Referat Roman Legisactiuni Corect 2.

Procedura de judecată

în Dreptul Roman

Profesor coordonator Studenţi:Asist. univ. dr. Dan Constantin Mâţă Gheorghică Alina-Elena Hordilă Roxana-Ioana Pavăl Georgiana-Elena

Iaşi, 2011

“Universitatea Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011

Cuprins

I. Rolul procedurilor. Noţiuni preliminare ...............................................3

II. Sistemele procedurale dezvoltate în dreptul roman ………………...5

2.1. Procedura civilă la epoca veche a dreptului roman ………………. …5

2.1.1 Caracterizare generală ………………………………………………………5 2.1.2 Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor ……………………... 7 2.1.3. Legisacţiunile de judecată………………………………………………….10 2.1.4 Legisacţiunile de executare……………………………………………….. 11

2.2. Procedura civilă la epoca clasică a dreptului roman ……………..12

2.2.1 Apariţia formulei …………………………………………………………...12 2.2.2 Structura formulei …………………………………………………………...13 2.2.3 Desfăşurarea procesului ……………………………………………………..15 2.2.4 Clasificarea acţiunilor …………………………………………………….....18 2.2.5 Sentinţa judecătorească ……………………………………………………...19 2.2.6 Căi de recurs ………………………………………………………………....19

2.3. Procedura civilă la epoca postclasică a dreptului roman ………....20

2.3.1. Caracteristici socio-istorice şi juridice dominante ………………………….20 2.3.2. Apariţia procedurii extraordinare ………………………………………...…20 2.3.3. Trăsăturile esenţiale ale procedurii extra ordinem …………………………..21 2.3.4 Organizarea judiciară la epoca postclasică ……………………………….…22 2.3.5. Desfăşurarea procesului …………………………………………………….23 2.3.6. Concluzii ……………………………………………………………………26

Bibliografie ……………………………………………………………………. ……. 27

2


I. Rolul procedurilor. Noţiuni preliminare

Procedura civilă cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă1.

Ceea ce importă din punct de vedere practic într-un drept este sancţiunea sa. Modul de a ne valorifica dreptul, de a uza de sancţiunea ce conferă, constituie procedura.2

Gaius, în Instituţiunile sale, se referă la procedurile străvechi (legisactio) ca fiind formele prin care strămoşii au creat dreptul (...deoarece în extrema subtilitate a acelor veteres, care au fondat atunci dreptul, se ajunsese până acolo încât cel care greşea un cât de mic amănunt pierdea procesul)3.

În epocile străvechi, baza dreptului material a fost realizată de procedurile judiciare, prin formule şi ritualuri magico-extatice.

Debitorul se afla ameninţat de damnatio, un ”blestem” , o promisiune făcută zeilor din infern în caz de suspiciune. Constrângerea era, totodată, şi de ordin fizic. Ameninţarea de punere în lanţuri şi întemniţare, de condamnare la moarte, apăsa asupra debitorului4.

Evoluţia dreptului roman s-a realizat pe cale procedurală. Obstacolul care a stat în calea evoluţiei dreptului roman, cât şi a societăţii romane, a constat în ideea provenienţei divine a dreptului. Astfel, romanii credeau că dreptul este imuabil, caci zeii nu puteau greşi şi deci dreptul nu putea fi modificat. Cu toate acestea, transformările petrecute în viaţa socială, economică şi politică a Romei, au demonstrat, cu timpul, că dreptul vechi, rigid şi formalist, a devenit anacronic şi că era imperios necesară introducerea de noi reglementări, conforme cu noile realităţi. Avand în vedere concepţia potrivit căreia dreptul este imuabil, modificarea făţişă a vechilor norme juridice nu era însă posibilă, astfel că romanii au fost nevoiţi să recurgă la un instrument care să le permită schimbarea dreptului şi totodată menţinerea aparenţei neschimbării sale. Acest procedeu a fost oferit de procedura civilă romană 5.

1 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1993, p. 592 Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, retipărire după „Ediţiunea a III-a revăzută şi adăogită”, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 452

3 Valerius Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. 1, Polirom, Iaşi, 1998, p. 55

4 Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituţii●Izvoare●Jurisdicţii, C.H. Beck, 2008, p. 2385 Dan Oancea, Introducere în Dreptul Roman, C.H.Beck, 2009, p. 3

3


Istoria dreptului roman se derulează de la fondarea Romei (753 î. Hr) până la moartea lui Iustinian, în anul 565. În mod tradiţional, se disting trei mari perioade în evoluţia dreptului roman:

1) perioada dreptului vechi sau arhaic, de la originile Romei până la sfârşitul celui de-al treilea război punic (753-146 î. Hr.), corespunzătoare procedurii legisacţiunilor;

2) perioada clasică, de la sfârşitul celui de-al treilea război punic la înscăunarea lui Diocletianus (146 î. Hr.- 284 d. Hr.), corespunzătoare procedurii formulare;

3) perioada postclasică , a Imperiului Roman de Răsărit şi a dreptului bizantin, de la înscăunarea lui Diocletianus la căderea Constatinopolului (284-1453), corespunzătoare procedurii extraordinare6,7.

Primele doua sisteme procedurale, procedura legisacţiunilor şi procedura formulară, se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze distincte, respectiv faza in iure, care avea loc în faţa magistratului, şi faza in iudicio, care se desfăşura în faţa judecătorului. În ambele sisteme, magistratul, care era funcţionar al statului, avea rolul de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este vorba în proces (de quo re agitur), în timp ce judecătorul , care era o persoană particulară, aleasă de către părţi , confirmată de magistrat şi al cărei rol înceta odată cu încheierea procesului, conducea dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaţilor, aprecia probele şi pronunţa sentinţa.

Complexul de reguli ce guverna desfăşurarea procesului în aceste două faze se numea ordo iudiciorum privatorum8.

Pe de altă parte, între cele două proceduri există şi importante deosebiri. Astfel, în procedura legisacţiunilor, rolul magistratului era limitat de un formalism rigid, acesta putând doar să observe dacă părţile au respectat formele necesare tipului de proces pe care îl organiza, după care pronunţa cuvinte solemne. După introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în organizarea instanţei de judecată a devenit însă mult mai amplu. Astfel, magistratul redacta o formulă prin care ii transmitea judecătorului instrucţiuni cu privire la modul în care să judece procesul şi prin care ii ordona să-l condamne pe pârât dacă susţinerile reclamantului se confirmau sau, în caz contrar, să-l absolve pe acesta: Si paret, condemna; si non paret, absolve.

În cadrul procedurii extraordinare, diviziunea procesului în două faze a dispărut, dezbaterile fiind conduse de o singură persoană de la început până la sfărşit, aşa cum se întâmplă şi în dreptul modern.

Justiţia privată

În epoca prestatală conflictele dintre persoane aparţinând aceleiaşi comunităţi sociale sau unor comunităţi diferite, se soluţionau conform obiceiului nejuridic. Menţionăm sistemul răzbunării sângelui, aplicarea legii talionului sau invocarea

6 Gheorghe Bichicean, op.cit., p. 2357 Procedurile dreptului roman s-au dezvoltat conform acestei diviziuni, respectând desigur realitatea unor suprapuneri, normale, ale dreptului în trecerea de la o etapă istorică la alta.8 Dan Oancea, op.cit., p.4, apud J. Gaudemet, Institutiones de l’antiquité, Paris, 1955, p. 399

4


divinităţii prin anumite procedee rituale, pentru ca aceasta să arate de partea cui este dreptatea. Deşi statul a depus eforturi în a impune, în regim de exclusivitate, „justiţia publică”, realizată de organele sale specializate, a continuat să se manifeste şi o „justiţie privată”, ce se caracteriza prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii9.

Justiţia privată putea fi: agresivă (o persoană lua inţiativa în vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace proprii) sau defensivă ( o persoană se apăra, prin mijloace proprii, împotriva pretenţiilor altei persoane). Cea din urmă a fost întotdeauna permisă la romani, conform regulii că violenţa poate fi îndepărtată prin violenţă (vim vi repellere licet)10. Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu este surprinzătoare, întrucât ea venea în întâmpinarea intereselor celor bogaţi şi puternici, care înconjuraţi de armate întregi de sclavi, preferau în anumite împrejurări să-şi valorifice drepturile fără a mai apela la instanţele judecătoreşti.

Începând cu epoca clasică, au fost luate măsuri de reprimare întrucât, în anumite situaţii, se aduceau atingeri intereselor generale ale clasei dominante prin realizarea pretenţiilor unei persoane prin mijloace proprii. Menţionam în acest sens: Legea Iulia de vi publica et privata (se pedepsea cu o pedeapsă publică fapta creditorului care prin violenţă ia un bun din patrimoniul debitotului său), Decretum Marci ( pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, chiar fără folosirea violenţei, ia un bun de la debitorul său) şi o Constituţiune a lui Valentinian al II-lea din anul 389 ( pedepseşte cu pierderea dreptului de proprietate pe proprietarul care intră în stăpânirea lucrului său prin mijloace violente).

II. Sistemele procedurale dezvoltate în dreptul roman

2.1. Procedura civilă la epoca veche a dreptului roman

2.1.1 Caracterizare generală

Jurisconsultul Gaius ne transmite informaţii valoroase cu privire la primul sistem procedural roman. Consfinţită prin Legea celor XII Table11, cea mai veche, şi totodată cea mai importantă lege romană, denumirea acestei proceduri indică faptul că acţiunile, ca mijloace de valorificare a drepturilor subiective, trebuia să-şi aibă izvorul în lege ( nulla legis actio lege). Către sfârşitul republicii, când Roma a devenit o mare putere politică şi economică, sistemul legisacţiunilor a încetat să mai corespundă, astfel

9 În epoca străveche, justiţia privată era quasi-generalizată, deşi nu avea menirea de a soluţiona conflictul. 10 Justiţia privată defensivă era asimilată legitimei apărări.11 Sediul acestor acţiuni a fost ulterior reprezentat de Lex Sillia, Calpurnia, Vallia, Pinaria.

5


încât prin două măsuri luate la interval de mai bine de un secol, legisacţiunile au fost înlăturate din practică.

Aceste acţiuni ale legii erau în număr de cinci, instituind tot atâtea procedee, tipuri de procese, prin care o persoană îşi putea valorifica sau executa pretenţii cu valoare de drept subiectiv : sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio. Primele trei sunt legisacţiuni de judecată, la ele recurgându-se atunci când se urmărea recunoaşterea unui drept pe cale judiciară, iar celelalte două erau utilizate pentru punerea în executare a drepturilor recunoscute pe cale judiciară, precum şi a acelora recunoscute prin lege, fără să fi fost necesară intervenţia organelor jurisdicţionale.

Deşi valorificau diferite drepturi subiective, legisacţiunile prezintă caractere comune: caracterul judiciar, legal, formalist şi secret.

Caracterul judiciar constă în faptul că părţile trebuiau să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni solemni (formulele legisacţiunilor). Prezenţa magistratului simboliza că acum lupta dintre adversari se petrecea sub auspiciile autorităţii publice, într-un cadru organizat şi autorizat de stat.

Caracterul legal decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi, iar părţile care doreau sa îşi valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luaţi din legea pe care se întemeia legisacţiunea corespunzătoare.

Caracterul formalist este dat de faptul că atât părţile, cât şi magistratul , pronunţau formule şi termeni care trebuiua respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Greşirea sau omiterea, oricât de puţin importantă, a unui termen sau pierderea procesului şi, implicit, a dreptului subiectiv. Elocvent este în acest sens exemplul dat de Gaius : „ ... se spune, că unul care chemase în judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe ( actio de vitibus succisis), iar în acţiunea intentată le numise pe acestea viţe, a pierdut procesul, fiindcă trebuia să le numească arbori (arboribus succisis), aşa cum prevedea Legea celor XII Table, care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea arborilor, în general”12. De asemenea, nu se permitea nici schimbarea genului substantivului şi nici nu se ţinea cont că limba vorbită nu mai corespundea cu limba arhaică. Astfel, Aulu Gelliu arată că un pretor a aplicat o amendă prin rostirea formulei ego ei unam ovem mulctam dico, în loc să spună unum oven, deşi substantivul ovis (oaie) devenise între timp, în limba curentă, unul de gen feminin13.

Formulele legisacţiunilor aveau de asemenea un caracter secret. Aceste formule elaborate de către pontifi după termenii legilor erau ţinute în secret. În anul 451 î. Hr., când a fost publicată Legea celor XII Table, nu s-au publicat şi formulele ce trevuiau rostite de către părţi, în vederea valorificării unui drept. Consecinţa a fost că plebeii care nu aveau acces la pontificat, deşi cunoşteau caresunt drepturile lor, nu ştiau

12 Gaius, Instituţiiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de Aurel N. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, p.26813 Dan Oancea, op.cit., p. 8, apud Gelliu, Noct., XI.1.

6


cum să le valorifice. Din această cauză, plebeii erau nevoiţi să se adreseze pontifilor pentru a afla care sunt acei termeni14.

2.1.2 Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor

Faza in iure

Una din caracteriticile procesului cu ordo constă în faptul că pentru a se începe procesul, era obligatorie prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului. Statul roman nu avea organe speicializate în realizarea procedurii de citare şi de aceea sarcina citării pârâtului revenea chiar reclamantului( actor, petitor). Chemarea la judecată era socotită un act privat, potrivit Legii celor XII Table, amintind de justiţia privată din epoca prestatală. Procedeele de citare erau : in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar şi condictio.

In ius vocatio consta în somarea pârâtului într-un loc public să vină în faţa magistratului, prin pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului)15. Dacă pârâtul refuza să dea curs solicitării reclamantului şi să-l urmeze pe acesta în faţa magistratului, reclamantul, după ce constata cu martori refuzul pârâtului, putea să întrebuinţeze forţa în acest scop. Dacă pârâtul era slabit, bolnav sau infirm, reclamantul era obligat să îi pună la dispoziţie un mijloc de transport. Pârâtul putea să amâne venirea la proces daca constituia un vindex16. Acesta garanta că pârâtul se va prezenta în faţa magistratului la data fixată.

Dacă pârâtul se ascundea în scopul de a evita procesul, magistratul putea lua o măsură de constrângere (o missio in possesionem – trimiterea în posesiunea bunurilor).

Vadimonium extrajudiciar reprezenta o înţelegere prin care părţile stabileau de comun acord data la care urmau să se prezinte în faţa magistratului.

Condictio se aplica în procesele în care pârât era un peregrin şi consta într-o somaţiune prin care reclamantul îl cita pe pârât la o zi fixă (condictus dies cum hoste), după care magistratul stabilea un termen pentru judecată.

Referitor la data organizării procesului, magistratul nu putea organiza instanţa în orice zi. El trebuia să aleagă o zi fastă (dies fasti), pe care o determina în baza unui calendar religios, politic şi judiciar. Iniţial doar patruzeci de zile erau considerate a fi faste.

Locul desfăşurării procesului era bine determinat. În vremea veche, regele învestmantat în roşu şi înconjurat de lictori, împărţea dreptatea pro tribunali, adică de pe un loc mai ridicat: estradă, movilă, unde-şi aşeza jeţul curul. Pe piaţa de lângă Forum,

14 Abia la 150 de ani după edictarea Legii celor XII Table Gnaeus Flavius a publicat formulele legisacţiunilor şi calendarul, adică zilele în care se puteau judeca procesele, numite zile faste.15 Domiciliul cetăţeanului roman era inviolabil.16 Vindexul nu este un reprezentant ( dreptul roman necunoscând încă reprezentarea judiciară), ci o garanţie.

7


numită Comitium, exista un tribunal stabil, zidit; acolo era locul destinat magistratului, care şedea ca şi regele pro tribunali, pe sella curulis17.

Solemnitatea legisacţiunilor impunea prezenţa personală a părţilor litigante. Reprezentarea lor în justiţie era exclusă, potrivit principiului nemo alieno nomine lege agere potest- nimeni nu poate intenta în numele altuia o acţiune a legii . De la acesta existau excepţii: pro libertate (cazul sclavului sau fiului de familie aflat sub puterea cumpărătorului, care putea fi reprezentat de un om liber), pro populo ( se referea la acţiunile populare, menite a proteja interese publice şi care puteau fi intentate de oricine), pro tutela ( se aveau în vedere interesele pupilului)18.

În ceea ce priveşte activitatea părţilor, primul care lua cuvântul era reclamantul, care îşi expunea pretenţiile folosind anumiţi termeni solemni. Faţă de pretenţiile formulate de reclamant, pârâtul putea să adopte trei atitudini :

- să recunoască acele pretenţii – confessio in iure ( potrivit Legii celor XII Table, recunoaşterea în faţa magistratului constituia titlu executoriu, cel ce recunoştea era asimilat cu cel condamnat potrivit principiului confessus pro indicato est);

- sa le nege – infitatio (pârâtul colabora cu adeversarul şi cu magistratul, dar nega pretenţiile, astfel procesul trecea în faza a doua) ;

- să nu se apere corespunzător – indefensio, non defensio uti oportet (pârâtul nu colabora cu reclamantul şi nici cu magistratul la realizarea solemnităţilor, iar ca drept pedeapsă acesta era asimilat cu cel condamnat, procesul netrecând la faza a doua)19.

Organele judiciare în epoca veche erau reprezentate de magistraţi şi judecători. Dacă în epoca regalităţii organizarea proceselor ţinea de competenţa regelui, la începutul republicii această atribuţie a trecut asupra consulilor, iar din anul 367 î. Hr., consulii au cedat pretorului urban oraganizarea proceselor litigioase, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă.

Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi imperium. Primul termen reprezenta dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii legisacţiunilor prin care părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile, iar imperium desemna puterea de comandă a magistratului.

Principalul magistrat judiciar, pretorul, se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formulele legisacţiunii la care s-a recurs, după care pronunţa , în funcţie de datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne : do – vă dau judecător (magistratul confirma judecătorul ales de părţi), dico (magistratul încredinţa obiectul litigios uneia dintre părţi), addico(magistratul ratifica declaraţia unei parţi recunoscând dreptul acesteia)20.

17 Constantin Stoicescu, op.cit, p. 45818 Dan Oancea, op.cit., p. 1219 Ibidem, p.1220 Ibidem, p. 13

8


Totodata, pretorul putea soluţiona anumite litigii, fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului. Mijloacele procedurale utilizate în acest scop sunt: stipulationes praetoriae (contracte verbale încheiate din ordinul pretorului), missio in possessionem (trimiterea reclamantului în detenţiunea sau posesiunea bunurilor pârâtului), interdicta (dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să facă un act juridic, sau dimpotrivă, să nu facă), restitutio in integrum ( ordinul prin care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pemntru reclamant, repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de incheierea acelui act).

Litis contestatio reprezenta ultimul act din faza in iure, în cadrul căreia părţile invitau un număr de martori pentru a lua cunoştinţă de cele petrecute în faţa magistratului, ca şi de voinţa lor de a se judeca. După litis contestatio se considera că pretenţia reclamantului era introdusă în justiţie( res in iudicium deducta), procesul fiind definitiv legat între părţi.

Faza in iudicio

În această fază, spre deosebire de cea in iure, parţile vorbeau în mod liber, fără a apela la formule. După prezentarea pe scurt a obiectului litigiului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, lui revenindu-i şi sarcina probei. Probele puteau consta în martori, înscrisuri şi prezumţii21.

Părţile puteau angaja serviciile unor avocaţi (oratores, patrones, advocati)22, care nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, dar care asistau părţile prin pledoariile lor în care îmbinau cunoştinţele juridice cu arta oratorică.

După ce asculta expunerea cazului şi probele aduse de către părţi, eventual şi pledoariile avocaţilor, judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri23. În cazuri mai complicate , judecătorul putea solicita opinia unui jurisconsult.

Dacă judecarea procesului nu se încheia până la apusul soarelui, moment socotit hora suprema şi care nu putea fi depăşit, ea continua a doua zi.

Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presupunea prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea desfăşura şi în lipsă. Dacă până la amiază nu se înfăţişează decât una dintre părţi, judecătorul îi dă câştig de cauză părţii prezente, potrivit Legii celor XII Table. De asemena, aceeasi lege admitea scuze invocabile totodata de judecător, de arbitru sau de părţi(de exemplu, în caz de boală gravă).

Faza in iudicio se desfăşura tot în forum sau în comitium. Deşi restricţiile calendaristice ale primei faze nu mai operau, exista totuşi un an judiciar (rerum actus) împărţit într-o sesiune de iarnă şi una de vară despărţite prin vacanţe (rerum prolatio) ce corespundeau perioadelor în care se organizau jocuri publice sau în care se desfăşurau lucrările agricole.

21 La acea vreme romanii nu cunoşteau încă ierarhia probelor, în funcţie de forţa lor probantă, astfel că era posibil ca un înscris să poată fi combătut cu martori. 22 Dan Oancea, op.cit., p. 1623 În realitate, „libera convingere a judecătorilor” purta amprenta convingerilor sale de clasă. Jurisconsultul M.Cato: „Dacă convenţia părţilor nu se poate dovedi prin act scris, nici prin martori, atunci se va cerceta în faţa judecătorului cauzei, care dintre cei doi prezintă mai multe garanţii morale”.

9


Judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat. La origine, judecătorii puteau fi aleşi numai din rândul senatorilor; ulterior au putut fi judecători şi reprezentanţii ordinului ecvestru, cu condiţia de a deţine un minim de avere. Pentru a cădea de acord, reclamantul propunea un nume pârâtului (fert, procat judicem) şi acesta ori îl accepta(sumit judicem), ori îl refuza(ejerat judicem) continuându- se astfel până la găsirea unui nume care să convină ambilor. Spre a nu permite pârâtului să zădărnicească propunerea de judecător, probabil că dreptul său de recuzaţiune era limitat, sau în cele din urmă judecătorul era tras la sorţi de pe o listă ad hoc. Odată desemnat, judecătorul jura că va respecta legile, judecătorul incorect expunându-se la pedeapsa capitală.

Alături de judecătorul unic (iudex unus), la romani existau organizate şi tribunale, care puteau fi permanente şi nepermanente. Tribunalele nepermanente erau formate din reperatores aleşi de către părţi în număr nepereche(3,5,7) şi chemaţi să judece procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Recuperatorii judec au şi procesele intentate împotriva guvernatorilor de provincii, pentru abuzurile lor (repentudae).Tribunalele permanente erau în număr de două : decemviri litibus iucandis(cei zece bărbaţi care judecă procesele) şi centumviri (cei o sută de bărbaţi). Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii pe cele privitoare la proprietate şi moştenire. Datorită numărului mare de judecători, tribunalul centumvirilor nu judeca în plen ci pe secţiuni numite bastae24.

2.1.3. Legisacţiunile de judecată

A. Sacramentum reprezintă cea mai importantă legisacţiune, având un caracter general(legisactio generalis), prin care se judecau procesele privind dreptul de proprietate precum şi cele care priveau drepturi de creanţă. Atunci când sancţiona dreptul de proprietate, legisacţiunea îmbrăca forma lui sacramentum in rem, iar când sancţiona drepturile de creanţă(drepturile personale), îmbrăca forma lui sacramentum in personam.Numele legisacţiunii provine de la jurământul (sacramentum) prestat de către părţile litigante. Iniţial, părţile litigante pronunţau un jurământ în faţa regelui, apoi depuneau la pontifi o garanţie cu privire la realitatea susţinerilor făcute. Regele stabilea, prin interpretarea semnelor divinităţii, care dintre părţi invocase zeii în mod injust. Cu timpul, vechiul jurământ s-a transformat într-un pariu exprimat în bani.

Sacramentum in rem este forma originară a acţiunii în revendicare de mai târziu. Gaius, descrie prin Institutele sale, un litigiu ce avea ca obiect dreptul de proprietate asupra unui sclav. Astfel, părţile se prezentau în faţa magistratului cu obiectul litigios.În cadrul procesului, avea loc o vindicatio şi o contravindicatio, ambele părţi reclamând dreptul de proprietate asupra sclavului.Cel care avusese iniţiativa procesului pronunţa următoarea formulă solemnă, însoţită de anumite gesturi rituale: hunc ego hominem ex iure quiritum meum esse aio, secundum 24 Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Editura Alfa, Iaşi, 2004, p. 98

10


suam causa; sicut dixi ecce tibi vindictam imposui25. Adversarul său replica prin rostirea aceleiaşi declaraţii solemne şi prin efectuarea aceloraşi gesturi. Apoi ambele părţi puneau mâna pe sclav, urmând un simulacru de luptă iar magistratul intervenea prin rostirea cuvintelor mitite ambo hominem. În continuare, partea care a avut iniţiativa procesului spunea: „Îţi cer să spui în ce scop ai revendicat?”. La această întrebare adversarul răspundea: „mi-am exercitat dreptul meu când am pus nuiaua”. Apoi urma provocarea la un sacramentum. Cel ce revendicase primul îl provoca pe adversar la un sacramentum, la origine jurământ, transformat apoi în pariu de 500 sau 50 de aşi, după cum obiectul era mai mare sau mai mic de 1000 de aşi. Adversarul răspundea:”şi eu te provoc pe tine”. Magistratul trecea la atribuirea provizorie a lucrului, iar în faza a doua judecătorul pronunţa sentinţa.Sacramentum in personam era o acţiune utilizată în scopul valorificării drepturilor personale ce poartă asupra unor lucruri sau asupra unor sume de bani. Formele sale nu sunt cunoscute în amănunt26. Este de presupus că în faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza a doua. Ca şi la sacramentum in rem, judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect.

B. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) consta intr-o dezbatere contradictorie în faţa magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător sau un arbitru. Această procedură era utilizată în scopul valorificării creanţelor izvorâte din sponsio (forma originară a contractului verbal), în scopul ieşirii din indiviziune, precum şi pentru valorificarea drepturilor al căror obiect era nedeterminat şi care trebuia evaluat de către judecător printr-o litis aestimatio.

C. Condictio a fost introdusă în sec. al II-lea prin legea Sillia pentru a fi utilizată în vederea valorificării creanţelor asupra unor sume de bani, iar mai târziu sfera de aplicare a fost extinsă şi asupra creanţelor ce aveau ca obiect şi alte lucruri determinate( legea Calpurnia). În faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie în faţa magistratului, după care, faţă de răspunsul negativ al pârîtului, reclamantul îl somează să se prezinte din nou in iure, peste un număr de 30 de zile, în scopul alegerii unui judecător27.

2.1.4 Legisacţiunile de executare

A. Manus inectio era utilizată în scopul executării sentinţei de condamnare, atunci când aceasta se referea la o sumă de bani. Întrucât sentinţa de condamnareera pronunţată de un simplu particular, era nevoie de organizarea unui nou proces, deoarece numai magistratul era în măsură să dispună executarea sentinţei.

25 „Afirm că acest sclav este al meu în baza dreptului quiritilor, conform cu condiţia sa juridică; dupa cum am spus, iată, am pus nuiaua pe tine”26 Aceasta se datorează faptului că secţiunea referitoare la sacramentum in personam din Instituţiunile lui Gaius este ilizibilă.27 Dumitru Burghelea, op.cit.,p. 102

11


Dacă în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, reclamantul îl ducea în faţa magistratului unde pronunţa anumite cuvinte solemne, arătând că acesta nu a executat sentinţa. După îndeplinirea tuturor formelor de către creditor şi dacă debitorul nu se liberează prin mijloacele legale existente, magistratul aprobă, pronunţând cuvântul addico cererea creditorului de a-l duce pe debitor în închisoarea sa personală. Cu această ocazie, creditorul pune mâna (mani inectio) pe debitor, luându-l în stăpânire.Debitorul era ţinut în închisoarea personală a creditorului timp de 60 de zile în anumite condiţii, prevăzute amănunţit de Legea celor XII Table. În acest interval de timp, debitorul era scos la trei târguri succesive, unde se anunţa suma pentru care este închis, în speranţa că se va găsi o persoană dispusă sa-i plătească datoria. Dacă după expirarea termenului de 60 de zile datoria nu era plătita, debitorul putea fi ucis ca sclav la Roma28.Când erau mai mulţi creditori trupul debitorului putea fi tăiat în bucăţi, pentru ca aceştia să îşi poată exercita dreptul de răzbunare asupra unei părţi din trupul său.Debitorul putea evita această situaţie prin trei mijloace: plata datoriei, intervenţia unui vindex sau încheind o convenţie prin care se obliga să muncească în calitate de addictus, un număr de zile pentru creditor, în contul datoriei.

B. Pignoris capio (luarea de gaj) are un caracter extrajudiciar, în sensul că nu presupunea existenţa unei sentinţe de condamnare ca urmare a unui proces, nici prezenţa magistratului şi nici măcar prezenţa debitorului29. În câteva cazuri, după ce pronunţa anumite cuvinte solemne în prezenţa martorilor, creditorul putea luaun bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să îşi însuşească acel bun sau să îl înstrăineze, dar dacă debitorul nu plătea, putea să-l distrugă.

2.2. Procedura civilă la epoca clasică a dreptului roman

2.2.1 Apariţia formulei

Epoca clasică romană este epoca de aur a întregii istorii europene deoarece s-au format principalele modele normatice, juridice şi spirituale. Gaius susţine că romanii au creat procedura formulară deoarece legisacţiunile deveniseră greoaie prin formalismul lor

excesiv.30

Aşadar, se simţea în mod special nevoia unei reforme a sistemului procedural care să introducă o procedură mai elastică şi modernă în care părţile şi magistratul să se poată mişca mai liber. Soluţia a reprezentat-o procedura formulară, care a fost introdusă de

28 Cetăţeanul roman nu putea fi facut sclav la Roma, deoarece în foarte vechiul imperiu roman, când libertatea se confunda cu cetăţenia, opera principiul potrivit căruia nici un cetăţean roman nu poate fi sclav la Roma, după cum orice străin venit la Roma era sclav. 29 În fizionomia acestei proceduri de executare, elementele specifice justiţiei private sunt atât de evidente, încât unii jurisconsulţi au refuzat să o considere o adevărată legisacţiune.30 Gaius,op.cit.,p.4,30

12


Legea Aebutia, fără a elimina procedura acţiunii legii. Însă, mai târziu, legile Iuliae iudiciariae, au contribuit la înlăturarea acesteia. Lex Aebutia a introdus formulele în procesele dintre cetăţeni şi a acordat magistratului puterea de a crea noi mijloace juridice. Într-o opinie, legea Aebutia nu a inventat formula, ea numai a sugerat-o printr-un procedeu utilizat în perioada din care legiuitorul s-a inspirat.31

Formula constituie un program de acţiune pentru judecător. Aceasta era alcatuită de pretor în colaborare cu reclamantul si pârâtul si conţine pretenţiile reclamantului, apărările pârâtului şi alte menţiuni, după caz.

2.2.2 Structura formulei

Formula are părţi principale şi părţi accesorii. Sunt părţi principale intentio, demonstratio, adiudicatio, condemantio. Sunt părţi accesorii exceptiones, prescriptiones, duplicile, replicile, triplicile şi celelalte.

A) Părţile principaleIntentio constituie partea esenţială din formulă pentru că în intentio erau trecute pretenţiile reclamantului, adică explică obiectul litigiului. Intentio era de doua feluri :certa – dacă obiectul acestor pretenţii era determinat, un sclav, o sumă de bani sau incerta – dacă reclamantul nu îşi preciza pretenţiile. Intentio poate fi in ius sau in factum. Sunt in ius intenţiile care pun judecătorului o problema de drept civil. Ele se recunosc după termenii ex iure quiritium esse sau dare, facere oportere. Intentio in factum pune judecătorului o chestiune de fapt.32

Demonstratio, al doilea element din structura formulei, reprezintă temeiul, cauza juridică a pretenţiilor reclamantului, ce era indicat sub forma unei scurte expuneri a operaţiunii juridice.

Demonstraţia se găseşte în formulele incerte in ius şi in personarum, precum şi in acţiunile de bună credinţă, dar nu în cele reale.Adiudicatio, al 3-lea element, este întâlnit doar în cadrul acţiunilor reale şi prin acesta se proceda la partajarea masei de bunuri printr-o atribuire a părţilor aferente fiecărui copărtaş. Adiudicatio cuprinde împuternicirea pe care pretorul o acorda judecătorului de a atribui părţilor litigante dreptul de proprietate asupra unor părţi dintr-un lucru stăpânit în comun de către acesta. 33

Prin condemnatio pretorul acorda judecătorului dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Condamnarea în procedura formulară era pecuniară, adică pârâtul trebuie să plătească o suma de bani. Finalitatea cauzei juridice expusă în intentio şi bazată pe temeiul juridic din demonstratio se regăseşte în condemnatio, care nu poate fi decât obligare, sancţionare, condamnare ori respingere a pretenţiilor reclamantului şi

31 Cristinel Murzea,Drept Roman,LuminaxLex,București,2002,p.32232 Mihail Jakotă,Drept Roman,Cugetarea,Iași,2002,pag 16533 Dan Oancea, op.cit.,p.33

13


absolvire a pârâtului. Condamnarea este certa – când suma de bani era stabilită de magistrat în formulă şi incerta – când suma de bani este stabilită de judecător.34

B) Părţile accesoriiPe lângă părţile principale pe care le-am analizat mai sus, formula pretoriană

putea cuprinde, in unele cazuri, şi părţi secundare. Între acestea, un rol deosebit îl aveau excepţiunile (exceptio).

Excepţiile (exceptio) erau prevăzute de către magistrat în cuprinsul formulei în situaţii în care soluţia prevăzută pentru litigiu în condemnatio era prea rigidă pentru a răspunde unor circumstanţe cu caracter accidental35. Excepţiunile sunt mijloace de apărare puse la dipoziţia pârâtului prin care acestea nu nega în mod direct pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura a paraliza acele pretenţii. Exceptio putea fi divizat în civile şi honorarii, deşi ambele emanau de la pretor, în absolutorii (apără pe pârât de orice condamnare) şi minutorii (scădeau cuantumul condamnării), excepţiuni perpetue sau peremptorii şi temporare sau dilatorii. Erorile din intentio conduceau la respingerea acţiunii, la imposibilitatea pentru reclamant de a-şi mai putea valorifica pretenţiile pe cale judiciară.

Prescripţiile (praescriptiones) reprezintă alte părţi accesorii ale formulei. Ele au fost create pentru a fi de folos, in funcţie de cauze, fie reclamantului, fie pârâtului, fie ambelor părţi, deopotrivă. Există prescripţii in favoarea reclamantului şi pârâtului. Prescripţiunile erau inserate în formulă la cererea uneia dintre părţi şi reprezintă precizări de natură, a satisface interesele acesteia. Precizările sunt făcute atât in interesul reclamantului (praescriptiones pro actore) cât şi in interesul pârâtului (praescriptiones pro reo) 36.

Prescripţiile pro actore aveau funcţia de a preciza dreptul dedus în justiţie de reclamant şi de a evita stingerea întregului său drept, ca urmare a efectului extinctiv al lui litis contestatio.

Prescriţiile pro reo aveau funcţia de a zădărnici pretenţia reclamantului, fie pentru că s-a depăşit un termen ce curgea în favoarea pârâtului, fie pentru că soluţionarea acelor pretenţii ar fi prejudecat o chestie mai importantă. Prescripţiile pro reo, pentru pârât, au fost înlocuite în timpurile mai noi prin excepţii. Replica, duplica şi triplica reprezintă părţi accesorii ale formulei în care, în fapt au fost inserate excepţiuni fie în favoarea pârâtului (duplicatio), fie în favoarea reclamantului (replicatio). Semnificaţia lor era aceea a posibilităţii sporite pe care o dobândeşte cadrul procesual de a-şi lărgi sfera excepţiunilor şi, ca atare, de a fi evitate alte noi procese contradictorii.

34 M. Jakotă, op.cit.,p.16735 V. Ciucă ,op.cit.,p.7536 Ibidem,p.33

14


2.2.3 Desfăşurarea procesului

Faza in jure

În primă fază, procedura formulară debuta cu citarea părţilor, în maniera consacrată la epoca veche, căreia i se adăuga o formulă nouă (in factum), pentru garantarea respectării citaţiei. Procedura de citare are un caracter privat, iar sarcina chemării pârâtului la proces îi revine reclamantului. În cazul în care pârâtul nu se prezenta la proces, asupra acestuia nu se putea folosi violenţa ( folosită în procedura acţiunii legii ), ci era supus la plata unei amenzi de 10.000 de sesterţi 37. Ulterior, au apărut alte proceduri de citare. Vadimonium era o înţelegere între justiţiabili prin care fixau ziua de prezentare in faţa magistratului .

Data organizării procesului . Durata anului judiciar era stabilită prin scăderea zilelor de sărbătorare a vacanţelor etc. În timpul lui Marc Aureliu anul judiciar era de 230 de zile.

Locul desfăşurării procesului . Locul procesului era acolo unde se afla pârâtul, acestei reguli i se adaugă principiul ca cetăţeanul roman era îndreptaţit să ceară a fi chemat in judecată în faţa pretorului urban38. Dacă pârâtul nu era domiciliat în Roma putea fi chemat în judecată numai dacă se afla în trecere prin Roma sau putea fi chemat în judecată la instanţa unde a fost încheiat contractul.

Magistratul avea noi modalităţi particulare de acţiune :a) Prelevarea de către reclamant a jurământului pârâtului. Jurământul putea fi luat

celor care nu puteau promite in nume propriu: apărători, mandatari, pupili sau moştenitori.

b) Mărturisirea pârâtului la pretenţiile reclamantului( confessio injure). Reprezintă o formă de stingere a conflictului, a litigiului. Mărturisirea nu poate fi făcută prin intermediari ori prin reprezentant.

c) Interogatoriu luat pârâtului. (Interrogatio injure) . Este sancţionată printr-o acţiune specială bazată pe răspunsurile date de pârât reclamantului la chestiunile concrete puse de acesta sub forma întrebărilor. Cel ce refuză să răspundă la interogatoriu este considerat ca fiind culpabil şi va răspunde pentru tot ceea ce solicită reclamantul.

d) Alte modalităţi precum indefensi, refuzul de a se apăra ori refuzul de a lua formula din partea pârâtului, strecurarea unor erori în redactarea formulei şi acceptarea unui reprezentant juduciar39.

37 V. Ciucă, op.cit.,p.7938 D. Oancea ,op.cit.,p.3539 V.Ciucă, op.cit.,p.80

15


Reprezentarea juduciară se defineşte ca fiind sistemul juridic în care o persoană numit reprezentant, participă la proces in numele altei persoane40. Instituţia reprezentării în justiţie era iniţial sub forma reprezentării imperfecte, iar ulterior chiar şi a celei perfecte. În cazul reprezentării imperfecte, sentinţa producea efecte numai asupra reprezentantului, ceea ce înseamnă că acesta din urmă devenea titular de drepturi şi obligaţii izvorâte din sentinţa pronunţată. În reprezentarea perfectă efectele sentinţei se produc asupra celui reprezentat. În dreptul clasic s-au menţinut vechii magistraţi de la Roma precum pretorul urban, pretorul peregrin şi edilii curuli. De asemenea a apărut si procuratorul ( procurator ad litem- pentru un proces) ce-l reprezenta pe reclamant. Acesta nu trebuie confundat cu defensor-ul (cel care susţine justiţia in interele pârâtului) cu cei care pledează pentru alţii şi care asistau părţile prezente la proces.

Activitatea părţilor. În cadrul procesului, ambele părţi trebuie să fie prezente în faţa magistratului, unde aceştia se exprimau liber. Dezbaterile erau menite a stabili chestiunea de drept pentru a se putea aprecia asupra acordării acţiunii reclamantului. Ca o noutate procesele ce aveau ca obiect o sumă de bani puteau fi soluţionate prin pronunţarea unui jurământ. După încheierea dezbaterilor in jure, pretorul putea acorda sau refuza reclamantului acţiunea. Odată cu acordarea acţiunii are loc litis contestatio, ce reprezintă ultimul act al fazei in jure.

Litis contestatio . Este momentul în care ia sfârşit procesul în faţa magistratului judiciar. Pretorul înmânează reclamantului şi pârâtului tablele cerate pe care este scrisă formula. În procedura formulară, litis contestatio era un moment important. În acel moment se determinau părţile care se judecă, cine este judecătorul, obiectul procesului. În acţiunile de bună credinţă, evaluarea în bani a obiectului acțiunii se făcea avându-se în vedere momentul lui litis contestatio. În acel moment, se aprecia prentenția reclamantului. Litis contestatio produce 3 efecte:a) efect extintiv – dreptul dedus de reclamant in justiţie se stingea .b) efect creator - în locul dreptului iniţial al reclamantului se năştea un nou drept ce avea ca obicet o sumă de bani.c) efect fixator - erau stabilite elementele reale( pretenţiile şi susţinerile părţilor litgante) şi elementele personale (identitatea părţilor şi a judecătorului) ale litigiului.

Prin valorificarea ingenioasă a efectelor lui litis contestatio, romanii au reuşit să realizeze importante inovaţii, în special în materia obligaţiilor41.

Faza in iudicio

În cazul în care litis contestatio consta în clarificarea acţiunii, stabilirea părţilor şi trimiterea formului prin intermediul lor, unui judecător stabil in faţa acesteia se derula a doua fază a procelui – faza in judicio. În cadrul acestei faze prezentarea părţilor în şedinţă de judecată era necesară.

40 E. Molcuţ, op.cit.,p.7441 M. Jakotă,op.cit.,p.145

16


Activitatea părţilor . În urma acesteia nu s-au produs schimbări semnificative în materia regulilor ce guvernau activitatea părţilor în faţa judecătorului. Astfel pârâtul care nu se prezenta la proces era în continuare condamnat în contumacie. Dacă acesta dovedea că neprezentarea sa s-a datorat unor motive serioase, pretorul putea să pronunţe o restitutio in integrum prin care să desfiinţeze sentinţa păgubitoare pentru acesta, considerându-se că sentinţa nu a fost prezentată.

Probele. Sarcina probei. Probele care se administrau constau în martori, înscrisuri, prezumţii, expertize. Sarcina probei revenea celui care afirma o pretenţie. Procesul trebuia judecat într-un anumit termen. Depăşirea acestui termen atrăgea după sine perimarea procesului şi desfiinţarea dreptului nou creat prin litis contestatio. Termenul de perimare diferă după felul instanţei:

Un an pentru iudicia imperio continentia

Un an jumătate pentru iudicia legitima 42

Judecătorii. Numele judecătorilor era afişat pe o tablă albă in piaţa publică. Reclamantul propune şi pârâtul poate refuza sau admite. Dacă nu se înţeleg asupra judecătorului, pretorul desemnează el un judecător de pe album. Dreptul de a judeca l-au dobândit şi cavalerii cu condiţa îndeplinirii unu minim de avere de 400.000 sesterţi, târziu lor li s-au adăugat ş tribunii aerari( persoane din a treia clasă din cens). Listele de judecători erau revizuite anual. Dacă judecata se făcea în puterea legii era valabilă un an jumătate de la data redactării formulei. Dacă judecata se baza pe imperio continens ea nu era valabilă decât în cursul anului elaborării formulei. În nici una din cele 2 categorii de procese, judecătorul nu era pe deplin suveran.

2.2.4 Clasificarea acţiunilor

În dreptul roman acţunile erau foarte numeroase. Pentru fiecare pretenţe exista sau ar fi trebuit sa existe o formulă de acţune. O pretenţie nu putea fi sanţionată , dacă nu exista o sancţiune corespunztoare pe album. Acţiunile se clasifică în:

1)Acţiunile personale (in personam) cuprind termenii dare ,facere, oportere. Aceste acţiuni sancţionează obligaţii născute din contracte din delicte.Acţiunea în restituirea unei sume de bani este o acţiune personală.

42 D.Oancea,op.cit.,p.41

17


Acţiunile reale( in rem) se îndreapta împotriva celui care are lucru în mană cu orice titlu sau contestă dreptul real al reclamantului. Ele sancţionează dreptul real al unei persoane asupra unui lucru sau puterea reclamantului asupra unei persoane. În acţiunile reale, pârâtul trebuie sa dea o promisiune înărită cu garanţii că va plăti suma de bani la care eventual ar putea fi obligat prin sentinţă.

2) Acţiunea de drept strict şi acţiuni de bună credinţăÎn cazul acţiunilor stricte( actiones stricti iuris) acţiunea judecătorului era limitată; el făcea o interpretare strictă, o apreciere riguroasă a pretenţiei formulate în justiţie.Acţiunile de bună credinţă( iudicia bonae fidei) erau personale şi numărul lor a crescut succesiv43.

3) Acţiuni civile şi acţiuni honorariiCele civile invită pe judecători să răspundă dacă pretenţia reclamantului i se parea întemeiată.

4)Acţiuni certe şi incerteDacă intentio era certa sau incerta şi condamnările erau certe sau incerte.

5) Acţiunile arbitrare. În unele cazuri, aceste acţiuni conţineau clausula arbitraria, care invită pe judecător sa nu treacă la condamnarea pârâtului fără a-i propune îndeplinirea unui fapt.

6) Acţiunile populare erau acordate fiecărui cetăţean în interesul obştesc. În general, acţiunile populare erau de origine pretoriană.

7)Acţiunile prejudiciale erau destinate să elucideze o chestiune în vederea unui proces viitor. Acestea nu urmareau condamnarea ci prezicerea unui element din care rezultau anumite consecinţe.

2.2.5 Sentinţa judecătorească

Hotărârea judecătorului era orală. Misiunea judecătorului înceta odată cu pronunţarea sentinţei. Sentinţa exprimă opinia judecătorului despre problema care i se pune, prin formulă judecătorul este pus în faţa unei alternative: condamna sau absolvă. Sentinţa de condamnare avea ca obiect o sumă de bani şi producea doua efecte: forţa executorie şi forţa juridică.

43 I. Anghel,op.cit.,p.424

18


1.Forţa executorie a sentinţei

Actio iudicati - După pronunţarea sentinţei de condamnare, pârâtul avea un termen de 30 de zile ca să plătească suma prevăzută în sentinţă. Dacă pârâtul nu plîtea suma, reclamantul recurgea la acţiunea de executare, aceasta putând fi asupra persoanei sau asupra bunurilor.

Asupra persoanelor era atunci când pârâtul (debitorul) nu plătea suma de bani, era luat de reclamant creditor în inchisoarea personală, unde era obligat să muncească pentru creditorul său până la achitarea datoriei.

Asupra lucurilor era atunci când debitorul era absent sau se ascundea . În acest caz debitorul cerea instanţei permisiunea de a intra în proprietatea bunurilor creditorului pentru a-şi recupera suma de bani. Acest model de executare silită îmbracă două forme: venditio bonorum şi distractio bonorum. Venditio bonorum înseamnp vânzarea în bloc bunurilor debitorului insolvabil şi presupune două faze: missio inbona şi venditio bonorum.

2 Forţa juridică a sentinţei.

Se înţelege autoritatea de lucru judecat care reprezintă un efect comun al sentinţelor, fie ele de condamnare sau de absolvire.

2.2.6 Căi de recurs

Procedura romană nu permitea decât in anumite cazuri posibilitatea de recurs pentru a se desfiinţa sau reforma sentinţa pronunţată. Au existat următoarele căi:

- in integrum institutio – reprezintă o cale necontestată de recurs oricare dintre împricinaţi puetea cere pretorului o repunere în situaţia anterioară;

- intercessio - consulul avea drept de veto sau de intercesiunea contra actelor colegului sau alte unui magistrat de rang inferior.

- appellatio44 (apelul)

Dispariţia procedurii formulare. În timpul epoceii clasice domeniul lui cognitio extraordinem se lărgeşte treptat. În provinciile imperiale, împăratul deleagă jurisdicţua sa unei persoane care hotărăşte extra ordinem. Organizarea judecătorească este unică şi ierarhizatp din care cauză apelul a devenit o cale atât de drept comun. Procedura formulară dispare la sfârşitul secolului al III-ea sau la începutul secolului al IV-lea45.

44 I. Anghel,op.cit.,p.43245 M. Jakotă,op.cit.,p.145

19


2.3. Procedura civilă la epoca postclasică a dreptului roman

2.3.1. Caracteristici socio-istorice şi juridice dominante

Perioada postclasică a dreptului roman coincide, mai mult sau mai puţin, cu istoria Imperiului Roman de Răsărit. Cele două perspective, juridică şi politică, sunt strâns legate, întrucât trăsăturile ce marchează acest Imperiu- centralismul politic, puterea absolută şi influenţa creştinismului explică evoluţia dreptului sau46. Societatea romană cunoaşte la inceputul de secol III d.Cr. din ce in ce mai acut, o criză extinsă ce vizează nu doar domeniul financiar ( care a marcat debutul degringoladei romane) şi cel economic, ci şi ( ulterior, mai ales) cel militar (să ne amintim de grava perioadă de anarhie militară din timpul Severilor), politic şi social. La toate acestea se adaugă desele şi insistentele incursiuni ale popoarelor barbare, uneori de o extremă periculozitate pentru securitatea imperiului.47

2.3.2. Apariţia procedurii extraordinare

După instaurarea Imperiului, alături de procedura formulară apare o nouă procedură de judecată care datorită caracterului ei de excepţie faţă de procedura de drept comun, a fost denumită extraordinară. Aceasta procedură extraordinară (cognotio, persecution extra ordinem) nu ţine seama de ordo şi în care o singura persoană joacă totodata rolul de magistrate şi de judecător. A dispărut aşadar diviziunea procesului în două faze respectiv in ius (în drept) şi in iudicio (în fapt), fapt care a dat şi denumirea noului sistem procedural. Adoptarea acestei proceduri nu s-a facut la o dată fixă, ci in mod lent, cognotio extra ordinem incepând să se aplice înca din timpul formulei, în anumite ipoteze , mai întâi destul de rare, dar apoi din ce în ce mai numeroase, aşa încât celebra constituţiune a lui Diocletian din anul 294.d.Cr., care se considera uneori ca desfiinţând ordo, n-a făcut în realitate decît să generalizeze şi să consfinţească o stare de lucruri anterioară lui48.

Până în secolul al III-lea d.Cr., procedura extraordinară s-a aplicat în paralel cu cea formulară, dar la sfârşitul acestui secol, în momentul instaurării regimului imperial absolut, procedura formulară a fost înlocuita definitiv cu procedura extraordinară. În fond, procedura extraordinară a fost impusă de noua organizare politică a societăţii romane, în care rolul central îl avea imparatul. Astfel, împăratul Octavianus Augustus a fost cel care a dat valabilitate codicilelor se fideicomiselor ,

46 Gheorghe Bichicean, Drept roman. Institutii- Izvoare- Jurisdictii, C.H. Beck, 2008, p.31247 Valerius Ciuca. Lectii de drept roman, vol. 1, Polirom, Iasi, 1998, p.9048 Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, retiparire dupa ,, Editiunea a-III-a revazuta si adaogita,, Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 497

20


din raţiuni practice, ca substituite acceptabile ale testamentelor. Ulterior, practica extra ordinem a cunoscut o amplă extindere în textele prudenţilor.49

2.3.3. Trăsăturile esenţiale ale procedurii extra ordinem

Regulile procedurii administrative s-au extins încă din timpul epocii clasice la unele procese civile, luând astfel naştere procedura extraordinară, care, aşa cum am arătat se generalizează în epoca postclasică.

a) se numeşte extraordinară adică în afara extra de ordo;b) diviziunea procesului, formula, iudex privatus(judecătorul particular) au

disparut;c) magistratul judeca în persoana sau deleagă un funcţionar inferior în rang;d) dezbaterile, discuţiile părţilor nu mai au loc în aer liber ci într-o clădire,

judecătorul era despărţit printr-o perdea care se deschidea numai la pronunţarea sentinţei;

e) dezbaterile sunt orale, însă necesită şi încheierea unor procese verbale, actele scrise luând din ce in ce o importanţă mai mare;

f) în materie de probe, proba testimonială (cu martori) este mai puţin în favoare ; de la împăratul Constantin declaraţia unui singur martor este fără valoare, trebuind să fie cel puţin doi martori;

g) în favoarea unor anumite persoane există reguli derogatorii care se abat de la dreptul comun , de pildă îndeplinirea unor anumite condiţii pentru a fi judecat – procesele privilegiaţilor;50

h) plângerile cu caracter administrativ (cu titlu de exemplu : ale sclavilor împotriva stăpânilor ori împotriva terţilor pentru nerespectarea pactelor sancţionate , precum redemption suis numis ; pactio pro libertate ;

i) plângerea fiicei împotriva lui pater familias care nu vrea s-o doteze sau care nu-i permite să se căsătorească;

j) acţiunile avocaţilor care cer onorariul cuvenit;k) plângerile soţiei împotriva fostului ei soţ pentru recunoaşterea calităţii de

copil legitim ;l) plângerile părinţilor împotriva fiilor neascultători;51

2.3.4 Organizarea judiciară la epoca postclasică

a) Magistraţii

49 V. Ciuca , op.cit, p.9050 Constantin Stefan Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, Universitatea din Bucuresti, 1973, p.88-8951 Mihail Jakota, Drept roman, Cugetarea, Iasi, 2002, p. 191-192

21


În această epocă, organizarea judiciară romană suferă o serie de transformari determinate de complexitatea, întinderea şi greutatea pe care le capătă întreaga administraţie imperială.

În secolele III-IV d.Cr., Imperiul Roman traversează o criză cu multiple faţete. Pentru a-i face fată, puterea absolută imperială se ranforsează. Birocraţia centralizată ce se dezvolta în jurul împăratului, în aşa numitele comitaturi (comitatus), în fruntea cărora se afla însăşi curtea imperială, compusă din personalul consiliului şi birourile imperiale, sub autoritatea unică a sambelanului.52

Totodată în perioada postclasică, în perioada Dominatului nu mai existau magistrate învestiţi în mod special cu administrarea actului de justiţie (jurisdiction). Competenţele judiciare şi cele administrative sunt reunite în persoana aceloraşi funcţionari imperiali. Pretorul urban, cu timpul îşi va pierde competenţa generală de administrator al jurisdicţiei civile, rămânând cu atribuţia de organizator de spectacole (circenses). În acelaşi timp, jurisdiction este preluată de prefecţii oraşelor, care, la Roma şi Constantinopol, dobândesc şi competenţa generală de a judeca.

În provincii se menţin magistraţii municipali, cu aceleaşi competenţe ca în perioada Principatului şi cărora li se adăuga aşa-numiţii defensores civitati lacorum ( apărători ai cetăţenilor, avocaţi ai poporului în accepţiune modernă). Acesti civitatis defensores obţin şi unele competenţe în cauzele minore (cauze a căror valoare disputată nu depăşeşte valoarea corespunzătoare a 300 de aurei – bănuţi de aur -, aşa-numiţii minores causae.

b) Judecătorii

Separarea administrării actului de justiţie de judecata propriu-zisă ia sfârşit în epoca Dominatului. Sub acelaşi termen de judex îi găsim pe toţi magistraţii care au competenţe speciale în materie de judecată. Colegiile de centrumviri (centumvirale judicium) şi decemvirii şi-au restrâns competenţele, până la dispariţie. În această fază a Imperiului, centumvirii mai păstrau puţine atribuţii de judecată în materie succesorală ( omisiuni, anulări de testamente şi dezmoşteniri), iar decemvirii continuau în calitatea lor de responsabili de secţiuni ai tribunalelor centumviriale, să soluţioneze cauzele relative la cetăţenie şi libertate.

Instituţia lui unus judicus, a judecătorilor private dispare, pe fondul crizei generalizate din imperiu., tradiţia lui bonus vir cunoaşte o nouă redeşteptare în practicile justiţiabilităţii neetatice.

În aceeaşi perioadă, ca semn al puterii sporite dobândite de creştinism sub împăraţii creştini, începând cu Constantin cel Mare, episcopii dobândesc un drept exorbitant, chiar de a judeca pricini laice. Judecata episcopilor a dobândit o largă răspândire în rândul creştinilor şi ca urmare a compromiterii magistraţilor judiciari (judex) prin abuzurile lor.

Abia în anul 398 în Imperiul de Rasarit judecata episcopală este abrogată. In anul 452, se restabileşte ordinea iniţială, recunoscându-se episcopilor doar dreptul de

52 V.Ciuca, op. cit, p.51

22


a soluţiona afacerile civile în chip de arbiter, în baza unui compromis între părţi şi, fireşte alături de competenţa generală în cauzele religioase.53

2.3.5. Desfăşurarea procesului

a) Citarea

Procesul extraordinar începe printr-o citaţiune, pentru ca pârâtul să fie prevenit de intenţiunea adversarului său şi sentinţa să nu fie obţinută prin surprindere. Litis denuntiatio, care, după unii, ar fi fost citaţiune chiar sub procedura formulară, dar care probabil s-a aplicat şi în timpul acela numai afacerilor judecate extra ordinem, este acum procedeul normal54. Reclamantul se adresa magistratului cu petiţia sa (postulation simplex) prin care işi înfăţişa pretenţiile şi solicita acţiunea. Dacă magistratul aproba, va autoriza adresarea unei notificari adversarului. Comunicarea citaţiei se realizează la origine de către reclamant , această sarcină fiind preluată mai târziu de grefa instanţei, care avea dreptul de a întocmi actele de procedură (ius acta conficiendi). Reclamantul avea la dispoziţie patru luni pentru începerea dezbaterilor, după care era decăzut din drept.. El putea beneficia, de două ori, de o prelungire ( reparatio temporum). Neprezentarea pârâtului la proces atragea după sine procedura contumaciei.

Litis denuntiatio a fost înlocuit mai tarziu cu procedura prin libel.55 Reclamantul sesiza pe magistrate printr-o postulation prin care, expunandu-si pretentiile, cerea autorizarea de a-l cita pe parat . Daca magistratul încuviiţa, pretenţiile reclamantului erau trecute într-un libellus conventionis, care se comunica pârâtului printr-un agent al instanţei. Pârâtul citat putea raspunde printr-o întampinare (libellus contradictionis) şi să promită cu cauţiuni (cautio iudicio sisti) că se va infăţişa la proces. Dacă refuza prestarea cauţiunii, se expunea unor măsuri de constrângere corporală din partea agentului judecătoresc.

Procesul se putea judeca şi în lipsă. Dacă pârâtul nu se putea prezenta, citarea era repetată de trei ori, după care pârâtul era declarat contumax, iar procesul se judeca în absenţa lui. În caz că pierdea procesul, pârâtul care lipsise nu mai putea face apel (contumax non appellat)56 . El putea ataca sentinţa doar pentru cauză de nulitate sau dacă susţinea că, în realitate, nu a fost absent. În timpul lui Justinian, procesul se putea judeca şi în lipsa reclamantului.

b) Locul desfăşurarii procesului

Administrarea justiţiei nu se mai realiza în mod public .Procesul se judeca acum într-o cladire (secretarium, secretum), anume destinată, iar dezbaterile erau secrete, la

53 Ibidem, p.5254 C.Stoicescu, op.cit, p.19255 Dan Oancea, Introducere in dreptul roman, C.H.Beck, Bucuresti, 2009, p.5356 Ibidem, p.53

23


ele participând numai magistratul, părţile şi avocaţii lor, precum şi funcţionarii judecătoreşti. Publicul avea acces numai la momentul pronunţării sentinţei.

c) Regimul probelor

Numeroase precizări apar in reglementarea probelor. Pârâtul care indica o excepţie , trebuie s-o probeze. Proba cu martori este privită cu o anumita suspiciune. Forta probantă absolută dobandeau doar inscrisurile ce emanau de la un notar sau de la un magistrat competent57. Pentru a fi luate in considerare, înscrisurile sub semnatură privată trebuiau întocmite în prezenţa martorilor şi semnate de către aceştia şi de acela care le redacta.

Mărturisirea dobândeşte şi ea o recunoaştere tot mai largă ca forţă probantă. Ea aducea unele avantaje chiar pârâtului marturisitor, care beneficia, graţie unui senatus-consult dat încă din timpul lui Marcus Aurelius, de o prorogare a executarii obligaţiei, asimilându-l astfel pe confessus unui judicatus. Mărturisirea trebuia sa fie însă judiciară. Mărturisirea extrajudiciară nu producea efecte decât în mod excepţional.

Jurământul ca mijloc de probă avea o forţă probantă de sine stătătoare.Acesta putea fi: un jurământ necesar, conform căruia adversarul din proces, prelevându-se de el, putea obţine câştig de cauza, întrucât judecătorul nu-l putea respinge decât în mod excepţional. Jurământul supletiv sau de compilare (sacramentum tantum), care reprezenta o facultate a magistratului (ope judiciis) aflată la dispoziţia sa în cazul în care probele administrate nu-l satisfaceau sub raportul valorii şi forţei lor probante, pentru a-i forma o convingere în baza căreia se pronunţa sentinţa.

În ceea ce priveşte prezumţiile legale, acestea nu cunoşteau o extindere mult prea larga. Printre cele mai cunoscute sunt: prezumţiile din materia comorienţilor, prezumţia de paternitate, prezumţia de donaţie făcută de către soţ ori de către copii, cu privire la bunurile soţiei, bunuri dobândite în timpul căsătoriei şi a căror provenienţă nu o poate dovedi.

În timpul lui Justinian , prezumţiile relative (juris tantum) care suportau proba contrarie se inmulţesc, uşurând munca judecătorului. Prezumţiile simple, judecătoreşti, chiar dacă sunt recunoscute ca veritabile probe, ele sunt limitate în cazurile indicate de lege pentru a nu încuraja arbitrul judecătoresc58.

d) Dezbaterile în fond asupra cauzei

După administrarea tuturor probelor discutate şi admise de către judecator, urma faza dezbaterilor judiciare asupra fondului cauzei. Pentru aceasta, judecătorul dădea mai intai cuvantul avocatului reclamantului, pentru a-şi prezenta concluziile- postulatio . Urma apoi ca avocatul pârâtului (dacă acesta din urmă era reprezentat sau asistat), care-şi expunea propriile concluzii- contradictio. Ambele părţi îşi puteau adresa reciproc întrebari, pe parcursul întregului proces la fel ca şi judecătorul pentru clarificarea aspectelor litigiului.59

57 C.Stoicescu, op.cit, p. 50058 V. Ciucă, op.cit, p. 99-10059 D.Oancea, op.cit, p. 53

24


e) Hotărârea judecătorească

Procesul se încheia printr-o sentinţă pronunţată în mod public şi cu prezenţa funcţionarilor judecătoreşti. Dacă, însă, cauza rămânea suspendată o perioadă mai mare de trei ani, litigiul se stingea de o manieră excepţională. In procedura extraordinară s-a generalizat condamnarea în natura ( ad ipsam rem) , realizându-se astfel, în sfârşit, un vechi dezirat, necesar sancţionării drepturilor subiective, cu referire specială la dreptul de proprietate60 .Sentinţa de condamnare nu mai era deci exclusiv pecuniară, ci se referea acum la însuşi obiectul pretenţiilor reclamantului, prin sentinţa sa judecătorul putându-l obliga pe pârât, după caz , să restituie lucrul pretins de reclamant sau să-şi execute întocmai obligaţia asumată. Se păstrează litis contestatio, dar unele efecte sunt trecute acum în momentul când se introduce acţiunea, cum ar fi întreruperea prescripţiei.

f) Executarea hotărârii

Dacă este vorba despre restituirea unui lucru, hotărârea se executa de bună voie sau cu ajutorul forţei publice (manu militari). Dacă pârâtul este obligat la plata unei sume de bani şi nu plâteşte sau nu poate plăti, se recurge la executarea asupra persoanei: în acest caz, închisoarea publică pentru datorii a înlocuit închisoarea privată, în virtutea unei constituţii din anul 388 a împăraţilor Theodosius I. Valentinianus II şi Arcadius. Creditorul care, încălcând interdicţia împăraţilor, duce în inchisoarea privată pe debitor, se face vinovat de crimen laesae maiestatis. Totuşi, practica aceasta n-a dispărut.61

Dacă executarea în natură nu putea fi realizată, se apela la pignus ex iudicati causa captum, prin care un lucru este sechestrat în baza hotărârii judecătoreşti şi, apoi, este vândut. S-a păstrat cesiunea averii (cessio bonorum). Cei care puteau să beneficieze de aceasta nu puteau plati deoarece şi-au pierdut averea dintr-o cauză de forţă majoră (inundaţie, incendiu, război), dar nu şi cei care au incercat să fraudeze pe creditori ori şi-au risipit averea.

g) Căile de atac

Împotriva sentinţei, partea nemulţumită putea face apel (libellus appellatorius) fie imediat, oral, fie în scris, într-un termen scurt62. Apelul se introducea la instanţa care a dat hotărârea şi care era obligată să-l trimită instanţei superioare, însoţit de un referat. Acesta era suspensiv de executare si devolutiv de instanţă, adică prima

60 Ibidem, p.5461 M.Jakota, op.cit, p.19562 De doua sau de trei zile şi de zece zile in dreptul lui Justinian: cf. Cornil, Droit romain, p. 480

25


hotărâre nu putea fi pusa în executare pană la judecarea cererii de apel, şi a doua instanţă trebuia să cerceteze din nou fondul procesului.63

2.3.6. Concluzii

Iată în trasături largi transformările procedurii civile romane. Justiţia romană- orice forme ar fi fost întrebuinţate în decursul secolelor- are însă aceeaşi esenţă de clasă. Este justiţia proprietarilor de sclavi, este justiţia care are drept scop realizarea intereselor bogatului în detrimentul săracului. Este justiţia care nu vrea să cunoască situaţia umilitoare a sclavului, lăsat ca simplu obiect la discreţia propietarului de sclavi. Terentiu, poet comic roman imputa legislaţiei romane faptul că nu dadea drept sclavilor să se planga în justiţie( Phormio II, I).

Totuşi la sfârşitul epocii clasice s-a permis o plângere pe cale administrativă a sclavului contra stăpânului său, dar numai în anumite cazuri când sclavul a fost dezrobit prin testamentul distrus de moştenitori, când nu se ţine de cuvânt să elibereze pe sclav. Toate aceste cazuri se explică însă tot prin interesele clasei dominante pentru a descoperi cât mai repede şi a pedepsi cât mai sever faptele care vătămau aceste interese.64

63 Vladimir Hanga-Mihail Jakota, Drept privat roman, Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1964, p.10164 C. Tomulescu, op.cit, p.89-90

26


Bibliografie

1. Anghel, Ion, Drept roman (manual), Ediţia a 4-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, 2002

2 .Bichicean, Gheorghe, Drept roman. Instituţii●Izvoare●Jurisdicţii, C.H. Beck, 2008

3. Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iaşi, Ed. Alfa, 2004

4. Ciucă, Valerius, Lecţii de drept roman, vol. 1, Polirom, Iaşi, 1998

5. Ciucă, Valerius, Lecţii de drept privat roman –jus actionum, Editura Graphix, Iaşi, 1994

6. Gaius, Instituțiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de Aurel N. Popescu, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România,1982

7. Hanga, Vladimir, Jakota, Mihai, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964

8. Jakota, Mihai Vasile, Drept roman, 2 volume, Iaşi, „Chemarea", 1993

9. Molcuţ, Emil, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1993,

10. Motica Radu, Vasile Val, Popa, Drept privat roman, Editura Presa Universitară română, Timişoara, 1994

11. Murzea, Cristinel, Drept roman, ediţia a 2-a, Bucureşti, Ed. ALL Beck, 2003

12. Popa, Vasile Val, Drept privat roman, Bucureşti, Ed. ALL Beck, 2004

13. Stoicescu, Constantin , Curs elementar de drept roman, retipărire după „Ediţiunea a III-a revăzută şi adăogită”, Universul Juridic, Bucureşti, 2009

14. Tomulescu, Constantin Ştefan, Drept privat roman, Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, 1973

27

Date post:	05-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	georgiana-paval
View:	174 times
Download:	5 times

Referat Roman Legisactiuni Corect 2.

Documents