi.

Strălucirea ta în noapte Ne aduce bucurii, Noi visăm cu drag la tine Atât cât vom fi copii.

Matei Pintilie – cl. a II-a B Îndrumător prof. Daniela Gavrilă



8

Cartea, prietena mea Cartea este o creație care cuprinde trăirile autorului față de întâmplări imaginate, trăite de acesta sau de alte persoane. De obicei, autorul cărții este o persoană cu talent de scriitor, cu o cultură bogată, având o exprimare îngrijită și, evident, corectă gramatical. Prin intermediul cărților, noi putem intra în legătură cu evenimente din trecut, cu povești despre oameni deosebiți și întâmplări extraordinare. Tot cărțile ne prezintă lumea animalelor, a plantelor, lumea apelor și pe cea subpământeană, într-un cuvânt, Universul. Științe, artă, muzică și sport ne sunt mai aproape prin lectură. Cartea este un bun prieten al omului deoarece îi deschide orizontul cunoașterii, îl ajută să fie mai bun și mai înțelept. Îi admir pe cei ce au darul scrisului și ne împărtășesc astfel și nouă minunata lor creație.

Petra Vîrnă – cl. a III-a D Îndrumător prof. Petria Dolia

Călător printre stele Este o noapte divină. Andreea doarme deja în pătuţul ei. Visează, ajunge pe Lună, părul ei negru şi lung ca abanosul acoperă solul îngheţat. Andreea se aşează pe pământ. Rochiţa ei neagră se umple de praf cenuşiu. Fetiţa este uimită de steluţe sclipitoare care luminează alături de soare întreaga galaxie. Observă o steluţă mică şi uitată care nu strălucea la fel de tare. Fetiţa se duce la stea şi o întreabă: -Dragă steluţa, de ce eşti tristă? -Draga mea copilă, uite, lângă mine nu e nicio stea, cu cine să mă bucur de viaţă, cine să imi umple inima de bucurie, să strălucesc precum ceilalţi, cine să mă ajute la greu? -Steluţă mică, nu mai plânge, nu te mai necăjii. Te voi ajuta eu! -Ai face tu asta pentru mine, spune steluţa? -Desigur. Apropo numele meu este Andreea. -Mulţumesc din tot sufletul meu auriu şi să ştii că numele meu este Luci. -Încântată de cunoştinţă.

-Andreea şi de unde vom lua nişte steluţe? -Luci, hai să-i cerem Soarelui! Steluţa şi Andreea au plecat spre Soare. Acesta a fost de acord, le-a dat cinci steluţe minunate. -Oooo…dragă Andreea, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Ce ai vrea de la mine? -Luci, nu pot să cer nimic, decât să fii bună, să ştii când să te bucuri şi să îţi ajuţi suratele ca pe propria persoană. -Copilă, este ca şi făcut. Fetiţa dispăru. Vocea caldă a mamei o anunţa că e timpul de şcoală. De atunci, Andreea se vede în fiecare noapte cu Luci şi se distrează împreună cu ea şi noile ei prietene.

Maria Zaharia – cl. a IV-a A Îndrumător prof. Monica Merloiu

Matilda

„ Matilda” este o carte pentru copii scrisă de Roald Dahl, pe care eu am citit-o cu mare plăcere. Personajul din titlu este o fetiță de 5-6 ani căreia îi plăcea foarte mult să citească. Din păcate, aceasta avea parte de niște părinți care nu o prea apreciau, considerând-o ciudată. Tatăl, un infractor, dar și mama, o femeie foarte cicălitoare, ar fi preferat ca ea să se uite mai degrabă la televizor, decât să citească... Matilda este, însă, o fetiță isteață care face multe năzdrăvănii, acestea ajutând-o să depășească multele necazuri pe care le avea, mai ales pe acelea cu directoarea școlii, doamna Trunchbull... Aceasta se poartă urât atât cu copii, cât și cu învățătoarea lor, domnișoara Honey. Directoarea este învinsă, până la urmă, de puterea prieteniei dintre copii și învățătoare. În final, domnișoara Honey o înfiază pe Matilda și trăiesc fericite, în liniște, scăpând de părinții răi ai fetiței, dar și de directoare.

Adriana Dobre – cl. a III-a A Îndrumător prof. Anișoara Vasile



9

Ursoaica Ursoaica a fost mereu frumoasă, Până astăzi, când a plecat de-acasă. Și în capcana unui vânător a nimerit, S-a speriat și blana-i s-a zburlit. Dar să vă spun: isprava nu e-ntreagă, Căci a rămas, sărmana, fără coadă. Mai apoi a plecat în oraș supărată, Să anunțe toate ursoaicele, Să anunțe toate dobitoacele: -Coada nu se mai poartă! -Lăsați-o baltă! Toate ursoaicele au ascultat-o Și în slăvi au ridicat-o, Păcălite ele s-au lăsat, Însă, când au înțeles ce s-a întâmplat, Nu mai era nimic de reparat.

Ștefania Indgrid Dan - cl. a VI- a A Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu

Leul și șoarecele În mijlocul pădurii, printre frunze Stă regele leu, găsind scuze, Ca micile-animale să nu-l acuze De lucruri ce nu se citesc pe buze. Și într-o zi, un șoarece-și face curaj Poate, poate, primește vreun avantaj, Să nu mai trăiască-ntr-un sărac garaj, Dar, leul, nici nu-l vede-n peisaj. Regele-i privea pe toți de sus. Toți îl întrebau dacă are ceva de spus, Iar egoistul le râdea pe-ascuns Și până la urmă toți i s-au supus. Dar, brusc, șoarecele sare pe rege. Toți apărătorii lui, încercând să-l lege. Animalele, deșteptate, vor să-l alunge Și toată faima regelui se scurge.

Alexandra Mogda - cl. a VI- a A Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu

Păunul și cioara În a bunicii mele ogradă Se aud voci în mare sfadă. O cioară croncăne, pe un ton ridicat, Unui păun ce-și învârtește coada îngâmfat: -Eu n-am așa culori, ca tine, Nici pene zvelte, de smarald, Dar eu m-avânt, văd totul bine: Marea și cerul-ndepărtat. Iar tu, cu ale tale pene și exotism, Ești prizonier, captiv în egoism! De aceea mă bucur așa cum sunt, neagră: Sunt liberă și zbor în lumea-ntreagă!

Andreea Sandu - cl. a VI- a A Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu

... și flori – confirm ări



10

Viitorul sta în mâinile noastre Mă tot gândesc la viitor… Văd lumea asta într-un mod dezamăgitor. Văd doar rău și o mică încercare, Câțiva oameni doar dau vieții culoare: Artiști, pictori, compozitori, scriitori, Oameni sclipitori, Nimeni Altul, Cedry2k, Ektro, Cărtarescu, Dan Lungu, Loghin, Rappa, Lăzărescu. S-au dus Creangă, Arghezi și cu Blaga… Și totuși, încă se învârte roata. Nu pot rămâne doar ei în a noastră memorie, Suntem români, putem face o nouă istorie! Tot ce-a fost e banal, Ce va urma, e ireal. Ce este, este-n desfășurare. Avem nevoie doar de puțină încurajare. Putem aduce stelele de pe cer, Să aflam despre știință, Dumnezeu și… Lucifer! Poți schimba totul chiar tu, privește! Dar nu uita, orice ar fi, zâmbește. Eu, tu, el și ea, Noi depindem de România. Noi suntem tinerii ce pot schimba țara, Ce pot face iară primăvară. Doar un strop de voință, C-o dorință pusă-n linguriță, C-o bucățică de optimism Și-o fărâmă de patriotism, Putem realiza orice vis, Putem fi de neatins. Dar oare… va porni cineva? Sau vom lăsa totul iar pe umerii altcuiva?

Jasmine Popa – cl. a VII-a A Îndrumător prof. Marcela Ghiuță

Măr țișor literar Visul oricărui om poate fi frumos, urât, sau plin de mistere. Tu faci parte din visele minunate la care un om simplu ca mine se poate gândi într-o zi de 1 Martie înnorată și friguroasă, dar încălzită ușor de zâmbetul tău înclinat către mărțișorul alb prins în inima ta.

Cosmin Fierea – cl. a VII-a E Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu

Autoportret

Zilnic văd oameni ce își dau cu părerea despre

mine, despre el, despre ea sau poate chiar despre tine. Niciodată nu am înțeles acest lucru. De ce oamenii judecă pe alți oameni înainte să se privească în oglindă? Aș vrea să fac totuși ceva diferit acum. O simplă foaie poate să-mi fie oglinda, o simplă propoziție poate să-mi fie caracterul, un cuvânt, înfățișarea și o silabă, comportamentul. Nu pot zice că sunt cea mai frumoasă, mai inteligentă sau mai amuzantă persoană, dar știu că sunt diferită. Nu pot și nu vreau să fiu ca ceilalți. Pot fi cu zâmbetul până la urechi sau pot să fiu tăcută, retrasă. Pot să iau totul în râs, să mă prostesc, să fiu un copilaș sau pot să-mi pun masca unui om serios. Am vise mari și știu că, într-o zi, voi putea realiza tot ce mi-am propus. Nu accept un „nu”. Sunt curajoasă. Îmi place să mă implic în orice fel de activitate, competiție, dar am și frica în sânge. Îmi e frică de eșec, îmi e frică de falsitate, de minciună, dar, în același timp, le și disprețuiesc. Încerc mereu să fiu cât de modestă posibil, căci nu are sens să mă laud. Eu știu cine sunt și nu am nevoie să le bag pe gât celorlalți acest lucru. Mereu am preferat să se convingă chiar ei în privința mea. Unii mă cred enervantă, alții, amuzantă. Unii mă cred îngâmfată, alții, de treabă și nu am nicio problemă cu asta. Fiecare om este liber să aibă o părere. Chiar le ofer tot respectul meu celor ce au curajul să își exprime opinia și să o susțină, indiferent de ce zice lumea. Pot să fiu optimist, dar și pesimistă. Mai presus de toate, însă, îmi place să nu îmi fac viața după părerile celorlalți. Pentru mine, singura părere care contează este a mea și, uneori, a câtorva persoane. Odată ce îmi place un lucru, nu mă voi opri, indiferent de ce zic ceilalți. Aș putea spune că am defectele și calitățile în balanță, un om simplu, dar, în același timp, diferit, cu vise mari și speranțe și mai și. Eu știu cine sunt. Întrebarea este: tu știi?

Jasmine Popa – cl. a VII-a A

Îndrumător prof. Marcela Ghiuță



11

Drumul prin viață Dacă vreți să aflați din ce locuri vin, urcați-vă în trenul vieții mele. La prima stație am coborât putin nedumerită pentru că nu știam cui aparțin. Atunci mi-am dat seama că aceștia aveau să-mi fie părinți. Trenul a mers, a mers, a mers.... până când am coborât la cea de a doua stație. Acolo am întâlnit o doamnă înaltă, mereu zâmbitoare. Ea era doamna educatoare. Un ghem de bunătate și duritate, zâmbete și plânsete, glumă si respect. Ea urma să mă îndrume în ceea ce înseamnă educație. Mă îndreptam spre a treia stație și pe geam am observat o fetiță mică și drăgălașă în brațele mamei mele. Am coborât rapid, iar mama mi-a spus: „Aceasta este sora ta!". M-am înveselit la auzul acestor cuvinte. Am urcat împreună cu familia mea în tren și am pornit spre următoarea stație. Am pășit ușor timidă pentru ce avea să urmeze. Erau mulți copii în fața mea lângă o doamnă care le explica adunarea. Atunci mi-am dat seama că ruta trenului meu era cea a tainelor învățăturii. În prezent trenul meu merge pe aceeași rută, dar în fiecare an descopăr mai multe lucruri.

Denisa Bezea – cl. a VII-a B Îndrumător prof. Marcela Ghiuță

În adâncul oceanului O zi liniștită părea a fi ceea ce s-a transformat într-o furtună răvășitoare. Soarele strălucea puternic, iar marea nu era ceva ieșit din comun, în comparație cu ce fusese până acum.Vântul adia domol, iar din când în când câte o pală de vânt mai puternică mă mângâia ușor pe obrajii umezi de la valul care tocmai lovise babordul bărcii. Albastrul cristalin și neted al mării, acum liniștite, mă fascina de fiecare dată când îmi aruncam ochii peste întinderea nedefinită ce lăsa loc de gânduri nespuse. Deodată se aude un sunet asurzitor din spre motorul bărcii care se oprise imediat ce valul furios lovise barca. Ziua ce părea a fi una obișnuită se transformă imediat într-una zbuciumată și palpitantă. Cerul senin se transformă brusc într-o nuanță de negru cenușiu ce părea a aduce sfârșitul tuturor zilelor ce vor urma. Un vârtej rapid îmi amesteca gândurile ce

tocmai îmi năpădisera mintea cu griji ce păreau a se adeveri. Valurile învolburate loveau barca din toate colțurile. Spuma mării se scurgea pe hainele mele ude și rupte după ce unul dintre valuri mă împinsese într-unul dintre catargele bărcii rotitoare precum o jucărie întoarsă la cheie. Gândurile mi se amestecau cu cuvintele. La un moment dat am căzut la pământ dând cu capul de un perete al bărcii. Când m-am trezit, cerul negru era limpede și apa revenise la culoarea sa inițială. Toată întâmplarea venise și plecase ca un coșmar ce trebuie uitat. Adâncurile oceanului sunt nebănuite și greu de înțeles, dar, o dată ce o faci, nu te mai poți despărți de lumea lui unică.

Andreea Iftimoaie – cl. a VII-a C Îndrumător prof. Daniela Sporea

Autoportret Nu vi s-a întâmplat vreodată să vă uitați în oglindă și să vă puneți cele trei mari întrebări: Cine sunt? De unde vin? Unde mă duc? Cine sunt? Această întrebare îmi răsună în minte de fiecare dată când trebuie să iau o decizie importantă. Înțelesurile cuvântului „eu” se cristalizează în jurul calităților și defectelor pe care mi le atribui. Mă consider o persoană ambițioasă, ce luptă pentru idealurile ei. Încerc să fiu modestă și îmi place să dau o mână de ajutor celor ce au nevoie. Sunt, totuși, cam dezordonată și destul de încăpățânată. De fiecare dată când mă uit la familia mea îmi amintesc de unde vin, care îmi sunt originile. De la părinți moștenesc statura impunatoare și inteligența, iar de la fratele meu am învățat să mă strecor ca peștele prin greutățile vieții. Unde mă duc? Cănd eram mică îmi doream să devin prințesă, spion, avocat sau altceva la fel de neobișnuit. Voiam să am o mașină roz, decapotabilă și să trăiesc într-o vilă mare. Cu timpul, am crescut și nu mai am aceleași preferințe. Prioritară e școala și încercarea de a trăi cât mai multe momente frumoase alături de copilaria ce mi-a mai rămas. Nu știu unde mă va duce mărețul viitor, dar vreau să mă bucur de eu cea de acum și să mă perfecționez!

Adriana Paula Crivăț - cl. a a-VII-a B Îndrumător prof. Marcela Ghiuță



12

Marea Drumul către mare părea nesfârșit și prea liniștitor, mă simțeam oarecum speriată. Toate s-au risipit când am ajuns în larg, care parcă încet, încet, venea să mă înghită cu totul. Eram înfricoșată, dar și atrasă de acest mister. Apa albastră se mișca în ritmuri de vals foarte încete și plăcute, care mă linișteau. Briza parcă prinse viață și cu atingeri catifelate mă mângâia. Îmi doream cu nerăbdare să ating măcar cu degetele marea nesfârșită și, când am făcut-o, un fior m-a trecut, dorind mult mai mult. Mirosul sărat al mării era superb și în mintea mea îmi spuneam că aceasta vrea să mă adoarmă ca să rămân cu ea. Era ca o zeiță desprinsă din povești, ireală, parcă, de cleștar . Am stat acolo trei ore, dar pentru mine a însemnat o eternitate. Această aventură mi-a ajuns la inimă, nemaiputând uita toate acele sentimente parcă de dragoste, când am ajuns acasă.

Oana Răducan – cl. a VII-a C Îndrumător prof. Daniela Sporea

Pe mare Cerul de un turcoaz strălucitor ca suprafața unei nestemate se transformă într-o clipă într-un spectacol de culori calde, ca pe paleta unui pictor. Soarele dispărea din ochii mei ușor, lăsând ultimele raze de lumină să mă învăluie asemenea unei perdele de mătase. Întunericul începuse deja să se aștearnă, dezvăluind miliarde de scântei argintii, care erau singurele lucruri care mă mai linișteau. Mica plută de stejar pe care mă aflu, de mărimea unei ferestre, se lasă dusă pe ape, udându-mi picioarele desculțe. Dacă aș încerca să strig după ajutor, vocea mi s-ar pierde pe nemărginirea mării, căci niciun suflet de om nu era, cât cuprindeai cu privirea. Rochia mea albă era udă de la brâu în jos de apa sărată, tresărind la fiecare adiere rece a serii. Singura soluție ar fi să aștept dimineața, după care să încerc să înot până la mal, deși plutisem mult timp și nu mai eram sigură cât mă depărtasem de uscat. Șoaptele mării lini știte erau singurul lucru pe care îl auzeam, vorbe blânde, ca ale unei mame care își adormea copilul. Dar o izbitură puternică

mă face mă trezesc și să alunec de pe pluta mea, intrând cu totul în apa rece. Disperată să mă urc iar înapoi, reușesc totuși să identific obiectul de care m-am izbit. Era o barcă obisnuitaă de pescuit, pe care era scris mare, cu litere aurite, „Speranța''. Eram salvată.

Georgia David- cl. a VII-a C Îndrumător prof. Daniela Sporea

Farmecul mării Vacanța de vară era în toi. Luna august abia începuse și în a cincea zi, împreună cu familia, mă aflam deja în porul Pireu din Atena. Grecia ne-a primit cu ogoare verzi și temple arse de soare, cu munți împăduriți și țărmuri nisipoase, scăldate de apele limpezi ale mării atotcuprinzătoare. Totul îmi șoptea legendele zeilor olimpieni, dar și ospitalitatea grecilor moderni. În port tronau vapoare imense, care m-au fascinat cu frumoasele lor forme și culori. Nu ne-am putut împotrivi și ne-am lăsat magnetizați de măreția lor. Ne-am urcat pe un vas ce transporta și mașini, dar ce mașini! Odată cu îndepărtarea de uscat, marea m-a cuprins în vraja ei: devenea din ce în ce mai albastră și clară. În depărtare, apa îmbrățișa tandru cerul. Mă simțeam ca Jack Sparow, în apropierea îngemănării lumilor... În undele limpezi, zăream mii de peștișori colorați ce urmăreau jucăuși vasul. Deasupra, un alai de pescăruși gălăgioși, fredonau melodios, de parcă ar fi format un cor regal. Înspumatele valuri mă atrăgeau cu amăgiri jucăușe, plictisite de jocul zilnic cu acești copii mari și greoi din oțel.Toate acestea mă făceau să simt o liniște interioară deosebită, dar și o bucurie ce ardea molcom asemenea unui foc de tabără aproape stins. Cu cât mă apropiam de uscat, îmi imaginam că sunt aidoma unor marinari, după multe zile pribegite pe mare și care, în sfârșit, se întorc iar pe pământ. Odată ajuns pe insulă, marea deja se strecurase în adâncul inimii mele și ochii mi s-au umplut cu farmecul ei.

Răzvan-Marin Bărbosu - cl. a VII-a C Îndrumător prof. Daniela Sporea



13

Autoportret Sunt Eric și am unsprezece ani, însă după câte năzbâtii fac, s-ar putea spune că am șapte ani. La școală sunt foarte interesat…de pauze. Înainte de teste mă pregătesc temeinic…pentru copiat. În clasă sunt foarte atent …la ceas. Când mă întorc acasă, îmi las ghiozdanul și încep ca orice elev conștiincios…cu o pauză. Temele sunt foarte frumoase … atunci când sunt terminate. Seara, deoarece trebuie să dorm (!), nu mă uit la televizor, ci stau pe telefon. Pentru a mă trezi de dimineață trebuie să mă culc devreme, cel mult în cursul săptămânii, iar ora douăsprezece mi se pare potrivită. Acesta sunt eu, iar în ciuda vorbelor celor din jur, nu mă voi schimba niciodată.

Eric-Mihai Tobescu – cl. a V-a A Îndrumător prof. Daniela Sporea

Bunicul Mereu m-am întrebat cum este viața bunicului meu și cum o vede el. M-a fascinat mereu faptul că face ca toate treburile să pară ușoare, deși știam că lui îi era greu să trăiască fără să audă vreun sunet. Aseară, m-am dus la el în vizită. Ca de fiecare dată, m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, dar de data aceasta l-am văzut puțin cam trist. Avea mâinile lovite de la munca făcută prin gospodărie, încercând să repare un dulap mai vechi. El mereu m-a făcut să râd spunându-mi aventurile lui de când era copil. Când îmi povestea, vedeam cum ochii lui deveneau tot mai mari și mai pătrunzători, făcându-mă din ce în ce mai atent la acțiunile care se petreceau. Într-un limbaj cifrat, doar de noi știut, cu semne și mimică, o lume întreagă ia naștere lângă bunicul. Farmecul lui personal este unic, iar povestirile, mereu surprinzătoare. De câte ori plec, el începe să se întristeze, dar îi trece, deoarece știe că nu o să aștepte prea mult până la următoarea mea vizită.

Ștefan Bolboceanu – cl. a VII-a C Îndrumător prof. Daniela Sporea

Insula Ada Kaleh Pe 10 iulie, 1918, împreună cu prietenul meu Mustafa, m-am gândit să ne plimbăm pe plajă la apusul soarelui. Pe plajă, palmierii se vedeau ca niste cetăți imense împrăștiate pe terenul de luptă într-o continuă mișcare. Ne-am întins pe nisipul fierbinte, uitându-ne la frumosul peisaj. Dintr-o dată, de pe mare, dintr-un fum de ceață, o barca misterioasă, venită parcă de pe altă lume se apropie încet, încet de mal. Când am văzut-o, ne-am apropiat de ea fără pic de teamă. Ajunși lângă aceasta, nimic nu ni se părea ciudat, așa că am urcat în ea. În timp ce o inspectam, aceasta a și pornit din loc, întorcându-se de unde a venit. Dintr-o dată, nimic nu se mai vedea fiind în întuneric, nici pe Mustafa nu îl mai puteam vedea. M-am speriat așa de tare, încât am cedat și am lesinat. Când m-am trezit, eram la malul unei insule pe care nu am mai văzut-o în viața mea. Părea să fie o insulă specială, dar, în același timp, misterioasă. Era chiar Ada Kaleh, o insulă care se afla pe Dunăre, unde trăiau în jur de 600 de oameni, majoritatea turci. Mi-am făcut curaj, cu ajutorul pritenului meu, Mustafa, și am întrebat o localnică dacă îmi poate oferi un adăpost și puțină hrană. Norocul a fost de partea mea, așa încât am avut parte de acestea. A doua zi, soțul femeii care îmi oferise adăpost și hrană m-a luat la muncă, spunându-mi că pe această insulă nimeni nu stă degeaba. Acesta m-a pus să curăț peștele pentru cină, pește pe care îl pescuise de dimineață. În 2-3 zile m-am adaptat destul de bine. La momentul acela împlinisem vârsta de 14 ani, dar aveam o gândire de adult. Într-o zi mi-a venit ideea să părăsesc insula Ada Kaleh. Din păcate, toate încercările mele de evadare au eșuat, deoarece conducătorul insulei era foarte vigilent și mă prindea de fiecare dată. Uneori, drept pedeapsă, mă punea să am grijă de ograda și de animalele lui. Pe acesta îl chema Vasile cel fără un ochi. Era un om destul de bun, în ciuda numelui pe care îl avea și a handicapului său. Am stat așa de mult pe această insulă, încât, la un moment dat, am ajuns la vârsta de 30 de ani. Fix în ziua aceea, Vasile cel fără un ochi a căzut fără simțire în fața mea, chiar când îmi ura sănătate veșnică! A murit de bătrânețe, căci avea



14

vârsta de 80 de ani. Decesul acestuia i-a întristat pe toți. Acum trebuia să fie ales noul conducător, dar nimeni nu se considera demn de o asemenea onoare. În cele din urmă, oamenii m-au pus pe mine conducător. Timpul a trecut și am ajuns în anul 1940. Mulți străini își doreau să pună stăpânire pe insula Ada Kaleh deoarece avea cel mai bun pământ pentru cultivat trandafirii din care se făcea un parfum minunat, unic pe vremea aceea. Alături de locuitorii săi, am luptat și eu pentru ea, dar aproape că am fost învinși deoarece eram prea puțini. De frică, mulți oameni au decis să plece în alte regiuni ale Romaniei sau în Turcia. După încă 30 de ani, în 1970, comuniștii au reușit să facă ceea ce nu aputut nimeni până atunci: au făcut ca insula Ada Kaleh să fie înghițită de apele Dunării și să devină doar o amintire. Odată cu dispariția acestei lumi de altădată am simțit că vine și sfârșitul meu. Poate, totuși, va veni o vreme când o minte destupată va hotărî readucerea ei la viață...

Manolescu Theodor – cl. a VII-a C Îndrumător prof. Daniela Sporea

Floarea Soarelui Într-o zi, un negustor ciudat ce mergea alături de măgarul său împovărat cu fel de fel de cutii cu marfă, se opri din drum, toropit de căldura soarelui. Se uită în jur, dar nu văzu nimic care să-i ofere un petic de umbră... Ridicându-și ochii către astrul dogoritor, îi spuse așa: „Soare, soare, n-ai vrea să ai o floare mare, frumoasă, care să-ți fie soață credincioasă, să nu aibă ochi decât pentru tine?” Soarele, mirat, răspunse: „Mi-ar plăcea, dar asta se poate doar cu voia lui Dumnezeu!”„Atunci, la prima ploaie cu soare, aruncă peste pământ aceste semințe negre, iar visul ți se va-mplini!” Soarele făcu așa cum îl învăță vrăjitorul (asta era, de fapt, negustorul nostru) și, ce să vezi? Din semințele fermecate, o minune de floare se înălță spre cer, înaltă, cu o coroană aurie ce se rotea mereu cu fața către astrul luminii. De atunci, oamenii cultivă această plantă minunată, pe care au numit-o Floarea-soarelui.

Vlad Țigăeru – cl. a V-a E Îndrumător prof. Marcela Ghiuță

Spre Marele Oz Era o seară ploioasă și mohorâtă de duminică. Începusem să citesc „Vrăjitorul din Oz” Mă fascinau personajele din carte, iar întâmplările m-au copleșit cu totul. O lovitură la cap m-a făcut să cad, aproape inconștient. Cine sau ce mă lovise? Nu știu nici acum, dar am văzut în jurul meu cinci făpturi ciudate care mă priveau cu prietenie. Erau Dorothy, Sperietoarea de ciori, Omul de tinichea, Leul cel fricos și micuțul Toto. -Cine ești? Ce ți s-a întâmplat? mă întrebau toți. -Nu știu nimic! le-am răspuns eu, frecându-mă la ochi, căci nu credeam că este aievea ceea ce vedeam. -Și-a pierdut memoria! spuse Dorothy. Să-l ducem la Marele Oz! El va ști cu siguranță ce e de făcut. Ajutat de cei cinci prieteni, am reușit să mă ridic și am pornit într-o călătorie interesantă, presărată cu tot felul de întâmplări, care mai de care mai neobișnuită. Ajunși la destinație, eu și prietenii mei am intrat pe rând la Marele Oz. Ciudat, dar Omul de tinichea a primit o inimă, Leul a dobândit curaj, iar Sperietoarea, minte multă. Mie, Vrăjitorul mi-a propus să-mi taie capul ca să-mi introducă astfel memoria pierdută! M-am speriat îngrozitor și am început să mă agit, să țip, căutând o cale de scăpare. Într-un final, Totă m-a salvat. A început să latre atât de tare, că Marele Oz a dispărut ca prin farmec. Dar, nu Toto lătrase, ci cățelul meu care, văzând zbaterea mea, a tras pătura de pe mine și m-a trezit. Am răsuflat ușurat căci, din fericire, totul a fost doar un vis, continuare a aventurilor citite seara, la lumina veiozei mele cu abajurul în formă de cap de leu...

Ciprian Merloiu – cl. a V-a D Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu



15

Călătoriile A călători înseamnă a descoperi locuri noi, a afla lucruri noi, despre lumea care te înconjoară, a explora mai bine locurile în care ai fost deja. Dar a călători nu înseamnă doar a vizita diferite țări și a învăța ceva despre diferitele culturi ale lumii; a călători înseamnăa te descoperi, a afla cine ești tu cu adevărat și care este scopul tău în viață. Din punctul meu de vedere, călătoriile constituie o descoperire a lumii interioare cu ajutorul lumii exterioare, deoarece lucrurile care se întâmplă în jurul tău, pe care le vezi și ai ocazia să le observi te fac să realizezi ce fel de persoană ești și ce vrei să faci cu viața ta. De exemplu, cea mai bună prietenă a mamei mele își dorea să devină chirurg, deoarece această meserie era practicată în familia ei. Dar, în urma unei călătorii la New York, a renunțat la Facultatea de Medicină și a început să meargă la cursuri de actorie. Pe toată perioada șederii ei la New York mergea în fiecare seară în Central Park, unde un grup de studenți la actorie interpretau secvențe din „Hamlet”. În acele momente petrecute pe băncile reci din parc a înțeles că încă de mică i-a plăcut să interpreteze diferite roluri și că preferă să fie actriță și să îi facă pe cei din jurul ei fericiți decât să ajungă chirurg din cauza unei tradiții. Acea călătorie în orașul în care toate visele devin realitate i-a schimbat viața într-un mod radical lui Amy, căci acesta este numele prietenei mamei mele. Pe lângă faptul că a văzut locuri la care alții doar visează, a reușit să redescopere lucruri despre ea pe care le uitase. Eu consider că atunci când călătorești se realizează o conexiune între lumea exterioară și lumea interioară, acestea fiind în armonie. Acea legătură îți oferă șansa de a înțelege neînțelesul. Călătoriile reprezintă un moment de respiro care îți oferă oportunitatea de a realiza anumite aspecte cu privire la propria persoană. Eu am convingerea că aceste două lumi, cea interioară și cea exterioară se contopesc, formând un întreg: călătoria perfectă.

Andreea Ene – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Memento mori - Nu uita că vei muri

După cum spunea Eminescu, „turma

visurilor mele eu le pasc ca oi de aur.” Consider într-un fel ciudată această potrivire dintre zicala latină și titlul unei poezii de Eminescu. Dar vă asigur că nu lumea eminesciană este cea pe care vreau să o pun în lumina reflectoarelor prin aceste cuvinte, ci lumea noastră. La 13 ani (în fine, aproape 14), pentru mine și pentru toți cei din generația mea, lumea este imensă și nu are granițe. Avem vise pe care probabil părinții noștrii nu ar fi îndrăznit să le creadă iar idealismul și setea de cunoaștere ne curge prin vene ca argintul viu. Dar nu este la fel pentru toți. Oamenii, în general, tind să rămână în zona de confort, neîndrăznind să pună piciorul după granițe. Ei cred că viitorul le este deja construit de mediul în care se nasc, copilăresc, cresc și trăiesc pentru o bună perioadă de timp, având convingerea că nu ei sunt cei care vor schimba lumea. Într-adevăr, nu cei care rămân în carapacea lor vor schimba lumea. Ci cei care cresc în acea bulă de aer și au curajul să o spargă, fără să le pese cu adevărat de riscuri. Dacă nu riști, nu câștigi. Știu că toată lumea are vise, cu toții ne visăm undeva, în viitorul nostru, într-o lume mai bună, unde oamenii ne cunosc amprenta pe care am lăsat-o în lume în orice fel. Din păcate însă, nu toți avem curajul să credem în ele. Dar de ce nu? Ne simțim neimportanți, nesusținuți și neascultați? În primul rând, dacă noi nu avem încredere în noi înșine, atunci categoric nimeni nu va avea. Trebuie să credem și să încercăm să ne construim viitorul la care visăm încă de mici copii. La fel ca în versul de la început, trebuie să ne cunoaștem dorințele și să avem grijă de ele pentru că ele sunt multe, ca o turmă de oi, dar extrem de prețioase, ca aurul. În al doilea rând, nu oamenii din jurul nostru sunt cei care ne fac alegerile. Noi suntem aceia. Doar pentru ceilalți ne critică, nu înseamnă neapărat că trebuie să ne oprim. În al treilea rând, muncim din greu pentru ceea ce vrem. Dacă eu vreau să ajung sus, trebuie să îmi dau silința să îi depășesc pe ceilalți. Doar așa pot ajunge în vârf.



16

Școala nu reușește mereu să ne explice aceste lucruri, în schimb școala ne oferă șansa să îndeplinim cel puțin una dintre condiții: să muncim pentru ceea ce vrem să dobândim. Restul uneori vine de la sine. Va veni un timp când cu toții vom privi în trecut și ne vom da seama cum am ajuns unde am ajuns și ce am făcut ca să ajungem acolo. Eu cel puțin, când va veni acel moment, vreau să fiu mândră de ce am făcut, de ce am învățat, de alegerile mele, de oamenii în care am avut încredere și de la care am învățat, dar cel mai presus de toate, vreau să fiu mândră de mine. Memento mori - Nu uita că vei muri. Când nu vom mai fi iar copiii copiiilor noștrii vor fi și ei bătrâni... Oare lumea își va mai aminti de noi? Atunci când vom muri, vom fi cunoscuți pentru viața pe care am avut-o, pentru impactul nostru asupra lumii, nu pentru banii sau casele pe care le-am avut. Amintiți-vă că într-o zi totul se va termina. Până atunci, hai să facem tot posibilul să fim cine vrem să fim într-o lume mai bună. Știu și am încredere că generația mea are o putere pe care multe nu le-ar fi avut. Noi chiar putem schimba lumea, putem aduce ceva mai bun, de care vom fi mândri. Trebuie doar să avem încredere.

Gabriela Porumb – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Călătoriile Călătoriile reprezintă o descoperire a lumii exterioare sau a lumii interioare? Este o întrebare care chiar te pune pe gânduri. Dar ce este, totuși, o călătorie? Sensului propiu-zis al cuvântului îi putem asocia o vacanță, o excursie. În zilele noastre ne alegem călătoriile în funcție de bugetul pe care îl avem. Dorim deseori locuri frumoase, exotice, ca să nu părem săraci... Astăzi, puțini mai aleg locuri pentru a se regăsi pe ei înșiși, un loc adecvat lor, care să-i reprezinte ca personalitate. Dar, pentru a găsi aceste locuri de fericire pură, trebuie să căutăm foarte mult timp. Poate că unii nu le-au găsit niciodată ori nu și-au dat seama. Un loc ca acesta îți intră în suflet imediat ce ai calcat pe teritoriul său. Acesta nu mai poate ieși din inima ta. În acest loc niciodată nu admiri

clădirile sau locurile moderne, niciodată nu cauți să găsești ceva neplăcut ție, la aceste locuri totul este perfect. Eu cred că oricine poate găsi un loc din sufletul său în care călătorește cu drag, unde se poate simți el însuși, un loc care îl ajută la construirea lumii sale interioare, un loc unic și personal.

Flavia-Andreea Mihailă – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Univers paralel Călătoriile constituie o descoperire a lumii exterioare sau a lumii interioare? Presupun că în orice univers, călătoriile înseamnă același lucru: schimbarea cadrului. Fie că e un loc fizic, pe care îl putem vedea, fie că este o stare, o imagine sau o emoție trăită, această schimbare înseamnă descoperirea unei alte părți a universului, fie interior, fie exterior. E destul de amuzant că majoritatea oamenilor nu reușesc să vadă dincolo de aparențe. Poate de aceea cei mai mulți spun că în mod normal călătoriile nu pot constitui altceva decât descoperirea unor locuri din jurul nostru. Vedem orașe noi, țări noi, lucruri noi. Toate acestea ne ajută să descoperim ceva înăuntrul nostru? Călătoriile pentru alții înseamnă numai descoperirea de sine; numai deblocarea unor locuri în universul interior, de care noi nu știam până atunci. Dar ceva trebuie să deblocheze acele spații, nu-i așa? Cred că orice călătorie nu poate exista fără cea din cealaltă lume. În lumea ce ne înconjoară, mereu vom vedea lucruri și locuri care vor isca, ca o scânteie, un foc plin de dorințe în interiorul nostru și presupun că dacă ne cunoaștem adevăratele dorințe, ne cunoaștem și pe noi înșine. În lumea noastră, cea din interiorul fiecăruia, cadrele nu se schimbă pur și simplu. Mereu există acea văpaie care pornește totul. Și văpaia, oricare ar fi ea, vine din universul exterior. Ea ne mișcă și ca o cheie, descuie uși în sufletul nostru pe care ori le credeam pierdute, ori nu le știam. În concluzie, călătoriile sunt poate cele mai importante în drumul nostru spre cunoaștere: doar ele ne deschid ușile spre viitorul nostru și al lumii în care trăim.

Gabriela Porumb – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu



17

Eu sunt un fluture

Eu sunt un future venit din amintire, Sunt un semn dulce-al primăverii, Un dor aprins în drumul devenirii, Când oamenii își spun „E iarna rece!".

Eu sunt un future venit din amintire, Născut în caldul anotimp al iubirii, L-am făcut fericit pe cel care m-a zărit Dansând în zborul meu spre infinit.

Eu sunt un future venit din amintire, Pe față îmi vezi zâmbetul curat, Iar pe spate, aripile-mi vii și frumoase Care împrăștie culori nemaivăzute.

Dar, uite, a venit și anotimpul rece Și toți fluturii au plecat… Eu voi rămâne, însă, o amintire Caldă în sufletele voastre.

Ioana-Alessia Cernica – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Fluture din amintire

Eu sunt un fluture venit din amintire, Dintr-una foarte-ndepărtată, Un fluture micuț, fără putere, Singur și slab în lumea dată.

Eu sunt un fluture venit din amintire, Care se pierde fără urmă-n zare, În natura astăzi, primitoare, Printre minuni de flori îmbietoare.

Eu sunt un fluture venit din amintire, Zburam vesel din floare-n floare, Până ce iarna rece a ajuns Și într-un gând eu m-am ascuns.

Eu sunt un fluture venit din amintire, E frig, e întuneric și-i urât afară. E straniu, și abia aștept s-apară O amintire caldă de-astă vară.

Andreea Grosu – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Fluturele din amintire

Eu sunt un fluture venit din amintire Și-ți zbor prin minte în neștire. Eu port pe ale mele diafane aripi Memorii dulci precum mireasma florii.

Eu sunt un fluture venit din amintire, Un fluture zburând de-aici și până-n zare, Privind și ascultând tot ce se întâmplă Pe tot cuprinsul de sub soare.

Un fluture curat, multicolor, Ce zboară vesel, pe aripi de gând, Un fluture ce-i veșnic călător Printre memorii și întâmplări!

Și, iată, sunt aici, acum, Să te ascult și să te-ndrum, Pe calea ce-ai ales-o Prieten îți voi fi, oricum.

Bianca Butnariu –cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Un fluture venit din amintire

Eu sunt un fluture venit din amintire, Cel care îți aduce în suflet împlinire, Eu sunt cel ce te va face să visezi, Și viața să ți-o binecuvântezi.

Sunt ca o pasăre călătoare, Ce zboară liniștită-n zare, Sunt un fluture venit din amintire, Un fluture fără adăpostire.

Eu sunt un fluture cu aripi minunate, Un fluture cu gânduri adunate, Iar glasurile triste din trecut, Mă fac să fiu un fluture-abatut.

Tot eu sunt cel ce te va ajuta Să scapi din starea asta tristă a ta. Să devii iarăși fericit, nevoie mare, Precum e-un future pe-o floare.

Pe acest pământ, eu sunt doar o ființă, Un fluture venit din amintire. Și am numai atât, o singură dorință: Să-mi găsesc cândva drumul spre fericire.

Pentru că viața mea este atât de scurtă, Eu vreau să mă feresc de orice amăgire. Și-n fiecare zi voi duce câte-o luptă, Căci sunt un future venit din amintire.

Daria Balosu – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Eu sunt un fluture...



18

Jurnalul Annei Frank

„Jurnalul Annei Frank" o prezintă pe posesoarea jurnalului, o evreică germană care trăia de câțiva ani împreună cu familia sa într-un cartier cosmopolit din Amsterdam, în Olanda. Acțiunea începe fix de ziua ei de naștere, pe 12 iunie 1942, când aceasta a împlinit 13 ani. Drept cadou, a primit un jurnal ce urma să-i fie cel mai bun prieten în anii ce vor urma, Anne neavând o prietenă căreia să-i destăinuie secretele și problemele vârstei sale. Cu toate acestea, avea o viață minunată și tot ce-și putea dori. La început părea puțin egoistă și plină de sine, dar pe parcurs am descoperit că era o fire blândă, nepretențioasă căreia îi plăcea să ajute. Adora să citească și avea pe pereți postere cu diverși artiști, ca și adolescentii din zilele noastre. Viața ei părea perfectă până când familia sa primește o citatie în care i se spune că trebuie să o trimită pe fiica cea mare în lagărele de muncă sau toată familia va fi arestată. În următoarea dimineață, aceștia au dispărut în ascunzătoarea pregătită cu câteva luni în urmă, în „anexă", cum îi spunea Anne, mai exact firma tatălui său. Acolo urma să-și petreacă următorii doi ani din viață. Nu aveau voie să iasă afară deoarece riscau să fie văzuți, așa că au acoperit fiecare geam; trebuia să fie liniște în permanență, iar aerul devenea uneori sufocant. Fiecare zi era cruntă pentru ea și pentru toți cei care se ascundeau. Frica devenise un sentiment normal, iar Anne lua pastile pentru a se calma. În toți acest timp în care Anne a stat închisă în anexă, ea s-a maturizat foarte mult, tratând situația ca un adult. Pe zi ce trecea se auzeau împușcături mai multe, iar evreii prinși și erau trimiși rând, pe rând, în lagarele de la Auschwitz. Cu toate acestea, Anne spera să reziste acestui război și să se facă jurnalist. Pe data de 4 august 1944, naziștii au venit la ușa acestora, după ce cineva i-a trădat și i-a denunțat la poliția secretă a Germaniei naziste. Cei ascunși au fost duși la sediul Gestapo, apoi în închisoare. După câteva zile au fost trimiși în lagărul de la Westerbork, iar pe 3 septembrie au ajuns la Auschwitz, culmea!, cu ultimul transport care a mai ajuns în acea fabrică a

morții. Ajunși acolo, la rampă, femeile și bărbații erau separați. Anne, care împlinise cu câteva luni în urmă 15 ani, a scăpat de moartea imediată care era rezervată copiilor, bătrânilor, celor slabi și bolnavi. După selecție, toți au fost dezbrăcați, dezinfectați, rași și li s-a tatuat un număr pe braț. Anne a urmat să fie trimisă în lagărul de femei. Acolo a rezistat doar un an, înainte să moară, în care a fost martora atrocităților la care au fost supuși deținuții, aceștia fiind mutilați, otrăviți și batjocoriți. În iarna anului 1944-1945 a izbucnit o epidemie de tifos, în timpul căreia au murit mulți detinuți, printre care și Anne, chiar cu câteva zile înainte de eliberarea lagărului de către aliați. Singurul supraviețuitor din familie a fost tatăl, Otto Frank, cel care, mai târziu, a publicat jurnalul, această mărturie cutremurătoare a ultimilor ani din viața Annei. Sfârșitul este unul foarte trist, această carte făcându-mă să înțeleg că trebuie să mă mulțumesc cu ceea ce am, să prețuiesc fiecare zi, așa cum este ea. Anne, deși știa că e cel mai probabil să moară, spera că o să iasă teafără din război și va putea trăi normal. Ea, care avusese tot ce-și poate dori un copil fericit, rămăsese doar cu speranța, singurul lucru care nu îi putuse fi luat de către naziști. Iată câteva citate din „Jurnal” care mi se par semnificative: „ Într-o bună zi, acest război groaznic se va termina, totuși. Într-o bună zi vom fi, totuși, din nou oameni, nu doar evrei.” „De ce se cheltuiesc zilnic milioane pentru război și niciun cent pentru medicină, pentru artiști, pentru săraci?” „Ajungi să cunoști bine oamenii abia după ce te-ai certat zdravăn cu ei o dată. Abia atunci poți să le judeci caracterul.” „Cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur atunci când nu e pentru nimeni „cel mai drag”.

Denisa Bezea – cl. a VII-a B Îndrumător prof. Nicoleta Cojocaru

Ex libris



19

Lumea din care face parte țăranul român a fost dintotdeauna bogată în obiceiuri și tradiții. Acestea par a fi, pentru cei care le privesc din exterior, manifestări folclorice fabuloase. Pentru cei care le cunosc însemnatatea, aceste obiceiuri și tradiții ascund înțelesuri profunde, despre relațiile interumane de-a lungul timpului și despre legătura oamenilor cu natura. Prin astfel de manifestări, oamenii din diverse zone ale țării au încercat să dea însemnătate anumitor evenimente din viața lor. Obiceiurile românești sunt caracterizate prin sincretism, adică sunt rezultatul combinării armonioase a unor elemente din literatura populară, muzică, dans, gestică și mimică. La acestea se mai adaugă, în unele cazuri, elemente grafice ce țin de artele plastice (desen, tapiserie, chiar arhitectură populară, etc). Sunt fapte culturale complexe, menite, înainte de toate, să organizeze viața oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume, să le modeleze comportamentul prin raportare la modelele morale stabilite de-a lungul existenței poporului nostru. Există două mari categorii de obiceiuri: prima marchează diferite evenimente ce se desfășoară de-a lungul anului (sărbători religioase, cele legale, de munca agricolă, de factorii de mediu). Acestea vizează viața colectivă a satului, având un caracter public și ciclic. A doua categorie se referă la obiceiurile care atestă momente importante din viața omului (naștere, nuntă, moarte). În cazul acestora, interesul îndeplinirii datinilor cadea, înainte de toate, asupra individului și a familiei lui. Multe dintre obiceiurile tradiționale românești mai pot fi întâlnite doar în spectacole sau festivități. Populația rurală actuală trece printr-o pseudoemancipare care o conduce încet și sigur spre marginea prăpastiei ce semnifică pierderea identității și a patrimoniului tradițional românesc. Astăzi se fac eforturi considerabile pentru păstrarea portului, dansurilor, arhitecturii, obiectelor și a tot ce înseamnă tradiție populară

românească. În acest sens se înscrie și încercarea noastră de a aduce în fața cititorilor câteva dintre obiceiurile care sunt păstrate cu sfințenie în memoria bătrânilor noștri dragi, bunici și părinți.

Bibliotecar Gabriela Harea

Paparuda Paparuda este unul dintre cele mai vechi obiceiuri românești. Deși pare ceva neobișnuit, în satul nostru această tradiție se păstrează și astăzi și este obligatopriu ca toți copii să participe la joc. Cei mici se adună în fiecare an în centrul satului, iar foarte rar se adună și adulții. Paparuda constă în udatul cu apă, dar nu așa, oricum. Ne pregătim de dimineață, facem cât mai multe găuri în dopul sticlei, umplem sticla cu apă și o lăsăm la soare. Între orele 13:00 și 15:00 începe paparuda și durează până seara, târziu. Mereu părinții ne ziceau „să nu vă văd uzi că vă mănânc”, dar noi ne vedeam de treaba noastră. Tot aici, în acest sat micuț, sunt două paparude, paparuda mică și paparuda mare. Se întâmplă de obicei în zilele călduroase, dar nu se știe exact când, deoarece este cu dată schimbătoare. Anul acesta, paparuda mare are loc pe 20 aprilie, iar paparuda mică pe 18 aprilie. Este un joc foarte distractiv, mai ales cu prietenii. Această tradiție este povestită de bunica mea, ȘtefanaTudoancea, care are 66 ani și este din comuna Tătăranu, sat Vâjâitoarea. -Paparuda este un obicei vechi, ai luat parte la el de multe ori? -Da. Și de cele mai multe ori eu deschideam paparuda. Eram foarte neastâmpărată când eram copil. -Cu cine te jucai paparuda, cu frații tăi? -Da. Într-adevăr, am frați, mai am încă 5 frați, iar eu sunt singura fată din familie. Noi obișnuiam să mergem în zilele de paparudă la gârlă, ne băteam cu apă acolo, chiar dacă mereu părinții noștri ne ziceau să avem grijă că acolo este cel mai mare ochi din sat (ochiul este un vârtej al apei).

Alexandra Pușcașu – cl. a VI-a B Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Obiceiuri din bătrâni



20

Tradiții de Paște

Mereu m-au fascinat lucrurile vechi și tot ce

ține de trecut, din acest motiv m-am gândit că bunica este cea mai bună alegere a mea ca să aflu mai multe despre Paște. -Bunico, pentru tine ce reprezintă Paștele? -Paștele este o sărbătoare care semnifică trecerea de la moarte la înviere. - Buni, mai frumos de atât nu puteai să o spui. -Îți mulțumesc. Fiecare creștin trebuie să țină post, să se abțină de la carne și lactate și să facă și fapte bune, desigur. Dar bănuiesc că asta știai și tu. -Tu ții post? -Postul este o perioada de luptă cu sine, dar de fiecare dată încerc să o fac cât mai bine, spuse ea în timp ce închise tocul ochelarilor. -Am înțeles că pe vremea ta lumea era mult mai preocupată de curățenie. -Așa este, totuși, eu vreau să cred că lumea este așa și acum. În perioada postului fiecare familie face curățenie generală, atât în casă, cât și în gospodărie. -Care este lucrul pe care îl iubeai de Paște atunci când erai copil? -Ah, spuse bunica oftând. Gata, mi-am amintit. Cu siguranța, cel mai mult îmi plăcea când mama venea acasă cu câte ceva nou pentru fiecare pentru a fi purtat în ziua de Paște. -Care sunt cele mai ciudate tradiții pe care le-ai auzit? Bunica a început să râdă. -Ce s-a întâmplat? spun eu surâzând. -Mi-am adus aminte de ceea ce îmi spunea o doamna care venea mereu la biserică. Se spunea că cine înghițea trei mugurași de salcie în Săptămâna Patimilor va fi sănătos tot anul. -Chiar funcționa? râd eu în hohote. -Putem spune și așa, spune bunica în timp ce își dă părul pe sub ureche. -Ce se întâmpla în noaptea Învierii? -Din câte îmi amintesc, este aproape la fel ca acum. Mergeam împreună cu mama și tatăl meu, Dumnezeu să-i ierte, îmi aduc aminte și acum de coșul în care mama punea în fiecare an bunătățile făcute de ea și îl lăsa, acolo, în biserică, spunând că este un simbol al reînvierii și al belșugului.

Pe vremea mea, după ce se termina slujba și luam lumină trebuia să se păstreze focul aprins până ajungeam acasă. -Bunico, ai da timpul înapoi? Adică să te întorci la anii copilăriei. Bunica a zâmbit: -Nepoata mea, copilăria este cel mai frumos lucru din viața unui om și trebuie să te bucuri de ea pe deplin. Sigur că îmi lipsește, dar acum este timpul vostru, vremea noastră a trecut.

Andreea Iancu – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Tradiții de Paști În fiecare an, când ne adunăm în ziua de Paști,

bunica ne spune câte o poveste din satul din care se trage. Anul trecut, ne-a povestit despre ce obișnuia să facă de Paști. Ne-a zis că de dimineață copii și părinții se strângeau in fața bisericii din sat. Adulții ascultau slujba liniștiți, iar copii se jucau prin curtea bisericii. După aceea, toată lumea mergea împreună cu preotul prin sat, de la un capăt la altul. Unii oamenii ajutau părintele, ducând crucea lui Iisus Hristos, iar alții cărau ce mai trebuia. Astfel, când ajungeau înapoi la biserică, se spuneau ultimele rugăciuni. După slujbă, toată lumea din sat se strângea într-o ogradă ca să mănânce. Fiecare aducea câte ceva. Acolo se petrecea cu muzică lăutărească, se dansa și, cel mai important, era voie bună. Seara, familiile se duceau acasă abia după ce mai ajutau familia gazdă la curățenie. Aceste întâmplări mi le-a spus bunica mea, Stănica Epure, care este din satul Cândești. Aceasta este scundă de înălțime, mai scundă decât mine, și are ochii căprui. Este un model pentru mine, deoarece ea m-a crescut de la vârsta de un an, când mama a trebuit să se ducă la serviciu, și m-a învățat lucrurile pe care trebuie să le fac sau nu. O admir, fiindcă o secundă nu stă jos, mereu își găsește câte ceva de făcut. Pot spune că, pentru mine, bunica este ca mama, adică lumea mea.

Andreea Grosu – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu



21

Obiceiuri de Paște - Vălăritul

Vălăritul era un obicei care se practica în a

doua zi de Paște, când un grup de băieți numiți „vălari” mergeau prin sat, prin fiecare casă, ridicând oamenii, care erau găsiți in calea lor, pe brațe de trei ori (,,În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”). Evenimentul prevestea sărbătoarea Înălțării Domnului la Cer. O amenii, în special fetele, erau speriați și se ascundeau pe unde puteau, vălarii răscolind totul pentru a-i găsi. Fetele prinse erau nevoite să îi sărute pe băieți, iar fiecare membru al familiei trebuia să le dea ouă roșii, cozonac și vin. Bunica mea mi-a mărturisit ca odată s-a ascuns în coteneața păsărilor, scăpând astfel din calea lor. La spartul cetei, vălarii se adunau cu toții la ,,Căminul cultural”, unde făceau hore și baluri, consumând cele adunate. La aceste petreceri, băieții și fetele, îmbrăcați în haine de sărbătoare participau în număr foarte mare și avea loc ritualul scoaterii la horă a tinerelor fete. Era o mândrie pentru băieți să fie primii care dansau cu fetele neieșite la horă. Acest obicei s-a practicat până acum 25-30 de ani în localitățile montane de pe Valea Râmnicului. Informațiile mi-au fost date de bunica mea, Tănase Maria. Are 72 de ani și locuiește de când s-a născut în comuna Chiojdeni. Își amintește cu nostalgie de vremurile de altădată, regretând că în zilele de astăzi nu se mai păstrează vechile obiceiuri.

Andrei Ticu – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Tradițiile populare Acum câțiva ani, satul bunicilor era unul liniștit și plin de căldură. În preajma sărbătorilor, toți țăranii se uneau, făcând curățenie, vopsind casele, gardurile și copacii. Gospodinele trăbăluiau prin case, punând totul la punct pentru sărbătorile ce urmau să vină. Din Joia Mare a Paștelui, toți localnicii se îmbrăcau frumos, în cele mai minunate haine populare și porneau către biserică, la sfintele rugăciuni. Ouăle trebuiau înroșite în Joia Mare a Paștelui. Cu ocazia sărbătorilor pascale,

gospodinele găteau bucate specifice, cum ar fi: pasca, cozonacii, ouăle roșii și mielul. În prima zi de Paști, bunicii puneau într-un vas cu apă un ou roșu și își spălau fața, spunându-se că vor fi frumoși și sănătoși ca un ou roșu. Totodată, bunicii își înnoiau cu hăinuțe și încălțări copiii și nepoții. Copiii își inventau foarte multe jocuri, iar jucăriile lor erau acele resturi lemnoase ce le rămâneau sătenilor care lucrau cu lemnul. Jocurile copilăriei erau săritura coardei, cu o sfoară, întrecerea cu o roată legată cu o sârmă, de-a v-ați ascunselea, cazemate și ascunzători prin podul cu fân și multe alte jocuri ale copilăriei din acea vreme. Aceasta a fost prezentarea bunicii mele, Georgeta, în vârstă de 65 de ani, din satul Popești, localitae aflată la aproximativ 25 de kilometri de orașul Focșani.

Andreea Teișanu – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Obiceiuri de nuntă

Lumea din care facem parte a fost

dintotdeauna bogată în obiceiuri și tradiții. Acestea par a fi pentru oamenii din alte țări manifestări fabuloase, însă pentru cei care le cunosc, aceste obiceiuri și tradiții ascund înțelesuri profunde, oamenii încercând să dea însemnătate anumitor momente sau întâmplări din viața noastră. Fiecare sat, comună sau oraș are tradiții și obiceiuri diferite specifice zonei. Acum câteva zile am fost la țară împreuna cu câțiva prieteni și am rugat-o pe bunica sa ne povestească cum decurge o nuntă tradițională în satul Râmniceni. Cu o voce caldă și cristalină, bunica a început să ne povestească cum sâmbătă seara se adunau vornicii la mireasă, iar aceasta le dădea invitații fl ăcăilor și fetelor. Duminică dimineața, toate femeile din partea mirelui mergeau la nașă acasă, cu coronița și oglinda miresei, apoi plecau la aceasta să o gătească. În jurul prânzului, mirele împreuna cu alaiul său plecau la nași, iar de acolo se duceau la mireasă. Ajunși la casa fetei, vornicul împreună cu mireasa plecau la râu cu o găleata pentru a aduce apă, apoi se făcea o horă mare pe uliță, în mijlocul căreia se vărsa apa din găleată. După ce



22

se așează masa unde erau serviți nuntașii, cei doi miri intrau in casă și își luau iertăciunea de la părinți, apoi ieșeau în fața casei, iar flăcăii scoteau zestrea miresei din casa părintească și o puneau într-o căruță trasă de boi împodobiți cu canafi roșii și covoare, plecând mai apoi către casa mirelui, iar alaiul însoțit de miri și nași se duceau la biserică. După ce slujba religioasă se încheia, se mergea la socrii mari, unde se trăgeau mirii de către soacra în casă, apoi începea petrecerea la căminul cultural. Aproape de sfârșitul petrecerii, nașa dezagătea mireasa: voalul i se dădea jos și era înlocuit de un batic, iar peste rochie i se punea un șorț, unde primea bani de la femei, când avea loc hora miresei. Pe la ora 6 dimineața, când petrecerea se sfârșea, mirii conduceau nașii acasă, iar cei doi tineri se duceau împreuna la casa mirelui. Aceste tradiții care au loc la o nuntă în satul Râmniceni sunt foarte vechi dar la fel de frumoase ca acum odinioară.

Bianca Sorică – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Obiceiuri de nuntă din vechime Odată, când am fost în vizită la bunici, m-am întâlnit cu mătuşa bunicii mele. Din vorbă în vorbă, tot povestind despre întâmplări şi năzbâtii făcute în copilărie de bunicii mei, tanti Ioana a ajuns să povestească despre obiceiurile de nuntă de pe vremea ei. În săptămâna premergătoare petrecerii propriu-zise, aveau loc mai multe evenimente: mai întâi se mergea în peţit, adică mirele, împreună cu familia lui şi cu alai de muzicanţi, mergea acasă la mireasă pentru a o cere în căsătorie în mod oficial. Acum se mai stabileau ultimele detalii ale nunții şi, la sfârşit, se pecetluiau toate cele hotărâte prin închinarea unui pahar de vin. Într-o altă seară, flăcăii din sat se adunau şi mergeau pe rând acasă la mire şi la mireasă ca să „bată brazii” la poartă, cu alai de lăutari după ei. Astfel era anunţată nunta ce avea să urmeze, indicând cine cu cine urma să se căsătorească. În ziua nunţii, fl ăcăii satului mergeau la mire acasă şi îl bărbiereau pe acesta, simbolizând trecerea tânărului într-o altă etapă , adică el devenea bărbat. Fetele mergeau acasă la mireasă

pentru „gătitul miresei”: aceasta era îmbrăcată pe rând cu rochia, voalul şi toate celelalte podoabe. La patrecerea de nuntă era obiceiul „jucatului găinii”: o găină gătită şi aşezată pe un platou frumos era adusă în timpul ospăţului şi, după ce o femeie dansa cu aceasta ridicată deasupra capului şi cânta o melodie specifică, era oferită în dar naşilor. A doua zi, mirii erau plimbaţi pe grapa trasă de cai prin sat cu alai şi hărmălaie multă. Tanti Ioana povestea toate acestea cu bucurie în ochi, amintirile trezindu-i sentimentele trăite în tinereţe. Vârsta şi-a lăsat amprenta pe chipul ei, pielea fiindu-i brăzdată de riduri adânci, părul complet alb, strâns într-o coadă până la brâu. Avea capul acoperit cu o năframă frumos împodobită şi viu colorată, pe care o avea de la mama ei şi pe care o purta cu mare drag în zilele de sărbătoare. Era uşor gârbovită, însă îşi purta cu voinicie vârsta. Bunătatea sufletească i se vedea pe chipul luminos. Este interesant şi instructiv să asculţi poveştile bunicilor şi străbunicilor noştri, aflând prin viu-grai cum era viaţa în urmă cu zeci de ani.

Tudor Zaharia – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Anișoara Pițu

Obiceiuri de Sfântul Ilie Bunica mea, Asmarandei Georgeta, în vârstă de 59 de ani, s-a născut în satul Şerbăneşti. Ea mi-a povestit despre o tradiţie din moşi-strămoşi care dăinuie încă şi în zilele noastre. Am luat şi eu parte la aceasta tradiţie aproape în fiecare an. De Sfântul Ilie punem în crengi rupte de pom dulciuri şi ne ducem la cimitir, la mormântul unei rude, în timpul slujbei la biserică. Punem crengile în pământul mormântului, arătând astfel ca nişte pomişori. După slujba la biserică, preotul sfinţeşte mormintele şi pomişorii. Pomişorii cu dulciuri se dau la rude sau la diferite cunoştinte. Îmi place această tradiţie foarte mult deoarece primesc multe dulciuri şi cu ajutorul ei îmi întâlnesc rudele pe care nu le-am mai văzut de mult timp.

Monica Goleanu – cl. a VI-a B Îndrumător Prof Anișoara Pițu



23

Jocurile de altădată… Despre jocurile de altă dată am aflat câteva informaţii de la bunica maternă, pe numele ei, Maria. Ea locuieşte în comuna Bilieşti, județul Vrancea. Este o fire ambiţioasă, foarte harnică şi iubeşte cel mai mult florile. Când vrea să îmi vorbească despre familia ei, îşi aduce aminte cu drag şi cu lacrimi în ochi, cum a ajutat-o pe mama ei la creşterea celor patru fraţi mai mici. Într-una din zilele trecute am cerut bunicii să îmi spună câte ceva despre diferite jocuri şi obiceiuri din vremea copilăriei ei. Ea a ales să îmi povestească despre un joc de copii din timpul verii, când erau perioade secetoase şi începeau să se usuce culturile agricole. Era vorba despre jocul „Caloianului” Astfel, duminica se adunau mai multe fete cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani care alcătuiau din pământ umed o figurină în formă de păpuşă. Apoi, această formă o aşezau pe o plăcuţă de lemn şi o împodobeau cu multe flori. Fetele mai mari, aşezate în patru colţuri plimbau, împreună cu celelalte, păpuşa, pe uliţele satului şi spuneau câteva versuri sub formă de rugăciune către cer pentru a chema ploaia. Când oamenii satului auzeau ruga fetelor, aceştia ieşeau la poartă şi stropeau fetele şi păpuşa cu apă din dorinţa de a veni mai repede ploaia. Fetele plimbau păpuşa numită „Caloian” până ajungeau la un râu din marginea satului. Aici, ultimul lucru pe care îl făceau era privit ca o regulă a jocului şi anume: fetele trebuiau să urmărească cursul apei şi să împingă păpuşa cu flori pentru a fi luată şi dusă pe întinderea apei curgătoare. Tradiţia spune că, după ce păpuşa era luată de apă, la scurt timp începea să plouă. Odată încheiată această ceremonie fetele mari se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face o plăcintă şi alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi şi pe ceilalţi săteni, pentru a se ospăta din „pomana Caloianului”. Apoi se cânta din fluier și se juca hora până seara târziu. Am rămas foarte uimită când am auzit că, după finalizarea acestui ritual, chiar începea să plouă! Vreau să vă mărturisesc faptul că mama mea

(care se numeşte Carmen) mi-a confirmat că aşa se întâmpla în perioadele secetoase ale verii, spunându-mi că a participat o dată, când avea vârsta de 13 ani şi mi-a mai spus că bătrânii satului hotărau ca fetele mai tinere (necăsătorite) să practice acest joc pentru a grăbi ploaia. Din amintirile bunicii mele, jocul „Caloianului” avea şi câteva versuri, după cum urmează:

„Iene-Iene, Caloiene, Ia cerului torțile Și deschide porțile, Și pornește ploile, Curgă ca șuvoile, Umple-se pâraiele printre toate văile,

Umple-se fântănile, Să răsară grânele, Florile, verdețele, Să crească fânațele Să s-adape vitele, Fie multe pitele.”

Această scriere despre jocul „Caloianului” face parte din copilăria şi amintirile bunicii mele, Maria Ciobotaru.

Ioana Stănculea - cl. a VI-a B Îndrumător prof. Anișoara Pițu

„Caloianul”, obicei înrudit cu „Paparudele” coincide cu o perioadă a anului de mare însemnătate pentru încolțirea și creșterea culturilor (a treia marți sau a patra joi după Paști, ori după după sărbătoarea Rusalilor – 24 iunie) având drept scop asigurarea unor condiții normale de precipitații naturale. Apa, care este simbolul vieții, este invocată pentru a obține fertilizarea pământului și fecunditatea animalelor, cu scopul obținerii belșugului pentru țărani. La origine, „Caloianul” a fost un ritual de inițiere, probabil, de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior un ritual al aducerii ploilor. Obiceiul are o terminologie populară bogată („Iene”, „Scaloian”, „Ududoi”, „Murmuli ță de ploiță”, „Tat ăl soarelui” etc.) și este cunoscut numai în zonele din sudul României(Oltenia, Muntenia, Dobrogea șisudul Moldovei) unde seceta era mai frecventă. (n.r.)



24

„ Caracterul însă al unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât

i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul.'' (Mihai Eminescu)

Reporter: Bună, Maria! Iată, mai sunt doar câteva luni pe care le vei petrece în locul în care mugurii înfloresc și se înalță spre soare. Ce înseamnă pentru tine Școala „Duiliu Zamfirescu''? Maria Toma: Școala „Duiliu Zamfirescu'' a fost și este, începând de acum 8 ani, o a doua casă pentru mine. Am o mulțime de amintiri în legătură cu acest loc, de care îmi voi aduce aminte cu drag, peste ani. R: Care sunt performanțele pe care le-ai atins în decursul celor 4 ani de gimnaziu? M: Pot spune fără modestie că am participat la destul de multe olimpiade cum ar fi: cele de română, franceză, engleză, lingvistică, latină (unde am reușit să mă calific la etapa națională), dar și la concursuri ca: „Ortofrançais'' și „Cultura și spiritualitate românească''. R: Când ai descoperit tainele limbii latine? M : Pentru prima oară am cunoscut ce înseamnă limba latină în clasa a VIII-a, odată cu ceilalți colegi ai mei, iar, la propunerea doamnei profesoare de a merge la olimpiadă, am început să studiez mai în amănunt această limbă veche, care nu se mai vorbește în zilele noastre, dar care, până la urmă, constituie baza limbii române. R: Ce persoane au avut o anumită influență în pregătirea pentru olimpiade și concursuri? M: Pentru mine răspunsul este foarte clar, atât timp cât nu fac meditații în particular. Singurul sprijin în pregătirea pentru olimpiade și concursuri sunt profesorii de la clasă și, pentru acest lucru, le mulțumesc din inimă. R: Care sunt acțiunile ce conduc spre realizarea performanței? M : În primul rând, cred că toată lumea e conștientă de faptul că o performanță, de orice fel ar fi ea, nu se poate obține fără un minim de muncă. Așadar, pentru a obține performanțe, trebuie să muncești fără să te întrebi de ce.

Trebuie să fii sigur atunci când te apuci de un lucru, dacă vrei să-l faci sau nu. R: Ești mai motivată să lucrezi în echipă sau în mod individual? M : Pentru prima oară am auzit de munca în echipă, la școală. Eram entuziasmată la început că puteam să lucrăm mai mulți la un singur proiect și că puteam să venim fiecare cu ideile lui, astfel încât produsul final să fie unul complet. Însă, aproape de fiecare dată, când am fost grupați pentru diferite lucrări, singura din echipă care muncea eram eu, iar, bineînțeles, nota se împărțea... Nu e o chestiune de egoism, dar prefer să lucrez individual. R:Ce-ți va lipsi cel mai mult ? M : Cel mai mult îmi va lipsi ... totul . Chiar dacă acum nici eu și nici colegii mei nu realizăm că în viitor ne va fi dor de ceva din viața de școlar, cu siguranță momente de nostalgie vor apărea. Îmi va fi dor să îmi văd colegii laolaltă, ca un întreg, în aceeași clasă, împărțind temele, mâncarea și multe altele. Îmi va fi dor de colectivul a VIII-a B, Promoția 2017. R: Ai retrăi anii de gimnaziu ? M : Da, pentru că am reușit să fac din ei o experieță frumoasă, dar mi-aș dori mai mult să continui viața așa cum e firesc și normal, pentru că eu cred că orice lucru nou e mai frumos decât unul pe care îl știi deja. R: Ce sfaturi le-ai da elevilor de la Școala 10? M : Nu știu ce-aș putea să le spun mai mult decât să fie foarte conștienți de ceea ce-și doresc pe viitor și să muncească pentru a-și atinge fiecare scopul său. De asemenea, cred că este important să-și depășească mereu limitele și să-și seteze țeluri noi, din ce în ce mai înalte. R: Îți mulțumesc pentru interviul acordat. Mult succes pe viitor! M : Mulțumesc, asemenea!

Reporter: Marinela Roibu - cl. a VIII-a B Îndrumător prof.Prompilia Bărbosu

Interviu l ediției



25

Pour ceux qui aiment... English and Deutsch!

BOOKS When you open a book It feels like you get inside a sunray, Where words become torches And every phrase is a light. When you open a book It feels like drinking a spring’s pure waters Which then silently flow into your thoughts And refresh them.

Andrei Ciocoiu – cl. a VI-a A Îndrumător prof. Florentina Emery

BOOKS Imagine a cloud That takes you wherever you like, Don’t be scared, Gather your courage And drift with it Over rivers and over cities! This cloud is so fluffy That it resembles the pages of a book And through its drops of water It whispers to you The sweetest and most gentle words!

Maria Manea – cl. a VI-a A Îndrumător prof. Florentina Emery

Quelques proverbes sur l’enfance

„L'enfance est le cadeau qui nous donne la vie." „Les enfants sont les mains avec qui nous attrapons le Paradis." „L'enfance est une maladie qu’on perd quand on grandit." „L'enfance est le printemps de jeunesse." „Enfance. Le seul paradis perdu."

Marinela Roibu – cl. a VIII-a B Îndrumător prof. Roxana Stoian

Frühling

Der Frühling ist gekommen, Der Frühling hat Blumen gebracht Die Sonne lacht. Der Winter ist fortgegangen. Das Schneeglöckchen hat geblüht Die Vögel singen.

Stefania Ingrid Dan – cl. a VI-a A Îndrumător prof. Alina Gentărău

BOOKS When you read a book It’s like stepping into a world apart That you hear whispering Or confiding its wonderful things Or real facts to you. You meet heroes and heroines Or hear amazing things, Between the lines you slide, Your mind’s eyes wide opened, As you slowly plunge into The world of a story!

Miruna Elena Dascalu - cl. a VI-a A Îndrumător prof. Florentina Emery

THE WORLD OF BOOKS Books are wonderful, Books are amazing, If you read them you can Run like a horse, Swim of course, You can fly like a pegas, You can travel through the stars, You can ride a licorne And see a unicorn, All these together In the magic world of books!

Alexandra Rău – cl. a VI-a C Îndrumător prof. Florentina Emery

BOOKS Books are like flower buds, As they open, you can smell their beautiful scent, You might find inside colourful or black and white universes That are my lifeless teachers.

Maria Arbunea - cl. a VI-a A Îndrumător prof. Florentina Emery



26

L’amitié - le sens de la vie Une personne sans amis est comme un arbre sans fruits. Pour un homme, l’amitié est une chose indispensable dans la vie. En dehors de la famille on vit dans la société où il y a beaucoup de personnes avec qui on parle, on travaille, on étudie et on passe du temps. Pendant l’enfance on rencontre une ou plusieurs personnes qui ont les mêmes goûts, la même manière de penser, de voir les choses. L’amitié est fondée sur la sincérité et la confiance, mais nous avons des secrets, aussi. D’ailleurs, l’amitié aide les personnes seules. Un ami est une personne qui t’aide en besoin, qui garde tes secrets et qui te critique sincèrement quand tu fais des erreurs, des sottises. Je suis capable d’amitié car je suis fidèle, honnête et sincère. L’amitié ne signifie pas beaucoup d’amis. L’amitié signifie un bon ami qui soit sincère. Un proverbe dit que l’ami de tous n’est l’ami de personne. J’ai cinq meilleures amies avec qui je passe mon temps. Ensemble, nous voyons des films, nous écoutons de la musique, nous rions, nous pleurons. Mes amies sont ma seconde famille. Je les aime beaucoup! J’ai aussi des copines, collèques de classe ou d’école. Je communique facilement et je lie d’amitié sans problèmes. Les amis sont comme les anges, seulement sans ailes!

Andreea Ene - cl. a VII-a D Îndrumător prof. Roxana Stoian

BOOKS

Books are my best friends, Small, big or kind, They remain on my mind.

All the books are special for you But when you get fond of them, They become like a superglue.

Georgia Milea - cl. a VI-a A

Îndrumător prof. Florentina Emery

Frühling

Es wird Frühling, Die Vögel singen am Morgen Und sie bringen das Glück! Die Sonne lächelt Die Blumen lächeln Die Kinder spielen, Oh Frühling, Du bist sehr schön.

Madălina Diana Dragomir - cl. a VI-a A Îndrumător prof. Alina Gentărău

L’amitié Quand j’étais plus petite, j’ai écouté des histoires avec des fées et des princesses magiques. Comme ça on peut considérer que l’amitié est quelque chose de magique. Mais elle n’a pas la même magie comme les histoires. Je ne pense pas que l’amitié soitparfaite, comme les histoires. La chose la plus intéressante dans toutes les amitiés est ce qu’elles changent dans nos cœurs même si on n’observe pas ça. L’amitié ne signifie pas seulement bonheur et sourire, comme dans les histoires. Dans une amitié on rit, mais, aussi, on pleure parfois. Mais le plus important c’est qu’on a des amis qui, même s’ils se disputent avec nous, vont toujours nous aimer et nous soutenir. L’amitié n’est pas parfaite parce qu’on n’a pas besoin de sentiments parfaits. On a besoin des sentiments profonds et, quand à moi, l’amitié est le plus profond sentiment qu’on peut sentir. L’amitié ne ressemble pas aux contes de fées, c’est parce que l’amitié est quelque chose de vrai. Elle est quelque chose qu’on peut sentir et c’est la raison pour laquelle je trouve que l’amitié est vraiment magique. Finalement, comme je l’ai déjà dit au commencement, l’amitié est féerique. Elle a été, elle est et, certainement, elle va toujours être comme ça.

Gabriela Porumb – cl. a VII-a D Îndrumător prof. Roxana Stoian



27

Câte ceva despre....altceva!

Vipera Ce este vipera? Unde o găsim? Cât este de periculoasă? Ce trebuie să facem și mai ales să nu facem când ne întâlnim cu o viperă?... Acestea sunt doar câteva din întrebările ce merită să fie analizate de noi toţi, mai ales că vine vara şi în vacanţă, oricare dintre noi se poate întâlni cu aceste vietăţi Viperele sunt o varietate de şerpi, cu o lungime de la 20 de cm, dar care pot ajunge până la 2.5 m. Corpul şarpelui este lăţit, având frecvent un desen ce seamănă cu litera „V” pe cap, care are o formă triunghiulară. Tegumentul viperei este acoperit de solzi. Toate speciile din cadrul familiei sunt veninoase, veninul fiind produs de o glandă cu venin, otrava fiind injectată victimei prin doi dinţi lungi situaţi pe maxilarul superior, fiind prevăzuţi cu un canal. Veninul de vipera este hemotoxic distrugând hematiile şi ţesuturile cu care vine în contact, având totodată o acţiune anticoagulantă. Viperele sunt în general active ziua şi în amurg, cu excepţia celor din regiunile calde tropicale, care sunt active noaptea. Speciile care trăiesc în regiunile cu climă temperată cad iarna într-o stare de amorţire. Perioada de reproducere are loc primăvara în aprilie – mai, având loc lupte între masculi. Vipera berus este ovovivipar, adică cloceşte ouale în corp, şi puii eclozaţi vor părăsi corpul mamei în lunile august–octombrie. Primavara este perioada propice împerecherii, perioada în care masculii devin foarte agresivi, luptându-se unul cu altul până la epuizare. În lunile august-septembrie, femelele dau naştere unui număr de 5 până la 10 pui. Hrana preferată este alcătuită din rozatoare mici şi şopârle. Iarna viperele hibernează în excavaţii subterane, cel mai adesea în grupuri de peste 100 de indivizi. Dușmanii lor naturali sunt păsările răpitoare, mistrețul, jderii, bursucii, nevăstuicile, vulpile, pisica de casă și unele reptile. La noi în ţară trăiesc mai multe specii de vipere, fiecare având un anumit areal de răspândire.

Vipera berus – vipera de munte- alintată în popor și viperă cu cruce, viperă neagră Veninul ei, hemotoxic și citotoxic, este mai puternic, dar pe ansamblu mușcătura e mai puțin periculoasă pentru că veninul este administrat în doze mult mai mici sau deloc. Puţini ştiu că toate viperele manifestă acest comportament de „mușcătură seacă”: animalul se apără mimând o mușcătură, dar

lovind doar cu capul. Iubitoare de pajişti montane şi fâneţe seculare, dar şi de stâncării sau baraje de piatră antropice, vipera de munte este mai uşor de văzut în potecă decât vipera cu corn. Unele forme coloristice ajung la negru parţial sau complet. De aceea vipera de munte este adesea confundată cu sarpele de casa, șarpele lui Esculap, şarpele de apă, şarpele de alun sau cu năpârca. Având un areal foarte mare, şansa de a vă întâlni cu acest exemplar este la fel de mare. Vipera ammodytes – vipera cu corn. Veninul ei este hemotoxic și putin cunoscut. Este cea mai periculoasă specie de la noi (datorită cantității mari de venin injectate în comparație cu celelalte două specii), mușcătura putându-se solda cu consecințe grave: edem, soc anafilactic, blocaj renal, tulburări de vedere, necroze în imediata apropiere a locului mușcăturii și alte complicații. Mai rar poate surveni decesul, în special la copii, oameni bolnavi, alergici sau în vârstă. Dar un risc de deces există oricum, de aceea este bine să citiți în continuare. Vipera cu corn, în general, are un desen dorsal în romburi (variabil) și este usor de recunoscut după cornul caracteristic.



28

Cum le recunoaştem? E simplu: pupila verticală=viperă. Pupila rotundă=specie neveninoasă. Simpla descriere prin culoare (și, eventual, romburi, nu este suficientă). De la gri la neagră, de la maronie la roșiatica, vipera, indiferent de specie, are pupila verticala. [Atenție! Dacă părăsim țara, regula nu se mai aplică] Ce trebuie să facem în cazul în care am fost muşcaţi? Dacă sunteți mușcați, primul ajutor se acordă prin liniștirea victimei (care va fi așezată în poziția culcat pe spate) și curățarea mușcăturii cu apă și săpun. Dacă nu aveți telefon sau semnal transportați victima spre cel mai apropiat spital. Este cam tot ce puteți face. Dar mai bine sunați imediat la 112. Mentionați că este o mușcătură de viperă după ce vă asigurați că era o viperă. Administrarea fără să fie nevoie a serului antiviperin este o manevră riscantă pentru sănătatea victimei. Specificați zona aproximativă a incidentului și altitudinea. Astfel, medicii vor ști care din cele trei specii v-au mușcat și implicit ce ser antiviperin să vă administreze. Ce NU trebuiesă faceți (până vine salvarea sau până ajungeți cu victima la spital): - Nu faceți incizii să se scurgă sângele. -Nu folosiți ser antivenin. Acest lucru îl poate face doar un medic. - Nu dați cu nimic pe rană, doar spălați rana. -Nu aplicați garou: dacă veninul rămâne concentrat în zona muşcăturii, acesta va distruge rapid celulele, cauzând necroză locală; dacă lăsați veninul să se răspândească, toxinele se vor dilua şi reduceți riscul de leziune a ţesuturilor. -Nu aplicați gheaţă sau obiecte reci, sângele trebuie să irige zona.

Miruna Elena Dascalu – cl. a VI –a A Îndrumător prof. Adriana Călin

RECHINUL DE GROENLANDA (SOMNIOSUS MICROCEPHALUS)

Rechinul de Groenlanda (Somniosus microcephalus) face parte din ordinul Squaliformes şi este considerat cel mai mare peşte din Oceanul Arctic. Exista mai multe specii de rechini Somniosus, de exemplu Somniosus de Pacific ce trăieşte în apele reci ale Pacificului, dar cel mai mare este cel de Groenlanda, putând depăşi 6 metri lungime şi 1100 kg. Este vivipar, născând circa 10 pui, embrioni hrăniţi cu gălbenuşul din ovule şi este potenţial ameninţat cu dispariţia. Este răspândit în largul coastelor Antarcticii, în ape reci de pe platforme şi povârnişuri continentale. Rechini Somniosus uriaşi sunt singurii rechini ce supravieţuiesc mult timp în mările polare, a căror suprafaţă poate fi îngheţată, ajungând la o temperatură de -2 oC. Ca şi alte specii mari, cu sânge rece, aceşti

rechini sunt lenţi şi folosesc probabil viclenia în locul vitezei pentru a vâna animale vii. În ciuda faptului că vânează peşti şi animale vii (foci, lei de mare, păsări de mare, calamari uriaşi şi crustacee), mănâncă şi stârvuri, asemenea unor vulturi ai oceanelor, ca de exemplu balene moarte şi animale de uscat înecate. Oamenii de ştiinţă au descoperit o hrană diversă în stomacurile lor, de la un calamar enorm de 14 metri la bucăţi de reni, cai şi urşi polari. Cu ajutorul dinţilor săi ascuţiţi, rechinul de Groenlanda poate vâna cu uşurinţă peşti care trăiesc în ape reci ca de exemplu cod arctic. Fălcile unui rechin Somniosus pot avea o lăţime de circa 64 cm şi o deschidere aproape la fel de mare ca a unui rechin alb (60 cm). Dinţii de sus, asemănători unor vârfuri de suliţa netede şi curbate, le servesc la străpungerea prăzii. Dinţii



29

de jos se îmbucă cu cei de sus, formând o lamă ce taie carnea asemenea unui cuţit de bucătărie. Foarte bine adaptat la viaţa în „congelator” (nordul Oceanului Atlantic și Oceanul Arctic), rechinul de Groenlanda este singurul în stare să supraviețuiască la temperaturi apropiate de 0 grade Celsius probabil datorită faptului că a evoluat dintr-o specie adaptată la viaţa la mari adâncimi. Aripioara dorsală este mult mai puțin pronunțată decât cele ale confraţilor săi mai activi, ca de altfel și orificiile pentru branhii. Ţesuturile sale au un conţinut înalt de uree ceea ce a dat naştere la o legenda referitoare la originea sa: o batrână și-a spălat părul în urină iar apoi l-a sters cu o cârpă. Aceasta a fost luată de vânt și a cazut în mare devenind astfel primul rechin de Groenlanda. Aproape toți rechinii din această specie orbesc din cauza unor paraziti care li se lipesc de cornee. Acesti paraziți sunt de fapt niste crustacee nevertebrate de dimensiuni reduse care se „hrănesc” cu vederea rechinilor, mai exact cu celulele corneei. Animalul ajunge să vadă doar lumina, dar, în habitatul sau, la 2000-2400 de metri adâncime, acest lucru nu mai contează absolut deloc pentru că întunericul nu este străpuns de nici o rază de soare. Avantajul adus de acesti paraziţi este că acţionează ca o adevarată momeală, peștii fiind atraşi de forma lor. Astfel se explică și usurinţa cu care vânează, deşi nu se pot baza pe o vedere bună. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, această specie a fost vânată pentru uleiul extras din ficatul său, ulei folosit ca lubrifiant pentru avioane. „Beat ca un câine” este o expresie foarte cunoscută printre localnici și asta datorită comportamentului câinilor care au mâncat din carnea cruda a unui rechin din zona Groenlandei, carne ce conţine o neurotoxina atât de puternică, încât aceştia nu se mai pot ţine pe picioare. Pe „rechinii de Groenlanda” nu-i deranjează însă această toxina, drept dovadă că se manâncă între ei, fără a suferi de pe urma canibalismului. Potrivit unor studii, prin analizarea a 28 de femele rechin din Groenlanda s-a dovedit că cel mai bătrân exemplar avea cel puţin 272 de ani şi cel mult 512 ani, fiind unul dintre cele mai longevive animale cu coloană vertebrală

cunoscut de omenire. Cercetătorii au prezis că femela avea în jur de 390 de ani atunci când a fost capturată accidental de un vas de cercetare. Înaintea acesteia, cea mai longevivă vertebrată era balena cu capul arcuit, care poate trăi până la 211 ani.

Alexandra Baraghin - cl. a VI-a C Îndrumător prof. Adriana Călin

Știați că...

... Amazonul găzduieşte câteva dintre cele mai bizare creaturi ale planetei? Iată doar câteva dintre acestea: Furnica-glonţ Cea mai mare furnică a planetei este de dimensiunea degetului nostru mic şi are o muşcătură pe măsură, înţepând că o viespe. Deşi trăieşte în colonie, în cuiburi construite la baza copacilor, aceasta este solitară în timpul zilei. Originea numelui rămâne necunoscută. O altă denumire a creaturii este „furnica 24 de ore”, după timpul necesar pentru ca durerea înţepăturii să dispară. Şopârla Iisus Când vrea să se ferească de prădători, această reptilă aleargă pe apă cu o viteză care poate atinge 8km/h. Tălpile şopârlei au „buzunare” cu aer, care măresc tensiunea de suprafaţa. Însă miracolul nu durează prea mult şi şopârla este obligată să-şi continue drumul înot. Broasca de sticlă Pielea broaştei este complet transparentă şi îţi permite să-i vezi organele. Peştele Candiru Se pare că acest animal, denumit şi peştele scobitoare, poate pătrunde în aparatul urogenital al înotătorilor. Operaţia este singura modalitate de a-l îndepărta. Altfel, parazitul în formă de creion trăieşte în canalele urinare ale animalelor acvatice.

Informații preluate de pe site-ul listverse.com.



30

Ce scriu dascălii noștri

Cronica sportivă „O, Adame! Nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care tu însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta… Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă, în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma în care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus, ce sunt divine” (Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), Despre demnitatea omului)

Proiectul „Cronica sportivă” presupune o activitate transdisciplinară de dezvoltare personală armonioasă, ce va implica elevi și părinți din cele două instituții: Școala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu” din Focșani și Clubul Sportiv Școlar de Gimnastică - Sala de Gimnastică „Gina Gogean” din Focșani. Cadrele didactice coordonatoare ale acestui proiect își propun să dezvolte următoarele competențele cheie: Comunicarea în limba

maternă, Competențe digitale şi de utilizare a noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării (TIC), Competențe pentru a învăţa să înveţi, Competențe de relaţionare interpersonală şi competenţe civice, Spirit de iniţiativă şi antreprenoriat, Sensibilizare culturală şi exprimare artistică. Astfel, elevii sportivi vor fi ajutați să-și depășească temerile și să-și îmbunătățească respectul, stima și încrederea în sine, rezultatele în cele două domenii: școlar și sportiv, plecând de la realitatea îmbinării armonioase și echilibrate a celor două perspective ele existenței noastre. Activitatea sportivă poate fi considerată o recreere energizantă după un efort susținut, intelectual, iar studiul poate deveni o relaxare odihnitoare după antrenamentul complet al sportivului. Astfel, și părinții vor înțelege cât de importantă este această împletire în dezvoltarea armonioasă a unui copil. Proiectul are drept scop realizarea unui context nonformal și informal pentru dezvoltarea personală armonioasă a elevilor care practică gimnastica artistică.

Obiectivele specifice ale proiectului sunt: promovarea talentului artistic și sportiv al elevilor din diferite instituţii şcolare; optimizarea calităţii educaţiei prin demersuri didactice interactive, centrate pe elev; reliefarea necesităţii

abordării transdisciplinare a conţinuturilor actului de educaţie.

La Școala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu”, Focșani studiază trei eleve, gimnaste, aflate în ciclul primar: Simona Pavel, Ana-Maria Munteanu și Ana-Maria Bărbosu. Dacă primele două fetițe sunt la începutul vieții sportive competiționale, Ana a devenit deja veterană, urmându-și visul de a face parte din Lotul Național al României pentru Olimpiada din 2024. Un aspect foarte important pentru succesul unei gimnaste junioare este asigurarea



31

echilibrului între cele două „case”: școala și gimnastica (o gimnastă de performanță se antrenează zilnic, după cele 4/5 ore de școală, câte trei, patru, uneori chiar cinci ore în sala de gimnastică, pe cele patru aparate, iar în apropierea Campionatelor naționale și a Cupelor, chiar și sâmbăta). Așadar, viața acestor copii de 7-10 ani este definită de școală și gimnastică, familia devine doar un cadru ambiental care trebuie să asigure confortul emoțional și material. Acest proiect a fost gândit pentru a ajuta cât mai mult aceste fetițe, care sunt supuse unor presiuni multiple: progres școlar neîntrerupt și performanță sportivă impecabilă. Etapele proiectului sunt: Pregătirea anului sportiv competițional (calendar competițional, interviuri, prezentări ale gimnastelor), Ce înseamnă vacanța pascală pentru un gimnast, dar pentru un elev? (păreri ale elevilor și ale gimnastelor), Diagrama Venn, Bucuria de a reuși (reușita la evaluări și teze- reușita la competițiile naționale și intercluburi), Spirala devenirii (diagnoza și prognozananului școlar și a anului sportiv), Vacanța – sfetnic/ prieten bun (Prezentarea unei zile de vară: PPT-uri, Benzi desenate, Pagină de junal etc.), Un nou început (exerciții de programare neurolingvistică, previziuni, citate motivaționale, analiza SWOT). Pe parcursul lunii martie, psihologul școlii a oferit ajutor de specialitate, astfel, că deja putem afirma că se constată o îmbunătățire majoră a rezultatelor la prima competiție de anvergură națională în anul 2017: La junioare II, nivel III, echipa din Focșani (alcătuită din trei gimnaste: Ana-Maria Bărbosu, Iulia Trestianu și Ruht Damian) este campioana României; locul întâi pe țară fiind adjudecat la individual compus, paralele, sărituri și sol de veterana de la școala noastră (Campionatul Național al Cluburilor Sportive Școlare- Buzău: 1- 4 aprilie 2017). În numerele următoare ale revistei, vom detalia activitățile acestui inedit proiect educațional. Până la următoarea întâlnire, urăm elevelor și gimnastelor noastre succes și foarte multă sănătate!

Prof. Pompilia Bărbosu, prof. antrenori Daniela Trandafir și Cezar Stoica

Polenul - Ameninţare sau miracol?

Deşi primăvara aduce cu ea un sentiment de prospeţime, de revenire la viaţă şi ne încântă prin multitudinea de culori a naturii, ea se poate dovedi un adevărat coşmar pentru unii dintre noi. Astfel, odată cu înflorirea copacilor şi a plantelor, în atmosferă îşi fac apariţia mii de particule de polen, care afectează 1 din 6 oameni, iar pentru aceştia şi pentru mulţi alţii începutul primăverii coincide cu apariţia simptomelor neplăcute ale alergiei la polen. Hapciu! Sunetul strănutului, însoţit de mâncărimi ale ochilor, lăcrimare şi nas iritat, care curge, sunt primele semne care apar. Oamenii de ştiinţă estimează că în sudul Suediei pădurile de molid, care ocupă o treime din suprafaţa ţării, eliberează în aer aproximativ 75 000 de tone de polen pe an. O singură ambrozie, o adevărată năpastă pentru nord-americanii care suferă de alergie la polen, poate produce un milion de granule de polen pe zi. S-a găsit polen de ambrozie purtat de vânt până la o distanţă de 3 kilometri pe uscat şi până la 600 de kilometri pe apă. Dar de ce la unele persoane polenul declanşează o reacţie alergică? Înainte de a analiza această chestiune, haideţi să privim mai îndeaproape polenul şi să vedem cât de uimitoare sunt aceste minuscule granule de polen. Granulele de polen-Minuscule granule ale vieţii Polenul (din latină pollen) este o pulbere de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice, ce provin din anterele staminelor plantelor cu flori. Aceste particule microscopice vor fi transportate prin diverse mijloace (vânt, apă, insecte etc.) până la pistil (organul femel), procesul numindu-se polenizare. Odată ajunse pe



32

pistil, granulele de polen îşi dezvoltă un tub ce creşte ajungând până la ovul, iar celulele bărbăteşti sau spermatiile din interiorul acestora se vor uni cu celulele femeieşti din ovul, avand loc procesul de fecundaţie. La plantele cu flori, granulele de polen sunt formate din trei părţi distincte: un nucleu cu gameţi masculi (spermatii sau celule spermatice) şi două straturi care alcătuiesc peretele, sau învelişul, granulei de polen. Stratul exterior dur este foarte rezistent şi poate rezista, fără a se descompune, mii de ani. Aşadar, în sol se găsesc din abundenţă granule de polen. Oamenii de ştiinţă au aflat multe lucruri despre istoria vieţii vegetale studiind polenul pe care l-au găsit în mostrele de sol prelevate de la diferite adâncimi.Această istorie poate fi destul de exactă şi datorită ornamentaţiilor distincte de pe stratul exterior al granulelor de polen găsite în sol. În funcţie de tipul de polen, acest strat poate fi neted, încreţit ori acoperit de spini sau poate prezenta benzi sau reţele. „Astfel, folosit la identificare, polenul fiecărei specii este la fel de sigur ca amprentele digitale umane“ fiind deseori un un element definitoriu în rezolvarea cazurilor de infractiuni sau crime. De ce au unii oameni alergie la polen? Când micuţele granule de polen ajung în nas, ele se fixează de un strat de mucoasă lipicioasă. De aici se deplasează spre gât, unde sunt fie înghiţite, fie eliminate prin tuse, în general, fără vreun efect advers. Uneori însă, polenul alarmează sistemul imunitar, care consideră proteina unor polenuri drept o ameninţare şi astfel, se declanşează o alarmă falsă, care determină o serie de reacţii inflamatorii ale ţesuturilor, iritarea şi curgerea nasului şi lăcrimarea ochilor. Cu toate efectele iritante ale polenului, nu putem să nu rămânem profund impresionaţi de ingeniozitatea evidentă atât în structura, cât şi în răspândirea acestor micuţe particule ale vieţii! Fără ele, planeta noastră n-ar fi decât un loc sterp, lipsit de viaţă. Bineînţeles că nu toate plantele apelează la vânt pentru polenizare, ceea ce este o mare uşurare pentru cei ce suferă de alergie! Multe plante se folosesc de animale. De fapt, albinele sunt principalii polenizatori ai plantelor cu flori.

În schimbul serviciului lor, plantele le recompensează pe albine cu hrană, adică nectar dulce şi polen, acesta din urmă furnizându-le proteinele, vitaminele, mineralele şi grăsimile necesare. Într-un extraordinar act de cooperare, albinele pot vizita peste 100 de flori la o singură călătorie, colectând însă polen sau nectar ori şi polen, şi nectar de la o singură specie. Polenul apicol - o uzină de sănătate Polenul şi mierea sunt singurele resurse alimentare care s-au descoperit că au în componenţa lor 22 de nutrienţi. Din această cauză polenul este considerat ca „aliment complet”. Când încercăm să înţelegem proprietăţile polenului, ca şi pe ale oricărui produs al stupului, trebuie să pornim de la analiza scopului pentru care albinele îl recoltează. Pentru albine polenul are o însemnătate deosebită, fiind sursa lor principală de hrană, de proteine, de vitamine, minerale şi alţi micronutrienţi. De calitatea polenului adus la stup depind atât vigoarea familiei de albine, cât şi capacitatea de apărare, prin tăria veninului lor. În plus, cum multe plante sunt medicinale, el poate transfera şi proprietăţile lor terapeutice.

Datorită complexităţii elementelor lui componente polenul a fost utilizat drept „medicament” sau „stimulent al creşterii” de mult timp. Numeroasele cercetări efectuate de-a lungul timpului au relevat multiple posibilităţi de aplicare a polenului poliflor recoltat de albine în profilaxia şi terapeutica umană, obţinându-se rezultate foarte bune în prevenirea şi combaterea anemiilor, a bolilor sistemului nervos şi endocrin, a unor boli ale tubului digestiv şi a hipovitaminozelor, etc.

Prof. Adriana Călin



33

Talent și dăruire profesională Profesorul este un model în viața unui copil, este cel care îl învață să facă primii pași în drumul lung al cunoaşterii. Când părinții pierd din puterea pe care o au asupra copiilor lor, profesorului îi revine sarcina de a influența educația și evoluția copilului. Pentru asta nu este nevoie doar de competențe didactice sau de specialitate, ci mai ales de abilități empatice și sociale. Așadar, să ai competențe pedagogice și de specialitate este important, dar nu este suficient pentru a fi cu adevărat un profesor apreciat, iubit și respectat de elevii tăi. Mulţi cred că a fi profesor înseamnă doar a prezenta informaţii în faţa elevilor, a evalua nivelul acestora, dar această meserie este mult mai profundă, solicită calităţi speciale. A fi profesor înseamnă să te dedici celor pe care îi educi, să le oferi dragostea şi respectul tău, să ai sentimente pozitive faţă de ei. Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, e o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Puţine profesiuni cer atâta competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că se lucrează cu un material atât de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire. Ancorat în prezent, întrezărind viitorul şi sondând dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă, indeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neincetat procesul formării şi desăvârşirii calităţilor necesare omului de maine. Meseria de profesor conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază în alegerea acestei profesii. Fiind şi mamă şi cadru didactic deopotrivă, pot spune cu părere de rău că fetele mele nu-şi doresc să îmbrăţişeze această profesiune fiindca nu distribuie deţinătorului nici putere, nici influenţă, nici venituri superioare. Totuși, a fi profesor inseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăţa pe alţii cum să înveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. Consider

că în sala de clasă ar trebui să se înveţe mai mult decât o materie, să se înveţe lecţii de viaţă. Profesorul trebuie să le stimuleze şi să le întreţină curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, să le modeleze comportamentele sociale, să le întărească încrederea în forţele proprii şi să îi ajute să îşi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor. Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată in a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice îi sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa responsabilităţii. Arta pedagogică înseamnă, înainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă, afirmă M. A. Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte. A înzestra copiii cu ştiinţă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni în deplinătatea cuvântului este deosebit de greu. Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului în această profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de învăţare. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică; este considerată unul dintre principalii factori de succes în procesul instructiv-educativ. Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate în structura personalităţii profesorului. • Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate. • Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a construi personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate



34

al materialului de învăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a inţelege elevul, de a pătrunde în lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiv- educativă. • Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere. Tot în aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte ca fiind gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev, caz în care criteriile definirii acestei calităţi ar fi: -gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev; -gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la invăţătură şi a comportamentului elevului;gradul de dezvoltare a personalităţii elevului; -gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative; rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse (Stefanovic, 1979). Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează randamentul la învăţătură al elevului. Astfel, unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca având o importanţă aparte (Ryans,1960, cf. Ausubel, Robinson, 1981): structura A se caracterizează prin afecţiune, înţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă, egocentrism şi mărginire; structura B se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă; structura C se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii care se defineşte prin inerţie şi rutină. O analiză

a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinând cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă în procesul de învăţare şcolară, relevă următoarele aspecte: elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi învaţă pentru a face pe plac educatoarei sau învăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. În acest caz, cadrul didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să inveţe şi să obţină un randament şcolar superior. Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi recunoscute. Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de noutate. În general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes. Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A. Neculau, 1983): • profesori care păstrează distanţa formală şi afectivă faţă de elevi, considerând că aceasta ar fi garanţia obţinerii respectului şi consolidării autorităţii; această conduită poate genera neîncredere, suspiciune, tensiuni şi conflicte; • profesori cu comportament popular, care adoptă o anumită familiaritate în relaţiile cu elevii; aceştia se pot simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi reacţionează cu obrăznicie; • profesori cu comportament prudent, de retragere şi expectativă, preocupare ce izvorăşte din teama de a nu părea ridicoli in faţa elevilor; • profesori ,,egali” cu ei înşişi, care se feresc să fie prea entuziaşti, să se descarce afectiv în faţa elevilor, dezvoltând un comportament artificial; La întrebarea: care este stilul optim în raport cu condiţiile date? răspunsul este că nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu



35

de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor. Rolul de profesor presupune argumentarea într-un multiplu păienjeniş de grupuri de referinţă, care pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor în sarcina educativă, membru în colectivul şcolii, coleg. Adesea, profesorul se găseşte în situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din raporturile cu părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială pentru proprii copii, profesorul e obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor. În relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după principiul ,,stimulare şi selecţie”, iar acest lucru poate veni în contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe tuturor elevilor. Profesorii sunt puşi adesea în dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, au datoria de a dezvolta aptitudini critice, strategia fiind punerea sub semnul intrebării a unor adevăruri. Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi calitatea de educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu precădere preocupaţi pentru a forma. Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme într-un planificator al activităţilor de grup, într-un facilitator al interacţiunii elevilor şi într-un consultant. El trebuie să înveţe să-şi alieze computerul în acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde transformarea muncii din clasă într-o activitate agreabilă, desfăşurată într-un mediu afectiv, cald şi securizant; are un rol important în introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspândirea practicii predării în echipă.

Prof. Liliana-Alina Agherghinei

Rolul TIC în dinamizarea procesului de predare

Atât la nivel economic, dar şi la nivel politic este recunoscută importanţa utilizarii noilor tehnologii în educaţie. Astfel dezvoltarea TIC (Tehnologia Informației și Comunicării) constituie un element definitoriu al societăţii, iar educaţia valorifică noile tehnologii. Procesul educaţional beneficiază de pe urma introducerii noilor tehnologii în şcoală. Preocupările au fost pentru dotarea şcolilor, pregătirea cadrelor didactice şi asigurarea resurselor necesare. Introducerea TIC în şcoală, la clasă şi în afara ei, în procesele educaţionale în ansamblul lor, contribuie într-o măsură foarte mare la îmbunătăţirea rezultatelor elevilor. TIC se adaptează nevoilor de învăţare ale elevilor şi nevoilor de predare ale profesorilor. Un exemplu clar este acela al învăţării limbii engleze folosind un software educaţional specializat şi o conexiune la Internet pentru a accesa materiale audio-video, profesorul le poate forma mult mai uşor „urechea‟ pentru acea limbă. Utilizarea TIC în procesele de predare-învăţare face ca elevii să fie mai atenţi la ceea ce se predă, creşte receptivitatea lor precum şi interactivitatea. Dacă în sistemul clasic elevul asculta lecţia şi era învăţat să ia notiţe, utilizând TIC în predare, se formează atenţia audio-vizuală. Accentul se mută pe receptivitate şi interactivitate din partea elevului, adică de pe reţinerea de informaţii, pe reţinerea de informaţii şi formarea de competenţe. Elevul va fi mai activ în cadrul lecţiilor, punând mai multe întrebări cu privire la fenomenele explicate. TIC facilitează procesul de învăţare încă din clasă, elevii reţinând mult mai uşor informaţiile noi pentru că le asociază unor imagini. Acum elevul nu mai are nevoie să scrie, el nu trebuie decât să fie atent, iar creierul înmagazinează informaţia de la prima sau a doua vizualizare. În felul acesta, va fi stimulată memoria de lungă durată şi nu cea de scurtă durată. Şi alt avantaj este că elevului i se stimulează creativitatea. Asociind cunoştinţele dobândite în noul model educaţional cu imagini şi sunete, mintea lui va fi antrenată să folosească acele cunoştinţe în



36

situaţii noi, să inoveze cu ajutorul lor, să genereze noi idei. Elevul şi profesorul dezvoltă abilităţi complementare cum ar fi cele de utilizare a calculatorului şi a noilor tehnologii informaţionale. Astfel profesorul elaborează proiecte pentru lecţii prin colaborare cu colegii. Elevul îşi schimbă stilul de studiu (învaţă nu doar la şcoală, ci şi acasă, la calculator, lecturând o revistă sau un ziar, ascultând un post de radio on-line sau folosind un forum pentru a afla date despre o temă de interes personal). Procesul educaţional îşi mută focalizarea de pe profesor şi transferul de informaţie pe elev, pe complexul de cunoştinţe şi înţelegere, competenţe şi atitudini. Activitatea profesorului se centrează pe elev, pe ajutarea acestuia să înveţe cum să înveţe, adică să-şi construiască singur cunoaşterea. Evaluarea nu mai este faza finală a procesului educaţional, ci intervine pe tot parcursul acestui proces pentru a gestiona procesul de predare-învăţare. Acum profesorul devine managerul procesului de predare-învăţare, el ghidează elevul înspre rezultatele aşteptate şi îi oferă repere. Acum se vorbeşte tot mai mult de o accelerare a procesului de învăţare care presupune formarea de competenţe transferabile şi construirea de structuri şi operaţii mentale şi o regândire a strategiilor de predare-învăţare şi a sistemului de educaţie în sine. Cu cât orele sunt mai practice, cu cât se folosesc mai mult imagini şi sonor, cu cât elevul este pus să facă un lucru practic, cu atâta sporeşte atenţia lui faţă de ceea ce predă profesorul. TIC facilitează foarte mult colaborarea dintre elevi, rezolvarea unor probleme se poate face de către grupuri de elevi. Există o percepţie aproape general valabilă în cazul multor profesori şi în rândurile elevilor, potrivit căreia după ore se termină cu „şcoala”. Ca atare, respectivii profesori nu mai simt nici o motivaţie de a lucra cu elevii după program şi nici elevii să mai studieze suplimentar, considerând suficiente orele de la şcoală. Elevii nu învaţă doar la şcoală şi în bibliotecă, în cadrul instituţionalizat, ci şi atunci când stau şi navighează pe Internet, citesc o ştire de pe un site, când discută cu colegii pe

forumuri, ascultă muzică on-line sau urmăresc un film documentar pe www.youtube. Acelaşi lucru se petrece şi cu profesorii: aceştia învaţă lucruri noi dacă accesează diverse pagini de pe Internet, dacă participă personal la conţinutul unora. Colaborarea cu elevul trebuie să se dezvolte şi în afara orele de la clasă astfel încât să includă activităţi care să susţină procesul de predare-învăţare. De exemplu, implicând elevii în activităţi de genul cercurilor literare, sau de matematică, atelierelor de informatică sau de creaţie, aceştia pot fi impulsionaţi să studieze mai mult, să fie mai atraşi de şcoală, în ciuda oricăror dificultăţi. Informaţiile pe care ei le reţin sunt de lungă durată şi îi ajută să-şi formeze un bagaj intelectual cât mai bogat. Concursurile între mai multe şcoli din judeţ sau din ţară stimulează şi mai mult proprii elevi dar şi pe cei din alte şcoli. Pentru asta, se realizează un site unde postează condiţiile în care pot participa clasele de elevi şi profesorii lor şi deschid un cont de e-mail pentru a gestiona corespondenţa cu cei care se înscriu la concurs. Acest exemplu arată că se pot învăţa lucruri şi dacă se iese din cadrul instituţionalizat. O altă metodă de lucru colaborativ implică apelul la un blog pe care profesorul să posteze informaţii cu privire la conţinutul lecţiilor şi cu secţiuni pe care elevii să le completeze postând la rândul lor comentarii la fiecare lecţie în parte. Profesorul le cere să comunice între ei prin intermediul poştei electronice şi să caute răspunsurile cele mai bune. Cum întrebările nu sunt tocmai uşoare, elevii sunt nevoiţi să caute pe Internet informaţii suplimentare despre subiectele din întrebări şi apoi să formuleze un răspuns coerent. Elevii trebuie să fie deprinşi să scrie, adică să comunice nu doar verbal, ci şi în scris, prin poştă electronică ori cu ajutorul blogului, prin programele de mesagerie instant sau chat. Astfel li se stimulează creativitatea artistică, iar, mai târziu, vor fi capabili să scrie o cerere către directorul unei instituţii ori să formuleze argumente într-o contestaţie. Cu toţii trebuie să înţelegem că există şi alte medii de învăţare care nu sunt instituţionale şi au rezultate la fel de bune dacă nu chiar mai bune decât în cazul şcolii.

Prof. înv. primar Daniela Gavrilă



37

Formarea și educarea caracterului

Deseori, oamenii, încercând să–şi explice

misterul propriei lor existenţe, se întreabă: Oare omul se naşte om sau devine om? Omul, ca fiinţă biologică, vine pe lume cu o zestre ereditară superioară faţă de celelalte vieţuitoare. Superioritatea sistemului psihic uman şi a vieţii psihice umane se datorează în primul rând zestrei genetice a omului, prin care acesta moşteneşte, pe cale biologică, cel mai performant sistem natural de culegere, stocare şi prelucrare a informaţiei – creierul uman. Bazele forţelor creatoare ale omului încep să se aşeze în perioada preşcolară și școlară mică. Premisele conduitei etice se formează încă din grădiniţă și școală. Unul dintre obiectivele procesului instructiv – educativ din grădiniţă și școală este formarea la copii a trăsăturilor morale de voinţă şi caracter: atenția, ascultarea, iertarea, sinceritatea, onestitatea, generozitatea, recunostința, ordinea, virtutea. În activităţile ce se desfăşoară, copiii se conduc după anumite reguli de comportare care le direcţionează conduita, contribuind la formarea lor moral – civică. În cadrul acestor activităţi ei sunt solicitaţi să discearnă între „bine” şi „r ău”, să dea dovadă de hărnicie, cinste, dreptate, omenie, modestie, curaj, perseverenţă, respect faţă de cei din jur. Educând caracterul, avem în vedere formarea trasăturilor pozitive de caracter și a unei conduite morale exemplare în rândul copiilor, făcându-i pe acestia să-și depăsească sau stăpânească trăsăturile negative. Pot fi utilizate strategii didactice variate urmărind dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter. Acestea se pot forma: 1). Accentuând trăsătura de caracter prin: definirea acesteia pe întelesul elevilor, punerea în evidentă a obiectivelor comportamentale cu ajutorul povestilor, a achizitiilor de tot felul, a întâmplărilor reale, a jocurilor etc. 2). Pretinzând caracter prin: oferirea de exemple practice, mentinerea unor standarde și modelarea caracterului la toate nivelurile; 3). Recunoscând un bun caracter prin: identificarea unor modalitati de a-i aprecia si evidenția pe copii, lăudarea caracterului în mod

public, mai presus de alte realizari personale. Urmărind cunoaşterea, însuşirea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată, se pot proiecta şi desfăşura activităţi comune ca povestiri, jocuri de rol, concursuri, dramatizări, jocuri didactice, plimbări, excursii etc. În cadrul jocurilor şi activităţilor la alegere se urmărește: - educarea relaţiilor de prietenie şi colaborare între copii; -cultivarea unor calităţi volitiv–morale ca iniţiativa, hărnicia, cinstea, corectitudinea, curajul, perseverenţa în dezvoltarea şi finalizarea unor jocuri colective sau individuale; - cultivarea respectului faţă de jocul sau munca altor copii. Comportamentul elevat (cetăţenesc, civilizat, moral) nu apare de la sine, ci numai în măsura în care adulţii se ocupă de formarea lui, iar acesta nu se poate face în familie prin cursuri şi conferinţe, ci prin modelul pe care îl oferă copiilor care se vor strădui să-i imite. În vederea realizării unei unităţi de cerinţe între grădiniţă, scoală şi familie, trebuie conştientizati părinţii copiilor că au de asigurat nu numai condiţiile materiale pentru dezvoltarea lor psihică, ci şi bazele trainice ale educaţiei moral–civice, familia fiind considerată prima şcoală în care copilul se pregăteşte pentru societate. Faptele de azi ale copiilor le prefigurează pe cele de mâine, pe baza deprinderilor şi convingerilor sădite acum, vor acţiona în viaţă ca adulţi. Fiecare copil este unic, are nevoie să fie iubit, să i se asigure securitatea fizică şi psihică şi – lucru esenţial – să fie respectat. Prin întreaga activitate instructiv – educativă din grădiniţă si din scoală, se urmăreşte pregătirea copiilor pentru societatea modernă de mâine. Iată câteva dintre părerile elevilor: „Generozitatea m-a determinat să-mi fac mai mulți prieteni, să fiu mai tolerant; de la ascultare am învăţat că e bine să acorzi importanță și părerilor celor din jur, că poate au idei mai bune și astfel pot să aleg ceea e bine; Dacă ești atent, poți învăţa mai bine, dacă asculți, faci fapte bune, dacă ai mințit și îți recunoști greselile, ele îți vor fi pe jumătate iertate.

Prof. Monica Merloiu



38

Elevii de ieri, elevii de azi Trec anii, ne schimbăm obiceiurile, însă ne păstrăm sufletele. Suntem afectați de ceea ce ne înconjoară, însă trebuie să știm să gestionăm fiecare situație în parte. Nu putem nega faptul că, periodic, apar noi provocări în materie de învățământ, și pentru profesori, și pentru elevi. Indiferent de cât de aglomerată sau incoerentă este programa școlară, avem capacitatea să menținem treaz interesul elevilor pentru învățare și dăruire. Trebuie doar să vrem. Elevii de ieri suntem noi, cu ochii de azi, iar elevii de azi sunt „proiecțiile” obiective ale factorilor care ne influențează pe toți cei care activăm în învățământul românesc. Elevii de azi au gingășia elevilor de ieri și energia celor de altădată. Le mai trebuie o doză de dorință de cunoaștere și nedispersare a valorilor cu care ne mândream cândva. Elevii de ieri sunt cei care ne-au făcut pe noi, profesorii de azi, să fim dăruiți și consecvenți unor idealuri care nu ar trebui trădate sub nici o formă și cu nici un argument. A fi serios, perseverent, pasionat, însetat de cunoaștere și învățare nu reprezintă nici exagerări, nici mofturi, nici obligații, ci un mod de A EXISTA într-un raport direct cu cei care te formează și care-ți ghidează pașii în viață. Elevii de azi poartă povara tehnologiei care obosește, părinților care presează, timpului care nu mai are răbdare și… ghiozdanului care atârnă înfiorător. Elevii de ieri purtau povara nuielușei din clasă, sentimentului de rușine îngrozitoare atunci când greșeau, a examenelor infernale de admitere la mai toate facultățile. A căuta vinovați nu e dificil. A găsi soluții e la fel de facil. E ca un vals pe care-l știi la perfecție, însă ai nevoie de coordonarea necesară astfel încât să nu te împiedici, să nu-ți calci partenerul și nici să intri în masa juriului. Cu grijă, cu răbdare, cu încredere și curaj că nimeni nu ne va putea lua gradul didactic sau locul de la catedră, putem construi elevi inimoși, responsabili, respectuoși, olimpici sau nu, căci până la urmă nu Olimpiadele i-au adus pe zidari în postura de a ne construi locuințele…

Profesor înv. primar Luminița Irimia

Educația parentală – factor determinant al eficienței contractului

tripartit școală-copil-părinte Experiența cea mai dificilă, solicitantă și generatoare de satisfacții pe care ți-o oferă viața este aceea de a fi părinte. Să crești un copil care să devină o persoană sănătoasă și care să-și ocupe locul său în generația următoare este o responsabilitate uriașă, pentru că viitorul lumii se află în mâinile oamenilor care vor ieși din copiii noștri. Rolul de părinte este cea mai importantă menire, părintele fiind cel mal important profesor și cel mai bun model pentru copiii lui. Părinții sunt fundamentul familiei, dar nu există o metodă infailibil ă de a fi părinte. CUM SĂ DEVENIM PĂRINȚI MAI BUNI? Educația parentală este factorul determinant al contractului tripartite școală – copil – părinte. Cuvântul cheie pentru reușita în învățare este PARTENERIATUL cu elevul, părinții și alți factori implicați în colaborarea eficientă a acestora. Dacă părintele nu realizează ce rol are în viața copilului și ce responsabilități îi revin, școala nu reușește să suplinească rolul părintelui în viața copilului. Ceea ce ar trebui să știe un părinte în relația cu copilul său este că definitorie în reușită este COMUNICAREA – care este fundamental tuturor relațiilor. COMUNICAREA este de fapt un schimb de mesaje între parteneri care ne ajută să simțim că suntem auziți și înțeleși, ea implică o ASCULTARE CLARĂ ȘI O EXPRIMARE CLARĂ. De multe ori, COMUNICAREA poate fi și nonverbală. Trebuie știut că în comunicare, stabilirea contactului visual și folosirea limbajului corporal au o foarte mare importanță. ARTA ASCULTĂRII – a asculta este o mare arta. Nu poți fi în permanență un bun ascultator. În relația cu copilul, însă, trebuie să-ți găsești mereu TIMP SĂ ASCULȚI. Acesta poate fi cel mai prețios cadou pentru un copil. Contractul visual stabilit cu acesta – față în față, la același nivel – precum și simplele vocalizări, ori datul afirmativ din cap îi pot permite vorbitorului să-și exprime sentimentele, indiferent care ar fi ele. CUVINTELE POTRIVITE reprezintă un punct cheie pentru ca relația cu copilul să fie una



39

pozitivă și încurajatoare. Dacă cuvintele sunt alese bine, iar tonul vocii este unul adecvat, acestea pot schimba totul în relația cu copilul. Cuvintele și tonul vocii trebuie să îl facă pe copil să aibă încredere și să se simtă în siguranță, nu vinovat și rușinat. În general, trebuie să vorbiți rar, să folosiți propoziții scurte, ton plăcut, cuvinte și fraze pozitive. E bine să le spuneți ce doriți să facă, nu ce nu doriți, ce vă place să facă, nu ce nu vă place. Trebuie știut că părinții sunt cele mai bune resurse pentru copiii lor. Dacă se are în vedere că dezvoltarea copilului este continuă și progresivă și că în același timp ea generează și dezvoltarea părintelui, oferindu-i acestuia dubla satisfacție (a dezvoltării copilului, dar și a sa, ca părinte), părintele, pe măsură ce va continua, va găsi el singur metode mai bune de comunicare și rezolvare a problemelor copilului.Trebuie însă să aibă permanent în vedere următoarele realități: COPIII SE AFLĂ ÎNTR-O CĂLĂTORIE SPRE INDEPENDENȚĂ. COPIII NU ÎNȚELEG LUMEA AȘA CUM O ÎNȚELEG ADULȚII. PĂRINȚII POT DEVENI EXPERȚI ÎN CEEA CE-I PRIVEȘTE PE COPIII LOR!

Înv. Giorgeta Rădulescu

Mă nasc, plâng şi exist

Am drept să mă nasc Şi drept să exist, Nu vreau ca să uit Şi-n cer să plec trist

Am dreptul să plâng La naşterea mea, Nu-şi ia nimeni trupul râzând În lumea pământului grea.

Am dreptul să cer Şi drept să primesc, Să cresc şisă sper Că liber gândesc

Am dreptul la ţară, La carte, la mir, La voci de afară Şi Hristos din potir.

Ne-a dat Dumnezeu O mamă şi-un tată, O ţară creştină Şi-un gând pentru faptă.

Şi oricare ţară Sau crez ar fi fost, La fel aveam dreptul La viaţă cu rost.

De unde ştim noi Că nu vine un sfânt, Inţelept, ori artist Luminând în adânc !?!

Şi oricare suflet Venit din lumină In trup are dreptul La viaţă să vină.

Să spună, să-nveţe, Plângând şi gândind… Pe Părintele vieţii Mărturisind.

A Lui este chipul Şi toţi îl avem, Cinstind şi părinţii, Ca viaţa suntem.

Mai fost-au ei, unii Din istorii, ca vieţi Trimişi să ajungă În lume profeţi

Şi mame-au avut În ţări şi sub legi, De-aceea, tu astăzi Fii bun şi-nţelegi

Că viaţa e dată Sub legea de sus Să mângâie-n faptă Pe cei din apus.

Nu are iubirea din suflet hotare Luându-ne-n braţe copiii frumos, Iubim orice chip, crez şi popoare În timpul ce-aşteaptă pe-al nostru Hristos.

Prof. Florin Balasoglu



40

Povestea ouălor de Paști În primul rând aș dori să menționez că ne regăsim într-o perioadă importantă a anului bisericesc și anume în Postul Sfintelor Paști. Încă de la început această perioadă este brăzdată cu fel și fel de slujbe, sărbători și alte momente religioase care au rolul de a ne transpune cu gândul către marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Simbolistica acestor momente a fost deslușită, explicată de-a lungul timpului tocmai spre a ne putea înlesni întelegerea cât mai aproape de adevăr a vieții și viețuirii printre oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. De multe ori suntem frământați sau chiar curioși de anumite momente sau lucruri prezente chiar și în tradiția creștină, cu o importanță deosebită pentru fiecare credincios în parte. De accea m-am gândit să mă opresc puțin asupra simbolisticii ouălor de Paști pe care creștinii obișnuiesc să le vopsească în roșu. De ce în roșu? De unde și când au apărut prima oară această tradiție? Când s-au vopsit primele ouă? Iată sunt întrebări care de multe ori ne frământă. Simbolistica ouălor de Paști trebuie căutată înainte de nașterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creației, fecundității, simbol al vieții și al reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind întâlnit la chinezi cu două mii de ani înainte de Hristos. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor și este încă practicat mai ales la popoarele Europei și Asiei. Spre deosebire de alte țări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor și perfecțiunea realizării. Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroșit, a spus celor de față: „De acum înainte să faceți și voi

ouă roșii și împestrițate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.

Una din povești relatează despre momentul în care Maica Domnului l-a vizitat pe împăratul Roman și i-a urat acestuia „Hristos a Înviat!" La cuvintele acesteia împăratul a spus că Iisus nu poate învia precum nici oul care îl ținea în mână nu putea fi schimbat din alb în roșu. Însă, de îndată ce a terminat de rostit aceste cuvinte, oul din mâna sa, s-a facut roșu. Astfel, Maica Domnului a continuat să predice despre Învierea Domnului, împaratului care era uimit de cele ce se întâmplaseră. Tradiția istorisește o altă întâmplare când, după moartea lui Iisus, Maria Magdalena, însoțită de alte femei, s-a dus să viziteze mormântul și avea la ea diverse alimente printre care și ouă fierte. În clipa în care acestea au ajuns la mormânt și acesta era deschis, le-a apărut un semn prin schimbarea ouălor în roșu. În fiecare familie creştină, cu prilejul celei mai mari sărbători din calendarul creştin, Învierea Domnului sau Paştile, la loc de cinste pe masă se află ouăle roşii. Pentru creştini, oul înroşit aminteşte potrivit tradiţiei, de Jertfa Mântuitorului Hristos de pe Crucea Golgotei şi de sângele scurs în urma Răstignirii peste ouăle aşezate lângă Cruce.

Preot Ilie Cristi-Daniel

Date post:	02-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

rev apr 2017 - scoala10focsani.ro · social ă, pe experimentare de situa ții de observare a...

Documents