CUPRINS 1. Scurt istoric privind politica de securitate a Uniunii Europene ................................................................. 1 2. Politica Externă de Securitate Comună – concept şi obiective. .4 3. Dinamica Politicii Externe de Securitate Comună în anii ‘90. .5 3.1. Transformarea europeană şi uniunea politică: 1990-1992....5 3.2. Învăţarea aplicată: 1992-1996.............................8 Concluzii....................................................... 10 Bibliografie.................................................... 11
Transcript
CUPRINS
1. Scurt istoric privind politica de securitate a Uniunii Europene................................................1
2. Politica Externă de Securitate Comună – concept şi obiective..................................................4
3. Dinamica Politicii Externe de Securitate Comună în anii ‘90..................................................5
3.1. Transformarea europeană şi uniunea politică: 1990-1992.................................................5
Tratatului de la Roma a determinat reluarea demersurilor vizând crearea unei astfel de componente
la nivelul Comunităţii Economice Europene. Ulterior, prin înfiinţarea, în 1974, la nivelul CEE a
Consiliului European (şefii de state sau de guvern) ca principal for de decizie, coordonarea politică
europeană s-a îmbunătăţit în mod vizibil.
Decizia statelor membre de a da un rol mult mai pronunţat Uniunii Europei Occidentale în
gestionarea securităţii europene a condus, ulterior, la adoptarea Platformei de la Haga (27
octombrie 1987) prin care se stabileau coordonatele viitoarelor activităţi pe care această organizaţie
avea să le îndeplinească.
Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht (februarie 1992) şi crearea Uniunii Europene,
dimensiunea de securitate şi apărare europeană a căpătat trăsături mult mai pronunţate.
Transformările instituţionale pe care Comunităţile Economice Europene le-a înregistrat prin
intermediul noului tratat au permis asumarea de către UE a Politicii Externe şi de Securitate
Comună – PESC (pilonul II) care includea şi “un potenţial cadru al unei politici comune de
apărare” care ar fi putut “conduce, în timp, la apărare comună” (Art. J.4). Pentru prima oară de la
sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial dimensiunea europeană de securitate şi apărare
beneficia de un cadru juridic care să-i permită dezvoltarea instituţională. Sub aceste auspicii,
Uniunea Europei Occidentale devenea parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene fiind,
practic, “principalul instrument de aplicare a deciziilor şi acţiunilor cu implicaţii în domeniul
apărării”.2
În 1997, a fost adoptat, noul Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam),
dimensiunea Politicii Externe şi de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. În acest mod, a
fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună iar Consiliul
European a dobândit competenţe sporite în definirea orientărilor strategice în domeniul securităţii şi
apărării. În acelaşi timp, Tratatul de Amsterdam includea statutul Uniunii Europene de beneficiar al
capabilităţilor Uniunii Europei Occidentale. Uniunea Europeană a preluat Misiunile de tip
Petersberg care au fost incluse în cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de
securitate şi apărare la nivelul Uniunii.
Consiliul European din iunie 1999, defăşurat la Cologne (Köln), a adoptat platforma politică
de acţiune pentru ca „Uniunea Europeană să deţină capacitatea de a derula acţiuni autonome,
2 Broşura PESC – Politica Europeană de Securitate şi Apărare
2
susţinute de forţe militare credibile, instrumente de decizie corespunzătoare şi disponibilitatea de a
le folosi pentru a răspunde la crize internaţionale, fără a aduce vreun prejudiciu NATO”.
Au fost adoptate o serie de măsuri organizatorice vizând adaptarea instituţională a UE
precum: nominalizarea lui J.Solana în funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de
Securitate Comună şi Secretar General al Consiliului Uniunii Europene; crearea structurilor
responsabile pentru gestionarea problematicii de securitate şi apărare la nivelul Uniunii Europene –
Comitetul Politic şi de Securitate – PSC, Comitetul Militar (EUMC) şi Statul Major Militar
(EUMS); regularizarea sistemului de consultare la nivelul Uniunii Europene prin derularea
periodică a reuniunilor Consiliului Afaceri Generale.
Deciziile adoptate de Consiliul European de la Cologne au marcat debutul Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA), concepută instituţional ca parte integrantă a pilonului II
UE – Politică Externă şi de Securitate Comună. Sub aceste auspicii, Preşedinţia finlandeză a
Consiliului Uniunii Europene (iulie-decembrie 1999) şi-a asumat responsabilitatea pentru
dezvoltarea structurată a PESA. În acest sens, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999)
a adoptat obiectivul global PESA – Helsinki Headline Goal (HG 2003) care viza punerea la
dispoziţia Uniunii Europene a unui pachet de forţe şi capabilităţi care să permită derularea de către
Uniune a misiunilor de tip Petersberg. Din această perspectivă, statele membre s-au angajat pentru
crearea, până în 2003, a unei Forţe de Reacţie Rapidă Uniunii Europene capabilă să fie dislocată în
termen de 60 de zile, putând a fi menţinută în teatru pentru cel puţin 1 an.
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au influenţat şi modul de formulare a răspunsului
Uniunii Europene la astfel de ameninţări. Astfel, Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a
decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include şi combaterea terorismului. În
acelaşi timp, relaţia UE-NATO a căpătat o identitate instituţionalizată prin adoptarea, în decembrie
2002, la Copenhega, a Acordurilor NATO-UE privind accesul Uniunii Europene la mijloacele şi
capabilităţile Alianţei, altele decât cele naţionale, în vederea derulării de operaţii sub conducerea
Uniunii.
Încheierea acestor aranjamente va permite lansarea, în martie 2003, a primei operaţiuni
militare a Uniunii Europene – Concordia (FYROM) şi, ulterior, a operaţiunii post-SFOR, Althea, în
Bosnia-Herţegovina (în decembrie 2004).
Summit-ul din decembrie 2003 a marcat o nouă etapă a procesului de dezvoltare a identităţii
europene în domeniul securităţii şi apărării. Principalul eveniment ce a marcat desfăşurarea
reuniunii şefilor de state şi de guverne l-a reprezentat adoptarea Strategiei de Securitate a Uniunii
3
Europene elaborată sub coordonarea Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate
Comună, Javier Solana.
„Documentul Solana”, după cum avea să fie cunoscută Strategia de Securitate, vizează
stabilirea obiectivelor strategice ale Uniunii Europene din perspectiva asumării unui rol mult mai
pronunţat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri şi ameninţări. Pornind de la
analiza globală a impactului acestora asupra securităţii europene se stabileau 3 obiective majore pe
care Uniunea trebuie să le promoveze în susţinerea valorilor şi principiilor ce o guvernează:
promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de
capabilităţi (militare şi civile) pe care Uniunea Europeană le posedă; orientarea demersurilor
Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a Europei (Orientul
Mijlociu, Balcani şi Caucaz); menţinerea ordinii internaţionale prin promovarea multilateralismului
efectiv, prin respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, în deplin acord cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite.
2. Politica Externă de Securitate Comună – concept şi obiective
Conceptul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare s-a dezvoltat în strânsă
corespondenţă cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica
Externă şi de Securitate Comună – PESC, ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului
de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene. În al doilea rând,
este vorba de Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA sau, respectiv, Politica
Europeană de Securitate şi Apărare Comună –PESAC concept care a dobândit în ultimii ani tot mai
multă substanţă şi care este parte componentă intrinsecă a PESC.3
Premisele dezvoltării PESC şi PESA au fost statuate de Tratatul privind Uniunea Europeană
(1992), care stipulează la articolul J.4 a Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună
înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în
perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare
comună”.
3 Institutul European din România - ,,Politicii europene de securitate şi apărare – element de influenţare în domeniul politicii de securitate şi apărare”, studiul nr.4, Bucureşti 2004
4
Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri
speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în
unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este
exclusă. Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate şi de statele membre, în conformitate cu
tratatele. Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei în acest domeniu sunt definite
prin tratate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii,
cu excepţia competenţei de a controla respectarea articolului 40 din prezentul tratat şi de a controla
legalitatea anumitor decizii menţionate la articolul 275 al doilea paragraf din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.4
Conform Tratatului Uniunii Europene (art. J.1.), obiectivele Politicii Externe de Securitate
Comună sunt următoarele: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii; consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele;
menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la
Paris; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de
drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
3. Dinamica Politicii Externe de Securitate Comună în anii ‘90
3.1. Transformarea europeană şi uniunea politică: 1990-1992
Conferinţa inter-guvernamentală(CIG) planificată pentru 1990-1991 a intenţionat la început
să se concentreze asupra uniunii monetare şi consecinţelor sale instituţionale, dar nu în mod direct
asupra uniunii politice, definită în termenii politicii externe şi de apărare. Revoluţiile din Europa
Centrală şi de Est din 1989 şi mişcările rapide spre unificarea germană, care au urmat în 1990, au
adus politica externă şi de securitate pe agenda Conferinţei inter-guvernamentale. Unul din
scopurile fundamentale ale integrării vest-europene, de la Planul Schuman încoace, a fost, în
definitiv, restrângerea suveranităţii unei Germanii reconstruite; sfârşitul Războiului Rece a readus
Germania în centrul unui continent potenţial reunit. Totuşi, primele reacţii au apărut la Washington.
4 ,,Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene”, Titlul V, Cap.2, Art.24
5
În discursul său de la Bruxelles din 12 decembrie 1989, James Baker, Secretarul de Stat american, a
propus o remodelare a comunităţii politice atlantice, cu o agendă care se extindea de-a lungul unei
întregi game de chestiuni politico-militare, economice şi de mediu. Guvernele vest-europene s-au
opus ideii încorporării acestei relaţii redifinite într-un nou tratat. Declaraţia Transatlantică, semnată
în toamna anului 1990, a dat formă şi a extins relativ modest reţeaua de contacte dintre Comisia
Europenă, preşedinţia Cooperării Politice Europene(CPE) şi administraţia americană (Peterson
1994) şi nu a abordat relaţia de apărare.5
În martie 1990, guvernul belgian a propus o a doua Conferinţă inter-guvernamentală cu
privire la “uniunea politică”. Parisul şi Bonul au aprobat de comun acord iniţiativa belgiană,
propunând ca, Conferinţa inter-guvernamentală să formuleze o politică externă şi de securitate
comună, drept trăsătură centrală a Uniunii Europene.
Exista un clivaj la fel de important, pe care multe delegaţii erau mai puţin dispuse să îl
recunoască, între acele state care aveau capacitatea şi sprijinul intern necesar pentru politici externe
active şi acelea pentru care o politică externă angajată era înconjurată de interdicţii politice. Aici
Franţa şi Marea Britanie se aflau la un capăt al spectrului, iar Germania, guvernul cel mai hotărât în
a face presiuni pentru Politica Externă de Securitate Comună, la celalalt. Când Irakul a invadat
Kuweitul în august 1990, Marea Britanie a răspuns apelurilor Statelor Unite pentru sprijin militar
prin trimiterea unei divizii blindate; Franţa a putut să adune şi să trimită din forţele sale
convenţionale învechite doar o divizie incompletă şi dotată cu armament uşor, pe care SUA a
considerat-o de utilitate marginală. Navele şi avioanele italiene au oferit sprijin; Germania a
contribuit la costurile financiare ale operaţiunilor militare, fără nici o implicare militară. Aceasta a
reflectat interdicţiile istorice şi constituţionale privind proiectarea puterii militare dicolo de
graniţele germane, o interdicţie faţă de care opinia publică şi partidele din opoziţie din Bundestag
au rămas ferm angajate. Belgia a respins o solicitare britanică de a furniza muniţie forţelor sale din
Golf – în principal, se zvonea, deoarece muniţia nu era sigură.
În iunie 1991, la izbucnirea crizei iugoslave, cele mai multe dintre problemele sensibile ale
Conferinţei inter-guvernamentale au rămas nerezolvate. Miniştrii s-au adunat pentru a discuta
principiile viitoarei politici comune, dar au descoperit că nu sunt de acord în ceea ce priveşte
acţiunile imediate. Spre sfârşitul Conferinţei inter-guvernamentale, guvernul german, care a
exercitat presiuni pentru a obţine un angajament ferm faţă de Politica Externă de Securitate
Comună, a ameninţat că va recunoaşte unilateral Croaţia, în pofida faptului că partenerii săi erau de
comun acord să nu facă acest lucru.
5 Helen Wallace, William Wallace, ,,Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană”, Institutul European din România, Bucureşti 2005, p.411
6
Negocierile din cadrul Conferinţei inter-guvernamentale s-au concentrat în schimb pe
probleme instituţionale. Guvernele german şi cele ale statelor Benelux erau în favoarea aducerii
politicii externe în cadrul Comisiei Europene. Francezii şi britanicii se opuneau, deoarece o politică
externă efectivă, care includea problemele “dure” ale securităţii şi apărării, nu se poate sprijini
decât pe angajamentele guvernelor naţionale. Primul “document neoficial” al preşedinţiei
luxemburgheze, circulat în aprilie, a schiţat un model cu “piloni”, în care Politica Externă de
Securitate Comună şi justiţia şi afacerile interne(JAI) rămâneau în afara Comisiei Europene
propriu-zise. Preşedinţia olandeză succesivă a fost mult mai comunitară, dar natura radicală a
propunerilor sale de a integra complet politica externă şi de securitate în cadrul Comisiei Europene
a atras sprijin doar din partea belgienilor.
La summitul NATO de la Roma din 7-8 noiembrie 1991 s-a ajuns la un compromis, după
câteva schimburi dure de replici între liderii francezi şi americani, de la preşedinţi în jos. Noul
“Concept Strategic” al NATO, cu care au fost de acord şefii de guverne, a aprobat dezvoltarea unor
forţe europene multinaţionale, dar reafirma de asemenea întâietatea NATO ca forum de cooperare
în domeniul apărării.
Cel mai remarcabil aspect al negocierilor Politicii Externe de Securitate Comună din 1990-
1991 a fost modul eficient în care acestea au fost limitate la cadrul reţelei de miniştri de externe
înfiinţată în cadrul Cooperării Politice Europene, şi cât de puţină atenţie li s-a acordat de către
presă, de către politicienii din afara guvernelor, de către parlamentele naţionale sau de către
publicul larg. Chiar şi miniştrii apărării din Paris şi Bonn au fost excluşi de la consultările
referitoare la iniţiativele franco-germane, un factor care a explicat lipsa detaliilor din propunerile
franceze succesive. Dacă negociatorii ar fi abordat chestiunea resurselor şi capacităţilor necesare
pentru a atinge aşteptările ridicate de retorica lor ambiţioasă, atunci ar fi fost necesară implicarea
miniştrilor de finanţe şi a parlamentelor, acestea fiind urmate de presă şi public. Dar o mare parte
dintre negocierile Politicii Externe de Securitate Comună de la Maastricht s-au referit la pseudo-
controverse în spatele umbrelei de securitate oferită de Statele Unite, în timp ce şefii de guverne
erau preocupaţi de uniunea monetară şi politica socială. Tratatul Uniunii Europene i-a obligat pe
semnatarii săi să raporteze cu privire la funcţionarea Politicii Externe de Securitate Comună în
cadrul următoarei Conferinţe inter-guvernamentale, care urma să fie convenită în 1996, legându-o
de revizuirea la 50 de ani a Tratului Uniunii Occidentale, prevăzută pentru 1998.
3.2. Învăţarea aplicată: 1992-1996
7
Evoluţiile ulterioare au rezolvat câteva dintre problemele nesoluţionate de la Maastricht,
fără a se aştepta ratificarea. Parţial sub presiunea evenimentelor din estul şi sud-estul Europei,
parţial datorită relaţiilor personale excelente dintre secretarul general german al NATO şi omologul
său olandez din Uniunea Europei Occidentale, reuniunea ministerială UEO de la Bonn din iunie
1992 a putut să schiţeze în ,,Declaraţia de la Petersberg” rolul distinct al Uniunii Europei
Occidentale în desfăşurarea unor operaţiuni de menţinere şi impunere a păcii. Rivalitatea franco-
britanică asupra forţelor europene comune s-a atenuat; brigada franco-germană extinsă acum la
Eurocorps, căreia i s-au alăturat contingente mixte spaniole şi belgiene, urma a fi “repartizată”
UEO, alături de alte forţe “europene” mixte din NATO, şi a fost ”pusă la dispoziţie” pentru o
eventuală utilizare de către UEO.
Procesul principal de învăţare pentru guvernele europene a fost evoluţia crizei iugoslave.
Ves-europeni s-au adresat în mod instictiv Statelor Unite ale Americii, pentru ca aceasta să preia
conducerea, în timp ce administraţia americană a semnalat în mod clar faptul că vest-europenii sunt
cei care trebuie să îşi asume responsabilitatea. Uniunea Europei Occidentale nu avea structurile de
comandă şi control pentru a pregăti intervenţia complexă necesară în Croaţia şi Bosnia.
Comandantul francez al Forţei de Protecţie ONU, forţa iniţială de menţinere a păcii, şi-a stabilit
comandamentul pe o structură NATO, eliminând ofiţeri americani şi germani, şi introducând
francezi. Statele Unite au fost foarte critice faţă de politicile vest-europene ezitante şi incoerente în
fosta Iugoslavie, dar existau, de asemenea, politici conflictuale şi în interiorul Washingtonului.
Francezii şi britanicii au pus la dispoziţie cele mai mari forţe de pe teren; spaniolii şi olandezii au
contribuit de asemenea cu contingente importante. La sfârşitul anului 1993 a avut loc un activ, deşi
confidenţial, dialog franco-britanic cu privire la apărare; cei doi miniştri de externe au anunţat în
mod public existenţa sa în noiembrie 1994, punând bazele unei forţe aeriene comune.
În ciuda concluziilor permisive ale summitului NATO de la Roma, atât Departamentul de
Stat american, cât şi Pentagonul, au continuat să considere că NATO va defini politica externă şi de
securitate europeană. Acestea considerau crearea de către Uniunea Europei Occidentale a unui
forum consultativ cu participarea miniştrilor de externe şi apărării din opt state din centrul şi estul
Europei ca pe un concurent recent al creatului Conciliu de Cooperare Nord-Atlantică.
Guvernul francez a susţinut propunerea statelor membre de a numi un Înalt Reprezentant
pentru Politica Externă de Securitate Comună, care să ofere continuitatea şi conducerea pe care
preşedinţia rotativă şi troica erau incapabile să o asigure. Guvernele din statele mici au suspectat că
aceasta era o încercare de consolidare a dominaţiei statelor mari în cadrul Politicii Externe de
Securitate Comună, dominanţă deja evidentă în cadrul Grupului de Contact pentru Bosnia, unde
8
britanicii, francezii, germanii şi iatlienii lucrau alături de Rusia şi SUA. Guvernul conservator
britanic, concentrat în mod hotărât asupra măsurilor “practice”, a văzut postul de Înalt Reprezentant
ca fiind mai potrivit pentru un înalt funcţionar integrat în secretariatul Consiliului şi raportând
Consiuliului şi Preşedinţiei, decât pentru o personalitate politică; guvernul german a fost de acord,
nedorind să creeze o concurenţă de statut cu miniştrii de externe naţionali. Membrii sudici ai UE au
făcut presiuni pentru programe mediteraneene, orientate în special spre Maghreb, în paralel cu
programele Phare şi TACIS orientate spre Est care aveau o pondere comparabilă în bugetul Uniunii
Europene; preşedinţia spaniolă a convocat o Conferinţă Euro-Mediteraneană la Barcelona în
noiembrie 1995, unde Uniunea Europeană s-a angajat în principiu faţă de un program generos pe
termen lung.
Şefii de guvern preocupaţi de alte chestiuni, printre care noii prim-miniştrii aleşi din Marea
Britanie şi Franţa, nu au dorit să avanseze în acest dosar dificil atunci când s-au întâlnit la
Amsterdam pentru a stabili termenii finali ai tratatului. Acordul realizat la nivel oficial a produs
texte care întăreau marginal poziţiile Comisiei şi Parlamentului European în cel de-al doilea pilon.
Comisia urma să fie acum “pe deplin asociată”, dar Consiliu şi preşedinţia şi-au păstrat iniţiativa;
preşedinţia “consultă Parlamentul European în legătură cu principalele aspecte şi cu opţiunile
fundamentale” ale Politicii Externe de Securitate Comună. Cheltuielile cu Politica Externă de
Securitate Comună au reprezentat o problemă controversată în cadrul Conferinţei inter-
guvernamentale de la Maastricht, francezii şi britanicii opunându-se ca Parlamentul European să
obţină atribuţii de supraveghere asupra modalităţii de cheltuire, ceea ce i-ar fi putut oferi o viitoare
influenţă asupra Politicii Externe de Securitate Comună. Aceste îmbunătăţiri modeste ale
miniştrilor au lăsat pe seama negocierilor ulterioare rezolvarea a multe dintre cele mai controvesate
probleme pe care guvernele nu le-au abordat la Amsterdam.6
Concluzii
6 Helen Wallace, William Wallace, ,,Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană”, Institutul European din România, Bucureşti 2005, p.418
9
Uniunea Europeană este acum o putere civilă care realizează anumite progrese spre
stabilirea de capacităţi militare – şi civile – comun, construite pe misiuni poliţieneşti şi pe misiuni
de formare a poliţiilor în sud-estul Europei. O pondere tot mai mare din bugetul său comun este
alocat pentru relaţiile externe, inclusiv pentru construirea naţiunilor din sud-estul Europei;
dezvoltarea viitoare a politicii de vecinătate va duce la creşterea suplimentară a acestui procent.
Dar autoritatea rămâne dezagregată, chiar şi în privinţa transferurilor financiare.
Statele membre Uniunii Europene au adoptat poziţii comune în peste 90% din voturile
exprimate în cadrul organizaţiilor internaţionale, având un grup unit în ONU, unde beneficiază de
reprezentare şi Comisia. Totuşi, solidaritatea s-a dovedit a fi dificil de obţinut în cadrul Consiliului
de Securitate ONU, unde Marea Britanie şi Franţa sunt membri permanenţi, iar celelalte state UE
alternează pe două locuri alese, în timp ce Germania a dus în anul 2004, alături de Japonia, o
campanie pentru a obţine câte un loc permanent.
Politica Externă de Securitate Comună reprezintă cadrul instituţional care perminte Uniunii
Europene să se exprime unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for,
pe plan internaţional. Pe scurt, acesta este mecanismul şi motivaţia care ghidează evoluţia Politicii
Externe de Securitate Comună, instituţiile acţionale ale acestui demers fiind deja operaţionale,
oferind Uniunii Europene mecanismele de negociere externă şi de securitate.
Aplicarea Politicii Externe de Securitate Comună nu afectează dreptul statelor membre de a-
şi aplica propriile politici externe şi de securitate, ci le oferă acestora un mijloc suplimentar de
acţiune. Principala responsabilitate privind formularea Politicii Externe de Securitate Comună
revine Consiliului European, care defineşte principiile generale şi stabileşte strategiile comune.
Instituţia reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, la şedinţe participând şi preşedintele
Comisiei Europene. Statele au posibilitatea de a urmări o “cooperare întărită” în domeniul Politicii
Externe de Securitate Comună, dacă aceasta nu afectează principiile generale şi consistenţa
acţiunilor Uniunii Europene.
Europa mai are de parcurs un drum sinous până când Politica Externă de Securitate Comună
va deveni cu adevărat eficientă. Criza din Irak a reiterat pentru Uniunea Europeană necesitatea unor
eforturi susţinute de coagulare a intereselor statelor membre în vederea întăririi Uniunii Europene
în plan european şi internaţional.
Bibliografie
10
1. Helen Wallace, William Wallace, ,,Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană”, Institutul
European din România, Bucureşti 2005
2. ,,Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene”, Titlul V, Cap.2, Art.24
3. Institutul European din România - ,,Politicii europene de securitate şi apărare – element de
influenţare în domeniul politicii de securitate şi apărare”, studiul nr.4, Bucureşti 2004
4. Broşura PESC – Politica Europeană de Securitate şi Apărare
