Reglementări UE cu privire la soluționarea litigiilor transfrontaliere (S3)

Reglementări UE cu privire la soluționarea litigiilor

transfrontaliere (S3)

Dr. Christian-Radu CherejiROMANIA

Project JUST/2013/JCIV/AG/4628


Acte UE premergătoare Directivei 52

1998: Recomandarea 98/257/EC - consumatori1999: Consiliul la Tampere (FI) ”Proceduri alternative extra-judiciare ar trebui să fie create de Statele Membre” pentru un Acces mai bun la justiție2003: Regulamentul (EC) 2201/2003 – Reg. familie2003: Carta Verde a ADR – Rezoluția Parlamentului2008: Directiva 2008/52/EC – Directivă mediere2013: Directiva 2011/83/UE – Directivă consumatori

2


Directiva 52/2008: Principii

3

(6) Medierea poate asigura o soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și rapidă a litigiilor în materie civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părților. Este mai probabilca acordurile rezultate din mediere să fie respectate voluntar și să mențină o relație amiabilă și durabilă între părți. Aceste avantaje sunt și mai pronunțate în situațiile care prezintă elemente de extraneitate.

(13) Medierea prevăzută în prezenta directivă ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc și încheia în orice moment. Totuși, instanțele ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili în temeiul dreptului național termene în care să se desfășoare procedura de mediere. De asemenea, instanțele ar trebui să poată atrage atenția părților asupra posibilității de a recurge la mediere ori de câte ori este cazul.



4

(14) Nicio dispoziție a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere legislației naționale în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni, cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar. De asemenea, nicio dispoziție a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere sistemelor actuale de autoreglementare în domeniul medierii, în măsura în care acestea abordează aspecte nereglementate de prezenta directivă.

(16) Pentru a asigura încrederea reciprocă necesară cu privire la confidențialitate, la efectul asupra decăderii și a prescripției și la recunoașterea și executarea acordurilor rezultate în urma medierii, statele membre ar trebui să încurajeze, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, formarea mediatorilor și introducerea unor mecanisme eficiente de control al calității în ceea ce privește furnizarea serviciilor de mediere.



5

(19) Medierea nu ar trebui considerată o soluție inferioară procedurii judiciare din cauza faptului că respectarea acordurilor rezultate în urma medierii ar depinde de bunăvoința părților. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure părților unui acord scris rezultat în urma medierii posibilitatea conferirii unui caracter executoriu conținutului acestuia. Un stat membru ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza recunoașterea caracterului executoriu al unui acord numai în cazul în care clauzele acestuia sunt contrare dreptului său, inclusiv dreptului internațional privat al acestuia, sau în cazul în care legislația acestuia nu prevede posibilitatea pentru conținutul acordului respectiv de a dobândi caracter executoriu. Un astfel de caz ar putea fi cel în care acordul cuprinde obligații care, prin natura lor, nu pot avea caracter executoriu.

(20) și (21) prevăd necesitatea ca acordul rezultat din mediere, odată recunoscut ca executoriu într-un stat membru, să devină executoriu și în celelalte state membre, în conformitate cu dreptul comunitar și național aplicabil.



6

(23) Confidențialitatea în procesul de mediere este importantă și de aceea prezenta directivă ar trebui să asigure un grad minim de compatibilitate a normelor de procedură civilă în privința modului în care să se asigure protecția confidențialității medierii în cadrul tuturor procedurilorjudiciare în materie civilă și comercială sau în cadrul procedurilor de arbitraj desfășurate ulterior.

(24) Pentru a încuraja părțile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că normele lor privind decăderea și prescripția extinctivă nu împiedică părțile să facă apel la procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de eșec al medierii. Statele membre ar trebui să garanteze obținerea acestui rezultat, chiar dacă prezenta directivă nu armonizează normele de drept intern privind termenele de decădere și de prescripție. Dispozițiile privind termenele de decădere și de prescripție din acordurile internaționale, astfel cum au fost puse în aplicare în statele membre, de exemplu în domeniul dreptului transporturilor, nu ar trebui să fie afectate de dispozițiileprezentei directive.


Directiva 52/2008: Prevederi

7

Articolul 1 Obiectivul și domeniul de aplicare(1) Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la soluționarea alternativă a

litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurile judiciare.

Articolul 2 Litigii transfrontaliere(1) În sensul prezentei directive, un litigiu transfrontalier este acela în care cel puțin una dintre părți își are domiciliul sau reședința obișnuită într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte părți la data la care:(a) părțile decid să recurgă la mediere după apariția litigiului;(b) medierea este impusă de instanță;(c) există o obligație de a recurge la mediere care reiese dindreptul național; sau(d) o invitație este adresată părților, în sensul articolului 5.



8

Articolul 3 Definiții

(a) „mediere” înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau impus de instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include medierea efectuată de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude demersurile instanței sau ale judecătorului sesizat de a soluționa litigiul pe parcursul procedurilor judiciare privind litigiul în cauză;

(b) „mediator” înseamnă orice terț chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparțială și competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terțului în statul membru respectiv și de modul în care terțul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea.



9

Articolul 5 Recurgerea la mediere

(1) O instanță la care a fost introdusă o acțiune poate, atunci când este cazul și având în vedere toate circumstanțele cazului respectiv, să invite părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul. Instanța poate, de asemenea, invita părțile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate și sunt ușor accesibile.

(2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după începerea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar.



10

Articolul 6 Caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii

(1) Statele membre asigură părților, sau uneia dintre părți cu consimțământul expres al celorlalte, posibilitatea de a solicita dobândirea caracterului executoriu al conținutului acordului scris rezultat în urma medierii. Conținutul unui astfel de acord dobândește forță executorie, cu excepția cazului în care fie conținutul acordului este contrar dreptului statului membru în care este făcută solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea conferirii acestuia un caracter executoriu.

(2) Conținutul acordului poate dobândi caracter executoriu printr-o hotărâre, decizie sau act autentic emise de o instanță sau de o altă autoritate competentă în conformitate cu dreptul statului membru în care a fost făcută solicitarea.



11

Articolul 7 Confidențialitatea medierii

(1) Dat fiind că este de dorit ca medierea să aibă loc într-un mod care respectă confidențialitatea, statele membre se asigură că, cu excepția cazului în care părțile hotărăsc altfel, nici mediatorii, nici cei implicați în administrarea procesului de mediere să nu fie obligați să aducă probe în cursul procedurilor judiciare civile și comerciale sau în cursul procedurilor arbitrale privind informații rezultate din sau în legătură cu procesul de mediere, cu excepția cazului în care:(a) acest lucru este necesar pentru considerente imperioase de ordine publică ale statului membru respectiv, în special pentru a asigura protecția interesului superior al copilului sau pentru a împiedica vătămarea integrității fizice sau psihice a unei persoane; sau(b) divulgarea conținutului acordului rezultat în urma medierii este necesară punerii în aplicare sau executării acestuia.



12

Articolul 8 Efectul medierii asupra termenelor de decădere și de prescripție

(1) Statele membre se asigură că părțile care aleg medierea în vederea soluționării unui litigiu nu vor fi ulterior împiedicate să inițieze o procedură judiciară sau arbitrală privind respectivul litigiu ca urmare a împlinirii unor termene de decădere sau de prescripție extinctive pe durata procesului de mediere.

(2) Alineatul (1) nu aduce atingere dispozițiilor privind termenele de decădere și de prescripție din acordurile internaționale la care sunt părți statele membre.

Textul integral al Directivei:http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:136:0003:0008:Ro:PDF


Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene

13

(5) În vederea garantării egalității tuturor copiilor, prezentul regulament reglementează toate hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială.

(8) În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale şi nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.

Textul integral al Regulamentului:http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF



14

(9) În ceea ce privește bunurile copilului, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai măsurilor de protecție a copilului, anume: (i) desemnării și atribuțiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administreze bunurile copilului, să îl reprezinte și să îl asiste și (ii) măsurilor privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.

În acest context și cu titlu de exemplu, prezentul regulament ar trebui să se aplice cazurilor în care părinții sunt în litigiu în legătură cu administrarea bunurilor copilului. Măsurile privind bunurile copilului care nu privesc protecția copilului ar trebui să fie reglementate în continuare de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială.



15

(12) Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

(13) În interesul copilului, prezentul regulament permite instanței competente, în mod excepțional și în anumite condiții, să trimită cauza instanței unui alt stat membru, în cazul în care aceasta este mai în măsură să soluționeze cauza. Cu toate acestea, în acest caz, cea de a doua instanță sesizată nu ar trebui autorizată să trimită cazul unei a treia instanțe.



16

(21) Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoașterii ar trebui reduse la minimul necesar.

(22) Actele autentice și acordurile între părți care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate „hotărârilor judecătorești” în scopul aplicării normelor de recunoaștere și de executare.

(23) Consiliul European de la Tampere a estimat în concluziile sale (punctul 34) că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile care țin de dreptul familiei ar trebui „recunoscute automat în întreaga Uniune fără procedură intermediară sau motive de refuz al executării”. Acesta este motivul pentru care hotărârile privind dreptul de vizită și cele privind înapoierea copilului, care au fost certificate în statul membru de origine în conformitate cu dispozițiile din prezentul regulament, ar trebui să fie recunoscute și să fie executorii în toate celelalte state membre fără să fie solicitată vreo altă procedură. Procedura de executare a acestor hotărâri judecătorești rămâne reglementată de dreptul intern.


Rezoluția Parlamentului European referitoare la punerea în aplicare a Directivei 52/2008

17

Titulatura completă a documentului:Rezoluția Parlamentului European din 13 septembrie 2011 referitoare la punerea în aplicare a Directivei privind medierea în statele membre, impactul acesteia asupra medierii și acceptarea sa de către instanțe.

Document rezultat ca urmare a faptului că “statele membre sunt obligate să se conformeze acestei directive până la 21 mai 2011, cu excepția articolului 10, pentru care asigurarea conformității trebuie să aibă loc până la data de 21 noiembrie 2010; întrucât, până în prezent, majoritatea statelor membre au informat că au finalizat procesul de punere în aplicare sau că îl vor finaliza până la expirarea termenului în vigoare și doar câteva state membre nu au raportat încă asigurarea conformității cu dispozițiile directivei, și anume Republica Cehă, Austria, Finlanda și Suedia.”



Observații

18

2. observă că, în temeiul articolului 6 al directivei, majoritatea statelor membre dispun de o procedură pentru a conferi acordurilor rezultate în urma medierii aceeași autoritate ca cea a deciziilor judiciare; constată că acordul capătă această autoritate fie prin înaintarea sa către instanță, fie prin autentificarea sa de către un notar și că unele legislații naționale par să fi optat pentru această din urmă soluție, în timp ce, dimpotrivă, în numeroase state membre, autentificarea notarială constituie, de asemenea, o opțiune pusă la dispoziție în temeiul legislației naționale; deoarece, de exemplu, în Grecia și Slovenia legislația prevede că un acord rezultat în urma medierii poate fi pus în executare de către instanțe, în timp ce în Țările de Jos și în Germania acordurile pot dobândi forță executorie ca documente notariale, în alte state membre, ca, de exemplu, în Austria, acordurile pot dobândi forță executorie ca documente notariale conform situației juridice existente fără ca actul juridic național să prevadă în mod expres această posibilitate în vederea transpunerii; solicită Comisiei să asigure că toate statele membre care încă nu respectă articolul 6 din directivă procedează astfel fără întârziere;



Observații

19

3. consideră că articolul 8, care abordează efectele medierii asupra termenelor de decădere și de prescripție, constituie o dispoziție esențială prin faptul că oferă asigurări potrivit cărora părțile care optează pentru mediere în încercarea de a soluționa un litigiu nu sunt împiedicate să intenteze o acțiune în justiție ca urmare a timpului consacrat procedurilor de mediere; constată că statele membre nu au semnalat nicio problemă deosebită în legătură cu acest aspect;

6. observă că unele state europene au întreprins o serie de inițiative cu scopul de a acorda stimulente financiare părților care recurg la mediere pentru soluționarea cauzelor: în Bulgaria, părțile beneficiază de rambursarea în proporție de 50% a taxei deja achitate statului pentru înregistrarea plângerii în instanță, dacă soluționează litigiul prin intermediul medierii, iar legislația română prevede rambursarea în totalitate a taxei de procedură, dacă părțile soluționează prin mediere un litigiu juridic pendinte; constată că în legislația ungară există prevederi similare și că în Italia toate actele și acordurile încheiate în urma medierii sunt scutite de taxele de timbru și de alte impuneri;



Observații

20

7. observă că, pe lângă stimulentele financiare, anumite state membre ale căror sisteme judiciare sunt supraîncărcate au optat pentru norme care conferă caracter obligatoriu medierii; constată că, în astfel de cazuri, dosarele litigiilor nu pot fi depuse la instanța competentă până când părțile nu încearcă să soluționeze diferendul pe calea medierii;

8. semnalează că exemplul cel mai frapant îl constituie Decretul legislativ nr. 28 din Italia, care urmărește, în acest mod, să revizuiască în mod fundamental sistemul juridic și să reducă volumul de lucru al instanțelor italiene, care sunt cunoscute pentru blocajele cu care se confruntă, reducând numărul de cauze aflate pe rol și durata minimă de nouă ani necesară pentru soluționarea definitivă a cauzelor în materie civilă; observă că, după cum era de așteptat, profesioniștii din domeniu nu au întâmpinat în mod favorabil această măsură, au atacat-o în instanță și au mers chiar până la a declara grevă;



Observații

21

9. semnalează că, în pofida acestei polemici, statele membre ale căror legislații nu se limitează la cerințele esențiale ale directivei privind medierea par să fi obținut importante rezultate în promovarea soluționării pe cale extrajudiciară a litigiilor în materie civilă și comercială; observă că rezultatele obținute îndeosebi în Italia, Bulgaria și România demonstrează că medierea poate oferi o soluționare extrajudiciară a litigiilor care prezintă un raport avantajos între costuri și eficacitate și decurge rapid, prin procese adaptate la nevoile părților;

10. observă că, în sistemul juridic italian, medierea obligatorie pare să îndeplinească obiectivul descongestionării activității instanțelor; cu toate acestea, subliniază faptul că medierea ar trebui promovată mai degrabă ca o formă alternativă de justiție viabilă, convenabilă și mai rapidă decât ca un aspect obligatoriu al procedurii juridice;



Observații

22

11. recunoaște rezultatele pozitive obținute prin intermediul stimulentelor financiare prevăzute de legislația bulgară privind medierea; admite totodată că acestea se datorează și interesului de durată față de mediere de care a dat dovadă sistemul juridic bulgar, demonstrat de faptul că existența comunității de mediere datează din 1990, iar Centrul de Soluționare, al cărui personal este format din mediatori care lucrează în ture, a oferit zi de zi, începând din 2010, servicii și informații gratuite privind medierea destinate părților la procesele pendinte în instanță; constată că, în Bulgaria, două treimi din cauzele înaintate au făcut obiectul procedurii de mediere, iar jumătate din cauzele respective au fost soluționate cu succes prin intermediul medierii;



Observații

23

12. constată, de asemenea, rezultatele pozitive ale legii române privind medierea: au fost puse în aplicare prevederi privind acordarea de stimulente financiare și a fost înființat Consiliul de Mediere - o autoritate națională însărcinată cu practica medierii, care are statutul de organism juridic separat și autonom; acest organism se consacră în mod exclusiv promovării activității de mediere, elaborării de standarde în materie de formare, pregătirii prestatorilor de cursuri de formare, eliberării de documente care adeveresc calificările profesionale ale mediatorilor, adoptării unui cod de etică și formulării de propuneri în vederea completării legislației;

Textul integral al Rezoluției:http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2011-0361+0+DOC+XML+V0//RO


‘REBOOTING’ THE MEDIATION DIRECTIVE: ASSESSING THE LIMITED IMPACT OF ITS

IMPLEMENTATION AND PROPOSING MEASURES TO INCREASE THE NUMBER OF MEDIATIONS IN THE EU

24

Studiu publicat în ianuarie 2014, întocmit de o echipă de experți internaționali:

Prof Giuseppe De Palo, ADR Center - Member of JAMS International; Hamline University School of Law Mr Leonardo D’Urso, ADR Center - Member of JAMS International Prof Mary Trevor, Hamline University School of Law Mr Bryan Branon, ADR Center - Member of JAMS International Ms Romina Canessa, ADR Center - Member of JAMS International Ms Beverly Cawyer, ADR Center - Member of JAMS International Ms L. Reagan Florence, ADR Center - Member of JAMS International


‘REBOOTING’ THE MEDIATION DIRECTIVE: ASSESSING THE LIMITED IMPACT OF ITS

IMPLEMENTATION AND PROPOSING MEASURES TO INCREASE THE NUMBER OF MEDIATIONS IN THE EU

25

Studiul analizează situația medierii în UE în urma implementării Directivei 52/2008 și susține că, deși Directiva a impulsionat introducerea și utilizarea medierii în statele membre, totuși obiectivul stabilit prin Articolul 1 nu a fost atins, iar medierea nu este nici pe departe folosită la nivelul potențialului său.

Studiul se întemeiază pe opiniile a 816 experți din toate statele membre ale UE, cu mențiunea că, din aceștia, 210 provin din România (!), ceea ce dă o greutate disproporționată acestei țări în raport cu ponderea sa în cadrul Uniunii.

Concluziile studiului: măsurile de introducere a obligativității recursului la mediere ca modalitate de sporire a utilizării acesteia în raport cu apelul la instanțe au întrunit cel mai mare număr de voturi exprimate de specialiștii consultați.

Studiul poate fi consultat în întregime accesând link-ul: http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2014/493042/IPOL-JURI_ET(2014)493042_EN.pdf

Date post:	07-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	kaveri
View:	25 times
Download:	0 times

Reglementări UE cu privire la soluționarea litigiilor transfrontaliere (S3)

Documents