INTRODUCERE

Importanța temei. Asigurarea lichidităţii reprezintă una dintre preocupările

permanente ale unei instituţii financiar-bancare. Atingerea şi menţinerea optimului de

lichiditate este o adevărată artă a gestiunii bancare. Valoarea acesteia a fost

confirmată în practică, avându-se în vedere implicaţiile rezultate de o fluctuaţie a

nivelului de lichiditate asupra profitabilităţii băncii precum şi asupra altor riscuri

corelate cu activitatea financiar-bancară.

Scopul proiectului constă în elucidarea esenței de lichiditate bancară,

modalităților de menținere a acesteia. Deasemenea prezentarea conceptului de risc de

lichiditatea și factorii care îl generează, precum și căi de optimizare a acestuia în

activitatea bancară.

Pentru realizarea scopului se tratează un șir de obiective printre care:

expunerea conceptului de lichiditate bancară și prezentarea importanței

acesteia asupra activității bancare;

prezentarea strategiilor de gestiune a lichidității bancare;

elucidarea esenței de risc de lichiditate prin prisma factorilor care îl

determină, precum și prezentarea modalităților de gestiune și optimizare

a riscului de lichiditate;

evaluarea poziției de lichiditate prin intermediul indicatorilor ce

caracterizează lichiditatea bancară.

Obiectul cercetat în constituie lichiditatea bancară, precum și riscurile aferente

acesteia.

Metodologia cercetării aplicată în proiect are la bază utilizarea metodelor

științifice de cercetare, cum sunt: analiza economică, metoda statistică, metoda

grafică, metoda analizei și metoda comparației.

Baza informațională a acestei cercetari o constiutue rapoartele și publicațiile, și

datelele statistice furnizate de Banca Națională, de Biroul Național de Statistică

precum și material teoretic preluat din literatura de specialitate.

Structura proiectului. Proiectul este structurat în următoarea formă:

3

Introducerea, în cadrul căreia sunt expuse pe scurt principalele obiective

care urmează a fi studiate mai aprofundat în cadrul proiectului;

Primul capitol denumit ”Repere teoretice privind lichiditatea bancară”

cuprinde în sine trei subcapitole în cadru căruia sunt expuse conceptele

teoretice referitoare la lichiditatea bancară, precum şi ricurile afernte

acesteia ca urmare a gestiunii ineficiente a activității bancare;

Al doilea capitol, denumit ”Evaluarea poziției lichidității bancare prin

intermediul indicatorilor”, structurat deasemenea în trei subcapitole,

cuprinde prezentarea și analiza principalilor indicatori ai poziției

lichidității bancare, și importanța acestora în evaluarea poziției de

lichiditate a băncii;

Rezumatul în care în care se expun problemele investigate, sînd sugerate

soluții, și efecte prognozate.

4

Capitolul 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND LICHIDITATEA BANCARĂ

1.1. Esența lichidității bancare

Noţiunea de „lichiditatea băncii comerciale” înseamnă capacitatea băncii de

aşi onora obligaţiunile financiare faţă de toţi contraagenţii, ceea ce este determinat de

disponibilitatea suficientă a capitalului propriu al băncii, plasamentele avantajoase şi

de mărimea activelor şi pasivelor bilanţiere luând în consideraţie termenele de

scadenţă corespunzătoare.

O definiţie extrem de simplă a lichidităţii, ce sintetizează rolul acesteia, ar

putea constitui-o: deţinerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceştia.

Cu alte cuvinte, lichiditatea băncii comerciale se bazează pe menţinerea

continuă a coraportului necesar între cele trei componente ce o formează – capitalul

propriu al băncii, mijloacele atrase şi mijloacele plasate prin gestiunea operativă a

elementelor structurale.

Luând în consideraţie cele expuse, în teoria şi practica mondială bancară

lichiditatea de regulă este privită ca „rezervă” sau „flux”. Astfel, lichiditatea ca

„rezervă” include în sine determinarea nivelului posibilităţii băncii comerciale de a

îndeplini la un moment dat de timp obligaţiunile sale faţă de clienţii săi prin

modificarea structurii activelor în avantajul celor mai lichide componente a acestora

din contul dispunerii în această sferă a rezervelor neutilizate.

Lichiditatea ca „flux” se analizează din punct de vedere al dinamicii, ceea ce

presupune evaluarea capacităţii băncii comerciale pe parcursul unei perioade de timp

determinate de a modifica nivelul nesatisfăcător de lichiditate atins sau de a preveni

înrăutăţirea nivelului atins, nivelul optim de lichiditate necesar (de al păstra) prin

gestiunea eficientă a componentelor activelor şi pasivelor corespunzătoare, atragerea

suplimentară a mijloacelor împrumutate, majorarea stabilităţii financiare a băncii prin

majorarea veniturilor.

În aşa mod, fiecare bancă comercială trebuie de sine stătător să-şi asigure

menţinerea lichidităţii sale la nivelul propus atât în baza analizei stării lichidităţii

aferente anumitei perioadă de timp cât şi prognozarea rezultatelor activităţii şi

5

realizarea ulterioară a politicii economice ştiinţific argumentate în sfera formării

capitalului statutar, fondurilor cu destinaţie specială şi a rezervelor, atragerea

mijloacelor împrumutate de la organizaţii terţe, efectuarea activă a operaţiunilor de

creditare.

În aşa mod, fiecare bancă comercială trebuie de sine stătător să-şi asigure

menţinerea lichidităţii sale la nivelul propus atât în baza analizei stării lichidităţii

aferente anumitei perioadă de timp cât şi prognozarea rezultatelor activităţii şi

realizarea ulterioară a politicii economice ştiinţific argumentate în sfera formării

capitalului statutar, fondurilor cu destinaţie specială şi a rezervelor, atragerea

mijloacelor împrumutate de la organizaţii terţe, efectuarea activă a operaţiunilor de

creditare.

Pe lângă aceasta, activitatea băncilor comerciale, ce apar ca intermediari între

persoanele, care dispun de mijloace băneşti sub formă de economii, şi persoanele,

care necesită mijloace băneşti, constă în atragerea raţională a acestor mijloace şi

acordarea lor sub formă de credite sau investirea lor la o rată a dobânzii mai ridicată

pentru garantarea rentabilităţii totale, inclusiv primirea profitului.

În vederea realizării activităţii operaţionale, legată de atragerea şi plasarea

mijloacelor băneşti în condiţiile necunoaşterii pieţei şi a cererii viitoare şi încasarea

mijloacelor lichide pentru o anumită perioadă, banca are nevoie de mijloace în formă

lichidă, adică astfel de active, care ar putea fi uşor şi rapid transformate în bani lichizi

cu un risc de pierdere redus sau în general fără acest risc.

Astfel, lichiditatea băncii comerciale – reprezintă posibilitatea folosirii

activelor sale în calitate de mijloace băneşti lichide sau operativitatea de a le

transforma în acestea.

Banca comercială este considerată lichidă, dacă suma totală a mijloacelor

băneşti şi a altor active lichide, precum şi posibilităţile operative de a mobiliza

mijloacele din alte surse sunt suficiente pentru stingerea la scadenţă a obligaţiunilor

pe termen lung şi obligaţiunilor financiare. Pe lângă aceasta, rezerva de lichiditate

este necesară pentru satisfacerea diverselor cerinţe financiare imprevizibile:

6

încheierea tranzacţiilor de creditare sau investire profitabile; pentru compensarea

fluctuaţiilor sezoniere şi neprevăzute aferente cererii la credit, completarea

mijloacelor în cazul retragerii neaşteptate a depozitelor.

Deci, lichiditate bancară depinde de gradul de risc al activelor: adică cu cît

banca dispune de mai multe active, cu atât este mai mică lichiditate bancară. Putem

afirma, că în bancă se va considera lichidă, dacă ea are posibilitatea să plătească rapid

şi la timp din resursele proprii clienţilor săi.

Unul dintre factorii principali care arată gradul înalt al lichidităţii băncii este

calitatea bazei ei depozitare. Criteriul calităţii depozitelor (la termen, la vedere) este

stabilitate lor.

Cu cât mai mult depozitele sunt mai stabile, cu atât mai mare este lichiditatea

băncii, fiindcă resursele atrase nu părăsesc banca.

La numărul factorilor ce determină suficienţa lichidităţii bancare, se atribuie şi

reputaţia băncii. O reputaţie puternică a băncii îi permite anumite facilităţi în faţa

altor bănci în vederea atragerii resurselor şi în acest fel mai repede se acoperă

insuficienţa de resurse lichide. O bancă cu o reputaţie bună îi este foarte uşor să se

îndestuleze cu depozite stabile.

Prin urmare una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci

este de a estima şi de acoperi in mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen

lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deţine in portofolii

prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale.

Dar, pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare

severe, mai ales pentru băncile mici, şi pot genera chiar falimentul bancar.

Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă şi pentru

minimizarea riscului sistemic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăţi

interbancar.

1.2. Strategii de gestiune a poziției lichidității bancare

Elementul principal al gestiunii lichidităţii este poziţia monetară. Poziţia

7

monetară a unei bănci reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale

lichide1. Această abordare este justificată de caracterul imediat al obligaţiilor care

exprimă nevoile de lichiditate bancară.

Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidităţii băncii:

1. Asigurarea lichidităţii prin influenţa activelor;

2. Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidităţii;

3. Gestiunea mixtă.

Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplităţii sale. Esenţa ei constă

în acumularea activelor lichida sub forma de mijloace băneşti şi titluri mobiliare

lichide. În cazul apariţiei necesităţii, activele acumulate suni utilizate (vîndute) pînă

această necesitate este acoperită. Această strategic mai este numită şi strategia

transformării activelor. Pentru a utiliza această metodă activele lichide ale băncii

trebuie să posede următoarele caracteristici:

să aibă piaţa proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace

băneşti

să aibă preţuri destul de stabile, adică piaţa trebuie să asimileze activele

propuse fără a micşora preţul ei

trebuie să fie uşor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-şi va

recupera cel puţin banii investiţi în ele

Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la

banca centrală, depozite la alte bănci, obligaţiunile ale autorităţilor publice locale, etc.

Strategia dată esie utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră

mai puţin riscantă, dar şi mai puţin profitabilă Şi totuşi această strategie nu este deloc

ieftină. Vînzaraea activelor presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca le-

ar fi primit, dacă nu le-ar fi vîndut. Transformarea activelor lichide în mijloace

băneşti este costisitoare datorită comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor.

Totodată vînzarea activelor lichide înrăutăţeşte situaţia financiară a băncii, deoarece

activele lichide vîndute suni de obicei cele mai sigure şi mai puţin riscante. Totodată

1 BASNO, Cezar.,DARDAC, Nicolae. Management bancar. București: Editura Economică, 2002.

8

necesitatea de vinde aceste active poate apărea în acel timp cînd pe piaţă se

înrăutăţeşte situaţia, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părţi din investiţii în

urma vînzării la un preţ mai jos decît au fost cumpărate.

A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantităţi necesare

pentru acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este

denumită şi strategia lichidităţii procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată

de lichiditate, atunci hanra va propune un preţ din ce în ce mai ridicat pînă nu va

procura mijloace lichide necesare. De aceea această sltategie este considerată destul

de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze nivelul dobînziloi pe care ea va fi

nevoită să le plătească pentiu procurarea lichidităţilor. De obicei necesităţile

stringente de lichidităţi apar la bancă ce are probleme financiare. Clienţii ei aflînd că

banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asiguia vor extrage numerarul de pe

conturiile sale, ceea ce va duce la sporirea cererii de lichidităţi.

Posibilităţi de procurare a lichidităţii sunt:

împrumuturi de la banca centrală

vînzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiţia răscumpărării loi

(lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală

emisiunea certificatelor de depozii şi plasarea lor la alte bănci, autorităţi

publice şi marele corporalii - termenul de scadenţă a acestor certificate

poate varia de la cîtcva zile pinâ la cîteva luni la o dobindă convenită

între banca emitent şi creditor.

atragerea depozitelor, inclusiv pe piaţa eurovalutelor de la marile

corporalii şi bănci străine cu o dobtndă convenită în funcţie de cererea şi

oferta pe piaţa monetară internaţională şi un termen de scadenţă de la

cîleva zile la cîteva luni.

refinanţarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar

cere de la bancă respectarea unor condiţii destul de stricte. Majoritatea

acestor împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurt (l-7) zile.

9

Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puţin

costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale parcurge o

bancă cu o autoritate bună pe piaţă.

1.3. Riscul de lichiditate-efect al gestiunii incorecte

Lichiditatea adecvata a fiecarei banci din sistem este extrem de importanta si

pentru minimizarea riscului sistemic datorita riscului de contagiune prin sistemul de

plati interbancar.

Riscul de lichiditate constă în probabilittaea ca banca să nu-şi poată onora

plăţile faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre structura pasivelor şi

structura activelor atât în scadenţă, cât şi în valori.

De obicei, creditele pe termen lung sunt mai frecvente pentru bancă decât

depozitele pe termen lung, de aceea, riscul de lichiditate pentru o bancă poate lua

două forme:

1. Banca să nu poată onora angajamentele pe termen scurt;

2. Să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele sunt cu scadenţă

mare.

Prima situaţie este denumită risc de lichiditate imediată şi este determinată de

retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor ei. Încercând să facă faţă riscului de

lichiditate imediată, băncile încep să cumpere resurse mai scumpe de pe piaţă,

afectând şi mai mult situaţia. Pentru a se proteja de acest risc, autorităţile monetare

impun restricţii sub forma indicatorilor de lichiditate obligatorii de respectat.

A doua situaţie este numită risc de transformare. Pentru a nu se confrunta cu

acest risc, băncile trebuie să aibă în vedere următoarele:

Resursele şi plasamentele trebuie analizate în funcţie de lichiditatea lor reală şi

nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt, deseori, mai stabile decât cele la

termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienţilor,

conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt, deseori, mai imobilizate

decât creditele cu scadenţa mai îndepărtată;

10

Inovaţiunile financiare din ultimii ani modifică riscul de lichiditate în modul

următor:

îl măreşte prin dezvoltarea noilor tipuri de credite,

îl micşorează prin dezvoltarea pieţelor secundare de titluri negociabile.

Problemele lipsei de lichiditate nu se pun în sensul că n-ar fi posibilă

obţinerea de lichidităţi, ci în sensul preţului lor, al costului de obţinere a acestor

lichidităţi şi al încrederii clienţilor în bancă.

Băncile trebuie să studieze permanent gradul de lichiditate, să-şi asigure

permanent starea lor de lichiditate. Lichiditatea bancară se poate defini ca fiind

capacitatea unei bănci de a efectua, în orice moment, plăţi din conturile pe care

titularii le au deschise la bancă, la solicitarea acestora, în acest sens, băncile trebuie să

dispună de rezerve suficiente, rezerve care, în esenţă, nu sunt altceva decât active ce

pot fi utilizate ca mijloc de plată sau care pot fi transformate operativ în astfel de

mijloace.

În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi faţă de comunitatea

financiară, băncile trebuie să probeze, în permanenţă, un grad corespunzător de

lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a

ieşirilor trebuie realizată astfel, încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la

nivelul instituţiei bancare.

Riscul de lichiditate sau al lipsei de lichiditate se manifestă în urma necorelării

scadenţelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv, în practică, apare fenomenul

prelungirii scadenţelor la active şi a reducerii celor la pasive, în cazul în care creditele

şi dobânzile nu sunt rambursate conform scadenţarului, banca se confruntă cu nevoi

de lichiditate pe termen scurt, care trebue finanţate. Efectele sunt similare şi atunci

când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.

Riscul de lichiditate include:

incapacitatea băncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţi şi la ratele

de dobândă corespunzătoare;

11

incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ

rezonabil.

riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de

încasări şi cele de plăţi;

riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital, ca

urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa

rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

Astfel, lipsa de lichidităţi este, aparent, un element de conjuctură ce decurge

dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii. Lichiditatea

bancară este mai degrabă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care

au grade diferite de lichiditate.

Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estia

şi de a acoperi, în mod corect, nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung,

rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ, dacă banca deţine în portofolii prea

multe active financiare lichide faţă de nevoile sale, dar pe de altă parte, prea puţine

lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, şi pot

genera chiar falimentul băncii.

12

Capitolul 2. EVALUAREA POZIȚIEI LICHIDITĂȚII BANCARE PRIN INTERMEDIUL INDICATORILOR

2.1. Indicatori oficiali ai gestiunii lichidității bancare

În scopul promovării unui sector financiar puternic şi competitiv,

neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar, protejării intereselor deponenţilor

şi menţinerii de către instituţiile financiare a unui nivel adecvat de lichiditate,

prin Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei stabileşte următoarele reguli,

care au scopul de a stabili o legătură adecvată dintre suma fondurilor investite

ale băncii (activele) şi suma resurselor financiare (pasivele). Prin urmare pentru

menținerea lichidității bancare, băncile comerciale din Republica Moldova trebuie să

respecte următoarele două principii:2

1. Principiul I (lichiditatea pe termen lung)

Indicatorul lichidităţii pe termen lung a unei bănci care reprezintă raportul

dintre:

suma activelor băncii în formă de:

(1) credite acordate băncilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai

mult;

(2) credite şi plăţi cu avans acordate clienţilor cu termenul rămas pînă la

rambursare 2 ani şi mai mult;

(3) leasing financiar cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;

(4) cote de participare în capitalul agenţilor economici (inclusiv a băncilor);

(5) valori mobiliare investiţionale cu termenul rămas pînă la scadenţă 2 ani şi

mai mult;

(6) mijloace fixe;

minus reducerile pentru pierderi la active; amortizarea mijloacelor fixe şi

rezervele pentru reevaluare a activelor menţionate mai sus, şi suma următoarelor

resurse financiare:

(1) capitalul normativ total, determinat în conformitate cu Regulamentul

cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc; 2 Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii: nr. 265 din 17.12.2009. În : Monitorul Oficial al Republicii Moldova , 2010, nr. 27-28, cap. 3.

13

(2) pasivele obţinute de la bănci şi pasivele obţinute de la clienţi (excluzînd

depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pînă la rambursare

2 ani şi mai mult;

(3) 50% ale pasivelor obţinute de la bănci şi ale pasivelor obţinute de la clienţi

(excluzînd depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pînă la

rambursare de la 1 pînă la 2 ani;

(4) 10% ale pasivelor la vedere obţinute de la clienţi (excluzînd depozitele de

economii ale persoanelor fizice);

(5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas pînă la

rambursare 2 ani şi mai mult;

(6) 60% ale depozitelor de economii ale persoanelor fizice cu termenul

rămas pînă la rambursare de la 1 pînă la 2 ani;

(7) 30% ale depozitelor de economii ale persoanelorfizice la vedere şi cu

termenul rămas pînă la rambursare de pînă la 1 an;

(8) obligaţiuni în circulaţie şi alte valori mobiliare emise de bancă cu termenul

rămas pînă la scadenţă 2 ani şi mai mult;

(9) 50% ale obligaţiunilor în circulaţie şi altor valori mobiliare emise de bancă

cu termenul rămas pînă la scadenţă de pînă la 2 ani;

(10) 60% ale rezervelor pentru pensiile lucrătorilor băncii nu trebuie să fie mai

mare decît 1.

2. Principiul II (lichiditatea curentă)

Indicatorul lichidităţii curente a unei bănci care reprezintă raportul dintre:

1) suma activelor unei bănci, în formă de:

a. numerar şi metale preţioase,

b. depozite la Banca Naţională a Moldovei,

c. valori mobiliare lichide,

d. mijloace interbancare nete curente (plasările înalte bănci se includ în

calculul activelor lichide numai în cazul în care aceste mijloace nu sunt grevate

cu sarcini şi sunt libere de interdicţii)

14

2) şi suma activelor totale ale bilanţului (excluzînd reducerile pentru pierderi

la active) nu trebuie să fie mai mic de 20%.

2.2. Indicatorii individuali de gestiune a poziției lichidității bancare

Indicatorii de lichiditate cei mi utilizaţi sunt: poziţia lichidităţii, pasivele nete

şi indicele de lichiditate, transformarea medie a scadenţelor şi rata lichidităţii.

Poziţia lichidităţii. Acest indicator a apărut din practica gestiunii de trezorerie

şi este folosit ca indicator de fundamentare a acesteia şi a acoperirii nevoilor de

lichiditate pe termen scurt. Poziţia lichidităţii se calculează pe zile (pentru săptămana

următoare), pe săptămâni (pentru luna următoare) şi pe luni (pentru anul curent).

Poziţia lichidităţii = Active lichide – Pasive imediate (2.2.1)

unde:

activele lichide = moneda băncii centrale + plasamente scadente de încasat;

pasive imediate = depozite volatile + imprumuturi scadente de rambursat.

Optimizarea poziţiei lichidităţii bancare presupune echilibrarea celor două

elemente principale: activele lichide şi pasivele imediate şi deci obţinerea unei poziţii

nule. Acest fapt este impus de gestiunea riscului şi de maximizarea rentabilităţii

bancare.

Valoarea acestui indicator poate fi:

Negativă – atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a

obligaţiilor imediate. In această situaţie trebuie să se recurgă la surse de

lichiditate pentru acoperirea acestui deficit. Deficitul poate fi acoperit fie prin

imprumuturi la banca centrală (pentru nevoi sezoniere), prin apelarea la

imprumuturile interbancare (rezervele imprumutate), prin lichidarea inainte de

termen a unor active din portofoliu (eventual cuplată cu o operaţie de

restructurare a acesteia), fie prin titularizarea unor credite.

Pozitivă – atunci resursele lichide de care dispune banca depăşesc necesarul

său pentru perioada corespunzătoare. Situaţia este de apreciat, dar nu trebuie

neglijat aspectul mărimii acestui excedent de lichiditate. Mărimea excedentului

admisibil se poate folosi ca o normă internă de gestiune. Aceasta deoarece

15

elementele în baza cărora s-au făcut calculele sunt mărimi anticipate şi nu certe

şi deci este bine ca banca să aibă o rezervă, minimă de lichiditate. Pe de altă

parte, activele lichide sunt cel mai prost plasament bancar în termeni de

rentabilitate şi nivelul lor trebuie minimizat.

Aşadar, deşi se doreşte o poziţie a lichidităţii nulă, de cele mai multe ori se

acceptă şi un excedent minim justificat de un comportament raţional. Mărimea

absolută a acestui excedent se poate stabili fie în funcţie de cheltuielile de gestiune a

portofoliului, fie în funcţie de marja medie de eroare înregistrată anterior la

aprecierea în avans a poziţie lichidităţii. Dacă aprecierea se face în funcţie de

cheltuieli, atunci mărimea limitei este egală cu valoarea minimă a portofoliului de

titluri ale datoriei publice pentru care veniturile realizate în urma plasamentului le

egalează pe cele de gestiune a acestuia. Pentru mărimi ale excedentului de lichiditate

peste această limită se justifică plasarea sumelor disponibile pe termen scurt, de

preferat cu scadenţe în perioadele cu poziţia lichidităţii negativă.

Pasivele nete. Această grupă de indicatori are trei componente distincte ce pot

fi calculate în baza aceloraşi date:

pasivele nete simple se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă

intre pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă. Acestea arată pentru fiecare

perioadă măsura în care activele scadente acoperă obligaţiile scadente.

Pentru pasivele nete pozitive, banca trebuie să găsească surse

suplimentare de acoperire a obligaţiilor scadente. O observaţie de reţinut

este aceea că suma absolută a pasivelor nete este egală cu zero (pentru că

total active = total pasive).

Pasive nete simple = Pasive scadente – Active scadente (2.2.2)

pasivele nete cumulate se calculează ca diferenţă intre pasivele şi activele

cumulate corespunzătoare fiecărei perioade. Pasivele nete cumulate sunt

folosite pentru a semnala perioade de maximă lichiditate.

Pasive nete cumulate = Pasive cumulate – Active cumulate (2.2.3)

indicele lichidităţii se calculează pe baza aceloraşi date, prin raportarea

16

pasivelor şi activelor din fiecare perioadă. Pasivele/activele din fiecare

perioadă sunt ponderate fie cu numărul mediu de zile corespunzător

fiecărei perioade, fie cu numărul curent al grupei de scadenţe respective.

Valoarea indicelui depinde doar de mărimea pasivelor/activelor

corespunzătoare fiecărei perioade, iar sistemul de ponderare folosit nu

poate schimba valoarea supra sau subunitară a raportului. O ponderare

proporţională cu număul mediu de zile corespunzător fiecărei scadenţe

va da un rezultat mai precis.

(2.2.4)

Faţă de 1 valoarea indicatorului exprimă transformarea de scadenţe practicată

global de bancă:

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele şi pasivele

băncii sunt perfect corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre

un risc de lichididate. Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică,

deoarece este imposibil ca, la nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată

exact pe aceeaşi maturitate şi sumă. Pentru 1 sau valori foarte apropiate de 1 banca nu

face practic transformare de scadenţe;

Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a

utilizărilor asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea

de soluţii pentru a-şi finanţa excedentul de lichiditate. Pentru valori subunitare

transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung. Este o

situaţie tipică ce avantajează banca atunci când curba dobânzilor este crescătoare;

Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus

de resurse ale băncii, deci unui deficit de lichiditate. Pentru valori supraunitare

transformarea practicată este prin pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În

acest caz nu există risc de lichiditate pentru că activele îşi ating scadenţa înaintea

surselor care le-au finanţat. Din punctul de vedere al rentabilităţii plasamentelor o

17

astfel de structură nu este avantajoasă decat pentru scurtele perioade de timp când

rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decat cea pe termen lung.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca

raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare

de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din

resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile

din Uniunea Europeană.

Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o

păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin

aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală,

la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect

prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă

solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMOnec = r x D (2.2.5)

ER =RMOef − RMOnec (> 0) (2.2.6)

DR =RMOef −RMOnec (< 0) (2.2.7)

unde:

RMOnec – rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constituie la

banca centrală;

RMOef – suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca centrală;

ER – excesul de rezervă;

DR – deficitul de rezervă;

r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;

D – volumul depozitelor atrase de bancă.

Un indice al lichidităţii similar dezvoltat de către Jim Pierce de la Federal

Reserve ia in considerare pierderile rezultate din vanzarea rapidă a activelor, faţă de

valoarea justă a activelor in condiţii normale ale pieţei. Acest raport este ponderat cu

greutatea specifică a activelor in portofoliul băncii3.

3 SAUNDERS, Anthony. Financial Institutions Management. A Modern Perspective, Times Mirror Higher Education Group, 1997

18

Lichiditatea şi administrarea resurselor şi plasamentelor sunt evaluate în funcţie

de:

trendul şi stabilitatea depozitelor;

gradul şi trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele volatile de fonduri,

finanţarea activelor pe termen lung;

accesul la pieţele monetare şi alte surse de finanţare;

adecvarea surselor de lichiditate şi abilitatea de a face faţă nevoilor de

lichiditate;

eficienţa politicilor şi practicilor de lichiditate, strategiile de administrare

a fondurilor;

sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare;

capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi

controla lichiditatea şi nivelul de diversificare al surselor de finanţare.

În evaluarea adecvării poziţiei de lichiditate a unei instituţii financiare, o atenţie

deosebită ar trebui acordată nivelului curent şi viitor al surselor de lichidităţi,

comparativ cu nevoile de fonduri, precum şi adecvării practicilor de administrare a

fondurilor in funcţie de mărimea, complexitatea şi profilul de risc al instituţiei.

Practicile ar trebui să reflecte capacitatea instituţiei de a administra schimbările

neplanificate cu privire la sursele de constituire a fondurilor, ca şi reacţia la

modificările condiţiilor pieţei, care pot afecta posibilitatea unei lichidări rapide a

activelor, cu pierderi minime. In plus, practicile de constituire a fondurilor ar trebui

să confere certitudinea că lichiditatea nu a fost menţinută cu costuri inalte sau printr-o

încredere excesivă în sursele de constituire a fondurilor care se dovedesc a nu fi

utilizabile in timp, datorită stresului financiar sau schimbărilor adverse in condiţiile

pieţei.

Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru lichiditate:

Rating 1 indică niveluri de lichiditate puternice şi prcatici de administrare a

fondurilor bine dezvoltate. Instituţia are acces sigur la suficiente surse pentru

constituirea de fonduri in termeni favorabili, pentru nevoile de lichidităţi

19

prezente şi anticipate.

Rating 2 indică niveluri de lichiditate şi practici de administrare a fondurilor

satisfăcătoare. O serie de deficienţe minore pot fi constatate in practicile de

administrare a fondurilor.

Rating 3 indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor

care necesită imbunătăţiri. Instituţiile clasificate in acest rating nu au acces

rapid la fonduri in termeni rezonabili sau pot inregistra deficienţe semnificative

in perioadele de administrare a fondurilor.

Rating 4 indică niveluri de lichiditate deficitare sau practici inadecvate de

administrare a fondurilor. Instituţiile clasificate in acest rating nu sunt capabile

să obţinăun volum suficient de fonduri in termeni rezonabili pentru asigurarea

nevoiii de lichiditate.

Rating 5 indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor

atat de deficitare, incat viabilitatea instituţiei este grav ameninţată. Instituţiile

clasificate in această categorie cer asistenţăfinanciară externă imediată, pentru

a asigura rambursarea obligaţiilor la scadenţă sau alte nevoi de lichiditate.

În analiza lichidităţii sunt utilizaţi următorii indicatori:

1. Lichiditatea curentă

Lichiditatea curentă = Active curentePasive curente (2.2.8)

Limite:

Rating 1: mai mare de 130%;

Rating 2: 100 – 130%;

Rating 3: 80 – 99,9%;

Rating 4: 70 – 79,9%;

Rating 5: mai mic de 70%.

2. Rata lichidităţii

Rata lichidităţii = Active lichideTotaldepozite atrase (2.2.9)

20

Limite:

Rating 1: mai mare de 50%;

Rating 2: 35 – 49,9%;

Rating 3: 25 – 34,9%;

Rating 4: 15 – 24,9%;

Rating 5: mai mic de 14,9%.

3. Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienţi (2.2.10)

Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienţi = (Credite acordate

clientelei + Creanţe restante şi indoielnice din operaţiuni cu clientela + Provizioane

pentru creanţe restante şi indoielnice din operaţiuni cu clientela)/(Conturi de depozite

+ Certificate de depozit + Carnete şi librete de economii).

Limite:

Rating 1: mai mic de 85%;

Rating 2: 85 – 104,9%;

Rating 3: 105 – 114,9%;

Rating 4: 115 – 125%;

Rating 5: mai mare.

2.3. Indicatori de evaluare a riscului de lichiditate

Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distinctă a gestiunii pe

termen scurt, gestiunii trezoreriei şi gestiuni pe termen lung. gestiunea riscului pe

termen scurt permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a băncii aşa

cum s-a arătat anterior.

Gestiunea pe termen lung permite băncii să-şi fixeze plafoane pe diferite

categorii de active şi pasive, în funcţie de caracterul acestora: lichide şi nelichide,

stabile şi volatile, în funcţie de politica de creditare pe care aceasta vrea să o

promoveze în viitor.

O serie de analize economico – financiare au la bază principiul conform

căruia clasificarea activelor şi pasivelor se realizează în funcţie de perioada în care

acestea vor produce anumite efecte cuantificabile în prezent.

21

Analiza de tip Gap este bazată pe analiza de tip cashflow, prin luarea în

considerare a scadenţelor reziduale, atât a elementelor a activ / pasiv, cât şi a

elementelor extrabilanţiere.

Gap-ul reprezintă diferenţa dintre activul şi pasivul scadent în acelaşi

interval de maturitate reziduală, astfel:

Gap = At - Pt (2.3.1)

unde:

At – active cu scadența t;

Pt – pasive cu scadeța t.

În cazul unui Gap pozitiv (activul scadent > pasivul scadent în acelaşi

interval de maturitate) într-o anumită bandă de maturitate se poate concluziona că

plasamentul instituţiei scadente în acest interval vor fi superioare resurselor atrase

şi scadente n acelaşi interval, existând fonduri suficiente pentru achitarea plăţilor

solicitate de clienţi (se presupune că solicită retragerea sumelor şi dobânzilor

aferente doar de către acei clienţi ale căror resurse sunt scadente în intervalul de

maturitate analizat).

Altfel spus, în cazul unui Gap pozitiv în primele intervale de maturitatea

reziduală, în conformitate cu metodologia utilizată în pieţele financiar-bancare

internaţionale, se poate trage concluzia că instituţia deţine plasamente pe intervale

reduse de timp ce devansează fondurile atrase şi scadente în intervalul analizat,

avându-se în vedere faptul că în calculul Gap-urilor nu sunt ponderate elementele

de pasiv şi nici nu sunt introduse toate titlurile de stat (prin aplicarea unui discount)

în prima bandă de scadenţă.

Gap-ul negativ poate evidenţia o problemă potenţială. Resursele scadente în

acest interval nu pot fi acoperite cu plasamente scadente în acelaşi interval de timp

redus, instituţia putând fi obligată să recurgă la desfiinţarea înainte de scadenţă a

altor active lichide după ce în prealabil a utilizat toate fondurile existente (lichide)

în conturile curente la diferite instituţii financiar-bancare, în scopul creării

lichidităţii necesare. În această situaţie, s-a presupus că toate resursele scadente

22

sunt solicitate a fi retrase de către clienţi, aceştia neprelungind nici un depozit la

scadenţă.

În cazul unui Gap negativ în primele intervale de maturitate, caz relativ frecvent

pentru instituţiile financiar-bancare, rezultă că plasamentele efectuate pe termen

mia lung au la bază resurse atrase pe un termen inferior, ceea ce poate constitui o

potenţială problemă privind lichiditatea viitoare a instituţiei.

Gap-ul cumulat pe mai multe intervale de maturitate reprezintă suma

algebrică a Gap-urilor pe intervalele respective, fiind calculat astfel:

Semnificaţia acestui indicator o reprezintă posibilitatea instituţiei de a

„culisa” excedentul resurselor şi plasamentelor scadente pînă la o anumită dată

viitoare, în comparaţie cu momentul zero al analizei, pentru a face faţă plăţilor

solicitate de clienţi.

Indice Gap sintetizează mărimea în valoare relativă a diferenţei cumulate

între plasamentele şi resursele scadente în intervalul de maturitate respectiv,

raportată la total activ, astfel:

Indice Gapi=Gap cumulati

Total Activ⋅100

(2.3.2)

Nivelurile importante ale acestui indice (de peste +,- 10%, în funcţie de

caracteristicile bilanţiere ale fiecărei instituţii), în special cele negative, trebuie

corectate, în scurt timp, în vederea diminuării riscului de lichiditate. În general,

fiecare instituţie financiar-bancară poate lua în considerare propria strategie de

asigurare a lichidităţii, strategie care în general impune şi anumite limitări ale Gap-

urilor pe fiecare interval de maturitate reziduală şi implicit a indicilor Gap.

În general, fiecare instituţie financiar-bancară poate lua în considerare

propria strategie de asigurare a lichidităţii, strategie care în general impune şi

anumite limitări ale Gap-urilor pe fiecare interval de maturitate reziduală şi

implicit a indicilor Gap.

În funcţie de obiectivele proprii fiecărei bănci şi de înclinaţia către risc a

acţionarilor acesteia, în sensul încercării de obţinere a unui profit maxim care

23

inevitabil va conduce la o majorare a riscului de lichiditate, se pot stabili trei tipuri

generale de strategii în ce priveşte limitele de variaţie a indicilor Gap, în funcţie de

obiectivele propuse a fi atinse, astfel:

- risc minim de lichiditate ce determină profitul obţinut.

Un risc minim va determina stabilirea unor limite strînse de variaţie a

indicilor Gap şi o politică relativ rigidă de încadrare în limitele stabilite. Apariţia

unor oportunităţi de afaceri ce necesită modificarea structurii orizontului

investiţional din punct de vedere al maturităţii (care implicit conduce la

modificarea valorilor indicilor Gap în condiţiile în care în marea majoritate a

cazurilor nu se contrabalansează simultan cu nouă resursă atrasă cu o scadenţă

similară) va fi refuzată, ceea ce va conduce la pierderea unui profit potenţial.

– risc mediu de lichiditate ce determină profitul obţinut

Riscul mediu de lichiditate nu trebuie înţeles ca un risc apropiat de cel

major, ci un risc asumat controlat în vederea obţinerii unui profit cel puţin mediu,

în comparaţie ci indicatorii globali realizaţi în sistemul bancar. Deosebirea faţă de

strategia anterioară o constituie flexibilitatea de care dă dovadă banca în plierea

rapidă a plasamentelor în funcţie de oportunităţile de afaceri ivite.

- profit maxim ce determină risc de lichiditate maxim.

Dacă la precedentele strategii riscul de lichiditate determină profitul, există

şi instituţii care dorinţa de obţinere a unui profit considerabil şi imediat menţin

riscul de lichiditate la cele mai înalte cote. Aceste strategii pot fi aplicate numai în

medii economice puţin dezvoltate şi asupra cărora nu se exercită un control

riguros. Obţinerea de profit maxim conduce în principal la efectuarea de

plasamente pe termene îndelungate fără a se ţine cont, în nici un fel, de maturitatea

resurselor disponibile. Atragerea de resurse pe termene reduse până la o săptămână

spre exemplu, şi plasarea în credite la termen de peste 5 ani nu poate conduce decât

la bazele unui faliment răsunător. În aceste cazuri se îmbină, din nefericire, atât

riscul de lichiditate, cât şi cel de creditare, conducând la rezultate dintre cele mai

grave pentru instituţia respectivă şi evidenţiind un management defectuos al

24

lichidităţii. Determinarea capitalului şi metoda de evaluare a suficienţei capitalului

au avut mereu un rol principal printre caracteristicile de bază privind situaţia

financiară a băncii. Prin esenţa sa, capitalul este concomitent şi locomotiva care

merge înainte şi un mecanism de asigurare a securităţii băncii. Capitalul reprezintă

atât mijloacele disponibile cât şi un potenţial de atragere a acestora. Banca va

atrage mai mulţi clienţi în cazul când acesta va dispune de un capital mai mare

ceea ce influenţează benefic condiţiile şi volumele împrumuturilor. Sub aspectul

siguranţei, capitalul este o garanţie nu doar pentru „zilele negre” dar şi pentru toate

zilele. Capitalul limitează riscurile asumate de către organizaţia de creditare.

25

REZUMAT

În urma elaborării proiectului au fost identificate probleme și propuse soluții

prezentate în tabelul ce urmează:

Nr. Problema Recomandări/soluții Efecte

1. Banca să nu poată onora angajamentele pe termen scurt, cu alte cuvinte risc de lichiditate imediată

1)procurarea de resurse cu costuri cît mai mici

obținerea de resurse ieftine pentru acoperirea incapacității de plată

2)impunerea restrincțiilor sub forma indicatorilor de lichiditate obligatorii de respectat

evitarea pe viitor a situațiilor de lipsa de lichidități pentru activitatea curentă

3)apelarea la credite de pe piața interbancară

obținerea în timp scurt și la costuri convenabile de resurse necesare

2. Banca să aibă resurse cu scadența mică, în timp ce plasamentele sunt cu scadența mare

1) resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea lor reală și nu juridică

avînd la dizpoziția sa plasamente stabile și eliminîndu-le pe cele volatile se va evita situațiile de ilichiditate la bancă

2)gestiunea mai eficientă a plasamentelor

o gestiune corectă a plasamentelor poate consideral micșora riscul de lichiditate

3. Depășirea cererii de lichiditate a ofertei de lichiditate, deci dificit de lichiditate la bancă

1) apelarea la credite bancare centralizate și descentralizate

acoperirea deficitului de lichiditate în timp scurt și cu costuri reduse

2) vinderea valorilor mobiliare din portofoliu

transformarea valoarilor mobiliare în lichiditășile de care are nevoie banca și acoperirea deficitului

26

Continuarea tabelului3. Depășirea cererii de

lichiditate a ofertei de

lichiditate, deci dificit de

lichiditate la bancă

3) operațiunea de

vindere a unor credite

altor bănci

obținerea de mijloace

lichide și echilibrarea

cererii și ofertei de

lichiditate

Sursa: elaborate de autor

27

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative

1. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei: nr. 548-XIII din 21.07.95. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr. 56-57, p.5-7.

2. Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii: nr. 265 din 17.12.2009. În :

Monitorul Oficial al Republicii Moldova , 2010, nr. 27-28, cap. 3.

II. Lucrări științifice

1. GRIGORIŢĂ, Cornelia. Activitatea bancară. Ed. a II-a, rev. şi compl. Ch.:

Cartier, 2004. 432 p.

2. BASNO, Cezar, DARDAC, Nicolae. Management bancar. București: Editura

Economică, 2002. 321 p.

3. SAUNDERS, Anthony. Financial Institutions Management. A Modern

Perspective, Times Mirror Higher Education Group, 1997.

4. HARTULARI, Carmen, PAUN, Mihai, PAUN, Mihaela. Analiza, diagnoza și

modelarea sistemelor financiar bancare. București: Editura Economică, 2005,

402 p.

5. ROMAN, Monica. Statistica financiar-bancară. București: Editura Didactică

și Pedagogică, 2003, 225 p.

6. ROXIN, Luminița. Gestiunea riscurilor bancare. București: Editura Didactică

și Pedagogică, 1997, 336 p.

28