Ingrid Nicolau
PROTECŢI A INTERNATIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI - sinteze-
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI
LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI
1.1. Noţiunea de “drepturile omului”
Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze
din anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt
singurele cauze ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea
drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel
că este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca
omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.
Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura
recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.
Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în
considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept.1 Mai întâi trebuie să ne raportăm la
ceea ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea
instrumentelor internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la
eventualele mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.
În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să
avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După
cum se ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui
anumit subiect de drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa,
la nevoie, imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a
ansamblului de posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.2
Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de
norme juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi
facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care
beneficiază de garanţii instituţionale apropriate.
1.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului
Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au
apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta
Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.
1 Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi şi
libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.7; 2 Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 8;
Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Nici un om liber nu va fi
arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau
exilat sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom
trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu
legea ţării”.3 Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente
privind drepturile omului : Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice
criminal indiferent de condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa
stipulată în mod expres în legea Regatului”4; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill
of Rights din 13 februarie 1689 în care se declară că „a pretinde ca Regalitatea are puterea
de a suspenda legile sau executarea lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”.
Prin acelaşi Bill se statuează că „ libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din
Parlament, nu pot fi împiedicate sau puse în discuţie de vreo curte”.
În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de
Revoluţia Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc şi
rămân liberi si egali în drepturi”.5
Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii
au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre
aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de
valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost
stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare
devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a
stabili un nou guvernământ”.6
Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase ale
tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de
a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora.
Privind retrospectiv, putem afirma că declaraţiile de drepturi au reprezentat , documente
fundamentale, relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei
drepturilor omului.
Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
este marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al
Ţării Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei
cu chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia
generală a societăţii europene.7
Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat,
că vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru
o atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul
străinilor, modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară,
aspecte de drept civil şi penal.
3 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.23;
4 Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 51; 5 Duculescu Victor, op. cit., p.23;
6 Idem, op.cit., p.24
7 Duculescu Victor, op. cit., p.27;
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la
problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui
Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru
Ipsilanti.8 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach
din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.
Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în
1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D,
Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”.9 Chiar
dacă memoriul Cărvunarilor a fost in cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii
boierimi, el conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională
ulterioară. Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa
devina acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare
reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci
înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul prevedea garantarea dreptului de proprietate,
principiul exproprierii pentru cauză publică, erau inserate norme cu privire la libertatea
individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe
publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de
Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se
producă mai târziu în Principatele Române.10
Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, marile
ei idei regăsindu-se în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din
Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de
vedere, ţinând seama de interesele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională.
Nicolae Bălcescu aprecia, în 1850 că revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca
românii să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta
unui progres comun.11
Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul
cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care
cuprinde importante dezvoltări constituţionale.12
Amintesc , de pildă, consacrarea ideii de
bicameralism , prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care,
alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă
domnească , formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae
Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite,
este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzollern , care acceptă. O comisie
elaborează un proiect de constituţie ce este supus Domnului şi Adunării elective.
Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile
omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv
8 Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254
9 Duculescu Victor, op.cit.p.29;
10 Idem, op.cit. p.30;
11 Bălcescu Nicolae, Opere, partea a II-a, Ed. Scrieri istorice, politice şi economice, Bucureşti, 1940, p.99;
12 Duculescu Victor, op.cit., p.33;
cea mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre
care : principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,
recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.13
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29
martie 1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât
Constituţia din 1866 şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii
într-un stat de drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de
stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea
puterilor statului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.14
Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost
proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al
II-lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic,
de climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile
monarhului. Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care
dobândeşte prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului
1940 ca urmare a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.15
În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie
1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost
instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante
amputări şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea
statului, bazată pe dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe
prohibirea oricăror atitudini politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost
eliminate garanţiile democratice care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor,
administrarea justiţiei efectuându-se după criterii politice.
Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură
puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost
eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în
stat şi anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor
au fost aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie,
de gândire şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi
drepturilor politice propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi
educaţiei, acestea erau, subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea
oricăror alte idei diferite de linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii
foarte mari au fost aduse dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind
supuşi unor numeroase formalităţi şi verificări.
Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de
anumite prevederi discriminatorii. Erau excluse de la exercitarea unor profesiuni, sau de
la posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele care avuseseră
condamnări politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic
sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei
române Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat
13
Idem, op.cit., p. 34; 14
Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1988; 15
Duculescu Victor,op.cit.p.36;
abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici
forma de guvernământ a statului.
În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit
parte la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru
adaptarea legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul
de lege pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie
1984, Parlamentul României votând legea pentru modificarea şi completarea unor
dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă
deplină între legislaţia ţării şi noul instrument internaţional la care România a devenit
parte. De asemenea, se poate menţiona protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea
la care ţara noastră a devenit parte în ianuarie 1991, precum şi alte documente faţă de
care vechiul regim avea rezerve nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea
în rândul comunităţii internaţionale dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica
documentele fundamentale cu privire la drepturile omului adoptate de comunitatea
internaţională.16
1.3. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului
în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei
Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este
constituit dintr-o serie de documente ce formează Carta internaţională a drepturilor
omului, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.17
Aceste
documente sunt: Carta ONU, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două
pacte ale ONU din 1966.
Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco
proclamă în art. 1 pct. 3, că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de a realiza
cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şi incurajarea respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex
limbă sau religie.
Protecţia internaţională a drepturilor omului face parte din datoriile fundamentale
ale principalelor organe ale Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi
Social, Consiliul de tutelă. Prerogativele acestor organe în materie sunt destul de limitate,
rămânând la nivelul studiilor, recomandărilor, proiectelor. ONU a mai reuşit de-a lungul
timpului să clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a promova drepturile
omului, lărgind sfera de cuprindere a aecstei obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe
carta ONU destinate să asigure respectarea de către statele membre a obligaţiilor
asumate. Carta ONU are marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea
internaţională.18
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi nici
un vot împotrivă; un număr de opt state s-au abţinut de la vot (R.S.S. Bielorusă,
16
Duculescu Victor, op.cit., p.53; 17
Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. C:H: Beck, Bucureşti, 2006, p.6 18
Idem, op.cit., p.7;
Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană şi
Iugoslavia). Arabia Saudită a fost absentă în momentul desfăşurării votului. Declaraţia
avea să deschidă noi perspective în domeniul garantării şi respectării drepturilor omului
în întreaga perioadă postbelică.19
Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet
din care au făcut parte eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale ale timpului,
printre care doamna Eleonor Roosevelt şi profesorul francez Renee Cassin.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi : drepturile civile
şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi
politice fac parte : dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia
sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus
în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie, dreptul la viaţa privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă
libertatea de exprimare, de religie şi dreptul la libera circulaţie. Articolul 21 prevede
drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea
ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte : dreptul
persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la
plata egală pentru muncă egală, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie
ideea gratuităţii învăţământului elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces
tuturor, pe bază de merit , la învăţământul superior. Printre alte prevederi ale acestui
document se înscrie si aceea că orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la
viaţa culturală a colectivităţii, de a beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale
care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a
reprezentat punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente
juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a
acestor drepturi. O serie de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (
Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat expres în textul
constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că pe
teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o forţă juridică incontestabilă.20
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând
posibilitatea statelor să adopte legi care limitează exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia
nu este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are
putere obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înţelegere comun al drepturilor
şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.21
Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării,
promovării şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte
internaţionale ale drepturilor omului : Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice.
Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi
deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea
19
Duculescu Victor, op.cit., p.64; 20
Duculescu Victor, op.cit., p.66; 21
Selejan-Guţan Bianca, op.cit.,p. 8;
lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional
cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o
primă parte comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul
autodeterminării popoarelor, dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura
liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de
resursele lor naturale.22
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi. În continuare prezint aşa
numitele “convenţii – nucleu” ale sistemului ONU de protecţie a drepturilor omului.
Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială, are la bază
ideea luptei împotriva discriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în
calea deplinei realizări a drepturilor omului.
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi
dezvoltă o serie de idei cuprinse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. O importantă prevedere este aceea că declaraţiile
obţinute prin tortură nu vor putea fi invocate ca elemente de probă în nici o procedură,
cu excepţia cazului când sunt folosite împotriva persoanei acuzate de a fi săvârşit acte de
tortură.
Convenţia pentru drepturile copilului, a fost adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 29 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. convenţia îşi
revendică fundamentarea in Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde este
proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă specială. Art. 1 al Convenţiei defineşte
noţiunea de “copil ” ca fiind fiinţa umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în
care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă.
Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei, este
destinată a proteja o categorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor drepturi
elementare precum dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi
supusă nici unei discriminări etc. Convenţia înscrie numeroase drepturi atât civile şi
politice cât şi economice, culturale şi sociale precum : dreptul la egală participare în sfera
politică, dreptul de vot, dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală, dreptul la egal
acces la sănătate şi educaţie, dreptul la muncă; se subliniază necesitatea asigurării
egalităţii femeilor cu bărbaţii în privinţa capacităţii juridice, precum şi a eliminării
oricărei forme de discriminare în privinţa căsătoriei şi a relaţiilor de familie.
Convenţia a fost ratificată de nu număr de 162 de state printre care şi România în
1982.
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a
fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost : Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi
Suedia. În prezent Consiliul Europei are 45 de membri.23
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea
22
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p 9; 23
Duculescu Victor, op.cit., p.98;
unor sancţiuni cum ar fi : suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de
membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
Organele Consiliului Europei sunt : Comitetul Miniştrilor şi Adunarea
Parlamentară.
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi
la Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organ guvernamental, cât şi un forum
colectiv, în care se discută problemele societăţii europene şi se propun soluţii la acestea.24
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea
dezbate acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului şi prezintă
concluziile sale Comitetului de miniştri sub formă de recomandări.
Adunarea Parlamentară are 315 membri şi 315 supleanţi (la data de 1 mai
2006)25
aleşi sau numiţi de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare
ţară are între 2 şi 18 reprezentanţi, în funcţie de numărul populaţiei. Adunarea se
întruneşte de două ori pe lună pentru o săptămână în sesiune plenară. Reuniunile sunt
publice şi au loc la Palatul Europei de la Strasbourg. Adunarea îşi alege preşedintele şi
vicepreşedinţii. De asemenea, adunarea alege secretarul general al Consiliului Europei şi
pe adjunctul acestuia, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe Comisarul
Drepturilor Omului.
24
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 24; 25
Selejan-Guţan Bianca, op.cit. p. 25 ;
CAPITOLUL II
ANALIZA PRINCIPALELOR DREPTURI CIVILE ŞI
POLITICE REGLEMENTATE DE CONVENŢIA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
3.1. Scopul şi obiectul Convenţiei europene a drepturilor omului
Scopul şi obiectul Convenţiei sunt strâns legate de realizarea scopului pentru care
a fost creat Consiliul Europei.26
Prin intrarea unui stat în Consiliul Europei, acesta se
angajează în mod ferm ca, printre alte obligaţii pe care astfel şi le asumă, să respecte
drepturile omului apărate prin Convenţie, adică să asigure, pe plan naţional, respectarea
acestor drepturi.
Statele contractante rămân libere ca, în vederea realizării scopului Convenţiei, să
adopte măsurile naţionale pe care le socotesc apropriate. În examinarea modului de
îndeplinire a obligaţiei statelor de asigurare a apărării drepturilor prevăzute de Convenţie,
Curtea Europeană nu poate neglija caracteristicile de fond şi de procedură ale sistemelor
naţionale de drept.
Dispoziţiile Convenţiei tind să creeze o adevărată ordine publică europeană în
materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care ea le consacră.27
Aceasta deoarece,
după cum a subliniat Curtea, prin încheierea Convenţiei, statele contractante s-au angajat
să realizeze obiectivele şi idealurile Consiliului Europei, astfel cum sunt ele definite în
statutul organizaţiei, realizare ce trebuie să conducă la instaurarea unei ordini publice
europene de libertate şi democraţie, care semnifică o protecţie eficace a drepturilor
omului.
3.2. Precizări privind obligaţiile statelor asumate conform articolului 1
al Convenţiei
Articolul 1 al Convenţiei instituie cadrul general al obligaţiei asumate de statele
părţi de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de aceasta. Articolul 1 instituie o
răspundere internaţională28
a statelor contractante cu privire la respectarea obligaţiilor
asumate prin Convenţie. Această răspundere va fi angajată în cazul eventualei constatări
de către Curte a unei încălcări privind drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie.
Cea mai importantă şi în acelaşi timp controversată chestiune cu privire la
articolul 1 este noţiunea de jurisdicţie a statelor, noţiune determinantă pentru stabilirea
26
Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi
şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 113; 27
Ibidem, p.114; 28
Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 123;
aplicabilităţii Convenţiei persoanelor care sesizează Curtea europeană.29
În funcţie de
această jurisdicţie se stabileşte şi competenţa Curţii ratione loci. Principiul general care
guvernează această materie este principiul teritorialităţii.
Prevederile articolului 1 trebuie coroborate cu cele ale articolului 56 din
Convenţie, care statuează că “orice stat poate, în momentul ratificării sau în orice alt
moment ulterior, să declare, prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului
Europei, că prezenta Convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului
articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale le asigură.”
În anumite situaţii, jurisdicţia teritorială a statelor se bazează pe unele elemente
extrateritoriale ca : exercitarea controlului asupra unei părţi din teritoriul altui stat, acte de
putere publică săvârşite pe teritoriul unui stat de reprezentanţii diplomatici ai altui stat,
fapte penale săvârşite în străinătate de cetăţenii săi împotriva altui stat.
În cauza Ilaşcu c. Moldovei şi Rusiei , Marea Cameră a Curţii a considerat că
guvernul Moldovei, ca unic guvern legitim al republicii Moldova din punct de vedere al
dreptului internaţional, nu şi-a exercitat autoritatea asupra unei părţi din teritoriul său –
aceea care se afla sub controlul efectiv al Republicii Transnistria. Curtea a statuat că
Moldova avea, chiar în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, o
obligaţie pozitivă, impusă de articolul 1 al Convenţiei, de a lua măsurile care se aflau în
puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor
drepturile garantate de Convenţie. Aşadar lipsa controlului efectiv asupra teritoriului nu
înlătură întodeauna jurisdicţia statului asupra persoanelor aflate pe acea parte de teritoriu.
Curtea a statuat că dispoziţiile Convenţiei se aplică, în principiu şi membrilor
forţelor armate, nu numai civililor, dar că în aplicarea şi interpretarea normelor acesteia
în privinţa militarilor trebuie să se aibă în vedere particularităţile condiţiei de militar şi
consecinţele acesteia pentru ei.
În altă cauză în care guvernul a susţinut că statul exercită un control limitat cu
privire la activitatea şcolilor private şi, în orice caz, nu-şi asumă nici o atribuţie în materie
disciplinară, astfel că nu va răspunde pentru pedepsele disciplinare aplicate elevilor într-
un asemenea aşezământ şcolar, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă potrivit cu
care responsabilitatea unui stat este angajată atunci când s-a produs o încălcare a unui
drept apărat de Convenţie aparţinând oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, ceea ce
înseamnă că statul în cauză nu se poate sustrage unei asemenea responsabilităţi prin
delegarea obligaţiilor sale unor organisme particulare.30
Cele mai multe probleme privitoare la noţiunea de persoane aflate sub jurisdicţia
unui stat contractant se pun în legătură cu străinii aflaţi pe teritoriul acelui stat, mai ales
dacă aceştia se găsesc în situaţia de a fi extrădaţi sau expulzaţi de pe teritoriul statului
respectiv.
Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat legal sau chiar ilegal, sunt persoane care ţin de
jurisdicţia acelui stat, ceea ce presupune angajarea responsabilităţii statului pe teritoriul
căruia se află cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie. De asemenea ,
din moment ce Convenţia europeană va fi interpretata ca un tot unitar, trebuie avute în
vedere şi dispoziţiile art. 14, prin care, printre alte forme de discriminare este interzisă şi
cea privitoare la originea naţională. Multe din textele substanţiale ale Convenţiei sau ale
Protocoalelor sale adiţionale folosesc, în definirea subiectului drepturilor garantate,
29
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 70; 30
Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 147;
noţiunea de orice persoană, care cuprinde atât persoanele fizice, cât şi persoanele
juridice, precum şi “grupurile de particulari”, în sensul art.34 din Convenţie.31
3.3. Dreptul la viaţă
Dreptul la viaţă este primul drept substanţial ( material) reglementat de Convenţia
europeană a drepturilor omului. El este garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art.2
din Convenţie. Aceste dispoziţii prevăd anumite cazuri excepţionale, când survenirea
morţii nu constituie o încălcare a acestui drept. Prevederile art.2 se întregesc cu cele
cuprinse în Protocolul nr.6 la Convenţie privitor la abolirea pedepsei cu moartea şi în
Protocolul nr.13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.32
Dreptul la viaţă apare ca esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale apărate prin Convenţie, pentru că, fără consacrarea şi protejarea efectivă a
acestui drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect. Dreptul la viaţă
reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun,
de asemenea, ca art.2 să fie interpretat şi explicat în aşa fel încât exigenţele sale să fie
concrete şi efective.
Titularii dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie
Art. 2 paragraful 1 vorbeşte despre dreptul la viaţă ce este recunoscut oricărei
persoane, fiind clar ca se referă la persoana fizică, persoana umană. Aceasta cu atât mai
mult cu cât în continuarea aceluiaşi text recunoaşte că acest drept nu este absolut, el poate
presupune anumite excepţii care, la rândul lor, privesc, numai persoana umană: legitima
apărare, arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.
În acest context, trebuie determinată însăşi noţiunea de viaţă , în sensul aceluiaşi
text, cu atât mai mult, cu cât se ştie că în dreptul civil, în anumite situaţii operează
principiul potrivit cu care un copil poate dobândi drepturi din momentul concepţiei
sale - infans conceptus pro nato habetur de commodis ejus agitur.
Mult mai delicată este problema de a şti de unde începe protecţia dreptului la
viaţă. Spre deosebire de art. 4 din Convenţia americană a drepturilor omului, care dispune
că dreptul la viaţă este protejat în general de la concepţia copilului, Convenţia europeană
nu dispune nimic privitor la limitele temporale ale dreptului la viaţă şi nici nu defineşte
persoana al cărei drept la viaţă este protejat.
Confruntată cu problema legitimităţii întreruperii voluntare de sarcină, Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, a evitat, într-o primă fază să se pronunţe dacă aceasta
cade sau nu sub incindenţa dispoziţiilor art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în speţă,
cererea a fost introdusă de o persoană care nu putea pretinde că are calitatea de victimă
directă a legislaţiei naţionale puse în discuţie.
În speţă, reclamantul, căsătorit şi tată a trei copii, s-a plâns în anul 1975 că
adoptarea de către legislativul austriac, la data de 29 ianuarie 1974, a unei legi care
31
Bîrsan Corneliu,op.cit., p. 148; 32
Ibidem, p. 156;
permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de sarcină, este de natură să încalce
art. 2 al Convenţiei, care protejează dreptul la viaţă. Comisia a statuat că nu este
competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei
decât cu privire la o situaţie concretă, nu in abstracto.
Într-o a doua fază, marcată de decizia X c. Anglia, fosta Comisie a examinat
fondul problemei puse în discuţie în următoarele împrejurări : reclamantul s-a plâns
împotriva autorizării date soţiei sale de instanţele engleze de a practica o întrerupere de
sarcină, fără a i se cere şi consimţământul lui. El a susţinut că, prin autorizarea
întreruperii de sarcină, legislaţia engleză este contrară dispoziţiilor art. 2 din Convenţie,
deoarece se neagă, astfel, dreptul la viaţă al copilului conceput dar nenăscut încă.
Comisia a constatat mai întâi, că noţiunea de orice persoană nu este definită de
Convenţie, dar că este utilizată în mai multe texte ale acesteia. În concepţia Comisiei,
Convenţia foloseşte noţiunea discutată în sensul de persoană născută. Nimic nu indică că
dispoziţiile Convenţiei ar putea să se aplice unui subiect de drept înainte de naşterea sa.
Comisia a ajuns la o primă concluzie, în sensul că, art.2 nu se aplică în privinţa
copilului care se va naşte
Recent, într-o cauză împotriva Franţei, Marea Cameră a Curţii a reafirmat poziţia
conform căreia ”problema începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la nivel
naţional: în primul rând, pentru că această chestiune nu a fost decisă în majoritatea
statelor care au ratificat convenţia; în al doilea rând, pentru că nu există un consens
european asupra definiţiei ştiinţifice şi legale a începutului vieţii”.
Limitări aduse dreptului la viaţă , în sensul Convenţiei
Partea finală a paragrafelor 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie dispune că, în anumite
situaţii strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată ca reprezentând o
încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale legal
pronunţate, fie că ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă.
Astfel, în versiunea originală a Convenţiei, pedeapsa cu moartea nu este interzisă,
cu condiţia respectării principiului legalităţii. Abolirea de facto a acestei pedepse este
consacrată prin ratificarea cvasiunanimă a Protocolului nr.6, care interzice pedeapsa cu
moartea în timp de pace şi prin Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în
vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.
Curtea Europeană a avut ocazia să se pronunţe asupra pedepsei cu moartea, în
celebra cauză Ocalan c. Turciei din 2003.33
refuzând să constate în speţă o violare a
art. 2, Curtea a subliniat că executarea unui condamnat la moarte care nu a beneficiat de
un proces echitabil nu este autorizată de art. 3 din Convenţie. Instanţa europeană a
deschis astfel calea unei interpretări originale a Convenţiei, mai precis a interpretării art.3
“în lumina art.2”.34
Prima dintre cele trei situaţii reglementate de art. 2 paragraful 2 al Convenţiei
priveşte autorizarea cauzării morţii pentru asigurarea apărării oricărei persoane
împotriva violenţeii ilegale. Este vorba deci de legitimă apărare. Până în prezent ea nu a
cunoscut nici o aplicare practică în jurisprudenţa Curţii.35
33
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 79; 34
Ibidem; 35
Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 193;
A doua situaţie regelementată de textul în discuţie este aceea în care moartea
survine ca urmare a utilizării forţei pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane deţinute în mod legal. Este necesar ca recurgerea la
forţă să se producă după ce toate celelalte soluţii ce ar putea fi folosite pentru atingerea
scopurilor avute în vedere de text au fost epuizate.36
A treia situaţie în care producerea morţii nu semnifică înfrângerea dispoziţiilor
art. 2 paragraful 2 din Convenţie este aceea în care ea se produce ca urmare a reprimării,
conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii. S-a subliniat că este vorba
despre împrejurări de o extremă gravitate, care sunt de natură să producă importante
prejudicii atât persoanelor cât şi bunurilor.
3.4. Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse
inumane sau degradante
Art. 3 din Convenţie dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor
pedepse sau tratamente inumane ori degradante. Aecastă dispoziţie are ca scop apărarea
integrităţii fizice şi morale a persoanei, demnitatea ei. Interdicţia impusă de art. 3 este
absolută, nici o derogare de la dispoziţiile sale nu este permisă de Convenţie.
Aplicarea efectivă a art. 3 este îngreunată de formularea lapidară ce determină
imprecizie în ceea ce priveşte identificarea sferei noţiunilor de tortură, tratament inuman
şi tratament degradant. Jurisprudenţa îm materie a impus ca şi criteriu determinant pentru
aplicabilitatea art. 3, gradul de gravitate al suferinţelor provocate.37
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la
provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante.
Statele au potrivid Curţii Europene o serie de obligaţii pozitive pentru protecţia
integrităţii fizice şi psihice a persoanei. În cauza Costelo – Roberts c. Regatului Unit
(1993), Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia
juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. În speţă
era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. Statele au deci, obligaţia
generală de a proteja orice persoană de pericolul încălcării dreptului la integritatea fizică.
În cauza Pantea c. României ( 2003), constatând violarea art. 3 de către statul
român, Curtea a subliniat obligaţia pozitivă a autorităţilor de a proteja integritatea fizică
şi psihică a persoanei, obligaţie ce are o rezonanţă specială în cazul persoanelor deţinute.
Aecastă obligaţie implică responsabilitatea statului chiar atunci când atingerile aduse
integrităţii fizice şi psihice a persoanei deţinute au fost săvârşite de alţi deşinuţi. În acest
caz se impune obligaţia gardienilor de a preveni violenţele şi de a asigura protecţia
deţinuţilor în cazul unor asemeena violenţe.
36
Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 193; 37
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 82;
Tortura
Convenţia ONU privitoare la prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor
inumane sau degradante conţine o definiţie a torturii la care, face referire şi Curtea
Europeană în jurisprudenţa sa. Astfel tortura este definită ca orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice,
în special cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau
mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este
bănuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau pentru orice
alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau
suferinţă este provocată de un agent al autorităţii publice sau de orice persoană care
acţionează cu titlu oficial ori la instigarea sau cu consimţământul ei expres sau tacit.
Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante este
intensitatea durerii pe care ea o provoacă precum şi intenţia celui care, deţinător al
autorităţii publice, produce o suferinţă deosebită victimei38
.
România a fost recent “condamnată“ de Curtea Europeană pentru acte de tortură,
în cauza Bursuc c. României( 2004). Reclamantul a susţinut că a fost interceptat la data
de 27 ianuarie 1997, la ora 20, de doi poliţişti, în timp ce se afla într-un bar. Aceştia i-au
cerut actele într-o manieră agresivă şi el le-a răspuns în acelaşi fel. În acel moment
poliţiştii l-au lovit cu bastoanele, apoi l-au încătuşat şi l-au târât afară spre o maşină
parcată la 50 de m. reclamantul a mai fost bătut în maşină după care a intrat în stare de
semiconştienţă. A fost dus la sediul poliţiei unde pretinde că a fost agresat de aproximativ
opt poliţişti, care l-au aruncat pe podea, l-au bătut cu bastoanele, l-au stropit cu apă, au
scuipat şi urinat asupra lui. Reclamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult
de 6 ore timp în care şi-a pierdut de mai multe ori cunoştinţa. Guvernul susţine că
reclamantul s-a rănit el însuşi, aruncându-se pe podea şi peste mobile.
Curtea a reamintit poziţia sa din jurisprudenţa anterioară, potrivit căreia dacă o
persoană suferă vătămări în timp ce se află în custodia autorităţilor, guvernul trebuie să
dea explicaţii plauzibile asupra cauzelor acestor vătămări.
Curtea a considerat că vătămările suferite de reclamant au fost provocate de
tratamentul pentru care este angrenată responsabilitatea autorităţilor. Relele tratamente au
durat câteva ore, iar reclamantul s-a aflat într-o poziţie vulnerabilă, fiind dus la secţia de
poliţie noaptea, singur, de cel puţin cinci poliţişti ca urmare a unui incident minor într-un
bar.
În aceste circumstanţe Curtea a decis că violenţele la care a fost supus reclamantul
au fost deosebit de grave şi crude şi de natură a provoca durere şi suferinţă severă. Ca
urmare, aceste tratamente constituie tortură în sensul art. 3 din Convenţie.
Tratamente şi pedepse inumane
În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit pentru prima dată
tratamentele inumane ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii
suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice.39
38
Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 205; 39
Bîrsan Corneliu,op.cit., p. 211;
Ca şi în materie de tortură, suferinţa trebuie să se situeze la un nivel de gravitate
deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului, sau prin tolerarea ei din partea autorităţilor
statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârşite asupra victimei chiar şi de către
particulari.40
Într-o cauză deferită instanţei europene reclamanţii, persoane de o anumită vârstă
( 54, respectiv 60 de ani), au susţinut că au trăit toată viaţa într-un sat situat în regiunea
Turciei locuită de populaţia kurdă şi că forţele de ordine le-au distrus casele şi cea mai
mare parte a bunurilor lor, privându-i astfel de mijloacele de subzistenţă ţi obligându-i să
părăsească satul în care locuiau. Această intervenţie a părut a fi premeditată şi s-a
desfăşurat fără menajarea sentimentelor reclamanţilor, care au fost luaţi prin surprindere
şi obligaţi să asiste la distrugerea prin foc a locuinţelor lor, fără a primi apoi vreun ajutor
din partea autorităţilor. Ţinând cont de modul în care s-a produs distrugerea locuinţelor
reclamanţilor, Curtea a ajuns la concluzia că, în condiţiile date , le-a fost provocată o
suferinţă de o gravitate suficientă pentru ac actele forţelor de ordine să fie calificate ca
tratamente inumane în sensul art. 3 din Convenţie.41
Tratamente şi pedepse degradante
Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a
unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei
sau conştiinţei sale.42
Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă :
tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse extrajudiciare
corporale, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
Curtea a statuat cu valoare de principiu, în cauza Irlanda c. Regatului Unit, că un
tratament aplicat unei persoane va fi calificat degradant atunci când creează acesteia
sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi,
eventual, de a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.
3.5. Dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau
obligatorii
Sclavia poate fi definită ca starea sau condiţia unui individ asupra căruia se
exercită atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea. A reduce o persoană
la starea de sclav implică nerecunoaşterea personalităţii sale juridice.43
Servitutea este o stare de dependenţă completă a unei persoane faţă de alta.
Servitutea apare ca o formă a sclaviei, fiind doar o diferenţă de grad şi nu de natură.
Sclavia formează obiectul unor convenţii internaţionale speciale, şi anume :
Convenţia privind sclavia, semnată la Geneva în 1926, intrată în vigoare în 1927;
Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei altora,
semnată sub egida ONU la 21 martie 1950, intrată în vigoare la 25 iulie 1951, ratificată,
până în octombrie 2002, de 74 de state printre care şi România; Convenţia OIM
40
Curtea EDO, A .c .Regatul Unit (1998) 41
Curtea EDO, Ayder şi alţii c. Turciei (1998) 42
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 90; 43
Idem, op.cit., p. 94;
privitoare la reglementarea unor sisteme particulare de recrutare a muncitorilor
indigeni.
Interdicţia muncii forţate sau obligatorii
Convenţia nu defineşte munca forţată sau obligatorie; asemenea definiţie nu se
regăseşte nici în celelalte convenţii internaţionale generale care o interzic.
Există însă două convenţii internaţionale specifice în materie, adoptate de OIM,
ce o definesc şi la care organele Convenţiei fac referire în jurisprudenţa lor44
. Astfel,
Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie dispune că aceasta înseamnă orice
muncă sau serviciu pretins unei persoane sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi
pentru care acea persoană nu s-a oferit de bunăvoie. De asemenea, Convenţia OIM
privind abolirea muncii forţate dispune în primul său articol că statele ce ratifică această
convenţie se angajează să abolească munca forţată sau obligatorie şi să nu recurgă la ea
sub nici o formă.
Într-o jurisprudenţă devenită constantă, fosta Comisie a decis că o muncă este
forţată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat la aceasta împotriva voinţei
sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau constituie o situaţie ce nu putea fi
evitată.45
Conceptul de muncă forţată sau obligatorie nu acoperă un număr de cazuri,
enumerate limitativ46
:
- munca în timpul detenţiei. Aceasta include şi munca minorilor sau
vagabonzilor supuşi detenţiei legale;
- serviciul militar;
- serviciul cerut în caz de crize sau calamităţi naturale, în interesul comunităţii.
În cazul Iversen c. Norvegiei (1963), obligaţia impusă de statul norvegian unor
stomatologi de a lucra timp de 1 an în serviciul de sănătate publică în nordul Norvegiei
nu a fost considerată muncă forţată deoarece exista o lipsă acută a medicilor voluntari,
ceea ce a dus la o situaţie de urgenţă ce ameninţă binele comunităţilor respective.
- munca rezultată din obligaţii civice normale. De exemplu : obligaţia impusă
de stat proprietarului de a întreţine o clădire.
Art. 4 impune, pe lângă obligaţia statelor de a se abţine de a impune munca forţată
şi obligaţia pozitivă de a nu permite unor particulari să oblige alte persoane la muncă
forţată.
3.6. Dreptul la libertate şi la siguranţă
Prevederile art. 5 al Convenţiei sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei
persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. Noţiunea de “libertate”
desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei.
Primul paragraf al art. 5 enumeră limitativ cazurile în care un individ poate fi
privat de libertate. În doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţie între o privare de
44
Bîrsan Corneliu, op. cit., p., 262; 45
Idem, op. cit., p. 263; 46
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 95;
libertate şi o simplă restricţie a libertăţii. În cauza Guzzardi c. Italiei, de exemplu,
impunerea unei reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă îndepărtată, timp de 16
luni, într-o arie de 2,5 km şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în
această arie, a fost considerată o privare de libertate conform art. 5.47
Gradul de libertate
de mişcare nu este determinant pentru aprecierea aplicabilităţii art.5.
Comisia a statuat că persoana aflată sub o supraveghere specială, prin
consemnarea la domiciliu într-o comună dată, care nu se găsea situată pe o insulă, decisă
pe temeiul unei legi naţionale speciale, străinii constrânşi să aştepte în zona de tranzit a
unui aeroport internaţional o decizie privitoare la cererea lor de azil, fără a putea intra pe
teritoriul ţării în cauză, dar cu posibilitatea de a-l părăsi în orice moment, copiii
abandonaţi de părinţii lor naturali în vederea adopţiei, puşi sub tutela autorităţilor statale
şi încredinţaţi unui cămin de copii până la finalitatea anchetelor sociale impuse de
normele naţionale aplicabile în materie nu reprezintă situaţii de privare de libertate.48
Potrivit art. 5 orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată
în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciază atât sub
aspect procedural cât şi sub aspect material. O privare de libertate este arbitrară atunci
când nu este conformă cu scopurile prevăzute de art. 5. Caracterul arbitrar poate fi
determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de libertate cu scopul urmărit.
Art. 5 paragraful 1 din Convenţie prevede şase cazuri în care o persoană poate fi
privată de libertate. Aceste cazuri sunt precis determinate de text. Curtea Europeană a
decis în repetate rânduri că lista excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi la
siguranţă este limitativă, exhaustivă şi numai o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art.5
paragraful 1 este compatibilă cu scopul şi obiectul Convenţiei.49
Situaţii de privare de libertate licită
1. Deţinerea după judecată şi condamnare vizează persoana deţinută în mod
legal după condamnarea de către un tribunal competent.
2. Arestarea sau deţinerea decurgând dintr-o ordonanţă cu caracter judiciar
sau dintr-o obligaţie legală este prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit.b). Această dispoziţie
vizează cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru
nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege.
În cauza Vasileva c. Danemarcei ( 2003), Curtea a constatat violarea art. 5
paragraful 1 pentru durata excesivă ( 13 ore) a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii
identităţii reclamantei, ca urmare a unui control al validităţii titlului de transport în
comun.50
Aplicabilitatea acestui text a fost restrânsă prin prevederile art. 1 al Protocolului
nr. 4 la Convenţie, potrivit cărora Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru
singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.
3.Detenţia preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul
său este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente,atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există
47
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 96; 48
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 289; 49
Idem, op cit., p. 292; 50
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 99;
motive temeinice a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau
să fugă după săvârşirea acesteia.
4. Detenţia minorilor este posibilă cu condiţia ca ea să aibă ca scop fie supunerea
lor unei educaţii supravegheate51
, fie aducerea în faţa justiţiei.
5. Detenţia unor bolnavi şi persoane defavorizate este prevăzută în art. 5
paragraful 1 lit. e) al Convenţiei. Această privare de libertate priveşte în special
persoanele susceptibile a propaga o boală contagioasă, alienaţii, alcoolicii, toxicomanii şi
vagabonzii. Detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un stabiliment specializat.
Internarea forţată a unei persoane, urmată de izolarea şi plasarea sa într-o cameră
încuiată, sub controlul constant al personalului clinicii, fără posibilitatea de a părăsi
clinica sau de a avea contacte cu lumea exterioară şi neurmată de punerea sub tutelă a
reclamantei , a condus Curtea la concluzia, în cauza Storck c. Germaniei (2005), că a fost
încălcată dispoziţia pozitivă impusă de art. 5 din Convenţie de a o proteja pe reclamantă
împotriva ingerinţelor în dreptul său la libertate individuală.52
În ceea ce priveşte noţiunea de vagabond, dispoziţiile Convenţiei nu definesc
acest termen, iar jurisprudenţa în materie nu este abundentă. În cauza De Wilde, Ooms şi
Versyp c. Belgiei, Curtea a reţinut definiţia dată vagabondajului de Codul penal belgian,
potrivit cu care “vagabonzii sunt persoanele care nu au nici un domiciliu sigur, nici
mijloace de subzistenţă şi care nu exercită în mod obişnuit vreo meserie sau vreo
profesie”. Curtea a apreciat că această definiţie nu se depărtează de la noţiunea uzuală a
cuvântului “vagabond”, astfel că ea a reţinut că o persoană definită ca vagabond în sensul
textului naţional citat, intră, în principiu, în domeniul de aplicaţie a
art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie, putând fi privată de libertate, în sensul acestei
dispoziţii.53
În cauza Litwa c. Poloniei (2000), Curtea a avut ocazia să se pronunţe asupra
noţiunii de “alcoolic”. Astfel, Curtea a considerat că persoanele diagnosticate medical ca
fiind alcoolici, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o
ameninţare pentru ordinea publică sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia
ordinii publice sau a interesului lor. Cu toate acestea, Curtea a stabilit ferm că art. 5
paragraf 1 lit. e) nu permite detenţia unui individ doar pentru cî a consumat alcool. În
speţa citată , Cureta a stabilit existenţa unei violări a art. 5 deoarece circumstanţele
concrete ale cauzei nu erau suficiente pentru a dovedi că reclamantul, chiar sub influenţa
alcoolului, ar constitui un pericol pentru ordinea publică sau pentru el însuşi, pentru a
justifica o detenţie de şase ore şi jumătate.54
6. Detenţia străinilor este autorizată de art.5 paragraful 1 lit. f), în scopul
expulzării sau extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe
teritoriul statului.
51
A se vedea Curtea EDO, Pantea c. României(2003); 52
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 100; 53
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 327; 54
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 101;
Garanţiile instituite pentru persoanele private de libertate ( art.5 parag. 2-5)
Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu
situaţia care a determinat-o. de asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi
executată de o autoritate competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Art. 5 parag. 2-5 conţine o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de
libertate. Scopul acestor garanţii este acela de a permite apărarea împotriva oricărei
atingeri arbitrare aduse libertăţii persoanei.
1. Dreptul de a fi informat. Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a
fi informat, în cel mai scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra
motivelor arestării sau deţinerii şi a oricărei acuzaţii împotriva ei.
2. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în
judecată într-un termen rezonabil sau eliberat.
3. Dreptul la recurs. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecţiei împotriva
detenţiei arbitrare şi facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.
România a fost considerată responsabilă de violarea acestui art. în cauza Pantea55
. În
aceeaşi cauză, Curtea a constatat şi violarea, de către statul român, a art. 5 paragraful 5
privind dreptul la despăgubiri. Această hotărâre a Curţii a determinat, de altfel,
importante modificări la nivelul reglementărilor constituţionale şi legale româneşti sub
aspectul duratei şi modului de luare a măsurii arestării preventive, ca şi în privinţa
dreptului la despăgubiri în cazul detenţiei ilegale.
4. Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală. Dreptul la despăgubiri
presupune reunirea unor condiţii: să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte
dispoziţii ale art.5; această încălcare să fi produs un prejudiciu.
Acest drept la despăgubiri nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută
de art. 41 al Convenţiei. Art. 5 paragraful 5 este, de altfel, singura prevedere specială a
Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţile naţionale pentru
violarea unui drept. Satisfacţia echitabilă, prevăzută de art.41 se pronunţă de către Curtea
Europeană, plata ei fiind în sarcina autorităţilor naţionale.56
3.7. Dreptul la un proces echitabil
Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanţă considerabilă,
ocupând un loc deosebit într-o societate democratică şi într-un stat de drept. Acest drept
este o garanţie a exercitării celorlalte drepturi prevăzute de Convenţie. În jurisprudenţa sa
recentă, Curtea Europeană a stabilit chiar o excepţie de ordine publică europeană,
instituind obligaţia instanţelor naţionale de a nu acorda exequatur unei hotărâri
judecătoreşti străine contrare art. 6. ; neîndeplinirea acestei obligaţii atrage, potrivit
Curţii, violarea art.6 de către aceste instanţe.57
Potrivit art. 6, garanţiile procesului echitabil se aplică oricărei persoane fizice sau
juridice. Protecţia pe care o instituie art. 6 nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile
privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi acuzaţiile în materie penală.
55
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 103; 56
Idem, op.cit., p. 106; 57
Ibidem, p. 108;
În privinţa noţiunii de proces, a fost consacrată o interpretare extensivă , art. 6
aplicându-se atât înainte , cât şi după procesul propriu-zis, inclusiv în toate căile de atac
prevăzute de lege, deoarece el priveşte şi executarea deciziei judecătoreşti.
Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil
Plângerile reprezintă orice cerere adresată unui organ jurisdicţional. Plângerea
trebuie să îndeplinească unele condiţii: să fie reală şi serioasă. Ea poate avea ca obiect
chestiuni de fapt sau chestiuni de drept, să se refere la existenţa sau la exerciţiul
dreptului.
Judecătorii europeni au admis că noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter
civil, include tot dreptul privat. Ei au precizat însă că plângerile vizate nu sunt doar cele
din domeniul dreptului privat în sensul clasic al termenului. Astfel, sunt incluse aici şi
litigiile dintre un particular şi stat, atunci când acesta acţionează ca o persoană privată.
Drepturile şi obligaţiile persoanelor particulare în relaţiile dintre ele sunt întodeauna
considerate ca având caracter civil. În relaţiile indivizilor cu statul, aprecierea devine mai
complicată. Dintre drepturile al căror caracter civil a fost recunoscut de Curte în astfel de
relaţii, menţionăm : dreptul de proprietate, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale,
dreptul de a primi compensaţii pentru pierderile materiale suferite ca urmare a unor acte
ilegale ale statului ( de exemplu, în cauza X c. Franţei (1992), Curtea a stabilit că dreptul
reclamantului la despăgubiri pentru a fi contractat SIDA în urma unei transfuzii sanguine
din cauza neglijenţei imputabile statului constituie un drept civil în sensul art.6 ).58
Domeniul de aplicare al textului analizat nu poate cuprinde drepturile
constituţionale şi politice, precum şi materia admiterii sau îndepărtării unui străin de pe
teritoriu unui stat.59
Litigiile care privesc exercitarea dreptului de a fi ales şi de a-şi păstra
mandatul nu intră în câmpul de aplicare al art.6.
Acuzaţiile în materie penală
Pentru a asigura o protecţie cât mai eficientă drepturilor omului, judecătorii
europeni au dat o interpretare extensivă acestei noţiuni, ea devenind o noţiune autonomă
faţă de definiţia din dreptul intern al statelor. În general, prin acuzaţie se înţelege
notificarea oficială, din partea autorităţii competente, a învinuirii că o persoană a săvârşit
o infracţiune. Vor fi considerate ca acuzaţii în materie penală măsuri ca arestarea,
deschiderea unei anchete preliminare, deoarece ele se referă la infracţiuni.
O problemă mai dificilă se pune în cazul executării pedepselor; după o
jurisprudenţă constantă în sensul excluderii acesteia de la aplicarea art. 6, recent s-a decis
că executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca fiind parte integrantă a
procesului în sensul art.6.60
Pentru a se stabili dacă o persoană este acuzată de săvârşirea unei fapte penale,
Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa următoarele trei criterii61
:
a) calificarea ei ca infracţiune în legea naţională;
58
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 110; 59
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 439; 60
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 115; 61
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 444;
b) natura infracţiunii;
c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.
Garanţiile unui proces echitabil
1. Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de
lege. Deşi acest text nu prevede obligaţia instituirii unui dublu grad de jurisdicţie în
materie civilă, dacă statul a instituit un astfel de sistem, atunci el trebuie să asigure
garanţiile unui proces echitabil în faţa instanţelor superioare. În materie penală art. 2 al
Protocolului nr. 7 la Convenţie garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.
Cu toate că nu este menţionat expres în textul art. 6 parag.1, dreptul la un proces
echitabil presupune şi dreptul de acces la un tribunal. Dreptul de acces la un tribunal
trebuie asigurat în mod efectiv, fără nici un fel de piedici. Astfel de piedici pot consta în
lipsa asistenţei judiciare pentru persoanele fără resurse suficiente ( cauza Airey c.
Irlandei) sau instituirea unor obstacole de ordin procedural în calea accesului la
jurisdicţia unui tribunal ( cauza Brumărescu c. României). Acest drept nu este însă
absolut. Statele păstrează o anumită marjă de apreciere în asigurarea accesului la un
tribunal, putând exista unele limitări necesare într-o societate democratică în vederea
atingerii unui scop legitim ( cauza Ashingdane c. Regatului Unit).62
Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal, care poate fi justificată, este
imunitatea de jurisdicţie, imunitatea magistraţilor, imunitatea parlamentară.
2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea caracterului
rezonabil al duratei procedurii, judecătorii europeni utilizează diverse criterii, între care :
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor
competente. Numai atunci când aceasta din urmă stă la baza unui termen apreciat ca
nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.
3. Publicitatea procedurii. Publicitatea procedurii presupune în primul rând
respectarea oralităţii acesteia. Există şi limite ale principiului publicităţii, expres
prevăzute de art. 6; accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului în
timpul procesului, în interesul moralităţii, ordinii publice sau siguranţei naţionale., sau
atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părinţilor o cer.
Garanţii acordate acuzatului într-un proces penal
Prezumţia de nevinovăţie. Potrivit art. 6 paragraful 2 orice persoană acuzată de o
infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită.
Prezumţia de nevinovăţie este o regulă esenţială pentru existenţa unui proces echitabil în
materie penală.
Câmpul de aplicare al acestei garanţii a fost extins considerabil de către Curtea
Europeană. S-a admis astfel că prezumţia de nevinovăţie profită oricărei persoane care nu
a fost condamnată prin hotărâre definitivă. S-a arătat că reprezentanţii statului trebuie să
respecte o anumită neutralitate în privinţa situaţiei juridice a unui suspect. Astfel, în
cauza Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei , Curtea a arătat că prezumţia de
nevinovăţie presupune, printre altele, ca membrii tribunalului să nu aibă nici o idee
62
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 116;
preconcepută că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.63
Această obligaţie
o au, pe lângă instanţele judecătoreşti, orice reprezentanţi ai autorităţilor publice, precum
şi persoanele private, mai ales jurnaliştii.
Dreptul la apărare. Garanţia dreptului la apărare este o garanţie complexă, care
cuprinde, la rândul ei, o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil
în materie penală şi anume : dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei,
dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, dreptul de a se apăra în
mod eficient, dreptul la martori, dreptul la interpret.
Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării presupune
posibilitatea acuzatului de a comunica cu avocatul său, în vederea pregătirii apărării.
Orice restrângere a acestui drept trebuie să fie justificată de un scop legitim de interes
public.64
Pentru a-şi organiza apărarea acuzatul trebuie să aibă acces la dosarul său. Într-o
primă etapă jurisprudenţială, accesul la dosar prin intermediul avocatului a fost considerat
suficient.65
Au apărut apoi controverse, mai ales deoarece Convenţia permite unui acuzat
să se apere singur. În urma evoluţiei jurisprudenţiale, este astăzi esenţial ca acuzatul să
poată să-şi consulte direct dosarul, fie că se apără singur fie că este asistat de avocat.66
Dreptul de a se apăra în mod eficient reprezintă necesitatea respectării principiului
liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales,
autorităţile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul.
Noţiunea de martor este una din noţiunile autonome ale Convenţiei. Această
noţiune include şi experţii. Este considerat martor şi persoana ale cărei declaraţii scrise
sunt constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu depun mărturie directă.
Dreptul la martori nu este absolut. Convocarea şi interogarea oricărui al apărării
nu este o obligaţie; tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiţia să
respecte obligaţia de motivare a unei asemenea decizii,67
precum şi principiul egalităţii
armelor.
Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu
vorbeşte sau nu înţelege limba folosită în şedinţă. Dreptul la interpret trebuie asigurat şi
atunci când avocatul acuzatului înţelege şi vorbeşte limba folosită în cadrul procedurii.
De asemenea autorităţile trebuie să se asigure că interpretul este competent.
3.8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Dreptul la
căsătorie.
Articolul 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează
drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. El are, astfel, prerogative care-i
permit să pretindă respectarea vieţii sale private şi de familie, a dreptului său la domiciliu
şi la corespondenţă; de asemenea, el este îndrituit la respectarea libertăţii sale de gândire,
de conştiinţă şi de religie ( art. 9 ), a libertăţii sale de exprimare şi de informare (art.10) şi
a libertăţii de asociere (art.11).
63
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 121; 64
Idem, op.cit., p. 122; 65
Curtea EDO, Melin c. Franţei (1993); 66
Curtea EDO, Voisine c. Franţei (2000); 67
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 124;
Noţiunile de viaţă privată, domiciliu şi corespondenţă utilizate în art. 8 au fost
interpretate “dinamic” de Curtea Europeană, ele acoperind şi activităţi profesionale sau
comerciale. De asemenea este protejat şi dreptul la nume, înţeles ca un mijloc de
identificare personală şi de relaţie cu alţii. În plus Curtea a inclus în noţiunea de viaţă
privată integritatea fizică şi morală a persoanei, cuprinzând şi viaţa sexuală a acesteia.68
Este protejat inclusiv dreptul la un mediu sănătos ca făcând parte din sfera protecţiei
vieţii private. Astfel , în cauza Lopez – Ostra c. Spaniei, Curtea a decis că prin plasarea
unei staţii de epurare a apelor reziduale, cu efecte nefaste asupra vieţii private şi de
familie a reclamantei, în apropierea domiciliului acesteia, statul în cauză nu a asigurat
justul echilibru între interesele generale, concretizate în speţă de necesitatea de a construi
asemenea instalaţie şi cele personale, în speţă, dreptul reclamantei de a beneficia de un
mediu înconjurător sănătos, drept apărat prin art. 8 din Convenţie.69
De asemenea, în cauza Guerra ş.a. c. Italiei, Curtea a statuat în sensul că există
urmări directe ale producerii de noxe prin activitatea unei uzine chimice asupra vieţii
private şi familiale a reclamanţilor, iar statul italian nu a luat măsurile pozitive de a le
comunica informaţii esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile rezultate din
activitatea acelei uzine şi să decidă astfel dacă pot continua să locuiască în vecinătatea
ei.70
3. 8. 1. Respectarea dreptului la viaţă privată
Noţiunea de viaţă privată la care se referă art.8 al Convenţiei nu poate fi definită
cu precizie. După cum s-a arătat în doctrină este o noţiune al cărei conţinut variază în
funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi
chiar de grupul social căruia acesta îi aparţine.
În cauza Chapman c. Regatului Unit, Curtea Europeană a statuat că “viaţa în
caravană face parte integrantă din identitatea ţigănească, pentru că se înscrie într-o lungă
tradiţie a călătoriei urmate de această minoritate”, de aceea “măsurile privitoare la
staţionarea de caravane influenţează facultatea acestei comunităţi de a-şi păstra
identitatea şi de a avea o viaţă privată şi familială conformă acestei tradiţii”.71
În concepţia instanţei europene, noţiunea de viaţă privată cuprinde, în primul
rând, integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. Respectul vieţii
private trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul individului de a
stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi. Mai mult, în jurisprudenţa Curţii, protecţia
conferită de art.8 dreptului la viaţă privată are în vedere îmbinarea vieţii personale cu cea
socială a individului, imposibil de disociat în societatea modernă în care se trăieşte în
prezent.
Identitatea sexuală şi libertatea vieţii sexuale
Curtea Europeană a arătat că viaţa privată acoperă integritatea fizică şi morală a
persoanei şi include viaţa sexuală. Acest drept, fundamentat pe principiile toleranţei şi
68
Comisia EDO, X şi Y c. Olandei (1985) 69
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 599; 70
Idem, op. cit. p.600. 71
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 598;
pluralismului, se defineşte ca dreptul fiecăruia de a duce o viaţă sexuală la alegerea sa şi
în conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă acest comportament sexual este
susceptibil de a “şoca şi nelinişti” pe majoritatea oamenilor. Astfel, relaţiile sexuale între
persoane de acelaşi sex – adulţi ce consimt la aceasta – şi care au loc în intimitate nu pot
face obiectul unei represiuni penale.72
În plus, Curtea a subliniat că discriminarea pe
motivul orientării sexuale reprezintă o violare a art. 8. în cauzele Perkins şi R c. Regatului
Unit (2002) şi Beck, Copp şi Bazelez c. Regatului Unit (2002), Curtea a considerat
trecerea în rezervă a reclamanţilor, pe motivul orientării homosexuale, ca fiind o
încălcare a art.8. Interzicerea şi sancţionarea penală a unor activităţi homosexuale în grup
şi înregistrarea unor casete cu caracter pur privat constituie, de asemenea, o încălcare a
art. 8.73
Una din materiile cele mai controversate este cea a transsexualismului. Curtea
Europeană a recunoscut implicit, în cauza Ress c. Regatului Unit (1986) şi apoi expres, în
cauza B. c. Franţei (1992), dreptul persoanei de a-şi schimba identitatea sexuală. Cu toate
acestea , Curtea a recunoscut că statul are o largă marjă de apreciere pentru a justifica
refuzul său de a recunoaşte în drept noua identitate sexuală a transsexualilor operaţi şi că
nu se poate impune o obligaţie pozitivă generală a statelor de a modifica sistemele de
înregistrare a naşterilor astfel încât să dea solicitanţilor dreptul de a aduce la zi sau de a
adnota acest registru pentru a figura în el o nouă identitate sexuală.74
Recent, în hotărârile de referinţă din cauzele I. c. Regatului Unit şi Christine
Goodwin c. Regatului Unit(2002),Curtea a arătat că poate exista o atingere gravă dusă
vieţii private dacă dreptul intern este incompatibil cu un aspect important al identităţii
personale. Stresul şi înstrăinarea generate de discordanţa dintre rolul adoptat în societate
de o persoană transsexuală operată şi condiţia impusă de drept, care refuză să consacre
schimbarea de sex, nu poate, în opinia Curţii, să fie considerate drept un inconvenient
minor decurgând dintr-o formalitate. Este vorba de un conflict între realitatea socială şi
drept, care plasează persoana transsexuală într-o situaţie anormală, inspirându-i
sentimente de vulnerabilitate, umilire şi anxietate.
În privinţa situaţiei de fapt, Curtea a reţinut că reclamantele, declarate de sex
masculin la naştere, au suferit o operaţie de conversie sexuală şi au, în prezent, viaţa
socială a unei femei. Totuşi, pe plan juridic, ele continuă a fi de sex masculin, cu
consecinţe, spre exemplu, în privinţa pensiilor şi a vârstei de pensionare.75
Curtea a
constatat că operaţia de conversie sexuală s-a produs în condiţii de deplină legalitate,
legislaţia internă recunoscând o asemenea posibilitate; or atunci când statul autorizează
tratamentul şi intervenţia chirurgicală ce permit unui transsexual să ajungă la schimbarea
de sex dorită, când operaţia este finanţată de asigurările sociale, apare ca ilogic refuzul
recunoaşterii implicaţiilor ei juridice.
Curtea s-a exprimat foarte ferm : “în secolul XXI-lea, facultatea transsexualilor de
a se bucura pe deplin, precum concetăţenii lor, de dreptul la dezvoltarea personală şi la
integritate fizică şi morală nu poate fi considerat drept o chestiune controversată. Pe
scurt, situaţia nesatisfăcătoare a transsexualilor operaţi, care trăiesc între două lumi,
deoarece nu aparţin cu adevărat nici unui sex, nici celuilalt , nu mai poate dura.” În cauza
72
Curtea EDO, Norris c. Rusiei ( 1988) 73
Curtea EDO, A.D.T. c. Marii Britanii (2000) 74
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 136; 75
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 613;
citată, Curtea s-a pronunţat în favoarea reclamantelor, constatând încălcarea art.8 din
Convenţie.76
Dincolo de absenţa unui context european în această materie, Curtea a reţinut
existenţa unor elemente clare şi incontestabile care demonstrează o tendinţă
internaţională continua nu numai spre o acceptare socială crescândă a persoanelor
transsexuale, dar şi spre o recunoaştere juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor
care au suferit o operaţie de schimbare a sexului.77
Dreptul la imagine
Dreptul persoanei la propria imagine a fost recunoscut recent, de Curte, ca o
componentă a respectului vieţii private. Publicarea imaginii unei persoane fără
consimţământul acesteia, ce ar avea ca efect prejudicierea morală sau materială a
acesteia, constituie o încălcare a art.8. În cauza Peck c. Regatului Unit, difuzarea la
televiziune – în cadrul unei campanii de informare – a imaginii reclamantului în cursul
unei tentative de sinucidere, surprinsă de o cameră ce făcea parte dintr-un circuit închis, a
constituit o atingere gravă şi disproporţionată adusă vieţii private a acestuia şi, pe care de
consecinţă, o violare a art. 8.
În recenta hotărâre din cauza Von Hannover c. Germaniei (2004), Curtea a fost
pusă în situaţia de a echilibra dreptul la libertatea de exprimare cu dreptul la respectul
vieţii private şi la propria imagine, ultimul fiind invocat de reclamantă în legătură cu
nesancţionarea publicării neautorizate a unei fotografii ale sale în presa germană. Chiar
dacă reclamanta este una din reprezentantele familiei Principelui de Monaco, ea are doar
un rol de reprezentare socială şi culturală, şi nu exercită nici o funcţie de autoritate
publică; aşa încât, Curtea a apreciat că deşi există un drept al publicului de a fi informat
asupra unor chestiuni de interes public, fotografiile în cauză ţineau exclusiv de viaţa
privată a reclamantei şi în afara oricărei sfere de dezbateri publice sau politice. Drept
urmare Curtea a constatat violarea art. 8 din Convenţie.78
În privinţa dreptului la nume ca o componentă a dreptului la imagine şi la
respectul vieţii private în general, Curtea a decis, recent, că refuzul autorităţilor de a
autoriza pe reclamantă, să poarte, ca femeie căsătorită, exclusiv numele său de familie de
dinaintea căsătoriei, constituie o violare a art. 8 şi în acelaşi timp o discriminare, contrară
art.14 al Convenţiei.79
3.8.2. Respectarea dreptului la viaţă familială
Garantând acest drept, art.8, presupune existenţa unei familii.80
Pentru definirea
acestei noţiuni, Comisia şi Curtea au pus accentul pe efectivitatea vieţii familiale.
Noţiunea de familie a fost extinsă de către Curte dincolo de relaţiile formale şi de
aranjamentele legale. Din momentul în care există o viaţă familială efectivă, fiecare
familie, fie ea “legitimă” sau “naturală”, cade sub protecţia art. 8.
76
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 137; 77
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 614; 78
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 138; 79
Curtea EDO, Unal Tekeli c. Turciei (2004); 80
Curtea EDO, Marckx c. Belgiei (1979)
Viaţa de familie acoperă, aşadar, relaţiile dintre soţi, cele dintre părinţi şi copii,
dar şi relaţiile dintre fraţi, dintre bunici şi nepoţi sau chiar dintre unchi şi nepoţi. De
asemenea adopţia este considerată ca dând naştere unei vieţi familiale între adoptat şi
adoptator.81
Mai mult decât atât, aplicând criteriul efectivităţii şi nu cel al rudeniei de
sânge, Curtea a recunoscut existenţa unei vieţi familiale de facto în cazul legăturilor
dintre un transsexual (născut de sex feminin), partenera sa şi copilul acesteia, născut prin
inseminare artificială cu donator anonim, dar nu a admis posibilitatea declarării
partenerului mamei ca părinte , pe calea recunoaşterii de paternitate.82
Curtea a arătat în
acest caz că nu s-a demonstrat în faţa sa că statele contractante ar avea o concepţie
comună în a transpune pe plan juridic realitatea socială a relaţiei care uneşte un copil
născut prin inseminare artificială cu donator anonim şi persoana care îşi asumă rolul de
tată.
Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie
Art. 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasându-l în cadrul
legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul.
Art.12 garantează şi dreptul de a întemeia o familie, adică dreptul de a avea
copii.83
Acest text nu implică însă posibilitatea de a procrea oricând, putând exista
limitări ale acestui drept, ca în situaţia restricţionării dreptului uni deţinut de a întreţine
relaţii intime cu soţia sa.
Numărul copiilor dintr-o familie nu poate face obiectul unor limitări, dar art. 12
nu poate însemna obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi alte ajutoare de
acest fel. Se exclude însă orice măsură de planificare familială forţată : contracepţie,
avort sau sterilizare forţată. Nu constituie încălcări ale acestui drept campaniile
informative ale statelor privind planificarea familială şi de promovare a unor metode
contraceptive, atâta timp cât ele nu conţin nici un element de constrângere.
De asemenea, nu constituie încălcări ale dreptului la căsătorie limitările fondate
pe lipsa capacităţii sau a consimţământului.
Art. 5 din Protocolul nr.7 la CEDO prevede că soţii se bucură de egalitate în
drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor, în ceea
ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul
articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.
Acest drept impune statului obligaţia pozitivă de a “oferi un cadru juridic
satisfăcător” pentru a garanta soţilor egalitatea în drepturi şi obligaţii, în mod special în
relaţiile lor cu copiii şi în cazul desfacerii căsătoriei.
3.8.3. Protecţia domiciliului şi a corespondenţei
Protecţia domiciliului
Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ţine de siguranţa şi binele personal.
În cauza Niemietz c. Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecţie şi
81
Curtea EDO, Soderback c. Suediei (1998) 82
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 634; 83
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 145;
asupra localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecţii a drepturilor
fundamentale.84
Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat
judiciar.
Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările “fizice” din
partea autorităţilor. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept şi în
situaţia cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere persoanei de a se
bucura de domiciliul său. Un disconfort şi o relativă împiedicare de a folosi normal
domiciliul, provocate de poluare (cum ar fi de exemplu, scurgerile de substanţe chimice
sau chiar poluarea fonică datorată avioanelor) pot reprezenta încălcări ale art.8 sub acest
aspect.85
Curtea a recunoscut ca făcând parte din protecţia generală a domiciliului şi
următoarele drepturi : dreptul de acces şi ocupare a domiciliului şi dreptul de a nu fi
evacuat din domiciliu decât în situaţiile prevăzute de lege şi justificate potrivit art.8
paragraf 2.
Protecţia domiciliului combinată cu dreptul la condiţii de viaţă decente, ca aspect
al vieţii private, a făcut obiectul dezbaterii Curţii în cauza Moldovan ş.a. c. României
(2005).86
Constatând că art. 8 este aplicabil condiţiilor de viaţă, Curtea a analizat dacă
acest drept a fost respectat de către autorităţile naţionale şi a constatat următoarele : deşi
în incendierea domiciliilor reclamanţilor au fost implicaţi agenţi ai statului, parchetul nu a
început urmărirea penală a acestora, ceea ce a împiedicat instanţele interne să le
stabilească vinovăţia şi să-i sancţioneze; instanţele interne au refuzat de-a lungul mai
multor ani să acorde reclamanţilor daune materiale pentru distrugerea caselor şi
bunurilor; abia după 10 ani de la evenimente au fost acordate astfel de indemnizaţii, dar
doar pentru casele distruse nu şi pentru pierderea bunurilor; cererile depuse de reclamanţi
pentru acordarea de daune morale au fost respinse în primă instanţă, deoarece instanţele
civile au considerat că evenimentele nu au fost de natură a cauza un prejudiciu moral; trei
case nu au fost reconstruite, iar cele reconstruite de către autorităţi sunt imposibil de
locuit; cei mai mulţi reclamanţi nu s-au întors în satul lor şi trăiesc împrăştiaţi în România
şi Europa.
În opinia Curţii aceste concluzii demonstrează o atitudine generală a autorităţilor
române prin care a fost menţinută nesiguranţa reclamanţilor, ceea ce a afectat dreptul lor
la respectul vieţii private, familiale şi al domiciliului. Curtea a conchis că a existat o
violare gravă, cu caracter continuu, a art.8 din Convenţie.
Protecţia corespondenţei
Art. 8 ocroteşte toate tipurile de corespondenţă. Astfel, în privinţa corespondenţei
scrise, accentul s-a pus mai ales pe corespondenţa deţinuţilor, care este supusă riscului de
a fi interceptată în mod ilegal sau cenzurată de autorităţi. Curtea Europeană a stabilit că
art. 8 este încălcat dacă există un singur obstacol pentru posibilitatea de a coresponda sau
în caz de confiscare a acelei corespondenţe.87
S-a stabilit chiar şi o prezumţie de
84
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 149; 85
Curtea EDO, Powell & Rayner c. Ru (1990), Guerra c. Italiei (1998); 86
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 150; 87
Cauzele Petra c. României (1998), Silver c. Regatului Unit (1983);
cauzalitate : dacă statul nu poate dovedi că scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit,
art. 8 este încălcat.88
Corespondenţa electronică reprezintă o relativă noutate în peisajul general al
protecţiei corespondenţei. Se pune în primul rând problema protecţiei acestui tip de
corespondenţă la locul de muncă. Deşi în majoritatea cazurilor angajatul primeşte şi
trimite această corespondenţă folosind computerul angajatorului, conţinutul textelor cu
caracter privat trebuie ocrotit, cu condiţia ca aceste mesaje să fie marcate în acest scop.
3.8.4. Limitări ale drepturilor garantate de art.8 din Convenţie
1.Iingerinţa să fie prevăzută de lege. Legea trebuie înţeleasă în sens larg, ca orice
act normativ din dreptul intern. Atingerea adusă drepturilor apărate de Convenţie trebuie
să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa aplicării normelor care o
prevăd. Instanţele naţionale au rolul de a determina această bază legală, după cum tot ele
sunt chemate să interpreteze dispoziţiile normei interne astfel precizate.89
2. Ingerinţa să îndeplinească un scop legitim. Scopurile legitime care pot fi
invocate de state pentru a-şi justifica ingerinţa sunt enumerate în paragraful 2 al art.8 :
securitatea naţională,siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.90
3. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică. Expresia necesar într-o
societate democratică trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase de a lua
măsurile, iar aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit.
Cele trei condiţii menţionate trebuie privite în strânsă corelaţie, în mod special
ultimele două. În cauza Chappell c. Regatului Unit (1989), percheziţia domiciliară a fost
justificată prin protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale companiilor de cinema
împotriva copierii şi distribuirii ilegale de producţii cinematografice.91
3.9. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
Art. 9 al Convenţiei garantează oricărei persoane libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie şi dreptul de manifestare a convingerilor şi a religiei. Prin
dispoziţiile art. 9 ,Convenţia europeană protejează valori fundamentale ale personalităţii
umane – gândirea, conştiinţa, religia – precum şi posibilitatea manifestării sociale a
ideilor, a convingerilor religioase, a concepţiei fiecărui individ despre lume şi societate.
Apărarea dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie semnifică respectul
datorat de autorităţile statale diversităţii de convingeri ce pot fi exprimate în viaţa socială,
în aşa fel încât fiecărui individ să-i fie asigurată independenţa spirituală.92
O problemă complexă ridicată în această materie este răspunsul la întrebarea: cine
poate invoca dispoziţiile art.9?. La prima vedere răspunsul la problema pusă în discuţie
pare simplu : din moment ce este vorba despre libertăţi care privesc manifestări ale
88
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 151; 89
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 672; 90
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 153; 91
Ibidem; 92
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 699;
intelectului unei persoane, “forul ei interior” ca o componentă a vieţii ei spirituale, s-ar
putea susţine că numai persoanele fizice pot să se bucure de protecţia instituită de text
pentru libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.93
Este şi concluzia oarecum pripită
pe care a tras-o şi fosta Comisie într-una din primele sale decizii în materie, atunci când a
statuat, cu referire la libertatea religioasă, în sensul că o biserică, în calitatea ei de
persoană juridică, nu ar putea să pretindă că ar fi lezată în exerciţiul vreuneia dintre
libertăţile prevăzute de art. 9 din Convenţie.94
O asemenea concluzie face abstracţie de
dispoziţiile cuprinse în cea de-a doua parte a primului paragraf al art.9, care vorbeşte
despre recunoaşterea dreptului la a-ţi manifesta religia sau convingerile, individual sau
colectiv, în viaţa publică sau în viaţa privată, prin cult, învăţământ, practici sau rituri.
Este raţiunea pentru care Comisia a revenit asupra jurisprudenţei sale iniţiale în domeniu
şi a decis în mai multe rânduri în sensul că o biserică, în calitatea ei de persoană juridică,
poate exercita drepturile definite prin art.9 din Convenţie.95
Acelaşi drept a fost
recunoscut unei asociaţii cu scop religios şi filosofic96
sau unui organ ecleziastic.
Protecţia libertăţii gândirii vizează interdicţia oricărui tip de îndoctrinare, de
impunere a unei ideologii, acţiune specifică regimurilor totalitare. Recunoaşterea
libertăţii gândirii este o marcă a statului democratic, aceasta atrăgând după sine şi
protecţia libertăţii religioase.97
Recunoaşterea libertăţii conştiinţei creează obligaţia statului de a nu exercita nici
un fel de constrângere la nivelul conştiinţei individului. Comisia europeană a arătat că
art. 9 protejează “forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict
personale şi actele strâns legate de acestea. Totuşi, acest text nu protejează orice
comportament social bazat pe anumite convingeri. De exemplu refuzul persoanei de a
achita impozite pe motive de conştiinţă nu intră în sfera protecţiei art. 9. De asemenea,
acest articol nu îndreptăţeşte persoana să invoce motive de conştiinţă pentru a se sustrage
unor obligaţii impuse de lege.98
Libertatea de religie
Libertatea pusă în discuţie este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi
de conştiinţă. Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o
practica sau de a nu o practica sau de a o schimba. În concepţia Curţii, dreptul la
libertatea religioasă reprezintă, de asemenea, un “bun preţios al ateilor, agnosticilor,
scepticilor sau indiferenţilor”99
. Autorităţile statale au obligaţia de a respecta toate
cultele, în egală măsură; ele nu pot impune aderarea la o anumită religie sau să o
interzică, dincolo de limitele stabilite restrictiv de dispoziţiile art. 9 paragraful 2 din
Convenţie.
Un aspect distinct al libertăţii de religie este dat de raporturile dintre religie şi stat,
privite din punct de vedere al obligaţiilor impuse autorităţilor statale de dispoziţiile art. 9
paragraful 1 al Convenţiei.
93
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 700; 94
Comisia EDO, Church of X, c. Regatului Unit (1968) 95
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 700; 96
Comisia EDO, Demeester, c. Belgiei (1981)
97 Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 155;
98 Ibidem, p. 155;
99 Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 709;
Este cunoscut că anumite state semnatare ale Convenţiei, cum ar fi statele
scandinave, Anglia sau Grecia, cunosc sistemul declarării unei anumite
religii – protestantă, anglicană sau ortodoxă – ca religie de stat. Fosta Comisie a decis că
art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că prevederile sale nu ar permite declararea unei
anumite religii ca religie de stat; ele interzic, însă, ca un asemenea sistem să conducă la
recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea religie.100
Pe planul raporturilor dintre religie şi stat, Curtea a statuat, cu valoare de
principiu, că dreptul la libertatea religioasă, aşa cum este el înţeles de Convenţie, exclude
orice apreciere din partea statului a legitimităţii anumitor credinţe religioase sau a
modalităţilor în care acestea se exprimă.101
Instanţa europeană a sintetizat precis şi clar raporturile între stat şi religie atunci
când a decis că în exerciţiul prerogativei de reglementare în materie şi în relaţia sa cu
diversele religii, culte şu credinţe, statul trebuie să rămână neutru şi imparţial.102
Libertatea de manifestare a religiei şi a convingerilor
Convenţia garantează nu numai libertatea de gândire,libertatea de conştiinţă şi cea
de religie, ci şi posibilitatea manifestării lor exterioare.
Art. 9 enumeră diversele forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau a
unei convingeri, anume cultul, învăţământul, practicile sau îndeplinirea anumitor rituri.
Textul nu protejează orice act motivat sau inspirat de o anumită convingere sau religie.103
Noţiunea de “cult” are în vedere serviciile practicate de cultele religioase,oricare
ar fi acestea, independent de numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de
răspândirea lor geografică pe teritoriul unui stat. “Învătământul” la care se referă art. 9
paragraful 1 din Convenţie nu priveşte educaţia şcolară ca atare; aceasta este protejată de
dispoziţiile art. 2 din primul Protocol adiţional; textul analizat are în vedere învăţământul
religios, conceput ca posibilitatea desfăşurării unei activităţi de formare şi răspândire a
unui cult determinat.
“Practicile şi îndeplinirea de ritualuri” privesc un anumit comportament religios
exteriorizat prin participarea la oficii, procesiuni sau prin purtarea unei îmbrăcăminţi
specifice.
Textul art.9 paragraf 1 nu are în vedere numai convingerile religioase ce pot fi
manifestate în anumite forme sau pot fi schimbate, ci şi alte convingeri ale individului,
care exprimă concepţia sa despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene sociale.
Astfel, într-o cauză în care o persoană cu idei pacifiste a invocat dispoziţiile art.9 pentru
a-şi vedea, pe această cale, protejate activităţile ce le desfăşura în cadrul mişcării
proclamate ca atare, fosta Comisie a recunoscut că pacifismul intră în domeniul de
aplicare a dreptului la libertatea de gândire şi de conştiinţă. Curtea a acceptat că
declaraţiile publice prin care sunt proclamate ideile mişcării pacifiste în sensul
promovării nonviolenţei reprezintă manifestări normale şi recunoscute ale unor asemenea
convingeri. Numai că reclamanta a redactat texte prin care se opunea politicii engleze în
Irlanda de Nord, destinate nu publicului în general, ci militarilor care urmau să plece în
100
Comisia EDO, Peter Darby, c. Suediei (1989) 101
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 711; 102
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 712; 103
Idem, op. cit., p. 713;
acea provincie, cu îndemnul la dezertare sau la refuzul plecării în zona de conflict. De
aceea, Comisia a considerat că, în realitate, în speţă, reclamanta nu a desfăşurat o
activitate pacifistă, protejată de dispoziţiile art. 9 paragraful 1 din Convenţie.104
Într-o altă cauză în care reclamanţii – de profesie farmacişti – au invocat
încălcarea dreptului lor la libertatea de manifestare a convingerilor religioase prin
condamnarea aplicată pentru refuzul de a vinde pilule contraceptive, refuz ce avea la bază
convingerile lor religioase, instanţa europeană a reamintit că, deşi art. 9 al Convenţiei
garantează săvârşirea de acte de cult sau devoţiune strâns legate de convingerile
personale ce pot corespunde unei anumite credinţe religioase, aceasta nu înseamnă că
textul ar proteja întodeauna dreptul de a se comporta în domeniul public conform acelei
credinţe.105
În speţă, Curtea a arătat că, din moment ce vânzarea acestui produs este
legală şi se face ca urmare a unei prescripţii medicale, obligatoriu în farmacii, reclamanţii
nu pot să se prevaleze de convingerile lor religioase sau să le impună altor persoane
pentru a justifica refuzul de a vinde respectivul produs; ei pot să-şi manifeste
convingerile religioase în multiple feluri în afara sferei profesiei pe care o practică.106
Limitări ale libertăţilor înscrise în art. 9
Art. 9 paragraful 2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii conştiinţei şi religiei.
Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei
publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.107
În cauza Mitropolia Basarabiei ş. a. c. Moldovei ( 2001), Curtea, declarând
încălcarea art.9 , a arătat că statul, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, şi-a
încălcat obligaţia de neutralitate şi imparţialitate privind aprecierea asupra legitimităţii
credinţelor religioase, iar ingerinţa nu a fost proporţională cu scopurile declarate de
guvern – integritatea teritorială şi “apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi”.
O situaţie interesantă este cea a jurământului religios. În cauza Buscarini ş.a. c.
San Marino (1999), Curtea a considerat că restricţia libertăţii de conştiinţă prin
impunerea jurământului pe Evanghelii de către membrii Parlamentului Republicii San
Marino echivalează cu obligaţia acestora de a face “act de supunere faţă de o religie
determinată, ceea ce nu este compatibil cu art. 9 al Convenţiei.”
3.10. Libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare beneficiază de o poziţie specială într-un stat de drept şi
democratic.
În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o
obligaţie generală negativă, de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii
pozitive de acţiune. Astfel, de exemplu , statul trebuie să asigure libera circulaţie a
informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar
104
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 715; 105
Idem, op.cit. , p., 716; 106
Curtea EDO, Pichon şi Sajous c. Franţei (2001) 107
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 159;
informaţia trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice sau prin orice alte forme de
expresie.108
Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a
subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul
la informare.
Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o
componentă esenţială a unei societăţi democratice. Cu toate acestea unele tipuri de
exprimare nu cad sub protecţia art. 10. De exemplu, în cauza Garaudy c. Franţei (2003),
Curtea a arătat că negarea Holocaustului şi al atrocităţilor naziste nu sunt forme de
expresie ocrotite de art. 10, în speţă făcându-se aplicarea art. 17 al Convenţiei.109
Este necesară stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte
interese şi valori, astfel încât orice abuz în exercitarea acestui drept să fie sancţionat.
Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare : ea nu
include numai exprimarea prin cuvânt ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau
prezintă o informaţie. Protecţia art. 10 se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a
informaţiei sau expresiei : publicaţii, radio, TV, sisteme de informare electronică.
Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare
Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea de gândire şi
conştiinţă ( art. 9 ). În practică a apărut problema libertăţii de opinie a unor categorii de
persoane, în special a funcţionarilor publici. Libertatea lor de opinie poate fi limitată, ei
având, prin natura funcţiei lor, o obligaţie de neutralitate şi de rezervă110
. Curtea nu a
considerat impunerea de către stat a acestei obligaţii ca fiind contrară art. 10.
În cauza Wille c. Lichtenstein (2000), limitarea accesului reclamantului la o
funcţie publică din cauza unor opinii divergente cu cele ale prinţului Hans Adam al II-lea,
exprimate în cadrul unei conferinţe ştiinţifice, a fost considerată de Curte o ingerinţă
nejustificată cu libertatea de exprimare.
Art. 10 garantează fiecăruia posibilitatea de a avea şi de a exprima o opinie, fie ea
minoritară sau chiar şocantă.
Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al
libertăţii de exprimare. În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la
Strasbourg, dreptul de a avea acces la orice informaţii şi nici acela de a căuta astfel de
informaţii.111
Curtea a arătat că statul are doar obligaţia de a nu împiedica accesul la
informaţii disponibile, care nu sunt confidenţiale sau secrete.
Cauza de referinţă în materia libertăţii de a primi şi de a difuza informaţii este
Sunday Times c. Regatului Unit (1979.) În hotărârea sa, Curtea a arătat că nu este protejat
doar un drept de a exprima opinii şi a transmite informaţii, ci şi un drept independent de a
primi aceste informaţii. Informaţiile care pot face obiectul acestei libertăţi pot proveni din
toate domeniile – politic, economic, artistic, comercial.
108
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 161; 109
Ibidem; 110
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 162; 111
Curtea EDO, Leander c. Suediei ( 1987);
Libertatea de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem
de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general şi libertatea presei în special nu
pot exista fără anumite limite prevăzute de lege.
Libertatea presei a dobândit , în acest context, o importanţă deosebită, presa
fiind mediul cel mai larg de circulaţie a informaţiilor şi ideilor.
Referindu-se la libertatea presei Curtea a subliniat că principiile art. 10 sunt cu
atât mai importante în ceea ce priveşte presa. In opinia Curţii, libertatea presei constituie
unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii despre
ideile şi atitudinile conducătorilor politici.
O protecţie efectivă a libertăţii presei se extinde, potrivit interpretării Curţii, şi
asupra surselor jurnalistice, pentru a asigura o informare cât mai corectă a opiniei
publice. Astfel, în cauza Goodwin c. Regatului Unit (1996), Curtea a arătat că protecţia
acestor surse este una din pietrele unghiulare ale libertăţii presei, deoarece absenţa unei
asemenea protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice de a ajuta presa să informeze
publicul asupra unor probleme de interes general. Este consacrat astfel, un drept la tăcere
în privinţa surselor jurnalistice, dar nu fără anumite limite. În cauza menţionată, s-a pus
problema furtului de documente în vederea informării publice. Este dificil, a spus Curtea,
ca o asemenea faptă penală să se justifice cu ajutorul libertăţii de exprimare.112
În cauza Tammer c. Estoniei (2001), Curtea a stabilit totuşi că o condamnare a
unui jurnalist pentru insultă, ca urmare a publicării unor remarce despre viaţa privată a
colaboratoarei unui om politic, nu a constituit o violare a art. 10 , deoarece nu s-a putut
stabili că remarcile în cauză erau justificate de un interes public sau că se refereau la o
chestiune de interes general. În plus, Curtea a arătat că reclamantul putea să-şi exprime
opinia fără a utiliza formule injurioase.
Curtea s-a pronunţat recent , de pe poziţii de principiu în privinţa sancţiunilor
aplicate jurnaliştilor, în cauza Cumpănă şi Mazăre c. României (2004), care viza
condamnarea la închisoare a reclamanţilor pentru calomnie. Marea Cameră a Curţii a
arătat ferm că dacă stabilirea pedepselor este în principiu apanajul jurisdicţiilor naţionale,
Curtea consideră că o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o infracţiune comisă în
domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată de
art. 10 al Convenţiei decât în împrejurări excepţionale, în special atunci când alte drepturi
fundamentale au fost afectate în mod grav, de exemplu, în caz de difuzare a unui discurs
ce incită la ură şi violenţă.113
3. 11. Dreptul de a nu suferi nici o discriminare
Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar
aplicarea lor egală pentru toţi indivizii; “toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
demnitate şi în drepturi” proclamă primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului din 1948. Aceasta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt
recunoscute tuturor indivizilor, fără nici o discriminare.
Principiul nediscriminării este, practic, înscris în toate tratatele şi documentele
internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Art. 2 paragraful 1 din Declaraţia
112
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 169; 113
Idem, op.cit., p. 170;
Universală dispune că fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile pe
care ea le proclamă, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă,
de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa naţională sau socială,
de averea sa, de naştere sau care ar decurge din orice altă situaţie. Acest principiu
presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.114
Art. 14 din Convenţie dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe
care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie,opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Convenţia europeană nu conţine o interdicţie generală a discriminării care să
privească toate drepturile şi libertăţile recunoscute în sistemele naţionale de drept ale
statelor contractante.
La 26 iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat
Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de
discriminare deschis spre semnare la Roma la 4 noiembrie 2000.115
Potrivit art. 1 al
acestui Protocol, exercitarea oricărui drept prevăzut de legea naţională a unui stat
contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie şi că nimeni nu
poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi
întemeiată pe unul din motivele arătate.116
Acest protocol a intrat în vigoare la 1 aprilie
2005. Deci de la 1 aprilie 2005, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor
contractante vor putea invoca în faţa instanţei europene încălcarea dreptului la
nediscriminare de către autorităţile naţionale nu numai cu privire la drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie ci şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia
naţională a statului contractant în cauză, cu îndeplinirea condiţiilor necesare sesizării
Curţii: epuizarea căilor interne de atac şi să nu fi trecut 6 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti interne în care se concretizează încălcarea invocată.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţie nu are o existenţă
independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile şi libertăţile pe
care aceasta le reglementează. Art. 14 nu adaugă la lista drepturilor ci le întăreşte
protecţia.117
Cu toate acestea, Curtea a decis că nu este imposibilă o aplicare oarecum
autonomă a art. 14 : dacă art. 14 trebuie combinat cu un alt articol al Convenţiei ce
garantează un drept, nu este necesar ca acest drept să fie el însuşi violat. Curtea s-a
pronunţat ferm, transformând obligaţia negativă a statelor de a nu discrimina, într-o
obligaţie pozitivă, de a asigura egalitate de tratament. În jurisprudenţa sa, Curtea a respins
teoria potrivit căreia nu poate exista o violare a art. 14 fără încălcarea altui articol.
Într-o speţă, reclamanţilor, care aveau soţiile stabilite legal în Marea Britanie, li
s-a refuzat, în conformitate cu normele engleze ce reglementau imigrarea la epoca
faptelor, dreptul de a se stabili în calitate de soţi în această ţară; ei au invocat printre
altele, încălcarea de către autorităţile britanice a dreptului lor la viaţă privată,garantat de
art. 8 din Convenţie, considerat izolat sau în combinaţie cu art. 14. Pe terenul art. 8
114
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.889; 115
Idem, op. cit., p.890; 116
Ibidem; 117
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 184;
Curtea a constatat că, în realitate, litigiul nu privea atât viaţa familială a reclamanţilor, cât
o problemă de imigraţie; or, potrivit unui principiu de drept internaţional bine stabilit,
statele au dreptul de a controla intrarea nenaţionalilor pe teritoriul lor. Curtea a ajuns la
concluzia că, prin refuzul incriminat, autorităţile britanice nu au încălcat art. 8 sub
aspectul obligaţiei respectării “vieţii de familie”. În schimb , prin raportare la art. 14 din
Convenţie, instanţa europeană a constatat faptul că soţul stabilit în Marea Britanie putea
obţine autorizaţia de a-şi aduce soţia, care nu avea naţionalitatea britanică, să locuiască
împreună cu el în această ţară.118
Deci în speţă s-a produs o încălcare a art. 14 din
Convenţie.
Conform unor hotărâri ale Curţii, o diferenţă de tratament fiscal între rezidenţi şi
nerezidenţi este nejustificată (cauza Darby c. Suediei, 1990); diferenţa de tratament între
adulţi şi minori pentru detenţia provizorie este justificată ( cauza Boumar c. Belgiei,
1988). O discriminarea bazată pe criteriul religios şi o violare a art. 14 combinat cu art. 8
au existat în cauza Hoffmann c. Austriei (1993): reclamantei, membră a sectei Martorii
lui Iehova, i se refuzase acordarea custodiei copiilor pe motivul apartenenţei la această
sectă, ai cărei membri, între altele, sunt cunoscuţi pentru opoziţia la transfuziile de
sânge.119
Discriminarea pe criteriul orientării sexuale a făcut obiectul cauzei Karner c.
Austriei (2003). În speţă, Curtea a stabilit că diferenţa de tratament a partenerului
supravieţuitor dintr-un cuplu homosexual faţă de cel dintr-un cuplu heterosexual în
privinţa dreptului de a rămâne în domiciliul comun este nejustificată sub raportul art. 14
combinat cu art. 8 din Convenţie.
3.12. Protecţia proprietăţii
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( Convenţia) şi
protocoalele care o însoţesc. Dintre acestea, prin Protocolul adiţional – desemnat în mod
obişnuit ca Protocolul nr. 1 – şi prin Protocoalele 4, 6, 7 şi 12 au fost reglementate noi
drepturi şi libertăţi alături de cele iniţial cuprinse în Convenţie.
Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile prevăzute iniţial
de Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, după cum se arată în Preambul
“libertăţile fundamentale ce constituie temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror
menţinere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic”.120
La 29 martie 1952 a fost semnat, la Paris, Protocolul adiţional intrat în vigoare la
18 mai 1954, care, în primul său articol, reglementează protecţia dreptului de proprietate
în sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului.
Potrivit art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţia europeană orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitatea publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile
precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
118
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.894; 119
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.183; 120
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.965;
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru
a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Bunurile sau posesiunile, conform art. 1 , includ bunurile mobile şi imobile,
drepturi contractuale, drepturi corporale şi incorporale, drepturi in personam ( drepturi
născute din raporturile de drept public şi din politici sociale).121
Condiţia pe care un bun trebuie să o îndeplinească pentru a intra sub incidenţa
art. 1 este de a avea valoare economică. O categorie controversată este dreptul la
moştenire. Curtea a făcut distincţie între cele două drepturi incluse în dreptul complex la
succesiune. Astfel, deşi a recunoscut că dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale
prin moştenire este protejat de art. 1 ca atribut al proprietăţii, Curtea a hotărât că dreptul
de a dobândi bunuri pe calea succesiunii nu intră în domeniul de aplicare al art. 1. Art. 1
ocroteşte doar proprietatea existentă.122
În sfera noţiunii de bun în sensul art. 1 intră şi drepturile de proprietate
intelectuală.123
Conţinutul protecţiei dreptului de proprietate
Instanţa europeană a stabilit că protecţia dreptului de proprietate cuprinde trei
norme distincte, strâns legate între ele.
O primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care
enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate : “Orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor
statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii.124
Astfel, o
problemă des ridicată în faţa Comisiei şi Curţii, ca şi de către doctrină , este cea a aşa
numitei exproprieri de facto. Noţiunea a fost menţionată de Curte în cauza Sporrong şi
Lonnroth c. Suediei (1982) astfel : “În absenţa unei exproprieri formale, Curtea consideră
că trebuie să verifice dincolo de aparenţe şi să investigheze realitatea situaţiei reclamate.
Trebuie stabilit cu certitudine dacă s-a ajuns la expropriere de facto”. Exproprierea de
facto, nefiind prevăzută de lege, constituie o încălcare a prevederilor art. 1.
Pentru a corespunde standardelor Convenţiei o expropriere trebuie să
îndeplinească două condiţii125
:
- să fie efectuată în interes public;
- să respecte principiul proporţionalităţii.
Mai există două condiţii subsecvente, prevăzute de textul art. 1, şi anume să fie în
conformitate cu condiţiile prevăzute de lege şi cu principiile generale ale dreptului
internaţional.
Obligaţia de a plăti compensaţii este expresia principiului proporţionalităţii care
se aplică tuturor ingerinţelor în dreptul de proprietate. Odată îndeplinită condiţia
interesului public, trebuie realizat un echilibru echitabil între mijloacele folosite şi
scopurile urmărite prin respectiva interferenţă sau restricţie.
121
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.186; 122
Ibidem; 123
Comisia EDO, Smith Kline c. RU (1990) ; 124
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.968; 125
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.191;
O menţiune specială se cuvine a fi făcută asupra hotărârilor pronunţate de Curte în
cauzele împotriva României în care reclamanţii au invocat încălcarea art. 1 al
Protocolului nr. 1. Majoritatea acestor cauze au decurs din situaţia imobilelor
naţionalizate în timpul regimului comunist şi a retrocedării acestora după anul 1990.126
Începând cu hotărârea din cauza Brumărescu c. României (1990), Curtea a
deschis o jurisprudenţă constantă în sensul constatării încălcării de către statul român a
dreptului de proprietate împreună cu dreptul la un proces echitabil, consecinţă a
recursurilor în anulare, declarate împotriva hotărârilor de restituire a unor imobile şi
soluţionate de către Curtea Supremă de Justiţie. Privarea de proprietate pe această cale nu
a putut fi justificată de statul român, deoarece nu s-a putut invoca un interes public şi nu a
corespuns nici criteriului proporţionalităţii. În plus, anularea de către instanţa supremă a
unor hotărâri definitive de restituire deja executate a fost considerată o violare a
art. 6 paragraful 1 prin încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, generată de
condiţiile de intentare a recursurilor în anulare: în intentarea acestor recursuri procurorul
general nu era ţinut de nici un termen, astfel încât hotărârile judecătoreşti puteau fi
oricând puse în discuţie.127
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1,
recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a
bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul
general.128
Principala deosebire dintre deposedare şi control al folosinţei este aceea că, în
cazul controlului, nu se produce un transfer de proprietate. Controlul folosinţei are drept
consecinţă restrângerea caracterul exclusiv al dreptului de proprietate şi al atributelor
sale.129
Cele mai importante probleme asupra cărora s-a pronunţat Curtea în această
materie au fost : întinderea marjei de apreciere acordate statelor, principiul
proporţionalităţii, obligaţia de a plăti compensaţie. În toate cazurile, Curtea a enumerat
diverse motive care îndreptăţesc statele să ia măsuri de ingerinţă în dreptul de proprietate,
dintre care în special interesul economic şi social. Curtea a menţionat expres noţiunea de
dreptate socială ca justificare a naţionalizării şi respectiv a controlului chiriilor.
În hotărârea Hutten-Czapska c. Poloniei (2005), Curtea a considerat sistemul
polonez de control al chiriilor ca fiind disproporţionat faţă de scopul legitim urmărit
(rezolvarea problemelor locative, o adevărată povară socială pentru Polonia), deoarece
restrânge în mod excesiv drepturile proprietarilor; statul trebuie ca, prin măsuri adecvate
legislative sau administrative, să garanteze un nivel rezonabil al chiriilor, pentru
reclamantă şi pentru proprietarii interesaţi sau să le furnizeze un mecanism care să
atenueze impactul sistemului asupra dreptului lor de proprietate.130
126
Idem, op.cit., p.192; 127
Ibidem; 128
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.969; 129
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.193; 130
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.194;
3.13. Dreptul la instruire
Potrivit art. 2 al Protocolului nr. 1 nimănui nu i se poate refuza dreptul la
instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi
al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest
învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice.
Cu toate că dreptul la instruire priveşte, în primul rând, educaţia şi învăţământul
copiilor şi tinerilor, el nu se limitează numai la aceste categorii de persoane; ca drept
social , el poate fi conceput şi în beneficiul altor membrii ai societăţii fiind garantat
oricărei persoane.
Art. 2 din Protocolul nr. 1 va fi înţeles în sensul că reglementează două drepturi, şi
anume : în primul rând el garantează oricărei persoane dreptul la educaţie, la instrucţie, la
învăţământ; în al doilea rând, atunci când beneficiarii acestui drept sunt copiii, părinţii au
dreptul să pretindă, iar statul ca organizator al procesului educativ, are îndatorirea
corespunzătoare ca, în cadrul acestuia, să fie respectate convingerile filosofice şi
religioase ale părinţilor.131
Art. 2 al Protocolului nr. 1 este aplicabil tuturor formelor de învăţământ asigurate
sau permise de către stat, deşi se concentrează în special pe învăţământul primar. Făcând
distincţie între educaţie şi predare, Curtea a arătat că “educaţia copiilor este întregul
proces în care, în orice societate, adulţii transmit convingerile, cultura şi alte valori celor
tineri, în vreme ce predarea sau instruirea se referă în special la transmiterea de
cunoştinţe şi la dezvoltarea intelectuală”.132
Tot Curtea, în Cauza lingvistică belgiană (1967), a stabilit care sunt drepturile
ocrotite de prima propoziţie a art. 2 :
a. dreptul la acces la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat;
b. dreptul la o educaţie efectivă;
c. dreptul la recunoaşterea oficială a studiilor încheiate.
Nici unul din aceste drepturi nu este absolut.133
Statul stabileşte regulile de
exercitare a lor, ţinând seama de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor.
Cu referire la limba în care trebuie să se desfăşoare formele de învăţământ, Curtea
a arătat că art. 2 din Protocolul nr. 1 nu specifică în ce limbă are a fi practicat un anumit
învăţământ pentru ca dreptul la instruire să fie considerat respectat. Totuşi, instanţa
europeană a apreciat că dreptul la instruire ar fi “golit de conţinut, dacă nu ar implica,
pentru titularii săi, dreptul de a primi un învăţământ în limba sau în limbile naţionale,
după caz ”.134
Asigurarea dreptului la instruire prezintă unele aspecte delicate în ceea ce priveşte
copiii handicapaţi, deşi nici persoanele adulte aflate în aceeaşi situaţie nu ar fi excluse,
a priori, de la exerciţiul lui. Cu referire la această problemă, fosta Comisie a observat că
există o tendinţă din ce în ce mai pronunţată în a se considera că adolescenţii şi copiii
handicapaţi ar trebui, în măsura posibilului, să fie crescuţi şi educaţi împreună cu
adolescenţii şi copiii normali de vârsta lor, dar ea a recunoscut totuşi că această politică
nu se poate aplica tuturor copiilor handicapaţi şi că, aşa fiind, autorităţile naţionale
131
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.1064; 132
Curtea EDO, Campbell şi Cosans c. RU (1982); 133
Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.195; 134
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.1068;
competente trebuie să dispună de cea mai întinsă competenţă spre a decide cu privire la
utilizarea resurselor ce le sunt alocate în interesul acestora; nu se poate spune ca art. 2 ar
impune autorităţilor obligaţia de a admite un copil care suferă , spre exemplu, “de o gravă
întârziere a dezvoltării sale mintale”, într-o şcoală privată pentru copii normali, din
moment ce i s-a oferit un loc într-o şcoală specializată pentru copii handicapaţi.135
Fosta Comisie a decis că respectarea convingerilor religioase şi filosofice nu
presupune obligaţia statului de a organiza forme de învăţământ în conformitate cu
convingerile părinţilor; ea priveşte formele de învăţământ existente şi conţinutul
acestora.136
De asemenea, fosta Comisie a arătat că, într-un sistem de învăţământ public în
care există “unităţi şcolare selective” pentru tinerii de acelaşi sex şi “unităţi şcolare
polivalente mixte” , chiar dacă părinţii afirmă că prima categorie, şi nu ce-a de-a doua
corespund convingerilor lor filosofice, statul nu încalcă dreptul părinţilor la respectarea
acestor convingeri, înscriindu-le copiii în unităţi mixte polivalente, când nu mai există
locuri în cele selective.137
135
Comisia EDO, Diana Graeme c. Regatului Unit (1990); 136
Bîrsan Corneliu, op. cit., p.1072; 137
Idem, op. cit, p, 1075;
CAPITOLUL III
PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI
3.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a
fost creată la 5 mai 1949. Membri originari ai acestei organizaţii au fost : Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi
Suedia. În prezent Consiliul Europei are 45 de membri.
Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este de a realiza o mai
mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi
principiilor, care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic şi
social.
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea
unor sancţiuni cum ar fi : suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de
membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desfăşurat o activitate bogată, în
special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate peste
150 de convenţii şi tratate europene printre care şi Convenţia europeană a drepturilor
omului din 1950. România a aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului prin
Legea nr. 30 din 1994.138
Protocolul nr. 11 la Convenţie aduce o modificare esenţială în sistemul european
instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului care constă în instituirea unei jurisdicţii
unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
În sistemul anterior Protocolului nr. 11 existau două organisme cu funcţii
jurisdicţionale, Comisia şi Curtea, iar jurisdicţia lor era facultativă. Sistemul anterior
intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie ( 1 noiembrie 1998), prevedea un
anumit rol jurisdicţional şi pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Spre
deosebire de sistemul în funcţie până la 1 noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei, nu mai are,în prezent atribuţii jurisdicţionale în domeniu. Aceasta nu
înseamnă că el nu mai are nici un rol în ceea ce constituie esenţa activităţii Consiliului
Europei. În temeiul art.46 paragraful 2 din Convenţie, hotărârile definitive ale Curţii sunt
138
Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II –
Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.3;
transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea lor, iar modificările
aduse acestui text, prin Protocolul nr. 14 la Convenţie, urmăresc întărirea rolului său
privitor la executarea acestor hotărâri.
Judecătorii
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi
contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au
semnat si ratificat Convenţia.
În ceea ce priveşte durata mandatul judecătorilor, în sistemul iniţial al Convenţiei
în vigoare până în anul 1998, aceasta era stabilită la 9 ani,cu posibilitatea reînnoirii sale.
Vechea reglementare în materie nu conţinea nici o dispoziţie privitoare la limita de vârstă
până la care avea a fi exercitat acest mandat.139
Instituind Curtea unică, Protocolul nr.11 a stabilit o altă durată a mandatului de
judecător la Curte, reducându-l la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui. Autorii
Protocolului nr. 11, au voit , însă, să asigure reînnoirea judecătorilor şi din 3 în 3 ani.140
După ce în prima sa parte, art. 23 paragraful 1 prevede că durata mandatului judecătorilor
este de 6 ani,în a doua sa parte, acelaşi text dispune că mandatele unei jumătăţi dintre
judecătorii desemnaţi la prima alegere se vor încheia la sfârşitul a 3 ani de la data
alegerii, aceşti judecători urmând a fi desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de
Secretarul general al Consiliului Europei.
O noutate a actualei reglementări a duratei mandatului judecătorilor Curţii,
introdusă prin Protocolul nr. 11, este aceea că, în actuala sa redactare, mandatul
judecătorilor se încheie la împlinirea vârstei de 70 de ani.
Durata mandatului unui judecător ales se calculează începând cu data alegerii
sale. Totuşi, atunci când un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau este
ales să înlocuiască un judecător al cărui mandat a expirat sau urmează să expire, durata
mandatului său se calculează începând cu data acestei expirări.Judecătorul ales în locul
unui judecător al cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul predecesorului său.
Pe perioada mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate politică sau
administrativă ori vreo activitate profesională incompatibilă cu obligaţia lor de
independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate integrală.
Fiecare judecător declară Preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară. În caz de
dezacord între Preşedinte şi judecătorul respectiv, orice problemă ridicată este soluţionată
de Adunarea plenară a Curţii.
Demisia unui judecător este adresată Preşedintelui Curţii, care o transmite
Secretarului General al Consiliului Europei. Un judecător nu poate fi revocat din funcţia
sa decât dacă ceilalţi judecători, întruniţi în sesiune plenară, decid cu o majoritate de două
treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că el a încetat să mai corespundă
condiţiilor cerute.141
El trebuie să fie în prealabil audiat de Adunarea plenară a Curţii.
Orice judecător poate iniţia procedura de revocare din funcţie.
139
Bîrsan Corneliu, op. Cit, p.42; 140
Este raţiunea pentru care, în literatura de specialitate se vorbeşte uneori despre înnoirea trienală a
Curţii. 141
Art. 2 Regulamentul CEDO
Adunarea plenară a Curţii îşi alege Preşedintele, cei doi Vicepreşedinţi şi
Preşedinţii Secţiunilor pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să nu
depăşească durata mandatului lor ca judecători. Fiecare Secţiune îşi alege de asemenea un
Vicepreşedinte pentru o perioadă de trei ani, care înlocuieşte Preşedintele Secţiunii în caz
de imposibilitate de exercitare a funcţiei. Un judecător ales nu poate fi reales decât o
singură dată pentru o funcţie de acelaşi nivel. Preşedinţii şi Vicepreşedinţii continuă să-şi
exercite atribuţiile până la alegerea succesorilor lor.
Preşedintele Curţii conduce lucrările şi administrarea Curţii.142
El reprezintă
Curtea şi, în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei.
Preşedintele prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale
colegiului de cinci judecători. Preşedintele nu participă la examinarea cauzelor aflate pe
rolul Camerelor, decât dacă este judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză.
Vicepreşedinţii Curţii îl asistă pe Preşedintele Curţii. Ei îl înlocuiesc în caz de
indisponibilitate sau de vacanţă a funcţiei, sau la cererea acestuia. Ei îndeplinesc, de
asemenea, funcţia de Preşedinţi ai Secţiunilor. În caz de indisponibilitate simultană a
Preşedintelui şi a Vicepreşedinţilor Curţii, sau în caz de vacanţă simultană a acestor
funcţii, preşedinţia este asumată de unul din Preşedinţii Secţiunilor sau, dacă nici unul din
ei nu este disponibil, de către un alt judecător ales.
Preşedinţii Secţiunilor prezidează şedinţele Secţiunii şi ale Camerelor din care fac
parte şi conduc lucrările Secţiunilor. Vicepreşedinţii Secţiunilor îi înlocuiesc în caz de
indisponibilitate sau de vacanţă a preşedinţiei Secţiunii, sau la cererea Preşedintelui
Secţiunii. În lipsa Vicepreşedinţilor, ei sunt înlocuiţi de membrii Secţiunii şi ai
Camerelor. Membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care este parte o
Parte contractantă ai cărei cetăţeni sunt sau pentru care au fost aleşi.
Grefa
Adunarea plenară a Curţii alege Grefierul. Candidaţii trebuie să se bucure de cea
mai înaltă consideraţie morală şi să aibă cunoştinţele juridice, administrative şi
lingvistice, precum şi experienţa necesare exercitării atribuţiilor.143
Grefierul este ales pentru o perioadă de cinci ani şi poate fi reales. Grefierul nu
poate fi revocat din funcţie decât dacă judecătorii, reuniţi în sesiune plenară, decid, cu o
majoritate de două treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că cel în cauză a
încetat să corespundă condiţiilor cerute. Acesta trebuie să fie audiat, în prealabil, de
Adunarea plenară a Curţii. Orice judecător poate declanşa procedura de revocare.
Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale şi răspunde de organizarea şi
de activităţile grefei, sub autoritatea Preşedintelui Curţii.
El păstrează arhivele Curţii şi serveşte ca intermediar pentru comunicările şi
notificările adresate acesteia, sau făcute de ea, în legătură cu cauzele care-i sunt sau care
urmează să-i fie depuse.Grefierul, sub rezerva obligaţiei de discreţie impusă de funcţia sa,
răspunde la cererile de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special la cele care
provin din partea presei. Funcţionarea grefei este reglementată de instrucţiunile generale
întocmite de Grefier şi aprobate de Preşedintele Curţii.
142
Art.9 alin. 1 din Regulamentul CEDO 143
Art. 15 alin 1 din Regulamentul CEDO
Funcţionarea Curţii
Sediul Curţii este sediul Consiliului Europei din Strasbourg. Curtea poate totuşi,
dacă consideră că este util, să-şi exercite funcţiile în alte locuri pe teritoriul statelor
membre ale Consiliului Europei. Curtea poate decide, la orice stadiu al examinării unei
cereri, că este necesar ca ea însăşi sau ca unul sau mai mulţi dintre membrii săi să
procedeze la o anchetă sau să îndeplinească orice altă misiune în alte locuri.
Prin convocarea Preşedintelui său, Curtea se reuneşte în sesiune plenară ori de
câte ori o impune exercitarea funcţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei sau Regulamentului
Curţii. Preşedintele procedează la o astfel de convocare dacă cel puţin o treime din
membri o solicită, şi, în orice caz, o dată pe an pentru examinarea problemelor
administrative. Cvorumul Adunării plenare a Curţii este de două treimi din numărul
judecătorilor aleşi. Dacă cvorumul nu este întrunit, Preşedintele amână şedinţa.
Curtea deliberează în şedinţă închisă. Deliberările sale sunt secrete. Numai
judecătorii iau parte la deliberări. Sunt prezenţi la deliberare Grefierul sau persoana
desemnată să-l înlocuiască, precum şi alţi agenţi ai grefei şi interpreţi a căror asistenţă
este necesară. Nici o altă persoană nu poate fi admisă la deliberare decât în temeiul unei
decizii speciale a Curţii. Înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii,
Preşedintele poate invita judecătorii să-şi exprime opinia.144
Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de
egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine din nou egalitate, votul
Preşedintelui este preponderent.
Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea
judecătorilor care fac parte din Marea Cameră sau din Cameră. Nu sunt admise abţineri în
privinţa votului final privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor.
Formaţiunile de judecată
Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei
judecători supleanţi. Fac parte din Marea Cameră Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii,
precum şi Preşedinţii Secţiunilor. Atunci când un Vicepreşedinte al Curţii sau un
Preşedinte al Secţiunii nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de către
Vicepreşedintele acelei Secţiuni. Judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză
este membru de drept al Marii Camere.
În cauzele atribuite ei în temeiul art. 43 al Convenţiei, Marea Cameră nu va
include nici un judecător care a făcut parte din Camera care a pronunţat hotărârea asupra
cauzei respective, cu excepţia Preşedintelui acestei Camere şi a judecătorului ales în
numele Părţii contractante în cauză, precum şi nici un judecător care a făcut parte din
Camera sau Camerele care s-au pronunţat asupra admisibilităţii cererii.
Colegiul de cinci judecători ai Marii Camere competent să examineze o cerere
formulată în temeiul art. 43 al Convenţiei este alcătuit din:
- Preşedintele Curţii. Dacă Preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de
Vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere;
144
Art.22 din Regulamentul CEDO
- Preşedinţii a două Secţiuni desemnate prin rotaţie. Dacă Preşedintele unei
Secţiuni astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de Vicepreşedintele
acestei Secţiuni;
- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul
Secţiunilor restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni;
- cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi
din cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase
luni.
Atunci când examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie să cuprindă
nici un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a fondului cauzei
respective. Un judecător ales în numele unei Părţi contractante interesate în cauza pentru
care s-a cerut trimiterea sau cetăţean al unei astfel de Părţi nu poate face parte din colegiu
atunci când acesta examinează cererea respectivă.
Camerele prevăzute de art. 26(b) al Convenţiei (denumite „Secţiuni" în
Regulamentul Curţii) sunt constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea
Preşedintelui, pentru o perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor
prezidenţiale. Se constituie cel puţin 4 Secţiuni.145
Fiecare judecător este membru al unei Secţiuni. Componenţa Secţiunilor trebuie
să fie echitabilă, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al
reprezentării sexelor şi ţinând cont de diversitatea sistemelor juridice existente în Părţile
contractante. Atunci când un judecător încetează de a mai face parte din Curte înainte de
sfârşitul perioadei pentru care Secţiunea a fost constituită, succesorul său îl înlocuieşte ca
membru al acelei Secţiuni. În mod excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări
în alcătuirea Secţiunilor, dacă circumstanţele o impun. La propunerea Preşedintelui,
Adunarea plenară a Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.
Camerele de şapte judecători, prevăzute de art. 27 al Convenţiei pentru
examinarea cauzelor cu care a fost sesizată Curtea, sunt constituite în baza Secţiunilor,
după cum urmează: Camera este compusă, pentru fiecare cauză, din Preşedintele
Secţiunii şi din judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză. Dacă acesta nu
este membru al Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile
art. 51 sau 52 ale Regulamentului Curţii, el face parte de drept din Cameră, potrivit
art. 27 al Convenţiei. Dacă acest judecător este indisponibil sau se abţine se aplică
dispoziţiile art. 29 al Regulamentului; ceilalţi membri ai Camerei sunt desemnaţi de
Preşedintele Secţiunii, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii; membrii Secţiunii care nu
sunt desemnaţi în acest fel participă la judecarea cauzei în calitate de supleanţi.
În temeiul art. 27 alin. 1 al Convenţiei se constituie comitete de trei judecători
care aparţin aceleiaşi secţuni. După consultarea Preşedinţilor Secţiunilor, Preşedintele
Curţii stabileşte numărului comitetelor ce urmează a fi create.Comitetele sunt constituite
pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii decât Preşedintele
ei. Membrii Secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi să înlocuiască
membrii indisponibili.
Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este convocat
înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp, Preşedintele Camerei. Nici un judecător
nu poate participa la examinarea unei cauze:146
145
Art. 25 alin. 1 Regulamentul CEDO 146
Art. 28 alin.2 din Regulamentul CEDO
(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie
conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie apropiată
personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare dintre părţi;
(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei
părţi sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel
internaţional, ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în
orice altă calitate;
(c) dacă desfăşoară, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales care
continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 alin. 3 al Regulamentului, o
activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională incompatibilă cu
independenţa sau cu imparţialitatea sa;
(d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni
publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să afecteze
imparţialitatea sa;
(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim,
independenţa sau imparţialitatea sa.
Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl
informează pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la examinarea
acelei cauze. Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită asupra existenţei
sau inexistenţei uneia dintre cauzele de recuzare, Camera decide. Ea ascultă pe
judecătorul în cauză, apoi deliberează şi votează în absenţa lui.
3.2. Procedura în faţa Curţii
Instituirea procedurilor
Orice cerere formulată în temeiul art. 33 sau 34 al Convenţiei trebuie să fie
prezentată în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său.Când cererea este
prezentată de o organizaţie neguvernamentală sau de un grup de particulari, ea este
semnată de persoanele abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul respectiv. Camera sau
comitetul învestită (învestit) cu soluţionarea cauzei respective decide asupra oricărei
probleme privitoare la împrejurarea de a şti dacă persoanele care au semnat cererea aveau
această calitate.Când un reclamant este reprezentat conform dispoziţiilor art. 36 al
Regulamentului, reprezentantul sau reprezentanţii săi trebuie să prezinte o procură sau o
împuternicire scrisă.147
Partea sau Părţile contractante care doresc să introducă o cerere în faţa Curţii în
temeiul art. 33 al Convenţiei depun la grefă textul acesteia indicând148
:
(a) numele Părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;
(b) o expunere a faptelor;
(c) o expunere a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a argumentelor
pertinente;
(d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor interne de atac
şi respectarea termenului de 6 luni) enunţate de art. 35 § 1 al Convenţiei;
147
Art 45 Regulamentul CEDO 148
Art 46 Regulament CEDO
(e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia echitabilă,
formulate în temeiul art. 41 al Convenţiei pentru partea sau părţile lezate; şi
(f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi;
la care urmează a se anexa:
(g) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe decizii, judiciare sau de
altă natură, privitoare la obiectul cererii.
Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Camera constituită
pentru examinarea cererii numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori dintre membri
ei pe care îl (îi) însărcinează să-i prezinte un raport cu privire la admisibilitatea cererii,
după primirea observaţiilor Părţilor contractante în cauză. Judecătorul sau judecătorii
raportori prezintă Camerei rapoartele, proiectele de texte şi alte documente susceptibile să
ajute Camera sau pe Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin. Când o
cerere este introdusă în temeiul art. 34 al Convenţiei şi cererea pare să justifice
examinarea ei de o Cameră, Preşedintele Secţiunii căreia cauza i-a fost atribuită
desemnează un judecător care va examina cererea în calitate de judecător raportor. În
cursul examinării pe care o face, judecătorul raportor149
:
(a) poate să ceară părţilor să-i prezinte, într-un anumit termen, toate informaţiile
privitoare la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care ele le consideră
pertinente;
(b) decide dacă cererea trebuie să fie examinată de un comitet sau de o Cameră, ştiut
fiind faptul că Preşedintele Secţiunii poate ordona ca cererea să fie supusă spre examinare
unei Camere;
(c) prezintă rapoarte, proiecte de texte sau alte documente ce pot ajuta Camera sau pe
Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin.
Procedura examinării admisibilităţii
Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Preşedintele Curţii o
aduce imediat la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi o atribuie unei Secţiuni.
Judecătorii aleşi pentru Părţile contractante reclamante şi pârâte fac parte de drept din
Camera constituită pentru examinarea cauzei. Articolul 30 al Regulamentului CEDO se
aplică şi cererii care a fost introdusă de mai multe Părţi contractante sau dacă cererile
având acelaşi obiect, introduse de mai multe Părţi contractante, sunt examinate simultan.
Odată cererea atribuită unei Secţiuni, Preşedintele acesteia constituie Camera care o va
examina, şi invită Partea contractantă pârâtă să prezinte în scris observaţiile sale
privitoare la admisibilitatea cererii. Înainte de adoptarea deciziei privitoare la
admisibilitatea cererii, Camera sau Preşedintele ei pot decide să invite părţile să-i prezinte
în scris observaţii complementare.
Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul
Curţii. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:
(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document
sau orice alt element considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;
(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte
observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să
răspundă la ele;
149
Art 49 alin 2 din Regulamentul CEDO
(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.
Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea
uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar
pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile
sunt invitate să se pronunţe cu privire la problemele de fond ridicate de cerere, afară dacă,
în mod excepţional, Camera decide altfel.
Odată ce Camera decide să reţină spre examinare o cerere introdusă în temeiul art.
33 al Convenţiei, Preşedintele ei, după consultarea Părţilor contractante interesate,
stabileşte termenul pentru depunerea observaţiilor scrise privitoare la fondul cauzei şi
pentru depunerea unor eventuale probe suplimentare. Preşedintele poate, totuşi, cu
acordul Părţilor contractante interesate, să decidă că procedura scrisă nu este necesară.
Dacă una dintre Părţile contractante interesate solicită sau Camera decide astfel din
oficiu, este organizată o audiere privitoare la fondul cauzei. Preşedintele Camerei
stabileşte procedura orală.
Dacă o cerere este declarată admisibilă, Grefierul, acţionând potrivit
instrucţiunilor Camerei sau ale Preşedintelui ei, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii
la o reglementare amiabilă a litigiului. În conformitate cu art. 38 alin. 2 al Convenţiei,
negocierile purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a litigiului sunt
confidenţiale şi nu trebuie să influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii
contencioase. Nici o comunicare scrisă sau orală, precum şi nici o ofertă de reglementare
intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în
procedura contencioasă.
În cazul în care Camera este înştiinţată de Grefier că părţile acceptă reglementarea
amiabilă a litigiului şi după ce va verifica dacă această reglementare se bazează pe
respectarea drepturilor omului astfel cum acestea sunt recunoscute de Convenţie şi de
Protocoalele la aceasta, ea radiază cererea de pe rol, conform dispoziţiilor art. 43 alin. 3
al Regulamentului.
Hotărârile Curţii
Potrivit Convenţiei o hotărâre cuprinde
150:
(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi
numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;
(b) data adoptării sale şi data pronunţării;
(c) indicarea părţilor;
(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;
(e) expunerea procedurii;
(f) faptele cauzei;
(g) un rezumat al concluziilor părţilor;
(h) motivele de drept;
(i) dispozitivul;
(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;
(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.
150
Art 74 alin.1 din Regulamentul CEDO
Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la
hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, fie o simplă declaraţie de dezacord. . În cazul
în care Camera acordă o satisfacţie echitabilă în temeiul art. 41 al Convenţiei, ea poate
decide că dacă plata nu se face în termenul indicat, atunci vor fi acordate dobânzi la
aceste sume. În cazul în care Curtea este înştiinţată despre intervenirea unui acord între
partea lezată şi Partea contractantă responsabilă, ea verifică dacă acesta este echitabil şi,
dacă-l consideră astfel, radiază cauza de pe rol.
Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată
citirii la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el.
Hotărârea este transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie certificată
părţilor, Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor terţilor intervenienţi şi
oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi sigilat, este depus în
arhivele Curţii. Potrivit art. 44 alin. 3 al Convenţiei, hotărârile definitive ale Curţii sunt
publicate, în formă adecvată, sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea
responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărâri şi decizii alese, precum şi
toate documentele pe care Preşedintele Curţii le consideră utile pentru publicare. Oricare
din părţi poate cere interpretarea unei hotărâri în termen de un an de la pronunţarea ei.
Cererea este depusă la grefă. Ea indică în mod precis punctul sau punctele din
dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este cerută.
În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă
decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era
cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din
urmă poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze
Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri.151
Cererea trebuie să menţioneze
hotărârea a cărei revizuire se cere şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document
pe care se întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la grefă.
Asistenta judiciară
Preşedintele Camerei poate, fie la cererea unui reclamant care a introdus o cerere
în temeiul art. 34 al Convenţiei, fie din oficiu, să acorde asistenţa judiciară acestuia
pentru susţinerea cauzei sale, din momentul în care, Partea contractantă pârâtă a prezentat
în scris observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii sau când termenul ce i-a fost
acordat în acest scop a expirat.
Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decât dacă Preşedintele Camerei
constată152
:
(a) că acordarea ei este necesară pentru o bună examinare a cauzei în faţa Camerei;
(b) că reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente spre a face faţă,
integral sau parţial, cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale.
Odată acordată asistenţa judiciară, Grefierul stabileşte:
(a) cuantumul onorariilor ce trebuie achitate, conform baremelor în vigoare;
(b) suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli.
151
Art. 80 alin . 1 din Regulamentul CEDO 152
Art. 92 din Regulamentul CEDO
BIBLIOGRAFIE
Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Bălcescu Nicolae, Opere, partea a II-a, Ed. Scrieri istorice, politice şi economice,
Bucureşti, 1940; Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe
articole – vol.I - drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;
Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe
articole – vol. II – Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;
Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană,
Bucureşti, 1994;
Popescu C., Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în
cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
Zlătescu Dan Victor, Convenţia privitoare la drepturile copilului şi legislaţia
română,, în “Drepturile Omului”, Ed. IRDO, anul I, nr. 1-4, p. 29.
Regulamentul CEDO