Industria bancară românească în contextul

globalizării economiei mondiale

Cuprins

Introducere_________________________________________________________________3

Globalizarea industriei bancare_________________________________________________3

Scurt istoric al pieţei bancare în UniuneaEuropeană şi România_____________________8

Analiza sistemului bancar din România în contextul globalizării şi integrării în uniunea europeană__________________________________________________________________9

Instituţia bancară din România sub impactul procesului de integrare_________________13

Bibliografie________________________________________________________________17

2

Introducere

Contextul istoric, economic si social al fiecărui stat a influenţat de-a lungul timpului

modul si structura de funcţionare a sistemului bancar si a pieţei bancare. Odată cu dezvoltarea

capitalismului, a producţiei industriale si a comerţului, comerţul de bancă si sistemele

bancare naţionale au cunoscut si ele o dezvoltare remarcabilă începând cu secolul al XX-lea.

Prin activitatea desfășurată de către bănci este influenţată întreaga viaţă economică

contemporană. Practic nu mai există domeniu al vieţii economice si sociale care să nu aibă

tangenţă cu activitatea bancară.

Instituţiile bancare deţin un rol important în cadrul sectorului financiar, în buna

funcţionare a unităţilor economice şi a economiei în ansamblu, astfel că de-a lungul timpului

a constituit o preocupare permanentă crearea unui sistem bancar funcţional, capabil să ofere o

gamă largă de produse şi servicii, care să satisfacă exigenţele tuturor potenţialilor clienţi, de

la apariţia primelor manifestări bancare până în prezent.

Globalizarea industriei bancare

Activităţi financiar bancare internaţionale

Funcţionarea Sistemului Bancar Internaţional(SBI) are loc astăzi într-un cadru juridic

compus din:

baza juridică, care se găseşte la nivel intern în fiecare ţară;

unele reguli la nivel internaţional fixate prin acorduri şi tratate adoptate de ţări;

unele reguli obligatorii şi în special recomandate (de exemplu: INCOTERMS,

RUIU 500., etc. sunt îndrumătoare şi neobligatorii) emise prin instituţiile şi

organismele internaţionale, având competenţe financiar-bancare şi/sau de comerţ:

FMI, grupul BM, OCDE, GATT,CNUCED, CCI etc.

În acest cadru juridic, activităţile specifice puse în practică sunt multiple, chiar dacă

ele nu sunt întotdeauna “vizibile” pentru “actorii” comerţului exterior.1

În primul rând, marile bănci private şi publice internaţionale dispun, în ansamblul lor,

de o reţea vastă de sucursale şi filiale de birouri de reprezentare, bănci asociate, bănci

corespondente – răspândite în toate ţările lumii - care reprezintă suportul fundamental pentru

funcţionarea Sistemului Bancar Internaţional;

În al doilea rând, organizarea specifică a sistemului bancar-financiar internaţional

permite colectarea sau mobilizarea capitalului.1 A. Burciu, P. Sandu, Gh. Sandu – Activitatea bancară internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.39

3

Evident că atât pe pieţele externe ca şi pe pieţele interne, băncile şi Intermediarii

Financiari Specializaţi derulează multiple alte activităţi, ca de pildă:

investiţii de portofoliu;

participarea la bursele de valori mobiliare;

operaţii cu devize pe pieţele de schimb;

participarea la emiterea şi plasarea de titluri;

alte activităţi şi preocupări specifice.

Dar, aceste activităţi sunt puse în practică de băncile internaţionale, în special pentru

ele însele, dat fiind faptul că sunt supuse unei puternice concurenţe internaţionale în cadrul

Sistemului Bancar Internaţional.

Din punctul de vedere al firmelor de comerţ exterior (precum şi firmelor

multinaţionale, firmelor specializate în comerţ internaţional, altor profesionişti în comerţul

internaţional etc.), principalele activităţi şi preocupări în cadrul Sistemului Bancar

Internaţional sunt cele enunţate anterior. Aceste activităţi şi preocupări se adresează în

aceeaşi măsură:

firmelor multinaţionale;

altor „actori” ai comerţului exterior;

tuturor profesioniştilor din comerţul internaţional;

guvernelor ţărilor;

băncilor centrale;

altor bănci comerciale de pe pieţele naţionale;

unor instituţii oficiale.

La fel ca băncile existente pe pieţele interne, marile bănci private şi publice ale

Sistemului Bancar Internaţional efectuează toată gama de operaţii specifice lumii bancare,

inclusiv pe pieţele externe (raporturi cu clientela, înţelegeri bancare, depozite, operaţiuni de

casă, compensări, credite, plăţi şi încasări, operaţiuni cu efecte comerciale etc.)

Standardizarea reglementărilor bancare internaţionale

Pe plan mondial, există două documente deosebit de importante în care sunt precizate

standardele privind desfăşurarea activităţilor bancare. Primul document este Convenţia de la

Basel2, care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea document este intitulat „A

2 Comitetul de la Basel (Basle) a fost creat în 1974 de către băncile centrale din statele membre ale „Grupului celor 10”. Cu timpul, acest comitet a devenit un forum pentru cooperarea dintre băncile centrale privind supravegherea bancară.

4

Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene” şi care se referă la acordarea de

licenţe, băncilor.3

Guvernatorii băncilor centrale din ţările “Grupului celor 10” (state industrializate) s-

au întâlnit în decembrie 1987 la Basel (Elveţia) şi au semnat un acord privind criteriile ce

trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, acord

cunoscut sub denumirea de

Convenţia de la Basel

În Convenţie a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe

care trebuie să-l aibă o bancă (în funcţie de dimensiunea şi mărimea riscului aferent activelor

sale) şi modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului.

Acordul de capital Basel fixează standardele internaţionale ale proporţionalităţii

capitalului bancar. În 1988, Comitetul Basel pentru Supravegherea Băncilor a stabilit o

metodă de corelare a capitalului cu activele bancare utilizând un sistem simplu de evaluare a

riscurilor şi o proporţie minimă de capital de 8%.4

De la elaborarea Convenţiei Basel I, sistemul financiar şi bancar s-a schimbat drastic.

După evaluarea riscurilor pieţei în anul 1996, Comitetul Basel a hotărât ca în anul 1999 să

modifice Acordul de Capital existent până la acea dată, pentru a include dezvoltările pieţei

tehnice, care s-au produs de-al lungul timpului. Convenţia Basel II reprezintă o reformă

importantă a Acordului de Capital din 1988 care încearcă să apropie capitalul băncii de riscul

economic şi care reprezintă un pas important faţă de Acordul de Capital Basel.

În anii care au urmat, 1999, 2001 şi 2003 (CP1, CP2 şi CP3) au fost emise câteva acte

consultative de revizuire a Acordului de Capital. Perioada consultativă a ultimului act

consultativ CP3 a durat până la sfârşitul anului 2003 deoarece noile propuneri pentru

abordarea pierderilor prevăzute şi neprevăzute au fost primite până în luna octombrie 2003.

Convenţia Basel II se fundamentează pe trei piloni:

1. Pilonul 1 – capital minim;

2. Pilonul 2 – revizuirea evaluărilor capitalului intern;

3. Pilonul 3 – disciplina de piaţă prin accesul la Pilonul 1; în loc de impunerea unei

singure metode de calcul a necesarului de capital de minim 8%, instituţiile îşi pot alege dintr-

3 C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică Bucureşti, 1996, p.304 Comitetul Basel pentru Supraveghere Bancară este un organ de stabilire a standardelor care reuneşte băncile centrale şi supraveghetorii bancari din ţările G10 (S.U.A., Japonia, Canada, Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg, Germania, Spania, Suedia, Marea Britanie şi Comisia Europeană ca obervator). Deşi Basel stabileşte standarde pentru bănci cu activitate internaţională, aceste standarde au fost frecvent aplicate instituţiilor locale în G10 şi au fost adoptate de peste 100 de ţări. În Uniunea Europeană aceste standarde se aplică – prin directive U.E. – şi firmelor de investiţii.

5

o gamă din ce în ce mai sofisticată de procedee, procedeele de măsurare şi de control al

creditului şi a riscurilor operaţionale.

Structurile mai elaborate de control vor cunoaşte în viitorul apropiat, schimbări mai

puţine în calcularea adecvării capitalului. Şi abordările specifice cu privire la riscul creditului

au fost separate, pentru a acoperi riscul suveranităţii, colectiv şi interbancar şi riscul

creditului retail. Abordarea investiţiilor specializate în creditare şi în capitaluri este dezvoltată

pentru a acoperi şi asigurările.

Forma finală a Convenţiei Basel II a fost emisă în 26 iunie 2004, conţinutul acesteia

corespunde CP3, cu excepţia câtorva modificări publicate între timp de Comitetul Basel.

Acordul Basel II are efecte importante asupra băncilor şi pieţelor de capital.

Supraveghetorii bancari nu au încercat să modifice, în sensul creşterii, procentul

minim de capital, în mod administrativ, ci au realocat acest capital instituţiilor de credit

conform unor măsuri, mult mai expuse riscului. Cerinţele procentuale ale capitalului sunt,

inevitabil, mai strâns legate de nivelul actual al capitalului, decât de nivelul capitalului

existent deja în bănci.

Formula stabilită prin Convenţia de la Basel, oferă criterii precise pentru adecvarea

capitalului. Astfel, este important ca o bancă să aibă o bază financiară solidă, pentru a o

proteja de insolvabilitate. Dacă o bancă are un portofoliu de credite cu grad mare de risc,

trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare suficiente pentru a se proteja, în situaţia

unor credite neperformante, respectiv în cazul în care unii dintre clienţi nu pot să-şi

ramburseze creditele. Pe de altă parte, un capital de bază mare, protejează deponenţii şi le

păstrează încrederea în bancă, ei fiind siguri că nu-şi vor pierde banii, în cazul în care banca

înregistrează pierderi din alte activităţi.

Metoda cu cea mai largă utilizare, pentru prevenirea riscului în procesul de creditare,

se bazează pe indicatorul de adecvare a capitalului, care se calculează ca un raport procentual

dintre capitalul disponibil şi activele ajustate în funcţie de risc.

Nivelul fondurilor proprii, se determină cu ajutorul indicatorului Cooke(după numele

preşedintelui comitetului de la Basel, Peter Cooke, din partea Băncii Angliei).5

Activele ponderate cu risc, sunt acele active care ar determina pierderi pentru bancă,

ca urmare a existenţei unuia din următoarele riscuri:

portofoliul de investiţii, deţinut de bancă, să nu atingă valoarea contabilă când este

vândut;

alte active să fie vândute sub valoarea contabilă;

5 A. Burciu, P. Sandu, Gh. Sandu – Op. cit, p.57-58

6

beneficiarii creditelor (debitorii) să nu restituie sumele datorate băncii, fie în ceea

ce priveşte ratele scadente, fie prin nerespectarea graficului de rambursare,

convenit cu banca, la acordarea creditului.

Băncile trebuie să aibă suficient capital, pentru a acoperi riscul unor astfel de pierderi.

Principalele puncte ale Convenţiei de la Basel referitoare la adecvarea capitalului

sunt:

minimum 8 % din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie deţinute sub

formă de capital de bază, structurat în capital de rangul I şi capital de rangul II;

minimum 50 % din capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul I, reprezentând

capitalul social (fondurile acţionarilor), plus rezervele declarate (publicate),

obţinute din profitul nerepartizat;

restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul II, sau capital

suplimentar, constituit din rezerve nedeclarate şi rezerve din reevaluări;

sunt luate în considerare elemente din afara bilanţului, cum ar fi garanţiile;

fiecare ţară poate să-şi stabilească şi să aplice propriile criterii pentru determinarea

capitalului adecvat, dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenţia de la Basel.

Pentru a calcula valoarea activelor ajustate de risc, diferite clase de active sunt

evaluate în concordanţă cu o scală a riscului. Această scală începe cu 0 (pentru active

nepurtătoare de risc) şi poate ajunge până la 100 %, astfel ca în cazul în care riscul unui activ

este mai mare, cu atât este de mare procentul atribuit riscului.

Exemple de ponderi în funcţie de risc pe categorii de active, pot fi următoarele:

numerarul este ponderat cu 0 (numerarul are gradul de risc 0);

creanţele, cu scadenţă mai mică de un an, de încasat de la bănci străine se

ponderează cu un grad de risc de 20 %;

creditele garantate cu ipotecă asupra imobilelor se ponderează cu 50 %.

Importanţa sistemului de ponderare a activelor în funcţie de risc, constă în aceea că o

bancă, cu cât are mai multe active cu risc ridicat, cu atât trebuie să aibă un capital de bază

mai mare.

Urmare a Convenţiei de la Basel, băncile din majoritatea ţărilor lumii, respectă

reglementările privind capitalul adecvat – standard minim, fapt care elimină, în parte, un tip

neloial de concurenţă, întrucât, respectând această cerinţă, se restrânge posibilitatea băncilor

de a atrage clienţi noi, prin simpla mărire a volumului creditelor acordate. De aceea băncile

7

trebuie, să găsească alte soluţii pentru atragerea clienţilor potenţiali, prin diversificarea gamei

de servicii şi produse bancare pe care le oferă.

O bancă ale cărei împrumuturi sunt limitate de mărimea capitalului de bază, trebuie să

găsească alte metode de creştere a acestui capital, pentru a putea acorda mai multe

împrumuturi.

Aceste metode pot include sporirea profitabilităţii activităţii băncii sau a rezervelor

sale, convingând în acest fel acţionarii să investească fonduri mai mari şi să vândă

investitorilor mai multe acţiuni.

Scurt istoric al pieţei bancare în UniuneaEuropeană şi România

Băncile au un trecut foarte îndepărtat, care nu poate fi stabilit cu precizie. Se pune

adesea întrebarea dacă băncile au putut apărea înaintea apariţiei banilor. Unii autori, invocând

mărturii istorice, atestă faptul că operaţiunile bancare au apărut si s-au dezvoltat încă cu mii

de ani înaintea erei noastre, concomitent cu apariţia si dezvoltarea vieţii sociale, ei bazându-si

afirmaţiile pe faptul că, in decursul timpului, băncile asigurau păstrarea unor obiecte de

valoare, cum ar fi cele din metale preţioase.

O altă problemă ridicată este dacă baterea monedei, operaţiunile de preschimbare de

monedă de către zarafi, ca si cele de acordare de credite de către cămătari sunt o ilustrare a

prezenţei bancare. Banca nu este însă o emanaţie a Antichităţii sau a Evului Mediu, ci apariţia

ei este legată de punerea in circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal

preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă prin crearea monedei fiduciare. Putem vorbi de

apariţia propriu-zisă a băncilor doar din momentul in care acestea si-au propus emisiunea de

bilete de bancă.

După anul 1100, când comerţul, schimbul, plăţile si creditul încep să ia o mare

dezvoltare, se poate consemna începutul nașterii băncilor. Mai multe organizaţii bancare au

apărut in secolele XII-XVI, precum Banca de Veneţia (1171), Banca de Barcelona (1341),

Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593), însă băncile autentice pot fi

considerate cele începând cu Banca de Amsterdam (1608), Banca de Hamburg (1619), Banca

de Stockholm (1650). Punctul culminant in procesul apariţiei băncilor moderne a fost atins

odată cu înființarea Băncii Angliei in anul 1694. Aceasta a apărut ca o societate pe acţiuni

privată, dar care acordând împrumuturi mari statului, a primit de la acesta privilegiul

emisiunii bancnotelor.

Băncile au fost cele care au ajutat la colectarea si fructificarea capitalului, in epoca de

formare a capitalismului, concentrând micile si marile economii din toate straturile sociale,

8

pentru a le pune sub formă de capital la dispoziţia întreprinzătorilor. Tot ele au jucat un rol

important si in operaţiunile de bursă, in circulaţia capitalului internaţional si in consolidarea

economică a statelor ca organisme politice si sociale.

În Dacia Antică schimbul de produse dintre populaţia locală, a geţilor dobrogeni, si

negustorii greci a presupus apariţia echivalentului valoric. Într-o primă fază a schimbului s-au

utilizat obiecte din bronz de dimensiuni mici. Primele dovezi ale desfășurării activităţii

bancare pe teritoriul naţional au fost descoperite intre anii 1786 si 1855 (este vorba despre 55

plăci de piatră, descoperite in secolul al XVIII-lea intr-o zonă de mine aurifere, care conţin

detalii referitoare la contractul de înființare a unei instituţii de credit).

Băncile au apărut in Romania încă din secolul al XIX-lea1. Ele au fost ajutate atât prin

contribuţia capitalului străin (perioada cuprinsă intre 1830 si 1880), dar si prin naţionalizarea

capitalului după 1880.

Regulamentul Organic din anul 1831 propunea întemeierea unei „Bănci Naţionale”,

care a si apărut in 1856 sub numele de Banca Naţională a Moldovei.

Banca Naţională a României a avut ca model Banca Naţională a Belgiei si este o

întreprindere pe acţiuni cu capital subscris in proporţie de 2/3 de acţionari particulari si 1/3

deţinute de stat. Sectorul bancar romanesc s-a dezvoltat foarte mult intre cele două războaie

mondiale, Banca Naţională având un rol istoric de regulator al vieţii economice.

Analiza sistemului bancar din România în contextul globalizării şi integrării în

uniunea europeană

Ţinând cont de rolul şi importanţa pe care le are sectorul financiar-bancar în buna

funcţionare a unităţilor economice şi a economiei în ansamblu, după anul 1989 s-a impus

crearea unui sistem bancar modern, capabil să ofere o gamă largă de produse şi servicii de un

nivel calitativ superior, care să satisfacă exigenţele tuturor categoriilor de intermediari

financiari şi a populaţiei din economia de piaţă.

Până în anul 1990, sistemul bancar din fostele ţări comuniste urmărea modelul

sovietic şi anume o bancă centrală, care avea şi atribuţiile de principală bancă comercială şi

câteva bănci specializate (pentru investiţii, pentru agricultură şi industrie alimentară, pentru

comerţ exterior), precum şi casele sau cooperativele de economii, acestea din urmă având

rolul de a atrage disponibilităţile băneşti ale populaţiei, folosindu-se apoi în economie prin

intermediul băncii centrale.

În acest context, imediat după 1989 la începutul perioadei de tranziţie, în activitatea

bancară din România s-au produs schimbări esenţiale. Mai exact în luna decembrie a anului

9

1990 reforma sistemului bancar românesc a produs o separare structurală pe două niveluri a

sistemului de tip monobancă.

a) Pe de o parte s-a definitivat prezenţa Băncii Naţionale ca bancă centrală;

b) Pe de altă parte fostele bănci de stat (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca

Agricolă, Banca de Investiţii) pe baza unei hotărâri a Guvernului, au fost transformate în

bănci comerciale, cu capital de stat şi autohton privat, aprobându-se şi noi statute de

organizare şi funcţionare pentru aceste bănci.

Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a implicat şi reorganizarea

băncilor în societăţi pe acţiuni şi autonomia activităţii acestora, privatizarea şi apariţia de noi

instituţii bancare cu capital autohton sau străin.

Având în vedere că în economia de piaţă indicatorul sintetic care reflectă eficienţa

economică a activităţii bancare este profitul, băncile în această perioadă de tranziţie îşi

organizau astfel activitatea încât să poată atrage un număr cât mai mare de clienţi, care să le

asigure realizarea obiectivului propus.

Criza gravă prin care a trecut sistemul bancar românesc are la bază acordarea de-a

lungul anilor de tranziţie a unui însemnat volum de credite neperformante, şi asta datorită

faptului că pentru o lungă perioadă, principala funcţie a creditelor a fost susţinerea

întreprinderilor de stat cu pierderi.

Societăţile bancare, în calitatea lor de bănci comerciale, trebuie văzute nu numai ca „o

afacere”, ci şi ca instituţii ce au un real caracter public. Ele nu trebuie caracterizate în mod

exclusiv ca societăţi comerciale orientate spre satisfacerea unui anume interes, al acţionarilor

sau al altor grupuri interesate, ci şi ca entităţi specializate chemate să rezolve problemele

financiar bancare ale unor mari colectivităţi, în componenţa cărora intră atât persoane

juridice, cât şi fizice.

În prezent se poate susţine că obiectivul organizaţional global al fiecărei bănci

comerciale este de a supravieţui în structurile financiare şi de capital. Pentru a fi atins acest

obiectiv fiecare bancă trebuie să-şi maximizeze funcţia de utilitate socială şi să se vizeze

creşterea profitabilităţii sale.

Evoluţia activităţii bancare în contextul globalizării

Conceptualizarea globalizării este destul de dificil de realizat şi necesită demersuri

complexe datorită caracterului său abstract, care nu se referă la ceva concret, uşor de

identificat, cuantificabil prin unităţi de măsură consacrate. Nu există nici un indicator sau un

indice statistic, obţinut prin calcule, fie ele şi sofisticate, care să reflecte globalizarea, în

10

adevărata sa esenţă. De aceea, există mai multe puncte de vedere cu privire la globalizare,

părerile fiind împărţite, situaţie care a dat naştere la trei şcoli sau curente de gândire, şi

anume: hiperglobaliştii, scepticii şi transformativiştii, fiecare dintre ele încercând să prezinte

o perspectivă diferită asupra globalizării cu scopul de a putea înţelege mai bine acest proces.

Internaţionalizarea bancară a fost marcată în ultimele decenii de patru factori majori

care au influenţat activităţile de internaţionalizare a băncilor6:

Schimbarea rolului internaţional al băncilor: eliminarea intermediarilor financiari,

creşterea rolului pieţelor de capital;

Transformarea industriei bancare mondiale: ridicarea restricţiilor, crizele

financiare şi schimbarea noilor paradigme monetare;

Apariţia structurilor economice în Uniunea Europeană;

Evoluţia produselor şi a serviciilor financiare.

Aceste direcţii au modelat internaţionalizarea bancară încă din anii ‘70 când băncile

şi-au extins substanţial activităţile pe plan extern, inovaţiile pieţelor de capital au cunoscut şi

ele un salt considerabil. Principalele inovaţii au gravitat în jurul securizării implicând atât

eliminarea intermediarilor financiari, creşterea finanţărilor directe, cât şi efectuarea de

împrumuturi negociabile în cadrul pieţelor de securitate7.

Procesul integrării României în UE a constituit un eveniment care a marcat activitatea

bancară, devenind o necesitate restructurarea sistemului bancar în vederea susţinerii

financiare a tuturor activităţilor economice necesare procesului de reformă a economiei

româneşti.

Restructurarea sistemului bancar alături de reglementarea, autorizarea şi

supravegherea activităţii bancare sunt două din principalele aspecte vizate de remodelarea

sistemului bancar românesc (remodelarea sistemului bancar a vizat atât crearea unui sistem

bancar specific economiei de piaţă cât şi armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a ţărilor din

UE).

Băncile din România şi-au remodelat opţiunile de afaceri şi structurile manageriale

interne începând cu redefinirea organizării activităţii din perspectiva relaţiei cu clienţii şi

recompartimentarea acesteia în funcţie de cerinţele clienţilor. Modificarea strategiilor bancare

în România şi orientarea acestora tot mai mult către client, în special de băncile mari ce

dispun de capacităţi financiare importante arată că se merge în direcţia practicată de băncile

6 Smith, R., Walter, I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997, p. 677 Mullineux, A., Murinde, V. – Globalization and convergence of banking systems, în “Handbook of International Banking,” editori Mullineux, A. şi Murinde, V., Cheltenham, UK: Edward Elgar. 2003, p. 23

11

din economiile dezvoltate. Activităţile financiare vor fi separate în funcţie de clienţi, nu de

natura lor intrinsecă.

La dorinţa clienţilor pentru pachete de servicii financiare complete există o tendinţă de

integrare a serviciilor. Punându-se accent pe relaţia client-bancă, băncile sunt interesate în

prezent de relaţiile de afaceri avantajoase pentru ambele părţi. La elaborarea strategiilor de

dezvoltare banca trebuie să cunoască prognoza de evoluţie a zonei în care îşi desfăşoară

activitatea. Prin politica de sprijinire a investiţiilor în zonă, banca poate fi văzută ca un factor

de modelare a procesului economic în zona în care îşi desfăşoară activitatea. La realizarea

acestei funcţii de către băncile româneşti stau ca exemplu băncile din SUA, care sunt chiar

obligate să participe la dezvoltarea economică a zonei pentru a-şi menţine autorizaţia de

funcţionare, dar şi din anumite state europene.

Restructurarea băncilor româneşti în această direcţie, adică ele să sprijine proiecte de

afaceri prin credite pe care să le poată susţine singure sau în participaţie cu alte bănci din

zone mai bogate, trebuie să aibă în vedere evoluţia economică de ansamblu.

Modificările operaţionale reprezintă o necesitate urgentă pentru băncile din România

deoarece odată cu integrarea ele intră în competiţie, pentru fonduri, cu societăţi bancare ale

statelor dezvoltate din Uniunea Europeană care sunt foarte puternice şi au multă experienţă în

cadrul structurilor economice de piaţă.

Prin aderarea României la UE sistemul bancar românesc s-a implicat activ în

derularea unor proiecte destinate modernizării sistemului bancar, printre aceste proiecte

înscriindu-se şi proiectul zonei unice de plăţi în Euro, al cărei obiectiv este crearea unei

economii europene mai transparente şi mai competitive.

Proiectul SEPA – Single Euro Payments Area presupune zona Euro în care nu vor mai

exista diferenţele curente între plăţile interne şi externe – consumatorii, comercianţii şi

corporaţiile vor fi capabili să facă plăţi în zona Euro astfel:

dintr-un cont bancar unic,

folosind un set unic de instrumente de plată,

la fel de sigur, rapid şi eficient ca în contextul naţional astăzi.

SEPA este inevitabilă, fiind următorul pas al integrării economice europene şi al

introducerii Euro. SEPA va creşte competiţia europeană, va încuraja integrarea şi

consolidarea şi va impune inovaţie.

Putem concluziona şi faptul că o piaţă unică nu este completă până nu are un sistem

unic de plăţi, astfel încât cu un singur cont bancar şi un singur set de instrumente de plată să

12

se poată derula operaţiuni de plată în toată zona euro, la fel de simplu şi sigur cum se

operează astăzi, pe plan naţional.

Instituţia bancară din România sub impactul procesului de integrare

Unul dintre obiectivele esenţiale ale pieţei bancare românești a fost reprezentat de

activitatea de integrare in structurile europene, principalele acţiuni intreprinse de BNR

incadrandu-se in două categorii complementare exhaustive:

finalizarea procesului de pregătire a sectorului bancar pentru aderarea la Uniunea

Europeană (UE);

pregătirea pentru funcţionarea eficientă ca o bancă centrală cu drepturi depline,

membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).

Deoarece ultimii ani au fost caracterizaţi printr-o moderare substanţială a declinului

leului pe fondul ameliorării atât a politicilor, cat si a structurilor economiei, înainte de

adoptarea de către Romania a monedei unice europene trebuia parcursă etapa denominării

leului din anul 2005 si considerată a fi una de pre-aderare la euro. Anul 2005 a reprezentat

anul punerii in circulaţie a noii emisiuni monetare – cea a leului nou realizată in baza Legii

nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale. Totodată, a fost anul lansării in

circulaţie a ultimei serii de monede si bancnote românești înaintea trecerii la moneda unică,

euro.

Denominarea leului a reprezentat acţiunea de reducere a valorii nominale a

însemnelor monetare, prin tăierea a patru zerouri, 10.000 lei vechi devenind 1 leu nou,

începând cu data de 1 iulie 2005. Această operaţiune de denominare a leului este una tehnică,

prin aceasta s-au simplificat evidenţele economice, însă cele care au avut cel mai mult de

suferit au fost băncile, deoarece au trebuit adaptate programele informatice.

Un alt aspect pozitiv al denominării este dat de faptul că trecerea la euro se va face

mult mai ușor dacă raportul intre leu si euro va fi, de exemplu, 1:4 decât 1:40000. Banca

Naţională a României si-a direcţionat intervenţiile punctuale pe piaţa valutară in cazurile in

care acestea au fost cerute de buna funcţionare a pieţei valutare pentru a evita fluctuaţiile

majore ale acesteia.

Pe piaţa romanescă, tranziţia la moneda unică europeană are implicaţii asupra

propriului mediu financiar-bancar. Odată cu adoptarea euro la 1 ianuarie 1999, agenţii

economici romani au fost obligaţi să efectueze plăţile către partenerii din UE in noua

monedă. Pentru Romania, începând cu data de 3 martie 2003, euro a devenit monedă de

13

referinţă. Întreprinderile românești s-au adaptat din mers, întrucât contractele precedente

introducerii euro, erau semnate in alte monede naţionale europene. Primele care s-au adaptat,

in acest nou context, au fost instituţiile bancare. Societăţile bancare sunt cele care au iniţiat

agenţii economici in utilizarea noii monede. Băncile au avut libertate de mișcare si iniţiativă,

iar BNR a asigurat coordonarea procesului de trecere la euro in ţara noastră, ținând

permanent legătura cu BCE, in vederea informării rapide asupra eventualelor modificări ale

programului de introducere a monedei euro.

Reglementarea sectorului financiar-bancar in UE a cunoscut trei faze distincte:

impunerea unei reglementări stricte, care a atins un punct de maxim la sfârșitul anilor 1970;

un proces de liberalizare de-a lungul anilor 1980 si corelarea internaţionalizării operaţiunilor

financiar bancare cu impunerea si accentuarea supravegherii prudenţiale (anii 1990).

Au fost adoptate pentru reglementarea domeniului financiar-bancar8: prima directivă

bancară (a definit conceptul de instituţie de credit), a doua directivă bancară (in anul 1989 a

detaliat condiţiile necesare care trebuiau îndeplinite pentru acordarea autorizaţiei), directiva

ratei de solvabilitate (in anul 1989 a stabilit reguli de supraveghere prudenţială), directiva

privind spălarea banilor (in 1991), directiva privind expunerile la riscuri de mari proporţii (in

1992 si stipulează obligaţiile instituţiilor bancare de a avea proceduri administrative si

contabile sănătoase si un sistem de control intern eficient), o directivă complexă (in anul

1993 privind firmele care efectuează investiţii cat si societăţile bancare), directiva privind

garantarea depozitelor (in anul 1994).

Obiectivele pe termen scurt in domeniul bancar sunt: transpunerea directivelor

comunitare in reglementările naţionale; adaptarea normelor existente la specificul

organizaţiilor cooperatiste de credit; continuarea reformei sectorului bancar in scopul

îmbunătățirii eficienţei si performanţelor acestuia, reducerii costului capitalului si

îmbunătățirii accesului întreprinderilor la creditul bancar; întărirea capacităţii instituționale a

băncii centrale, la nivelul standardelor necesare participării la Sistemul European al Băncilor

Centrale; întărirea capacităţii de supraveghere a BNR.

Pe termen mediu, un obiectiv important este continuarea armonizării legislaţiei din

domeniul bancar cu cea comunitară in materie pentru eficientizarea activităţii de

supraveghere bancară, inclusiv prin cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere. In acest

sens este necesară emiterea de noi reglementări care să asigure armonizarea deplină cu

directivele UE si preluarea recomandărilor Comitetului de la Basel pentru Supraveghere 8 Teodora Barbu, Georgeta Vintilă – „Consolidarea supravegherii bancare in contextul unui sistem bancar paneuropean”, Revista AGER “Theoretical and Applied economics” - economie teoretică si aplicată, anul XIV, nr.3 (508), martie 2007, p.54

14

Bancară. Realizarea acestor obiective va apropia piaţa bancară românească de standardele

UE, ținând cont de faptul că restructurarea completă a sectorului financiar a fost percepută ca

fiind necesară pentru conservarea încrederii populaţiei si a investitorilor romani si străini.

Acordul Basel II permite o evaluare mai bună a expunerii la riscuri, introducând in

ecuaţie riscul operaţional si pe cel de piaţă, expunerile la risc fiind evaluate conform unor

metode bazate pe observaţii istorice9.

Un alt angajament asumat in cadrul negocierilor cu UE a fost cel referitor la

implementarea Directivei 2002/87/CE privind conglomeratele financiare. In acest sens, s-a

constituit un grup de lucru interministerial, care a avut ca sarcină corelarea strategiilor

sectoriale din domeniul financiar si aplicarea noului cadru legislativ la 1 ianuarie 2007.

Pentru acest proiect, BNR a beneficiat de asistenţă tehnică in cadrul Convenţiei de twinning

încheiate cu un consorţiu de bănci centrale (Franţa, Italia, Olanda), precum si de experienţa

specialiștilor comunitari in cadrul unor activităţi finanţate din fonduri TAIEX (Technical

Assistance and Information Exchange).

Un alt angajament a vizat preluarea dispoziţiilor Directivelor 2006/48/CE si

2006/49/CE, realizată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

Aceasta definește cerinţele minime de acces si regimul de funcţionare ale instituţiilor de

credit din alte state membre, precum si modalităţile de supraveghere a acestora. Transpunerea

aspectelor de natură tehnică din directivele menţionate a fost realizată in cadrul

reglementărilor prudenţiale emise in comun de Banca Naţională a României, Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare si Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. In contextul

îndeplinirii sarcinilor ce-i reveneau potrivit pachetului legislativ privind creditul ipotecar,

BNR a modificat cadrul de reglementare existent, aplicabil instituţiilor de credit, astfel încât

să permită includerea in sfera de aplicare a acestuia si a băncilor de credit ipotecar.

Evidenţa contabilă joacă un rol deosebit in activitatea de ansamblu a unităţilor

bancare, fiind un instrument indispensabil in procesul îndeplinirii cu competenţă a funcţiilor

atribuite, in creșterea rolului băncilor in viaţa economică a ţării10. Evidenţa bancară este

mijlocul de reflectare a activităţii unei bănci, de urmărire a fluxurilor financiare si monetare

ale băncii si este organizată la nivel ierarhic (centrală, sucursale, filiale, agenţii) după criterii

unitare, la scara economiei naţionale, prin Direcţia contabilităţii generale din centrala fiecărei

bănci.

9 S. Frederic Mishkin – „The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, Third Edition, 1992, Mishkin Economics, Inc., p.23410 Gabriel Popeangă, Gabriela Slusariuc – „Contabilitatea bancară”, Edit. Focus, Petrosani, 2002, p. 3

15

Sistemul contabil aplicabil băncilor este, in general, armonizat cu standardele

europene in materie. Au fost emise reglementări contabile armonizate cu Directivele UE si cu

Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit.

Pornind de la evoluţiile înregistrate in domeniul contabil pe plan european si

internaţional, unde se manifestă tot mai evident tendinţa de a se asigura un cadru comun,

internaţional agreat, de întocmire si prezentare a situaţiilor financiare prin care să se ofere

informaţii relevante si credibile, precum si in baza angajamentelor asumate faţă de Uniunea

Europeană prin Documentul de Poziţie Complementar II, inclusiv a obiectivelor cuprinse in

Strategia de ţară pentru implementarea Planului de acţiune pe ţară, Banca Naţională a

României a continuat armonizarea reglementărilor naţionale in domeniu, aplicabile

instituţiilor de credit, cu acquis-ul comunitar.

16

Bibliografie

Barbu T., Vintilă G. – „Consolidarea supravegherii bancare in contextul unui sistem bancar paneuropean”, Revista AGER “Theoretical and Applied economics” - economie teoretică si aplicată, anul XIV, nr.3 (508), martie 2007

Basno C., Dardac N. – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002Basno C., Dardac N., Floricel C. – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi

Pedagogică R.A, Bucureşti, 2003Bătrâncea I. – Analiză financiară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000Burciu A., Sandu P., Sandu Gh. – Activitatea bancară internaţională, Editura

Economică, Bucureşti, 1999Burciu A., Sandu P., Sandu Gh. – Activitatea bancară internaţională, Editura

Economică, Bucureşti, 1999Frederic Mishkin S. – „The Economics of Money, Banking and Financial Markets”,

Third Edition, 1992, Mishkin Economics, Inc.Gaftoniuc S. – Practici bancare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995Ionescu C. – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică Bucureşti, 1996Mullineux, A., Murinde, V. – Globalization and convergence of banking systems, în

“Handbook of International Banking,” editori Mullineux, A. şi Murinde, V., Cheltenham, UK: Edward Elgar. 2003

Popeangă G., Slusariuc G. – „Contabilitatea bancară”, Edit. Focus, Petrosani, 2002Răchitan R. F. – Piaţa bancară în contextul integrării economiei româneşti, Teză de

doctorat, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu – Facultatea de Ştiinţe Economice, 2009Smith, R., Walter, I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997Socaciu-Binţinţan A. – Sistem de analiză bancară, Teză de doctorat, Universitatea

„Babeş-Bolyai” – Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Cluj-Napoca, 2010

17