17 Ianuarie 1920 No. 4 0

RBVISfA LITERARA ŞI ARCTICA

SUGARUL: E Looinescu . . Ion Barbu . . .

Victor Eftimiu . . Hortensia Pa adat-Seagescn Ion Pillai . . . Luca Ion Caragiale I. C. Vissarion . Virgil u Moscooici Al. Ter zi man . .

An Nou Peisagiu retrospectiv

Fulgii Sonet Calvarul închipuirei Balada Toamnei, Solie Stanje Veche cunoştinţă Cascada Cântec trist

C R O N I C I : Eugen Relgis : Monştrii abstracţiei ;

F, Şircto: Expoziţia El. Popea, Expozifia Bednarick.

Editura ALCA LAY & Go.

U N L E II

SAPTAAftAtfAL

A A P Ă R U T :

WW VOL. Î

E D I Ţ I A Ï I

L e i 8 .

E D I T U R A A L C A L A Y

SBUKATORUL REVISTA SĂPTĂMÂNALĂ LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALA

C O L A B O R A T O R I : Zaharia Bârsan, Al. Cazaban, 6. Cair, Radu Cosmin, Maria Cunţan, N. Da-videscu, V. Demetr'us, I. Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago, Ion Sân-Giorgiu, Ion Bl. George, Otilia Ghibu, I. ôorun 8. Gregorian, E. Lovinescu, M. Lungeanu, VIrgiliu Moscovlci, R . Moşoiu. Constanţa Marlno-Moscu. ft. Mândru, Liviu Marian, Claudia Miìlian, Corneliu Moldovanu, D. Nanu, Maria Pamfile, Hortensia Papad-.t-Bengescu, Dragoş Protopopescu, I. Petrovjçi, Al. Rally, L. Rèbreanu, Eugen Relgis, Marcel N. Romanescu, G. Rotiră, Radii D. Rasetti, H. Sanielevici, Alexandrina Scurtu, F. Şirato, Al. T. Stamaiiad, G. Strat" lat, Calon Theodorian, «.Toma. Ada Umbră, T. Vianu, I. C. Vissarion.

A B O N A M E N T E : UN AN LEÎ 5 0 = ŞASE LUNI . . . . LEI 30

Pentru Învăţători, preoţi şi studenţi UN AN . . . LEI 4 0

P R E Ţ U L UNUI E X E M P L A R I LEU S B U R Ă T O R U L se găseşte de vânzare la toate librăriile şi chioşeu-

rile F'S ziare din Rom* lia Mare -. momentele se primesc la Librăria Alcalay S, Co. şi la administraţi*

reoistei. —— ţ

Administraţia : Strada Sărindar No. I* - B U C U R E Ş T I -

Manuscrisele, corespondenţa şi schimbul se vor trimite pe pe a" r e

d-lui E. Lovinescu, str. Câmpineanu, 40. <

ANUL !, No. 4 0 . 17 IANUARIE 1 9 2 0

SBURÄTORUL REVISTA LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALĂ

Director: E. LOVÏNESCU x

r AM hOtJ

—

o-

o. j

Stau la geam. Negurile se ,lasâ încet: 0 suflare de vânt se repede sburătâcind un fulg sfios. II alungă, il în­toarce apoi în loc, răsucîndu-1. Dupa ce 1-a frământat îl risipeşte într'o pulbere fina.

Privesc cu duioşie. In lulg e o viaţă căzută di» înalt, albă şi neprihănită.

O adiere o întâlneşte în cale, aruncând-o la pământ. Jos sloată pe jumătate îngheţata. Cade bietul iulg înfiorat. îşi strânge candoarea ca să nu i se întineze.

In zadar. O altă pală de vânt îl loveşte din spate, «ulcându-1 în noroi. Cată spre cerul nepătruns, cu cea din urmă privire. Alţi fulgi se aştern însă'peste dânsul, împinşi, de aceeaşi suflare necruţătoare.

A murit acum, îngropând în cutele lui pângărite de noroi visul alb al unui vàzduh din care s'a pogorât fără s'o fi cerut. Deasupra lui ca şi deasupra noastră pân­deşte aceeaşi fatalitate nepàtrunsâ.

In acest ajun de an nou, soarta ta mă mişcă, biet fulg strivit.

D e unde vii ? Din ce seninătăţi ţi-ai luat sborul ? T e văd în palatul de cleştar şi de ghiaţâ, firicel bătut în co­loanele de zăpadă, printre care se strecoară icoana fugară a domniţei lui Alb'-Impârat... T e văd zugrăvind pe geamu­rile palatului sclipitoare serpentine.

Iţi petreceai viaţa tihnită, in a lba împărăţie. Im-

păcat în tine îţi trăiai visul polar, departe de micimile lumii sublunare.

O soartă nemiloasă s 'a abătut însă asupra ta. Palatul de cleştar şi de ghiaţă s 'a scuturat. Fulgii de zăpadă au început a se nărui.

In loc să te 'nalţi, te-ai pogorât în golul văzduhului. Câte zile şt câte nopţi ai călătorit, nici tu nu mai ştii Ai mers, prin oceanul fără cărări, iărămiţându-te... Clipele ţi-au părut zile. Zilele ani...

Ai ajuns în sfârşit în lumea noastră... Nădăjduiai un liman de odihna. Scurtă nădejde... Un smeu venit din miază noapte te-a înşfăcat. După ce te-a pângărit, te-a aruncat în sloata murdară, unde. ţi se înecă cel din urma vis, alb fulg, pribeag al unei lumi mai curate, sol al văz­duhului nepătruns...

* * *

Suflete, de ce te zbaţi ? de ce te frămânţi aşa când vezi fulgul cum piere,, singuratec ? D e ce i plângi soarta ? Plângându-i-o nu ţi-o plângi oare şi pe a ta ?

Şi tu eşti un biet fulg pornit dintr'o lume mai bună. Ascunzi în cutele tale o scântee din dumnezeire, prefăcută în năzuinţă spre bine, frumos şi idea'...

Te-ai prăbuşit dia înălţime şi ai ajuns aici... In urechi îţi răsună însă armonia cerească. In suflet îţi mai bate încă ritmul divinităţei căzute odată cu tine...

Şi ai vrea să le dai viaţă. Ai vr ta să le prinzi şt să le torni în forme nepieritoare... O sbucnire de vânt te ia, te aruncă, te risipeşte în mici fărâme, isbindu-te în viroaga realităţilor, a micimilor vieţii...

Din sloata, aştepţi lovitura din urmă, privind totuşi cu ochii în sus.

B. LOVINESCU

o o

o o a o Q -o «a

Peisagiu retrospectiv

I

O, desfrunzirile din urmă! Te uită, vasfde păduri Stau veştede sub greaua turmă De nori. haotici şi obscuri ;

Te uită, ' soli ai crustei albe Ce-o să se-aşeze, de pe-acum In dantelări de fine salbe Pe tufa umedă, pe drum

Un cinic puf au nins scaeţii... Şi totuşi iată-mă venit in faţa toamnei şi-a tristeţii Cu gândul iarăş ispitit,

II ^

De-aìùngul tristelor răcoare Pe care vântul grămădi Atâtea crengi rătăcitoare, Mângâietoare vei veni ?

Din golul toamnei vei renaşte Iubirii mele vis fugar, Şi însetatul va cunoaşte Beţia vinului tău rar ?

s

Pei fi atunci lzbâvitoarea ? Deşi umbrit de-un mort trecut Îmi vei aduce totuşi floarea Neprihănitului sărut ?

De-avântul surd care destinde Şi-in pacea-întinderii, cuvântul Tot mai departe, largu-i sbor Pe-atâtea buze bănuit y

Deasupra zărilor murinde Dar iar intrat în noapte,, sfântul A sumbrei văi. şi- a tuturor. Cuvânt va fi, va fi rostit ?

III

Miraj fluid, formă fugară, Străbate surele poteci Şerpuitoare şi coboară In toamna vânturilor reci.

Dorinţa mea îţi va aprinde 9 Ardori ce nu se pot grăi

Şi-în ciuda umbrei ce se-întinde Ne vom iubi, ne vom iubi,

Până când anii vor aşterne, In colb mărunt, argintul lor; Până când, greu de ierni eterne, Slăuitul prinţ al orelor,

Va obosi tsă mai adaste Căderea ultimelor ploi Şi bolta nopţii sale vaste Va încovoia şi peste noi.

F U L G I I

Cad fulgii şovăielnici in sloiuri făr'de număr, ' Din urne nevăzute se-abat pe fllbul umăr Al dealurilor prinse de-o crusta argintie Oştiri de nori se-alungă...

— Ce surdă simpatie, Nori turburi, nori metalici spre voi şi-acum mă poartă? Aţi prefăcut in domuri de-argint natura moartă Şi-aţi pus in peisagiu un nou fior de viaţă Voi blocuri mohorâte^ convoi de-obscwă ceaţă!... Tot plumbul meu din suflet, o forme călătoare Cu voi să se topească in gânduri de ninsoare, Căci iată, vine vremea când albe, infinite for cobori in cuget zăpezi neprihănite... —

Cad fulgii şovăielnici, aşa cum in poveste Cad stropi de piatră scumpă, uşor şi leneş, peste Vre-un strălucit răsboinky cuprins de-o vraje-aiâncăs

SONET ; •

Visez oraşele eupiinse'n ceaţă Din nordul calm, învestmântat în jale... Nebune porturi meridionale Cu soare mult în larga dimineaţă.

O! peste mări albastre — câtă cale Am străbătut în tănara-mi viaţă Acuma, strălucirea lor îngheaţă In amintiri din ce în ce mai pale.

Le vrea din nou privirea nr-n bolnavă Dur unde. e mult aşteptata navă Spre orizonturi noi să mă mai poarte?

Afară plouă lung... melancolie. . Trecutul e'necat pentru vecie In ochii mei absenţi cu ape moarte...

- VICTOR EFTIMIU

— Asemenea câmpiei ; sub cerul vânăt incă, Ţinuturi ale minţii, lăsaţi să vă-lmpresoare Lăsaţi să cadâ-intr'una din neaua zâmbitoare Ce veşnic, braţul ritmic al timpului aruncă...

Cad flori de-argint, de spumă pe lunca 'n sărbătoare •Şi vânturi potolite întinsul ii alintă Şi fluturi albi se-adună în pâlcuri orbitoare,

— O, suflete cß lunca ie 'mbracă V Macin tă... ' - • ION BARBU

CALVARUL ÎNCHIPUIRE!

Manuela cu capul lipit de geam 1 se uita afară. Ploua. Era curios că în ajun, pe ziua aceea însorită şi primăvăratică fea tìorise ploaie, şi acum ploua aşa cum dorise.

; O ploaie măruntă dar destul de înteţită, care curgea drept. Alina intră: „Iar noroi... iar murdărie...! Ţie-ţi place

ploaia! , ',• Tocmai intra şi Marian. — Da, îmi pla.ee. Mă scuteşte de plâns. In zilele când

îşi udă naturii buruienile uscate, eu mă odihnesc; nu mai strcn pese pământul secetos al sufletelor, nu mai plâng... Imi place cânû plouă... nu ştiu să-ţi explic de cé şi cum!... Aş vrea..*

Se opri privind pe Marian. Intre ei era o prăpastie de ne­înţelegere. O diferenţă întâmplătoare de idei, asupra tutulor lucrurilor, cu toată bunăvoinţa lor reciprocă de a se înţelege. >Un regret, o surprindere mereu nouă, o cuprindea Ia fiecajre nouă constatare -r sortiţi să trăiască Ia un Ioc, ar fi fost mtijlt mai bine să se înţeleagă. Manuela se hotărîse să umple cu tăcerea primejdiile astea, să nu vorbească cu el decât lucruri indiferente 4 să se, oprească totdeauna Ia un punct al oricărei discuţii, şi anume la acela de unde începe adevărul. Era ciu~-«lată viaţa asta comună a doi prieteni, a două rude, cum tre-; tmiau să se cheme, trăind într 'o perpetuă minciună. Ciudată •Idar mai ales grea. • ,

De oarece minciuna e absoluta contìitiune a păcei sociale, poţi minţi oamenii pe careţi vezi din când în când, dar a to ascunde mereu în viaţa permanentă, a-ţi trimite cuvintele idepe buze înapoi, e o sforţare penibilă, mai ales când ai un suflet impulsiv, vijelios, spontan cum era al Manuelei, pasionat de adevăr, posedat de nevoia de a striga ce crede, ce cugetă, purtându-şi simţirile risipite în ochi, mărturisindu şe cu toată fiinţa şi dispreţuind minciuna, prefăcătoria, oricare compromis sufletesc, ca pe o scădere. ;

; In faţa oamenilor mulţi, fiindcă ştia că nu le seamănă, tăcea adesea. Cu aceştia era o disciplină fără suferinţă; era *îeprinsă din copilărie sa-şi ascundă sufletul de ei, prin acel instinct care ne insuflă apărarea împotriva a ce nu ne prieşte,

^ ş i presimţirea de ce ne e necesar. Dar tăcerea asta prelun­gi tă la viaţa de toate zilele, tăcerea asta perpetuă ca un ju­rământ .de muţenie, era uneori mai presus de energiile ei.

Faptul ca vorbise Ide ploaie şi de plâns înaintea Iui Ma­rian îi dâ o suferinţă, suferinţa că eşti nevoit să arăţ i cuiva a n lucru scump pe icare ştii sigur că îl va privi cu neîncredere, m indiferenţă şi ce e mai rău, cu mirare.

Marian luase nişte hârtii şi ieşise. ...„Aş vrea — urmă Manuela cu fruntea lipită de geamul

care şiroaiele curgeau încet, să mă duc Ia Vâlsan". Alina sări în sus. — Eşti nebună!... abia îl cunoşti! Manuela o privi cu dispreţ. — Am zis: „aş vrea". Asta înseamnă că nu mă duc.

Stau aci cu tine mereu,., totdeauna... Cum stă legată şalupa ide ponton... legănându-se... trasă mereu către farg.. . neastâmpărată «n minut în dorul ei de plecare, fără o clipă de odihnă zi şi »oapte, dar legată ca o soră gemenă de soarta pontonujïuj înţepenit... Aş vrea!... Plouă, şi mie îmi plac zilele ploioase fiindcă adun sufletele înăuntru!... Ştii tu cum e asta—a aduna sufletele înăuntru?... Când e soare, frumos, oajnenii au gust să plece, trăiesc, se risipesc în afară şi când e vreme rea, fără să-şi dea seama, se strângi, se ghemuesc. Ii vezi prin vitrinele cafenelelor adunaţi buni şi răi Ia un Ioc. Prin colţuri de odă,?, la mese de cărţi... Nu numai fiindcă: e iurât afară... pentru alte lucruri... Pentru care şi eu acum aş vrea să plec prin ploaie cu o manta,, cu o umbrelă, cu paş i mărunţi pe trotuarul ud;, s t răbătută Ia t rup dë igrasie, tremurând puţin de frig sau chiar tie expediţia asta aventuroasă... Aş vrea să merg iute... să urc scările iute... să am din cauza ploaiei, fugei, frigului niţică sufocăţie. Aş fi foarte supărată că mâinile mi-ar fi roşii de frig- în Ioc de palide, buzele palide în Ioc de roşii..."

— Ce atâta frig? râse Alina. Plouă, «dar e cald ca prinrăH . T a r a !

Manuela, avu în ochi o licărire tìe orgoliu şi pe buze uü surâs de dispreţ. — „Eu am temperatura mea proprie care nu ţine seama de timpul de-afară. De câte ori prin ger, nu akn mers vioiu, caldă, cu obrajii îmbujoraţi de sângele fierbinte, pe când cei dimprejur s t r igau: Ai să răceşti!" — Ce şthi ei ide ce-mi trebue?... Mi-ar fi frig azi fiindcă la mine emofţia e adesea o febră rece".

— Emoţia? întrebă Alina curioasă. — Ai fi tu emoţ ional i 3* Vâlsan?

: „Emoţionată... d a ! Dacă n 'aş mai fi în stare s!ă am emoţS jBii-aş compune un marş funebru; aş crede că am murit şi jşffimb încă un cadavru cu forme aparente de Viaţă. Nu se cu>> poaşte că sunt capabilă de emoţie?... Cu atât mai bine... B e Vâlsan?... Nu văd dece mai puţin de el decât de oricare î* «celeeaşi împrejurări. N'am fost niciodată în casa unui bă rb t i «ingur. Şi numai mt-jar fi dăf în minte iun aşa g â n d despre altul. Mu e ca ceilalţi.

Aş avea. o uşoară emoţie, din mersul prea repede, deft

scara necunoscută, din gestul ăsta nou pentru mine, din urcatuî nerăsuflate, din plăcerea de a-I vedea*'.

Alina asculta acum pe Manuela, cu urme de mirare încă', Aar cu plăcerea cuiva care pe un timp plicticos aude un basmu. Expresia asta se lămurea aşa de clar pe faţa ei că Manuela © bruscă: Z i i - ' ! 1 1 ' *' : ! t f i-*

„Asculţi caşicum aş sta să te distrez pe tine cu poveşti? ...Nu se poate!... Ştiu eu destul de bine că hu se poate. Âceî absurd: „ N u se poa te !" Dece nu se poate. . . Eu sunt... şi casa şi strada şi odaia şi celait şi elementele de simpatie care tre^ buesc sunt... Dece nu se p o a t e ? " •

Aîina tăcea cu un aer protector. „Crezi că sunt o vizionară, p sgârie-eer, o prinde-stele?

Vrei realitate! Să-ţi spui eu realitate: Pe stradă, la o cotitură, mă va saluta bărbatul Dinei Cosma, mirat că alerg- afară pe vremea asta cu aere misterioase, fiindcă nu mă voi putea opri ae a avea aere misterioase... Dacă aş întoarce capul, aş vedea pe acelaş Domn Cosma întors din drum, şi urmărinduHmă cir privirea curioasă şi cu regretul că nu-nii poate lua urma... Aş şi atunci că peste cinci minute, timpul numai de a in'ra, el, Dina şi cu laîţii vor comenta foarte'fin, foarte maliţios, foarte amical, cu o minare foarte măgulitoare, plimbarea mea neobicinuită 1: — Untie s 'o fi dus aşa repede Manuela Marian, pe t impul ăsta?... în pajtea asta a oraşului! ,

Eu aş- merge înainte cu stânjeni'rea ăstor mici s tropituri Öe H o r o i şi cu veselia mai încetinită. In dreptul casei Iui Vâl~-san, — Marian mi-a arătat ieri.unde stă — m'aş uita împrejur cat un pungaş de buzunare şi asta m 'a r face urâtă, şi urâ tu l feţei mi s 'ar răsfrânge înapoi pe suflet micşorându-mi por­nirea plăcută.

...La geamurile casei aş simţi, — sau dacă nu i-aş simţi, • r fi după perdele ochi, — ochi care pândesc casa şi vecinii; nenorociţi ochi de mahala care când au isprăvit scuturatul, cle­vetirea cu chiriaşii, şi ocara slugilor din ziua aceea, îşi caută an aliment pe drum.

înapoia perdelelor desenate cu un pocal de tul • din care ies ramuri de horbotă 'ş i păsări de -„filet" Va fi o întreagă per? turbaţie care va cutremura reţeaua albă şi scrobită... M a ha" Urna întâi amuţită de pomana neaşteptată a străzei, într 'o zi când părea că hu va fi nimic de văzut, îşi va vărsa valul murdar asupra mea, cu toată răsbunarea vieţei Iui meschine şi plină de mici compromisiuni. Asupra „cucoanei" — care — cred ei — priveşte de sus — „parcă a r fi cine ştie ce de capui e l " — „una caşi noi".. . „ba mai rău' '... ,,şi când te g â » deşt! cum ae ţine de mândră 1"

Şi aşa cu toată găleata asta de apă murdară peste miné-aş intra pe coridorul umed, uitâhdu-mă fricos, pe când îna­poia uşilor mute şi închise a r sta de pândă curiozitatea şi ca* kxnnia- ca afşte totbjtri plkie gata sä m l str«»peas®i. Pe scara

aş întâlni un rândaş sau o servitoare care s 'ar uita lung cu ochi şireţi şi sclipitori de complicitate întorcându-se după mine fărjă ruşine, poate cu vre^-un cuvânt trivial... şi la uşă, aş vrea să fug înapoi, prinsă între frica Ide tot ce poate fi primejdios înăuntru, şi groaza, de € inai trece oda tă printre cele două marg in i de zid, goale şi umede, asemeni cu două , rânduri de plebe deşănţată care a r arunca în mine cu pietre şi gunoi... • ! . ,

...Aş intra... şi în otìiaie a r fi din întâmjplare un prietea al lui Vâlsan a cărui figură a t încerca 'să ia o expresie di** cretă înapoia căreia ar plesni surprinderea... Apoi nedumen rirea Iui j/âlsan, mirarea lui mai tare ca tot, care i-ar paraliza orice gest de mulţumire... odaia poate neorânduită... rufe care se târăsc... ţ inut* lui de casă nepregătită... resturi de dejun... toate micile lucruri concrete şi brutale care rânjesc cu dinţii lor cariaţi la bucuriile noastre şi strică cu respiraţia for alterată atmosfera locului şi timpului pe care-I cerem mulţuimirei... Constrângerea noastră din toate astea... supărarea noastră pe , noi, nu pe ele, pe acel infinit de cauze mici... ura ce ai p e ceeace ucide fără vină, ceeace văzut de departe era aşa de frumos... şi moartea pe loc, înecată în cazanul de lavuar per vărsat, moartea vulgară] « acelui gus t a l imeu... : •

Toate astea pentru că pe io a Ide ploaie şi de plictiseaMI în Ioc sa s tau cu Doamna Alina cugetând ia neantul existenţei sau să mă duc Ia, Doamna Dina Cosma s 'o găsesc jucând cărţi cu bărbatul ei şi cu suplinitorul Iui pfieial, m'aş duce La un om pe care-1 cunosc puţin, dar care-mi place, ca să stau ca el de vorbă... Şi toate astea se cheamă morală sociala!

E aista realitate, sau nu ? Mi-o închipuesc destul Öe u râ tă i Te-ai . convins că nu o contundi cu idealul. Sunt o idealist i fiindcă caut frumosul pretutindeni. Ga Isjă! găsesc acest frumos ar. trebui să scormonesc cu amândlouâj mâinile în urât. Sttnl inseparabile. Altă dată Ie despărţeam. Acum le-aş primi pe una pentru cealaltă.... (

Tu, scumpa mea Alina, ai chemat nebunie numai idée* mea şi dacă aş fi adusno la îndeplinire probabil t è : a i fi simţii nespus de nenorocită de b tainul pe care ţi hşx ft procurai fapta mea desonorantă! f

Şi cu toate astea isunt poate nu prea departe, locuri und« gestul meu a r fî natural şi admis de moravuri, unde un astfel de gust nu a r cutremura, cerul şi pământul. . . şi tocmai 'fundei astfel de locuri sunt, mă răsvrăteşte absurditatea acestui „im­posibil"... şi sbuciumul frânge puteri uriaşe în mine şi cu toate astea sbuciumul ăsta nu e măcar în stare să dărâm» peste noi pereţii ăştia vopsiţi urât, ca/e mă închid' în öumühi «nor adevăruri pe care nu Ie recunosc. ;

Alina ic uită împrejur caşicum pereţii erau să se 4gr£tat,

322 SBÜRAfORÜL

— Ai dreptate, zise — ai dreptate numai în ce priveşte puterea cauzelor infinit de mici! îmi aduc aminte cum o legă-^ tură frumoasă şi care ar fi devenit o căsnicie fericită s'a stricat la timpul nesigurantelor cşre sunt la începutul oricărui senti-' ment, dintr 'o cauză "mică şi comică: In ziua când femeea avea sufletul mai bine pregătit, celait nu îi da replica bine. Era distrat, plictisit, părea rece. Atunci eâ a crezut că s'a înşelat, ba chiar s'a simţit jignită de atitudinea asta tocmai atunci când ea era 'mai dispusă să înainteze pe calea mărturisirilor; şi aşa s'au desfăcut încet unul de altul. ţt }

, ; Mi-a povestit-o ea; şi' eu într 'o zi după mult timp, lam s p u s o bărbatului. Ştii cine erau? *

Manuela făcu un gest evasiv de indiferenţă: „La cè bun?" ; — Când i-am spus a / r ă m a s uimit, mâhnit, ca lovit de un

trăsnet Ta ideea că o pierduse aşa. Ce-a fost? Ce-ai avut? — l-am întrebat. Avea un furoncul Ia gât, îi durea, n 'avea chef, se simţea sfângaciu, î se păţea că se vede din guler, era n e j

norocit... , Manuela asculta grav. Sprincenile i se îmbinaseră într'un

unghiu posomorât... „Puterea lucrurilor mărunte!" repetă — negreşit viaţa e cel mai mare ironist!". •

— Ştiu alta mai „raide", urmă Alina. Ştii, pe Laura As­ton? semienglezoaica aceea din pension. Era grozav de liberă la vorbă şi apucături. Poate totuşi era ceva mai cuminte decâl avea. aerul. Am întâlnit-o la băi astă-vară... văduvă... nu ştiu zău bine de care din cei trei bărbaţi.

Eram mai multe şi o necăjeau cu im oarecare, lucru care se repeta Ia fiecare „flirt" nou, cum chema ea ca toată lumea manierele astea exagerate de a glumi cu unul şi cu altul.

In Ioc să râdă şi să/ spuie nimicuri cum* avea, oiiiceiu, ne-am trezit cu ea tristă. Era ceva nou.

— Pe [ăsta Fam iubit — ne~am ' iubit adevărat; nu era nici „flirt", nici aventură. Eram nebună după el şi într'o, zi ne-*m întâlnit pe neaşteptate singuri într 'un loc sigur. Pe vremea aceea b ă r b a t u m e u al doilea, cel gelos, nu mă slăbea un pas... Am înţeles amândoi că e momentul. Nu aş fi făcut cine ştie ce fasoane... când deodată ca un fulger mi-am adus aminte că în ziua aceea pusesem o cămaşă veche cam ruptă şi cârpită. Ideea asta nu m'a mai părăsit, mă stăpânea din ce în ce 'mai supărător, îmi stingea toată flacăra. Am devenit rece. repulsivă, m'am reluat cu atât mai ofensator şi inexplicabil cu cât fusesem mai îngăduitoare un minut mai înainte. Ne-am despărţit urât, penibil. Mi-a fost imposibil să mai dreg im­presia de atunci. Am rupt, am isprăvit dragostea... Afurisită cămaşă... cine ştie!... Uite azi ce frumoasă cămaşă ••am!.. <''

Nebuna aia tìe Laura ne-a arătat-o. O frumuseţe în ade­văr. O cămaşă de curtezană. — „Dar nu-mi mai trebue... pe ăştia nu-i pot suferi". ,

„Ăştia" erau nenumăratele pl&straane albe care cu d* j

ZBURĂTORUL 323

talii scabroase Ia culme se lăudau cu bunele favoruri àie Laurei. „E singurul pe care l-am iubit". Manuela păru genată de realismul povestirei. Era o castă

pasionata şi" nedeşteptată bine. Sentimentele ei de până atunci fuseseră toate spirituale şi nu era pregăti tă să înţeleagă bine concepţia aceea primitivă "despre iubire a Laurei Aston. Cre-i dea că e >poate un moment când anume fior din cele pe care le simţise şi ea vreodată în vreun colţ dië créer sau de inimă* să cuprindă fiinţa toată şi întâlnind o fiinţă înfiorată deopotrivă < să Ie confunde într 'o ^ameţeală supremă. Dar tot ce-ar fi tre- i

buit să concure pentru un astfel de moment era aşa de ăne^ voios încât lucrul rămânea în domeniul imposibilului. Dota-* liile acelea precise, cămaşa aceea adusă cu aşa uşurinţă Ia lumina unei conversaţii, o ruşinau. Simţea cu toate astea că era ceva scuzarjil şi frust, ceva admisibil caşi nudul artelor ţpri-* mitive în istorisirea asta şi acest ceva era adevărul": — „L'am iubit..." Acest „l 'am iubit" înobila o secundă pe Laura cea deşuchiată. * ' '•• \ • \ S : .1 \ ' i i ':

•— Că de-atunci nu a mai avut niciodată nevoie de că- v

masă frumoasă — e poate adevărat, zise Alina. Cine poate până Ia urmă cunoaşte viaţa cuiva? Dar dă I-a iubit pe acela e sigur, I-am şi uitat numele...

— Ce . impor tă ! zise Manuela cu glasul tras dedeparte, din gânduri profunde şi călătoare pe drumuri stìruncinate. E aproape o tragedie pagina asta scabroasă a Laurei Aston?... Atti întâlnite) şi eu odată tapajoasă Ia culme... Cine poate şti?

...Tăcură. / Manuela trăgea acum /cu degetul semne fie aburul gea^

mului, privirea plutea în vagul unor idei nelămurite. Părea a, i tse fi înfăţişat ceva nou din concepţia vieţei odată cu acea povestire scabroasă. Lua degetele depe geam şi Ie privea unul după altul distrat, muşcându-şi puţin buza. Părea în şirul ideilor şi sentimentelor a trece pe o punte privind gânditoare la valurile care curgeau subt ea. Se reîntoarse apoi Ia preocu J

părea e i : „Tot ce nu se poate s 'ar pu tea" : ...,,Eu văd acum o casă mare cu cinci caturi de piatră cenuşie, un adăpost ome­nesc cu o sută de mici pătrate, în care trăiesc oameni de tot felul, de toate meseriile, de toate naţiile... Ca să ajungi, |aţ trecut necunoscut prin mulţimea necunoscută, pe străzile largi şi pline ca nişte ape navigabile în portul unui oraş străini... Mulţimea se scurge spre treburile ei fără a se ocupa, die afe altora. . . Dacă ai întâlnit figuri cunoscute, ele porneau gntblte către afacerile lor şi nu te întrebau de ,ale tale... PortăreaiU, fără să se uite la tine, lăsându-şi pe imăşina dé g a z ibrfcufi, ţi-a aruncat numărul şi etajul cu deprinderea, sutelor $e oa­meni feluriţi care intră şi ies, delà, cucoana elegantă pani î a tipul cei mai suspect. Urci, şi nimeni nu se ocupă Be tîae în curentul mîşcărei perpetue a scărei. Baţi Ia uşS?... şi tţ$ judecătorul propriei tale conştiinţe.

E un (oraş în care de Seara panai a doua zi se petrec atâtea crime, sinucideri, sunt atâtea^ mizerii, atâtea întâmplări, încât concepţia vieţei încapându-Ie pe toate ca o manta largă, adă­posteşte şi jminutele fericirei. In el viţiul, virtutea, cinstea, deso-noarea se perindă, se aprind, se sting, făcând abia niţel fum împrejur, în fumul gros al uzinei formidabile de viaţă mul-ţiplă. Şi asta e o realitate !"

Alina o privea curios1 şi mirat. Reflecţiile astea erau juste, dăr reflecţia pe care o luau gândurile fei era nouă şi neobicinuită. i F ! { M : I T L . ! !..' A

— Nu eşti deloc provincială azi! îi zise. Manuela nu băga die seamă mirarea Alinei cum nu băga

tìe seamă nici îndrumlarea nouă a gândurilor ei. ; „...Şi asta e o realitate imposibilă, adică o otravă mult

mai rea. ca imposibilul închipui rei... Simţirea desluşită că nu­mai locui pe care ai căzut e greşit... că nu poţi scăpa de' el, nu poţi fugi fiindcă nu ş'tjii care îţi e locul adevărat, nu ştii încotro să apuci — ţi-e frică că te poţi aşeza tot alături... şi stai nemişcat... Laşii!... Cunoşti tu Iaşii?... Toţi suntem laşi şi ne văefăm de destine". ,

Oraşul, uliţele, mulţimea aceea, Manuela le verdea, exis" tau şi 6 putere o transporta rîână la ele. Dar poate că oraşul acela mare, tot măi mare, în care încape tot răul şi are Ioc şi fericirea, şi toate se pieitf în haosul lui — era concepţia ei despre (aşezarea întreagă a vieţei aşa cum o simţea că" este... încăpătoare, indiferentă, trecătoare.

• Manuela se uita acum1 Ia storul ridicat. Atârnau din el * şnururile albe până în dreptul degetelor ei. Le gpucă: ...„Când închizi ochii după ce ai plâns, vezi stele colorate! Să-ţi în­chipui cu ochii închişi — zise cu glasul mai încet şi melodic ca iun arpej jninor — că şnururile astea sunt nişte frânghii itrălucitoare din fire elastice şî tari, şi s'ar ţese din ele o scară mare, mare, care s'ar întinde mereu, mereu, şi te-ar Buce până la locul care trebue, şi în halucinaţia asta să ţi Ie legi ide gât ,ş i să tragi fană să simţi altceva decât că mergî mereu, către stele, colorate strălucitor!"

I — Şi să scoţi limba sugrumat ca s i ajungi în groapă— U S C ' Alina:. : i • ; ' 1 ' ' 1

„Tocmai iâcolo unde ai vrut... acolo unde trebue — de oarece acolo nu mai ştii că nu eşti Ia locul tău... sau poate că acela ţi-e locul".

Dete drumul şnurului care se legăna tare veninäiM peste > fctfS, peste gât, şi apoi încetinindu-se se lăsă Jar drept.

O isbiturä tìe Vânt svârli ploaia. în ferestre. Manuela lipî âar fruntea de geam ca şi cum (ar fi vţuf să simft şiroaiele «rgânou-i pe obraz, şi în adevăr se scurgeau încet, färf sä • Ie şteargă, în zigzaguri limpezi.ca şi pe geam. Plângea. Altă dată când ploua ea ^e odihnea de plâns! ; i

Plou» frumos, încet.., M§pu«k simte* HCÄtti P H T E W « P R

SBURÀTORUL — 325

care i-o procura vremea asia. Tăcea* dar;J se desftşurau acum în -pirite imagini: Mergea pe aceleaşi străzi pe care ştia că ar fi trebuit să apuce spre Vâlsan... Trecuse colţul, cotise,pe lângă şcoala comercială mare, roşie, masivă, apucase pe lângă catedrală şi nu întâlnise decât un câine cu blana uda.

Ajunsă în strada mare, traversase repede pavajul ud şi urcase în fugă dintr 'odâtă, fără să se uite ÎNAPOI, dar sigură că nu a văzut-o nimeni. împinsese o uşiăi şi găsise o faţă cu­noscută şi uimită tìe surlprindere plăcută... Era călduţ... o rânduială abia turburată', Ide o haină aruncată pe o margine

Jde scaun... im miros uşor/Ide mere coapte şi arse, miros care-I plăcea, şi o atmosferă în care plutea ceva impalpabil care era poate prezenţa ei în gândul celuilalt... Se aşeza în faţa lui pe un scaun, se apleca spre el prieteneşte, simţea mulţju j

mirea, intimitatea, auzea sunetul vag a l cuvintelor care susurau domol şi afectuos cum arde un foc potolit în cămin. Ş I în-i chipuirea asta plăcută, o făcea să aibă un M ide usturime în piept şi un gol din cauză că dorinţa jej era istearpiăj.

Incljise iar ochii, ca să Vatìa bine, ca jsjă se. amăgească mai bine. Alina, care sta cu mâinile atârnate, plictisită de ploaie, fu mişcată Ide expresia pe care o avea faţa MânueleL Purta dulceaţa Imaginilor plăcute şi zadarnice, şi tristeţa obr> sitoare de a nu le trăi decât cu închipuirea.

! „...Şi asta poate fi realitate", zise Manuela fără să explice. ( Totul e Icum 1 se fînoadă minutul... cum se aşează firele în-,

fâimplărei! încâlcite într 'un nodf grosolan sau lucrate într'o împletitură pe care nu ai putea-o cu nici o osteneală alcătui aşa de minuţios şi frumos. Minutul aduce!

1 Deschisese ochii; nu mai ştia, să poarte gândul mai de­parte, nu ştia ce a r fi putut vorbi amândoi, fiindcă se dusese cu închipuirea prea înainte în simpatia lor, şi fiindcă închi-

.puirea cerea un sprijin. i I „Lumea 1 e o odaie mare — oameni buni şi răi stau la un loc... Oum vor fi odăile fericirei?" Se aplecă peste Umbra de-afară şi nu o putu străbate.

, Manuela se oprise pe mersul închipuirei acolo de unde nu mai ştia drumul înainte. Dar drumul început se p re lun J

geşte dincolo de ce poate şti cea miai vie închipuire] D I N ajun drumul e t ras şi noi nu-I cunoaştem! E pregătit hol nu-l ghicim1. Aşteaptă SA-şi deschide pas cu pa* potecfle şi prăpăstiile sübt paşii noştri care şovfesc. Dincolo Irle rea­litate, dincolo de închipuire, dincolo de presimţire, e Hecunaë* «utul, tovarS? mereu nedespărţit. Viaţa încep» mâineî

f? ~ X HORTENSIA PAPADAT-BBNOESCU FFT"""" " " " " ' • • ••

BALADA TOAMNEI Lui IONEL VULTURESCU.

In parcuri frunza cade arămie Pe pajişti unde eri zâmbise Mai, Şi în avuzuri lunecă pustie Pe apa 'n care dorul ţi-oglindeai. Azi singur al păunilor alai Mai înfloreşte pacea din grădină, Iar eu, simţind zăpezile ce vin Şi presimţind durerea ce-o să vină, Rechem în ţâri de geruri şi de chin Iubirea ce durerile alină. Pierdută e a verii frenezie Cu Pan suflând în trestie de nai. De-acum să süne dulcea melodie A toamnei... Tristă inimă, ce n'ai Iubitele pe care le visai, Priveşte cum apare de senina Prin seara 'n care ninge aur fin De foi îngălbenite de lumină, Cu uşurinţa unui sbor divin. Iubirea ce durerile alină.

Din depărtări în depărtări adie Cupi, în amurguri, zurgălăi de cai Răsună, pier şi tremură şi 'nvie Nostalgic, pe un drum care'l uitai... O, suflete, bolnav al mtu, ce ai?

,. S T A N Ţ E ...I .... .... . — — t

#

Tu să nu-i ceri iubirii adânca veselie, Nici zâmbetele blânde, nici dulcii trandafiri, — Tu sătnu-i ceri iubirii ca darnică să-ţi fìe, Şi să nu ceri nimica năvalnicei iubiri.

Să nu furi sărutarea pe buze 'nsângerate, Şi trupul de jăratec în braţe să nu-1 strângi, Cu gândul tău sfielnic mai bine, pe'nserate, Să mergi plin dt'ntristare, şi dragostea s'o plângi.

Ca-atunci când amintirea din vreme o să răsară, Să fie zâmbitoare şi 'n veci neprihănită,— Şi aşa numai iubirea nu ^are să te doară Şi inima ta fì-va, în viaţă, liniştită.

LUCA ION CARAOIALE

jE C A O RAZD" CAIAFA" de lumină -7/2 / A R A peste care norii vin S'amnce umbră, jale şi ruină, Şi e prin ceaţa veşnicului spleen Iubirea ce durerile alină.

S O L I E

0, toamnă, fie voia ta, regină! Tu, care faci din trandafir un spin, ' Tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină, Tu, ce-ai sădit alături de suspin Iubirea ce durerile alină.

ION PILLAT.

VECHE CUNOŞTINŢĂ ^ SCHIŢĂ —

In aşteptarea vreunui tren de marfă care m plece spre Piteşti, mai mulţi soldati stau trântiţi pe jos şi povestesc despre ce le vine în gândi Unii povestesc şi râd tot ei despre incili-' puirele şi icoanele ce li se , făuresc atunci I n gând . Alţii, mai posomorâţi, ascultă şi pajcă îi supără râsul fără grijă al unora. Mă opresc lângă ei şi stau şi eu jos să aştept. Glumele lor, poveştile lor, drăcuelile lor cu care parcă se cinstesc de bună întâlnire, mă prind şi pe mine şi încep să râz. Ii înţeleg şi-mt sunt dragi şi ei şa drăcuelile lor şi poveştile lor. Nişte suflete ce parcă numai aşa îşi au hazul lor.

Un soldat cu o traistă Ia spinare vine şi se opreşte în p i J

doa re în faţa celor ce şedeau jos. El e cu chipiul pe ceafă, c vesel, e parcă obişnuit cu viaţa asta de soldat şi caută cu ochii pe vre-un cunoscut. Vede unul şi se mat î«veseleşte o

H P W Ă . . . • î . . ; m • \ jj-j i j U N *

— Ei mă, noroc! — şi-i întinde mâna. — Noroc! şi Î-o întinde şi acela de jos. . „ • — Se uită unul la. altul.

Ce mai f ad? -— Bine; dar tu? — Tot bine, dar vorba, ceia: n 'am cu dne.. . că i faş i

avea, nu m'aşi văita... ; — Păi nu te mai văita, c'o să avem ş» cu cine... măi!

femeile cer drepturi deopotrivă cu ale noastre bărbaţii... §i dtacă Ie-o da, apoi trebue să Ie punem să facă şi armată.

— Pe armată, mă? — îi răspunde unul din cei poso- / morati — vorbeşti şi tu prostii... Ce SĂR-ţi facă ţie o secăftură de femeie pe front?... /

— Cum ce să facă, Jn& — îi răspunde altul — da în a r j

mată tocmai femeia n 'are ce face?... Să care cartuşe, să facă bucate, să fie sanitari, să "coasă Ia haine, să facă plantoane, să ducă şi să aducă ordinele scrise şi lucru principal: să mai avem1 şi noi cu cine mai schimba o ;vorbăL. Că o femeie mă, să am lângă mine, şi Ia,să, dacă mi s 'ar miai urâ în armadă... C'o femeie lângă tine, şi'n Iad ţi-se pare bine!...

— Dă-Ie încolo, m ă — răspunde altul parcă mai cu­noscător, ar fi numai pentru ofiţeri...

i — Ba qj-i zice... căpitanul nostru ar lua pentru el cet ppţin o duzină!... .

— Femeia să stea acasă, m ă — răspunde posomorâtul— aia e treaba ei, că doar n 'o să nasc eu copii... Ce tot pălăvriţi* voi! Cer drepturi, uite drepturi! — şi el a ră ta pumnul. Vrea să fie primar, ofiţer, zapciu?... Paştih măsi de femeie, îi arăjfc a i a drepturi... Vrea adică să schimbe bărbaţii că pe căldări?... „Unde ai fost, nevastă? — la şidinţă, barbate! — Şi ce-as flficut, nevastă? — Am pus ţara Ia cale, bărbate! — Da ' p te- , •olö, vreunul mai aşa, era? — Ei de!... Ptiu... paştili măsi!... li dau eu drepturi. .

Toţi ascultă şi cad1 pe gânduri. Fără îndoială, în minţile lor*se fac închipuiri felurite: femei primărese, zapcikese, ju-«focătorese, ofiţeri, etc. Ceva bizar de tot Ii se pare asta, că răsuflă câte unul, cu câte o vorbă, care se ara tă concIusiaAmu* şir de multe atte presupuneri cu putinţă-

„— Trăiţi, domnule sublocotenent... vina mea e că, nu m'« făcut maica mai frumos!?...*''

: „— Femeia, mea^ tifconnule primar cu fustă, a târnă de mine, cum d-ta atârni ide Marin aî dumjtale, care nu e primar €c loc!... "N'ai să te legi ide nevasta (mea, că mă bagi în fcelea!..."

„— Aşa e mă, femeia să rămâie femeie' la rostul casei, şt ţara s 'o lase pe seama bărbaţilor.. ."

: „— Să ştiţi de Ia mine: când se înnebuneşte lumea se fac îBEsbele, rivojuţii şi femeile cer drepturi. Friguri fără t r e m u r a tori şi nebunie fără d'astea nu se poa te !"

Tac toţi. Cei doi se privesc. -

— Ia ascultă mă camarade, dădurăm noi mâna, mă cu-•oscuşi, te cunosc, dar spunem mă, de unde să te iau?...

— Ce mă Ioane, m'ai uitat? — Nu, mă, da ' zău nu ştiu de unde să te iau... — Lixandru mă, Lixandru... — Care?... ' ' — Nu ştii mă, ăla, care am împuşcat măgăreaţa Im'domn ,'

K a i o r L . î , ', , — Tu eşti mă Lixandre?!... — Eu mă, eu. — Firai să fii de nebun!... • '* — Eu mă, eu, găsite-ar de zăpăcit! — Fiu, fiu, fiu! — filieră cef de jos. Apoi râzând': — Te-ai lăsat de drăcii ori Ie faci mereu?... — Când am ocazie, n 'o las să scape!... — Măi al naibii!... Ptiu!..'. Credeam că te-a luat hahamn

ìÉt r iaboiu ăsta... nu te-am mai văzut d'atunci din 19Î5 . . . — Ce să mă ia mă, m'a păstrat de prăsilă... — Da domn maior mai traeste, mă?

— E colonel, vere. ! ** ; .'Ì — Taci mă!... * — Păi... — Te mai" cunoaşte? — Aşi!... Da nici eu nu sunt nebun să-i mai aduc aminte

de măgăreaţă. . . „v

— Şi spune tu mă drept... pentru ce i-ai împuşcat măgă-reaţa atunci?... >

; — Ştii tu când Ini-a dat o palmă. pârljtu ăla de Ovid? — Nu ştiu...

1 — Mi-a dat ăla o palmă de m 'a strâmbat şi eu ca să-1 raportez d'adreptul Iui domn maior, mă ţineam 1 de falcă me­reu... Cursese sânge din falcă, da r se oprise. Domn Maior mă vede... #

— Ce-ai Ia falcăj mă? — Mi-a mutat căpriorii domn sergent Ovid... — De ce? , — Pentru că m'ara dus în oraş să-mi iau vax... — Vaxu măti de chiulangiu... tu eşti Stan Lixandru?...

— !măi, jmă ştia şi eJ 'c 'o chiuleam noaptea din cazarmă... Aveam patru bucătărese p'atunci.

— Eu sunt să trăiţi, domn Maior. — Şi-a dat bine?

. — A dat. ' — Să dau eu rău! — şi- t rosc fraţi-raeu, alta. — Auliu!... mâncaţi-aşi curcanii, domnule maior... dideşi

ai?... te fac eu... Şi mă gândeam chiar să-i fur curcanii..- şedea pe Lixandru Lahovari... Când mi-1 dă Dumnezeu în mână... Mă pune seara santinelă Ia furaj şi-mi dă consemn: să nu las pe nimeni şi şă strig de trei ori, tìe-oi vedea pe cineva că vine şi de nu răspunde, să dau foc... „Că avemi spioni buţ» gari , băete, ca/e pot veni să dea foc furagiului!... Ai în ţe les?"

— Ţeles... ' Şi el avea măgjă'reaţa... Ce dracu făcea el cu măgăreaţa,

nu ştiu!... Noaptea, vere întuneric. Eu picotam Ia ghiretă. Când văd

ceva negru viind spre mine. Rontu!, gândii «u. — Cine e, stai!... Mogând^aţa, se opri. — înaintează Ia ordin şi dă-ţi parolai Mogândeaţa porni spre mine. — Cine e, stai!... . Mogândeaţa venea. — Ei jnă, am zis die două ori... À ' t re ja oară, te-aî dus pe

copcă... Eu sunt Stan Lixşnidiru şi nu glutmesq... Stai.'... asta e a treia oară! '

Mogândeaţa o luă în t r 'o parte.

«BURaTORUL 331

. — Nu stai?... lacă-ta! — Şi... pane! şi auzii:' beu-.L„ şi ßr jwpse la fugă în copiii.

— Ce Idracu făcu beu!?... şi plecai pe fuga într 'acolo. Când vere, ce să vezi, (măgăreaţa, căzuse jos şi se sbäfeä...

.toca caporalii cu garda... . • . j — Ce e mă?!... — Am împuşcat măgăreaţa Iui domn Maior. , . — Ce-ai făcut, mă?!!...

. — MăgăreaTţaL. l -am strigat stai ide trei o n şi n 'a stat".. ' I Am socotit-o spion bulgar şi-am împuşcat-o...

— Pârlitule! Pârlituîe!.,. ai pă^it-o... te . mănâncă puşcă-I ria.!... Ai cunoscut-o? '• . , .

— N'am cunoscut-o... Am zis că e spion... — N'ai văzut şi tu qă are urechi lungi? i

t — Acuşi 0 văz eu cu .urechi lungi, dar când îi strigami I «tăi, tot n 'a vrut să m'asculte cu ele...

M'a schimbat şi dimineaţa m'a raportat... Ştii şi tu ce, ! m'a sucit Maiorul, că doar oi zice c'am cunoscut mai din-• mainte c'a fost măgăreaţa.. . Eu de- Ioc... am zis că e spion» a. venit să dea foc furagiului...

A 1 — Şi acuşi mai faci trăsn,ăi?... . " — Nu-ţi spusei?... cântf aim ocazie,' n 'o las slă scape. Acum stau amândoi şi sucesc ţigări...

* —• Şi uite mă, slă fii a l dracului tu, (daqă nu te uitafl e atea eu!... ••

— Şi tu frati-meu să fii, că eu nu te uitasem. Drăcuelile lor dovedesc prietenie veche, cunoştinţă şi ega­

litate. Ca să nu se Inai dräcueascä, ar însemna că se ţin BĂRT jfoşi... şi doar eî sunt cunoscuţi vechi şi prieteni... îi înţeleg

şi nu mi-e silă slă nu fac şi eu, cu ei şi pentru ei, acelaşi facat al drăcueliior... Mi se par aşa de naturale, mai cu seamă «ana povestesc despre ei!...

I. C. VISSARION

A APĂRUT D E

E . L O V I N E S C U

(Note de războiu)

Preţul LEI 5 .

;

C A S C A D A Eternă prăbuşire de valuri, cristalină Şj rece potopire — süb albul lunii disc — Din negura genunii la sfidătorul \ isc, Cascada nu.re'n noapte o scară de lumină....

I u tragica tăcere a râpelor adânci, De asupra 'ncremcnirii naturii 'n fioraie, Ea singură traeste şi geme şi se zbate. Frangmdu-şi răsvrătirea de umedele stâncL.

Ghirlande de zăpadă, torent de diamante, Invârtejiri de spumă în ritm clocotitor, Nebiruita apă întinde un co\or De perle sclipitoare pe 'ntuneooase pante.

Iti joc caleidoscopio de• umbre şi lumini fnăbuşinduşî crâncen barbam-i. energie. Cascada îşi anină beteli de poezie Şi uită că-i revolta mugind peste ruini...

Asemenea cascadei ce plânge peste-abise Învesmântată 'ntreagă'n luciri de curcubeu,.., Cu cânturile mele îmi pitie esc mereu Eterna prăbuşire de nâzuinţi şi vise...

VIRG1ÜU MOSCOVÏCI

CÂNTEC TRIST

Tăcut şi gânditor am stat asară. Şi cum stăteam tăcut şi gânditor, Privind pe geam afara, , îmi amintii de-un cântec plângător, Pe-O melodie veche dekf ţară, Cu mlădieri de jale şi de dor...

Şi'n pacea nopţii, ce prindea n neştire Să cadă, fluturând Năframa-i de 'ntuneric peste fire, Mă pomenii că-1 cânt încet, pldngdnd...

t * • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Era povestea unui tdnăr, care înving de-aleanul viselor pustii, într'o 'nserare palidă muri De dorul unei gingaşe fecioare Cu ochii blânzi şi mâni trandafirii...

AL. TERZIMAN

Monştrii abstracţiei — pe marginea câtorra eărţl de răiboim —

Ciae ar putea «judeca» acest din urmi răseei ai omenirii cu fc&ţă seriezitate obiectivă de larant, ee crede că pătrunde în iainia lucrariìjpr şi că vede firul conducător al evenimentelor — lefătura dintre caală şi efect — şi s i pronunţe cu siguranţa, nealterată de insinuările c»n-îirare ale propriei sale gândiri, sentinţele definitive ce ver fi apei ale

istoriei de totdeauna? Dacă sânt înadevăr câţiva cari să aibă acum acest miraculos dar de sinteză, îi putem admira cti acei sentiment confus, în care nu ştim dacă încrederea e mai mare decât neîncrederea, — după cum ne mai întrebăm când, pierduţi pe un ocean furtunatec, ne apare o altă corabie sau o insulă, dacă ele sânt realităţi sau halucinaţi ale chemării noastre de mântuire. Le sântem totuşi recunoscători chi» numai pentru câteva momente de ilusionare şi de potolire.

O istorie generală a acestui războiu, acum când abia se sfârşeşte'? — Trăim atât de zorit şi de intens, iar clipele noastre închid prea ades atâtea veşnicii, încât nu putem aştepta judecăţile pe cari timpul însuşi ie pronunţă. Şi, e ciudată trebuinţa noastră de clarificare, de simpl$;

înlănţuire logică a faptelor şi, mai ales, graba noastră de a încheia—şt*, a formula. In reţea severă de legi închidem imensităţi vitale ş> realităţi, feaotice, le silim să ia forma tiparelor noastre cerebrale, şi le echili­brăm în alcătuiri statistice,' în minunate palate abstracte, — in muzeie-catalogate, în care oricine poate intra... dacă îşi Iasă mai întâi afarî| propna-i personalitate, după cum ne lăsăm bastonul şi pălăria în ve­stibul. Căci, acest fel de cercetare a unor evenimente incomensurabile, desfăşurate cu dezastruoasa violenţă a fenomenelor cosmice, este îna- | devăr numai o vremelnică ilusionare.

Dacă adevărul ar fi întreg şi real în acest fel de cristalizări ce- ] rebrale, după cum toate elementele componente sânt într'un cristal de sare bunăoară, atunci ele nu s'ar dovedi atât de neputincioase pentru! desăvârşirea spiritului şi a societăţii. Atâtea încercări a îndurat, în reci­de veacuri, această sărmană omenire masacrată, — şi de atâtea ori s'a. rezumat în colecţii savante suferinţa ei nemăsurată şi pierderile ei ne-1 preţuite !... Şi după fiecare decădere — după reînălţările ei instinctive, priii nesecatele ei energii native, noi formule de «salvare» s'au rostit, cu solemnitate, noi legi îşi zângâniau lanţurile'reci şi grele, noi căi de-' înaintare liniştită şi creatoare i s'au arătat. Nu îndrăsnim să cuprin­dem, în toată simplicitatea lor oribilă, zădărnicia acestoPînvăţături isto­rice, politice, sociale, ştiinţifice — numiţi-Ie oricum. L^r să fim bine convinşi că ele nu sânt rezultate din realităţile trăite de individ şi «V colectivităţi — de clase sociale, de naţiuni, de rase ; ele nu sânt ca fructul sănătos ce se formează din arborele plin de seva suptă din adân­cimi curate şi ignorate.

Judecăţile, soluţiile, legile, formulele noastre par creaţiuni hime­rice, născute prin silinţi falsificate... In creerul nostru, un univers ne material transformă toate adevărurile elementare, toate puterile virgine,, instinctele pure şi fragede — în sfârşit, tot universul înconjurător şt realităţile noastre intime, spirituale, ce pulsează dincolo de cercui de #

lumină al conştiinţei cercetătoare. «Judecăm» evenimentele după ce ete s'au desfăşurat, după ce ecourile lor vii s'au pierdut fără urme. Când nu ne mai sfâşie suferinţa, când clipa nu'şi mai revarsă veşniciile ei. fierbinţi, când pornirile de conservare ale fiinţei noastre materiale şt spirituale nu mai luptă cu moartea ascunsă în mii de întrupări, — când am trecut istoviţi în aşa zisa linişte a păcii, a mântuirii, abia a tu iâ începem să „gândim" despre cele ce am încercat. — Gândim abstract, uitând de adevărul ce striga odinioară, gol, în noi înşine. Îndepărtă» «fenomenele» noastre vitale, le spaţializăm, căutând un punct de pri­vire, comod, care să cuprindă «lucrul» întreg, stabil, fixat pe siguranje ce se calculează şi se măsoară cu semne convenţionale. — Judecăm atunci un lucru mort, o imagină mintală, resfrântă prin prisma anumitor norme şi formule. Noi cunoaştem atunci altceva decât ceiace am trdtâ» — decât ceiace am simţit cu simţurile încordate şi am gândit cu rain-

tea înfierbântată. Ne scoatem din noi înşine şi ne contemplăm cadavrul, îl analizăm ca o maşină demontabilă.

Oh, obiectivitatea savantă! Prea'ades ne ilusionează cu frumuse­ţea construcţiilor ei «logice» ! — superbe monumente de gheaţă, ce se topesc însă la cea dintâi suflare a Vieţii frenetice şi nesecate. Şi pă­trunzând mai adânc în aparenţele acestei luni cenbiale,' putem înţelege — cu dureroasa timiditate a celor ce n'ar vroi să'ş smulgă toate ilu-siile — că una din pricinile primordiale ale atâtor cicluri dezastruoase, ale atâtor războinici, este şi acest fel de judecare a „evenimentelor" pe cari Je numim politice, sociale, naţionale sau altfel.

Dogma, întărită prin acest fel de cercetare «ştiinţifică», devine o falşă dar crâncenă realitate; «adevărurile» ei pervertite, silabizate constant, se insinuează şi se fixează în minţile acelora ce conduc de­stinul mulţimilor ; iar d'e-asupra plebei, ele strălucesc cu fascinarea mon­struoasă a unor legi ce nu pot fi întrebate, disecate, controlate. Porun­cile fatalităţii raţionale cad grele, de-acolo sus, învăluite în majestoase expresiuni verbale, în non-sensuri orbitoare, teribele, nemiloase. Şi ast­fel, experienţa de fiecare clipă a atâtor popoare, sacrificiul atâtor ge­neraţii avântate sipre idealurile lor'fireşti, comorile spirituale moştenite şi revelaţiile subconştientului nostra — fulgerile ce ne arată calea mântuirii, — toata perfecţionarea /îoastră din veac în veac e neputin­cioasă să înainteze cu pas sigur, demn şi paşnic, spre fericirea merea apropiată şi mereu îndepărtată;..

Căci, nu ne mai conducem, în marile momente ale evoluţiei noa­stre de ins sau de naţie, după poruncile ce. şoptesc în noi, în tăcerile noastre rodnice. La cotiturile după cari ne aşteaptă decăderea — bestia fără saţ a războirii, r ~ ne copleşesc celelalte porunci, exterioare, mon­ştri abstracţi ai cugetării noastre falsificate... Urlă solemnitatea savantă a principiilor de stat sau de clasă, a necesităţilor fastasimagoric exage­rate, precizate în legi politice, economice, morale sau naţionale. Omul fără omenia lui-firească, fără simţul său sănătos, fără pulsul inimei libere, — omül-concept, omul plăsmuit par'că în laboratoare de vrăji­tori satanici, porunceşte totuşi omului real, simplu şi puternic în puri­tatea lui nativă. Jdeia distilată prin neantul «logicei >, stoarsă de orice esenţă pământească şi umană, — ideia legiferată stăpâneşte soarta şt ne poartă din prăbuşiri spre alte prăbuşiri.

Şi, după fiecare revenire, jar ne fixăm privirile secate de Iaci imi spre fantomele absorbante ale Raţiunei — şi, încă. tre murând de prea plinul suferinţei, începem să uităm învăţătura directă a încercării,—iar întrebarea naşte iarăşi, avidă după limpezirea din urmă, după cuvântul solemn al Ştiinţei. Şi iar ne scoatem din noi înşine, să ne disecăm ca­davrul... Şi o nouă lege, o nouă dogmă, o fatalitate cerebrală se ela­borează în lumina sărmanei noastre conştiinţi.

O ! uităm că mântuirea e dincoace, în subconştientul nostru, ce aşteaptă privirile noastre germinative, întoarse înăuntru, în noi înşine. Uităm, — uităm atât de lesne, poate din lene de-a gândi, poate prin atavism, poate din desnădejde... Şi totuşi, să ne repetăm adevărul acesta dintâi : prima şi chiar singura realitate e în noi înşine, şi numai prin noi înşine ne putem desăvârşi, Singura «ştiinţă» e acea care face pe Om — pe individ ! — stăpân pe propria lui omenie originală şi liberă...

EUGEN RELGJS.

Expoziţia 51. Popea Lucien Simon şi Charles Cottet sunt cei doi pictori care ne-au înfă­

ţişat în opere definitive o Bretanie, până aci, necunoscută în artă. De sigur că Bretania era de mult cunoscută turizmului artistic ; dar nici uh artist nu căutase în mulţimea aspectelor exotice din BTetania pe cele 4e moravuri. Aceşti doi pictori le-au căutat şi găsit. Viziunea cu totul subiectivă a lui Cottet transpune, potenţat, elementele espresive din satură, în tablou, şi ajunge la realizări de o emotivitate dureroasă. Ochiul Iui Simon e mai obiectiv şi mâna lui mai nervoasă şi fugitivă în expri­marea tecnica. De pe urma lor a rămas un stil, în pictură aplicabil su­biectelor din Bretania, în particular, şi, în genere, subiectelor populare. Nici un pictor, care reprezintă asemenea subiecte, nu poate trece c* ochii închişi pe lângă opera acestor pictori. Nici d-ra El. Popea n u a (

a trecut cu ei închişi. A văzut pe Lucien Simon şi s'a oprit şi a învăţat: stilul şi com­

poziţia. Stilul, la d-sa, e abia reprezintat printr'o alură; compoziţia, îhl schimb; e dibace.

In procesiunile religioase şi tipurile din Bretania, pa care le expune, d-sa nu a voit să facă pictură de moravuri sau tipuri. E sigur lucrul acesta. A voit însă să prindă mişcarea, în grup, a mulţimei care for­mează siluete bizare în costume exotice şi profilate pe un cer cu nori ţdt în "mişcare. "De aci lipsa de determinare a figurilor şi deaceea t«t«l e fluid în desen şi culoare : ca să prindă aspectele atrăgătoare, din acest punct de vedere, ale unei realităţi poetizate.

In aceste limite d-sa atinge şi o finalitate relativă.

Expoziţia Bednarick

Dacă la noi ar exista magazine literare pentru familii, după cu» «xistă în Occident, al căror scop educativ câteodată şi instructiv i e «ulte ori trebue recunoscut, am recomanda călduros, pentru partea ilus­trativă, pe d l Bednarick. PiSi e ilustratorul ideal şi potrivit unor ase­menea publicaţiunî care înfrumuseţează cu un reflex de artă viaţa acelora •are altfel nu o PUT seziza. Subiectele simbolice, genre, narative etc. care formează subiectele tablourilor d-sale, îmbrăcate în haina iiuzio-aistă a artei sunt exact la nivelul comun acestui public special cu • «ultură medie.

Sentimental pentru frumos pe care îl satisface un asemenen iebk artistic conţine pentru nai şi justificarea existenţei sale.

¥. ŞIXiT*

! Â A P Ă R U T '

t ( ( r >- 1 1

:: M A G A Z I N I L U S T R A T L U N A R ::

S u b d irec ţ iunea D- lui E. LOVI N ESC U

$s$mas*uS s

Sbură toare le E. Lovinesca Ariciul şi Sobolul (fabulă modernă

într'un act) Victor Eftimlu Povestea unei mari mizerii (poezie) Ludovic Dauş Budapesta sub Comunism (poves­

tirea baronesei de Taxis) . . . . Radu Costnin Greşeala (schiţă) Caton Theodorian Versuri a lbe (poezie) O. Cair Necazuri (schiţă de ocupaţie) . . Andrei Branişte Amurg de toamnă (poezie) . . . Const. A. Giulescu Eroul (schiţă de războiu) . . . . George Cornea

Abonsmestele se fis Ia librăria ALCAUY & Co. Lei SG pentru un an

„ 18 „ şease luni

P r e ţ u l iar-ui N U M À F L e i 3 , 5 0

I E D I T U R A A L G A L A Y |

/

-m

•m

"ff

-*#

r i ? - * #

-MS

-*»

- » # -M» - » *

U L T I M A N O U T A T E

In editura ALCALAY a apărut:

C 7 V D " R I L U L Comedie în trei acte de L REBREANU

reprezentându-se ou un succes deosebit ia Teatrul Naţional din Bucureşti

Iată câteva spicuiri din presă a sup ra «Cadri lului»:

Dacia.—E o psihologie nouă în teatrul nostru şi d. Rebreanu è isbutit să-i dea uneori tră­sături sclipitoare de umor.

Renaşterea Română.—Dialog vioi, caracterizare precisă a personajelor şi o înlănţuire strânsă a acţiunii...

Dimineaţa. — Comedia d-lui Rebreanu e alcătuită în genul onest şi naiv, în înţelesul bun al cuvântului, al comediilor lui Schoenthan şi Kadelburg.

Steagul.—„Cadrilul"... poate fi redus la o simplă dar deli­cioasă farsă pentru unii, şi ri­dicat pentru ai!:: până (a un adevărat simbol.

Isbânda.—... Surpind agrea­bil elegant-şlefuitele aforisme, paradoxuri şi sentinţe cu cari e împănată piesa.

Epoca.—... Piesa d-lui Re­breanu e bună şi poale fi ur­mărită cu interes.

Românimea. — Acţiunea este vie, se succede logie ; suni destule scene tari, cari ating perfecţiunea şi cari surprind prin spontaneitate, prin clari­tate, prin natural.

Aoântul. — Calitatea esen­ţială a comediei e că e uşoară, veselă şi mai ales spirituală...

Rampa. — ... D-1 Rebreanu a dovedit mult spirit de obser­vaţie, adesea ironico-indulgent, uneori satiric.

Chemarea.—.Cadrilul" a re­levat însuşirile sate de dra­maturg şi de tehnician 6< dia­logului.

îndreptarea. — Dialogul, plin de vervă şi lipsit de pretenjil, e desigur partea cea mai con­sistentă a piesei...

Adevărul — Bilanţul total este: două ore vesele, fără altă pretenţie decât de-a amuza.

I

r r

9«-

Ï

un voiam splendid, ca coperta in calori LEI 7,50

Tip. „Universala", Iancu Ionescu S-sori, Covaci, 14 — Bucureşti