a i ggli Ë . Looinescu Hi

l l l i l l

Constanta M a r i n a - M e s s i i G. Roticä. . . L. Rebreanu

SB II Mircea Freamăt "E j | Ignotus . . .

D. D. Pâtrăşcanu ( Largheto în re de Hozs Cântec de iubire Divorţul Iubirea Mărgăritarul

'SÉ

C R O N I C I ;

B. Sfrato : Expoziţiile de artă şi deb; fanţii ; Marin Simionescu-Râmniceanu : N; ţionalism sau Umanitarism; L . Rebrean Candida ; însemnări: (Gânduri şi icoar din vremea războiului, Vlaicu Vod Poşta Redacţiei).

E d i t u r a A L C A LA. Y & Co

SBUKÄTORUL !• EVISTA SĂPTĂMÂNALĂ LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALĂ

C O L A B O R A T O R I : 2 S î r s a n , Al. Cazaban, G. Calr, Em. Clomsc, Maria Cunţan, Radu Cosmin, N, Dsvidescu, V. Demetrius, I. Dragosiav, Victor Eftimiu, Elena Parage, !ON Sän-Siorg'ü, Ion ALSeorge, G. Gregorian, E. Lovinescu, M. Lungeanu, A. Moşoiu, Constanţa Martno-Moscu, A. Mândru, Ion Gorun, Liviu Marian, Claudia Millian, Cornelia Moldovanu, I. Mlnulescu, D. Nanu, Maria Pamtile, Hortensia Papadat-Cangescu, Drago? Protopopescu, î. Petrovlcl, L. Rebreanu, Eugen Relgis, G. Ratică, Radu D. RospUI, H . Sanlelevici. F . Şirato, Al. T . Stamaţiad, Alexas. «'INA Scurtu, G. Strsndat, Caton ÎHGADARIAN, fi. Toma, Ada Umbră, T. Visa«, I. C. VHsarion.

LEI 3 0 A B O N A M E N T E ! :

UN: AN LEI 5 0 = ŞASE LUNI . . .

PENTRU învăţători, preoţi şi STUDENŢI

U N AN . . . LEI 40 PREŢUL UNUI E X E M P L A R l L E U

Ê I O I A T O R U L se găseşte de vânzare ia toate librăriile şi chîcşcu. rlie de ziare din România Mare

enamentele se primesc la Librăria Alcalay # Co. şl la administraţie revistei.

administraţia : S t r a d a SĂRINDAR Ho. 1* - B U C U R E Ş T I —

Manuscrisele, corespondenţa şi schimbul se vor trimite pe timpul verei pe adresa d-lui E. Lovinescu, Fălticeni.

U L T I M Ă 2 T O U T . & T E E D I T U R Ă LIBRĂRIEI ALCALAY &

R A P u I A L A S C H I Ţ E m N O V E L S

DE I L . R E B I E A M U

Se a f l ă Ia t o a t e l ib ră r i i l e d in R o m â n i a M a r e

P R E Ţ U L , 5 L E I

5 B U R Ä T O R U L REVISTA LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALĂ

Director: E. LOVINESCU ANUL I, No. 2 2 . * 13 SEPTEMVRIE 1919.

D. D P A T R A S C A M Ü

I

D . D . Pâtrăşcanu nu mai e în vârtejul actualităţii... E un înţelept... Stă liniştit într'un colţ de umbră. Şi pentru a nu fi rău înţeles, voi adăuga : la umbra brazilor şi nu la umbra opacă a zidurilor groase. Mi-1 închipui adâncit într'o carte, în mijlocul - naturii pe care, ca şi Caragiale, n'a zugrăvit-o niciodată. Gustă o linişte bine câştigată...

Căci d. Pâtrăşcanu a muncit pentru ţară. In temelia României Mari, posteritatea va găs i şi piatra pe care a pus-o cu atâta trudă şi discreţie. A fugit de s g o m o t ; sgomoîu! l'a căutat însă. Sunt lucruri ce nu se pot să­vârşi decât cu buciume. Prin cele o sută de guri ale poetului antic, presa ne-a povestit multă vreme gesturile şi vorbele memorabile ale d-lui Pâtrăşcanu. Atenţia nea­mului atârna de buzele iui în perpetua mişcare...

A trecut însă vremea acţiunei... Mai repede poate decât dorea energia neistovită a d-lui Pâtrăşcanu. Din cerul tulbure s'a lăsat porumbelul păcei. Şi pacea şi liniştea au trebuit să se aştearnă peste binefăcătoarea activitate a d-lui D . Pâtrăşcanu. Nu i s'a mai auzit glasul apostol ic; nici nu i-am mai citit proza vehementă. Un văl de discreţie s'a culcat peste energia ce fierbea neobosită în matca ei. D. Pâtrăşcanu ştie deci să şi tacă. Pentru unii e chiar mai mare în tăcere decât în vorbire. Căci tăcerea unui bărbat vorbăreţ e impresionantă prin sine însăşi.

într'un colţ înverzit al naturei, meditează deci Ia

schimbările firii omeneşti şi la vicisitudineie istoriei. In sufletul d-lui Pâtrăşcanu nu poate încăpea amărăciune.. Dragostea lui de ţară e prea mare 'pentru a nu se bu­cura de întorsătura evenimentelor. Şi bunul, lui simţ e destul de cunoscut pentru a nu-i fi servit de factor mo­derator în ciocnirea sentimentelor potrivnice.

După febrilitatea acţiunei, d. Pâtrăşcanu e bucuros chiar de a fi tost redat cugetării. Asumând greutatea răs­punderilor politice, el cunoaşte in sfârşit bucuria senină a speculaţiei. înţelegător adânc al trecutului nostru istoric, meditează la destinele actuale şi viitoare ale neamului nostru, pe care le-a prevăzut atât de bine. Ii pot ciliege alţii roadele muncii. înţeleptul nu-şi caută răsplata decât în mulţumirea iui. Şi în toată activitatea publica din vre­mea neutralităţi şi a războiului, d. Pâtrăşcanu a dat o dovadă dé atâta măsură, cumpătare ş i maturitate de gân­dire, încât nu i putem tăgădui podoaba supremă a înţe­lepciunea

D. Pâtrăşcanu n'ar vrea poate să fie tulburat din meditaţia Iui, în care sgomote le hunei i se par o deşartă rumoare. D . Pâtrăşcanu gustă, în sfârşit, voluptatea tăcerii ' şi a liniştei. Nu i-o putem respecta totuşi. D . Pâtrăşcanu nu e numai un cugetător politic, ci şi un scriitor. Scrisul e pururi actual. Şi cum citesc acum pentru întâiaşi dată Candidat fără noroc, d. Pâtrăşcanu ia pentru mine propor­ţiile uriaşe, din epoca apostolică a armistiţiului...

Hotărât, d. Pâtrăşcanu nu e un artist. Nu cunoaşte truda cuvântului bine ales şi armonia frazelor cadenţate ; rau cunoaşte chinul absurd al formei. Cu atât mai bine, Arta e imorală ; ea reclama forţe, ce ar putéa fi între­buinţate aiure mai cu folos... E inutil să potriveşti cuvinte şi să rotunjeşti propoziţii pentru urechile rafinate. Dra­gostea excesiva a formei duce la căutarea unei voluptăţi vinovate, pe care d. Pâtrăşcanu n'a cunoscut-o niciodată. #

D . Pâtrăşcanu e un auster ; n'a jertfit perversităţii sim­ţurilor. Pentru d-sa, un cuvânt nu are decât valoarea înţelesului ; sonoritatea Iui e o zădărnicie diabolică.

Nu numai nu e artist. Aproape nu e nici literat. N'a căutat niciodată acele podoabe care fac din scrisul cuiva un scris literar. Scrie ca toată l u m e a , nu dintr'o simpli­citate căutată ci dintr'o nepăsare filozofică pentru orna­ment. D Pâtrăşcanu se teme, de sigur, de învinuirea frivolităţii căci nimic nu e mai frivol decât literatura celor ce fac risipă de imagini, de colori şi de aite zadarnice podoabe. Gândirea d-lui Pâtrăşcanu merge drept la ţintă ; n'are nevoe decât de haina decenţii.

Fără arta şi Iară literatură chiar, operile d-lui Pâtrăş­canu a u totuşi humor. D A u n d e v i n e acest humor ? Desigur, dintr'o artă nevăzută, care nu stă nici în cuvinte şi nici în orânduirea lor, ci în observaţie.. . Poate nu atât în o b ­servaţie cât în darul comunicativităţii.

D . Pâtrăşcanu ştie povesti. Nu e sfătos, dar pune o căldură ce însufleţeşte şi împărtăşeşte ; te prinde în şirul povestirii lui fruste. El ştie comunica buna dispoziţie şi veselie. Nu e u n satiric în felul lui Caragiale. N'are nici observaţia incisivă, nici arta lui sobră. E humorist. Din ridicol şi a tăiat un domeniu. Deş i s'ar părea că ridicolul circulă pretutindeni, comicul este lotus de o extracţie rară. Nu devine literar decât cu greu. Nu tot ce ne face să râdem în viaţă, ne face să râdem şi în literatură*. Sunt glume ce îngheaţă pe pagina albă de hârtie' şi situaţii, care se răcesc sub pana scriitorului, deşi păruse comice observatorului. Intr'o lume cu atâtea aspecte ridicole, lite­ratura humoristică este prin urmare restrânsă. Prostia omenească este totuşi imensă, faţetele ei nenumărate. D e mii de ani se luptă cu spiritul. Şi în această luptă, nu învinge întotdeauna spiritul. Tot aşa şi în literatură, ea rezistă talentului, care n'o poate fixa sub formele artei.

A m recunoscut bucuros d-lui D. D . Pâtrăşcanu humor şi simţul rar al ridicolului în Schiţe şi amintiri şi în Timotdu Mucenicul, Nu i le recunoaştem în Candidat fără noroc... Dar de loc... O povestire monotonă şi fără relief. Aven­turile electorale ale lui Ionică Lucan n'au humor, n'au varietate, n'au nici aceea putere de comunicativitate care circula în toate celelalte schiţe ale scriitorului. Povestirea

500 = SBURATORUL

•nu trece peste pagina cărţii, nu te prinde şi nici nu te răpeşte în şuvoiul ei. Nu te opreşte măcar la podoaba unui amănunt sau la frumuseţea unei imagini. D . Pâtrăş­canu e tot auster. Nu cunoaşte sensuaîitatea formei rotunde şi armonice. V a intra în rai. Mai puternic în credinţă de cât anachoreţii Egiptului, d. Pâtrăşcanu n ' a fost încercat aic i d e adierea caldă a i sp i t e i . . .

L A R G H E T T O , I N R E , D E M O Z A R T

In pa rcu l , paragini i , câ te-va flori d e t o a m n ă s e furişează, ici şi colo , p r in t re urzici şi brustur i ap i ecându- ş i obos i t fruntea, s p r e tuipinele subţiri şi îngă lben i te , ce pa r niş te fire d e au r ţ e su te într 'o pânză d e burueni .

Zidurile palatului , u m e d e şi m u c e g ă i t e , s e u m b r e s c în brazii ce-şi întind ramur i le p â n ă 'n fe res t re le s u b car i s t r ă juesc d e multă v r eme ; ciripitul vrăbiilor e amuţii de tristul c roncăn i t a l ciorilor c e s b o a r ă , neliniştit, d e a s u p r a acoper i şu lu i din a le că ru i s treşini s e scurg , într 'un c â n t e c monoton , p icătur i rar i d e p loa ie .

Ò suf lare r e c e şi pus t ie p a r e a t r e c e şi a învălui, necon ­tenit, colţul d e p ă m â n t ce-i mai r ă m ă s e s e boeru lu i Necula i C a n i a , din a v e r e a moşteni tă de là s t răbuni .

In odă i le palatului , cu fe res t re mici , e în t o t d e a u n a întu­n e r i c şi numai c â n d şi c â n d s e a r a t ă Ia câ t e una o luminiţă, caş i cande la ap r in să din b i se r i ca d e p e povârn i ş . Şi a tunci , pr in p e r d e l e l e izife d e v reme , s e z ă r e s c , î n c r u c i ş â n d u - s e pr in c a s a , d o u ă u m b r e ; iar în nopţ i le lungi d e ioamnă s e a u d e , din c â n d în când , un c â n t e c asurzit d e p lânsu l cucuve ice i şi d e freamătul trist al pădu re i .

C u ţinuta uşor înclinată ce-o d ă vârs ta a tunci când na tu ra d e p r i n d e omul a v e d e a mai d e a p r o a p e pământu l , cu ochii verzi ce; pa r a fi obosi ţ i d e a fi văzui în viaţă p r e a multe lu­crur i , sub fruntea înal tă d e p e c a r e pa ru l alb e lăsa t s p r e s p a t e , ca i a rba u s c a t ă şi cu lca tă d e vânturi , Necula i C a n i a s e pr imbla pr in o d a i e şi numa i din u ş o a r a m i ş c a r e a mâine lor , a d u s e şi î n o d a t e la spa t e , s e d e s p r i n d e n e r ă b d a r e a c e p a r c ă î-ar c u p r i n d e firea.

P e o u ş ă j o a s ă şi îngus tă , c a ş i a c e e a a unui du lap d e p ă r e t e , intră tăcută , Adina, fiica boeru lu i C a n t a .

In loa tă fiinţa ei s e v e d e , c a l i că r i rea iute şi pu te rn ică a

E. LOVINESCU

Lui Alexandru.

SBLRATÜRUL 50î

unei raze de soare ce apune, pecetea neamului ce se pierde», în valurile vremei.

In ochii ei par a juca reflexele de soare în apele statuie, pe marginea cărora, asemene părului ei lung, întins şi fără de culoare, se leagănă ramurile pletoaselor sălcii în vântul trist şi rece al toamnei.

— Şi tot eşti hotărâtă să pleci Adino? o întreabă tatăl cu o uşoară tremuratură în glas oprindu-se şi uitându-se cu îngri­jorare la fata ce-i vine în fată şi, ca istovită, se Iasă încet pe scaun.

— Trebue, tată, trebue să plec ; vom mai trăi un an, doi,, din venitul caselor ce se ruinează şi cari nu s e vor mai putea, repara ; vom trebui apoi să vindem parcul, palatul şi pe urmă...

— Pe urmă... repetă bătrânul oftând şi intorcându-şi ochii în a l t ă parte.

— Va fi prea târziu, atunci nu voi m a i putea învăfa poate... Acum simt în mine energia şi voinţa ce-o dă nevoia, grija viitorului şi p o a t e talentul chiar . . . Tu fii liniştii, tată, pentru stu­dii le , cari nu vor ţine mult t imp. Am tot ce-mi trebue: dar, re­cunoscut şi d e alţii, voinţă şi mica moştenire ce mi-a rămas delà bunica . . .

—- Moş ten i r e ? C e l e câle-va mii, la P a r i s , nu-ţi vor a junge , d ragu l tatei , d e c â t să traesti c u m nu eşti deprinsă şi a s t a te-ar omorî . . . Şi eu, eu, aşi fi cauza", reia bătrânul, cu glas. stins d u p ă o s cu r t ă t ă c e r e .

— N'am fost p revăză to r , a ş a m'a tăcui educaţia p o a t e . — Averea , d e p r i n d e r e a şi r a s a , taiă. Nu-ţi imput nimic ;

trăim în aii timp, sunt din altă g e n e r a ţ i e , a c u m toţi lucrează mai mult şi irăesc mai g reu c a altă dată... Eu m'am deprins uşor cu gândul s ă m u n c e s c , dar nu m'a şi d e p r i n d e nici odată' cu a c e l al s ă r ăc i e i şi cu c red in ţa că-ţi voi fi o povară , iată...

— O.. . p o v a r ă ? repetă băîranul clătinând din c a p , şi în-torcându-sc s p r e fe reas t ră , îşi t r e c e u şo r d e g e t e l e p e s i e ochi.

Adina s e a p r o p i e înce t şi, îmbrăţişându-l, îi s p u n e cu glasul înecat în iacrămi :

— P l e c mâ ine şi p e s t e cel mult doi ani, mă voi întoarce, voi da c o n c e r t e , voi câştiga şi vom trăi, ca altă dată... Ţi-o făgăduesc şi-ţi cer să ai r ă b d a r e ş i . . . încă ceva: ori ce s'ar întâmpla p â n ă atunci să nu înstrăinezi parcul şi zidurile astea care mi-s atât de dragi.

— Nu, dragul tatei, nu! In e le traeste amintirea celor duşi şi-n parc, s u b frasini, s e odihneşte biata Ana, îngână bătrânul, îndreptându-şi paşii spre cellalt colţ de salon.

In palat era în ziua aceea o mişcare neobişnuită ; uşa grea a intrărei e deschisă în laturi şi, mama Smaranda, doica Adinei, singura slugă ce rămăsese credincioasă stăpânilor în zilele

g r e l e , umblă grăbi tă , d e colo p â n ă co lo , pregăt ind , c a altă da tă „ p l e c a r e a boer i lo r în s t r ă ină t a t e " .

Şi c â n d t r ă su ra , închir ia tă din sat , veni în faţa scă r i lo r , m a m a S m a r a n d a s e uită lung s p r e ruina grajduri lor a s c u n s ă în bălăr i i şi , făcându-şi c r u c e , clăt ină desnădăjdui t din c a p .

Sprijinit p e braţul fiică-sa, bă t rânu l C a n t a îşi r o t e ş t e ochii p e s t e iot şi în g l a s cu a c e a u s c ă c i u n e ce-o l a să p e urmă-i emoţ ia , s p u n e :

„ D u m n e z e u să a iba în sfânta s a p a z ă iot c e l ă săm a ic i " . C a într 'o î n c o r d a r e a pu te re i Adina t â r ă ş t e p e tatăl s ă u

s p r e colţul parcu lu i u n d e doi frasini măreţ i îşi î n c r u c i ş e a z ă c r eng i l e desgo l i t e .

„Să mergem" . . . s p u n e bă t rânu l oftâiid şi grăbindu-ş i pasu l . Sub covorul d e frunze u s c a t e s e z ă r e ş t e , ici şi co lo , p ia t ra

mormântulu i sub c a r e d o a r m e liniştit, în lumina cande le i , Àna C a n t a .

C u nevoia ce-o s imte omul să-şi a t ingă rana , tatăl şi fiica împrăş t i e frunzele d e p e inscripţia p e s t e c a r e le s p u l b e r ă vântul îngrămădindu- le iarăşi . . .

„Lasă-i tată, învel i foarea as ta ; pr in t r ' insa s 'au ţesut , de-o v reme , toa te gândur i le şi simţirile n o a s t r e . Las 'o , î-i d r a g ă mamei . . .

Ş i roa ie d e lacrămi s e s c u r g p e faţa Adinei c a r e s e a p l e a c ă l ângă iaiă-său, să ru tă mormântu l , şi 'n suflet cu d u r e r e a unor lungi despăr ţ i r i , s e d e p ă r t e a z ă ui tând u-se în u rmă.

De là p l e c a r e a Adinei , bă t rânul e ne înce ta t musafirul pr ie­tenilor bogaţ i ; în t rebuin ţa rea micului venit al case i din Iaşi , ru inată şi locuită numai în p a r t e , e una din grijele lui mari şi sfinte ; d e cum îl p r imeş te se a ş e a z ă la m a s ă şi-1 n u m ă r ă d e mul te ori ; ia o pa r t e mai m a r e , o s t r â n g e cu îngrij ire în t r 'un plic şi, t r emurând , s c r i e d e a s u p r a :

„Pen t ru faiă la P a r i s " . A p o i , x d u p ă t imp şi nevoi , s u c e ş t e câte-va fişicuri — c e

suni a d e s p re făcu te — p e cari s c r i e la r ând : „Pen t ru să rac i , fiori şi b o n b o a n e , pen t ru g a z d e , bacş i şu r i l e

slugilor, r epa ra ţ i a vechiturilor, é c a r t é — aces t joc , şi şahul , mă­r e ş t e câ te oda tă suma din plicul dest inat „Peni ru fată la P a r i s " , şi a tunci o află toată l umea caş i mult din c e conţ in sc r i sor i l e lungi a le Adinei da ta te , p e plic, cu c re ion a lbas t ru şi pu r t a t e neconteni t asupra-ş i .

„Să vezi ce-mi s c r i e fata", z ice el unui pr ie ten , c e r c e -tându-şi portofoliul şi cău tând , în t re multe, s c r i s o a r e a c e vrea s 'o c i t ea scă .

„Sacrificii le ta le mă emoţ ionează , iubite tată, şi t e rog să „nu mă faci să ie simt p r e a mult ; tot c e mi-ai t r imes p â n ă a c u m

„întrece cu mult venitul casei şi, socotind bine, văd că tu nu „ai cu ce trăi. Sunt mulţumită că în curând, prin lucrul meu, „să-ţi pot aminti, câţ de puţin, viaţa ia de altă-dată.

„In Iulie îmi trec examenul din Urmă; am avut mult de „studiai şi m'am surmenat, dar îmi voi reveni sigur odihnin-„du-mă la o prietenă ce mă învită în vila ei din St. Malo... Nu-mi „mai trimete nimic ; câte-va lecţii, — ce-am dat în urmă, îmi „înlesnesc cu prisosinţă drumul în ţară..."

Bătrânul respiră adânc, tace şi se uită mulţumit la cel ce l'a ascultat, clipeşte ca să ascundă o lacrimă ce se furişează pe la coada ochiului spre obraz şi strânge cu dragoste scri­soarea în plic.

— Trebue să fii mândru de fată, ii zice cu căldură prietenul.

— Mândru ? Ca să pot fi mândru, dragul meu, ar trebui să n'am în suflet şi alte sentimente ; mi-e milă de ea şi mi-e ruşine de mine când mă gândesc la nevrednicia-care m'a adus aici.

— Nu-ţi otrăvi bucuria de astăzi cu tot ce-a trecut. — Ai dreptate, oftează bătcânul clătinând din- cap, părerile

de rău, durerea, sunt zadarnice acum ; cine lasă* drumul bătut al vieţei rătăcind pe cărări necunoscute, nu se mai poate în­toarce înapoi.

— Te va aduce Adina, dar cu înconjur... spune surâzând prietenul.

— Să dea Dumnezeu. Mi-i tare grijă de surmenarea de care scrie.

— Era de prevăzut ; studiul, condiţiile de viaţă, atâtea cauze,., dar, mult a fost...

La cel din urmă examen de Conservator, Adina Canta spuse celor ce-o ascultau în cânt, toate grijile, suferinţele şi nădejdea-i din cei doi ani, şi pentru tot sufletul, revărsat în clipa aceea pe tastele de fildeş, i se dădu premiul şi diploma ce-o aştepta.

In mansarda în care fie-ce lucru părea a sărbători ziua aceea, Adina, slabă, obosită, se uiiă trist înainte, peste acope­rişuri, învârtind între degetele-i subţiri şi delicate hârtia, pecet­luită, ce parcă n'ar mai avea, deodată, nici o valoare şi nici un înţeles.

Uşa se deschide încet şi o colegă, al cărui cap e ascuns într'un buchet de flori, intră tiptil în odaie.

— Iată, Adino, îţi aduc florile ce-ţi trimete toată clasa noastră şi cu ele îţi aduc şi o veste bună, draga mea : Elrîlany cântă mâine seară în sala Hoche şi'n program are iar; în solo, acel «Larghetto de Mozart" ce înebuniseşi ascultându-1, ştii...

— Larghetto din quinterni! în la ? — Da, acel transcris în re pentru solo de vioară. — Ştiu, ştiu, Suz«tto, e divin şi cum îl cântă, Doamne !

— Mergi ? — De voi fi mai slabă, mâine, de nu voi putea, să mă

duceţi voi toate, dar să mă duceji negreşit, vreau să-1 mai ascult odată...

în sala înţesetă de lume în care pare a pluti o adiere ce .nfioară pe cei ehemaţi, Adina, în rochia-i albă lipită de trupu-i 'nalt şi slab, păşeşte încet şi nesigur spre cele din urmă îo-îcuri, se aşează cu o vădită mulţumire de-a fi ajuns, închide ochii, ascuîlă cu sfinjenie şi pare a auzi toi haosul sufletesc ce clocoteşte închis în lădiţa cu cinci strune. Şi când artistul începe acel „Cantabile" ,- ^T^:

simplu, catifelat şi dulce, ea s e scoală, păleşte, buzele i s e invinejesc şi, ca un copăcel ce cade trăsnit în clipa când, dintre burueni şi-a malfai vârful s p r e soare,' se aşterne şi ea , în nesimţire, alături la pământ.

„E o s ta re n e r v o a s ă c e de te rmină ö îngr i j i toare con-sumpfie" s p u n e doctorul , băt rânului Cari tà , ce-i ascul tă p ă r e r e a ca o sent in ţă .

„Trebue s ă ple?aji imediat la ţ a r a ; bo lnava s a s e hră­n e a s c ă b ine şi eviiafi-î o r i ce nemul ţumire , inirafi-i în voe cât puteţi , numai as ia va salva-o.

C a trezită dintr'un vis, nedumer i t ă , s e uîiă Adina la gardul d e al tă dată schimbai, de v r e m e , înir'o c u n u n ă de spini c e pare a nu mai pu t ea păzi toa tă să lbăfăcia gradinei părăsite. Poarta, ruginită şi prinsă în ioc de lanţul turiei ce încinge cucu ta şi bozul , se deschide cu g r e u deşteptând păsările s pe ­riate din cuiburi le urzite a p r o a p e de pâmânt pe unde foelsc în voe gândac i i la care se uiiă, de sus, d inire ramuri, păian­jenii r ău tăc ioş i şi l acomi .

C a o credinţă adâncă, schimbată numai în văz de aite multe credinţ i , palatul mai ruinat şi mai muced c a ori când, îşi păstrează, îndărătnic, măre ţ ia din alte timpuri.

— Ce-ai mai dori, dragul tatei ? o întreabă într'o zi bă­trânul desmierdând-o,

— Nimic, tată, am ici ce pot visa acum ; te am pe tine, m a m a mi-e aproape, mă bucur de singurătate, de piano, şi... de hârtioara ce porţi în buzunar.

— Ştiu, fetiţo, dar inima mea simte că ai mai dori şi alte lucruri...

— O 1 tată... — Spune, dragul tatei.

— Aşi dori , câte odată, în nopţile cu lună, să aud muzică a l ea să , aş i dor i ş a ascul t la v ioară , «larghetto de Mozart".

De când s'a arătat crai nou pe cer, deasupra gradinei, Neculai Canta, chiama la rând, toţi vioriştii cunoscuţi în {ară. Adina aude cu emoţie acordul vioarei dar delà cele întâi note, ca o floare lovită de un vânt prea aspru, îşi apleacă capul, as­cultă cu răbdare şi adeseori face semn celui ce cântă să înceteze înainte de sfârşit. Vioristul pleacă şi, după cel ce-i vine în Ioc , bătrânul, desnădăjduit, aude aceleaşi vorbe şi vede aceiaş indulgent surâs :

— Nu, tată, nu...

Foi veştede sboară în aer şi se aştern pe plantele gal­bene şi îndoite ca un patrafir sfinţit peste trupurile încovoiate ale păcătoşilor... Caşi o candelă facă unt-de-Iemn se stinge încet Adina sub ochii îngroziţi ai bătrânului.

— Şi afară de muzică ce-ai mai dori Adino ? o întreabă ades bătrânul cu glasul zugrumat de spaimă.

— Nimic, tată, sunt mulţumită, mi-e bine. într'o zi factorul, aduse o scrisoare cu timbre străine;

era delà Paris. „Nici o emoţie" spusese doctorul de multe ori şi bătrânul,

amintindu-şi, strecoară plicul în buzunar şi, ca să citească, se duce departe, în parc.

Draga mea,

Mă îngrijeşte mult tăcerea ta ; ai plecat istovită de munca ce depuseşi ca să reuşeşti atât de strălucit şi mi-e frică, Adino, să nu fii încă în starea ce ţi-au dat-o emoţiile şi cele patru eleve care te-ar fi ruinat de nu venea la timp examenul şi plecarea ta în ţară. Am fost, cu CelinUi la St. Malo, ce rău ne părea că nu erai cu noi dar, într'un fel, eram inai mulţumite ştiindu-te lângă bătrânul tău tată care te iubeşte atât de mult. La noi sezonul muzical începe, uşile sălilor de concert sunt deschise în lături şi artiştii au şi închis câte-va în faţa publi­cului întârziat. Am ascultat iar, zilele trecute, pe E<many în celebrul xLarghetto de Mozart11 şi m'am gândit tot timpul la tine şi la chipul cu totul deosebit în care simţirea ta primea divina melodie.' Ingrijată să nu te obosesc,-Je las, Adino, aş­teptând cu nerăbdare răspunsul tău.

Rue de Rome 40. Suzet te Ga rn i e r

§C6 — : • SBURATORUL

in a c e e a ş i s e a r ă factorul rura l d u c e a în tolba-i r o a s ă , s c r i s o a r e a lui Necu la i C a n t a că t r e p r i e t ena Adinei de là P a r i s :

'Domnişoară,

împrejurările dureroase în care vă scriu mă dispensează de a vä da multe explicaţii. Fata mea şi prietena dumitale, e într'o crescândă şi îngrijitoare consumplie. I s'a recomandat de doctori, între altele, tot ce i-ar putea ridica moralul, tot ce-ar putea-o bucura. Ştiu din ce scrieţi şi din tot ce mi-a spus Adina, că ar dori să asculte, bine cântată, acea bucată de Mozart. Aici în ţară nici un violonist n'a reuşit s'o interpreteze in gustul ei şi 'presupun că numai acel virtuoz, Elmany, de care scrieţi, ar putea fi la înălţimea ideahdui ei musical. Aveţi dar bun taten a comunica artistului dorinţa mea şi a-mi răs­punde grabnic.

Neculai Cania .

Bătrânul e de câte-va zile înir'un mare neastâmpăr din care nu se linişteşte decât în faţa Adinei căreia toluşi nu-i scapă starea-i deosebită.

— Ce ai tată ? II întreabă faia înir'o zi. — Mă gândesc, dragul talei, cum aşi "putea face să asculţi,

bine cântată, bucata ceea. — Nu, nu se poate, tată, răspunde Adina cuprinsă de re­

semnare ; muzicanţii noştrii n'o înţeleg, n'o simt destul sau poate, ştiu eu... nu le pătrund eu simţirea...

— Ce-ar fi, fetiţo, s'aducem un artist străin, un virtuoz din acei ce ai ascultat tu la Paris.

— O ! nu, tată, nu se poate, e greu ; de aşi trăi nu mi-aşi erta uşor fantezia asia, nu ! Am aici destulă muzică tată ; aseară când se scoborâse soarele deasupra văei, am ascultat un quintett de siicleţi şi noaptea, pe când apunea luna, mi-a cântai, buha, un solo de violoncel ; era în muzica nopţei, măreţ şi nobil era ca un largo de Haendel, tată...

De multă vreme n'a cutreerat bătrânul parcul cum îl culreeră astăzi.

Cu părul răsleţit pe fruntea-i încreţită cerceîând din când în când, cu ochii umbriţi de mână, şoseaua pe care vine curierul, umblă fără astâmpăr până ce aude din depărtare, trompeta poştei ce-i aduce o telegramă.

„Artistul angajat Paris în două concerte cu zece mii lei. Suzet te .

SBURATORDL 507

^Ca şi când n'ar putea crede ochilor, Canta mai citeşte odată telegrama, mâinele-i tremură şi rămâne o clipă înlemnit uitându-se înainte, apoi, luând parcă o hotărâre ce-i întrece pu­terea, îşi întoarce ochii spre palat şi, ştergându-i încet şi îndesat, cere factorului un creion şi scrie :

„Elmany amâne concertele, le plătesc şi drumul în ţară, interveniţi să plece grabnic. • t

Câte-va zile pe urmă era publicat în toate ziarele din Iaşi :

„De vânzare, pe moşia Câmpeni, parc în întindere de treizeci fălci având ps el palat cu zid de piatră cu patruzeci camere şi dependinţe, două grajduri, hambare şi remise.

A sè adresa proprietarului Neculai Canta prin gara Câmpeni*.

O simţire asemănătoare cu liniştea naturei după furtunile mari, a pătruns în sufletul bătrânului delà plecarea telegramei şi acum, plimbându-se prin parc ori veghiând Ia patul Adinei, aşteaptă cu răbdarea ce-o dă conştiinţa unui neînîăturabiî s'ârşit.

Ca să ascundă tată-său starea-i din ce în ce mai rea, fata încearcă să-i vorbească, ori, cerând notele ce stau de multă vreme pe piano, se preface ades a cânta... In sunetele slabe, Canta distinge aceeaşi melodie şi când o aude îngânată pe fie-ce zi mai încet, se scoală cu capul plecat, ca un copac do­borât de furtună şi, trecând în odaia de alături, se închină implorând :

„Doamne, nu mi-o lua Doamne !

Un acord discret o trezeşte pe Adina din somnul din care trece omu!, lin şi dulce în altă lume, ca pasărea lovită din liniştea serei, în tristul întuneric al Hopţei.

— Iar tată, tată ?... murmură fata surâzând bătrânului ce tremură stăpânindu-şi emoţia „Iar" ?

Şi n'aude răspunsul amuţit de sunetele ce vin din odaia vecină şi care ea pare a nu se mai aştepta să le audă pe pământ :

Adina tace, ochi-i se măresc şi ca de frică să nu piardă nimic din cereasca muzică, rămâne o clipă încremenită în loc

Canta .

şi c â n d ce le trei s u n e t e înce t inesc , şi s e r e p e t ă Isprăvindu-se , ea c e a din urmă suf lare , în a c e l r e c e d e a b i a s e a u d e , fata îşi î m p r e u n ă c a într 'o r u g ă c i u n e mâini le şi ş o p t e ş t e c u g la s din altă lume :

— Larghet to de Mozart , ta tă , îl auzi ?

CONSTANŢA MARINO-MOSCU.

CANTEO DE IUBIRE

Cântec de iubire Sus în cer născut. Care dintre îngeri. Oare-o fi trecut Pe pământul nostru Si mi te-a pierdut» Cântec de iubire Sus în cer născut?

Cântec de iubire, Cântec blestemat Cântec de durere, ©are ce păcat Maştere f!-a dat? Ca să fii pe lume Cântec blestemat?

G. RQTICX

D I V O R Ţ U L R

Lui dr. loan Moidouanu.

— Vasile mă înşeală I îşi zicea mereu Laura Şorobeiea, frângându-şi mâinile şi silindu-se să-^i oprească lacrămile.

Nu plângea însă niciodată în faţa lui. Mai bine să moară decât să simtă el că e nenorocită. Ii ura văzându-I cum nici nu se sinchiseşte de frământările ei. Parcă nu s'ar fi întâmplat sau nu s'ar întâmpla nimic, atât se arăta de liniştit. Aceasta o indigna şi mai mult. Nu putea înţelege cum-poate fi cineva aşa de ipocrit? *

In răstimpuri toiuş descoperea că, cu toate acestea, inima' ei îl mai iubea. Ii venea să şi-o smulgă din piept de necaz. El o înşeală> iar ea îl mai iubeşte... Atâta slăbiciune e revoltătoare...

Alteori însă îi părea rău chiar de iubirea din trecut. Dac'ar fi bănuit ea că, sub înfăţişarea lui cinstită şi dreaptă, se ascunde o fire atât de cinică !

îndrăgise într'însul tocmai mândria bărbătească ce nu se ploconea nici în fa ja femeei iubite. L'a luat cu toate că era băiat de ţăran, cam stângaci, cam neobişnuit cu şlefuirile lu­meşti. Adevărat că nici ea n'a avut zestre, dar a fost fată de profesor, cu educaţie aleasă, cu pian, cu puţină franţuzească, însfârşit domnişoară care putea visa, şi chiar a visat ofiţeri, doctori, avocaţi, ingineri, iar nu un contabil la banca „Mercur", ca Şorobetea. Prietenele ei s'au şi mirat când s'a măritat cu dânsul... Pe urmă însă toată lumea l'a iubit. S'a văzui că e bărbat bun, cumpătat, muncitor. Laura n'a avut nici un motiv să fie nemulţumită. O iubea fără vorbe late, ce-i drept, dar din toată inima... îşi lăsase o mustăcioară englezească cochetă care-i plăcea ei foarte Ävult, căci o înţepa uşor când o săruta. Apoi ochii Iui negri, aprinşi, lucitori o învăîuiau veşnic într'o mângâiere caldă...

Avea o singură meteahnă. Deoarece seara luau masa tot-' deauna de vreme, înainte de culcare pleca la club şi juca o partidă de biliard. Dintru întâi Laura, nici vorbă, pro­testase că i-e urâi singură, că e cea mai nenorocită femee din lume... Când a văzut însă că într'adevăr e vorba de-o distracţie nevinovată, s'a împăcat. Şorbetea, om foarte chibzuit, era în­voit cu partenerii să plătească totdeauna împreună, ori pierde ori câştigă, aşa că cheltuiala nu trecea niciodată de un leu şi jumătate, ceeace pe lună făcea patruzeci şi cinci de lei, „banii mei de buzunar", cum zicea dânsul, căci pe altceva nu mai dădea nici un gologan, nefiind nici băutor, nici jucător de cărţi şi nici umblător după femei uşoare. Pe urmă la ora zece, precis, ca un ceasornic, suna la poartă, servitoarea alerga să-i des­chidă şi el sosea, când vesel, când posomorât, după cum câş-

tigase sau pierduse partida... Laura însă se culca linişiiiă şi de multe ori nici nu simţea când vine.

Inir'o seară s'a întâmplat că Laura n'a puîuî adormi. S'a • svârcolit zadarnic în pat, cu o carte în mână, chemând somnul. Àstftl a venit ora zece. In cupa când pendula a început să bată, soneria a început să sbârnăe.

— À, bine că vine Vasiie !.,. Parcă mă cuprinsese şi urâtul... îndată auzi paşii servitoarei care alerga să deschidă poarta. Acuma aştepta şi număra clipele să vină bărbatul. Dar

clipele treceau aşa de anevoc că-şi pierdu răbdarea. —- De ce nu mai vine. Doamne ?... Ori nici n'o fi sunt<t el ?.. Cât o fi trecut? un minut, cinci, cincisprezece? In orice

caz i se păru o veşnicie până ce auzi paşi. Ii cunoştea bine. Erau ai lui şi se apropiau. Dar parcă veneau dinspre bucătărie, iar nu dinspre poartă... Simţi un ac în inimă,

— Ce a căutat el la bucătărie? închise ochii şi se făcu că doarme. Inima însă îi bătea

să-i rupă coastele şi'n minie i se svârcolea mereu întrebarea : Ce-a căutat la bucătărie ?

Şorobetea intră în vârful picioarelor, cu "figa; ea în gură. Se opri în mijlocul odăii, trase două-trei fumuri mai zdravene şi aşeză mucul în scrumelnifă, siingându-1 cu băgare de seamă. Apoi scoase batista şi se sterse pe frunte... Laura, care-1 pândea printre gene, avu o tresărire şi'n gând îşi zise îngrozită :

— De ce s'a şters pe frunte ? Bărbatul se apropia de pat şi o sărută pe ceafă ca tot­

deauna. Buzele lui însă erau parcă mai fierbinţi ca altădată. Laura deschise ochii încet şi murmură :

— De ce întârziaşi atâta ? — M'a ţinui Orozea de vorbă la poartă. E necăjit foc

săracul, fiindcă 1'am bătut de Fam rupt răspunse Şorobetea cu mândrie.

P e urmă s'a culcut şi a adormit curând, ca şi când ar fi fost'islovit de oboseală.

Laura nu mai puiu închide geana toată noaptea. O bă­nuială chinuitoare începu să-i roadă în suflet. Cu cât se gândea mai mult, cu, atât suferea mai tare. întrebările înţepătoare i s e vâJtorau în creeri din ce în ce mai dureroase. De ce atâta vreme între deschiderea postii şi intrarea Iui în odae? De c e a venit dinspre bucătărie ? De ce a fost năduşit pe frunte ? De c e când servitoarea ... ?

Servitoarea ! Era spre ziuă când cuvântul acesta i s'a -încuibat în minte. Şi deodată parcă i s'a făcut lumină... S'a uitat Ia Şorobetea care dormea buştean In lumina roşiatecă a can­delei îi vedea bine faţa strâmbată pufin de un sforăit tihnit. Numai decât şi-a zis :

— E în stare să mă înşele cu servitoarea ! E chiar sigur ! Ii ven» să-I sgâlţâe, înfuriată că ticălosul sforăe când ea e

nenorocită. Şi parcă simp o undă de miros de servitoare, de­sigur rămăşiţele vizitei lui prin bucătărie.

Plângea gândindu-se şi cu cât plângea mai mult, cu atât vedea mai limpede. Cum n'a văzut ea până azi ce drăguţă e servitoarea ? Şi tânără, foarte tănără... Bărbaţii însuraţi aleargă după fete tinere ca băeţii tineri după femei mai mature. Va să zică e hotărât că servitoarea i-a plăcut... Dar când, când ? Şi cum de n'a băga t de seamă nimic până acuma ?

Dc-atunci a început să le urmărească toate mişcările... Servitoarea însă robotea ca şi mai 'nainle, Şorobetea mergea la biurou, venea, ca şi când toaiă viaţa lui nu s'ar fi abătut pela bucătărie. Asta însemna că sau sânt înţeleşi să se prefacă amândoi, s au . . . întâiul „sau" i s'a sălăşluit în suflet.

Seara, fireşte, Şorobetea mereu la club. Acuma însă Laura îl aştepta veşnic, îmbrăcată, să se convingă. Şi mereu, ia zece fix, soneria, apoi paşii servitoarei, apoi tăcere lungă, nesfârşită, apoi paşii lui... Şi mereu dinspre bucătărie...

Laura suferea cum numai femeile ştiu să sufere: cu pa­timă. Era hotărâlă să divorţeze. Dar îi trebuia o dovadă defi­nitivă, zdrobitoare, care să-1 nimicească pe el, iar pe ea s'o justifice'în faţa lumii întregi. Pendru dovada aceasta îşi mai prăpădea tinereţea sub coperişul care ascundea deopotrivă ruşinea ei şi neruşinarea lor.

Şi, cum credinţa e sortită să triumfe totdeauna, într'o zi Laura se pomeni că servitoarea îi cere voe să; se ducă până acasă, fiindcă a a aflat că mama ei e bolnavă pe moarte; va pleca după cină şi se va întoarce dis-de-dimineaţă. Era după amiazi şi Şorobetea încă nu venise delà bancă. Laura se roşi de emoţie. Simţi că însfârşit se apropie ceasul ei...

Când sosi Şorobetea delà biurou se gudură pe lângă el ca o pisică răsfăţată. Nici în luna de miere nu i-a arătat mai mullă dragoste. O singură clipă nu-1 slăbi, ca nu cumva să schimbe vre-un semn sau vre-o privire cu servitoarea... Bărbatul însă nu părea mişcat de mângâierile ei. Parcă era mai grăbit ca oricând. À mâncat repede şi s'a dus. Şi Laura a avut grije să-1 însoţească până la poartă...

Acuma respiră mai liniştită. In curând veni şi servitoarea, .gata de plecaFe :

— Am isprăvit vasele, coniţă... — Bine, du-te sănătoasă — zise Laura cu glasul tremurat

puţin de nerăbdare. .Ia seama însă să vii de dimineaţă, să nu întârzii delà piaţă !...

— Vin negreşit, coniţă... Sărut mâna }..'. Laura rămase singură în toată casa. întâi fu veselă şi-şi

frecă mâinile de mulţumire, umblând de ici colo prin odae, cu zâmbetul ei cel mai drăgălaş pe buze. Deodată însă se opri pe loc, încurcată. Singurătatea o năpădi de pretutindeni, năbu-şitoare... Niciodată primejdia nu i se lămurise ca în clipele

»VI : . ^ v - ^ ^ • - • • SBURATORÜL

acelea. O cuprinse o şovăire din ce în ce mai grea. Poate că n'o fi bine să se joace cu norocul, să-şi pună toată soarta pe o singură carte ? Până aici nimeni nu-i ştia suferinţa. Acuma are să plezneazcă, să se împrăştie în tot oraşul, în toată lumea, să-i rânjească din toate coifurile... Nesiguranţa torturează feri­cirea, siguranja însă o ucide...

îşi luă inima în dinţi : — Aşa nu mai poate merge... Trebue să se spargă buba,

orice ar fi !... Aprinse o lumânare şi se duse în bucătărie. Lada servi­

toarei era descuiată. îşi alese un rând de haine mai curate şi se îmbrăcă tremurând, parcă s'ar fi gătit pentru o înmormântare. Intr'adevăr, prin gând îi fulgera mereu că-şi îngroapă fericirea...

Se întoarse în odaia ei, se privi în oglindă şi găsi că îi şade drăguţ. Apoi îşi pregăti o cutie de chibrituri...

Vremea trecea anevoe, dar ea aştepta răbdătoare, înfri­coşată puţin. Apoi deodată pendula bătu zece, rar şi parcă mai' trist ca altădată, încât Laura se spăimântă şi sări drept în pi­cioare, cu chibriturile în mână. O clipă stătu nehotărâtă, pe urmă alergă spre poariă. Afară era îniunerecul să-1 tai cu cu­ţitul. Învârti de două ori cheea în broască şi îndată o tuli pe scară şi pe coridor, aţa în bucătărie. Acolo se trânti pe pat, cu faţa în sus, cu cutia de chibrituri în stânga/

Bătăile inimei ei umpleau odăiţa de un sgomot speriat. Dar curând auzi paşi grei, apăsaţi, rari... Se apropiau încet, cu siguranţă, parcă pe un drum făcui de nenumărate ori,

— O, mizerabilul ! se gândi Laura strângând dinţii. Cine ştie de când mă înşeală 1...

In bucătărie era beznă. Fereastra se desluşia deabia ca o pată mai puţin neagră. Laura, neclintită în pat, stătea cu ochii holbaţi la ochiul de întunerec care parcă se clătina într'una ameninţător. In urechi îi răsuna ticăitul inimii şi, ca nişte bătăi de ciocane grele, paşii care, api'opiindu-se, bocăneau din ce în ce mai aspru. Mii de gânduri îi năvăliră în minte. Aci o vagă părere de rău, apoi o resemnare sfâşietoare, apoi o în­drăzneală sfidătoare. Mai presus de toate simţea însă lămurit că acuma se rupe în două viaţa ei, că soarta, cu o secure uriaşă, are să-i curme norocul...

Paşii erau lângă ea. Auzi cum se aşează o mână pe clanţă iar uşa scărţâi deschizându-se, un scartai! care-i chinui inima ca şi când ar fi râcâit-o cu o custură ruginită. Paşii intrară înlăuntru şi uşa se închise cu aceiaş sgomot dureros.

Laura căscă ochii mai mari să desluşească ceva în îniu­nerecul care începea s'o sugrume. Vru să aprindă lumină, dar nu-şi mai putea mişca mâinile. Simţea o durere cumplită gân-dindu-se că omul pe care Fa iubit a venit aevea în bucătărie, s'o înşele cu servitoarea.

Deodată pierdu răbdarea. Trebue să aprindă chibritul, să-1 dea de gol, să isprăvească... Dar atunci simţi că el începe sa

SBtSRATORUL 513

se desbrace. Auzi bine cum îşi scoate haina, cum o aruncă pe un scaun... Ii încremeni inima de spaimă. Urechile îi jiuiau atât de tare de parcă mereu suna un clopoţel de alarmă... Peste câteva clipe - veni şi se aşeză pe marginea patului. O mână grea îi pipăi picioarele. Laura vru să ţipe, şi nu mai avea glas. Apoi el începu să-şi descheie ghetele, tacticos, suflând cam greu cum stătea aplecat...

Cât va mai ţine chinul ? se gândi Laura desperată, făcând mereu sforţări zadarnice să aprindă chibritul, căci mâinile parcă-i erau înţepenite. Mişcările lui stârneau, atâta zarvă în tăcerea cum­plită din odae ca şi când o ceată de sălbateci ar fi sărbătorit o izbândă uriaşă.

Laura îşi strânse înc'odată toate puterile şi, ca prin farmec, izbuti să se ridice.

In aceeaşi clipă însă uşa se deschise încet şi o lumânare aprinsă se ivi în odae, după care urmă capul lui Şorobetea, puţin galben, cu ochii eşiţi puţin din orbite.

— Laura 1 răsună glasul bărbatului cu imputare şi desgust, c u indignare şi dispreţ.

Pe marginea patului, un pompier roşcovan, în cămaşă, era tocmai pe v cale să şi scoată pantalonii, cu faţa speriată şi ruşinată.

Femeea parc'ar fi văzut două fantome îngrozitoare. Se uită un moment ia pompierul delà picioarele ei, apoi la capul spăimântat al iui Şorobetea în deschizătura uşii. Vru sa strige, să sară din pat, să-i explice dintr'o singura vorbă, dar glasul îi îngheţase în beregată de frica şi de nedumerire.

C â n d se desneiici, era iar întunerec. Pompierul se ridicase de. pe pai şi boscorodea ceva prosteşte. Laura sări friptă, năvăli în condor şi se repezi spre odaia ei. O găsi goală. Alergă înir'un suflet până la poartă, urlând desperată :

— Vasile, Vasiie, Vasüe !... lartă-mă !...

Fetiţo, de'ntdlneşti iubirea Intinde-i mana n'o lăsa. Opreşte.-o daca poţi, o cliţ Din calea ei, în calea ta.

Iubirea e o fata blanda Cu faţa'n veci înflăcărată

L. REBREANU.

Ce merge vecinie înainte Si nu se'ntoarce niciodată.

Ca mani ţi-a trece tinereţea Şi în zadar o vei chema. Fetiţo, de'ntdlneşti iubirea Intinde-i mana, no lasă!

MIRCEA FREAMĂT

Mărgăritarul In marea verde se ascunde, In sânul clar şi cald de unde, O scoică de mărgăritar. In carnea, scoicii ce-l hrăneşte Un bob de preţ într'una creşte Şi-aşteapta noul avatar.

Dar plăsmuindu-l din durere Bivalva tremură şi piere De un adânc şi groaznic chin. Pescarul care se coboară Calând ascunsa ei comoară E sol de pace şi alin.

In sala vastă, în lumină, Apare tânăra regină Cu fruntea 'n sus, cu pasul rar. Admiră oaspeţii din sală Sclipind podoaba ei regală: On clar, divin mărgăritar.

La greaua, lunga suferinţă Din care bobu-a luat fiinţă, Nici cei de o ştie nu gândesc. La fel de mândrele victorii De-atâtea scump plătite glorii Urmaşii noştri se fălesc.

IONOTUS

SBtlRATORUL - 5I5

CRONICA ARTISTICA

Expoziţi i le de artă şi debutanţii. Dacă ar fi să cons iderăm mişcarea noastră artistieă după numărul

«xpoziţi i lor, ce se succed aproape fără întrerupere tot anul, am avea cuvinte să ne felicităm.

Refuzăm felicitările în numele artiştilor conştienţi d e menirea artei l o r ; căci , dacă scopul expoziţ i i lor nu ar fi decât acela — după cum pare să fie — de a reuni şi pune în comunicaţ ie directă pe artiş i şi cumpărători, atunci importanta evenimentului artistic s'ar desfiinţa Expoziţia atunci, nu ar mai avea decât importanţa unui «Magazin de artă" oarecare. E timpul s'o spunem că se „expune" prea mult. Şi mai ales, câ artiştii tineri abuzează àe acest mijloc de a se pune în evidenţă.

Cazai artistului care încă nu şi a creat o poziţie, în artă, e nn lucru cu deosebire delicat ca să fie tratat cu atâta lipsă de conştiinţă, după cum se' întâmplă la noi.

Căci, printr'o expoziţie individuală, chest iunea talentului de artist se pune neted !

Într'o expoziţie colect ivă ea poate rămâne în suspensie într'-una individuală, nn. Despre opera expusă într'o expoziţ ie colectivă, onde f iecare artist nu expune decât puţine bucăţi, criticul conşti incios se va feri să formuleze o apreciere definitivă — şi nu o va face decât în rare cazuri, de lipsă de talent evidente — ; ţinâud seama d e multele împre­

jurări de care se leagă primirea într'o expoziţ ie colect ivă , criticul poate plasa şi ua cuvânt de încurajare.

Cu totul diferit se prezin ă situaţia artistului într'o expoziţie indi­vidua â unde se expune o totalitate de lucrări , alese dut ă bunul tău plac.

De aceea debutanţii ar trebui sâ nu se prezinte individual decât în momentul când cred talentul lor destul de viguros de a înfrunta bătălia supremă

O situaţie compromisă printr'o eşire în public, precipitată, cu greu se poate î n d e p t a .

liebutanţii la noi, n'au însă răbdarea să aştepte. La o tatrebare în acest se <s, răspunsul e invariabil ace laş

„—' Ce vrei, trebue să traesti '.' ! ". be aci înco lo începe tragica luptă între aspiraţiile artistice şi

nevoi le materiale ale artistului. Ca s i trăiască „artistul fără nume" trebue să-şi vândă operile ;

şi nu poate de cât făcând concesi i gustului public —de care nici artistul cu reputaţie nu scapă—si concesi i le vor fi mai mu te când el se adre­sează unui public fără spiritul artistic format, cum e al nostru. Şi atunci nivelul artei sa e se coboară, se vulgarizează, iar de afirmarea origina­lităţii sale uu mai putem vorbi.

De vulgarizarea artei se îngrijesc îndestul, însă, mu ţimea de negustori de tablouri şi statuete, cari i luminează interiorurile burgheze cu un palid reflex d j urta Cu ei poate face negoţ în linişte şi obscuriiate, continuând totuşi să urmărească, cu îndârjire, realizarea aspiraţiilor sale artistice până în ziua, când în rezultatul acestei munci, î n c i i s e şi singu­ratice, s'a închegat o personalitate. Atunci expoziţia îi va aduce şi „un nume* De această dublă existenţă au scăpat puţini artişti, chiar dintre cei mai mari. Grsbindu-se, »e le mai bune calităţi aie talentului său sunt în primejdie de a se pierde înainte ca reputaţia lui să fie stabilită.

într'o expoziţie individuata opera c a ' e nu se prezintă ca un rezultat preţios al unei lupte îndelungate şi răbdătoare pentru afirmarea unei personalităţi artistice nu -va culege decât de/.iluzii din punct de vedere artistic.

Expoziţia individuală fiind o artistic, critica fatal nu se poate pur artistice şi nu poate fi decât • p e r e artistice E clar.

măsură de gradaţie a talentuluif conduce decât de cons iderat ions categorică întru aprecierea u n e i

F. ŞIRATO,

CRONICA IDEILOR

In chestiunea: Naţionalism sau Umanitarism 1);

In contribuţia pe care d. Tudor Viauu o aduce prin revista „Sbu-rătorul" No . 18, la controversa Naţionalism şi Umanitarism, deschisă de ^Ideea Europeană*, d-sa opinează împotriva concepţiunei umanitariste, sprijiuindu-se pe opoziţia ce ar exista între .logica inteligenţei" atribuită de d-sa umanitarismului şi cea a sentimentului atribuită naiionalismiilui.

Se îotâmpiă însă că aceiaş opoziţie e menţionată simultan şi'n motivarea mea publicată în „Ideea Europeană" No. 9, cu deosebire marnai că pe când d-sa îi face creditul unei absolute certitudini şi deduce astfel în consecinţă, eu o reievez tocmai pentru caracteru-i ipotetic, aceasta în scopul de a preîntâmpina obiecţiunite care, precum se vede, n'au întârziat sà se producă.

Si consider ipotetică divergenţa dintre raţiune şi sentiment, fiindcă altfel ar urma că omul e în aceiaş iimp diriguit de două forţe psiehice contradictorii.

Desigur e ezitare, disensiune, luptă chiar, în lăuntrul fiecărui ins, dar aceasta nil ca o urmare a disputei dintre două elemente morale adverse, ci e şovăirea aceluiaş suflet, a cărui conştiinţă are latitudinea de a se considera şi ca unitate absolută din punct de vedere individual ş icapar te reiat vă din punct de vedere social. Ia această şovăire carac­terul unei defluiti ve sciziuni dintre individual şi social, atunci viaţa devine imposibilă.

Dacă acţiunea tragediei o rezolvă invariabil moartea, apoi aceasta nu se dato eşte artificiului şi convenţiunei, ci iutuiţiunei de totdeauna, ea dualismul psihic e prin sine o ue^aţiune a vieţei. Că de regulă cou-i i iul tragic e atribuit sciziunei dintre sentiment şi raţiune, nü înseamnă că exprimă prin urmare a.tceva, decât ceeace numesc aici sciziunea dintre individual şi social.

Psihologia e destui de vagă în capitolul sentimentului, spre a nu se indigna fie conjecturi.

Iudrăznes ; prin urmare a considera sentimentul ca o rudimen­tară raţiune primară a egoisenuui Fiind complectamente aservită eului tizie, această raţiune e lipsita de argumentare. Cerioţa sau înelinarea se simte, nu se deduce. E astfel asemenea unui raţionament care prinde eoncluzia ca instinctul, fără a-şi da seama de premise. Sau e asemenea «nui instinct complicat cu conştiinţa de sine, un instinct al intelectului, tot aşa cum sentimentul Ia rândul său, complicat cu conştiinţa de uni­vers, devine înţelepciune.

lì La cronica noastră.: Umanitarism fi Naţionalism, d. Marin Siuiionescu-Râm-•Iceanu răspunde cu următoarele interesante consideraţii. Discuţiunea, fireşte, nu e TttjamsÄ. Colaboratorul nostru are n-şi sprijini punctul său de yedere care, nemulţumii», «îeocamcî-ttă s'o observăm, diferă imţtu de acela pe care i-1 atribue d. S.-R.

" S B Ü R A T O H U 1 , 517

k pune sentimentul în opoziţie cu raţiunea înseamnă a-1 r e c a -noaşte ca absurd, (opusul raţionalului Sind doar absurdul)—iot aşa cum a atribui o mai mare justeţă de apreciare sentimentului decât raţiunei, înseamnă a atribui acesteia un roi inutil şi deci a socot i raţiunea drept o pervertire, o funcţie desavantajoasă vieţei de vreme ce o poate rătăci

Presampţiunei că între sentiment şi raţiune ar exista un antago­nism se opune însăşi logica pe care o atribuim unauim creaţiunilor naturale, logică ce nu admite ca o funcţie nouă supeuoară să se dez­volte în vieţuitoare spre a i desavantaja sau contraria viaţa, ci tocmai -ca să o favorizeze să crească, să complecteze cealaltă funcţie ce dease-menea s'a dezvoltat pentru a sluji maximul păstrării vieţei , într'a* stadiu inferior.

Consider prin urmare că raţiunea întregeşte conservarea vieţei din punct de vedere social, conservare pe care sentimentul o serveşte numai din punct de vedere individual

Că există mila, sau ceiace se numeşte simpatie, încă nu înseamnă că până azi sentimentul ar fi pătruns de altruism. Pentru mine mila fiind numai evitarea suferinţei posibile prin substimire imaginiativă, e de natură tot egoistă, ca şi' simpatia, care se » x^reifă distingând, adică alegând ce convine eului, deci numai ceiace îl favorizează.

Numai unde încetează preferinţa, adică egoismul, începe raţiunea pură, numai sub regimul raţiunei e posibil adevăratul altruism.

Voi încerca să-mi precizez mai bine concepţia, intercalând aici consideraţiunile asupra aceleiaş chestiuni, dintr'o lucrare „Asupra Liber­tăţii', ce o voi publica atunci când se va putea.

Prin <penetraţiunea în sufletul aproapelui înţelepciunea dă naştere simpatiei. Că obişnuit simpatia e lipsită de caracterul abstract al refle-xiuuei, înfăţişându se ca o afinitate de natură fizică, nu e un motiv de a conchide prin urmare, că între raţiune şi simpatie nu există nici o relaţiune. Căci tot aşa cum raţiunea influenţează uneori şi simţirea omului, nu numai reflexia sa, tot astfel aceeaşi raţiune renşeşte uneori să se exterioriseze prin simţirea omului, în loc de prin gândirea lui. Oricum, rămâne că fără o pricep ;re a celuilalt, nu poate să aibă loc acea transpunere în semen, căreia îi z icem compasiune.

Acum dacă prin intervenţ a intelectului în simpatie, se produce impresia ca şi cum ar exista diijtr'oiată, alături, două feluri de simpatii, apoi greşită pare a fi numai atribuirea deosebirei lor la centre deose­bite în complexul sistemului nervos al omului, căci altfel că's două pare a fi real, dar ambele tot ala intelectului, deosebite numai după rendementul diferit al intelectului în stadiul ce l-am numit al isteţimei şi în cel al înţelepciunei.

... E astfel o simpatie care se extinde deopotrivă asupra omenirei întregi, aceia a în\elepciunei,{ raţiunea), şi cealaltă care alege din ome­nire numai ce poate avantaja, alimenta, profua eirui, aceea care prin preferinţă aduce desbinare şi deci tot răul dintre oameni, — simpatia interesată, par'ticalaristâ a isteţimei (sentimentul).

... Din isteţ ime şi prin sentiment ferocitatea egoismului, pe când din înţelepciune şi prin raţiune generozitatea altruismului.

Şi altruismul nu înseamnă, cum se presupune obişnuit, biruirea instinctului de con-ervare a individului până ia cedarea de ş ine, căci atunci altruismul ar deveni un factor al negaţiunei, al nimicirei şi c a atare potrivnic intenţiilor nalurei.

Ci e altruismul tot menţinerea, afirmarea, păstrarea eului, numai al noului eu moral, acela pe care pluriconstiinţâ îl extinde peste margi­nile circumscrise de eul fizic, adică extins până a-şi siaiţi Secare eul confundat în totalitatea naturei.

... Rezultă astfel precizarea, că pe când principiul vieţei animale (instinctul), e acela d e a trăi fiecare individ pentru sine, şi al isteţimei (sentimentul), de a trwi fiecare din câţi mai mulţi, al înţelepcinnei (ra­ţiunea) e de a trăi fiecare fn şi pentru totalitate.

... înţelepciunea stă deci de o potrivă la temelia vieţei afective ca.

şi a celei voliţionale. Measemenea s'a remarcat Cu dreptate, zice Höffding; (Psych. exper. VI. c. 6), că lipsa de simpatie 'copfsputjde adesea la drept vorbind unei lipse de imaginaţii şi vioiciuni de spirit, iar nu unei lipse de sensibilitate.

„Dezvoltarea cunoştinţei e în genere o condiţie n e c e s a r a » desvoltărei superioare a simpatiei".

Sentimentul ia astfel proporţiile pe care i le deschide gândirea. Iar iubirea de aproape ca sentiment fiind uumai o expresiune pentru automatismul vieţei morale pluriconştienta, asa cum cutare denumire specifica soare a unui anumit instinct exprimă automatismul vieţ. i fizice.

...Astfel e înţelepciunea şi numai înţelepciunea care. des uşind că /ericirea individuală atârnă de gradul de lericire a colectivităţii, pres­chimbă pe om din Viăjtnaş al semenului, în factor determinau al feri-cirei generale.

Caiea înţelepciune! spre sufletul aproapelui o deschide facultatea spiritului zisă reprezentare, facultate care Virtual, drept constituţie orga­nică e general omenească, exerciţiul ei efectiv e însă o excepţie, fiindcă îndeobşte preocuparea de sine a predominatoarei isteţimi, sau îl con­trariază până a-i suspenda pe de-a întregul, sau .şi-i adaptează jertfind dintr'însul tocmai- caracterul ce-i constitue valoarea, anume : obiectivi­tatea. Şi obiectivă nu poaie fi decât raţiunea pură: „ea ideea să poată deveni obiect al cunoştinţei individului, condiţie necesară va fi deci supresiunea individualităţii în s biectul cunoscător". (Schopenhauer. Die Welt als Wille und Vorstellung. Cartea I T . § 30). M

Sentimentul chiar şi'o artă păstrează ua caracter, personal, egoist ;• e nuanţa lirică ce se resimte în toată opera de artă şi care e similară unui triumf al eu ui .

Revenind deci la punctul de vedere al d-lui Tudor Vianu, urmează că naţionalismul purcezând delà sentiment e de natură egoista, pe când umanitarismul purcesând delà reflecţiune e de natură. , desiuieresată !

Afirmaţiunea că „trăind adânc viaţn poporului tău. ajungi să iubeşti u-nanitatea pe care ei o reprezintă", e tocrn -i contrariu adevărată. Cu cât iubeşti mai mult ce e propriu naţiei tale, cu a ât eş;i înclinat să refuzi prin contrast, ce e a naţiunilor străine. Patriotismul nu numai că depreciază aftfe! ce e străin, dar îşi măsoară chiar iubirea peoţju „ai săi", pe intens talea cu care urăşte pë ceilalţi.

Un exemplu care deşi e luat din cadrul sentimentului familial, e concludentei pentru sentimentul naţional.

In cancelaria unui spital din Moldova, în timpul războiului, intră într 'o zi abătut, livid, aiurit.de durere, un ofiţer.

— Fratele meu a murit aici, gemu el şi întinse o telegramă... Dar nu-1 chema Constantin, adăugă el abia stăpânindu-şi plàustri, ci Costin N...

— Vre-o* greşeală cine ştie în scriptf, răspunse o soră de caritate: Dar poftim în morgă, căci abia după prânz are să aibă loc înmormân­tarea.

Ca un osândit, gata la tot pasul să se prăbuşească, păşi fără cuvânt în Urma sorei de caritate.

— Aici! Şi ea ridică binişor un cearşeaf. Dar ofiţerul abea apucă să se plece peste mort, că deodată se trase înapoi chemând :

— Nu-i el ! Nu-i el ! Ce noroc ! Ce bucurie ! Fluturând chipiul, începu să chiue : — Nu-i bietul Costin! £ un necunoscut. Treaba lui, să-i fie despre

miue, de bine... Auzi să mă faceţi să plâng de geaba pe un străin!... Costin traeste...

Şi fără să mai privească măcar înapoi, eşi voios, afară din morgă. Să se transpue acum acest caz din fnmilial în naţional şi se v a

©bţine, câtă umanitate rezidă şi'n naţionalism. MARIN SIMIONESCU-RÀMNICEANU

CRONICA DRAMATICĂ

Teatral Naţional: Candida Ca Candida intră în România pentru întâia oară poate cel mai mare

aJtor dramatic modern. Intră desigur cam târziu şi probabil va avea nevoe de timp spre a cuc ri publicul românesc, cum a avut nevoe de timp spre a deveni stăpân p i scenele engleze, spre a cuceri toate po­poarele civilizate. Căci Bernard Shaw nu aduce convenţionalul . Vine cu orizonturi noui şi deschide orizonturi noui, ceeace totdeauna întâmpină rez idenţe . Numai cal podul triumfă dintr'odată, numai ce i ce păşesc pe făgaşul bine bătătorit şi mai ales ce ice merg pe şoseaua largă, cons­truită de alţii, pe care toată lumea poate să-i urmeze fără greutăţi, ba chiar cu uşurinţă.

Comedia lui Bernard Shaw te face să râzi, dar în aceiaş timp te sileşte şi să te gândeşti . In mijlocul râsului trebue să te opreşti dese ­ori, băgând de seamă că râzi de tine însuţi. Oamenii lui sunt atât de omeneşti , încât, ca şi la Molière, uneori pai adevărate caricaturi Si totuş, în caricaturile acestea, te recunoşti ca într'o oglindă fermecată.

Bernard Shaw nu desenează tipuri, ci crează oameni în come­diile sale. Asta e originalitatea lui. I'e când în marii autori clasici, per-sonagiiîe comedi i lor bânt caractere tipice, S h a w introduce caractere individuale. Deaceea comedii le lui nici nu s,ânt comedi i în înţelesul obişnuit ; sânt „mister" (Candida), „badinaj" (Omul destinului), „comedie anti-romanescă" (Eroul şi soldatul). La el fiecare personagiu e un o m aparte, un o m adevărat ăl numai unul, cioplit cu atâta putere si minu­ţiozitate că niciodată nu-î poli uita. Marchbanks poetul din Candida, nu e poetul, ci un poet anome, es .e tănârul timid, cu sufletul trandafiriu, care întâlneşte pentru întâia oară în viaţă iubirea care 1 face bărbat. Dar oricât de strălucitor fi zugrăvite caracterele, poate că n'ar avea decât o va loare documentară, dacă geniul acestui autor n'ar avea darul de-a le imprima şi o înălţ ime simbolică genera.ă. Astfel apoi comedi i le lui devin, înafară de o pictură realistă a vieţei. şi o reprezentare v ie a unei năzuinţi idealiste — pecetea adevăratelor capod'opere.

Candida e dintre .pleasant plays", dintre piesele sale „agreabile". Poate că alegerea n'a fost prea fericită. Când n'ai pe Candida şi n'ai pe Marchbanks, e greu s'o joci . Bine e totuş cà s'a spart ghiaţa cel puţin. Candida or icum ar fi va găsi atâţia admiratori încât să ceară teatrelor noastre să nu se oprească aici.

Fireşte, cei ce vor ' căuta în Candida trucuri teatrale, acţiune multă şi variată, se vor înşela. Candida e simplă, fără ornamente, fără lovituri. O femee e pusă să aleagă intre doi bărbaţi. Unul e soţul eî, care n'a cuHoscut~în viaţă decât succesul, pe care 1 admiră toate fe­meile, care e egoist şi încrezut ; cellalt e Marchhanks, un timid cu car» soarta a fost vitreg, care a fost înfrăţit cu suferinţa, care n'a cunoscut iubirea. Şi femeea alege pe soţul ei care e cel mai slab tocmai fiindcă n'a avut să se lupte cu viaţa, şi deci are n e v o e de iubirea ei.

Asta ar fi pretextul piesei In realitate însă e bătae de j o c la adresa fericiţilor societăţii de azi, personificaţi în pastorul Morel/, care predică morala, umilinţa şi munca, dar care trăesc viaţă de trintori . Bernard S h a w e socialist, dar un socialist deosebit de discipolii luì Marx. Idealul lui nu e stăpânirea mulţimii, deci materialist, ci înălţarea individului prin intelectualizare, deci un ideal civilizator. Marchbank», în care căldura sufletului, sinceritatea inimii şi inteligenţa creerului se unesc într'o râvnă de fericire superioară, este răsfăţatul autorului. Ceeace nu-1 împiedică a nu-' vedea slăbiciunile, a nu i le arăta fără cruţare. S h a w e un adevărat observator obiectiv. Deaceea amestecă patetismul cu grotescul, precum este amestecat şi în viaţă.

Un asemenea autor desigur nu e uşor de înterpretat. Convenţio-

520 S B U R A T C R Ï J Ï ,

•alismul dramoletelor la modă nu-1 poate înţelege. Cn cât va fi mai sincer şi mai serios jucat, rhiar când trece în caricatură, cu atât va obţ ine efecte mai imnre donante, comice şi tragice, alternativ.

Interpretarea Teatrului Naţional nu e strălucită, fără îndoială . Dar o minte înţelegătoare se vede çum a căutat să o coordoneze , s'» apropie de ceeaee trebue. Astfel impresia generală a fost obţinută. A m avut ceva din atmosfera lui Bernard Shaw.

D. BuJfinski a intrat ne deantregul în sufletul predicatorului Morell, ofer'nd împreună cu d Morţun. in Burgess, două personagii adevărat omeneşti. Marohbanks nu poate însă trăi fără o comunicativitate c o ­pleşitoare, cum niei Candida nu poate cuceri fără o maternitate o c r o ­titoare şi cuminie .

L. R.

1/NS E M M A-Rl Gânduri ş i i coane din vre­

mea războiului. -<' Intr'o revistă franceză au apărut nişte amintiri pline de duios e despre tatui Ni-colae, semnate de resina noas­tră. Pe lângă calităţile, literare, amintirile acestea au şi o însem­nată valoare documentară sciise fiind de o regina care a cunos­cut în deaproape curtea ţarului tuturor ruşilor.

Ziarele franceze s'au grăbit să reproducă pasagii din revista franceză, iar ziarele româneşti s'au grăbit la rândul lor să re­producă pasagiile din ziarele fran­ceze.

Zelul ziarelor noastre ar fi vred­nic de laude, dacă n'ar fi ia mij­loc ceva. Anume amintirile pu­blicate în presa franceză au a-părut încă rie astă iarnă în ro­mâneşte, într'un volum al reginei Maria, intitulat „Gânduri şi icoa­ne din vremea războiului".

Oare treubia să treacă prin Franţa paginile reginei ca să a-jungă însfârşit să (ie apreciate cum trebuesc de către presa ro­mânească ?

V. V.

Vlaicu-Vodă.—Stagiunea Tea­trului Naţional s'a deschis cu drama istorică în versuri a d-lui Al. Daviia, trecută de pe acuma

în repertoriul clasic al literaturii dramatice româneşti. Conflictul puternic, reliefat în caractere sobre, versul corect şi caid, limba colorată — dau prilej bun artiş­tilor să-şi desfăşoare talentul. Excepţional de .preţioasă este însă creaţia d lui Demetriad în rolul tjţular. Nu-i locul aici să stăruim asupra mijloacelor de realizare prin care d. Demetriad obţine minunata incarnare-a vo-evodului din drama d-lui Daviia. Se poate însă spune că prin crea­ţia aceasta d. Demetriad se aşea­ză în rândul celor mai de seamă artişti dramatici români.

X. Y.

P O Ş T A REDACŢIEI Em. Bejan-Bazarffic. — E pato­

logie curată. Versurile altuia pu­blicate chiar in Sburătoru!, rai !e trimiţi ca originale!

N. Carpin, tip. Constanţa.—Deo­camdată culegeţi încă poeziile altora. încercarea e totuşi lăuda­bilă.

Ai. Brateş. — Toată lumea face acum sonete. E o formă înşelă­toare, care ispiteşte când nu ai o inspiraţie puternică.

Tudor Nicola.—Nu, nu. Versuri, nu poezie.

Danaur.— Câte reminiscenţe!

Manuscrisele, corespondenţa ş i schimbul s e vor trimite de acum înainte până la o nouă înştiinţare pe adresa d-lui E. Kovi-nescu la Fălticeni.

I A apëruf / / o . 7 din 1 1 1

i t e d n f a p t i f r i i t o ţ i ! i 9 1

MAGAZIN I L U S T R A T LUNAR :: I S U S DIRECŢIUNEA P-LUI E. LQVtNESCU

Où armatorul marnar s

Carpa t i ! . . . E. Lovittescu i J u d e c a t a l u i P r o m e t e o (teatru). Victor Efiìmiu i Suveran i i î n A r d e a l (Oradea i Mare, Careii Mari, Bistri ţa-Nă-! săud, Cluj, Turda, Alba lulia, I Sibiu, Făgăraş) . . . . . . N. Davidesca g Suveran i i î n A r d e a l (in judeţul 4 Hunedioara, Brad, la minele de 1 aur, la mormântul lui Avram Iancu I în Abrud) . . . . . . . . . Rada Cosmin s Refugiaţii (poezie) . . . . . Alexandrina Scarta

Gorn i s tu l (schiţă de războiu) . . Maior St. Tătărăsca L i t e r a t u r a p r i z o n i e r i l o r n o ş t r i

din G e r m a n i a : Moş Crăciun . Ion Rohan

Acest n u m ă r e s t e i l u s t r a t c u 5 0 d e v e d e r i l u a t e din

g v iz i t a S u v e r a n i l o r n o ş t r i î n A r d e a l : ;

I kîmmmak se ( k îa Libraria ALUUY & îa. 1 I Lei 36 pentru un an J „ . 18 . . „. . şease luni ;

8 — —

I P r e ţ u l i s u i E H s i â i ? J L e i 3 |

I U ß R A R I A

" ALCALAY S B U C U R E S T S

CENTRALA : Calea Vic tor ie i , 3 2 S U C U R S A L A : S t r . Lipscani, 8 8

S Houfăfi liferare inUm&rto şi Lumină de Ion Ai. Brătescu-Voineşîi. 4.50 in iuisitia Br-eţjieffi de Ion Al. Brăiescu-Voineşu, 5.— Pagini da Război de E. Lovinescu . . . . . . 4 .^*| |

• Pa Oapo de Radu D. Rosetti 5 - ~ J l Âţso adânci de Hortensia Bengescu Papadat • • • 7.— fStmbaş&Su va de I. Peretz 6.— Toad&r NabuBtui de Alfred Moşoiu . . . . . . 6.— Pezortorui de M. Sorbul . 5.— Răzbunarea de M. Sorbul 5.— ' Rozina de Claudia Millian 6.-— Garoafe Roşii de Claudia Millian . . . . . . . 2.— fmtB din Dafin de Se. Froda şi A. Maniu . . • 5.— Ruguri de Ion Sân-Georgiu • • • 3.—

două Români S de G. Rotică . . . . 4.— O Subirò, roman de E. Todie . . . . . . . 5.— im Robie, Amintirile unui prizonier român în Bulgaria,

de V. Panta 5.— in Shorsai Şoimiior de N. Popescu-Duţu . • 2.50

.% D e r â n s r e f a t o a t e librăriile d i s C a p i t a l i ş i P w i s c i e . %

Tipoffra^^yniversafa*I«ncu Ionescu S-sori, Str. Covaci 14. — Bucure