Psihologie_experimentala_M2.pdf

Mihai ANIŢEI Psihologie experimentală

- 1 -

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

CURSUL

PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

MODULUL II

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESELOR SENZORIALE ŞI ATENŢIEI

Titular curs:

Prof. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS

2009

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



- 2 -

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A SENZAŢIILOR

Conţinuturi:

1.1 Psihofizica, pragurile senzoriale, variabile experimentale în studiul senzaţiilor. 1.1.1. Pragurile senzoriale 1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale 1.1.3. Variabile experimentale

1.2 Abordarea experimentală a modalităţilor senzoriale Obiective:

1. Analiza metodelor pentru de determinare a pragurilor senzoriale. 2. Prezentarea modalităţilor de abordare experimentală a senzaţiilor.

Precerinţe: Nu este cazul. Expunere: 1.1 Psihofizica şi pragurile senzoriale

Termenul de psihofizică a fost introdus în vocabularul ştiinţelor la jumătatea secolului al XIX-lea şi este practic sinonim cu psihologia experimentală pe care o iniţiat-o prin cercetările autorilor enumeraţi mai sus. Psihofizica este legată inseparabil de problema pragurilor senzoriale şi ale determinării acestora.

1.1.1. Pragurile senzoriale Pragul absolut minimal se defineşte fiind cantitatea minimă de energie,

intensitate a stimulului necesară pentru ca să declanşeze o reacţie din partea subiectului. Cercetările din domeniul psihofizicii au determinat pentru fiecare dintre modalităţile senzoriale valorile minimale ale stimulilor necesare pentru a produce o reacţie.

Trebuie să facem distincţia între conceptul de prag şi conceptul de sensibilitate. Conceptul de prag vizează particularităţile fizice ale stimulului, iar conceptul de sensibilitate defineşte reactivitatea psihofiziologică a subiectului. Prima lege a sensibilităţii stabileşte existenţa unui raport invers proporţional între valoarea pragului şi nivelul sensibilităţii. Cu cât pragul este mai scăzut cu atât nivelul sensibilităţii va fi mai ridicat.

Pragul absolut maximal reprezintă cantitatea de energie (intensitate) a stimulului necesară pentru a produce încă o senzaţie specifică. Dincolo de acest prag se instalează o senzaţie nespecifică de durere.



- 3 -

Registrul sensibilităţii se defineşte ca arie ce se desfăşoară între nivelul pragului absolut minim şi cel maxim. Evident, acest registru, prezintă particularităţi individualizate şi exprimă capacităţile omului în privinţa acuităţii senzoriale.

Pragul diferenţial se defineşte prin cantitatea minimă de energie (intensitate) ce trebuie să fie adăugată stimulării iniţiale pentru a produce o nouă senzaţie conştientizată de către subiect. Cel care a studiat cu minuţiozitate această problemă a fost Weber care a definit un raport legic al ratei de creştere a intensităţii stimulului necesară pentru modificarea intensităţii senzaţiei. Weber a descoperit că aceste raporturi sunt constante.

=Δxx constant. Mai apoi, Fechner a reluat studiile lui Weber şi a descoperit o expresie

matematică mai riguroasă bazată pe procedeul covariaţiei şi al calculului diferenţial şi integral. Legea lui Fechner sau legea pragului diferenţial ne spune că pentru a obţine o creştere a intensităţii senzaţiei în progresie aritmetică este necesară o creştere a intensităţii stimulării în progresie geometrică. Formula matematică a acestei legi este: E = k log X + C unde E = estezie, senzaţie; X = valoarea stimulului; k şi C sunt constante ale analizatorului. Cu alte cuvinte, dacă dorim să determinăm o creştere a intensităţii senzaţiei trebuie să multiplicăm valoarea energetică a stimulului cu o câtime constantă. În timp ce stimul creşte într-o progresie geometrică, senzaţia va creşte în progresie aritmetică. Cercetările ulterioare au confirmat această ecuaţie logaritmică şi au pus în evidenţă o serie de raporturi între pragul absolut şi cel diferenţial: la valori mari ale pragului absolut inferior corespund valori ridicate ale pragului diferenţial şi invers. Pe de altă parte, cercetările ulterioare au semnalat faptul că raporturile constante descoperite de către Weber sunt valabile în zona de intensităţi medii ale stimulului. La intensităţi scăzute ale stimulului legea Weber - Fechner este contrazisă de legea semnificaţiei. Valoarea de semnalizare ridicată a unui stimul poate face ca acesta să fie receptat fără ca să fie nevoie de creşteri logaritmice ale intensităţii. La intensităţi foarte ridicate legea este contrazisă de către legea adaptării. Mecanismul adaptării intervine în vederea protecţiei analizatorului astfel încât orice creşteri ulterioare ale intensităţii stimulului peste aceste valori nu mai sunt receptate.

1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale

• Metoda stimulilor constanţi Această metodă apelează la capacitatea discriminativă a subiectului, solicitându-l

să raporteze valoarea unui stimul la un stimul etalon. În determinarea pragurilor absolute, cu ajutorul acestei metode, mai întâi se va proceda la o delimitare a ariei stimulilor care vor fi folosiţi. La una dintre extreme stimulul va fi foarte slab astfel încât subiectul va relata prezenţa acestuia foarte rar iar la cealaltă extremă intensitatea stimulului va fi suficient de mare încât subiectul său relateze prezenţa lui aproape întotdeauna. Valoarea pragului absolut se află undeva între aceste extreme. Experimentatorul va adăuga între aceşti stimuli şi alţii la intervale egale astfel încât numărul total de stimuli folosiţi poate să varieze între 4 şi 10. Stimulii sunt prezentaţi într-o manieră aleatorie şi fiecare dintre ei va fi prezentat de acelaşi număr de ori. După ce se prezintă într-un număr suficient de ridicat fiecare stimul, se calculează procentajul cu care a fost identificată prezenţa acelui stimul. Pragul absolut constituie valoarea cea mai mică a stimulului care poate fi identificată în peste 50% dintre încercări. Pentru mai



- 4 -

multă precizie se realizează o expunere grafică cu valorile stimulului pe abscisă şi procentajul pe ordonată. În raport cu curba obţinută se coboară o perpendiculară pe abscisă de la punctul de 50% de pe curbă. Acest punct va indica valoarea pragului absolut. O metodă mai simplă este cea a interpolării liniare şi constă în calcularea mediei distribuţiei valorilor.

Pentru determinarea pragurilor diferenţiale cu ajutorul metodei stimulilor constanţi se procedează în modul următor. Să luăm drept exemplu chiar maniera în care Weber a demonstrat posibilitatea măsurării pragurilor diferenţiale în cazul kinesteziei. În fiecare măsurătoare a operat cu doi stimuli, unul etalon iar celălalt variat. Greutatea etalon este de 100 g iar celelalte greutăţi sunt de aceeaşi mărime, au acelaşi aspect dar variază în greutate. Subiectul este legat la ochi şi este solicitat să diferenţieze fiecare greutate în raport cu cea standard. Cea mai uşoară greutate este de 90 g, cea mai grea de 110 g, cu intervale de câte două grame între ele. Fiecare greutate este comparată cu cea standard de mai multe ori într-o ordine aleatoare. Subiectul lucrează cu o singură mână, cântărindu-le pe rând. Pentru un control mai bun al variabilelor în jumătate din cazuri subiectul ridică prima dată greutatea standard. în cealaltă jumătatea variabilă. de fiecare dată subiectul trebuie să relateze dacă a doua greutate ridicată este mai uşoară sau mai grea decât prima. Weber şi-a pus întrebarea cu cât trebuie modificată greutate variabilă peste greutatea etalon pentru ca subiectul să sesizeze o diferenţă. Pragul diferenţial este reprezentat de distanţa sau magnitudinea cu care o schimbare se produce înainte ca ea să fie sesizată în 50% dintre încercări.

• Metoda limitelor Pentru determinarea pragurilor absolute stimulii sunt prezentaţi pe două

coordonate: ascendent şi descendent. În manieră ascendentă se creşte treptat intensitatea stimulului pornind de la o valoare infraliminală până când subiectul relatează o senzaţie. Se consemnează această valoare şi se continuă prezentarea succesivă de stimuli în proporţie ascendentă până în momentul în care subiectul nu mai suportă intensitatea crescută a stimulului. În prezentarea descendentă, se porneşte de la o valoare puternică a stimulului şi se scade treptat intensitatea până când subiectul declară că nu îl mai percepe. Pe această cale se obţin două valori: pragul absolut ascendent şi pragul absolut descendent. Trebuie să subliniem faptul că avem de-a face cu un număr mai mare de măsurători astfel încât va trebui să realizăm o medie aritmetică a valorilor pragului absolut ascendent şi o medie aritmetică a valorilor pragului absolut descendent. Este important de reţinut că aceasta este media rezultatelor obţinute în urma unui număr de minimum 10 măsurători pentru fiecare direcţie ascendent şi descendent. Valoarea pragului absolut va fi definită de media aritmetică a valorilor medii ale pragurilor absolute ascendente şi descendente.

Pentru determinarea pragului diferenţial cu ajutorul metodei limitelor se procedează într-o manieră asemănătoare. Stimulii se prezintă în perechi în cadrul cărora un stimul este etalon şi celălalt variabil. Experimentatorul va induce modificări ascendente şi descendente ale stimulului variabil iar subiectul va trebui să aprecieze dacă aceste valori sunt inferioare, superioare sau egale cu valoarea etalonului. În prezentarea ascendentă se porneşte de la o valoare inferioară a etalonului apoi se creşte treptat intensitatea trecând prin etalon până în momentul în care subiectul declară că intensitatea este mai mare decât a etalonului. Prin prezentarea descendentă se procedează invers. Apoi se va calcula media valorilor în sens ascendent şi media valorilor în sens



- 5 -

descendent, iar media acestor valori medii ascendente şi descendente va constitui valoarea pragului diferenţial (P. Fraisse, J. Piaget, 1963, 1989; J. Underwood, 1966; N. Lungu, 2000).

• Metoda erorii medii

Este cea mai simplă dintre metodele pentru determinarea pragurilor senzoriale şi presupune ca experimentatorul să utilizeze un stimul etalon pe care subiectul va încerca să-l reproducă. Desigur că această metodă este mult mai puţin precisă şi este influenţată de antrenamentul sau experienţa anterioară a subiectului. Se consemnează fiecare valoare în plus sau minus raportată la stimulul etalon. În final se calculează media aritmetică a acestor abateri faţă de etalon. Media aritmetică se va calcula ţinându-se seama de valorile pozitive şi negative. În aceste condiţii valorile se vor anula reciproc bazându-se pe erori variabile dar în mod obişnuit vom obţine şi o valoare reziduală ce reprezintă punctul egalităţii subiective. În fapt, aşa cum arată Al. Roşca (1971), metoda erorii medii este utilizată în special pentru determinarea erorilor sistematice de tip senzorial a mărimii acestora în studiul iluziilor perceptive.

Teoria detecţiei semnalelor s-a impus începând cu anii ’70 ai secolului al XX-

lea, oferind o nouă direcţie de abordare în psihofizică şi schimbând conceptul de prag valabil de pe vremea lui Fechner .

În conformitate cu această teorie, recepţia semnalelor este controlată de două procese interne de bază. Input-ul (intrarea) unui semnal sau stimul la nivelul unui receptor creează o impresie senzorială care în general este dependentă de intensitatea stimulului. Totuşi, această impresie nu este suficient pentru a determina un răspuns de genul „da” chiar şi în cazul unor stimuli puternici. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că amplitudinea impresiei senzoriale este evaluată în cadrul unui proces ulterior de decizie. Însă orice decizie este dependentă de costurile şi avantajele asociate acesteia şi nu de stimulul în sine. Procesarea senzorială transmite o anumită valoare procesului decizional şi dacă această valoare este mare atunci probabil subiectul va fi înclinat să răspundă „da” o dată ce pierderile şi câştigurile probabile au fost evaluate.

1.1..3. Variabile experimentale Variabilele dependente. În studiile de psihofizică ce vizează atributele

senzaţiilor în mod obişnuit subiecţii sunt solicitaţi să evalueze într-o manieră dihotomică prezenţa/absenţa stimulului. Dar, sunt situaţii în care, această reacţie simplă nu este suficientă şi se impun estimări, aprecieri cu privire la anumite proprietăţi ale stimulului: „ce nuanţă cromatică vezi?”, „ce greutate simţi?!, „din care parte vine sunetul?”,.

Performanţele subiectului pot fi cuantificate în valori numerice vizând numărul de răspunsuri corecte, numărul de răspunsuri eronate, numărul de omisiuni, precizia şi fineţea unei mişcări, valoarea unor abateri în raport cu un etalon ş.a.m.d. În mod obişnuit în determinările senzoriale cu stimuli simpli se procedează la mai multe aplicări, apoi se exclud din seria de valori, valorile extreme care se pot datora unor erori de recepţie senzorială şi apoi se procedează la calcularea unor indici statistici de bază cum sunt: media aritmetică, mediana, abaterea standard sau cvartila. Aceste valori ne permit să



- 6 -

comparăm serii de performanţe între ele obţinute la acelaşi subiect sau la grupuri diferite de subiecţi.

Variabilele independente ţin de calităţile stimulilor şi aici avem în vedere intensitatea, frecvenţa, durata, intervalul dintre stimuli, greutatea, cantitatea, mărimea, luminozitatea, strălucirea, nuanţele cromatice ş.a.m.d. Avantajul cercetărilor în domeniul psihofizicii îl constituie posibilitatea de manipulare riguroasă a variabilelor independente astfel încât psihologia experimentală clasică a constituit un real succes şi o dovadă puternică a faptului că psihologia este o ştiinţă pozitivă a faptelor măsurabile într-o manieră cantitativă, obiectivă.

Controlul variabilelor În mod obişnuit studiul senzaţiilor este realizat în laboratoarele de psihologie, în

condiţii controlate. Aceasta oferă un grad ridicat de încredere în rezultate şi posibilitatea generalizării rezultatelor. Din acest motiv, cercetările de laborator, utilizează un număr restrâns de subiecţi, în mod obişnuit 10 subiecţi pe condiţie experimentală. Cu toate acestea experimentatorul trebuie să se asigure că nu intervin o serie de variabile care să modifice particularităţile comportamentului de răspuns. Spre exemplu în teoria detectării semnalelor se presupune că observatorul oferă un răspuns bazat pe o decizie care depinde atât de stimuli cât şi de factorii psihologici implicaţi cum ar fi costurile relative şi avantajele deciziei.

Variabilele de control obişnuite de care trebuie să ţinem seama în studiile de laborator au fost prezentate detaliat într-o lucrare anterioară (M. Aniţei, 2003). Enumerăm: izolarea subiectului de influenţa unor alţi stimuli; asigurarea unei ambianţe plăcute, confortabile; motivarea subiectului pentru a participa şi a oferi răspunsurile într-o manieră corectă etc.

Variabila subiect, proiectul experimental de tip „n” În cercetările experimentale în psihofizică se utilizează în mod obişnuit un număr

mic de subiecţi. În acest caz controlul experimental înlocuieşte controlul statistic fiind o metodă adecvată de reducere a erorii de variaţie şi de creştere a coeficientului de fidelitate. Spre deosebire de experimentele, cercetările din psihologia socială sau din psihologia mediului unde numărul mare de subiecţi este menit să contracareze dificultăţile de control al variabilelor străine implicate în tehnica experimentului de laborator din psihofizică avem posibilitatea unui control riguros al situaţiei experimentale. Aici putem obţine aceleaşi rezultate de fiecare dată. Putem folosi aceleaşi condiţii în experimente repetate. În acest caz este mai simplu şi mai uşor de manipulat variabilele independente într-o manieră directă şi la fel mai uşor de replicat experimente anterioare descrise într-o manieră precisă.

Experimentele din psihofizică impun un număr foarte ridicat de încercări succesive chiar dacă se foloseşte un număr restrâns de subiecţi. Efortul total din psihofizica experimentală, respectiv numărul de încercări înmulţit cu numărul de subiecţi, îl depăşeşte pe cel din experimentele mai puţin controlate. Astfel, utilizarea unui număr mic de subiecţi („n”) nu constituie o economie menită să reducă efortul experimental global. În acest gen de experimente sunt utilizate metode statistice foarte precise care conduc la rezultate mult mai precise decât în alte tipuri de experiment.



- 7 -

La întrebarea dacă este mai bine să folosim un număr mare de subiecţi şi analiza diversităţii sau un număr mic cu o multitudine de încercări nu există un răspuns unanim acceptabil dar cei mai mulţi psihologi preferă un control experimental riguros al variabilelor decât evaluări statistice ulterioare necesare analizei diversităţii.

Deşi termenul de psihofizică pare desuet l-am preferat, în acord şi cu alţi autori, întrucât exprimă cel mai bine conţinutul investigaţiei experimentale din domeniul senzorial. În continuare vom analiza metodele, tehnicile de abordare experimentală ale fiecăreia dintre modalităţile senzoriale.

1.2 Abordarea experimentală a modalităţilor senzoriale

Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice şi de echilibru În laboratoarele de psihologie precum şi în investigaţiile clinice determinarea

stării funcţionale a sensibilităţii proprioceptice şi a celei kinestezice presupune procedee relativ distincte. Starea funcţională a sensibilităţii proprioceptive se poate verifica prin metoda poziţionării şi mişcării pasive: subiectul trebuie să stea cu ochii închişi şi cât mai relaxat din punct de vedere neuromuscular; experimentatorul va imprima diferitelor segmente ale corpului subiectului mici deviaţii de la poziţia iniţială sau va efectua mişcări pe diferite traiectorii. După fiecare intervenţie de acest tip subiectul trebuie să relateze modificarea posturală produsă. Variabila dependentă în acest caz este dată de promptitudinea şi corectitudinea răspunsurilor ca indicatori ai capacităţilor de discriminare proprioceptivă.

În cazul sensibilităţii kinestezice se utilizează metoda praxiei: subiectul este solicitat să efectueze diferite tipuri de mişcări (obiectuale, instrumentale, convenţionale) cu sau fără control vizual pe baza unor comenzi şi instructaje verbale. În acest caz variabila dependentă este dată de corectitudinea traiectoriei şi succesiunii mişcărilor, amplitudinea şi forma acestora.

În baza experienţei acumulate prin utilizarea acestor metode mai simple de investigare a stării funcţionale a sensibilităţii proprioceptive şi kinestezice s-a ajuns la concluzia că oamenii pot oferi informaţii mai complete şi mai exacte despre postura şi mişcările active decât despre cele pasive. Oamenii tind să acord prioritar o atenţie mai mare modificărilor de postură şi de traiectoriile a mişcărilor oricât de mici ar fi acestea decât stărilor statice, de repaus. În stările de repaus, de confort şi de echilibru postural atenţia este mai puţin solicitată decât în stările incomode, de disconfort, în poziţiile nefireşti.

Tehnici, procedee, aparatură Probe de apreciere a greutăţii Metoda rangului dezvoltată încă de Fechner constă în următoarele: se utilizează

10 greutăţi în ordine aleatoare pe care subiectul trebuie să le aşeze într-o ordine descrescătoare sau crescătoare după greutate. Subliniem că între greutăţi există greutăţi

de 301 (pragul diferenţial stabilit de Fechner). Diferenţele între ordinea stabilită de

subiect şi cea reală constituie diferenţa de rang iar cota acestei diferenţe este indicatorul



- 8 -

capacităţii de discriminare a greutăţilor. Se realizează mai multe examinări (minimum 10) iar rezultatul final îl constituie media rezultatelor acestor examinări.

Metoda etalonului constă în următoarele: se oferă subiectului o greutate etalon şi acesta trebuie să compare alte greutăţi oferite cu greutatea etalon. Evaluarea este dată de numărul de răspunsuri corecte.

Metoda cadrului de referinţă constă în următoarele: se dau subiectului un număr de greutăţi (de obicei cinci) într-o manieră aleatorie fiecare de cinci ori şi i se cere să-i atribuie o valoare raportată la o scală cu cinci gradaţii (foarte uşor, uşor, mediu, greu, foarte greu)

Probe pentru determinarea sensibilităţii kinestezice Kinezimetrul Michotte este un dispozitiv alcătuit dintr-o bară gradată în lungime

de 50 cm aşezată pe un suport. Bara dispune de un dispozitiv ce se poate deplasa şi fixa într-o anumită zonă şi un alt dispozitiv care poate fi manevrat de către subiect de la o extremitate până la reperul fix. În mod obişnuit experimentele de acest gen se desfăşoară fără control vizual. Subiectul legat la ochi trebuie să deplaseze reperul mobil până la întâlnirea reperului fix apoi experimentatorul aduce în poziţie iniţială reperul mobil, mută reperul fix la extremitatea opusă şi conduce mâna şi degetul subiectului pe reperul mobil solicitându-l să îl deplaseze până unde crede el că a întâlnit reperul fix. Se măsoară diferenţa în centimetri, cu plus dacă a depăşit poziţia iniţială a reperului fix şi cu minus dacă s-a oprit înainte de această poziţie. Pe această cale se pot determina tendinţele de sub sau supraestimare în aprecierea pe cale kinestezică şi fără control vizual a distanţelor. Trebuie să fie realizate un număr mai mare de determinări la diferite distanţe şi deplasarea de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. În final se realizează o medie a abaterilor. Această probă oferă şi în acelaşi timp indicaţii asupra memoriei kinestezice.

Probe pentru determinarea capacităţii de apreciere a vitezelor şi distanţelor.

Sunt probe mai complexe realizate pe calculator cu interfaţă şi lucru pe monitor. Un exemplu ilustrativ îl constituie proba DEST (Viena Test Sistem). Pe ecranul monitorului apare o bară fixă verticală amplasată în stânga sau în dreapta ecranului. Din partea opusă se deplasează cu viteze variabile un reper mobil în direcţia barei fixe. La o anumită distanţă reperul nu mai este vizibil şi subiectul trebuie să evalueze momentul în care reperul a atins bara fixă. Se acceptă o limită de toleranţă de ±5 mm. Calculatorul oferă indicaţii asupra numărului de reacţii corecte, numărului de subestimări şi al supraestimărilor în mm. Proba permite evaluarea complexă a capacităţilor de evaluare complexă, a capacităţilor de apreciere a vitezelor şi distanţelor, a comportamentului de asumare a riscului în condiţii de control vizual insuficient. Este implicată şi capacitatea de anticipare a vitezei şi distanţei. Se pot realiza comparaţii între capacitatea de evaluare a distanţelor pe cale kinestezică fără control vizual şi cea pe cale vizuală fără control kinestezic. Cert este că semnalele vizuale şi cele kinestezice se combină şi oferă posibilitatea realizării unor comportamente adecvate în raport cu cerinţele activităţii.

Probe pentru determinarea senzaţiei de echilibru Statokinezimetrul Dufour este o probă complexă alcătuită din: postament - dotat

cu senzori capabili să preia micromişcările corporale, şi un dispozitiv electronic, dotat cu osciloscop catodic şi aparat foto polaroid menit să surprindă pe imagine modificările de



- 9 -

postură ce apar pe osciloscopul catodic. Într-o variantă experimentală a acestei probe realizată la Institutul de Medicină Aeronautică şi Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială de către V. Ceauşu, F. Boanţă şi Maria Măgureanu subiectul era introdus într-o cameră obscură şi urmărea pe un perete mişcările unei bare luminoase. S-a constatat o tendinţă neconştientizată a subiecţilor de a-şi modifica postura în funcţie de sensul de mişcare al barei luminoase. Cercetările elaborate de către Maria Măgureanu şi Baloescu au demonstrat că persoanele care prezintă oscilaţii majore în menţinerea posturii manifestă o tendinţă mărită de sugestibilitate şi o rezistenţă scăzută la iluziile specifice pilotării avionului.

Scaune rotative sunt folosite în special în selecţia şi expertiza personalului aeronavigant şi sunt menite să depisteze disfuncţiile neurovegetative de la nivelul urechii interne legate de menţinerea posturii de echilibru şi rezistenţa la modificările acesteia. Scaunului în care este aşezat subiectul i se imprimă mişcări rotative într-o direcţie sau alta pentru ca apoi medicul specialist ORL să identifice simptomele dezadaptării neurovegetative manifestate prin incapacitatea menţinerii unei priviri fixe şi coordonate sau prin tulburări neurovegetative mai severe de ordin digestiv (vomă). În medie cca. 30% dintre candidaţii la şcoala de aviaţie sunt eliminaţi la această probă ceea ce sugerează slaba adaptare a aparatului vestibular.

Platforme instabile sunt dispozitive complexe (Firma „Struktura” din Budapesta sau Firma „RQ+” din Bucureşti) alcătuite dintr-un suport plat amplasat pe o bilă; subiectul trebuie să îşi menţină cât mai mult şi cât mai bine poziţia de echilibru. Abaterile de la această poziţie sunt prelate pe cale electronică şi calculatorul oferă indicaţii asupra numărului de mişcări şi direcţiei acestora. Această probă este folosită mai ales în investigarea capacităţilor de menţinere a echilibrului şi de integritate neuropsihică a personalului care lucrează la înălţime.

Proba electromiografică – EMG, este menită să determine activitatea electrică a muşchilor situaţi sub piele. Semnalul electromiografic oferă indicaţii asupra variaţiei diferenţelor de potenţial electric în milivolţi, variaţii măsura între doi electrozi aplicaţi pe piele la câţiva cm unul de celălalt deasupra unui muşchi activ. Semnalele EMG constituie un indicator al activităţii de contracţie al muşchiului datorită faptului că activitatea bioelectrică precedă cu cca. 50 ms. apariţia tensiunii mecanice în muşchi. Cercetările au demonstrat că există o relaţie de proporţionalitate între amplitudinea semnalului EMG şi forţa dezvoltată de muşchiul respectiv.

Probe de înregistrare video a mişcărilor. Aceste tehnici moderne asociate şi cu programe computerizate specifice permit analiza tridimensională a mişcărilor complexe executate în anumite condiţii. În general, deplasarea mâinii dintr-o poziţie spaţială în alta nu se efectuează cu o viteză constantă ci dimpotrivă mereu variabilă. S-a elaborat un anumit profil de viteză ce caracterizează mişcarea spaţială orientată într-o largă varietate de sarcini şi condiţii cum ar fi mişcări de apucare, de punctare (tapping), alinierea unui reper pe o ţintă, mişcări efectuate liber sau cu o singură articulaţie, mişcări efectuate în diferite direcţii, pe diferite distanţe cu viteze diferite.

Senzaţiile cutanate Putem vorbi despre trei submodalităţi senzoriale în cadrul senzaţiilor cutanate:

senzaţiile tactile, senzaţiile termice şi senzaţiile algice cutanate.



- 10 -

Senzaţiile tactile: Variabile experimentale a) Variabile dependente – sunt constituite din senzaţiile propriu-zise de atingere,

presiune sau prurit şi se exprimă prin identificarea, discriminarea cât mai rapidă şi corectă a informaţiei

Evaluarea acestor variabile presupune măsurători fine ale presiunii sau ale pragului spaţial cu ajutorul unor dispozitive speciale cum sunt esteziometrele.

b) Variabile independente – presupun manipularea stimulilor mecanici avându-se în vedere registrul foarte restrâns al trecerii de la un tip de senzaţie tactilă la altul. Fineţea discriminărilor tactile implică o aplicare gradată şi fină a stimulilor.

c) Variabile de control – ţin de integritatea morfo-funcţională a pielii precum şi de starea subiectivă, afectivă a participanţilor la experiment. Faptul că într-un timp foarte scurt se poate ajunge la o senzaţie de durere poate conduce la modificări ample ale setului perceptiv şi reactivităţii subiecţilor. O variabilă de control relevantă de care trebuie să se ţină seamă este nivelul de desensibilizare prezent la unele persoane pe anumite zone ale pielii, mai ales palmă, degete în condiţiile exercitării intense a unor activităţi de muncă manuale. Vârsta este o altă variabilă de control întrucât o dată cu înaintarea în vârstă se constată un declin al sensibilităţii cutanate.

Tehnici, procedee, aparate 1. Metode generale nespecifice: a) Anestezia locală a unei porţiuni a pielii prin care se urmăreşte ordinea pierderii

şi restabilirii formelor de senzaţii cutanate. Cercetările experimentale au stabilit următoarea ordine a pierderii sensibilităţii: rece, cald, durere, tact iar la restabilire ordinea se inversează.

b) Abolirea totală a sensibilităţii prin secţionarea nervului, prin injectarea cu alcool sau novocaină sau prin oprirea circulaţiei sanguine. În acest caz ordinea dispariţiei şi restabilirii formelor specifice ale sensibilităţii cutanate se modifică în funcţie de procedeul stabilit.

c) Secţionarea şi înlăturarea unor porţiuni reduse de piele sau lezarea lor pe cale chimică. În acest caz sensibilitatea tactilă este prima care dispare.

2. Metode specifice. Pentru explorarea pragului senzorial de presiune se utilizează

următoarele aparate: esteziometre cu fir de păr, ace tactile, esteziometre magnetice, tactometre cu plăci. Esteziometrele sunt dispozitive care permit exercitarea unei senzaţii de presiune foarte uşoare cu ajutorul unei lamele sau a unui fir de păr aspru de cămilă sau din coama de cal. Esteziometrul dispune de un cadran pe care se prezintă valoarea presiunii exercitate în mg şi g. Tactometrele permit investigarea sensibilităţii suprafeţei interne a degetelor prin discriminarea fină a diferenţelor de suprafaţă între două plăcuţe. Diferenţa este reglabilă şi subiectul trebuie să relateze momentul în care resimte această diferenţă sau când aceasta dispare.

Pentru măsurarea pragului diferenţial al senzaţiilor de presiune se foloseşte esteziometrul tip compas care dispune de două vârfuri cu distanţă reglabilă. Aplicându-se pe suprafaţa pielii se poate identifica momentul în care subiectul relatează două senzaţii diferite de atingere.

Senzaţiile cutanate termice au un rol adaptativ important în reglarea homeostaziei organismului. Astfel acţiunea stimulilor reci, frigul, declanşează reacţii de



- 11 -

conservare a căldurii corpului prin manifestări de vasoconstricţie, piloerecţie, tremuratul şi intensificarea mişcărilor de încălzire. În schimb, acţiunea stimulilor calzi provoacă vasodilataţie, deschiderea porilor, încetinirea arderilor, diminuare ritmurilor motorii, transpiraţie, căutarea unor locuri răcoroase.

Variabile experimentale În studierea şi determinarea senzaţiilor termice trebuie să se ţină seama de

implicarea factorilor afectivi datorită faptului că frigul ca şi căldura declanşează rapid stări de disconfort însoţite de reacţii afective negative. De asemenea, trebuie să se ţină seamă de fenomenul de contrast care se manifestă foarte puternic la senzaţiile termice. O altă particularitate importantă a senzaţiilor termice este numărul şi distribuţia punctelor sensibile la rece care este mult mai mare decât al celor sensibile la cald. Desigur această diferenţă exprimă importanţa adaptării la frig. Apoi, o altă particularitate, este ritmul şi amploarea adaptării la rece mult mai redus decât adaptarea la cald. În general adaptarea la rece este dificilă şi lentă. O altă particularitate o constituie slaba precizie a relatărilor subiectului privitoare la valorile de temperatură. Oamenii raportează în mod obişnuit senzaţia de frig sau de cald, de confort termic, şi nu valorile în grade Celsius ale temperaturii. Aceasta sugerează că o variabilă de control importantă este antrenamentul, exerciţiul.

Tehnici, procedee, aparate Pentru determinarea senzaţiilor termice sunt folosite dispozitive numite

termoestiziometre. Termoestiziometrul este un rezervor pentru apă la diferite temperaturi, permite reglarea temperaturii lichidului iar aplicarea se face pe puncte cu picătura. Un alt tip de termoestiziometru foloseşte tot lichid încălzit sau răcit în grade variate dar se realizează o transmitere indirectă a temperaturii cu ajutorul unui ac esteziometru. Acesta preia temperatura lichidului şi prin aplicarea pe suprafaţa pielii se poate evalua cu mai multă precizie nivelul de sensibilitate.

Un alt procedeu de investigare este prin radiere utilizând surse de căldură amplasate în apropierea diferitelor zone ale pielii. S-a constatat că există diferenţe semnificative între stimularea radiantă şi cea de contact. Astfel în stimularea radiantă, dacă porţiunile stimulate sunt mici, senzaţia de cald este aproape insesizabilă. La o suprafaţă mai mică de 7 cm2 şi o radiaţie termică mai puternică se produce senzaţia de durere. În procedeul stimulării prin contact senzaţia de cald poate fi provocată stimulând chiar şi o suprafaţă mai mică de 1 mm2. În cazul stimulării simultane radiante a două zone se produce fenomenul de sumaţie: dacă este o stimulare simultană prin contact efectul este o sumaţie negativă respectiv creşterea valorii pragurilor cu una-două unităţi în raport cu situaţia în care zonele au fost stimulate succesiv.

Senzaţiile algice cutantate Senzaţia de durere semnalizează o agresiune mecanică, termică, chimică, electrică

asupra tegumentului. Acest tip de senzaţii se elaborează relativ lent astfel încât în stare de veghe trebuie să treacă cca. o secundă pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicată din punct de vedere neurofiziologic este aceea a specificităţii acestui tip de senzaţii. S-a conturat ideea că în realizarea senzaţiilor algice cutanate căile nespecifice au un rol fundamental şi s-a conturat modelul celor trei sisteme de transmisie: două sisteme „cognitive” şi unul „afectiv”.



- 12 -

Variabile experimentale Studiul experimental al durerii este foarte dificil datorită implicaţiilor de ordin

afectiv astfel încât nivelul sensibilităţii algice este extrem de variat de la o persoană la alta şi la aceeaşi persoană în situaţii diferite. Societatea modernă pune un accent deosebit, mai ales în civilizaţia occidentală, pe îndepărtarea durerii ca formă de dobândire a senzaţiei de bunăstare şi de fericire. Din acest motiv, cercetările farmacodinamice privitoare la analgezice sunt într-o expansiune deosebită şi numărul, varietatea analgezicelor creşte exponenţial. În ceea ce priveşte studiile experimentale de laborator acestea sunt orientate în special asupra determinării pragurilor sensibilităţii algice precum şi asupra dinamicii senzaţiilor de durere.

Variabilele dependente sunt exprimate mai ales prin adjective care descriu intensitatea senzaţiei de durere sau prin evidenţierea momentului instalării unei senzaţii de durere. Evidenţierea în valori numerice este practic imposibilă. Totuşi, avându-se în vedere componenta afectivă, se poate evalua intensitatea durerii, intensitatea senzaţiilor algice pe o scală de intensităţi care poate utiliza trepte de la insesizabil la foarte puternic sau prin solicitarea subiectului să consemneze pe o linie lipsită de gradaţii cu un punct zona de intensitate resimţită. Dacă, să zicem, segmentul de dreaptă are 10 cm vom putea transpune în valori numerice intensitatea resimţită subiectiv de către participant. Se mai poate folosi şi scala Lickert în cinci trepte pentru a evidenţia măsura prezenţei unei anumite senzaţii de durere. Variabilele independente sunt foarte dificil de controlat datorită registrului extrem de limitat al senzaţiilor de durere. Stimulii pot fi mecanici, termici, chimici sau electrici. Este important să se stabilească cu precizie intensitatea, magnitudinea, valorile acestor stimuli pentru a avea un control asupra variabilei dependente.

Variabilele de control sunt puternic implicate şi controlul acestora este esenţial dacă dorim să avem o măsură cât de cât riguroasă a senzaţiei de durere. Între variabilele de control amintim rezonanţa afectivă, starea afectivă, starea de sănătate, particularităţile mediului ambiant (confortul termic) dar şi alte particularităţi ce ţin de sex, vârstă, etnie, religie, tradiţii, obiceiuri, cutume.

Tehnici, procedee, aparate În laboratoarele de psihologie experimentală s-au folosit aparate, numite

algometre sau algesimetre, cu ajutorul cărora se realizează o creştere treptată a presiunii până la obţinerea senzaţiei de durere. Avantajul acestui tip de aparate îl constituie posibilitatea investigării pe zone punctiforme cea ce permite elaborarea unei hărţi a punctelor de durere. Apar însă probleme de evaluare subiectivă, drept urmare, se mai poate folosi ca indicator obiectiv al instalării durerii nivelul de dilatare al pupilei.

Alte variante de stimulare algică pot folosi cleşti care ciupesc pielea sau stimulare electrică.

O problemă majoră în ceea ce priveşte sensibilitatea cutanată fie ea tactilă, termică sau algică este harta punctelor de sensibilitate. Această hartă nu este precis determinată mai ales în ceea ce priveşte punctele de sensibilitate algică. Apoi s-a constatat că harta nu pare să fie stabilă în timp ceea ce înseamnă că s-au produs erori de localizare sau variaţii în modul de aplicare al stimulilor.



- 13 -

Senzaţiile olfactive Pragurile olfactive Pragurile olfactive variază între 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici

olfacţia poate funcţiona la parametri teoretici obişnuiţi. Schimbările minore în molecule pot modifica pragurile. Aceste modificări reflectă în primul rând alterarea solubilităţii. Metodele de evaluare a pragurilor nu reuşesc să măsoare solubilitatea şi selectivitatea mucoasei nazale. Din acest motiv, pragurile olfactive, sunt influenţate atât de nivelul solubilităţii cât şi de numărul receptorilor olfactivi excitaţi. În ciuda acestor dificultăţi şi probleme se pare că dintre toate formele de sensibilitate chimică cea olfactivă posedă acuitatea cea mai înaltă. Raportându-ne la concentraţia moleculară, mirosul este de 10 mii de ori mai sensibil decât gustul, în schimb sensibilitatea diferenţială nu este atât de ridicată. Valorile pragurilor absolute cunosc o variabilitate largă şi dificultăţi de măsurare. În general valoare pragului se determină în funcţie de distanţa în cm dintre substanţa-sursă şi nas. Mărimea acestei distanţe variază de la o substanţă la alta. Valorile pragului absolut tind să crească pe măsura trecerii timpului de expunere. Cercetările lui Steriver (1958), după S.S. Stevens (1989) au arătat faptul că pe măsura trecerii timpului de expunere pragul se va ridica la nivelul adaptării concentraţiei substanţei stimul. Expunerea la o concentraţie adaptabilă dată va îngreuna mai mult perceperea valorii concentraţiei scăzute decât cea a concentraţiei crescute. În acest sens olfacţia implică văzul, gustul şi simţul tactil. Cercetările de psihofiziologie olfactivă sugerează că durata de acţiune a unui stimul adaptabil are o influenţă redusă faţă de concentraţia stimulului. În ceea ce priveşte pragurile diferenţiale dificultăţile de măsurare sunt şi mai mari. Ceea ce se ştie sigur este faptul că nivelul pragurilor diferenţiale depinde de gradul de concentraţie al substanţei ca şi de specificitatea substanţei.

Problematica pragurilor olfactive este indisolubil legată de identificarea mirosului. Olfacţia este modalitatea senzorială în sfera căreia sub posibile discriminări calitative de nivel superior. Acest lucru reiese din capacitatea oamenilor de a aprecia o varietate de arome, parfumuri fine sau chiar cele mai fine urme de miros. Aceste discriminări calitative nu par să implice în mod necesar o anumită abilitate de identificare a mirosurilor. Experimentele au arătat că persoane necalificate pot transmite în medie patru unităţi de informaţie, adică pot identifica 16 mirosuri fără eroare. În procesul identificării un rol important îl are memoria implicată în efectuarea unor asociaţii între miros şi denumirea sau eticheta lui. Există o anumită disparitate între discriminare şi identificare datorită absenţei unei asociaţii între mirosul respectiv şi denumirea acestuia sau datorită incapacităţii de a reactualiza denumirea din memorie. Învăţarea acestor asociaţii este un proces care se realizează în timp. Pentru un nespecialist mirosul de lămâie sau de trandafir ş.a.m.d. îi apar din punct de vedere fenomenologic imposibil de analizat. Reiese că mirosurile diferă foarte mult de gusturi care sunt percepute într-o manieră analitică (sărat-acru, dulce-amar). Identificarea mirosurilor a devenit o tehnică utilă în surprinderea diferenţelor intergrupale în cadrul proceselor de informare olfactivă (eşantioane cu substanţe odorifice, parfumuri ş.a.m.d. prezente în unele reviste). Experimentele au arătat că femeile obţin rezultate mult mai bune decât bărbaţii în ceea ce priveşte identificarea mirosurilor uzuale, incluzându-le şi pe acelea care sunt considerate, atât de femei cât şi de bărbaţi, ca fiind mai uşor identificabile de către bărbaţi (Cain, 1982, după S.S. Stevens, 1989)



- 14 -

Timpul de reacţie în olfacţie Valorile timpului de reacţie la stimulii olfactivi sunt ridicate pornind de la

minimum 500 ms pentru aproape toate mirosurile, iar la concentraţii slabe se poate depăşi o secundă. Paradoxal, aceste valori depăşesc net intervalul de timp necesar pentru transportul moleculelor de la nivelul nărilor spre mucoasa olfactivă şi apoi pentru transmiterea mesajelor neuronale la sistemul limbic. Modelul explicativ al acestei latenţe ridicate presupune că un neuron va fi excitat atunci când concentraţia critică a substanţei odorante difuzează prin mucoasă până în profunzime la nivelul zonei receptoare, respectiv la aproximativ 10 – 70 μm. Cercetările sistematice pe variate substanţe şi în diferite laboratoare sugerează faptul că nivelul mediu la care sunt situaţi receptorii este de 46 μm.

Tehnici, procedee, aparatură Investigarea experimentală a olfacţiei este dificil de realizat iar laboratoarele de

psihologie obişnuite nu dispun de aparatura specifică în acest domeniu. Al. Roşca (1971) prezintă pe larg o serie de probe, aparate clasice în domeniu cum ar fi metoda Toulouse-Pieron, olfactometrul Zwaademaker, olfactometrul Elsberg-Lewy. În laboratoarele moderne mai ales cele legate de industria parfumurilor sau în activităţile legate de combaterea traficului cu narcotice se utilizează procedee mai complexe cum ar fi camera olfactoriu sau detectoare de produse chimice numite osmofile („nasul artificial”).

Deşi este atât de veche, metoda lui Toulouse şi Pieron, este accesibilă studenţilor în laboratoarele de psihologie experimentală. Cei doi autori îşi propuneau să măsoare acuitatea olfactivă într-o atmosferă inodoră la o atmosferă de 15 grade cu ajutorul unor flacoane ermetic închise conţinând soluţii lichide de substanţe odorifice. Flaconul este deschis (atenţie flacoanele nu trebuie să fie pline) şi i se dă subiectului să îl miroasă timp de trei secunde prin inspiraţie naturală, fără efort; i se cere să denumească mirosul şi dacă nu-l poate determina va spune că pur şi simplu a mirosit ceva. Flaconul este agitat înainte şi se lasă destupat câteva secunde pentru a permite emanaţiilor olfactive acumulate să se evapore. Aplicarea se face pentru fiecare nară separat. Se realizează 3-4 încercări apoi se face o pauză de câteva minute pentru a se evita oboseala olfactivă. O regulă importantă este să se pornească de la concentraţii slabe spre concentraţii mai mari până ce subiectul recunoaşte mirosul.

Olfactometrele sunt dispozitive mai complexe care permit un control mai bun al variabilelor mai ales cele care ţin de temperatura substanţei-stimul şi de concentraţia acesteia.

Camera olfactoriu permite cel mai bun control experimental întrucât subiectul este în prealabil supus îmbăierii apoi îmbrăcat într-un costum special care să nu permită eliminarea propriilor mirosuri este introdus într-o încăpere şi în această încăpere primeşte într-o manieră dozată substanţele odorifice printr-un control deplin al umidităţii, temperaturii şi concentraţiei.

În cazul persoanelor care lucrează în industria cosmetică şi parfumerie există proceduri specifice de antrenare, pregătire şi menţinere a capacităţilor de identificare şi discriminare olfactivă.



- 15 -

Senzaţiile gustative

Gustul este unul dintre simţurile chimice ce se bazează pe capacitatea limbii de a dizolva şi de a recepta calităţile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de papile aflate pe suprafaţa ei. Mugurii gustativi se găsesc la suprafaţa epitelială a celor patru tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o portocală. Deschizătura acestor celule care leagă mugurul gustativ de limbă este denumită por gustativ.

Cele patru gusturi de bază şi-au dovedit utilitatea pentru descrierea experienţei gustului şi pentru organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) şi probabil că vor continua să domine gusturile psihofizice chiar dacă va apărea un sistem mai util.

Dificultăţi în studiul experimental al senzaţiilor gustative La fel ca şi în cazul sensibilităţii olfactive există o serie de dificultăţi rezultate din

variabilitatea factorilor care influenţează sensibilitatea gustativă. În experimentele asupra sensibilităţii gustative trebuie să ţinem seama de următoarele particularităţi:

• stimularea concomitentă şi a altor receptori (termici, de presiune, tactili, algici şi în deosebi olfactivi) poate modifica senzaţia de gust;

• procedee şi metode de stimulare şi înregistrare cu un coeficient mai scăzut de siguranţă şi cu dificultăţi de control a variabilelor implicate;

• absenţa unor criterii şi parametri riguros-obiectivi de estimare a senzaţiilor gustative;

• existenţa unor criterii subiective de evaluare ce ţin de stările psihofiziologice interne ale subiectului precum şi de alţi factori subiectivi amintiţi.

Pragurile absolute variază în funcţie de: – metoda de administrare a excitantului, – cantitatea soluţiei utilizate, – mărimea suprafeţei stimulate a limbii. Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul să fie administrat pe

porţiunea limbii care prezintă sensibilitatea cea mai ridicată faţă de el. În acest caz, datorită reducerii suprafeţei zonei stimulate, trebuie mărită concentraţia soluţiei. Se constată că între intensitatea senzaţiei de gust şi concentraţia minimă a substanţei stimul este un raport invers proporţional cu suprafaţa excitată, respectiv cu numărul de papile irigate. În cazul stimulării punctiforme valoarea pragului pentru clorura de sodiu este 0,19%. În 1887 Schreiber (după P. Popescu-Neveanu şi M. Golu, 1970) a măsurat următoarele valori medii ale pragurilor absolute minimale: 0,1% pentru soluţia de zahăr la temperatura de 30ºC; 0,05% pentru soluţia de NaCl; 0,0025% pentru soluţia de acid citric şi 0,0001% pentru soluţia de chinină.

Pentru obţinerea unor senzaţii gustative optime care să determine o dispoziţie afectivă pozitivă concentraţia substanţelor sapide nu trebuie să depăşească anumite limite.

Astfel, pentru o senzaţie de dulce agreabilă concentraţia maximă a soluţiei de zahăr trebuie să fie de 20%, creşterea concentraţiei dincolo de această limită nu îmbunătăţeşte senzaţia gustativă ci conduce la reacţii opuse; pentru sare concentraţia optimă maximă este de 10%; pentru acid clorhidric – 0,2%; pentru chinină – 0,1% .



- 16 -

Pragurile diferenţiale sunt şi mai dificil de estimat iar valorile au un caracter

relativ. Se utilizează mai frecvent metoda comparări succesive dar inerţia ridicată a analizatorului gustativ face ca intervalele să fie mari iar adaptarea rapidă conduce la riscul transformării într-o probă de memorie gustativă. Cu toate acestea cercetările experimentale au impus câteva concluzii valide:

• prin trecerea de la soluţii slab concentrate la soluţii mai concentrate valoarea pragului diferenţial scade. Aceasta implică drept regulă de bază în cercetarea sensibilităţii gustative diferenţiale păstrarea strictă a acestei ordini;

• concentraţiile medii favorizează obţinerea celor mai mici praguri diferenţiale;

• concentraţiile foarte ridicate conduc la creşterea pragului diferenţial şi la scăderea sensibilităţii.

Adaptarea la nivelul sensibilităţii gustative este foarte rapidă. Spre exemplu, pentru sărat timpul necesar adaptării este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.

Se impun următoarele particularităţi ale adaptării gustative: adaptarea gustativă este proporţională cu intensitatea sau forţa de acţiune a

stimulului; viteza adaptării diferă pentru fiecare dintre cele patru modalităţi de bază

ale sensibilităţii gustative. Cea mai rapidă adaptare este la dulce şi apoi la sărat;

efectul adaptării gustative nu se generalizează astfel încât nivelul sensibilităţii se păstrează pentru alte categorii de stimuli sau chiar creşte prin contrast.

Sensibilizarea, contrastul şi amestecul sunt foarte bine reliefate la nivelul sensibilităţii gustative. Astfel, dacă vom determina iniţial concentraţia liminală a substanţei-stimul şi apoi vom stimula la intervale de aproximativ 2-3 minute zonele receptoare corespunzătoare vom obţine o creştere a sensibilităţii faţă de aceeaşi substanţă chiar în concentraţii subliminale.

Contrastul apare ca efect al interacţiunii a celor patru grupe de receptori. Spre exemplu, după badijonarea jumătăţii stângi a limbii cu 1,5% soluţie de acid acetic, sensibilitatea jumătăţii drepte creşte în raport cu toate celelalte substanţe gustative. Un efect asemănător se înregistrează dacă se aplică pe jumătatea stângă o soluţie de 20% NaCl. Substanţele dulci provoacă o creştere a sensibilităţii faţă de substanţele acide (A. Allen şi Wainberg, Bronstein, 1950 în M. Golu, 1978).

Amestecul se obţine prin combinarea a două sau mai multe substanţe cu gust pur. Rezultatul este o senzaţie gustativă complexă ce înglobează caracteristicile proprii fiecărei substanţe combinate. Pentru un amestec optim concentraţia substanţei trebuie să fie mai mică. Dacă domină una dintre substanţe atunci senzaţia de gust va fi dominată de această substanţă. Trebuie să spunem că un amestec absolut în sfera senzaţiilor gustative este imposibil de realizat.

Curiozităţi… Al cincilea gust: UMAMI (în japoneză „delicios”). La baza acestui gust se află substanţa numită acid aminat glutamat, identificată

încă în 1909 de cercetătorul japonez K. Ikeda. Cercetări recente au demonstrat existenţa



- 17 -

unor receptori specializaţi pentru substanţele glutamate. Majoritatea cercetătorilor nu îl acceptă ca gust în sine ci doar faptul că substanţele glutamate stimulează celelalte gusturi fundamentale provocând un gust particular cum este cel al: cărnii, brânzei, peştelui, ciupercilor.

O dificultate majoră în acceptarea acestui gust provine din motive de ordin socio-cultural. Oamenii sunt obişnuiţi cu un anume set de reprezentări asociate cu denumirea celor patru gusturi primare.

Tehnici, procedee, aparatură 1. Procedeul degustării este cel mai simplu şi uşor de realizat şi de către studenţi

în laborator. Subiectul în prealabil şi după fiecare ilustrare îşi va clăti gura cu apă distilată la 38ºC, făcându-se o pauză de cca. un minut între degustări. I se va da subiectului să soarbă o cantitate mică de soluţie care (Atenţie! Nu se înghite). Subiectul este solicitat să identifice, să discrimineze, să denumească substanţa degustată sau să descrie anumite calităţi ale acesteia.

2. Procedeul stimulării punctiforme, metoda Touluse-Vaschide. Se utilizează 60 de flacoane prevăzute cu pipetă şi se aplică cu picătura pe ariile

gustative ale limbii. O problemă în acest gen de investigaţii este cantitatea de lichid care irigă papilele gustative întrucât picătura conţine o cantitate uneori prea mare de substanţă sapidă. Din acest motiv se preferă utilizarea unei mici pensule îmbibată cu soluţia respectivă. Evident fiecare flacon trebuie să dispună de propria pensulă. O precauţiune importantă a fost amintită ceva mai sus şi anume explorarea ascendentă pornind de la stimulii cu o concentraţie foarte scăzută întrucât începerea cu stimuli supraliminali produce efecte de mascare sau denaturare. O altă precauţiunea este examinarea la cca. Două ore după masă. Astfel încât să dispunem de un nivel mai ridicat al sensibilităţii gustative.

3. Aplicatoare gustative. Sunt aparate mai complexe care permit reglarea temperaturii substanţei precum şi identificarea temperaturii la suprafaţa limbii.

Senzaţiile auditive În abordarea experimentală a senzaţiilor auditive trebuie să se pornească de la

particularităţile stimulilor acustici: frecvenţa, amplitudinea şi forma. Cercetările de psihofizică auditivă sau psihoacustică studiază relaţia dintre stimulii fizici (sunetele) şi reacţiile subiectului la aceşti stimuli. În cercetarea psihoacustică s-au impus trei metode: discriminarea, egalizarea şi gradarea senzorială.

Discriminarea permite măsurarea celor mai mici diferenţe între două sunete care pot fi distinse cu certitudine. Subiectul trebuie doar să fie capabil să distingă în mod cert un zgomot de celălalt. În mod obişnuit stimulii diferă după o singură dimensiune fizică cum ar fi de exemplu diferenţa de intensitate între două semnale sinusoidale de aceeaşi frecvenţă. Astfel, se poate reduce intensitatea unui sunet unic pentru a stabili dacă poate fi detectat în prezenţa altui sunet. Acesta este un experiment de detectare.

Egalizarea este folosită pentru a stabili ce se întâmplă atunci când doi stimuli sunt egali în ceea ce priveşte perceperea subiectivă chiar dacă în mod clar sunt inegali din punct de vedere al unei alte dimensiuni subiective. Sunetele diferite ca spectru fizic sunt în general uşor de distins şi trebuie să instruim subiectul să egalizeze o dimensiune cum ar fi intensitatea a două sunete în timp ce ignoră frecvenţa lor. Nivelele de intensitate



- 18 -

egală a sunetelor ne arată modul în care frecvenţe sinusoidale diferite trebuie să fie modificate pentru a le recepţiona la acelaşi nivel de intensitate.

Gradarea senzorială permite modificarea raporturilor de intensitate şi frecvenţă ale sunetului în condiţiile în care un subiect antrenat reuşeşte să opereze distinct cu cei doi indicatori. Stevens (1975) a încercat pentru prima dată aplicarea acestei metode într-o varietate de condiţii şi modalităţi senzoriale. Se poate cere subiectului să ofere estimări pentru orice dimensiune imaginabilă a stimulilor. Dezavantajul este că trebuie să se asigure un consens între observatori în ceea ce priveşte dimensiunile evaluate întrucât diferenţele individuale introduc surse nedorite de variaţie.

Pragurile senzaţiilor auditive Problema pragurilor senzoriale în sfera sensibilităţii acustice trebuie să fie

studiată în raport cu cele două particularităţi fundamentale ale stimulilor sonori şi anume: frecvenţa şi intensitatea. De asemenea, nu pot fi ignorate raporturile dintre frecvenţă şi intensitate în studiul pragurilor acustice. În aceste condiţii M. Golu (1978) face diferenţa între sensibilitatea auditivă sub forma ei absolută şi diferenţială care se raportează la frecvenţă şi pragurile auditive absolute şi diferenţiale care se raportează la intensitate.

Sensibilitatea absolută reprezintă capacitatea de a aprecia corect, prin intermediul senzaţiei de înălţime, frecvenţa sunetului sau de a identifica după înălţime un sunet izolat. Registrul sensibilităţii este cuprins între 20 şi 20.000 Hz. În studiul experimental al sensibilităţii auditive se impun următoarele variabile: vârsta, starea funcţională a analizatorului, specificul organizării structurale a analizatorului şi exerciţiul. Cercetările au demonstrat faptul că nivelul sensibilităţii absolute creşte de la naştere până spre vârsta de 18 ani, când atinge valoarea maximă; se menţine relativ constant până la 30-35 ani după care se constată o curbă descendentă tot mai accentuată o dată cu înaintarea în vârstă.

Pragul sensibilităţii absolute auditive se exprimă şi prin capacitatea oamenilor de a descompune în plan subiectiv un sunet complex în elementele sale componente şi de a evalua înălţimea, frecvenţa fiecărei componente în parte. Această capacitate exprimă în fapt o aptitudine înnăscută care prin exerciţiu şi antrenament poate atinge un nivel ridicat de performanţă la muzicieni.

Sensibilitatea diferenţială evaluată aşa cum am arătat mai sus în baza metodei discriminării reprezintă capacitatea subiectului de a distinge sub aspectul frecvenţei două sau mai multe sunete de aceeaşi intensitate. Valoarea pragurilor sensibilităţii diferenţiale este situată între 2 şi 13 Hz. La unele persoane se constată fenomenul de surditate faţă de înălţime, manifestat prin incapacitatea de a sesiza, sub aspectul înălţimii, două sunete dispuse la o distanţă foarte mare pe scala de frecvenţe (peste 100 Hz.)

Sensibilitatea diferenţială oferă oamenilor posibilitatea de a realiza o ordonare în sens ascendent sau descendent a sunetelor după înălţime şi elaborarea unor etaloane interne de comparare-evaluare a structurilor melodice.

În experimentele care vizează studiul sensibilităţii absolute şi diferenţiale trebuie să se ţină seama şi de nivelul amplitudinii undei sonore întrucât este nevoie de o intensitate optimă. În experimentele care vizează studiul desfăşurării frecvenţelor în cadrul registrului sensibilităţii auditive se recomandă utilizarea unei intensităţi standard de 40 dB.

Pragurile absolute



- 19 -

Pragurile senzaţiilor auditive se raportează la indicatorul de intensitate sau amplitudine. Pragul absolut defineşte energia sau intensitatea necesară detectării unui semnal în absenţa altor sunete. Primele cercetări au avut loc în 1933 în Laboratoarele Bell Telephon şi au fost realizate de către Sivian şi White (după D. Green, 1989). Cei doi autori au luat în considerare şi pragul absolut măsurat cu căştile pe ureche. Măsurarea pragului intensităţii trebuie să ţină seama şi de nivelul frecvenţelor. Se constată diferenţe semnificative în măsurarea pragului absolut în condiţiile unei încăperi fără ecou şi cu căştile pe ureche. Cea mai simplă explicaţie pentru această diferenţă este că acoperind urechea cu casca se poate introduce un zgomot camuflat ceea ce face ca sunetul sinusoidal să fie auzit mai tare. Alte explicaţii amintesc despre fluctuaţiile de tensiune care apar din contactul dintre cap şi cască, fluctuaţii induse de pulsul cardiac. Este vorba despre un aşa numit zgomot fiziologic. Rezultă că prin acoperirea urechii cu casca se produce un zgomot de o frecvenţă scăzută dar care are o intensitate suficient de ridicată pentru a creşte nivelul pragului absolut la aceste frecvenţe scăzute de sub 1000 Hz. După cum susţine David Green (1989) pentru rezolvarea acestor discrepanţe este nevoie de un eşantion mare de măsurători pe subiecţi tineri cu un auz bun în vederea stabilirii pragului minimal acustic la nivelul unei populaţii. Acest gen de studii au fost realizate în S.U.A. cât şi în alte ţări iar în 1963 Organizaţia Internaţională de Standarde a adoptat o recomandare pentru nivelele de auz normal. Cercetări ulterioare au reliefat, în continuare, diferenţe dar, totuşi, sunt diferenţe minore ce ţin de sensibilitatea metodelor şi aparatelor folosite.

Pragul absolut inferior reprezintă intensitatea minimă a tonului standard, cu frecvenţa de 1000 Hz, necesară pentru a provoca o senzaţie de tărie abia sesizabilă. Raportat la scala decibelică, pragul absolut minimal este 0 dB. Se constată creşteri ale valorilor acestui prag la hipoacuzici, la persoanele învârstă şi în condiţii de oboseală auditivă.

Pragul absolut superior reprezintă intensitatea maximă a sunetului luat la frecvenţa standard de 100 Hz, intensitate care continuă să provoace o senzaţie de tărie specifică. Valoarea medie a pragului absolut superior este de 140 dB. Intensitatea optimă medie pentru audibilitatea umană este de 60 dB.

Pragul diferenţial al intensităţii reprezintă cea mai mică modificare de intensitate adăugată la intensitatea iniţială a sunetului şi care permite o detectare sesizabilă de către

subiect. Valoarea pragului diferenţial este de 101 dar acest raport îşi menţine valabilitatea

doar pentru valori medii de intensitate. La sunete de intensitate slabă sau puternică apar fenomene de iradiere a excitaţiei care conduc la modificări ale valorii pragului diferenţial după o funcţie exponenţială descrisă de către Stevens (1975).

Cercetări recente au demonstrat că raportul de 101 se păstrează constant pe o plajă

întinsă de frecvenţă cuprinsă între 200-8000 Hz. Acest consens privitor la ecuaţia lui Weber nu se menţine atunci când se discută despre valoarea exactă a pragului diferenţial. Cercetători diferiţi au ajuns la valori diferite ale acestor valori. Se consideră că diferenţele se datorează procedeelor diferite utilizate.

Nivelul pragurilor intensităţii este influenţat în mod evident şi de nivelul frecvenţelor. Din acest motiv determinarea pragurilor intensităţii se realizează în condiţiile unei valori standard de 1000 Hz a frecvenţei. Modificări ale valorilor frecvenţei



- 20 -

induc modificări în sfera pragurilor intensităţii astfel în zonele frecvenţelor joase şi înalte tăria subiectivă a sunetului creşte mai repede decât în zona frecvenţelor medii. Concluzia psihologică a acestui fenomen este că sunetele puternice joase sau înalte sunt mai greu tolerabile decât cele cu frecvenţă medie.

O altă observaţie legată de tehnicile de măsurare a pragului intensităţii sunetului este aceea că senzaţia de tărie a sunetului nu constituie o reproducere fidelă a intensităţii obiective a sunetului ci un model aproximativ al ei. Nu vom putea spune cu precizie că sunetul A este de două ori mai puternic sau mai slab decât sunetul B. Pentru că, în realitate, dacă vom reduce intensitatea obiectivă a unui sunet de la 100 la 80 dB subiectul va relata o diminuare a intensităţii percepute de peste două ori.

Determinarea sensibilităţii şi pragurilor intensităţii acustice este influenţată de auzul monaural sau binaural. Desigur, valorile pragurilor determinate binaural sunt mai mici decât cele determinate monaural. Rezultă că nivelul sensibilităţii binaurale este mai mare decât cel al sensibilităţii monaurale. Acest fenomen se explică prin efectul de tonifiere şi compensare funcţională reciprocă realizat în cadrul interacţiunii dintre componentele pereche ale analizatorului. Dacă un stimul acţionează un timp mai îndelungat (peste 30 de minute) se constată că aparatul receptor din cele două urechi intră într-un regim de funcţionare prin rotaţie care permite menţinerea la un nivel optim al sensibilităţii pe o durată mai lungă de timp.

O ultimă precizare, în ceea ce priveşte raporturile dintre frecvenţă şi intensitate în procesul recepţiei sunetelor, rezultă din cercetările lui Neff şi Diamand (1958), M. Golu (1966, 1978). Imposibilitatea practică de a disocia frecvenţa de intensitate poate conduce la următoarele manifestări: situaţii în care perceperea înălţimii înregistrează valori maxime iar discriminarea intensităţii se află la nivel scăzut sau situaţia în care discriminarea tăriei se realizează la un nivel optim iar discriminarea înălţimii este mai slabă. Se pare că, în timp ce, estimarea înălţimii se subordonează legilor distribuţiei normale după o curbă gaussiană, evaluarea tăriei sau a intensităţii se supune legilor distribuţiei dimodale. Rezultă că diferenţierea şi identificarea sunetelor se realizează alternativ şi succesiv, când înălţimea, când tăria.

Variabile experimentale Variabilele dependente trebuie să pună în evidenţă comportamentul de răspuns

al subiectului. Avem în vedere discriminarea, identificarea semnalului sonor. Modalităţile de măsurare pot fi: apăsarea pe un buton, o cheie semnalizând pe această cale momentul în care subiectul receptează sunetul respectiv. O altă modalitate o pot constitui răspunsurile verbale de tipul DA sau NU, care sugerează prezenţa sau absenţa stimulului. Timpul de reacţie este un indicator al acuităţii auditive şi al măsurării pragului auditiv ceea ce presupune latenţa între prezentarea stimulului şi reacţia subiectului. Măsurătorile mecanice sau semnalarea pe cale verbală sunt destul de imprecise şi din acest motiv de fiecare dată când este posibil sunt preferate măsurători electronice şi electrofiziologice.

Variabilele independente sunt constituite în principal din particularităţile undei sonore: frecvenţa, intensitatea, forma, durata de expunere, intervalul dintre stimuli, valoarea de semnificaţie a stimulilor, natura stimulilor (zgomote, sunete melodice, cuvinte).

Variabilele de control ţin mai ales de valoarea de semnalizare a sunetelor pentru om. Lumea sunetelor prezintă o importanţă excepţional de mare mai ales în condiţiile în



- 21 -

care informaţia vizuală este deficitară. Din acest motiv cercetările experimentale asupra sensibilităţii auditive trebuie să ţină seama de efectele în plan subiectiv ale sunetelor. Astfel cercetările realizate într-un mediu total izolat fonic realizează un bun control al altor variabile dar, în schimb, induc subiectului o stare anxioasă greu de stăpânit. Pe acest fundal, dacă se adaugă şi absenţa ecoului asociată cu o hipersensibilizare în raport cu sunetele emise de propriul organism (puls, respiraţie) putem aprecia că se dezvoltă reacţii subiective ce prezintă implicaţii majore asupra comportamentului de răspuns al subiectului. Din acest motiv se impun măsuri speciale de pregătire a subiecţilor înainte de începerea experimentului propriu-zis.

Tehnici, procedee, aparate Diapazonul constituie un dispozitiv la îndemână, uşor de manevrat în

experimentele de laborator. Desigur că nivelul de precizie este mai scăzut se utilizează seturi de diapazoane construite astfel încât să emită sunete de o anumită frecvenţă. Tehnica examinării presupune prinderea capetelor diapazonului cu două degete şi eliberarea lor bruscă, în apropierea urechii subiectului. Subiectul având la îndemână un cronometru trebuie să îl pornească în momentul în care începe să audă sunetul şi să îl oprească în momentul în care nu mai aude sunetul. Pe această cale se poate evalua registrul acuităţii senzoriale acustice pentru variate lungimi de undă ale sunetelor. Desigur, cu cât timpul de audiţie este mai lung cu atât acuitatea auditivă este mai bună. Se realizează examinările la fiecare ureche în parte, iar în timp ce se examinează cu o ureche, cealaltă va trebui să fie acoperită sau astupată cu un dop de ceară. Se realizează mai multe încercări şi apoi se face o medie a acestora.

O serie de alte aparate clasice în laboratoarele de psihologie experimentală sunt prezentate în Al. Roşca (1971).

Generatorul de sunete este un dispozitiv electronic utilizat în vederea studiului pragurilor frecvenţei şi intensităţii. Avantajul acestui aparat este faptul că permite o modulare a registrului de frecvenţe şi intensităţi într-un spectru foarte larg. De asemenea, un alt avantaj îl constituie faptul că subiectul poate fi instruit să realizeze singur modularea anumitor caracteristici în vederea obţinerii unor indicaţii mai fine privitoare la resursele receptorului auditiv.

Audiometrul este un aparat utilizat atât în laboratoarele de fonoaudiologie în scop clinic – pentru determinarea tulburărilor auditive –, cât şi în laboratoarele de psihologie experimentală – pentru determinarea caracteristicilor acuităţii auditive. O condiţie importantă este asigurarea unui mediu izolat fonic, de dorit camere izolate fonic. Semnalele sonore pot fi transmise pe cale aeriană din surse amplasate în diferite poziţii faţă de ascultător, fie prin intermediul căştilor. Răspunsul este dat de către subiect fie pe cale verbală – la un microfon, fie prin apăsarea pe un buton de răspuns. Audiometrele moderne testează capacitatea aparatului auditiv şi prin preluarea vibraţiilor ce se transmit pe cale osoasă. Audiometrele permit evidenţierea rezultatelor prin intermediul audiogramelor care prezintă, într-o manieră grafică, performanţele auditive atât monaural cât şi binaural.



- 22 -

Senzaţiile vizuale: Pragurile vizuale Pragul minim absolut al sensibilităţii vizuale a fost măsurat pentru prima dată cu

o mare acurateţe de către Hecht, Schaler şi Pirenne în 1942 (după Bartlett, 1966; I. Ciofu, 1978). Cei trei autori au procedat în modul următor: se asigură subiectului în medie 30

min de adaptare la întuneric, apoi se proiectează timp de 1000

1 s un flash cu lungimea de

undă de 510 μm pe o arie retinală restrânsă la 10’, diametrul situat la 20º de axul orizontal în partea temporală. Cantitatea minimă de unităţi energetice care a provocat un răspuns senzorial a fost de 3,89 x 10-12 ergi.

Valoarea pragului minim pentru foveea centrală se poate determina la o lungime de undă de 560 μm, iar pentru zona periferică a retinei la 500 μm.

Partea periferică a retinei are o sensibilitate mai crescută la lumină ceea ce înseamnă că vederea fotopică (diurnă) realizată cu ajutorul celulelor cu cornuri are o sensibilitate mai scăzută la intensitatea luminii. După cum spunea fizicianul Arago „pentru a percepe un obiect foarte slab luminat aflat în apropierea pragului minim trebuie să nu-l priveşti” deci să nu fie fixat vizual, să nu fie proiectat pe fovee. Rezultă că celulele cu bastonaşe sunt mult mai sensibile la lumină şi că retina are o sensibilitate maximă la lumină în condiţii de obscuritate sau întuneric.

Determinarea pragului minimal absolut este dependent de mărimea suprafeţei receptorilor excitaţi, de regiunea retinei excitată, de durata stimulărilor şi a pauzelor dintre acestea.

Metoda mai sus prezentată este una cu caracter electrofiziologic şi implică aparatură şi procedee de lucru complicate. În cabinetele de oftalmologie precum şi în laboratoarele de psihologie experimentală expresia pragului minimal este acuitatea vizuală evaluată cu ajutorul tabloului octometric.

Tabloul octometric prezintă un şir de rânduri de litere, cifre, semne sau imagini diferite ca mărime de la aproximativ 90 mm la 5 mm. Pe tablou în mod obişnuit este specificată distanţa de la care subiectul trebuie şi poate să recunoască semnele pentru fiecare rând. Subiectul trebuie să citească literele sau să descrie semnele pe care i le arată examinatorul. Se coboară pe fiecare rând până când subiectul nu mai reuşeşte să identifice semnul sau literele respective. De exemplu, o persoană care este amplasată la o distanţă fixă de 5 m vede doar literele care în mod normal sunt văzute de la 20 m prezintă

următoarea acuitate vizuală: 25,041

205

====DdV . Examinarea trebuie să aibă loc în

condiţii de întuneric dar cu tabloul octometric bine iluminat. Se examinează fiecare ochi separat şi amândoi împreună.

Pragul diferenţial Determinarea pragului diferenţial vizual presupune factori şi dificultăţi mai

numeroase astfel trebuie să se ţină seamă de: – nivelul iluminării ochiului în momentul anterior; – tehnica utilizată; – forma câmpului vizual; – acuitatea focarului pe retină; – predispoziţiile individuale; – dispoziţia de moment;



- 23 -

– nivelul atenţiei; – atitudinea faţă de sarcină; – setul pregătitor.

Toţi aceşti factori se instituie în variabile de control implicate în determinarea pragului diferenţial.

Metoda cea mai frecvent utilizată în determinarea pragului diferenţial al sensibilităţii vizuale este cea a erorii medii. Valorile statistice confirmă constanta lui

Fechner şi nivelul unanim acceptat al pragului diferenţial vizual este de 100

1 . Se impune

precizarea că nu există creşteri constante ale valorii intensităţii care să reprezinte în acelaşi timp şi mărimi subiective constante. Din acest motiv, la o intensitate luminoasă extremă, orice adaos nu mai înseamnă din punct de vedere subiectiv nimic întrucât subiectul este „orbit” parţial sau total.

Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF) Termenul şi metoda au fost propuse de către fiziologul Allen în 1926. În cazul în care o sursă staţionară de lumină produce licăriri succesive, atunci

când intervalul dintre două licăriri succesive este de o secundă subiectul va percepe numai o serie de licăriri dar dacă intervalul dintre două licăriri succesive este redus treptat, la un moment dat, subiectul nu mai sesizează intervalele şi va relata existenţa unei lumini continue. Lungimea intervalului dintre licăririle succesive la care subiectul raportează perceperea unei lumini continui este numită frecvenţă critică de fuziune. Indicatorul FCF desemnează frecvenţa licăririlor periodice pe unitatea de timp dată. Cu cât este mai mare frecvenţa licăririlor cu atât este mai mic intervalul dintre licăririle succesive.

Determinarea FCF se realizează în două sensuri ascendent şi descendent pentru a surprinde mai bine capacitatea de fuziune a imaginilor pe retină.

În sens ascendent determinarea se realizează pornind de la o amplitudine mare şi frecvenţă scăzută care treptat se modifică prin scăderea amplitudinii şi creşterea frecvenţei licăririlor (c/s sau Hz) până în momentul în care subiectul relatează faptul că vede o lumină continuă. În sens descendent se porneşte de la o frecvenţă foarte ridicată, cu amplitudine scăzută ce apare ca lumină continuă şi treptat scade frecvenţa, creşte amplitudinea iar subiectul va trebui să relateze sau să semnaleze momentul în care vede o lumină discontinuă, licăritoare. Se consideră că limita de sus a FCF, care poate fi percepută, este dependentă mai ales de procesele fotochimice decât de cele corticale. FCF semnalată verbal nu corespunde cu cea stabilită obiectiv, electroencefalografic. Astfel pe cale verbală subiectul semnalează că fuziunea are loc la o frecvenţă mai mică (de exemplu 50 c/s) în timp ce la EEG este de 70 c/s. Din acest motiv se consideră că FCF este un indicator obiectiv al proceselor vizuale influenţate de anumite condiţii subiective cum ar fi: reducerea aportului de hrană, lezarea creierului, oboseala vizuală

În cercetările experimentale asupra FCF trebuie să se ţină seama de următorii factori (variabile) care influenţează dinamica FCF:

– intensitatea şi culoarea licăririlor, – durata licăririlor şi intervalul dintre ele, – vârsta subiecţilor (odată cu înaintarea în vârstă se constată o scădere a FCF), – starea subiectivă, în special oboseala vizuală, – temperatura ambiantă care poate influenţa ritmul reacţiilor fotochimice,



- 24 -

– ritmul biologic circadian, – zona retinală excitată, – viteza de recuperare a substanţei fotosensibile descompuse sub influenţa

luminii; s-a constatat că mărimea intervalului dintre licăriri afectează această viteză de recuperare.

Pentru determinarea FCF fizicianul Aubert a inventat aparatul numit Episcotister sub forma unui disc rotativ la nivelul căruia se putea regla proporţia de lumină care putea fi percepută. Atunci când discul este amplasat în faţa unei surse de lumină şi este rotit cu o viteză tot mai mare la început subiectul percepe o lumină intermitentă pentru ca pe măsură ce creşte viteza să se produc frecvenţa critică şi să semnaleze existenţa unei lumini continui.

În zilele noastre se utilizează aparate mai perfecţionate denumite Flicker bazate pe dispozitive electronice şi cuplate prin interfaţă la calculator. Spre exemplu, la aparatul Flicker oferit de către firma Viena Test Sistem subiectul priveşte în interiorul unui tub iar stimulul este reglat la parametrii constanţi în serii ascendente şi descendente, subiectul trebuind să semnaleze prin apăsarea pe un buton atunci când s-a produs modificarea de stare în frecvenţa de fuziune. Programul computerului procesează în timp real rezultatele şi oferă valorile statistice de bază, respectiv media şi abaterea standard a performanţelor subiectului. Măsurătorile se fac fie doar în sens ascendent sau doar în sens descendent, fie alternativ.

Tehnici şi aparatură Aparatul Flicker Studiul fuziunii Flicker are aplicatii variate in diferite domenii, precum:

psihologie clinică, farmaco – psihologie, psihiatrie, neurologie, gerontologie, ergonomie, psihologia muncii, psihologie sportivă, fiind folosit pentru determinarea frecvenţei fuziunii stimulilor vizuali prezentaţi în trei moduri diferite:

• frecvenţă crescătoare, • frecvenţă descrescătoare, • frecvenţă crescătoare şi descrescătoare.

Valoarea frecvenţei poate fi selectata la alegere dintre parametrii programului, cu prezentarea şirului fuziunii oscilatorii periferice extinse de la 10 - 80 Hz. Schimbarea frecvenţei se face în intervale de 0,1 Hz.

Echipamentul testului şi tubul de expunere, în special, au fost create în aşa fel încât să minimalizeze variabilele fiziologice sau de mediu nedorite. Stimularea luminoasă este emisă cu luminozitate constantă de un LED roşu. Un sistem de lentile acomodează ochiul la distanţe prin axe vizuale paralele. Structura stimulului luminos este sursa asigurării excitatiei intrafoveale.

Prin procedura de testare se controlează testul propriu-zis, se prezintă stimulii, se înregistrează reacţiile subiectului testat şi la sfârşit se stochează datele pe harddisk sau pe dischetă.

Pentru a familiariza subiectul cu procedeul de testare, exista o prima faza de pregatire in care este prezentata o lumina constantă. In a doua faza se va prezenta o oscilaţie de 10 Hz a luminii. Faza de pregatire pentru test conţine 5 cicluri (crescător, descrescător sau crescător / descrescător) ce au scopul de a familiariza subiectul cu procedeul de testare, fara a fi luate in consideratie in momentul evaluarii. Fiecare început



- 25 -

de ciclu este marcat de un semnal acustic lung de 50ms, urmat de un interval de 700ms. Apoi lampa stimulatoare este activată.

Măsurătoarea începe: - în modul crescător, cu frecvenţa selectata iniţial ce va creste continuu în

intervale de 0.1 Hz până când subiectul apasă unul din cele două butoane. Dacă nici unul dintre butoane nu este apăsat, ciclul se va opri la vârful şirului de frecvenţe selectat.

- în modul descrescător, cu vârful frecvenţei, care scade continuu în intervale de 0.1 Hz până când subiectul apasă unul din cele doua butoane sau este atinsa cea mai mică frecvenţă a şirului.

- în modul crescător/descrescător, cu cea mai joasă frecvenţă (secvenţă de frecvenţe crescătoare) şi continuă până când subiectul testat apasă unul din cele două butoane sau când este atinsa frecvenţa cea mai înaltă. Apoi secvenţa descrescătoare porneşte cu vârful frecvenţei si continua sa scada pana cand subiectul apasa o tasta sau este atinsa cea mai joasa frecventa a sirului.

Testul permite afisarea rezultatelor sub forma unui raport ce contine numele programului, identificarea TS (a subiectului testat, vârsta, sexul şi codul evaluării), data când testul a fost realizat, apoi frecvenţa realizată, valoarea medie şi abaterile standard ale valorii medii pentru fiecare ciclu măsurat.

De asemenea, frecvenţele realizate sunt reprezentate grafic într-o diagramă, în care punctele frecvenţelor singulare sunt unite cu linie continuă (ciclul crescător) sau linie punctată (ciclii descrescători), ce permite dobandirea unei imagini clare şi o recunoaşterea rapidă a frecvenţei de fuziune.



- 26 -

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

ABORDAREA EXPERIMENTAŢĂ A PERCEPŢIEI

Conţinuturi:

Metodologia abordării experimentale a percepţiei 2.1.1 Percepţia directă, percepţia indirectă 2.1.2 Percepţia înnăscută, percepţia dobândită

Percepţia subliminală Iluziile perceptive Efectele consecutive Aprehensiunea perceptivă Variabile experimentale Tehnici, procedee, aparate

Obiective: 1. Prezentarea metodologiei de abordare experimentală a percepţei 2. Prezentarea abordării experimentale a variatelor manifestări ale percepţiei 3. Prezentarea variabilelor şi tehnicilor experimentale în studiul percepţiei. Precerinţe: Nu este cazul. Expunere: 2.1 Metodologia abordării experimentale a percepţiei După cum am văzut în capitolul anterior dedicat senzaţiilor chiar şi la nivelul

celor mai simple senzaţii nu se poate vorbi despre o corespondenţă deplină între prezentarea stimulului, calităţile acestuia şi răspunsul subiectului. Acest fapt este cu atât mai bine pus în evidenţă în cazul percepţiei, experimentatorul speră ca subiectul să relateze ceea ce vede într-o manieră obiectivă în schimb acesta cel mai adesea spune ceea ce crede el că vede. În experimentele pe care le iniţiem în studiul percepţiei ne aşteptăm ca subiecţii să prezinte relatări obiective şi riguroase. Dacă avem aşteptări absolute, în această privinţă, vom constata că realitatea ne contrazice. Să luăm de exemplu o fotografie, o carte poştală ilustrată a unui oraş dintr-o zonă de munte. Prezentând această imagine ce are atribute bidimensionale vom constata că nici unul dintre subiecţii noştii nu întâmpină dificultăţi în a surprinde indicii de profunzime şi de a percepe în relief cu ajutorul unei imagini bidimensionale. Aceasta aduce în discuţie o primă problemă metodologică în studiul experimental al percepţiei şi anume relaţia dintre percepţia directă şi cea indirectă (B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes, 2005).

2.1.1. Percepţia directă – percepţia indirectă



- 27 -

Această polarizare metodologică îşi are originile într-o dispută mai veche de la începuturile psihologiei ştiinţifice, şi anume, cea a relaţiei dintre senzaţii şi percepţii. Dacă asociaţioniştii considerau că percepţia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale în schimb gestaltiştii apreciau că percepţia este primară în raport cu senzaţia şi rezultă din tendinţele înnăscute ale omului spre integralitate perceptivă şi spre alte calităţi ale percepţiei cum ar fi profunzimea. Mai târziu, această dispută, o regăsim în concepţiile a doi mari cercetători în domeniul percepţiei.

Gibson (1979) susţine că impresiile senzoriale oferă într-o manieră directă informaţii despre profunzime şi perspectivă. Perspectiva de abordare directă presupune că în procesul percepţiei omul captează informaţiile pe care le oferă mediul într-o manieră spontană, fără să reflecteze asupra lor.

Gregory (1970) afirmă că în procesul percepţiei se produce o interpretare a informaţiei în vederea elaborării impresiei de adâncime şi perspectivă. De aici rezultă o perspectivă de abordare indirectă în conformitate cu care percepţia adâncimii, profunzimii, distanţelor, perspectivei se realizează pe baza experienţei anterioare prin utilizarea diferiţilor indici asupra acestor calităţi perceptive. Atunci când ne propunem să investigăm aceste calităţi ale percepţiei va trebui să definim contribuţia celor două forme de percepţie.

Această controversă între abordarea directă şi indirectă se regăseşte în psihologia cognitivă în termenii de procesare perceptivă de tip top-down (directă) şi bottom-up (indirectă).

Percepţia directă se realizează în baza unei procesări a informaţiei senzoriale direcţionată de date. Este o procesare de tip inductiv, care porneşte de la baza de date de tip senzorial şi ajunge la elaborarea unor percepţii mai complexe rezultate din integrarea informaţiei senzoriale. Cu alte cuvinte se accentuează rolul senzaţiei ca fundament şi factor determinant al percepţiei.

Percepţia indirectă este rodul unei procesări perceptive orientată de sus în jos, respectiv de la concepte, experienţe şi indici ai profunzimii şi perspectivei. Este o procesare dirijată conceptual într-o manieră deductivă. Cu alte cuvinte, informaţiile despre profunzime şi perspectivă sunt deduse chiar dacă acestea nu există în realitate.

În studiul experimental al variatelor manifestări ale percepţiei putem constata implicarea celor două mecanisme explicative. Un prim exemplu sunt figurile imposibile (Atenţie! Se vor pune ilustraţii.). În cazul acestor figuri, la o primă privire (directă), ne lăsăm înşelaţi de informaţia senzorială şi acceptăm drept veridice informaţiile prezentate. Apoi, în baza unui proces de decentrare perceptivă (J. Piaget) prin intervenţia mecanismelor cognitive realizăm o interpretare adecvată a informaţiei.

Un alt exemplu îl constituie fenomenul de constanţă a mărimii care apare atunci când utilizăm indici de profunzime pentru a aprecia distanţa dintre noi şi un obiect perceput. În acest caz percepţia directă ar trebui să creeze probleme serioase întrucât imaginea formată pe retină este cu mult mai mică pentru obiectele îndepărtate decât pentru cele îndepărtate. Cu toate acestea raporturile perceptive funcţionează corect şi evaluăm adecvat constata de mărime a obiectelor. În fenomenul de constanţă a mărimii sau a formelor sunt implicate două categorii de mecanisme care exprimă foarte bine interacţiunea dintre percepţia directă şi percepţia indirectă. În prima categorie de mecanisme intră procesele retinale şi mecanica oculară care priveşte acomodarea ochiului în raport cu distanţa. Aceste procese fiziologice permit o evaluare adecvată a constanţei



- 28 -

în limitele unor distanţe mici de până la 23 de metri. La distanţe mai mari intervine percepţia indirectă dirijată de experienţa anterioară şi de indicii de profunzime şi de perspectivă pe care îi acumulăm începând de la naştere.

Un alt exemplu din care deducem raporturile dintre percepţia directă şi cea indirectă îl reprezintă iluziile ce derivă din perceperea perspectivei. O iluzie clasică în acest fel este cea a şinelor de cale ferată care dau senzaţia că se unesc. Cercetările experimentale au încercat să analizeze mecanismele perspectivei prin utilizarea unor iluzii care provoacă erori puternice de percepţie. Aşa este cazul camerei trapezoidale utilizate de către Kilpatrick (1952). Imaginea prezintă o încăpere rectangulară cu două ferestre egal distanţate de privitor. Cu toate acestea cele două persoane prezente în fiecare fereastră apar ca fiind foarte diferite ca mărime. Efectul este dat de forma trapezoidală a camerei astfel încât persoana aflată în stânga imaginii apare în depărtare şi mică de dimensiuni, iar persoana care apare în dreapta imaginii apare în apropiere şi de dimensiuni mari. Diferite alte iluzii exploatează sugestiile de perspectivă şi demonstrează, în acelaşi timp, relaţia dintre percepţia directă şi cea indirectă. Adevărul este că majoritatea percepţiilor implică o interacţiune între abordarea directă şi cea indirectă.

Psihologia cognitivă a demonstrat în mod convingător acest aspect. Să luăm

următorul exemplu: ŞA/–\ M/–\T Dacă vom prezenta aceşti stimuli verbali vom constata că majoritatea covârşitoare

a oamenilor nu vom avea dificultăţi să citească de prima dată corect şah mat, cu toate că nici litera h, nici litera a nu apar în această configuraţie. Percepţia acestor litere în fiecare dintre cuvinte este determinată atât de literele înconjurătoare (percepţie directă, senzorială, de tip jos-sus) cât şi de ceea ce oameni ştiu despre cele două cuvinte în limba română (percepţie indirectă, de tipul sus-jos). Cercetările lui Mc. Clelland şi Rumelhart (1981) au identificat trei niveluri de procesare perceptivă: nivelul particularităţilor sau de aspect exterior în care contează aspectul, înfăţişarea unei litere; nivelul literei unde unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia specifică şi nivelul cuvântului în care elementele sunt activate de unităţile literei. Astfel, imediat ce unitatea de cuvânt este activată de litere atunci ea, la rândul ei, reactivează literele. Acest model al conexiunii inverse, între procesarea directă şi cea indirectă, este un model circular care dovedeşte interacţiunea dintre cele două tipuri de prelucrări perceptive. Într-o manieră mai analitică, se poate spune că, literele sunt activate poziţie cu poziţie simultan apoi nivelul particularităţilor (aspectul exterior) sau mesajul vizual activează detectorii de trăsături care vor activa detectorii de litere ce se inhibă reciproc, poziţie cu poziţie. În continuare detectorii de litere stimulează recunoaşterea cuvântului care conţine acele litere. La rândul lor unităţile de cuvânt se inhibă reciproc una pe alta astfel încât cuvântul perceput este acela al cărui nivel de stimulare este mai înalt decât al altor unităţi de cuvânt.

2.1.2. Percepţie înnăscută – percepţie dobândită Problema relaţiei dintre înnăscut şi dobândit în percepţie se subordonează şi ea

primei direcţii metodologice care se referă la relaţia dintre percepţie directă – percepţie indirectă. În fapt, această problemă se reduce la reliefarea rolului experienţei anterioare şi a factorilor înnăscuţi în percepţie. Încercând o abordare dintr-o perspectivă istorică va



- 29 -

trebui să ne referim pentru început la teoria empirică a lui Helmholtz care aprecia că toate impresiile noastre despre profunzime sunt rezultatul experienţei anterioare. Atunci când percepem o scenă vizuală nouă tindem să o interpretăm printr-un proces de inferenţă cu ajutorul căruia deducem impresiile de perspectivă pe care le sesizăm în baza unor indici sau a unor „deducţii inconştiente”, cum le numea Helmhotz, care apar rapid, fără o gândire conştientă în baza unui automatism vizual. Acest mod de a aborda percepţia ca rezultat al unor experienţe dobândite este superpozabil cu modelul percepţiei indirecte dirijate de date, a procesării de tip „sus-jos”.

La polul opus se află teoria nativistă proprie curentului gestaltist şi care considera că oamenii manifestă o tendinţă înnăscută spre a percepe aspectele de profunzime, perspectivă. Cel mai sugestiv experiment invocat este cel realizat de către Gibson şi Walk (1960) cunoscut sub numele de „prăpastia vizuală”. Dispozitivul este compus dintr-o platformă centrală flancată pe ambele laturi de câte o placă orizontală din sticlă. Sub sticlă, dar numai pe o latură, se află un spaţiu gol (prăpastie vizuală). Suprafeţele văzute prin sticlă au un desen caroiat. În experimentele lor autorii au utilizat variate animale şi bebeluşi. Problema pe care şi-au pus-o autorii este dacă animalele terestre manifestă o reacţie înnăscută la profunzime sau dacă această reacţie este învăţată. S-a constatat că la puii de găină, miei, capre, pisici, maimuţe şi la copiii mici se manifestă o tendinţă clară de oprire în faţa prăpastiei vizuale. Copiii mici, îndemnaţi de către mama lor, se vor deplasa totuşi şi deasupra prăpastiei vizuale. Pentru a demonstra că profunzimea declanşează automat reacţii de teamă animalelor s-a modificat experimentul astfel încât animalele au fost puse să stea pe sticla de deasupra prăpastiei vizuale dar având o scândură opacă amplasată direct sub suprafaţa transparentă pe care stăteau ele. Câtă vreme scândura rămânea nemişcată, animalele erau liniştite, dar imediat ce era mişcată dădeau semne de panică. La fel copiii care puteau să-şi vadă mamele de partea cealaltă a prăpastiei vizuale începeau să plângă atunci când situaţia le provoca frică. Se pare că aceste reacţii sunt cu adevărat înnăscute pentru animalele terestre deoarece apare chiar şi la animalele crescute pe întuneric până la vârsta când se pot deplasa. Un aspect particular a rezultat din experimentele făcute pe şobolani şi pisici. Aceste animale nu manifestau reacţii de panică la traversarea prăpastiei vizuale deoarece, utilizând palparea cu ajutorul mustăţilor a suprafeţei de sticlă, se deplasau mai prudent dar totuşi se deplasau. În schimb, dacă li s-au tăiat mustăţile, reacţia de panică s-a manifestat la fel ca şi la celelalte animale. Acest experiment este sugestiv pentru a demonstra reacţiile de panică ale celor mai mulţi oameni faţă de adâncime, cădere în gol sau faţă de cutremur. Faptul că atâţia oameni practică alpinismul, zborul la înălţime, paraşutismul, plonjările cu coarda sau că în zonele marcate de dese cutremure oamenii manifestă reacţii de panică mai scăzute sugerează că factorii nativi nu acţionează în mod absolut şi că cele mai multe dintre actele noastre perceptive constituie rezultatul unei interacţiuni complexe între componentele native şi cele dobândite.

În urma acestei discuţii privitoare la percepţia directă-indirectă, înnăscută-dobândită rezultă că o dispută exhaustivă privitoare la relaţia dintre senzaţii şi percepţii este neproductivă. Nimeni nu poate pune în discuţie autonomia funcţională a celor două procese şi specificitatea lor. În concluzie, putem încerca o definiţie a percepţiei mai apropiată de realitatea acestor interacţiuni: definim percepţia ca proces psihic de integrare a informaţiei senzoriale într-o imagine cu sens pentru subiect.



- 30 -

2.2 Percepţia subliminală Investigarea percepţiei subliminale trebuie să răspundă la următoarele întrebări: 1. În ce măsură stimulii pot fi percepuţi subconştient şi dacă există sau nu

percepţie subliminală? 2. Care sunt diferenţele dintre percepţia conştientă şi cea subconştientă? 3. Care este durata de influenţă a stimulilor subliminali? Diverse studii au încercat să dovedească existenţa percepţiei subliminale prin

demonstrarea faptului că stimulii sunt percepuţi atunci când subiecţii nu sunt conştienţi de aceşti stimuli. În principiu, se urmăreşte stabilirea condiţiilor în care nu apare percepţia conştientă şi apoi demonstrarea percepţiei stimulilor în aceste condiţii. Cele mai frecvente metode pentru stabilirea acestui fapt au fost rapoartele verbale şi măsurarea obiectivă a comportamentului.

Rapoartele verbale constituie expresia unei evaluări introspective a nivelului de conştientizare. Probabil că cel mai vechi experiment, de acest tip, a fost realizat de către Boris Sidis la Universitatea Harvard, în 1898. El a prezentat subiecţilor cartoane ce conţineau o singură cifră sau literă. Subiecţii erau plasaţi foarte departe de aceşti stimuli astfel încât conţinutul nu se afla în câmpul lor vizual; ei vedeau ceva nedefinit, chiar un punct, iar unii subiecţi au reclamat că nu pot vedea nimic. Apoi, Sidis le-a cerut să spună ce era scris pe cartoane şi proporţia răspunsurilor corecte a fost semnificativ mai mare decât ar fi fost normal să fie în baza întâmplării. Sidis a concluzionat că există un nivel de conştiinţă care percepe şi stimuli de care eul nostru nu este conştient.

Şi alţi cercetători au ajuns la rezultate similare cu cele ale lui Sidis: Peirce şi Jastrow (1884), Stroh, Shaw şi Washburn (1908). Rezultatele acestor cercetări demonstrează că subiecţii pot face discriminări perceptive adecvate chiar dacă nu au percepţii conştiente care să le ghideze alegerile. Totuşi, ideea că rapoartele verbale, evaluarea introspectivă ar fi un indicator valid pentru experienţa perceptivă subliminală a fost supusă unor serioase semne de întrebare. Motivul cel mai des invocat a fost că modul în care subiecţii relatează o experienţă conştientă nu poate fi controlat. Respectiv, faptul că, relatările ce indică absenţa unor experienţe conştiente relevante pot sugera cel mult o manifestare individuală a modului în care percepţiile ne orientează comportamentul şi nu o absenţă reală a percepţiei conştiente.

Indicatorii comportamentali ai nivelului de conştientizare au intrat în atenţia psihologilor în cercetările desfăşurat în anii ’70 şi ’80 ai secolului al XX-lea: Balota (1983), Eich (1984); Fowler, Woldford, Slade şi Tassinary (1981); Marcel (1974/1983); McCauley, Parmelee, Sperber şi Carr (1980). Rezultatele acestor studii sugerează că stimulii sunt percepuţi în anumite condiţii care nu permit discriminarea între stimuli alternativi. Aceste studii au pornit de la premisa că incapacitatea de a discrimina între stimuli indică absenţa totală a percepţiei conştiente. Această ipoteză s-a dovedit a fi plauzibilă şi rezultatele au oferit dovezi convingătoare pentru existenţa percepţiei subliminale.

Un exemplu relevant este studiul realizat de către Kunst-Wilson şi Zajonc, în 1980. Cei doi cercetători au încercat să demonstreze faptul că stimulii percepuţi subconştient tind să influenţeze reacţiile afective consecutive. Proiectul lor experimental pornea de la ipoteza că preferinţa pentru anumiţi stimuli se poate baza pe evenimente percepute subconştient. În cadrul experimentului subiecţilor li s-au prezentat 10 forme



- 31 -

geometrice, neregulate, lipsite de semnificaţie. Fiecare figură a fost prezentată la tahistoscop timp de 1 ms, condiţie în care nici un subiect nu a raportat că ar fi perceput ceva. Apoi, în partea a doua a experimentului, s-a trecut la o sarcină de recunoaştere forţată ca indicator al conştientizării şi una de preferinţă forţată ca indicator al percepţiei subliminale. În ambele sarcini subiecţilor li s-a prezentat 10 perechi de figuri cu fiecare pereche constând dintr-o figură veche (care a fost prezentată la tahistoscop) şi una nouă (adăugată). În sarcina de recunoaştere forţată subiecţii au fost solicitaţi să aleagă o singură figură dintr-o pereche, figură pe care au „văzut-o” în expunerea iniţială. Pentru sarcina de preferinţă forţată subiecţii au fost solicitaţi să selecteze figura preferată. Rezultatele au demonstrat că subiecţii au răspuns la aceste sarcini mai bine decât în cazul unei alegeri bazată pe simpla probabilitate: 50% răspunsuri corecte pentru sarcina de recunoaştere forţată şi 60% răspunsuri corecte pentru sarcina de preferinţă forţată.

Mai sugestiv dar mai simplu este experimentul realizat de către R. Fowler (1981). Acesta a prezentat subiecţilor la tahistoscop mai întâi un mesaj subliminal cu un singur cuvânt: lodge (adăpost). Apoi, a expus supraliminal două cuvinte: hotel şi book sarcina subiecţilor a fost să menţioneze care dintre aceste două cuvinte are aceeaşi semnificaţie cu mesajul subliminal. Procentul de răspunsuri corecte a fost foarte ridicat: 95%. Concluzia autorului a fost că se poate vorbi despre o procesare semantică a mesajului subliminal.

Dar poate că cel mai sugestiv experiment ce utilizează indicatori comportamentali obiectivi ai conştientizării este cel propus de către Lazarus şi McCleary (1951). Cei doi autori au prezentat subiecţilor o listă cu 10 cuvinte fără înţeles., iar la 5 din aceste cuvinte în momentul prezentări au asociat şi un mic şoc electric. La o prezentare ulterioară a celor 10 cuvinte fără şoc electric a constatat o manifestară electrodermală puternică pentru cele 5 cuvinte ce au fost însoţite iniţial de şocul electric. În schimb, timpul de recunoaştere nu a crescut. Cei doi autori au introdus în psihologie termenul de subception (percepţie subliminală) şi au susţinut că experimentul lor demonstrează existenţa unei percepţii subliminale independente de mecanismele de apărare perceptivă.

În încercarea de explicare a mecanismelor percepţiei subliminale sunt autori care şi-au propus să depăşească explicarea simplistă prin mecanismele de apărare perceptivă. Wiener şi Schiller (1960); Wiener şi Kleespies (1968) susţin că identificarea unui cuvânt nu se supune legii „tot sau nimic”. Într-o prezentare rapidă a unui cuvânt subiectul utilizează indici de recunoaştere (câteva litere) înainte de a identifica cuvântul. Această informare parţială poate fundamenta decizia de a împiedica orice percepţie ulterioară a cuvântului afectogen. Aceşti indici parţiali sunt suficienţi pentru a declanşa o reacţie electrodermală înainte chiar de a recunoaşte cuvântul. De altfel, în 1956, Eriksen considera că răspunsul verbal trebuie să fie asociat cu răspunsul electrodermal în demonstrarea existenţei percepţiei subliminale. Este foarte adevărat că diferenţele calitative dintre cei doi indicatori sunt majore: reacţia electrodermală este mult mai puţin precisă şi nu realizează distincţii calitative între stimuli ci doar de intensitate afectogenă; în schimb răspunsul verbal presupune conştientizare, evaluare, raportare precisă.

Dacă punem problema unor indicatori obiectivi comportamentali şi dacă aceşti indicatori există înseamnă că percepţia subliminală prezintă consecinţe, efecte constatabile asupra comportamentului.

Influenţa percepţiei subliminale asupra reacţiilor afective a fost demonstrată într-un experiment realizat de către Zajonc şi Murphy (1993). În cadrul experimentului



- 32 -

subiecţilor le-au fost prezentate în mod vizibil ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să evalueze pe o scală în cinci trepte dacă aceste figuri reprezentau ceva „rău” sau ceva „bun”. Subiecţii au fost împărţiţi în două grupuri. Primului grup, imediat după fiecare ideogramă i-a fost prezentată o figură umană zâmbitoare sau înfricoşătoare, pentru o durată foarte scurtă de 4 ms (4 miimi de secundă). Pentru al doilea grup, timpul de prezentare al figurilor umane a fost de 1 s, suficient pentru ca acestea să fie percepute conştient. Subiecţilor din al doilea grup li s-a cerut să ignore feţele umane şi să se concentreze numai asupra evaluării ideogramelor. Rezultatele experimentului au arătat următoarele: doar în prezentarea pentru foarte scurt timp a figurilor umane se constată influenţa asupra modului de evaluare a ideogramelor; astfel, atunci când subiecţii nu sunt conştienţi de prezentarea acestor figuri par să fie mai mult influenţaţi de ele şi tind să evalueze ideogramele ca fiind „bune” dacă sunt urmate de o faţă zâmbitoare şi „rele” dacă sunt urmate de una înfricoşătoare. În situaţia în care figurile umane au fost percepute conştient subiecţii au reuşit să le ignore şi să nu se lase influenţaţi de ele în evaluarea ideogramelor. Acest experiment demonstrează că percepţia subliminală exercită o influenţă calitativă semnificativă asupra reacţiilor afective faţă de percepţia conştientă.

În ceea ce priveşte natura procesării şi codurile dominante în percepţia subliminală este semnificativ să amintim experimentul lui Groeger (1984). Acesta a utilizat stimuli vizuali având un singur cuvânt ţintă la fiecare sesiune experimentală şi solicitând subiecţilor să selecteze acest cuvânt dintr-o matrice de 24 de cuvinte prezentată imediat după cuvântul ţintă. Important de reţinut pentru proiectul experimental este faptul că matrice nu conţinea niciodată cuvântul ţintă prezentat efectiv. Matricea cuprindea cuvinte care erau similare din punct de vedere semantic precum şi cuvinte care erau similare din punct de vedere structural cu cuvântul ţintă. De exemplu, dacă era prezentat cuvântul town (oraş) ca şi cuvânt ţintă, un echivalent semantic putea fi cuvântul city (oraş) şi unul structural time (timp). S-a constatat că, în situaţiile în care cuvântul ţintă era prezentat pentru o durată foarte scurtă, astfel încât subiecţii să nu fie conştienţi de el, se realiza o alegere pe baza similarităţii semantice. În schimb, dacă era prezentat o durată suficientă pentru a fi perceput conştient alegerea era bazată pe similaritate structurală. Autorul a replicat acest experiment utilizând stimuli auditiv şi rezultatele au fost asemănătoare. Concluzia este că în percepţia subliminală se realizează o procesare semantică.

Dirijarea comportamentului cu ajutorul percepţiei subliminale constituie una dintre convingerile puternice legate de această formă a percepţiei. Mulţi consideră că informaţiile percepute la nivel subconştient provoacă reacţii automate ce nu pot fi controlate de persoana care le percepe. În schimb, percepţiile conştiente ne-ar permite să utilizăm informaţiile percepute pentru a acţiona asupra lumii şi a produce efecte constatabile. S-a conturat astfel o direcţie de cercetare privitoare la consecinţele pasive şi active ale percepţiei.

Într-un experiment realizat de către Merikle şi Joordens (1997) a fost prezentat un singur cuvânt într-o singură sesiune experimentală şi calitatea perceptivă a acestuia a fost controlată de timpul de expunere. Durata a fost fie scurtă, de 50 ms astfel încât să se realizeze o percepţie subconştientă, fie destul de lungă, de 150 ms astfel încât majoritatea stimulilor să fie percepuţi conştient. După prezentare subiecţii au realizat o probă de memorie şi li se dădeau drept punct de sprijin primele trei litere ale cuvântului şi li se



- 33 -

cerea să completeze această secvenţă de litere cu orice cuvânt ce le trece prin minte cu excepţia celui prezentat anterior. S-a constatat că subiecţii care fuseseră stimulaţi o durată scurtă de timp au întâmpinat greutăţi în a urma instrucţiunilor, pe când, în cazul în care durata de expunere a fost de 150 ms subiecţii au reuşit să excludă cuvântul afişat înainte.

Un alt exemplu ilustrativ pentru modul în care percepţia subliminală provoacă reacţii automate, iar cea conştientă permite oamenilor să îşi modifice reacţiile, îl constituie experimentele care arată că predicţia pe baza redundanţei stimulului survine numai dacă stimulii percepuţi sunt conştientizaţi. O serie de experimente realizate de Cheesman şi Merikle (1986); Merikle şi Cheesman (1987); Merikle şi colab. (1995) au drept punct de pornire comun celebrul experiment realizat de către Stroop (1935). Efectul Stroop rezultă din conflictul culoare-cuvânt în condiţiile în care subiectul vede o listă de cuvinte scrise în culori diferite şi i se cere să numească rapid culoarea fiecărui cuvânt în condiţiile în care, spre exemplu, cuvântul „verde” este scris cu roşu. Acest conflict determină o latenţă a răspunsurilor mai mare spre deosebire de situaţia în care există o convergenţă între cuvânt şi culoarea care-l desemnează (spre exemplu, „albastru” scris cu albastru). Autorii amintiţi mai sus au procedat, pentru început, la prezentarea fie a cuvântului ROŞU, fie a cuvântului VERDE în două variante: cu timp suficient pentru a fi percepute conştient şi cu o expunere foarte scurtă fără să fie percepute conştient. În continuare, subiecţilor le era prezentată o pată de culoare fie roşie, fie verde şi sarcina subiecţilor era de a numi cât mai repede pata de culoare. S-a constatat că răspunsul este mai dificil atunci când culoarea este precedată de cuvântul care desemnează o altă culoare. Foarte interesant este faptul că acest efect se manifestă independent de durata de afişare a cuvântului. Aceste rezultate oferă un argument în plus în sprijinul teoriei că percepţia subliminală provoacă reacţii automate.

Un alt aspect pe care cercetătorii l-au avut în vedere în studiul percepţiei subconştiente este influenţa contextului în care sunt percepute obiectele sau evenimentele. Marcel (1980) a avansat ipoteza conform căreia influenţa contextului asupra percepţiei este limitată la informaţia percepută conştient. Pentru a verifica această ipoteză Marcel a realizat un proiect experimental în cadrul căruia a prezentat subiecţilor secvenţe de trei cuvinte: primul cuvânt din serie era contextual, al doilea era polisemantic, cu două semnificaţii iar al treilea era un cuvânt ţintă, cuvânt legat de unul dintre cele două sensuri ale cuvântului polisemantic. Cuvintele contextuale au făcut posibilă direcţionarea interpretării cuvântului polisemantic şi ipoteza lui Marcel era doar că percepţia conştientă a cuvintelor contextuale este de natură să influenţeze interpretarea stimulului polisemantic. În absenţa conştientizării semnificaţiile multiple ale cuvântului polisemantic ar fi activate. Pentru a demonstra dacă erau activate ambele semnificaţii ale stimulului polisemantic sau numai una a fost utilizat timpul de reacţie la cuvântul ţintă. rezultatele au validat ipoteza conform căreia numai cuvintele contextuale, percepute conştient influenţează interpretarea cuvântului polisemantic. concluzia acestui experiment este că percepţia conştientă a unui stimul este influenţată de context iar cea subconştientă conduce la reacţii automate relativ independente de context.

Ultima întrebare propusă, la începutul discuţiei noastre, privitoare la percepţia subconştientă se referea la durata influenţei stimulilor percepuţi subconştient. În cele mai multe dintre experimente memorarea informaţiilor percepute la nivel subconştient a fost efectuată la intervale foarte scurte de secunde sau minute, ceea ce limitează posibilitatea generalizării rezultatelor. E greu de spus, în baza acestor experimente, cât de



- 34 -

lungă poate fi durata acestei influenţe asupra comportamentului persoanelor supuse stimulilor subliminali.

Fenomenul Poetzl a căpătat notorietate în urma cercetărilor întreprinse de Poetzl (1960, 1971). Autorul a studiat impactul percepţiei subliminale asupra conţinutului manifest al viselor. În cadrul experimentul, subiecţilor le-a fost prezentate figuri complexe ce reprezentau scene naturale pentru o durată foarte scurtă de timp (100 ms). Poetzl a măsurat reconstrucţia conştientă a acestor scene naturale după expunerea stimulilor cerând subiecţilor să descrie sau să deseneze ceea ce au văzut. Apoi, cercetătorul le-a cerut să îşi noteze detaliat visele pe care le aveau în timpul nopţii şi să revină a doua zi cu aceste descrieri. S-a constatat că descrierea viselor conţinea foarte multe elemente comune cu stimulii prezentaţi. Concluzia cea mai importantă a acestui experiment este că informaţiile percepute la nivel subconştient pot fi păstrate în memorie pentru mai multe ore. Alte cercetări au demonstrat că reconstrucţia imaginilor prezentate subliminal este mai bună dacă subiecţii sunt angajaţi ulterior într-o sesiune de asociaţii libere înainte de a trece la reconstrucţia din perioada visului.

Cercetătorii şi-au pus problema în ce măsură anumite evenimente, stimuli la care subiectul este supus într-o stare de absenţă a controlului conştient, se pot instala în memorie şi pot fi reamintite după un timp mai îndelungat. Astfel au fost găsite dovezi pentru menţinerea în memorie a informaţiilor percepute în timpul anesteziei. Merikle şi Daneman (1966, 1998) sunt optimişti în această privinţă considerând că informaţiile percepute subconştient pot să-şi menţină persistenţa în memorie pe o perioadă mai lungă de 24 ore. O problemă delicată a studiilor efectuate până acum este că stimulii folosiţi nu au avut nici o relevanţă personală pentru subiecţi aflaţi sub anestezie. Putem cita un singur experiment, în literatura de specialitate, care afirmă că stimulii cu grad de relevanţă personală au un impact pentru o perioadă de timp considerabilă. Levinson (1965) descrie un astfel de experiment. În timpul intervenţiei chirurgicale, cu subiectul aflat sub anestezie, experimentatorul a simulat o situaţie de criză spunând următoarele: „Un moment! Pacientul acesta nu-mi place cum arată. E cam albastru! Să îi dăm mai mult oxigen.” Toţi cei zece pacienţi s-au recuperat foarte bine din punct de vedere medical. La o lună după intervenţie, patru dintre ei îşi aminteau foarte exact respectivul incident şi alţi patru subiecţi şi-au amintit câte ceva despre acest incident; două persoane nu şi-au amintit nimic.

2.3 Iluziile perceptive Gregory (1973, 1980) ca reprezentant al tradiţiei empiriste lansate de către

Helmholtz prezintă o abordare diferită de cea a lui Piaget. El concepe iluzia drept un eşec comparabil celui la care ajunge uneori cercetarea ştiinţifică. O percepţie poate fi falsă deoarece se bazează pe ipoteze greşite sau pentru că recurge la o argumentaţie eronată. Cu toate acestea nu toate iluziile derivă dintr-o ipoteză greşită întrucât unele au la bază tulburări de ordin fiziologic cum ar fi paralizii ale sistemului oculomotor. Sunt şi iluzii cu origine fiziologică dar care nu au nimic patologic. Gregory vorbeşte despre trei categorii de astfel de iluzii:

– iluzii datorate adaptării fiziologice cum ar fi efectele consecutive de mişcare, de temperatură şi de culoare;



- 35 -

– iluzii datorate funcţionării inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi iluzia autocinetică;

– iluziile datorate intervenţiei inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi mişcarea aparentă.

Făcând aceste precizări, Gregory încearcă să asigure o definire operaţională corectă teoriei sale asupra iluziilor ca efect al unor ipoteze perceptive eronate. Aceste ipoteze perceptive eronate ar rezulta din strategii cognitive eronate şi nu din motive de ordin fiziologic.

Tipologia iluziilor perceptive, după Gregory 1. Iluzii datorate unei procesări inadecvate a datelor. O serie de iluzii optico-

geometrice cum ar fi Müller-Lyer şi Ponzo s-ar explica prin funcţionarea greşită a mecanismului constanţei perceptive datorită prezenţei indicilor de adâncime la nivelul stimulilor. În cazul unei procesări directe subiectul este tributar acestor indici fără să ia în considerare ipoteza de distanţă. Din acest motiv se impune şi o procesare indirectă, descendentă. De exemplu, în cazul cubului lui Necker se compară dimensiunea faţetei văzută ca mai îndepărtată cu dimensiunea faţetei văzută ca mai apropiată şi se observă inevitabil că cea mai îndepărtată pare mai mare. O inversare perceptivă a acestor raporturi antrenează o corectare a dimensiunilor aparente.

2. Iluzii datorate incapacităţii de a extrage din stimul o ipoteză privitoare la natura obiectului. Un exemplu îl constituie falsele ipoteze născute din încercarea de a identifica figuri lacunare cum sunt cele ale lui Street. Un alt exemplu sunt formele percepute în planşele testului Rorschach.

3. Iluzii datorate unor legi înşelătoare. Apar atunci când avansăm ipoteze false neglijând schimbările intervenite şi ne servim de ipoteze care au fost corecte într-o situaţie trecută. De exemplu, atunci când urmărim cu privirea un obiect acesta tinde să ocupe o poziţie relativ staţionară pe retină. Dacă vom face acelaşi lucru pentru o imagine consecutivă aceasta ne va apărea în mişcare. Cu alte cuvinte aplicăm o lege care nu există decât pentru obiecte reale la un obiect care nu există în realitate.

4. Iluzii datorate unor articulări greşite a datelor senzoriale şi a faptelor obiective. Unele iluzii sunt produse de ipoteze ce se sprijină pe probabilităţi. De exemplu, în iluzia greutăţii probabilitatea ca un obiect mai mare ca dimensiuni să fie mai greu îl face să fie perceput ca fiind mai uşor decât este în realitate.

5. Iluzii bazate pe ambiguitate. Figurile ambiguii declanşează ipoteze perceptive incompatibile şi echiprobabile cum ar fi de exemplu figura vază-profil a lui Rubin. În acest caz asistăm la schimbări perceptive spontane care denotă mecanismele selectivităţii perceptive în relaţia obiect-fond.

6. Iluzii bazate pe paradox. Paradoxul rezultă din suprapunerea unor concepte incompatibile. În plan perceptiv se pot elabora imagini paradoxale denumite figuri imposibile cum ar fi furca cu două sau trei braţe sau triunghiul imposibil. Aceste figuri paradoxale sunt posibile pentru că desenul poate fi compus din indici perceptivi incompatibili.

7. Iluziile generate de creativitate cum ar fi iluzia contururilor imaginare, concepută de către Kanisza. Gregory consideră că absenţa unei părţi presupuse din planul îndepărtat indică mascarea cercurilor de către o formă apropiată.



- 36 -

2.4 Efectele consecutive

Procesul adaptării senzoriale provoacă diminuarea sensibilităţii în condiţiile unei stimulări prelungite. La încetarea stimulării se constată aşa numitele efecte consecutive, un gen aparte de iluzii perceptive. Cele mai interesante fenomene consecutive le regăsim în percepţia culorilor: adaptarea cromatică realizată de timp de cca. un minut prin privirea unei imagini colorate este urmată de o scurtă imagine consecutivă pozitivă de aceeaşi culoare cu cea văzută în faza anterioară manifestată ca o persistenţă a senzaţiei cromatice. Apoi, urmează o imagine complementară corespunzătoare culorii complementare. Acest efect consecutiv poate fi de durată mai lungă şi este relevant în privinţa consecinţelor adaptării sau a oboselii selective a receptorilor cromatici.

În ceea ce priveşte efectele consecutive cromatice, primele cercetări remarcabile aparţin tot lui W. Köhler, din 1962 (după Delorme, 1994). În experimentul său a realizat o adaptare cromatică de lungă durată obligând subiectul să poarte ochelari bicolori timp de 60 de zile. Fiecare lentilă avea o jumătate galbenă şi una albastră; cele două jumătăţi erau distribuite la fiecare lentilă dreapta – galben, stânga – albastru. În aceste condiţii când subiectul priveşte spre dreapta vede în albastru, iar când priveşte spre stânga vede în galben. După ce s-a renunţat la purtarea ochelarilor s-a constatat un efect cromatic de tip complementar a cărui natură depindea de direcţia privirii: când subiectul privea spre dreapta el vedea mai întâi în galben, iar când privea spre stânga vedea în albastru. S-a produs un efect consecutiv de tip complementar fenomenului adaptării.

Un alt experiment remarcabil amintit de Delorme aparţine lui McCollough (1965). Acesta a prezentat alternativ un pătrat format din dungi verticale portocalii şi negre şi un altul din dungi orizontale albastre şi negre. Fiecare stimul a fost prezentat timp de 10 secunde şi apoi subiectul este solicitat să exploreze ansamblul figurii cuprinzând cele două pătrate. La 10 minute după această alternare i le prezintă din nou dar dungile orizontale şi verticale sunt albe şi negre. Efectul consecutiv rezultat este următorul: subiectul percepe dungile albe verticale ca fiind albastru verzui şi pe cele orizontale ca fiind portocalii. Aceste culori sunt doar aproximativ complementare stimulilor de control şi efectul consecutiv nu putea fi atribuit oboselii selective a receptorilor retinei pentru că aceleaşi regiuni au fost adaptate alternativ celor două culori. Autorul explică fenomenul prin adaptarea celulelor corticale cu dublă specializare la orientare şi culoare.

Explicarea mecanismelor efectelor consecutive rămâne o problemă deschisă pentru neuroştiinţele contemporane. Unii autori avansează implicarea mecanismelor de condiţionare corticală al căror substrat psihologic este încă puţin cunoscut.

Adaptarea perceptivă şi efectele consecutive au fost studiate şi prin utilizarea procedeului inversiunii. Acest procedeu a fost utilizat pentru a verifica constanţa, stabilitatea orientării spaţiale pe verticală şi orizontală, prin implicarea factorilor vizuali, kinestezici şi proprioceptivi. Anumite date de observaţie clinică au semnalat manifestări episodice de inversiune a raporturilor spaţiale însoţite de senzaţia de ameţeală. Cercetări experimentale sunt foarte puţine, deşi procedeul de investigare este relativ simplu. Experimente remarcabile au fost realizate de către Stratton (1897) şi de către Köhler (1947), descrise în Popescu-Neveanu (1976) şi Delorme (1994).



- 37 -

În experimentul său, Stratton a purtat el însuşi timp de mai multe zile un monoclu, în condiţiile în care vederea celuilalt ochi a fost obturată. Monoclul era format din lentile prismatice ce produceau inversiunea sistemelor de referinţă sus-jos şi dreapta-stânga ale câmpului vizual. Autorul a observat la început, pe lângă producerea unei percepţii vizuale inverse, şi o impresie de mişcare, deplasare a mediului la fiecare mişcare a corpului sau a capului. Aceste stări erau însoţite de o senzaţie de disconfort neurovegetativ (greaţă). De asemenea, coordonarea vizual-motorie era puternic afectată şi mersul aproape imposibil. La sfârşitul perioadei de adaptare, nu ajunsese să reinverseze percepţiile dar realizase o adaptare vizual-motorie care îi permitea să se deplaseze şi să efectueze activităţi care solicitau o coordonare vizual-manuală. Stările de greaţă au dispărut. Dar observaţiile cele mai interesante se referă la modificările proprioceptive resimţite în timpul adaptării. Atunci când îşi privea membrele, pe care le vedea inversare, reuşea să le resimtă acolo unde le vedea mai degrabă decât acolo unde le simţea în baza senzaţiilor proprioceptive. Drept efect se produceau percepţii paradoxale în care noua localizare a membrelor coexista cu cea veche. După revenirea la normal, pe parcursul a opt zile, imaginea care era răsturnată la nivel cortical a început să redevină treptat verticală în baza unui mecanism de ajustare mediat, probabil, cortical.

În experimentul său Köhler a aplicat subiecţilor prisme construite din două bucăţi de lentile astfel încât privind în jos subiectul vedea normal, dar privind în sus vedea răsturnat. Efectul acestui câmp cu dublă referinţă a fost măsurat de către Köhler prin metoda ajustării. Subiecţii au primit drept sarcină ajustarea unor linii curbe până deveneau drepte sau a unor romburi până deveneau pătrate. Experimentul s-a desfăşurat în patru condiţii: în prima condiţie, subiectul priveşte în sus prin prismele răsturnate; în a doua condiţie, subiectul priveşte în sus fără prisme; în a treia condiţie, subiectul priveşte în jos prin prismă; în a patra condiţie, subiectul priveşte în jos fără prisme. Principalul efect a fost o perturbare a organizării spaţiale dar şi o adaptare treptată astfel încât după 15 zile abaterea este redusă la 20% faţă de prima zi. Fenomenele de postacţiune s-au manifestat mai puternic în primele trei zile, apoi au rămas constante pentru privirea în jos şi s-au accentuat pentru privirea în sus fără prismă. După încheierea experimentului s-a realizat procesul de readaptare dar subiectul avea nevoie de un efort mai mare la privirea în sus decât la privirea în jos. Durata readaptării a fost destul de lungă întrucât efectele s-au menţinut şi la 40 de zile după încetarea experimentului.

Cele două experimente au pus în evidenţă modificări proprioceptive paradoxale şi sentimentul de a simţi invers într-o lume normală. Dacă Stratton raporta efecte paradoxale mai ales în ceea ce priveşte propriocepţia, Köhler le raporta în special în legătură cu percepţia vizuală precum şi relaţia acesteia cu propriocepţia. Se produceau localizări perceptive contradictorii, de exemplu, obiectele puteau fi localizate corect dar orientarea lor era inversată: afişele de pe ziduri puteau fi localizate corect în timp ce conţinutul lor scris era văzut ca în oglindă. Köhler a comparat această situaţie cu cea a automobilistului care privind în oglinda retrovizoare localizează corect maşinile pe care le zăreşte dar vede numărul lor de înmatriculare inversat.

În încercarea de a explica mecanismele adaptării la inversiune, Harris (1965) a propus o teorie explicativă care susţine că adaptarea vizual-spaţială trece în primul rând printr-un proces de adaptare proprioceptivă determinată vizual. Astfel, ceea ce se modifică la început este perceperea localizării braţelor, picioarelor şi corpului care sunt accesibile percepţiei vizuale dar nu şi localizarea capului şi a ochilor care nu sunt



- 38 -

accesibile percepţiei vizuale. Fiind percepute vizual într-o nouă poziţie, din cauza dispozitivului optic, segmentele corporale vizibile vor sfârşi prin a fi percepute şi pe cale proprioceptivă în noua poziţie. Pentru a explica aceste rezultate paradoxale, Harris propune distincţia dintre două tipuri de percepţie a orientării spaţiale: percepţia direcţionată şi percepţia picturală. Percepţia direcţionată priveşte localizarea unui obiect, raportându-l la o parte a corpului, în special la mână. Percepţia picturală se aplică la orientarea pur vizuală, fără a fi luate în seamă segmentele corpului. Pentru a justifica această distincţie, Harris dă exemple de percepţii de orientare direcţionată implicată în vizualizarea textelor scrise sau imprimate, a orologiilor sau a ceasurilor (poziţia acelor, direcţia lor de mişcare) şi hărţilor geografice (direcţia punctelor cardinale). Scrierea este, în schimb, un bun exemplu pentru percepţiile de orientare de tip pictural.

Concluzia lui Delorme (1994) este că procesele de adaptare la inversiune implică două tipuri de percepţie a orientării spaţiale: una fondată pe propriocepţie, şi alta pe percepţia vizuală şi că, aceste două modalităţi, nu sunt adaptabile în mod egal.

Cercetările asupra adaptării vizual-spaţiale au vizat şi alte modificări precum deplasarea, înclinarea, disparitatea binoculară, curbarea, îngroşarea ş.a.m.d. Aceste cercetări au confirmat, în general, experimentele lui Stratton şi ale lui Köhler precum şi teoria lui Harris, care afirma că, în condiţiile unui conflict între datele vizuale şi cele proprioceptive, cele vizuale tind să domine situaţia.

Rolul activităţii a fost pus şi el în discuţie şi a iscat controverse între autori. În general adaptarea perceptivă sugerează importanţa activităţii subiectului în redistribuirea şi adaptarea celor două sisteme. S-a ajuns la concluzia că activitatea favorizează, fără îndoială, adaptarea dar nu poate fi considerată drept factor determinant.

2.5 Aprehensiunea perceptivă Pentru a înţelege mai bine funcţionarea perceptivă trebuie să facem distincţia între

două modalităţi de percepere: 1) aprehensiunea perceptivă şi 2) comprehensiunea perceptivă. Aprehensiunea se bazează în mod esenţial pe procesarea senzorială a informaţiei şi include un prim nivel de procesare semantică în limitele unor calităţi simple ale stimulului care vizează dacă acesta este plăcut, neplăcut, agreabilă, periculos. Comprehensiunea perceptivă sau înţelegerea perceptivă se bazează în mod esenţial pe o procesare profundă a informaţiei. Acest tip de procesare evident urmează aprehensiunii perceptive şi face ca perceperea să fie accesibilă conştiinţei. Regăsim în această distincţie diferenţa dintre percepţia directă şi percepţia indirectă.

Din punct de vedere ontogenetic, comprehensiunea perceptivă intervine mai târziu şi este influenţată de o serie de factori exogeni şi endogeni şi în primul rând de limbaj.

Putem să mai operăm o distincţie între aprehensiune-comprehensiune vizuală şi auditivă.

Capacitatea de aprehensiune vizuală se defineşte prin numărul de unităţi informaţionale percepute în urma unei unice explorări în condiţiile unei expuneri precis determinate a stimulului. timpul standard de expunere a stimulilor pentru studiul capacităţii de aprehensiune vizuală este de 0,1 secunde.

Cercetările semnalează următoarele particularităţi ale aprehensiunii perceptive vizuale:

a. numărul maxim de elemente care pot fi percepute dintr-o singură privire este de patru până la cinci dacă sunt fără legătură;



- 39 -

b. cifrele sunt percepute mai rapid decât literele; c. cuvintele cu înţeles sunt percepute mai rapid decât cele fără înţeles; rapiditatea

şi numărul de cuvinte depinde şi de numărul de litere din care este alcătuit fiecare cuvânt precum şi de tipul de propoziţii: în propoziţii simple se percep mai multe cuvinte;

d. formele geometrice sunt percepute mai rapid decât literele izolate; e. la stimulii cuvinte fără sens se percep mai rapid acele cuvinte în care

succesiunea literelor este mai familiară limbii materne. Stimulii utilizaţi pentru investigarea capacităţii de aprehensiune perceptivă

vizuală sunt în mod obişnuit litere, silabe fără sens, cuvinte, cifre, figuri, imagini, scene simple sau complexe.

Factorii, variabilele experimentale în studiul aprehensiunii perceptive vizuale pot fi împărţiţi în două categorii: a) factori obiectivi, care ţin de particularităţile materialului, intensitatea şi durata stimulării, modul de prezentare al stimulilor, succesiunea lor, ordinea acestora, gruparea lor, particularităţile fizice ale stimulului (formă, mărime, culoare, profunzime, strălucire, luminozitate); b) factorii subiectivi se referă la vârstă, sex, nivel de educaţie, nivel intelectual, stare afectivă, implicare motivaţională, experienţa anterioară.

Aprehensiunea perceptivă auditivă Deutsch (1970) consideră că în prezentarea auditivă sunt implicate două tipuri de

codaje: unul pentru stimulii verbali, altul pentru stimulii nonverbali. Dumaurier,(1985, 1992) a comparat performanţele răspunsurilor verbale la un material verbal cu performanţele răspunsurilor nonverbale la un material nonverbal. S-a cerut subiecţilor să reproducă în ordine sunetele pe care le-au auzit. S-a măsurat corectitudinea reproducerii şi a ordinii elementelor prezentate. Sunetele prezentate aveau un caracter familiar şi durata de expunere a fost de o secundă. La un alt grup s-au realizat măsurători cu stimuli vizuali prezentaţi câte un element pe secundă. Autoarea a utilizat drept subiecţi copii cuprinşi în opt grupe, de la copii sugari până la 10 ani, şi adulţi. Un prim rezultat sugerează că aprehensiunea sunetelor este la toate grupele de vârstă net inferioară vitezei capacităţii de aprehensiune a cifrelor. Aceeaşi diferenţă netă se constată şi în ceea ce priveşte aprehensiunea cuvintelor faţă de sunete. Absenţa familiarităţii unor cuvinte sau gradul lor mare de complexitate nu reuşesc să anuleze superioritatea performanţelor la stimulii vizuali faţă de cei acustici. Această superioritate a performanţelor pentru materialul verbal se menţine şi după o familiarizare prelungită cu stimulii sonori şi obiectele care le produc inclusiv după un antrenament special în sarcinile de reproducere a stimulilor sonori.

Cercetările privitoare la capacitatea de aprehensiune au încercat să identifice, în cazul stimulării vizuale simultane, numărul de elemente percepute dintr-o singură privire. În medie se vorbeşte de patru-cinci elemente, dar sunt variaţii care ţin de procedura utilizată, timpul de expunere, tipul de stimuli. Simultaneitatea prezentărilor şi rapiditatea fiecărei prezentări fac verbalizarea improbabilă în momentul prezentării dar nu şi în timpul căutării răspunsului. Oricum, capacitatea de aprehensiune auditivă succesivă este de maximum trei elemente. În aceste condiţii, succesiunea auditivă este echivalentă cu simultaneitatea vizuală.

Teoria dublului codaj a fost confirmată şi s-a demonstrat că un sunet ascultat poate fi codat fie sub formă de imagine auditivă (memorie senzorială), fie sub forma



- 40 -

denumirii sale atunci când este posibil (obiectul care emite sunetul, nota muzicală). Dumaurier (1992), în baza cercetărilor proprii, avansează ipoteza conform căreia codajul sub formă de imagine auditivă (codaj senzorial) activează mecanisme subvocale împiedicând astfel un codaj verbal. Această localizare a mecanismelor subvocale în timpul codajului senzorial ar putea face cele două tipuri de codaj (senzorial şi verbal) incompatibile la un moment dat. Dovada psihologică a codajului senzorial şi a efectului său de remanenţă îl constituie imaginile auditive reactivate cotidian atunci când ne urmăresc pasaje melodice derivate din muzica ascultată sau din muzica ce însoţeşte un film sau o reclamă. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul unor zgomote care persistă o perioadă mai lungă (spre exemplu: lucrări de şantier desfăşurate în preajma locuinţei, zgomote de maşini persistente etc.).

2.6. Variabile experimentale Variabilele dependente ce descriu comportamentul subiectului în urma

perceperii unui obiect, a unui stimul, a unei scene vizuale sau a unor cuvinte, melodii, zgomote etc. sunt următoarele:

a) Raportul verbal care se bazează pe răspunsurile verbale emise de către subiect în timpul experimentului. O abordare detaliată a rapoartelor verbale şi implicaţiilor acestora în psihologia experimentală a fost realizată într-o lucrare anterioară (Aniţei, 2003). În legătură cu descrierea verbală trebuie să subliniem că cel mai important dezavantaj îl constituie faptul că un observator neatent rareori va fi capabil să ofere o relatare precisă. Iar dacă intervine un antrenament corespunzător apare riscul ca acest antrenament să modifice variabile dependentă. Rapoartele verbale nu pot fi totuşi ignorate. În condiţiile unui control riguros al experimentului rapoartele verbale de obicei simple, clare şi distincte oferă informaţii adecvate pentru comportamentul de răspuns, în special atunci când avem de a face cu stimuli complecşi.

b) Timpul de răspuns este o variabilă mult mai frecvent folosită şi mult mai precisă. Putem cere subiecţilor să ofere răspunsuri prin acţionarea unor dispozitive mecanice, electrice, electronice sau digitale (manete, butoane, taste, pedale etc.).

c) Indicatori ai calităţii performanţelor: numărul de răspunsuri corecte, greşite, de omisiuni.

În general este de preferat o combinare a măsurătorilor într-o manieră convergentă. Datele convergente oferă un nivel mai ridicat de încredere decât informaţiile parţiale.

Variabilele independente au fost într-o bună măsură descrise în acest capitol la particularităţile stimulului, avându-se în vedere complexitatea problemei pentru psihologia experimentală a percepţiei. În plus putem avansa o clasificare, ordonare mai accesibilă studenţilor şi tinerilor cercetători:

a) Modificarea caracteristicilor fizice ale stimulilor respectiv mărimea, forma, fundalul, perspectiva, unghiul de vedere al stimulilor vizuali. Stimulii auditivi pot fi variaţi în raport cu frecvenţa, intensitatea, timbrul, complexitatea.

b) Eşalonarea în timp a percepţiei prin prezentarea separată a unor părţi ale unui stimul la intervale scurte de timp sau prin reducerea timpului de acţiune a întregului stimul până la nivelul milisecundelor.

c) Aspecte calitative ale variabilei independente cum ar fi: creşterea animalelor în întuneric, solicitarea subiecţilor să poarte ochelari speciali care le deformează vederea,



- 41 -

blocarea mişcărilor motorii sau modificarea caracteristicilor câmpului vizual sub aspectul omogenităţii, cromatismului, dungilor reiate etc.

Variabilele de control sunt numeroase datorită complexităţii stimulilor perceptivi şi reactivităţii specifice a participanţilor la experimente. Pe parcursul acestui capitol am pus în evidenţă diferite variabile de control astfel încât în continuare vom proceda la o sistematizare şi enumerare a acestora.

a) Vârsta: dimensiunea genetică a percepţiei a fost demonstrată în ceea ce priveşte dependenţa ei evoluţia structurilor operatorii la copil precum şi de uzura normală a analizatorilor o dată cu avansarea în vârstă.

b) Sexul este o variabilă care intervine în strânsă legătură cu conţinutul unor situaţii stimul. Din acest motiv situaţiile stimul trebuie să fie pretestate spre a se verifica măsura în care diferenţele de sex induc una anumit tip de răspuns. Sunt situaţii în care este de preferat ca studiile să se realizeze într-o manieră distinctă pe grupuri de bărbaţi şi femei

c) Nivelul intelectual: este un fapt dovedit prin cercetările lui Piaget şi alte cercetări amintite chiar în acest capitol care demonstrează legătura dintre percepţie şi inteligenţă. Din acest motiv se impune egalizarea subiecţilor sub aspectul coeficientului intelectual. Precum se ştie inteligenţa dobândeşte specializări de ordin verbal sau nonverbal (figurativ) tocmai în raport cu particularităţile stimulilor perceptivi şi, din acest motiv, egalizarea factorului intelectual trebuie să aibă în vedere şi aceste diferenţe.

d) Diferenţe interculturale care au fost analizate pe larg în cadrul acestui capitol. e) Influenţa unor factori emoţionali: impactul emoţional al situaţiei de

examinare poate fi în general controlat, dar impactul emoţional al unor stimuli constituie o problemă delicată întrucât unul şi acelaşi stimul poate să dezvolte reacţii emoţionale variate la persoane diferite sau la aceeaşi persoană în momente diferite. Stimulii afectogeni pot constitui atât variabilă independentă cât şi variabilă de control. Pretestările şi solicitarea unor impresii ale participanţilor pot să asigure un nivel de control satisfăcător al acestor variabile.

f) Influenţa unor factori motivaţionali se manifestă în funcţie de starea subiectului, de complexitatea trebuinţelor care îşi fac simţită prezenţa în contextul experimentului. Trebuinţele nutritive sau alte pulsiuni de ordin sexual, stare de nelinişte, anxietate, nevoia de interacţiune sau teama de relaţionare socială sunt doar câteva dintre trebuinţele de care trebuie să ţinem seama.

În general toţi factorii comportamentali descrişi în teoria stărilor centrale directoare (F.H. Allport, 1955) constituie variabile care trebuie să fie menţinute sub control.

Pe lângă aceste variabile o serie de atribute fizice ale stimulilor, care nu sunt investigaţi, trebuie să fie la rândul lor avute sub control: durata, intensitatea, iluminarea, contrastul stimulului trebuie să fie menţinute la un nivel constant dacă nu sunt manipulate ca variabile independente.

2.7. Tehnici, procedee, aparate



- 42 -

Desene cu ajutorul cărora se prezintă variaţi stimuli sau iluzii perceptive. Iluziile optico-geometrice au fost realizate în cea mai mare parte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, autorii lor fiind fizicieni (Poggendorff, Kundt), astronomi (Uollner), mineralologi (Necker), geometricieni (Delboeuf) sau fiziologi (Hering, Aubert, Müller-Lyer).

Desenele, imaginile pot fi prezentate subiectului în funcţie de structura experimentului fie separat, fie grupat, fie simultan, fie într-o anumită succesiune. Durata de expunere este şi ea variabilă. Aspectul cromatic este variabil, dependent de configuraţia experimentului. Planşele cromatice sunt influenţate de particularităţile iluminatului şi de unghiul de incidenţă al luminii, ceea ce poate conduce la factori de reflexie şi de distorsionare a culorilor.

Tahistoscopul este aparatul cel mai frecvent utilizat în studiul experimental al percepţiei. Cu ajutorul lui se realizează studierea percepţiei vizuale în condiţii precis determinate de iluminare a stimulului şi mai ales de durată de expunere. Principiul de bază care stă la funcţionarea tahistoscopului îl constituie prezentarea cu o durată precis determinată de timp a stimulilor vizuali.

Primele aparate erau mecanice apoi au apărut tahistoscoapele electronice şi digitale. Tahistoscopul electronic este astfel construit încât i se asigură subiectului condiţii de adaptare vizuală putând să privească în interiorul aparatului prin intermediul unui dispozitiv care izolează subiectul de stimulii vizuali externi. Dispune de fante prin intermediul cărora se introduc stimulii desenaţi pe cartonaşe sau imagini simple, complexe, acromatice, cromatice ş.a.m.d. Subiectul este instruit să privească atent în aşteptarea stimulului ce va fi proiectat. Timpul de expunere poate fi reglat cu precizie începând cu o miime de secundă şi mergând până la zeci de secunde. Timpul standard de expunere a stimulilor pentru cercetările obişnuite privitoare la aprehensiunea perceptivă este de 0,1 secunde. Subiectul are la îndemână un dispozitiv de obicei sub forma unui buton pe care va trebui să apese pentru a semnala că a văzut stimulul. Variabila dependentă poate fi semnalată şi pe cale verbală prin răspunsul DA sau NU sau prin descrierea a ceea ce a văzut. Aparatul permite experimentatorului să declanşeze un flash care luminează stimulul făcându-l într-o anumită măsură perceptiv pentru subiect.

În studiul percepţiei subliminale timpul de expunere al stimulilor este de câteva miimi de secundă, iar pentru comparaţie expunerea supraliminală este de o zecime de secundă. În acest gen de studii se practică un „bombardament” subliminal ceea ce presupune un număr mare de expuneri într-o unitate de timp. În acest caz dispozitivele acţionate manual de către experimentator nu oferă un nivel ridicat de încredere şi nici nu permit obţinerea unor rezultate viabile. Cea mai bună modalitatea este înregistrarea unor stimuli subliminali pe un fond supraliminal prin programe speciale de calculator sau cu ajutorul tehnicii cinematografice.

Cu ajutorul tahistoscopului se pot modela şi experimente complexe în cadrul cărora se investighează indicatorii fiziologici ca mărturie obiectivă a reactivităţii emoţionale a subiectului. În timp ce subiectului i se prezintă stimuli la tahistoscop poate fi conectat la poligraf pentru determinarea reacţiei electrodermale, frecvenţei cardiace şi ritmului respirator. Acest gen de model experimental este favorabil pentru studiul experimental al stimulilor sau situaţiilor afectogene.

Pregătirea subiectului, avertizarea sa în legătură cu prezenţa stimulului este importantă pentru a-i menţine atenţia trează şi pentru a avea certitudinea că fiecare stimul



- 43 -

a fost perceput. În mod obişnuit, înainte cu unu-două secunde de prezentare, subiectul este atenţionat. În cazul prelevării şi indicatorilor fiziologici momentul atenţionării trebuie să fie consemnat de către experimentator pe hârtia inscriptoare a poligrafului. Acest lucru este necesar pentru a se face distincţia între atenţionare, care declanşează rapid reacţia electrodermală, şi reacţia specifică la stimuli. Astfel, va trebui să fie consemnat, cu precizie, şi momentul prezentării stimulului iar apoi trebuie să aşteptăm revenirea curbelor fiziologice la poziţia normală înainte de a prezenta următorul stimul.

Procedeul de investigaţie tahistoscopică poate fi realizat şi cu prezentarea stimulilor pe ecran cu ajutorul diapozitivelor. Dispozitivele tip magazie de diapozitive care se roteşte şi fiecare diapozitiv este expus are avantajul unor imagini complexe ce pot fi obţinute prin fotografiere dar are şi dezavantajul zgomotului care constituie o sursă de preatenţionare necontrolată ca şi o sursă de distorsionare a atenţiei.

Procedeul tahistoscopiei poate fi modelat pe calculator având avantajul unor posibilităţi practic nelimitate de elaborare a stimulilor, de combinaţii cromatice, de prezentarea unor scene vizuale; un alt avantaj îl constituie precizia deosebită a măsurătorilor. În schimb, dezavantajul îl constituie faptul că subiectul privind ecranul monitorului primeşte în acelaşi timp stimulaţii externe vizuale sau distorsiuni ale imaginii pe ecranul monitorului datorită unghiului de incidenţă al luminii ambientale.

Aparate pentru evaluarea mişcărilor oculare. Sunt destinate urmăririi modul în care se realizează mişcările oculare în condiţiile explorării vizuale sau ale lecturii. Mişcările oculare pot fi identificate prin variate procedee (vezi Roşca, 1971). Ele pot fi măsurate prin efectul reflexiei cu ajutorul unor aparate de filmare, pot fi înregistrate fotografic cu ajutorul unor aparate fotografice cu declanşare rapidă, pot fi înregistrate pe osciloscopul catodic sau pe cale electrofiziologică cu ajutorul unor microelectrozi amplasaţi în apropierea ochilor în funcţie de direcţia anticipată a privirii.

Stereoscopul este utilizat în studiul percepţiei tridimensionale. Principiul de bază al acestui aparat constă în prezentarea a două imagini plane care redau acelaşi obiect dar din poziţii diferite. Fiecare ochi vede o singură imagine dar aceste imagini fuzionează în una singură, care oferă impresia de profunzime.

Pentru evaluarea distanţelor şi poziţiei obiectelor în profunzime au fost imaginate aparate numite stereometre. În mod obişnuit dispozitivul se prezintă sub forma unei cutii paralelipipedice lungi de aproximativ doi metri, în interiorul căreia se deplasează pe şină o serie de figuri. Interiorul cutiei este iluminat astfel încât să nu creeze efecte de umbră. Subiectul priveşte de la un capăt în interiorul cutiei şi are posibilitatea să regleze amplasarea spaţială a figurilor ce se pot deplasa pe şine astfel încât să le aducă la acelaşi nivel. Mărimea abaterilor constituie un indicator al perturbării capacităţii de apreciere a distanţelor şi poziţiilor în profunzime.

În studiul percepţiei auditive se utilizează generatoare de sunete dar mai ales casetofonul sau alte modalităţi de înregistrare auditivă cum ar fi CD-ul şi calculatorul. Stimulii complecşi melodici, verbali sau zgomote sunt prezentaţi prin intermediul căştilor care permit izolarea de mediul extern. În ultimul timp au fost elaborate softuri de stimulare auditivă sofisticate, complexe şi care permit un foarte bun control al variabilelor stimuli. Pentru investigarea localizării auditive au fost imaginate perimetre acustice în cadrul cărora subiectul legat la ochi primeşte stimulii acustici din variate unghiuri în raport cu amplasarea celor două urechi. În mod obişnuit se măsoară la 0°, 90°, 180° şi 270°. Dispozitivele pot permite emiterea sunetelor mult mai gradată în condiţiile



- 44 -

în care sursa poate fi deplasată pe un cerc în jurul capului subiectului. Foarte important este ca sursa de stimulare să fie amplasată la înălţimea urechilor.

În încheiere trebuie să precizăm că nu vom putea în nici un caz afirma existenţa unor „aparate care măsoară percepţia”. Aparatele, dispozitivele, procedeele prezentate constituie doar o mică parte dintre resursele investigaţiei experimentale asupra percepţiei. Experimentatorii pot să imagineze procedee de lucru originale şi adecvate cercetărilor respective. Cel mai bun exemplu îl constituie camerele înclinate, trapezoidale, circulare care au permis investigarea fructuoasă a variatelor aspecte ale percepţiei.



- 45 -

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI

Conţinuturi: Reacţia de orientare Vigilenţa, variabile experimentale De la vigilenţă la atenţie Tehnici, aparatură

Obiective:

1. Prezentarea abordării experimentale a reacţiei de orientare şi a stării de vigilenţă

2. Prezentarea variabilelor experimentale, tehnicilor şi aparaturii.

Precerinţe: Nu este cazul.

Expunere:

3.1 Reacţia de orientare Ivan Petrovici Pavlov a acordat o atenţie deosebită reacţiei de orientare

considerând că acest tip de reflex are o importanţă remarcabilă pentru comportamentele adaptative ale organismelor. Pavlov considera că reacţia de orientare depăşeşte simpla orientare a receptorilor către sursă. El a denumit acest reflex „ce se întâmplă?” considerând că aria acestuia se extinde de la declanşarea receptorilor la sesizarea modificărilor din mediului înconjurător ceea ce constituie timpul de pornire a unor reacţii de apropiere de hrană, de sexul opus sau al unor reacţii de evitare a pericolului dar, şi de curiozitate, orientată spre cunoaştere.

şi uniformitatea răspunsului. La prima aplicare a unor stimuli se declanşează reacţii de orientare caracterizate prin acelaşi tablou, indiferent de natura stimulului. S-a constatat o relaţie relativ proporţională între intensitatea stimulării şi cea a reacţiei de orientare, ceea ce semnifică de fapt mecanismele activării specifice ale receptorilor în baza legii pragurilor senzoriale.

În condiţii de laborator Pavlov (1953), Sokolov (1960), Floru (1967) au identificat următoarele manifestări ale reflexului de orientare la animalele supuse experimentelor de studiu a reflexului condiţionat:

a) în plan motor se produce întoarcerea capului, ciulirea urechilor, un întreg sistem de reacţii îndreptat spre contactul organismului cu obiectele, ceea ce asigură ajustarea analizatorilor şi o mai bună percepere a stimulilor. După Sokolov reflexul de orientare este doar o reacţie nespecifică faţă de stimulii noi în timp ce activitatea de investigare ce are drept scop explorarea obiectelor, a spaţiului înconjurător este achiziţionată şi alcătuieşte un veritabil



- 46 -

reflex de orientare condiţionat. Se sugerează astfel două componente ale mecanismului de funcţionare a reacţiei de orientare: una înnăscută şi mai puţin elaborată şi una dobândită ca expresie a reflexului de orientare-investigare;

b) modificări respiratorii, cum ar fi hiperpnea sau oprirea respiraţiei pentru foarte scurt timp;

c) creşterea frecvenţei cardiace (accelerarea pulsului), bradicardie, vasoconstricţia extremităţilor;

d) reacţia electrodermală care se manifestă amplu în reacţia de orientare; e) dilatarea pupilei (midriază). Acest cortegiu de manifestări neurovegetative şi musculare asigură pregătirea

organismului pentru acţiune, răspunde la întrebarea „ce e de făcut?”. Elementul comun al acestor reacţii neurovegetative este nespecificitatea

Variabilele dependente în cercetarea reacţiei de orientare se exprimă prin efecte comportamentale bogate. Spre exemplu, Sokolov identifica următoarele manifestări ale reacţiei de orientare la un stimul sonor: midriază (dilatarea pupilei), creşterea sensibilităţii vizuale, creşterea frecvenţei biopotenţialelor occipitale la EEG, creşterea perimetrului vizual, modificări ale contracţiei inimii, ale electrocardiogramei, modificări vasomotorii, respiratorii, electrodermale, eliberarea de hormoni (adrenalină), creşterea tonusului muscular, concomitent cu inhibarea activităţii reflex condiţionate aflate în curs.

În modelele experimentale s-a utilizat stimularea luminoasă intermitentă cu 18 cicli pe secundă în 23 de aplicări, ceea ce a provocat o modificare a ritmului alfa de la 10 cicli pe secundă la 9 cicli pe secundă. În stimularea auditivă cu un sunet intens s-a produs o creştere a răspunsurilor cortexului vizual identificate prin EEG (Sokolov, 1960).

Aspectul particular care a atras atenţia cercetătorilor este stingerea reacţiei de orientare. În mod obişnuit, un reflex necondiţionat, înnăscut, poate fi inhibat parţial sau total prin stimularea concurentă a altui receptor sau prin stimularea unei zone centrale a sistemului nervos. Reacţia de orientare se stinge în condiţiile în care stimulul îşi pierde din noutate prin aplicarea sa repetată.

Hernández-Péon (1960) considera că stingerea, până la dispariţie, a răspunsurilor în urma aplicării repetate a aceluiaşi stimul are la bază următoarele mecanisme:

stingerea reacţiei de orientare; învăţare negativă, adaptare negativă, oboseală asociativă; obişnuire.

Termenul de obişnuire (habituation), a fost introdus de către Dodge (1923, în Floru, 1967) şi se defineşte prin pierderea semnificaţiei unor stimuli senzoriali în urma aplicării lor repetate. Mai direct spus, obişnuirea se defineşte ca simpla învăţare de a nu mai reacţiona la stimuli care şi-au pierdut importanţa vitală.

Se impune distincţia dintre termenii de obişnuire şi adaptare senzorială sau acomodarea nervului. Obişnuirea este rezultatul aplicării repetate a stimulilor pe parcursul a mai multelor minute şi poate persista ore sau zile. Efectul obişnuirii este unul specific: absenţa răspunsului este caracteristică numai stimulului repetat, nu şi pentru cei apropiaţi (înrudiţi), iar reaplicarea stimulului sau schimbarea condiţiilor în care se aplică acesta conduce la reapariţia reacţiei de orientare.

Experimentele desfăşurate în laboratoarele lui Pavlov au sugerat două modalităţi de manifestare a stingerii reacţiei de orientare: acută şi cronică. În stingerea acută reacţia de orientare se restabileşte după 10-15 minute; în stingerea cronică reacţia de orientare



- 47 -

se restabileşte greu, în urma unor aplicări repetate, apelându-se şi la stimulenţi supraadăugaţi sau cofeină.

Pavlov şi şcoala sa au interpretat stingerea reflexului de orientare ca dezvoltare progresivă a unui proces de inhibiţie condiţionată internă. Stimulul care conduce la reacţia de orientare, în urma repetării şi a stingerii reacţiei, devine un stimul condiţionat care poate conduce, în condiţiile monotoniei, la instalarea somnului. Pavlov considera somnul ca efect al difuziei procesului inhibitor pe întreaga scoarţă cerebrală; în aceste condiţii stingerea reacţiei de orientare este iniţiată la nivel subcortical (Pavlov, 1953).

Hernández-Péon (1960) încearcă o conciliere conceptuală între „stingere” (Pavlov) şi „habituation” (Dodge) şi propune distincţia dintre învăţarea negativă şi cea pozitivă. Învăţarea negativă (ca efect al stingerii) se manifestă prin înlăturarea reacţiilor inutile, expresie a capacităţii de a nu mai răspunde la un stimul dat; învăţarea pozitivă (ca efect al obişnuirii) se manifestă prin capacitatea unui stimul de a da naştere unei reacţii pe care nu o producea înainte. Aşadar, obişnuirea echivalează cu dispariţia unor reacţii înnăscute, iar stingerea prin dispariţia celor dobândite (Margareta Sterescu-Volanschi, 1968).

Studiul experimental al reacţiei de orientare şi al stingerii acesteia se realizează prin mijloace diverse pornind de la microelectrozii implantaţi în cortexul animalelor la înregistrarea modificărilor bioelectrice, vasculare, electrodermale, neuromotorii şi ajungând până la tomografia computerizată sau rezonanţă magneto-nucleară.

În experimentele sistematice întreprinse de grupul lui Sokolov asupra mecanismului stingerii la om s-a apelat la tehnica EEG, urmărindu-se reacţia de blocare a ritmului alfa asociată cu componentele senzoriale, motorii şi bioelectrice. Un stimul nou (flasch) produce blocarea ritmului alfa însoţită de următoarele manifestări comportamentale: orientarea privirii spre sursa de stimulare, oprirea respiraţiei, reacţia electrodermală, creşterea tensiunii musculare. Sub influenţa aplicării repetate a stimulului se elaborează la nivel cortical un „model neuronal” al stimulului care integrează informaţia cu privire la intensitatea, calitatea, durata şi ordinea de prezentare a stimulilor. Reacţia de orientare apare atunci când parametrii stimulilor nu mai coincid cu modelul neuronal. Repetarea aplicării stimulului conduce la restabilirea ritmului alfa. Obişnuirea este interpretată ca un reflex condiţionat în care stimulul necondiţionat constă în întreruperea excitaţiei condiţionate sau ca o formă a inhibiţiei condiţionate, ceea ce limitează dezvoltarea reacţiei de orientare.

Reacţia de orientare este expresia înnăscută a atenţiei, iar modelele de abordare experimentală au constituit debutul investigaţiei ştiinţifice a atenţiei. Studiile experimentale asupra fenomenului de stingere sau obişnuire au permis elaborarea unui model explicativ adecvat asupra deficitului de atenţie sau a pierderii acesteia precum şi asupra modalităţilor de menţinere a atenţiei pe o durată cât mai lungă în condiţii de performanţă superioară.

3.2 Vigilenţa, variabile experimentale Înţelegerea mecanismelor atenţiei este indispensabil legată de descoperirea

suportului neuronal al stării de veghe. Descoperirea metodei EEG a permis punerea în relaţie a manifestărilor bioelectrice cerebrale cu stările de veghe şi somn. Fondatorul EEG, Hans Berger (1927) a demonstrat că ritmul fundamental cerebral este ritmul alfa care descrie repaosul, relaxarea senzorială în stare de veghe. O creştere a frecvenţei



- 48 -

undelor bioelectrice echivalează cu intrarea în activitatea senzorială, motorie sau intelectuală, iar o scădere a frecvenţei sugerează trecerea spre somn. Sub aspectul EEG, trezirea se asociază cu creşterea frecvenţei şi scăderea amplitudinii undelor cerebrale.

Formaţiunea reticulată prezintă diferenţe de nivel de activitate reunite sub numele de tonus reticulat. Aceste variaţii sunt demonstrate prin efectele lor la nivelul activităţii corticale, sistemului motor şi vegetativ. Formaţiunea reticulată exercită efecte facilitatoare generalizate. Acest lucru este demonstrat de prelungirile axonice ale neuronilor reticulaţi care constituie căi aferente ascendente spre cortex, iar cele descendente spre neuronii motori şi efectori de la nivelul sistemului simpatic al măduvei spinării

Pornind de la descoperirile lui Moruzzi şi Magoun (1949), Lindsley (1951) avansează „teoria activării” prin care pune în evidenţă rolul formaţiunii reticulate din trunchiul cerebral care are efecte de trezire bioelectrică. Într-un continuum al stărilor de activare, la o extremă este situată starea de somn, iar la cealaltă cea de excitaţie maximă. teoria activatorie nu acoperă doar fenomenul emoţiei ci şi alte manifestări specifice somnului, activităţii de orientare, vigilenţei, atenţiei sau stresului. Variaţiile nivelului de activare se vor regăsi, în plan comportamental, şi în variaţiile stării de vigilenţă, care, la rândul ei, va exercita efecte activatorii asupra proceselor nervoase. Această corelaţie a fost subliniată încă de Head, în 1923 (după Fraisse, 1989), care a introdus în vocabularul neurologiei termenul de vigilenţă. El definea vigilenţa ca o capacitate cu o valoare adaptativă. Termenul a fost deseori substituit celui de atenţie, totuşi trebuie să subliniem că vigilenţa desemnează capacitatea de detecţie a semnalelor imprevizibile aflate la un nivel de intensitate liminală. Între somn şi starea de excitaţie extremă putem identifica o serie de nivele de trezire sau nivele de vigilenţă. Nu există diferenţă de conţinut între trezire şi activarea atenţiei; este o trecere de la starea de veghe difuză la cea de veghe atentă.

Freeman (1948) şi Hebb (1955) subliniau existenţa unui nivel optim de vigilenţă amplasat între nivelele înalte la care comportamentele sunt perturbate la nivelele scăzute unde comportamentul este inhibat. Acest nivel optim de vigilenţă este expresia unui comportament adaptativ.

Variabile dependente – indicatorii stării de vigilenţă sunt următorii:

• biocurenţii cerebrali, prelevaţi cu ajutorul EEG prezintă caracteristici generale comune pentru starea de vigilenţă la toate vertebratele studiate. Traseele EEG specifice somnului şi stării de veghe difuză descriu o activitate sincronizată, iar în starea de veghe activă o activitate desinscronizată. În starea de veghe putem distinge două stadii: cel de vigilenţă difuză sau „repausul senzorial”, însoţit de ritmul alfa şi cel de veghe activă sau „atentă” care se caracterizează printr-un traseu nesincronizat;

• debitul sangvin cerebral constituie un indicator valid al fluctuaţiilor stării de vigilenţă. Chiar sub influenţa unor stimuli de intensitate foarte scăzută se constată variaţii ale debitului sangvin din zone corticale precis localizate (vezi Aniţei, 2003);

• indicatorii activităţii musculare sunt relevanţi pentru rolul acestei activităţi în menţinerea tonusului ceea ce reflectă starea centrilor reglatori ai vigilenţei. În condiţii de repaus tonusul muscular poate fi evaluat prin înregistrările fluctuaţiilor de excitabilitate ale neuronilor motori. Electromiograma (EMG) pune în evidenţă potenţialul de acţiune al musculaturii prin înregistrările de pe suprafaţa pielii. În absenţa oricărei mişcări se pot



- 49 -

constata variaţii ale EMG, ceea ce sugerează că această activitate bioelectrică reziduală constituie un indicator al tonusului muscular, reflectând un anumit nivel al vigilenţei. Un alt indicator al activităţii musculare sunt reflexele tendinoase care se opun acţiunii gravitaţiei. Întinzând muşchiul ele antrenează un răspuns reflex de contracţie. Antrenarea acestui reflex prin lovirea tendonului cu o forţă constantă provoacă răspunsuri fluctuante datorate schimbărilor de excitabilitate a neuronilor motori de la nivelul măduvei spinării ce coordonează motricitatea. Examenul reflexelor tendinoase constituie un bun indicator al nivelului tonusului muscular şi al vigilenţei; • indicatorii activităţii vegetative Frecvenţa cardiacă este coborâtă în timpul somnului pentru a se amplifica în sarcinile psihomotorii. S-a constatat că, în situaţiile care implică o acomodare la mediu (ascultare sau observaţie vizuală relaxată), frecvenţa cardiacă scade. În schimb, în situaţiile în care implică participare (calcul mental, construirea de fraze), frecvenţa cardiacă se amplifică. Reacţia electrodermală (RED) constituie un bun indicator al stării de vigilenţă. S-a constatat că în stări de vigilenţă scăzută proprii repausului, relaxării, somnului, rezistenţa electrică a pielii este ridicată; în situaţiile în care creşte nivelul de vigilenţă, implicat de efort, tensiune afectivă, trezire a vigilenţei, rezistenţa electrică a pielii scade, iar răspunsul electrodermal se amplifică. Bloch, 1965 (în Fraisse, 1989) afirmă că variaţiile nivelului de rezistenţă electrică a pielii constituie un indicator consistent şi valid pentru variaţiile nivelului de vigilenţă. Autorul citat afirmă că răspunsurile electrodermale sunt comandate de la nivelul formaţiunii reticulate, astfel încât variaţiile acestor reacţii constituie o dovadă directă a stării de excitabilitate a sistemului de reglare a vigilenţei.

Variabilele independente „Trezirea”, debutul stării de veghe şi variaţii ale nivelului de vigilenţă sunt

declanşate şi susţinute de afluxul stimulilor senzoriali. Şi în timpul somnului organismul este supus unui aflux continuu de stimulări. Sunt mesaje senzoriale care pot ajunge până la cortex fără să antreneze trezirea. Fluxul senzorial trebuie să îndeplinească trei caracteristici pentru a produce „trezirea”: intensitatea, noutatea şi încărcătura afectiv-motivaţională sau semnificaţia. Sunt cele mai importante variabile independente folosite în studiul experimental al stării de veghe.

1. Intensitatea afluxului senzorial este prima condiţie pentru !trezire”. Intensitatea poate constitui o variabilă autonomă, existând situaţii când acţionează separat, independent de semnificaţia stimulilor, declanşând SRAA prin intermediul căilor nervoase nespecifice.

Cu toate acestea, intensitatea nu constituie variabila independentă cea mai importantă pentru realizarea „trezirii” vigilenţei. Datele empirice demonstrează faptul că, deseori, „trezirea” este provocată de stimuli slabi ca intensitate, la fel cum somnul poate rămâne neperturbat de stimuli foarte puternici.

2. Noutatea este variabile care desemnează orice schimbare bruscă n afluxul senzorial, capabilă să producă „trezirea”. În timpul somnului tonusul reticular este scăzut, la fel ca şi tonusul cortical. Pe măsură ce intensitatea stimulării creşte, tonusul reticular creşte şi el lent, iar, în paralel tonusul cortical se amplifică antrenând/provocând inhibarea activităţii reticulare a funcţiilor motrice şi vegetative. Or, dacă stimulul (prin noutatea sa) se instalează brusc, atunci activarea reticulară este prea rapidă pentru a fi controlată



- 50 -

cortical, ceea ce antrenează o trezire totală a cortexului şi facilitarea funcţiilor motrice şi vegetative (Hugelin şi Bouvallet, 1957; în P. Fraisse, 1989).

3. Semnificaţia, încărcătura afectivă sau motivaţională constituie cea mai importantă variabilă în declanşarea „trezirii”. Este o variabilă cu dublă accepţiune: pe de o parte este o variabilă independentă a cărei manipulare poate produce nu numai „trezirea”, dar şi variaţii ale nivelului de vigilenţă, iar pe de altă parte este şi o variabilă de control atunci când folosim alte variabile. Ca variabilă independentă, ca factor şi caracteristică ce declanşează trezirea, semnificaţia este uşor de intuit empiric. De exemplu, mama care se trezeşte la scâncetul copilului, dar nu reacţionează la alte stimulări care ar putea-o trezi. Dar aici apare o situaţie paradoxală: cum reuşeşte sistemul nervos să discrimineze stimuli înainte de a se realiza propria sa trezire? Înseamnă că, în timpul somnului, activitatea sistemului nervos, deşi puternic inhibată, totuşi nu este suprimată, ba chiar rămâne sensibilă la o modificare a mediului. Cercetările de psihofiziologia somnului au arătat că, în somn, structurile corticale complexe (scoarţa) sunt cel mai puternic deconectate. Înseamnă că zonele subcorticale conservă un anumit nivel de vigilenţă cu o capacitate de discriminare senzorială aparentă în raport cu semnificaţia vitală a stimulilor.

În concluzie, trebuie să acceptăm că, în timpul somnului, se menţine un anumit nivel al capacităţilor de discriminare perceptivă, dar şi mijloace de activare reziduală în urma unor condiţionări anterioare. Aceste condiţionări îşi au locul în zonele subcorticale, antrenând şi discriminări perceptive.

3.3 De la vigilenţă la atenţie Atenţia implică un anumit nivel de vigilenţă şi un anumit grad de mobilizare al

activităţii neuronale. În cadrul unui continuum somn-veghe, atenţia se situează între starea de veghe difuză şi starea de hiperexcitabilitate.

Tabelul – Continuumul somn-veghe şi corespondenţele sale bioelectrice şi comportamentale (adaptat după Lindsley, 1952 şi Floru, 1967)



- 51 -

Nivel de activare Caracteristicile EEG Nivel de

conştientizare Eficienţa

comportamentului Emoţie puternică;

teamă, furie, anxietate.

Desincronizată; amplitudine redu-să-moderată; frec-venţe rapide ames-tecate.

Stare de conştiinţă limitată; atenţie difuză, fragmentară, confuzie.

Slabă: lipsă de con-trol, imobilizare, dezorganizare.

Atenţie, alertă. Parţial desincronizată; predomină unde rapide cu amplitu-dine redusă.

Atenţie selectivă care se poate comuta; anticipare „concentrată”, „set”.

Bună: reacţii rapide, eficiente, selective; comportament organizat pentru răspunsuri în serie.

Veghe relaxată. Sincronizată; ritm alfa optim.

Atenţie neforţată, favorizează asociaţii libere.

Bună: reacţii de rutină şi gândire creatoare.

Somnolenţă. Ritm alfa redus şi rare unde lente cu amplitudine redusă.

Stare de graniţă între somn şi veghe; reverie.

Slabă: necoordonată, sporadică, lipsită de continuitate.

Somn superficial. Salve de fusuri şi unde lente (mai ample). Ritm alfa absent.

Reducerea marcată a stării de conştiinţă; vise.

Absentă.

Somn profund. Unde ample şi foarte lente (sincronizare la frecvenţe rare); tablou bioelectric neregulat.

Pierdere totală a cu-noştinţei (absenţa memorării stimu-lărilor sau a vise-lor).

Absentă.

Atenţia este condiţionată de activarea proceselor nervoase, de amplasarea la un

nivel optim al stării de veghe. O activare excesivă a stării de veghe suprimă comportamentul specific atenţiei. Există o legătură directă, evidentă între mecanismele „trezirii” stării de veghe şi atenţie ceea ce pune în corelaţie nivelul de vigilenţă cu nivelul atenţiei. S-a constatat existenţa unei corelaţii dintre estimările subiecţilor ale stării de atenţie şi prezenţa unui ritm EEG de sincronizat. Ritmul rapid şi desincronizat ce corespunde stingerii ritmului alfa corespunde unei desincronizări a activităţii zonelor corticale, astfel încât afluxul senzorial va avea impact pe un cortex activ. Atunci când stimularea este precedată de un semnal de avertisment, timpul de reacţie este întotdeauna mai scăzut. Semnalul de avertisment antrenează blocarea ritmului alfa, punerea în alertă a organismului prin activarea reticulară.

Timpul de reacţie (T.R.) ilustrează relaţia dintre atenţie şi vigilenţă. S-a constatat că valorile TR se asociază cu nivelul de vigilenţă apreciat prin indicatorul RED (reacţia electrodermală), astfel încât se poate vorbi despre un raport direct proporţional între viteza TR şi nivelul conductibilităţii electrice a pielii. În experimente realizate pe pisici



- 52 -

cu măsurarea TR simplu auditiv însoţit de semnalul pregătitor se constată reacţii ale formaţiunii reticulate mezencefalice declanşate cu 500 ms înainte de semnal. În experimente pe maimuţe s-a intervenit direct asupra nivelului vigilenţei prin stimulare electrică a formaţiunii reticulate şi s-a obţinut o reducere semnificativă a TR. S-a ajuns la concluzia că există o valoare optimă a activării reticulare, corespunzătoare unei poziţii intermediare situată între cea a somnului şi cea a trezirii bruşte.

Înregistrarea indicatorilor fiziologici ai vigilenţei a demonstrat că TR este cu atât mai scurt cu cât este mai mare amplitudinea descărcării RED la semnalul pregătitor. Rolul esenţial al semnalului pregătitor este legat de creşterea nivelului vigilenţei cu efecte facilitatoare asupra tensiunii musculare în TR. Raporturile de înlănţuire logică integrează semnalul pregătitor, activarea reticulară, apoi a vigilenţei, încordarea, tensiunea, orientarea selectivă a atenţiei şi apoi reacţia motorie.

Convergenţa proceselor reticulare, ale vigilenţei şi atenţiei se regăseşte deplin exprimată în focalizarea atenţiei realizată simultan cu inhibarea zonelor învecinate. Se poate vorbi despre nivele ale focalizării care pornesc de la organele de simţ, cel mai bun exemplu fiind văzul. La nivelul receptorului vizual avem de a face cu un „reflex de fixare” ce are menirea să aducă în zona foveei imaginea obiectului stimul. În realitate, a fi atent asupra a ceva anume, înseamnă, în principal, să-l fixezi perceptiv. De aici au derivat studiile privitoare la durata fiecărei fixaţii succesive prin înregistrarea mişcărilor globilor oculari raportate la structura obiectului-stimul. Tehnicile de investigare a mişcărilor oculare includ fotografierea deplasărilor unghiulare ale unui fascicol luminos foarte îngust (vizibil sau în infraroşu) reflectat de cornee sau de o oglindă fixată pe ochi; înregistrarea cinematografică sau înregistrarea variaţiilor de potenţial asociate mişcărilor oculare.

Fixaţia şi atenţia sunt indisolubil legate şi această relaţie se exprimă sub forma următorului mecanism: stimularea periferică declanşează „trezirea” generală în cadrul căreia se integrează reflexul fixării care facilitează focalizarea ca expresie a atenţiei. Centrarea perceptivă nu coincide întotdeauna cu direcţia privirii; fixarea şi orientarea atenţiei pot fi disociate pentru că orientarea selectivă a atenţiei implică procesele corticale. După cum susţine P. Fraisse (1989), la variatele nivele ale vigilenţei se pot obţine în cadrul căilor senzoriale sau pe cortex, potenţiale evocate care desemnează trecerea mesajelor senzoriale şi procesarea lor la nivelul zonelor corticale. Problema este cum se realizează amplificarea selectivă şi privilegiată a acestor mesaje prin focalizare. Se pare că există mecanisme de intensificare a efectului stimulului prosexigen care acţionează simultan cu mecanismele de inhibare a stimulilor concurenţi.

Studiile experimentale asupra vigilenţei au scos atenţia de sub imperiul interpretărilor introspecţioniste. Prima probă standardizată de evaluare a vigilenţei a fost realizată de către Mackworth în timpul celui de al doilea război mondial pentru Royal Air Force (după Coquery, 1994). „Testul ceasului” constituie un adevărat prototip al probelor de vigilenţă. În această probă subiecţii trebuie să supravegheze timp de două ore un cadran de ceas prevăzut cu un ac indicator care-l străbate în 100 de secunde cu o mişcare pe secundă. La interval de 45 de secunde, la 10 minute şi în medie de 12 ori într-o jumătate de oră limba ceasului face un salt de două ori mai mare decât normal. Subiectul trebuie să detecteze aceste discontinuităţi şi să le semnalizeze. În experimente care utilizează variante ale acestei probe s-a dovedit că factorii care intensifică trezirea cresc şi rata detectării sau rapiditatea acesteia.



- 53 -

Drumul de la vigilenţă la atenţie trece prin modelul detectării semnalelor, model diferit de cel al activării. Nu putem considera scăderea vigilenţei în sarcinile de supraveghere prelungită doar o consecinţă a intensificării trezirii pentru că aceasta nu afectează decât nivelul mediu al detectării.

Tehnici, aparatură

Testul de vigilenţă (VIGIL, Vienna Test System) are la bază noţiunea de vigilenţa ce se foloseşte în psihologie mai ales în sensul menţinerii atenţiei în situaţiile monotone de excitare. Sub aceste aspecte operaţionale, vigilenţa desemnează o stare a disponibilităţii organismului de a reacţiona la evenimente întâmplătoare şi care apar rar. Această veghe durabilă în situaţii de examinare sărace în excitaţii este solicitată de exemplu în activităţile de supraveghere.

Cercetarea conceptului de vigilenţa îşi are originea în supravegherea cu radar. Din acest context istoric s-a dezvoltat şi măsurarea vigilenţei cu procedee bazate pe aparate de testare. Ca la supravegherea prin radar, pe un fundal difuz sau monoton sunt descoperite anumite excitaţii şi se răspunde la ele prin diverse reacţii. Modificări ale capacităţii în asemenea situaţii de observare au fost măsurate pentru prima dată de Mackworth (1950). Subiecţii săi trebuiau să privească timp de 2 ore o foaie cu cifre, pe care se mişca un arătător în salturi regulate. Rar şi la intervale neregulate arătătorul făcea un salt dublu, la care subiecţii trebuiau să reacţioneze prin apăsarea unei taste. Pe parcursul experimentului a putut fi observat că după circa jumătate de oră numărul scăpărilor a crescut clar. Alte explorări ale vigilenţei au arătat rezultate analoage, ca de exemplu ordonarea încercărilor lui Bakan (1955), la care subiecţii trebuiau să diferenţieze flash-uri mai luminoase, ce apăreau rar, de flash-uri de luminozitate constantă.

Cercetări mai avansate au arătat că puterea de diferenţiere, adică eficienţa activităţii după un timp mai îndelungat, era cu atât mai bună cu cât excitaţia critică se deosebea mai mult în intensitate şi mărime de fundal.

De asemenea aşteptarea apariţiei stimulilor critici a fost investigată de mai multe ori. S-a dedus că, la stimuli critici, la intervale regulate, constante, aceşti stimuli au fost trecuţi cu vederea mai rari decât la stimuli distribuiţi la întâmplare. Deosebit de mulţi stimuli critici erau omişi când un stimul de răspuns apărea cu puţin după un alt stimul critic. O distribuţie la întâmplare a stimulilor acţionează contra frecventei aşteptării. Pornind de la aceasta, a fost stabilit experimental de către Colquhoun (1961) că numărul reacţiilor false este cu atât mai mare cu cât frecvenţa generală a semnalului este mai înaltă şi cu cât frecventa apariţiei unui stimul critic e mai mică.

O serie de experimente au arătat ca pentru studierea vigilenţei trebuie îndeplinite următoarele criterii: în timpul unei perioade de încercare mai lungă se cere subiectului stare de veghe

neîntreruptă, semnalele ce trebuie observate apar neregulat şi fără avertisment, semnalele nu trezesc atenţia, aceasta înseamnă că sunt simţite de cei mai mulţi

observatori ca slabe (intensitate mică a prezentării stimulilor), frecvenţa evenimentelor critice e mică. Cei mai mulţi autori propun maxim 60 stimuli

critici pe oră. În vederea înţelegerii acestui fenomen putem privi şi teoriile neuro-fiziologice ale

activităţii, ce consideră că dacă scoarţa cerebrală nu primeşte pentru menţinerea anumitor



- 54 -

activităţi impulsul de trezire corespunzător duce la oboseală şi la scăderea eficacităţii. De la raţionamente asemănătoare pleacă şi teoria dezactivării: la aport mai mic de informaţie (fără stimuli noi sau importanţi) şi activarea formaţiei reticulare e mică. Aceasta conduce la un nivel al trezirii mai mic şi de aici la omiterea întâmplătoare a semnalelor la activităţi pure de supraveghere.

Graf (citat în Arnold, 1980) a introdus în acest context înţelesul de suprasolicitare prin subsolicitare. Rohracher şi Henning (citat în Dorsch, 1987) insistă asupra factorilor motivaţionali (voinţă, interes) care influenţează acţiunile la satisfacerea cererilor de atenţie şi vigilenţă.

Testul VIGIL a fost construit în două versiuni. În versiunea „Quatember – Maly” ecranul aparatului de testare prezintă un cerc mare, alcătuit din multe teritorii mici. Ele sunt prezentate printr-un chenar luminos-strălucitor şi sunt, ca şi întregul fundal al ecranului, întunecate în mijloc. Micile sectoare se luminează unul după altul în sensul acului de ceasornic, astfel încât apare o impresie de mişcare. Punctul luminos sare cu un pas mai departe, spre următorul sector, iar câteodată este sărit, în succesiune pseudo-întâmplătoare, un sector. Pentru a îndeplini cu succes tema, subiectul trebuie să reacţioneze la salturile duble.

În a doua versiune, „Müggenburg”, un punct luminos sare în acelaşi mod, în sensul acelor de ceasornic, de-a lungul unui cerc. Acest traseu, în opoziţie cu prima versiune, nu este prezentat pe monitorul subiectului prin sectoare astfel încât acesta să trebuiască să aprecieze salturile duble. Prelucrarea acestei versiuni necesită de aceea un grad mai înalt de concentrare şi astfel prezintă un nivel al dificultăţii crescut.

Testul integrează o fază de instructaj şi o fază de testare propriu-zisă. În faza de exerciţiu, punctul luminos înconjoară o dată întregul traseu. Dacă subiectul nu reacţionează la un stimulul critic preexistent sau dacă apasă tasta fără ca vreun stimul să existe, poziţia greşelii este prezentată pe monitorul subiectului prin haşurarea punctului corespunzător. La 4 greşeli (indiferent dacă e greşeală de omisiune sau de iluzie) se întrerupe pentru informarea conducătorul testului sau pentru prezentarea din nou a instrucţiunii.

După terminarea fazei de exerciţiu apare pe monitorul subiectului un feedback pozitiv şi cererea de a porni testul propriu-zis. Apariţia itemilor în faza de testare decurge analog fazei de exerciţiu. Ca diferenţă faţă de faza de exerciţiu, aici nu apare nici un feedback la o falsă apăsare a tastei sau la omisiunea stimulului critic, întregul program de testare decurgând fără a da atenţie tipului şi numărul greşelilor.

Indicatori pentru capacitatea de vigilenţă sunt exactitatea prelucrării/recunoaşterii stimulilor critici şi viteza cu care subiectul poate să răspundă la item după un lung timp. În acest context pot fi observate două tipuri de greşeli: greşeala de omisiune în care unui stimul critic nu-i urmează nici o reacţie şi alarma falsă, după Mackworth, sau greşeală de iluzie, după Ables, când, fără vreun stimul critic, este apăsată tasta de reacţie.

Variabilele dependente măsurate cu ajutorul acestui test sunt: Numărul total al reacţiilor corecte la stimuli critici

Această variabilă prezintă exactitatea observaţiei subiectului de-a lungul întregului test. La o sumă totală înaltă a reacţiilor corecte la stimuli critici corespunzătoare unei note T de peste 60 ca valoare se poate considera că subiectul are o bună capacitate vizuală de observaţie şi de cuprindere a detaliilor în situaţii de stimulare



- 55 -

monotonă. Concret, subiectul este în situaţia de a recunoaşte salturile duble şi de a-şi menţine atenţia un timp mai îndelungat. Numărul total al reacţiilor false (greşeli de iluzie, respectiv alarmă falsă)

Reacţiile fără prezentarea unui stimul critic (greşeli de iluzie, respectiv alarmă falsă) apar rar în probele comparate respectiv de norme prin sondaj disponibile. Corelaţii cu alte variabile nu se pot reprezenta într-un mod interpretabil.

Această variabilă este de aceea o variabilă de control şi se dă pentru a putea stabili dacă subiectul a înţeles instrucţia, respectiv dacă a prelucrat în mod serios tema. Numărul reacţiilor omise (greşeli de omisiune) Valoarea medie a timpilor de reacţie (în secunde)

Această variabilă desemnează valoarea medie a prezentării stimulilor critici până la apăsarea tastei. Pentru ca schimbările activităţii în cadrul unor secţiuni fixate în timpul desfăşurării testului să poată fi comparate unele cu altele, testul este împărţit în aşa-zişi timpi parţiali.

Variabila ne oferă informaţii despre viteza de prelucrare a informaţiei în situaţii de vigilenţă şi conţine şi aspecte ale capacităţii de reacţie motorie a subiectului. Timpul mediu de la prezentarea saltului dublu până la apăsarea tastei se întinde în blocul de parametrii standard S1 în versiunea „Quatember – Maly” între 0,44 secunde (observat la lotul de „Sportivi” în cercetarea preyentată în manualul testului) şi 0,49 secunde (pentru lotul de „Studenţi”). Valoarea medie a reacţiilor corecte pe numărul timpilor parţiali Valoarea medie a reacţiilor false pe numărul de timpi parţiali Valoarea medie a reacţiilor omise, adică al stimulilor critici distribuiţi la care n-a

urmat vreo reacţie împărţit la numărul timpilor parţiali. Interpretarea evoluţiei activităţii înlesneşte concluzii asupra modificărilor de

activitate ale subiectului la prelucrarea temelor de vigilenţă. Deficienţe de activitate se exprimă în timpi de reacţie mai lungi şi într-un număr în scădere al reacţiilor corecte la stimuli critici, care îşi găsesc expresia în creşterea (scăderea) dreptelor de regresie.

Testul dă posibilitatea examinatorului să obţină o imagine rapidă asupra performanţei subiectului la test prin raportul de evaluare rapidă. De asemenea exista şi o prezentare grafică a rezultatelor, în care rezultatele timpilor parţiali izolaţi sunt reprezentate ca puncte şi legate între ele printr-o curbă de evoluţie. Pe această curbă se aşează dreapta de regresie. Creşterea dreptelor este măsurată, din motive de exactitate, nu după rezultate ale timpilor parţiali, ci după itemii separaţi.


Date post:	24-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	roxana-apostol
View:	4 times
Download:	1 times

Psihologie_experimentala_M2.pdf

Documents