Concepte şi principii care semnifică respectarea drepturilor

inalienabile ale persoanei cu handicap

Prof.univ. dr Verginia Creţu. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti

publicat în volumul Psihologia sănătăţii; Abordări aplicate, coord E. Avram (2010), Bucureşti , Editura Universitară (pag 36-70)

A. Persoana cu handicap –cetăţean cu drepturi depline

Progresul în orice domeniu al ştiinţei a fost marcat şi de rafinarea aparatului conceptual. Conceptele sunt instrumente de exprimare a cunoaşterii, asigură organizarea cercetării precum şi interpretarea datelor obţinute. Noile concepte utilizate în legislaţie şi în domeniul educaţional şi social , în zilele noastre, au fost definite prin raportare la drepturile inalienabile şi nenegociabile ale fiinţei umane , au direcţionat schimbările care au condus la o nouă calitate a vieţii personelor cu handicap şi au generalizat, totodată, esenţa schimbărilor din câmpul acţiunilor instituţiilor publice şi ale societăţii civile. Abordarea tuturor problemelor persoanelor cu handicap, prin prisma drepturilor omului, a condus la apariţia, în câmpul teoriilor, strategiilor, legislaţiei şi realităţilor educaţionale şi sociale a unor concepte ale căror note definitorii se opun conceptelor şi principiilor perioadelor anterioare, propun reacţiuni şi un alt tip de acţiuni în domeniu. Importanţa conceptelor în domeniul handicapului reiese si din faptul că un document important precum Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii, elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 2001, conţine definiţia princialelor concepte, care exprimă esenţa schimbărilor în evaluarea impactului unei deficienţe, a stării de sănătate şi a factorilor de mediu –fizic, social şi atitudinal asupra asupra activităţii şi participării unei persoane. De asemenea, Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi(2006), Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Strategia naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 cuprind  semnificaţiile termenilor şi expresiilor folosite în lege. Cele două acte juridice din România  precizează că „  În folosirea termenilor sau în procesul de introducere sau definire a unor termeni noi, se va urmări eliminarea tendinţelor discriminatorii sau a celor care induc riscul de stigmatizare prin conotaţiile negative, categoriale sau depersonalizatoare” şi indică evitarea folosirii termenilor handicapat, irecuperabil, needucabil, incapabil de muncă, în toate actele administrative, oficiale şi legislative. O întreagă perioadă istorică, denumită ”Etapa instituţională”, societatea a acordat sprijin persoanelor cu handicap si familliilor în baza unui model medical de abordare a individului care prezenta anumite deficienţe sau tulburări. Persoana cu o deficienţă fizică, senzorială, mintală ş.a. era considerată un pacient , care, ca orice bolnav , avea nevoie de servicii de îngrijire. Dacă cele mai bune servicii medicale se acordă într-un spital, tot astfel serviciile de îngrijire pentru o persoană cu deficienţă trebuiau acordate într-o instituţie. În epoca instituţională serviciile tipice erau cele oferite de instituţii precum : casă de copii, cămin şcoală, şcoală specială, atelier protejat, casă de bătrâni, azil, ospiciu. Modelul de acordare a serviciilor era custodial - medical, preluând pacientul într-o instituţie închisă fără legături cu exteriorul, cu îngrijiri medicale şi organizarea vieţii după regulile unui spital. Pacientului i se stabilea de către un profesionist, de regulă un medic, un plan individual de îngrijire , după standardele

1

practicii profesionale (medicale). Aveau prioritate asigurarea siguranţei (securităţii), sănătăţii şi curăţeniei. Standardele de calitate se refereau numai la îngrijire. Copilul sau adultul erau rupţi de familie şi de comunitatea în care s-au născut.

Acest mod de abordare şi de rezolvare a problemelor sprcifice cu care se confruntă o personă cu handicap şi familia sa a fost părăsit, treptat, în diferite ţări, din momentul în care respectarea drepturilor inalienabile şi nenegociabile ale omului nu a mai fost considerată numai din perspectiva moralităţii ci a devenit o problemă de drept , juridică, care impunea un sistem coerent, social şi educaţional pentreu respectarea principiului solidarităţii sociale. La 10 decembrie 1948, a fost adoptată, de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite Declaraţia Universală a Drepturilor Omului al cărui preambul conţine cel mai înălţător apel la moralitate politică adresat întregii umanităţi. Declaraţia enunţă drepturile politice ale omului, drepturile economice, drepturile sociale şi culturale.

Aceste drepturi exprimă valorile perene ale umanităţii, concretizează căile pentru a materializa adevărul „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi drepturi”. Valorile morale subiacente fiecărui drept trec în domeniul juridicului, devin prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei societăţi. Pentru ca respectarea drepturilor omului formulate în documentele fundamentale semnate de statele din sistemul O.N.U. să însemne, de fapt schimbarea calităţii vieţii fiecărei persoane, a fost necesară aprofundarea formulării fiecărui drept universal prin luarea în considerare a categoriilor de persoane vizate, cu precădere a spaţiului, timpului, contextului naţional în care operează, precum şi elaborarea de reguli şi metodologii distincte şi aplicarea lor în situaţii date.Rând pe rând, au fost adoptate noi acte care aprofundează drepturile persoanelor cu handicap. Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat: Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Deficienţe Mentale (1971); Declaraţia Drepturilor Persoanelor cu Handicap (1975); Programul Mondial de Acţiune privind egalizarea şanselor pentru peroanele cu handicap; Regulile Standard privind egalizarea şanselor pentru peroanele cu handicap(1994); Convenţia privind Drepturile Copilului (1989); Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu handicap(2006). Potrivit acestora, persoana cu handicap are dreptul la respectarea demnităţii sale, are aceleaşi ca şi ceilalţi cetăţeni ai statului, inclusiv dreptul de a trăi în sânul familiei sale, într-un cămin şi de a participa pe deplin la viaţa societăţii. Abordarea prin prisma drepturilor omului a persoanei cu handicap şi a problemelor sale a condus la politici sociale şi educaţionale , care au considerat persoana cu handicap drept cetăţean cu drepturi depline, ca oricare semen al său. Pe această bază s-a trecut la o altă etapă, caracterizată prin soluţii soluţii şi alternative, menite să asigure demnitatea persoanei cu handicap, sprijin specific pentru fructificare potenţialului său , pentru integrarea sa în familie, educaţională, în activităţile de timp liber şi în muncă. Valoarea Drepturilor Omului nu poate fi înţeleasă decât în strânsă legătură cu recunoaşterea dimensiunii lor individuale. Recunoaşterea dimensiunii individuale a Drepturilor Omului presupune : a. centrarea pe individ, pe unicitatea umană şi pe problemele ei specifice, irepetabile ; utilizarea singularului „om”, „copil”, „persoană cu handicap”, în documentele universale, nu este întâmplătoare ci indică faptul că nimeni nu poate fi uitat, că fiecare fiinţă umană trebuie să se bucure de toate drepturile sale inalienabile şi nenegociabile; b. negarea drepturile colective în spatele cărora s-au desfaşurat brutal şi ucigător regimurile totalitare c. prevenirea pericolului de a impune priorităţi în domeniul promovării drepturilor omului în funcţie de un criteriu statistic, de exemplu, numărul

2

persoanelor care au nevoie de satiscerea unui drept (accesibilitatea mediului fizic trebuie asigurată indiferent de numărul persoanelor beneficiare),În zile noastre Drepturile Omului sunt:- instrumentul teoretic şi juridic care afirmă libertatea omului şi care diminuează potenţialul de intoleranţă al structurilor de putere ;- „ o idee forţă pe care nimeni nu o contestă” (Moscovici S 1998 pag.208);- instrumente de protecţie care acţionează atât la nivel naţional cât şi internaţional;- o sursă de legitimitate, oferind baze ferme justiţiei şi deschizând orizonturi vaste libertăţilor individuale;- criteriu de care trebuie să se ţină seama în orice decizie politică, indiferent de domeniul specific, de instituţiile şi organizaţiile care aplică deciziile respective;- referinţe valorice pentru dezvoltarea instituţiilor democratice orientate spre interesele legitime ale fiecărui cetăţean, garantarea drepturilor, realizarea iniţiativelor civile, acordarea de şanse egale tuturor;- cadru pentru înscrierea în cotidian a drepturilor fiecărei fiinţe umane, pentru eliminarea oricărei excluderi.Drepturile Omului sunt prevăzute, ]n momentul actual , în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în Constituţiile naţionale. Respectarea drepturilor unei persoane angajează responsabilitatea unor instituţii , în lumina unor principii şi norme care prevăd obligaţia de a efectua anumite acţiuni sau de a se abţine de la săvârşirea altora cât şi obligaţia de a repara prejudiciile provocate prin nerespectarea unor norme. Principiile înscrise în Convenţia ONU a drepturilor persoanelor cu handicap care impun crearea de servicii de sprijin prntru persoanele cu handicap sunt: a)Respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri, şi a independenţei persoanelor;(b) Nediscriminarea;(c) Participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate; (d) Respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca parte a diversităţii umane şi a umanităţii; (e) Egalitatea de şanse; (f)Accesibilitatea; (g)Egalitatea între bărbaţi şi femei; (h)Respectul pentru capacităţile în evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi şi respectul pentru dreptul copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria identitate.

Respectarea drepturilor omului presupune şi măsuri de combatere a discriminării precum şi obligaţia de a repara prejudiciile provocate prin nerespectarea unor norme. „Discriminare pe criterii de dizabilitate” înseamnă orice diferenţiere, excludere sau restricţie pe criterii de dizabilitate, care are ca scop sau efect diminuarea sau prejudicierea recunoaşterii, beneficiului sau exercitării în condiţii de egalitate cu ceilalţi a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul include toate formele de discriminare, inclusiv refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă;„Adaptare rezonabilă” înseamnă modificările şi ajustările necesare şi adecvate, care nu impun un efort disproporţionat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să se bucure sau să-şi exercite, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;”( pag 4).

Principiul şanselor egale este un principiu al democraţiei civice care propune situarea tuturor cetăţenilor în condiţii cât de cât egale, la startul plecării în existenţă, în viaţă, la începutul şi pe parcursul drumului care duce la afirmarea individuală a fiecăruia prin cultură, prin educaţie, prin muncă, s.a. Legea 448 din 2006 dă următoarele definiţii : „egalizarea sanselor - procesul prin care diferitele structuri sociale si de mediu, infrastructura, serviciile, activitatile informative sau documentare devin disponibile si persoanelor cu handicap; sanse egale - rezultatul procesului de

3

egalizare a sanselor, prin care diferitele structuri ale societatii si mediului sunt accesibile tuturor, inclusiv persoanelor cu handicap”.Egalizarea şanselor implică „faptul că necesităţile fiecărui individ şi ale tuturor indivizilor sunt de importanţă egală şi ele trebuie să stea la baza planurilor făcute de societate. Egalizarea şanselor asigură condiţiile pentru ca fetele, băieţii, femeile şi bărbaţii cu handicap să poată exercita aceleaşi drepturi şi să se supună aceloraşi obligaţii, aidoma celorlalte persoane”.Acest principiu presupune că fiecare membru al comunităţii, indiferent de naştere, ocupaţie, poziţie socială să posede în fapt şi nu mai puţin în formă şanse egale de a-şi folosi pe deplin capacităţile sale fizice, ce ţin de inteligenţă şi caracter(94 pag 104).

B. Evoluţii concrete în domeniul strategiilor integrării sociale. Normalizare, integrare , incluziune. Concepte subiacente.Istoria nu este un covor care se desfăşoară pornind din trecut, trecând prin prezent şi alunecând spre viitor. Oamenii, societatea, politicile, strategiile, metodele hotărăsc care dintre viitorurile care se conturează sunt dezirabile, posibile, realizabile. Realităţile din domeniul persoanelor cu nevoi speciale sunt rezultatul evoluţiei generale a societăţii, a fundamentării politicilor sociale pe filosofia socială a drepturilor omului, pe principiile solidarităţii sociale, egalizării şanselor şi implicării comunităţii. În prezent, persoana cu handicap este un cetăţean cu drepturi depline care trebuie să beneficieze în aceiaşi măsură cu concetăţenii săi de rezultatele dezvoltării economico-sociale şi să ducă aceiaşi viaţă în demnitate, în familia şi comunitatea care trăieşte. Realităţile privind persoana cu handicap sunt rezultatul evoluţiei politicilor şi strategiilor sociale pentru a asigura drepturile inalienabile şi nenegociabile ale oricărei fiinţe umane dar şi a evoluţiilor în domeniul atitudinal şi educaţional. Lumea ştiinţifică a avut o contribuţie însemnată la fundamentarea evoluţiilor pozitive în domeniul social şi educaţional, la schimbarea mentalităţilor privind persoana cu handicap. Educaţia şcolară a dezvăluit potenţialul deosebit al unor persoane care, în pofida deficienţei, poate fi cultivat şi dezvoltat precum şi posibilitatea ca persoanele considerate mult timp „irecuperabile” să ducă o viaţă autonomă. Societatea civilă, a cărei existenţă este o condiţie a democraţiilor moderne s-a afirmat şi prin asociaţiile şi fundaţiile persoanelor cu handicap, prin organismele neguvernamentale care acţionau în favoarea persoanelor cu handicap.Drumul parcurs în Europa în ceea ce priveşte mentalităţile şi realităţile raportate la persoana cu handicap este marcat de schimbarea strategiilor. Orice activitate umană presupune o înlănţuire de decizii succesive. Alegerea iniţială între toate înlănţuirile posibile reprezintă de fapt opţiunea pentru o strategie. Ansamblul de decizii, care conturează o strategie se raportează la finalităţi sociale, la misiunea instituţiilor, la valori care-şi pun amprenta asupra examinării problemelor şi factorilor importanţi pentru schimbare, a soluţiilor, metodelor propuse, a conceptelor lucrărilor sociale/cadrelor didactice identificate drept importante sau mai puţin importante pentru schimbarea calităţii vieţii şi educaţiei copilului/adultului cu handicap. Strategiile actuale elaborate în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului se bazează pe trei mari concepte care au condus la procese specifice care au marcat realităţile din domeniul protecţiei sociale şi din cel educaţional. Este vorba de : normalizare, integrare , incluziune.Unul dintre primele concepte eleborate şi definite în lumina drepturilor inalienabile şi nenegociabile ale fiinţei umane este cel de normalizare. Conceptul „normalizare” a apărut în ţările scandinave pe baza analizei etapei instituţionalizării şi a unei critici solide a impactului întregului sistem tradiţional de acordare a serviciilor asupra vieţii persoanei cu handicap şi a oricărei persoane dezavantajate.

In etapa instituţionalizării persoana cu handicap a fost izolată de propria familie, fără a participa la evenimentele existenţiale ale acesteia, fără legătură cu celelalte rude; neavând legături continue cu

4

propria familie, pierdea şi legătura cu acea comunitate în care s-a născut, cu consecinţe felurite printre care, dreptul la moştenire (într-un studiu efectuat de autoare în anii 1998....). In şcolile speciale ,aflate , pentru mulţi dintre elevi, în altă localitate, elevul cu handicap nu învăţa împreună cu colegii obişnuiţi de aceeaşi vârstă. Integrarea profesională se realiza , aprope exclusiv, prin atelierele protejate, înstituţie închisă, unde avea drept colegi de muncă numai persoane cu handicap. Si cercetările ştiinţifice au adus argumente importante Încă din anii ’30 s-au evidenţiat întârzierile în dezvoltare la copiii instituţionalizaţi şi prin observaţie s-a căutat să se desprindă cauzele: impersonalitatea raporturilor între personal şi copil; absenţa intimităţii şi simpatiei; absenţa comunicării cu mama prin gesturi expresive, prin tonalitatea vocii. Busemann chiar scrie un studiu „Sentimentul intimităţii”. H. Hetzer evidenţiază accentuarea retardului psihic într-un interval scurt de timp în absenţa unor îngrijiri şi a unor comunicări adecvate. A. Descoeudres, autoarea unui celebru test de vocabular a demonstrat că majoritatea copiilor din medii favorizate au un vocabular mult mai larg decât cei din mediile defavorizate care înregistrează un retard de aproximativ opt luni. Astfel de anchete comparative au condus la descrierea retardului relativ exogen. Concluzii importante privind impactul instituţionalizării asupra comunicării şi afectivităţii copiilor din casele de copii a desprins ,prin cercetare Florin Verza ( ). Critica modelului instituţional s-a făcut din mai multe perspective, cu argumente ce ţin de o nouă filozofie şi politică socială. Aceste argumente, diseminate în Romănia de către Reprezentanţa UNICEF, au fost magistral sintetizate de Gunnar Stangvic.1. Argumentul legat de drepturile civile - Instituţia lipseşte clientul de drepturile sale civile sau le diminuează.2. Argumentul calităţii vieţii – Instituţia privează clientul de stimulare necesară şi de satisfacerea nevoilor umane de bază.3. Argumentul eficacităţii – Instituţia este un mediu ineficient de îngrijire şi educaţie comparativ cu modelele alternative.4. Argumentul controlului – Instituţia este mai ales instrumentul unui control autocratic.Notele definitorii ale conceptului permit descrierea situaţiei unei persoane cu handicap în raport cu ceilalţi concetăţeni ai săi : 1. Integrarea opusă izolării (descrie distanţa fizică şi socială faţă de persoana aflată în situaţiile obişnuite din comunitatea locală). 2. Valorizarea pozitivă opusă devalorizării (descrie distanţa simbolică a persoanei faţă de rolurile normale şi tipice ale comunităţii locale). 3. Stimularea în raport cu deprivarea (descrie nivelul stimulării care asigură competenţa). 4. Controlul personal opus dependenţei/reprimării (descrie gradul dependenţei de alţii şi absenţa sau prezenţa controlului personal asupra aspectelor importante ale situaţiei de viată, precum nivelul de individualizare a serviciilor care asigură satisfacţia şi exprimarea nevoilor personale. Cele patru dimensiuni se cer evaluate în toate domeniile vieţii: viaţa domestică/de familie, educaţia, munca, recreerea şi la toate nivele de intervenţie socială: statul, comunitatea, serviciile, familia. Adoptarea şi aprofundarea conceptului şi analizelor care-i stau la bază, în diferite ţări europene, au condus nu numai la îmbogăţirea lui cu alte note definitorii ci şi la impunerea sa ca un principiu pentru pentru reformarea serviciilor destinate persoanelor cu handicap. In lumina acestui principiu s-au declanşat procesele corelative în sistemul asistenţei sociale şi al educaţiei speciale. Nirje definea normalizarea, înca din 1969, ca reprezentând „procesul prin care se asigură accesul la tiparele existenţiale şi la condiţiile de viată cotidiană, pe cât mai apropiat posibil de caracteristicile vieţii obişnuite, pentru toate categoriile de persoane“. Notele definitorii ale principiului normalizării

5

au fost mediatizate în România de Doru Vlad Popovici, încă din anul 1994( ). Exigenţele acestui principiu au formulări simple , aşa cum reiese din prezentarea de mai jos.- Persoana cu handicap, în calitate de cetăţean cu drepturi depline trebuie să ducă o viaţă normală, adică să se afle, în viaţa de zi cu zi, acolo unde sunt ceilalţi concetăţeni ai săi, fiind implicat în activităţile specifice vârstei. Copilul preşcolar merge la grădiniţa cea mai apropiată sau cea aleasă de părinţi şi se joacă împreună cu ceilalţi copii de vârsta sa. Dacă toţi elevii din comunitate se află în şcoală, împreună, printre ei trebuie să se afle şi şcolarul cu handicap. Tânărul şi adultul cu handicap, aidoma celorlalte persoane trebuie să desfăşoare o activitate utilă şi remunerată. Toate activităţile de timp liber accesibile oricărui cetăţean din comunitate trebuie să fie accesibile şi copilului sau adultului cu handicap. Numai această viaţă în condiţii de normalitate asigură valorizarea persoanei cu handicap, stimularea şi reducerea izolării, o viaţă în demnitate, prevenirea discriminării, actualizarea şi dezvoltarea întregului potenţial biopsihic a copilului şi tânărului, asigurarea autocontrolului asupra relaţiilor interpersonale precum şi a întregului drum în viaţă;- Ca oricare alt copil, şi cel cu handicap trebuie să trăiască în propria familie, cu părinţii săi; copilul lipsit de familia sa naturală, din diverse cauze, este bine să trăiască într-un mediu familial, să fie îngrijit de un asistent maternal, ştiindu-ase că o instituţie nu poate crea condiţii apropiate de cele ale unei familii. - Adultul cu handicap trebuie să trăiască împreună cu familia sau într-o locuinţă gospodărită personal; este important ca persoana cu handicap să-şi întemeieze propria familie,să să fie angajat ca oricare alt adult într-o întreprindere obişnuită sau să aibă propria afacere;- Dacă este cetăţean cu drepturi depline, persoana cu handicap are dreptul la un viitor bazat pe propria muncă , deci la orientare şi consiliere profesională, medierea muncii, susţinere pentru angajare pe piaţa liberă a muncii, pe cât posibil, şi păstrarea unui loc de muncă. Principiul normalizării a declanşat o serie de procese şi activităţi importante pentru asigurarea drepturilor persoanei cu handicap. Este vorba , în n primul rănd de procesul de reglementare prin lege a apariţiei unor noi ocupaţii , modalităţi de sprijin a familei copilului şi adultului cu handicap, a unor alternative la instituţionalizare , la ruperea persoanei cu hnadicap de propria familie şi comunitatea pentru a fi îngrijită într-o instituţie. In Romănia , acest proces s-a numit „dezinstituţionalizare” , oarecum impropriu; dar diminuarea numărului de persoane din instituţiile închise s-a realizat firesc, printr-un proces ce succeda firesc la dezvoltarea unor noi soluţii/alternative precum:- apariţia ocupaţiei de asistent personal al persoanei cu handicap grav; membrii ai familiei persoanei cu handicap grav sau alte persoane au putut fi angajate cu carte de muncă , în beneficiul persoanei respective;- apariţia ocupaţiei de asistent maternal în cazul copilului cu handicap fără propria familie;- apariţia ocupaţiei de asistent personal profesionist în cazul adultului cu handicap fără propria familie;- apariţia centrelor de zi, a centrelor de terapie ocupaţională ş.a; - dezvoltarea serviciilor sociale şi a prestaţiilor sociale către persoana cu handicap.

Normalizarea vieţii, activităţii şi participării persoanei cu handicap pentru afi similară cu cea a concetăţenilor săi din aceeaşi comunitate, de aceeaşi vârstă presupune integrarea familială, socială şi profesională a acesteia. Integrarea presupune prezenţa în comunitate şi societate a persoanei cu handicap în calitate de cetăţean cu drepturi depline, vizibilitatea ei dar şi un sprijin pentru a se putea adapta instituţiilor, comunităţii, societăţii în care se integrează. . Integrarea este definită în legislaţia

6

românescă privind protecţia specială drept : „procesul de interacţiune dintre individ sau grup şi mediul social, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcţional al părţilor”(Strategia Naţională 2006-2013). Pentru a se integra într-un mediu dat, obişnuit, persoana cu handicap trebuie să depăşească ea însăşi anumite obstacole, să-şi schimbe comportamentul, să se „ajusteze”, să se adapteze la cerinţele mediului, la situaţia de fapt. În ceea ce priveste persoana cu handicap, considerăm că integrarea poate fi definită drept procesul prin care persoana cu handicap accede la toate activităţile/rolurile concetăţenilor săi pentru a le efectua/exercita în aceleaşi instituţii, condiţii, contexte, împreună cu aceştia, fără discriminare. Integrarea şcolară este definită în legislaţie drept „proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne, în echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinţe în planul acţiuni sale” (H.G. 1251).Odată cu demararea procesului de integrare a copilului cu handicap în şcoala obişnuită, a adultului cu handicap pe piaţa liberă a muncii, odată cu toate eforturile îndreptate spre punerea pe picior de egalitate a persoanei cu handicap cu ceilalţi cetăţeni, în domeniul muncii, activităţilor educaţionale, de timp liber, la nivelul familiei, al comunităţii, al statului (în raport cu legislaţia, administraţia, autorităţile publice ş.a.)s-a înţeles faptul că societatea în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap. Este vorba de adoptarea şi implementarea tuturor măsurilor adecvate, pentru a asigura , în comunitate sprijinul/suportul necesar pentru ca persoana cu handicap să joace toate rolurile pe care le au ceilalţi concetăţeni şi să se bucure , în aceeşi măsură de progresele comunităţii şi ale societăţii în ansamblul ei. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a se “încadra” în societate, pe concepţia de schimbare a societăţii, care trebuie să includă toţi membrii săi şi să facă faţă nevoilor sociale ale fiecăruia, inclusiv ale persoanelor cu handicap. Conceptul de largă extindere, care marchează responsabilitatea societăţii pentru acordarea de şanse egale pentru persoana cu handicap şi pentru sprijinirea integrării sale educaţionale şi sociale este cel de incluziune.Declaraţia de la Madrid „Înlăturarea discriminării plus acţiunea pozitivă conduc la incluziunea socială”, adoptată la Congresul European al persoanelor cu handicap, Madrid, martie 2002, evidenţiază importanţa trecerii de la filosofia paternalistă cu privire la persoanele cu handicap, la o viziune care să le confere forţa de a-şi exercita controlul asupra propriilor vieţi. „Acţiunea se modifică, de la accentul pus pe procesul de reabilitare a individului pentru ca acesta să se protrivească societăţii, către filosofia globală a modificării societăţii pentru ca aceasta să poată face faţă nevoilor tuturor persoanelor, inclusiv persoanelor cu dizabilităţi”. În unele acte juridice, „incluziunea socială reprezintă un set de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătaţii, informării şi comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei si culturii, destinate combaterii excluziunii sociale”. Incluziunea socială solicită “adaptarea” societăţii la persoana cu handicap. În Strategia naţională privind protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap din România, în perioada 2006-2013 (H.G. 1175, 14.X.2005) este definit termenul “adaptarea” societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap, prin adoptarea şi implementarea măsurilor adecvate, iar persoana cu handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de cetăţean. Guvernele, persoanele cu handicap, societatea civilă, asociaţiile şi fundaţiile persoanelor cu handicap, organismele Uniunii Europene şi-au conturat viziunea privind incluziunea socială. Dreptul persoanei cu handicap, de a nu fi discriminată, trebuie completat cu dreptul de a beneficia de măsuri destinate să-i asigure independenţa, integrarea şi participarea la viaţa comunităţii. Noua viziune solicită printre altele: viaţa alături de ceilalţi cetăţeni; proiectarea unei lumi flexibile pentru toţi;

7

strategii care iau în considerare abilităţile, competenţele în dezvoltare; furnizarea măsurilor de sprijin, inclusiv pentru angajare în muncă; promovarea unui ambient accesibil şi stimulator, înlăturarea barierelor, revizuirea normelor, strategiilor şi atitudinilor. Sprijinul special pe care-l primesc persoanele cu handicap, într-o societate inclusivă, se realizează în cadrul unor servicii sociale, de sănătate, de educaţie şi calificare, de orientare şcolară şi profesională disponibile tuturor, într-o lume „flexibilă” destinată tuturor.Imputernicirea persoanelor cu handicap şi a organizaţiilor lor pentru a-şi obţine şi exercita depturile, pentru a lua decizii independente şi a prelua responsabilităţi în chestiunile care-i privesc reprezintă o condiţie a incluziunii sociale „Nimic pentru persoanele cu dizabilităţi, fără persoanele cu dizabilităţi” este înscris în legislaţie.

C. Nevoile de sprijin ale persoanei cu handicap şi satisfacerea lor Pentru a se realiza integrarea şi incluziunea persoanei cu handicap aceasta are nevoie de un sprijin din partea familiei , comunităţii , societăţii. Nevoile de sprijin se referă la sprijinul (suportul) de care are nevoie o persoană cu handicap pentru a duce o viaţă normală la fel cu ceilalţi membri ai comunităţii. Nevoia de suport se referă la intervenţia socială. Ea este o cerinţă adresată societăţii, comunităţii, este o necesitate a societăţii care numai identificând nevoile de sprijin şi realizând suportul necesar pentru fiecare persoană, respectă drepturile fundamentale ale omului. Identificarea şi evaluarea nevoilor de sprijin ale unei persoane este altceva decât evaluarea sectorială şi complexă pentru stabilirea handicapului şi a gradului de handicap (deşi ia în considerare evaluările comisiei şi dosarul persoanei). O persoană cu handicap sever poate avea nevoie de puţin sprijin. Două persoane cu aceeaşi deficienţă fizică, cu acelaşi tip şi grad de handicap stabilit de Comisia de expertiză, pot avea nevoi de sprijin diferite, dacă locuinţele lor sunt plasate fizic diferit, chiar în acelaşi bloc. Persoana de la parter are nevoie de mai puţin sprijin din perspectiva accesului decât cea de la etajul patru al blocului fără lift.În Europa, în protecţia specială, în ultimele două decenii s-a folosit atăt termeniul nevoi de suport dar şi cel de nevoi speciale. În ultimul timp s-a accentuat utilizarea termenului nevoi de sprijin din trei motive : a. pentru a accentua dimensiunea pragmatică a conceptului sprijin/suport şi schimbările reale care se aşteaptă în comunitate; b. pentru a răspunde principiului proiectării universale (Design universal –vezi...) c. pentru a accentua rolul factorilor de mediu (fizic, social , atitudinal) în realizarea egalităţii de şanse. In 1999 şi în 2003 , autoarea acestui studiu a realizat definirea nevoilor speciale şi a conturat categoriile de sprijin care sunt necesare pentru satisfacerea lor, conform documentelor ONU , legislaţiei Uniunii Europene şi României. „Nevoile speciale se referă la toate categoriile de trebuinţe ale persoanei cu handicap, comune cu cele ale celorlalţi membrii ai comunităţii a căror satisfacere asigură un nivel de trai decent, susţine procesul de recuperare/reabilitare a persoanei şi conduce la integrarea socială şi participarea deplină a acesteia în condiţiile unui sprijin (suport) suplimentar, întărit, diferenţiat şi adecvat persoanei asigurat de societate”( pag). Definiţia scoate în evidenţă faptul că p ersoana cu handicap are aceleaşi trebuinţe ca orice fiinţă umană (prezentate exhaustiv de N.Murray – unul din marii psihologi care au interpretat conduita umană în termeni de intenţionalitate) de hrană, de dragoste, de recunoaştere a valorii a ceea ce face, de înţelegere, de evitare şi înlăturare a durerii, răului, situaţiei primejdioase, de ordine, de sex, ş.a. Copilul cu handicap are aceleaşi trebuinţe de joc, de relaţionare cu alţi copii, de a fi mângâiat, simpatizat, iertat, încurajat, ajutat, de veselie, de evitare a durerii,de apărare ş.a. Trebuinţele pot fi pozitive sau negative. Trebuinţele pozitive sunt cele de apropiere, de atracţie faţă de cei din jur, iar trebuinţele negative sunt de evitare, de respingere, de separare, de descotorosire de o fiinţă, obiect sau context antipatic, neplăcut. Nu toate trebuinţele sunt date ca atare, resimţite de persoana cu handicap. Când ne referim la

8

nevoile speciale ale unei persoane cu handicap este important din punct de vedere metodologic să identificăm două mari categorii de trebuinţe: 1.Trebuinţele persoanei cu handicap resimţite ca atare de aceasta şi a căror satisfacere, cu sprijinul serviciilor sociale mai ales, asigură un nivel de trai decent şi condiţii pentru dezvoltarea potenţialului biopsihic. 2. Trebuinţe de dezvoltare progresive şi de performanţă, identificate în baza drepturilor omului, cultivate social şi interiorizate treptat de persoana cu handicap. Satisfacerea acestor trebuinţe presupune nu numai adaptarea persoanei cu handicap ci şi educaţie integrată/ incluzivă,restructurarea, schimbarea instituţiilor, a mediului fizic şi atitudinal. Psihologia contemporană a demonstrat caracterul dinamic al trebuinţelor, faptul că tocmai trebuinţele pozitive, care deschid accesul către zona superioară a existenţei socio-culturale trebuie cultivate în cazul oricărei fiinţe umane. Cu atât mai mult în cazul persoanei cu handicap. Fără educaţie şi cultivare superioară oricare dintre noi nu resimţim o serie întreagă de trebuinţe. Sublinierea faptului că persoana cu handicap nu are nevoi diferite de cele ale altor persoane de aceeaşi vârstă, sex, din aceeaşi comunitate a fost necesară, întrucât, imediat după 1989, termenul nevoi, traducere ca atare a englezescului needs a fost utilizat cu diferite sensuri şi semnificaţii, uneori amestecându-se planul de asistenţă socială cu cel psihologic şi pedagogic. În mod nejustificat, la diferite seminarii şi în diferite materiale, termenul de nevoi a fost utilizat în locul conceptului psihologic consacrat de trebuinţe. Termenul nevoi nu apare în nici unul din dicţionarele de psihologie româneşti. În ţările Uniunii Europene recunoaşterea, definirea şi satisfacerea nevoilor sociale a marcat funcţia de protecţie socială a statului modern. Aşa cum este folosit în protecţia socială, termenul de nevoi este însoţit de adjectivul social şi abordat într-un context socio-economic clar definit şi legitimat.Conceptul de nevoi speciale vizează persoanele cu deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care au nevoie de sprijin în cadrul sistemului de asistenţă socială, de educaţie şi de stimulare a ocupării forţei de muncă, pentru a-şi satisface nevoile de bază, pentru a reduce dependenţa acestora prin susţinerea procesului de recuperare, de câştigare sau recâştigarea autonomiei personale şi pentru a sprijini integrarea lor socială şi profesională. Trebuinţele persoanei cu handicap legate de satisfacerea nevoilor de bază, de desfăşurarea activităţilor psihice (de comunicare, joc, muncă, învăţare, creaţie) şi de participare la toate domeniile vieţii normale (viaţa în propria casă, educaţie, viaţă activă/activitate profesională, loisir, devin speciale dacă în mediu nu există sprijin corespunzător. Sau altfel spus toate trebuinţele speciale ale persoanei cu handicap solicită pentru satisfacerea lor protecţie specială sau demersuri speciale în mediul familial, în educaţie, în muncă şi în domeniul timpului liber (loisir), pentru asigurarea participării depline şi egalităţii în drepturi. Fiecare nevoie specială a persoanei cu handicap se corelează cu o nevoie sau un evantai de nevoi de sprijin (suport). Pentru copilul şi adultul cu handicap fizic, trebuinţa firească de a comunica devine trebuinţă specială chiar dacă nu există nici o afectare a capacităţii de a comunica şi chiar dacă performanţele în comunicare sunt la nivelul tuturor celorlalţi semeni de vârsta sa. Aceasta întrucât în condiţiile neaccesibilizării căilor de acces, a mijloacelor de transport, a locuinţelor, persoana nu poate ajunge în locurile publice, la prieteni, la o reuniune cu colegii de aceeaşi vârstă. Copilul cu handicap mintal are nevoie de cultivarea trebuinţei de a învăţa chiar dacă obţine cu greu cel mai mic progres. Tot în domeniul învăţării are nevoie de încurajare. Are trebuinţe speciale în domeniul comunicării, deoarece are nevoie de sprijin, de servicii de terapia tulburărilor de limbaj, pentru a se face înţeles. Trebuinţa sa firească de comunicare se va diminua, copilul se va închide în sine dacă, fără sprijinul corespunzător nu-şi va corecta tulburările de limbaj şi/sau dacă cei din jur nu-şi vor schimba atitudinile.Adulţii cu handicap resimt trebuinţa consilierii pentru a-şi găsi un loc de muncă pentru care are pregătirea şi competenţele necesare, un loc de muncă ale cărui exigenţe pot fi respectate, fiindcă

9

afectarea/deficienţa nu este relevantă (nu are legătură) cu aceste solicitări. Unele persoane resimt nevoia pregătirii prin program de pregătire şi training profesional pentru locul de muncă respectiv sau/ţi de asistenţă la locul de muncă.Nevoia specială se diminuează sau dispare, în unele cazuri dacă în comunitate s-a creat suportul şi serviciul de sprijin adecvat persoanei şi trebuinţei respective. Principalele categorii de nevoi speciale sau nevoi de sprijin/suport pentru persoana cu handicap, care solicită intervenţia socială, prin legislaţie şi servicii sunt :1. Nevoile sociale. . Conceptul de nevoi sociale se referă la acele trebuinţe ale unei persoane care, nesatisfăcute, produc „suferinţă şi vătămare (în engleză harm) într-o situaţie empiric detectabilă”, asociate cu încălcarea drepturilor omului. Este vorba de trebuinţele care pun în joc însăşi existenţa individului, care corespund condiţiilor fiziologice ale organismului şi a căror satisfacere este indispensabilă vieţii. Protecţia socială intervine pentru a asigura dreptul la viaţă şi supravieţuire a fiecărei fiinţe umane (venit minim garantat, burse, ajutoare de diferite feluri în caz de dezastre, sprijin în cadrul unor instituţii ş.a.). Dezvoltarea societăţii a lărgit aria nevoilor sociale care fac obiectul protecţiei sociale. Într-un dicţionar utilizat în sistemul protecţiei sociale din România (5; pag.274) nevoia socială este definită drept „ansamblu de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea unui nivel de viaţă adaptat dezvoltării şi statutului comunităţii de apartenenţă a persoanei”. Conform legislaţiei româneşti (Legea nr.705/2001 art.1(1)) „nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale” (Consensus Program European Commission – Bucharest, 2000).2. Nevoile de recuperare/reabilitare. In Programul Mondial de acţiune pentru egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap „conceptul de recuperare/reabilitare este definit drept procesul destinat să dea posibilitatea persoanelor cu handicap să ajungă la şi să-şi păstreze nivele funcţionale, fizice, senzoriale, intelectuale, psihiatrice şi/sau sociale, optime, furnizându-le acestora mijloacele pentru a le schimba viaţa în direcţia obţinerii unui mai mare grad de independenţă. Procesul de recuperare include o paletă largă de măsuri şi activităţi de la cele de bază şi generale, la activităţi cu scop bine definit, de exemplu, reorientarea profesională » (pag.10).3. Nevoile educaţionale /cerinţe educative speciale4. Nevoile de integrare profesională şi socialăServicii de sprijin.Pentru a se realiza integrarea şi incluziunea socială , educaţională, profesională ,copilul şi adultul cu handicap au nevoie de servicii de sprijin. Serviciile pentru persoana cu handicap se află în comunitate şi formează un complex unic,accesibil tuturor cetăţenilor, bazat pe trebuinţele speciale ale fiecărei persoane. Modelul acordării serviciilor este centrat pe sprijinul individualizat . Serviciile sunt denumite de sprijin (suport) şi sunt ale comunităţii, conştientizate ca atare de către furnizor şi de către cel care le primeşte. Principalele serviciid de sprijin sunt serviciile sociale. Serviciile sociale sunt activităţi prestate în favoarea beneficiarilor politicilor şi programelor de asistenţă socială. Legislaţia naţională în vigoare, defineşte serviciile sociale ca pe un „ansamblu complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei persoanei (cu handicap n. n.), pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale şi în scopul creşterii calităţii vieţii.” (O. U.G. 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată prin Legea nr.515/2003, modificată prin O.U.G. 86/2004).

În funcţie de nivelul de adresabilitate, serviciile sociale sunt de următoarele tipuri:

10

a) servicii sociale universale (generale) - sunt servicii sociale non-contributorii care se asigură în mod nediferenţiat tuturor persoanelor care au dreptul la asistenţă socială.b) servicii sociale categoriale - sunt servicii sociale non-contributorii care se asigură în mod diferenţiat unei categorii de persoane din rândul celor care au dreptul la asistenţă socială (copii, vârstnici).c) servicii sociale specializate (selective) - sunt servicii sociale non-contributorii care se asigură în mod diferenţiat unor grupe de persoane care necesită măsuri speciale de asistenţă socială (persoane cu handicap, persoane dependente de droguri, persoane-victime ale violenţei, ş.a.)

Serviciile sociale specializate pentru persoane cu handicap sunt servicii sociale destinate persoanelor cu handicap care necesită măsuri de protecţie specială.

În conformitate cu prevederile O.G. 86/2004, serviciile sociale specializate pentru persoane cu handicap vizează activităţi de:a) recuperare şi reabilitare;b) suport şi asistenţă pentru persoana cu handicap şi familie;c) sprijin şi asistare pentru integrarea, readaptarea şi reeducarea profesională;d) îngrijire social-medicală;e) mediere socială;f) consiliere;g) orice alte măsuri şi acţiuni care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale, pentru depăşirea unei situaţii de nevoi sociale. Schimbări majore s-au produs în ceea ce priveşte integrarea şi incluziunea educaţională a copilului/elevului cu handicap

D . Educaţia specială, integrarea şi incluziunea şcolară. Serviciile de sprijin educaţionalPentru a se integra în procesul de îvăţământ, pentru a beneficia de serviciile şcolii ,copilul cu handicap are nevoie de un sprijin diferenţiat şi individualizat, de satisfacerea a ceea ce s-a introdus în legislaţie sub termenul de „cerinţe educative speciale „.    Cerinte educative speciale (CES) sund definite în legislaţie drept « necesitati educationale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educatiei adaptate particularitatilor individuale si celor caracteristice unei anumite deficiente sau tulburari/dificultati de invatare, precum si o asistenta complexa (medicala, sociala, educationala etc.)”.     Educatie specială este forma adaptata de pregatire scolara si asistenta complexa (medicala, educationala, sociala, culturala) destinata persoanelor care nu reusesc sa atinga temporar sau pe toata durata scolarizarii nivelurile instructiv-educative corespunzatoare varstei, cerute de invatamantul obisnuit. Educatia scolara a copiilor cu cerinte educative speciale trebuie sa corespunda nevoilor de dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvata a potentialului de invatare/dezvoltare si prin asigurarea reabilitarii-recuperarii si compensarii deficientelor ori tulburarilor, dificultatilor de invatare. Finalitatea educaţiei speciale este aceea de a crea condiţiile unei bune integrări sociale şi profesionale a persoanelor cu nevoi speciale. Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale este fundamentală pentru realizarea finalităţii educaţiei speciale.     Integrarea scolară este definită drept procesulde adaptare a copilului la cerintele scolii pe care o urmeaza, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului scolar (clasa) si de desfasurare cu succes a prestatiilor scolare. Asimilarea de catre copil a statusului de elev este rezultatul unor modificari interne in echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinte in planul actiunii sale.

11

Integrarea şcolară se realizează în unităţi de învăţământ de masă şi/sau în unităţi de învăţământ special. Una din cerinţele integrării eficiente a copiilor cu cerinţe educative speciale este crearea unor servicii de sprijin, specializate în asistenţă educaţională, de care să beneficieze atât copiii/elevii integraţi cât şi colectivele didactice din şcolile integratoare.

Invatamantul special si special integrat din Romania este parte componenta a sistemului national de invatamant si cuprinde :

1. Învatamantul special. Conform Legii învăţământului art 41 „Învăţământul special se organizează de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socioafective şi de comportament sau cu deficienţe asociate, în scopul instruirii şi educării, al recuperării şi integrării lor sociale. Învăţământul special primar şi secundar inferior este obligatoriu şi are durata, după caz, de 10 sau 11 ani. Unitatile de invatamant special prevăzute de lege sunt: a) gradinite speciale;  b) grupe de gradinita speciala organizate in scolile speciale;    c) scoli speciale pentru toate tipurile si gradele de deficienta;   d) grupe/clase de copii/elevi autisti;    e) scoli de arte si meserii - invatamant special;    f) licee speciale; g) centre sau grupuri scolare speciale;    h) clase/scoli postliceale speciale;    i) centre de zi;   j) centre de educatie speciala*;    k) centre de pedagogie curativa*;   l) grupe/clase de copii/elevi cu deficiente senzoriale multiple (surdocecitate);    m) scoli de reeducare pentru elevii cu deficiente comportamentale;    n) scoli/clase organizate in spitale, preventorii si penitenciare.

Unităţile de învăţământ special se organizează, de regulă pe tipuri de deficienţe/categorii de cerinţe educative speciale: deficienţe mintale, senzoriale (auditive sau vizuale)ş.a.Astfel în cadrul învăţământului obligatoriu. funcţionează : Şcoli speciale pentru elevii cu deficienţă mintală; Şcoli speciale pentru elevii hipoacuzici; Şcoli speciale pentru elevii surzi; Şcoli speciale pentru elevii ambliopi; Şcoli speciale pentru elevii nevăzători. După absolvirea clasei a VIII-a elevii pot rămâne în şcoala specială pentru a urma clasele a IX şi a X-a sau pot trece la liceu, în centre scolare, centre de educaţie incluzivă , integraţi indidividual în liceele obişnuite, în clasele speciale compacte cu elevi cu dizabilităţi, integrate în unităţi de învăţământ de masă . De regulă elevii cu handicap mintal uşor şi moderat trec la liceu, filiera tehnologică(transformat , în 2009 din Scoala de Arte si Meserii), iar cei cu handicap sever rămân în şcoala specială.

2. Grupe, clase şi centre din cadrul invatamantului special integrat.In invatamantul special integrat pot functiona: a) grupe de gradinita speciala in gradinitele de masa; b) clase speciale compacte integrate in scolile de masa; c) grupuri de elevi cu cerinte educative speciale integrati in scolile de masa;  d) elevi cu cerinte educative speciale integrati individual in scolile de masa; e) clase speciale integrate in licee si grupuri scolare din invatamantul de masa; f) grupe/clase de copii/elevi infestati cu virusul HIV;g) centre logopedice interscolare; h) centre scolare pentru educatie incluzivă; centre judetene/al municipiului Bucuresti de resurse si de asistenta educatională.Ca şi in legislaţia generală, în legislaţia învăţământului se fa ce distincţia între integrare şi incluziune, pentru a evidenţia necesitatea schimbării şcolii, a Curriculumului, realizarea şi dezvoltarea accesibilităţii mediului fizic şi social , modificarea relaţiei profesor-elev, a factorilor atitudinali.

    Incluziunea şcolară este definită drept « procesul de pregatire a unitatilor de invatamant pentru a cuprinde in procesul de educatie toti membrii comunitatii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele sau dificultatile cestora ».Educatie incluzivă reprezintă procesul permanent de imbunatatire a institutiei scolare, avand ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a sustine participarea la procesul de invatamant a tuturor persoanelor din

12

cadrul unei comunitati.  Şcoala incluzivă este unitatea de învăţământ în care se asigură o educaţie pentru toţi copiii ; ea reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiii din aceste unitati de invatamant beneficiaza de toate drepturile si serviciile sociale si educaţionale conform principiului "resursa urmeaza copilul". In ultimii ani s-au creat, mai ales prin transformarea unor unităţi de învăţământ special Centrele scolare pentru educaţie incluzivă.     Centrul şcolar pentru educatie incluzivă este instituţia scolară care, pe lângă organizarea, desfaşurarea procesului de predare-învatare-evaluare iş i construieste si alte directii de dezvoltare instituţionala: fomare/informare în domeniul educatiei speciale, documentare/cercetare/experimentare, precum si servicii educationale pentru/în comunitate. Incluziunea şcolară presupune o serie întreagă de măsuri la nivelul sistemului de învăţămănt, al unităţii şcolare şi al procesului de predare-învăţare- evaluare,al resurselor umane, pentru a asigura sprijinul necesar elevilor cu handicap. De asemenea s-au creat servicii specializate necesare în integrarea educaţională a copiilor cu cerinţe educative speciale.

Integrarea elevilo cu handicap în şcoal de masă nu şi-ar fi atins obiectivele fără sprijinul acordat în legislaţie prin cadrele didactice de sprijin/itinerante.Unul din serviciile specializate necesare în integrarea educaţională a copiilor cu cerinţe educative speciale este realizat de către cadrele didactice de sprijin/itinerante. Metodologia menţionează următoarele atribuţii pentru cadrul didactic de sprijin/itinerant: a. colaborează cu comisia internă de evaluare continuă din şcoală/centrul de resurse în vederea preluării informaţiilor privind evaluarea şi planul de servicii personalizat al copilului/elevului cu cerinţe educative speciale, integrat în învăţământul de masă; b. colaborează cu întreg corpul profesoral al unităţii de învăţământ în care este înscris copilul/elevul, în vederea realizării unei integrări eficiente în întregul colectiv al şcolii; c. elaborează şi realizează planul de intervenţie personalizat, precum şi adaptarea curriculară în parteneriat cu cadrele didactice de la grupă/clasă; d. evaluează, în parteneriat cu echipa, rezultatele aplicării programelor curriculare adaptate; e. colaborează cu cadrele didactice de la grupă/clasă în care sunt elevi cu cerinţe educative speciale, în vederea stabilirii modalităţilor de lucru pentru fiecare unitate de învăţare:- participă, în timpul orelor de predare, la activităţile ce se desfaşoară în clasă de către învăţător sau profesor;- participă la activităţile educative din grupă/clasă în calitate de observator, consultant, coparticipant; - organizează activităţi de intervenţie personalizată în grupe/clase sau în afara acestora;- desfăşoară activităţi de tip terapeutic-cognitiv-ocupaţional, individuale sau în grup;- colaborează cu specialiştii care realizează terapiile specifice în vederea realizării coerente a planului de servicii personalizat;

- propune şi realizează materiale didactice individualizate, în funcţie de dificultăţile de învăţare ale copiilor/elevilor; f. realizează activitatea de evaluare periodică, vizând dezvoltarea elevilor şi reproiectează programul de intervenţie personalizat; g. consiliază familiile copiilor/elevilor care beneficiază de serviciile de sprijin şi colaborează cu acestea;   

    Adaptarea curriculară reprezintă o altă cerinţă pentru realizarea incluziunii şcolare Ea presupune corelarea continuturilor componentelor curriculumului national cu posibilitatile elevului cu cerinte educative speciale, din perspectiva finalităţilor procesului de adaptare si de integrare scolara si sociala a acestuia. Aceasta se realizeazaă de catre cadrele didactice de sprijin/itinerante impreună cu cadrul didactic de la clasă prin eliminare, substituire sau adaugare de continuturi in concordanta cu obiectivele si finalitatile propuse prin planul de interventie personalizat.

In Curriculumul educaţiei speciale sunt discipline menite să asigure recuperarea /reabilitarea copilului cu handicao şi compensarea consecinţelor deficienţei. Compensarea presupune o substituire a funcţiei lezate/pierdute prin crearea unui nou mod de acţiune pe baza legii unităţii şi interacţiunii unui sistem în vederea echilibrării funcţionale a organismului şi adaptării la cerinţele

13

mediului natural şi social. In educaşia specială sunt servicii specifice precum Terapia tulburărilor de limbaj, Kinetoterapie ş.a. In Curriculum întâlnim arii curriculare şi discipline, în funcţie de tipul şi gradul de handicap:

- Educaţie senzorială, motorie şi psihomotorie; - Terapii specifice şi de compensare : Educaţie perceptiv-vizuală, orientare, mobilitate, tehnici

alternative de comunicare. Educaţie perceptiv-auditivă, labiolectură, tehnica vorbirii, audiologie educaţională, limbaj mimico-gestual, tehnici alternative tehnica vorbirii, audiologie educaţională, limbaj mimico-gestual, tehnici alternative de tehnica vorbirii, audiologie educaţională, limbaj mimico-gestual, tehnici alternative de comunicare;

-Aria curriculară Terapie educaţională complexă şi integrată cu următoarele discipline: Formarea autonomiei personale, Socializare, Terapie ocupaţională, Stimulare cognitivă, Ludoterapie;

- Tehnologii : . Abilitare manuală. Activităţi de pre-profesionalizare ş.a. Orele pentru disciplinele din aria curriculară Terapii specifice şi de compensare se alocă fiecărei

clase. Repartizarea elevilor precum şi numărul de ore alocat fiecărui elev se face în funcţie de tipul, gradul şi asocierea deficienţelor.Terapiile specifice de compensare se repartizează în funcţie de specificul, tipul şi gradul deficienţei. Comisia internă de evaluare continuă stabileşte diagnosticul psihointelectual al fiecărui elev, urmând ca profesorul de specialitate să-şi stabilească activităţile şi modalităţile de realizare a acestora. Activităţile de terapie se desfăşoară în cabinete special amenajate, cu un elev sau cu un grup de 2-3 elevi.

Disciplinele opţionale. se stabilesc în funcţie de tipul, de gradul şi de asocierea deficienţelor elevilor, precum şi luând în considerare opţiunile elevilor şi ale părinţilor acestora.

Proiectul de intervenţie individualizată(PIP) este un instrument de lucru atât în învăţământul special, cât şi în în învăţământul special integrat. Se respectă astfel dimensiunea individuală a dreptului la educaţie.

In ceea ce priveşte procesul de învăţământ Legea 448/ 2006 Secţiunea Accesibilitate şi    Art. 18. c prevede;”n cadrul procesului de învăţământ, indiferent de nivelul acestuia, persoanele cu handicap au dreptul la:    a) servicii educaţionale de sprijin;    b) dotarea cu echipament tehnic adaptat tipului şi gradului de handicap şi utilizarea acestuia;    c) adaptarea mobilierului din sălile de curs;    d) manuale şcolare şi cursuri în format accesibil pentru elevii şi studenţii cu deficienţe de vedere;    e) utilizarea echipamentelor şi softurilor asistive în susţinerea examenelor de orice tip şi nivel.„

Tipologia resurselor umane din educaţia specială serveşte incluziunii şcolare. În învăţământul special şi special integrat predau cadre didactice care pot realiza dirijarea formării competenţelor elevilor cu handicap şi asigura satisfacerea cerinţelor educative speciale : Sunt prevăzute posturi de : profesor-psihopedagog, profesor de sprijin/itinerant, profesor de specialitate, profesor preparator (nevazator) - un post la fiecare clasa de elevi nevazatori,    maistru-instructor; Pentru activitati de interventie specifica (reabilitare, compensare, consiliere), precum si pentru psihodiagnoza, desfasurate individual sau cu grupuri de 2-4 elevi: profesor psihopedagog ; profesor de kinetoterapie, cultura fizica medicala . Personalul auxiliar are de asemenea sarcini specifice.Personalul prevăzut pentru atelierele scolare din cadrul liceelor tehnologice/scolilor de arte si meserii - invatamant special, al claselor de scoala de arte si meserii integrate in scolile similare din invatamantul de masa, al centrelor scolare speciale, al grupurilor scolare speciale cuprinde :    a) sef de atelier;    b) contabil-sef - un post pe unitate;    c) tehnician, merceolog, magaziner, functionar - un post pentru 200 de elevi;    d) muncitori calificati - pentru atelierele de

14

instruire practica a elevilor, precum si pentru atelierele protejate - un post pentru fiecare domeniu de profesionalizare pentru care unitatea de invatamant are cel putin 2 ani de instruire.   

Serviciile sociale din sistemul de învăţământ sprijină incluziunea şcolară.Unitatile de invatamant special au cantine scolare si, dupa caz, internate scolare/ transformate în

centre de plasament. Copiii/elevii/tinerii cu cerinte educative speciale in invatamantul special si special integrat au dreptul la rechizite scolare, precum si la o alocatie zilnica de hrana pentru intreaga perioada a programului scolar.

Centrele judetene de resurse si de asistenţă educatională sunt servicii de sprijin pentru incluziunea şcolară.    Centrul judetean de resurse si asistenta educatională este definit drept unitate conexă cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Educatiei si Cercetarii, care desfasoara servicii de asistenţă psihopedagogică pentru părinţi, copii, cadre didactice si care coordonează, monitorizează si evaluează, la nivel judetean, activitatea si serviciile educationale oferite de centrele scolare pentru educatie incluziva, centrele logopedice interscolare si cabinetele logopedice, centrele si cabinetele de asistenta psihopedagogica, mediatorii scolari. Obiectivele principale ale activitatii lor sunt:

   - cuprinderea si mentinerea in sistemul de invatamant obligatoriu a tuturor copiilor/tinerilor, indiferent de particularitatile lor psihoindividuale si sociale;

   - asigurarea suporturilor suplimentare necesare desfasurarii educatiei de calitate in functie de potentialul biopsihosocial al fiecarui copil/tanar;

   - informarea si consilierea cadrelor didactice in spiritul schimbarii mentalitatii si al imbunatatirii activitatii didactico-educative;

   - crearea conditiilor de dezvoltare a personalitatii elevilor/tinerilor in vederea integrarii acestora in viata scolara, sociala si profesionala; - implicarea parintilor in activitati specifice unei relatii eficiente: scoala-familie-

comunitate, ca baza a adaptarii scolare si integrarii sociale a copiilor/tinerilor. Centrul judetean/al municipiului Bucuresti de resurse si de asistenta educationala dezvolta

urmatoarele servicii:    - servicii de consiliere psihopedagogica si orientare scolara si profesionala, prin centrele

judetene si cabinetele de asistenta psihopedagogica;    - servicii de terapie a tulburarilor de limbaj, prin centrele si cabinetele logopedice interscolare;    - servicii de sprijin pentru copiii cu cerinte educative speciale, integrati in unitatile de

invatamant de masa, prin centrele scolare pentru educatie incluziva;    - servicii de mediere scolara, prin mediatorii scolari;    - servicii complexe de educatie pentru copiii cu deficiente, prin centrele scolare pentru educatie

incluziva;    - servicii de informare si consiliere pentru cadre didactice, copii, parinti, alti membri ai

comunitatii;    - servicii de orientare a formarii initiale si continue prin parteneriate cu institutiile abilitate sa

ofere formare initiala si continua; - servicii de terapii specifice.

Alternativele educaţionale sunt soluţii posibile pentru a lua în considerare problematica unică şi irepetabilă a persoanei cu handicap şi a familiei sale..

Reforma în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, Legea învăţământului şi dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale au creat alternative, necunoscute până în 1990, la instituţionalizarea persoanei cu handicap, la educaţia restrânsă numai în şcolile speciale, la modalităţile tradiţionale de îngrijire şi ocrotire.    Centrul de educatie, centrul de zi, centrul de

15

pedagogie curativa etc. sunt unitati de invatamant organizate de Ministerul Educatiei si Cercetarii sau de organizatii neguvernamentale in parteneriat cu Ministerul Educatiei si Cercetarii si au ca scop si finalitate recuperarea, compensarea, reabilitarea si integrarea scolara si sociala a diferitelor categorii de copii/elevi/tineri cu deficiente. Ele sunt considerate alternative educationale al caror continut se fundamenteaza pe anumite pedagogii experimentale (Montessori, Freinet, Steiner, Waldorf etc.). Educaţia pentru drepturile omului vine, pe termen lung în serviciul incluziunii sociale şi şcolare.In plan educaţional, au fost promovate iniţiative şi proiecte pentru educaţia tuturor copiilor în spiritul Drepturilor omului, pentru promovarea valorilor toleranţei, nediscriminării, solidarităţii sociale, valorizării celuilat. Recunoaşterea unicităţii fiecărei persoane , a marii diversităţi individuale a devenit un obiectiv educaţional, deosebit de important pentru realizarea altor obiective subsumate prevenirii discriminării. Acceptarea persoanei cu handicap s-a înscris ca un prim obiectiv fundamental al educaţiei pentru drepturile omului şi o condiţie pentru integrarea firească a acesteia în familie, în comunitatea locală, în viaţa activă. Conceptul de Acceptare se referă la recunoaşterea necondiţionată a valorii celuilalt ca unică şi irepetabilă fiinţă umană, independent de cunoaşterea trăsăturilor sale de personalitate, a statutului său sau a antecedentelor. El este operaţional în acordarea promptă a unui sprijin necondiţionat pentru asiguraea dreptului la viaţă. Conceptul Acceptarea diferenţei a devenit un obiectiv al educaţiei pentru drepturile omului, orientat spre conştientizarea atât a asemănărilor cât şi a deosebirilor existente între oameni, ca bază pentru înţelegerea complementarităţii şi a nevoii de toleranţă. Conştientizarea generalităţii diferenţelor existente între oameni înscrie deosebirile generate de deficienţă într-un continuu firesc. Fiecare persoană, se înscrie într-un continuum al diversităţii individuale, trebuie respectată şi solicită un sprijin diferenţiat, individual şi nu categorial.

E . Importanţa definiţiei date handicapului pentru implementarea strategiilor integrării şi incluziunii socialeÎn anul 1982 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), preia concluziile activităţii ştiinţifice îndelungate şi recunoscute a dr. Philipp Wood care face următoarea distincţie între deficienţă, incapacitate şi handicap:Deficienţa (engleză =impairment ; franceză=defficience) – orice pierdere sau anomalie a structurii sau funcţiei psihologice, fiziologice sau anatomice.Incapacitatea (engleză =disability; franceză= incapacite) – orice restricţie sau lipsă (rezultând dintr-o deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate în maniera sau în cadrul a ceea ce se consideră normal pentru fiinţa umană.Handicapul (engleză=handicap ; franceză=handicap) – un dezavantaj pentru o persoană, rezultând dintr-o deficienţă sau o incapacitate, care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol care este normal, depinzând de vârstă, sex, factori sociali şi culturali pentru acea persoană.Cele trei definiţii ale dr WOOD au fost incluse în documentul Organizaţiei mondiale a sănătăţii (O.M.S) „Programul mondial de acţiune privind persoanele cu handicap”. Acest document a fost adoptat de Adunarea Generală O.N.U. la 3 decembrie 1982 şi recomandat tuturor ţărilor membre ONU. Definiţia handicapului dată mai sus este completată în Programul mondial de acţiune cu precizările următoare care au fost reluate în toate documentele ulterioare: „ Handicapul este o funcţie a relaţiei dintre persoanele cu deficienţe şi mediul înconjurător. Apare atunci când acestea întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, care le împiedică accesul la diferitele sisteme ale societăţii şi care sunt disponibile altor cetăţeni. Astfel încât handicapul este pierderea sau limitarea ocaziilor de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel egal cu al celorlalţi”Zeci de studii ştiinţifice şi altele cu caracter social- politic ale Uniunii Europene au evidenţiat importanţa acestor distincţii între deficienţă, incapacitate şi handicap, evidenţiind schimbările radicale

16

de mentalitate pe care le antrenează. Pentru prima dată se evidenţiază faptul că problemele persoanei nevăzătoare ,cu surditate ,etc sunt date nu numai de deficienţa ca atare ci şi de factorii de mediu social, fizic, atitudinal şi indică asupra responsabilizării societăţii în reducerea dezavantajelor pe care le are persoana cu deficienţe. Prezenţa conceptului şi accepţia dată handicapului a pătruns în toate legislaţiile europene . Acolo unde, şi după 1982 problemele persoanei au fost abordate numai pe abordării deficienţei fără să se ţină cont de dezavantajele sau de sprjiinul acordat de societate s-a întâmplat ca în România ,unde , conform legilor din 1991 şi 1992 s-au acordat dreptui persoanelor cărora societatea le-a redus şi eliminat dezavantajele date, de exemplu, de miopie corectabilă prin ochelari ş. a.Legislaţia ulterioară în domeniu a reflectat noua abordare şi a condus la schimbarea realităţilor din ţările europene. Si în România, definiţiile successive date handicapului marchează noua abordare a fenomenului de handicap,care corespunde unor standarde rezultate dintr-un lung proces de conştientizare a demnităţii fiecărei persoane, egală în drepturi cu toţi ceilalţi. Definiţiile actuale asigură o perspectivă bio-psiho-socială de abordare a persoanei cu handicap, cu evidenţierea responsabilităţii societăţii faţă de persoanele care au o anumită deficienţă.“ Persoanele cu handicap, sunt acele persoane cărora, mediul social neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri proprii de protecţie socială în sprijinul integrării lor sociale şi profesionale”,este definiţia este înscrisă în Legea nr.519/2002 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap( publicată în Monitorul Oficial partea I din nr.555 din 29 iulie 2002). Această definiţie părăseşte pe deplin definiţiile din 1991 şi 1992, care reflectau o abordare unilaterală, medicală a handicapului. Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 "Şanse egale pentru persoanelecu handicap - către o societate fără discriminări" ( Hotarâre nr. 1175 din 29/09/2005Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 919 din 14/10/2005) şi Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap conferă anumite semnificaţii definiţiilor handicapului şi persoanelor cu handicap “cu scopul de a a concentra atenţia asupra deficienţelor din mediul înconjurător şi a unor sisteme organizate de societate care împiedică persoanele cu handicap să participe în condiţii de egalitate. Handicap înseamnă pierderea sau limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El descrie interacţiunea dintre persoană şi mediu. Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora, datorită unor afectiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitatile de a desfasura in mod normal activitati cotidiene, necesitand masuri de protectie in sprijinul recuperarii, integrarii si incluziunii sociale”. Definiţia general acceptată a handicapului include în ea resurse optimizatoare, indicând asupra efortului societăţii de a asigura viaţa în demnitate şi şanse egale tuturor membrilor săi. Această definiţie ia în considerare mediul, consideră deficienţele, incapacităţile şi dezavantajele ca bidimensionale, marcate de interacţiunea cu mediul. Mediul este cel care hotărăşte în primul rând ce efect are o deficienţă sau incapacitate asupra vieţii cotidiene a persoanei. Mediul în care trăieşte persoana cu handicap împiedică sau dimpotrivă asigură exercitarea tuturor rolurilor pe care le au ceilalţi membrii ai comunităţii.Prin noţiunea de rol care face parte din definirea handicapului, pentru prima dată se conturează un model competenţial de definire şi abordare a handicapului. Modelele competenţiale spre deosebire de cele deficitariste pun accentul pe rolul pe care îl are de jucat o persoană în propria familie, în comunitate, în societate, indiferent de prezenţa sau absenţa unei deficienţe.Rolul social este definit în sociologie , „drept model de comportare asociat unei poziţii sociale sau unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor

17

într-un sistem social; ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată, un anumit status” ( L. Pop, pag.517). În modelele competenţiale sociale, persoana cu handicap este abordată în calitate de cetăţean, egal în drepturi, cu oricare altul din comunitatea şi ţara căreia în aparţine. Ea trebuie să exercite toate rolurile pe care le joacă ceilalţi semeni de vârsta, sexul, familia, comunitatea, societatea din care face parte, (cu nivelul său de dezvoltare economică, socială, culturală).Persoana cu handicap asemenea celorlalţi are dreptul să aibă o familie şi să trăiască într-un mediu familial, să-şi întemeieze propria familie ,să ducă o viaţă activă, să aibă un loc de muncă, să se deplaseze în comunitate ca pieton sau utilizator de mijloace de transport, să fie consumator de mass-media, să se bucure de spectacolele sportive şi culturale, să-şi petreacă în timpul liber unde doreşte, să practice el însuşi un sport şi să-şi valorifice potenţialul creativ. Persoana cu handicap este un cetăţean cu drepturi depline şi trebuie să-şi exercite acest rol putând alege sau să fie ales, participând la vot, la rezolvarea problemelor cetăţeneşti.Este important ca prezenţa unei deficienţe să nu împieteze asupra activităţii individului de a ocupa diferite poziţii în spaţiul social, asupra pregătirii pentru o profesiune sau o viaţă activă şi ocuparea unui loc de muncă, asupra veniturilor şi poziţiilor economice ale persoanei cu handicap şi familiei sale. Persoana cu handicap trebuie pregătită şi educată pentru a-şi îndeplini rolurile pe care le are alături de ceilalţi cetăţeni, pentru a le manifesta în comportamente efective, cu respectarea unor prescripţii normative. Persoana cu handicap se poate prevala de toate drepturile oricărei fiinţe umane, trebuie să-şi asume responsabilităţi şi corelativ cu drepturile să aibă anumite obligaţii. Numai abordarea handicapului din perspectiva drepturilor omului stabileşte un continuum între: a) problematica unei persoane care are o anumită deficienţă; b)dezavantajele create de mediu; c)politicile sociale, instituţiile şi serviciile menite să reducă aceste dezavantaje. Dezavantajele pe care le au persoanele cu diferite deficienţe generate de factori de mediu au fost astfel categorizate de Phillip Wood (cel mai cunoscut critic al modelul medical de abordare al handicapului şi coordonatorul colectivului care a elaborat prima variantă de Clasificare internaţională a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor) astfel: de orientare; de comunicare; de independenţe fizică; de mobilitate; privind ocupaţiile; de integrare socială; de independenţă economică ş. a.În accepţia lui Wood, conceptul de handicap este egal cu dezavantaje.. Dezavantajele sunt urmărite pe trei planuri:- individual (limitarea autonomiei, mobilităţii dar şi a exercitării drepturilor cetăţeneşti, integrării sociale, activităţilor de „loisir”);- al familiei (timpul pentru îngrijire şi activităţi terapeutice şi recuperatorii,povara economică,tulburarea raporturilor dintre membrii familiei şi profesiilor);- în plan social (scăderea productivităţii, necesitatea mobilizării de fonduri , organizarea serviciilor şi altele).Deficienţe precum cele intelectuale, psihice,de limbaj, ale analizatorilor ale scheletului şi ale aparatului de susţinere generează incapacităţi privind satisfacerea nevoilor corporale, comunicarea, locomoţia, utilizarea corpului în anumite sarcini şi activităţi. Dacă societatea nu intervine, incapacităţile generează inconveniente de natură socială, dezavantaje privind independenţa fizică, autonomia persoanei, mobilitatea, orientarea, independenţa economică, integrarea socială. Dimensiunea socială în definirea handicapului conduce la:- identificarea situaţiilor mediului fizic şi social care pot restrânge libertatea unui copil sau adult cu handicap (accesibilitatea în imobil, în mijloacele de transport în comun, în instituţiile publice, comportamente dezagreabile ale semenilor);

18

- fundamentarea deciziei privind acordarea de prestaţii, accesul la un anumit tip de transfer financiar, la un anumit tip de îngrijire şi la anumite mijloace tehnice sociale având drept scop eliminarea sau reducerea dezavantajelor.Astfel, dezavantajele diverse pe care le au persoanele cu handicap trebuie să-şi aibă corespondenţa în: - serviciile de recuperare (kinetoterapie, logopedie, terapie complexă, balneologie, masaj);- sociale (de exemplu: accesibilizarea clădirilor publice, amenajarea locuinţei, a mijloacelor de transport) ;- educative (adaptarea şcolii şi a sălii de clasă, programe modulare);- profesionale (adaptarea locului de muncă facilităţi pentru angajatori);- de pregătire (training) pentru locul de muncă ş.a.;- serviciile de protezare;- tehnologii de acces pentru persoanele nevăzătoare. De ce handicap şi nu dizabilitate? Constituţia României, adoptată prin referendum , Legea nr. 448/2006 din 06/12/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 şi alte acte juridice, în toate articolele privind drepturile personei cu handicap, utilizează conceptul de handicap pentru a desemna beneficiarul drepturilor prevăzute de legislaţie. In diferite lucrari, în mass-media , la simpozione , în activitatea unor asociaţii şi fundaţii se utilizează, începând cu anii 2001 şi 2002, termenul de dizabilitate. In 2001, Noua Clasificare a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, publicată în 2001, cu denumirea in engleza “International Classification of Functioning, Disability and Health a fost tradusă în limba română Clasificarea Internaţională a Funcţionării, dizabilităţii şi Sănătăţii. Dar beneficiarul drepturilor prevăzute în legislaţie este persoana cu handicap. Dizabilitatea este numai definită , printre alţi termeni, numai în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap astfel „dizabilitate - termenul generic pentru afectari/deficiente, limitari de activitate si restrictii de participare, definite conform Clasificarii internationale a functionarii, dizabilitatii si sanatatii, adoptata si aprobata de Organizatia Mondiala a Sanatatii, si care releva aspectul negativ al interactiunii individ-context.». Handicap sau dizabilitate ?. Această întrebare s-a pus şi cu prilejul traducerii Convenţiei Drepturilor Persoanelor cu Handicap( din colectivul desemnat , cercetătorul Viorel Hâncu a asigurat verificarea ştiinţifică a terminologiei) In lumina direcţiilor principiale fundamentale ,ce decurg direct din drepturile omului, a utiliza termenul de dizabilitate , în română şi de persoană cu dizabilităţi reprezintă menţinerea în chingile unui model deficitarist ,criticat şi părăsit , în defavoarea unui model competenţial, singurul care afirmă necesitatea afirmării demnităţii şi potenţialului oricărei persoane ; Etimologic dis înseamnă fără. Deci dizabilitate înseamnă fără abilitate. Or , oricare dintre noi avem abilităţi, dar şi o restricţie sau lipsă a capacităţii de a efectua o activitate, deci o incapacitate. Intreaga dezvoltare din domeniul politicilor sociale bazate pe drepturile omului , precum şi principiile şi cercetările din domeniul Psihopedagogiei speciale demonstrează potenţialul de dezvoltare şi de afirmare a persoanei cu handicap , chiar la nivel de excelenţă, într-un anumit domeniu, în pofida existenţei unei afectări/ deficienţe, dar cu o condiţie : să primescă sprijinul diferenţiat necesar , în plan educaţional, terapeutic si in cel al orientării şi integrării profesionale şi sociale. Abordarea pozitivă este un principiu care solicită , în toate planurile : înscrierea persoanei cu handicap în marea diversitate individuală ; valorizarea aspectelor pozitive şi competenţelor pe care le poate dezvolta persoana cu o anumită deficienţă/afectare ; cunoaştere şi acţiune nu numai în sfera deficienţei pe care o are o persoană ,fie în plan senzorial, fizic, mental etc ,dar mai ales, în cea a dezavantajelor pe care le are datorită factorilor de mediu fizic, social şi /sau atitudinal şi a suportului necesar pentru înlăturarea acestora.

19

Important în planul legislaţiei din domeniul protecţiei sociale nu este să descrii/defineşti persoana care are anumite drepturi, ci situaţia care conduce la anumite drepturi. ; Or, dezavantajele pe care le are o anumită persoană din perspectiva drepturilor sale inalienabile şi nenegociabile sunt esenţiale pentru acordarea unui sprijin suplimentar din partea societăţii. Aşa , cum arată realitatea şi aşa cum , a surprins , în cursurile sale prof. univ. dr Gheorghe Radu, fiecare dintre noi avem dizabilităţi prin raportare la un anumit domeniu de activitate. Există şi numeroase cazuri , descrise şi în Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii , în care o persoană cu deficienţă severă , poate avea dezavantaje minore şi situaţii în care persoane cu deficienţe uşoare au mari dezavantaje, precum persoanele cu albinism din Africa , marginalizate datorită unor factori atitudinali. Cel mai important argument , care sintetizează cele enumerate mai sus, este dat de adevărata revoluţie , în mentalităţi şi în realitatea socială, introdusă de conştientizarea , prin raportarea la conceptul de handicap, a dezavantajelor pe care le are o persoană cu deficienţe , faţă de alţi semeni ; dezavantajele sunt datorate deficienţei, dar şi factorilor de mediu fizic, social şi atitudinal. Termenii de handicap si persoană cu handicap ,precum şi definitiile de mai sus reflectă pe deplin noua filosofie socială bazată pe drepturile omului.Noua Clasificare Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi SănătăţiiÎn paralel cu elaborarea modelului competenţial în domeniul psihopedagogiei şi educaţiei speciale, colective largi de specialişti ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S) au lucrat la noua Clasificare internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii (ICIDH-2 în limba engleză; CIF-2 în limba franceză şi propunem noi şi în limba română), publicată în anul 2001. Această nouă Clasificare accentuează perspectiva bio-psiho-socială în abordarea handicapului evidenţiind prin conceptul de funcţionare (funcţionalitate) necesitatea de a fundamenta activităţile în favoarea persoanei cu handicap de aspectele pozitive ale interacţiunii între aceasta şi contextul în care trăieşte, factorii de mediu şi personali cu care interacţionează. De asemenea, noua Clasificare uneşte într-un continuum problemele unei persoane datorate deficienţei şi problemele de sănătate ale aceluiaşi individ. Ea se referă astfel, nu numai la persoana cu handicap ci la orice persoană, având o aplicaţie universală. CIF-2 face parte din categoria de clasificări care codifică o mare cantitate de informaţie şi permite utilizarea unui limbaj comun de către specialişti cu o pregătire diferită.Handicapul este caracterizat ce rezultat al relaţiei complexe între problemele generate de deficienţă , sănătate şi factorii personali ai unui individ (vârsta, sexul, educaţia primită, modul de adaptare, profesia, trăsături psihice), pe de-o parte şi factorii de mediu (fizic, social şi atitudinal în care persoana respectivă îşi duce viaţa). Influenţa factorilor de mediu şi ai celor personali (ambii factori fiind denumiţi contextuali) se răsfrânge în primul rând în activitatea persoanei cu handicap şi în participarea sa. Termenul activitate se referă la execuţia unei sarcini sau la faptul că o persoană face ceva, iar cel de participare vizează implicarea persoanei într-o situaţie de viaţă reală. Factorii de mediu pot conţine bariere sau dimpotrivă facilitatori. Barierele conduc la diminuarea activităţii şi pun restricţii de participare (persoana nu mai poate juca toate rolurile pe care le au ceilalţi semeni ai săi). Este evidentă sublinierea responsabilităţii mediului pentru asigurarea unui nivel de calitate al funcţionării corpului, structurilor corpului, al activităţilor şi participării unei persoane. Noua Clasificare propune pentru prima dată, repere şi scale pentru evaluarea socială centrată pe identificarea factorilor contextuali în care trăieşte persoana cu handicap vizând:- calitatea mediului fizic, dar şi a nişei de viaţă şi dezvoltare (locuinţă, hrană, igienă, asigurarea securităţii fizice şi psihice);- participarea în comunitate, în viaţa civică şi socială;- facilitatorii şi/sau barierele existente în mediul fizic şi social în care trăieşte persoana;- facilitatorii şi/sau barierele existente la nivelul atitudinilor existente în mediu.

20

În această arie, evaluarea prin instrumente psihologice se corelează cu metode sociologice. Evaluare frecvenţei şi nivelului participării în comunitate, în viaţa civică şi socială este prezentă în CIF pe următoarele arii:- viaţa în comunitate (în asociaţii informale; în asociaţii formale, ceremonii);- recreere şi loisir (jocuri, activităţi sportive, activităţi culturale - prezenţa la teatru, cinema, muzee sau a cânta la un instrument, a face parte dintr-o formaţie muzicală, teatrală etc.-);- hobbies;- socializare(vizite la rude, prieteni, întâlniri în locuri publice);- religie şi spiritualitate;- drepturile omului (Măsura în care sunt asigurate Regulile Standard ale Naţiunilor Unite pentru Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap-1993).Viaţa politică şi cetăţenească, gradul de angajare în viaţa socială, politică şi guvernamentală ca un cetăţean cu drepturi egale (participare la vot, la viaţa asociaţiilor).Evaluarea mediului fizic şi social în care persoana trăieşte, se realizează pentru a evidenţia facilitatorii sau barierele existente precum:- produse şi tehnologii care asistă persoana în viaţa de zi cu zi: orteze, proteze;- produse şi tehnologii şi amenajări pentru asigurarea mobilităţii şi transportul în interiorul şi în afara locuinţei;- produse şi tehnologii pentru comunicare;- produse şi tehnologii care facilitează integrarea educaţională;- produse , tehnologii şi amenajări care facilitează integrarea în muncă;- produse, tehnologii şi amenajări care asigură participarea la cultură, activităţi recreative;- designul, construirea şi amenajarea clădirilor pentru a asigura accesul persoanei ş.a.Dacă produsele, tehnologiile, amenajările pe care le solicită o anumită persoană nu există sau sunt insuficiente, o anumită persoană poate avea mari dezavantaje şi societatea prin diferite pârghii şi mecanisme, inclusiv prin asistenţa socială globală trebuie să intervină.Evaluarea socială vizează în principal şi suportul şi relaţiile oferite persoanei dat de: familie; familie extinsă; vecini; colegi; membri; membri ai comunităţii; persoane ce aparţin autorităţii; asistenţi personali; persoane de îngrijire; animale domestice; personal din echipa multidisciplinară de sprijin.Noua Clasificare Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii aduce elemente noi şi accentuează responsabilitatea societăţii pentru reducerea şi eliminarea dezavantajelor pe care le are o anumită persoană. CIF a evidenţiat şi ierarhizează pe anumite scale pentru prima dată şi factori contextuali, adică de mediu şi personali care asigură un anumit nivel al activităţii şi participării oferind un indicator clar, privind direcţia şi ţintele care trebuie atinse prin intervenţia socială. Între factorii de mediu se înscriu şi factorii atitudinali confirmând rolul pe care acestea îl au în schimbarea calităţii vieţii persoanei cu handicap şi în integrarea sa socială. Factorii personali indică asupra importanţei educaţiei, orientării şi pregătirii profesionale pentru reducerea dezavantajelor persoanei cu o anumită deficienţă.În CIF2 se valorizează activitatea a persoanei cu handicap, fiind convergentă cu marile adevăruri ale psihologiei secolului XX. Paul Popescu Neveanu evidenţia faptul că activitatea psihică reprezintă modalitatea specific umană de adaptare la mediu şi de adaptare a mediului la condiţia umană, activitatea umană constituindu-se într-un mod de existenţă a psihicului uman.Alături de sprijinul social şi educaional,precum şi în alte domenii (medical, psihologig , de integrare profesională) impulsionarea şi antrenarea activismului propriu al fiecărei fiinţe umane este o condiţie a recuperării, educaţiei şi integrării sociale

21

F. Designul universal – mişcare în serviciul respectării drepturilor omului. Designul universal a apărut în SUA ca o mişcare a arhitecţilor americani , care militau pentru proiectarea unui mediu accesibil oricărei persoane. Designul Universal este o mişcare largă, la nivel mondial, care abordează designul mediului, produselor şi comunicaţiilor cu un spectru cât mai larg de utilizatori în gând. Este cunoscut şi sub alte denumiri, cum ar fi: design pentru toţi sau design inclusiv. Designul Universal reprezintă un cadru pentru crearea de soluţii. Crearea unui spaţiu universal înseamnă crearea unui spaţiu care nu discriminează pe nimeni, dar care aduce beneficii multor persoane, ale căror nevoi nu au fost luate, în mod tradiţional, în seamă.Designul Universal reprezintă producerea de obiecte şi amenajarea mediului în aşa fel încet să fie utilizabile de toată lumea, în cel mai larg sens posibil, fără a fi nevoie de adaptări ulterioare, sau de un design specializat. Clădirile , interiorul lor, străzile trebuie să asigure accesul unei mari diversităţi de persoane. Un mijloc de transport trebuie astfel proiectat, încât să poată fi utilizat atât de persoanele în fotoliu rulant , cât ‚i de femei cu copii în cărucior, de vârstnici. etc. Pentru adepţii acestei mişcări, un autobuz dotat cu o rampă de acces care este coborâtă de şofer numai atunci cănd vede în staţie o persoană în cărucior este o soluţie învechită. El trebuie , prin însăşi proiectarea şi construcţia lui şi eventual a rampelor din staţii să asigure accesul faciil al tuturor categoriilor de călători. In principiu, când se promovează Designul universal este vorba de a gândi şi construi de la început astfel încât să un mai fie nevoie de modificări ulterioare speciale pentru persoane cu handicap, vârstnici, sau alte categorii de persoane ce necesită adaptări. Potrivit acestei mişcări care s-a născut în contextul eforturilor pentru respectarea drepturilor persoanelor cu handicap, facilităţile şi adaptările trebuie realizate nu numai acolo unde trăieşte o persoană cu handicap, ci acestea trebuie să fie ceva aşteptat, ca parte integrantă a fiecărei construcţii, permiţând şanse egale pentru o gamă mare de utilizatori. Răspunsul la cerinţa accesibilităţii duce de multe ori „la soluţii segregative care nu ating nivelul estetic, flexibilitatea şi creativitatea mediului ambiant, şi de aceea conduc, în mod paradoxal, la limitarea şanselor atât pentru cei cu abilităţi cât şi pentru cei cu dizabilităţi. Prin aplicarea designului universal pot fi ridicate barierele din spatiile deja construite şi pot fi construite altele libere de orice bariere”. In momentul actual, proiectarea , conform Designului universal a tuturor clădirilor instituţiilor publice, culturale, sportive, de petrecere a timpului liber, magazinelor, restaurantelor, sediilor prestatorilor de servicii, precum şi a căile publice de acces,a telefoanelor publice, a mijloacelor de transport, locurilor de parcare, a început să devină o realitate în mai multe ţări.Conceptele Societate pentru Toţi, Incluziune Socială şi Design Universal direcţionează coordonarea politicilor la nivel european pentru a evita excluziunea socială, cea educaţională, culturală , dar şi infoexcluziunea. Printre acţiunile prevăzut/implementate se numără: elaborarea de recomandări de elaborare şi utilizare a unui program european de formare în ceea ce priveşte concepţia/proiectarea pentru toţi, destinat diferitelor categorii de profesionişti; crearea unei reţele de centre naţionale de excelenţă în domeniul „concepţiei pentru toţi” şi a normelor de concepţie/proiectare pentru toţi; decernarea de premii care recompensează inovaţia în materie de concepţie pentru toţi şi tehnologii de asistare; elaborarea de instrucţiuni şi materiale de suport privind accesibilitatea produselor tehnologiei informaţionale, mai ales pentru a ameliora capacitatea de inserţie profesională şi integrare socială a persoanelor cu handicap. „Planul de acţiune „ e-Europe 2005” - o societate a informaţiei pentru toţi” vizează garantarea participării şi egalităţii de acces a persoanelor cu handicap şi a altor grupuri defavorizate la importantele noutăţi din domeniu prin proiectarea universală a tehnologiilor informaţionale: servicii publice on-line; administraţie on-line (e-government) , învăţare electronică e-Learning , servicii de telesănătate (e-Health), precum şi crearea unui mediu dinamic şi accesibil pentru afacerile electronice e-bussiness;

22

finalizarea unei metode europene comune de evaluare a site-urilor Web accesibile.Conceptul de Design Universal este definit în Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi ultimul document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, extrem de semnificativ pentru concentrarea eforturilor naţionale în vederea prevenirii şi combaterii excluziunii sociale şi promovării drepturilor inalenabile ale oricărei fiinţe umane. Potrivit Convenţiei„ Design Universal” înseamnă proiectarea produselor, mediului, programelor şi serviciilor, astfel încât să poată fi utilizate de către toate persoanele, pe cât este posibil, fără să fie nevoie de o adaptare sau de o proiectare specializate. Design Universal nu va exclude dispozitivele de asistare pentru anumite grupuri de persoane cu dizabilităţi, atunci când este necesar.In educaţie, prima dată, termenul "Universal Design" a fost utilizat având în vedere eliminarea barierelor fizice privind accesul în spaţiile educaţionale şi la materialele didactice. Repede s-a înţeles că o învăţare autentică pesupune mult mai mult decât accesibilitate fizică, şi solicită acces cognitiv/intelectual. Elevii trebuie să aibă acces la conţinut şi informaţii, dar şi să depăşească dificultăţile legate de înţelegerea sarcinilor şi scopului învăţării, identificarea ideilor principale, sistematizarea şi exprimarea achiziţiilor. De asemenea, accesul la informaţii trebuie corelat cu găsirea soluţiilor adecvate pentru fiecare elev pentru a învăţa să înveţe, să pună întrebări şi să identifice probleme, să găsească informaţiile potrivite şi să utilizeze efectiv şi efficient informaţia dobândită. . Mişcarea Universal Design în educaţie presupune selectarea conţinuturilor curriculare şi dezvoltarea Curriculum-lui, alegerea şi implementarea metodelor de predare -învăţare şi asigurarea evaluării “ având în vedere elevi cu o largă distribuţie a abilităţilor, dizabilităţilor, stilului de învăţare, a competenţelor dobândite în citit-scris, limbii materne etc.”( 2008 Sheryl Burgstahler). Designul curricular tradiţional proiecta instruirea referindu-se la un elev mediu, spre deosebire de Designului curricular universal care se raportează la marea diversitate individualăÎn ţările Uniunii Europene intervenţia de sprijin a început să se realizeze în momentul actual în spiritul conceptului de societate pentru toţi . Măsurile luate pentru accesibilizarea ambientului social sunt astfel concepute încât să fie valorificate de orice membru al comunităţii ( fie el mamă cu copil în braţe, bătrân cu cârje sau persoană cu handicap) şi să nu fie percepute ca speciale. În Spania a început derularea proiectului Accesibilitate totală. Conceptul de şcoală incluzivă este de asemenea elaborat din perspectiva şcolii pentru toţi, societate pentru toţi. Şcoala incluzivă prin toate componentele este adaptată diversităţii individuale şi se flexibilizează pentru a răspunde trebuinţelor fiecărui copil în parte. Bibliografie :1. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap. Finalizarea Strategiei Naţionale pentru

Persoanele cu Handicap. Elaborarea Planului Naţional de Acţiune pentru perioada 2003-2006. Planul de Aplicare al Strategiei „De la izolare la participare”, Utrecht, Bucureşti 2003.

2. Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi3. Brett Christie(2009), Universal Design for Learning and Curriculum Accessibility, Sonoma State

University Center for Teaching and Professional Development 4. Bucinschi Cătălin – De la Accesibilităţi la Design Universal – în revista „Societate şi Handicap”

nr.1/2004.5. Burgstahler, S. (2007). Equal access: Universal design of instruction., University of Washington.

http://www.washington.edu/doit/Brochures/Academics/equal_access_udi.html 6. The Center for Universal Design - The Principles of Universal Design (1997) - NC State

University 7. International Classification of a Functioning, Disability and Health Sa (2001) WHO/OMS,

Geneva

23

8. Creţu Verginia (2006), Incluziunea sociala si scolara a persoanei cu handicap. Strategii si metode de cercetare, Bucuresti, Editura Printech);

9. Creţu Verginia (1999), Educaţia pentru Drepturile Copilului (Education for children’s rights FDSC Project, Bucureşti, Editura Semne.

10. Creţu Verginia, Popovici Doru Vlad, Sainsbury Wendy, Corley Gianetta (2006), Visually impaired (VI) Education in Romania and the United Kingdom: “Special education in Romania since 1990 for blind and partially sighted children and young people, with comparisons drawn from similar experiences of legislative and educational changes in England and Wales since 1981”.Pediatric Rehabilitation, oct. 2006.

11. Hîncu Viorel, Creţu V.(2010), Argumente pentru menţinerea şi utilizarea conceptului şi termenului de handicap , Bucuresti, Revista de Psihopedagogie

12. Hotarâre nr. 1175 din 29/09/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 Publicat -Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, publicat în Monitorul Oficial nr.919 din 14/10/2005.

13. Hotărâre privind bunele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de învăţare, instruire, compensare, recuperare şi protecţie specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale din cadrul sistemului de învăţământ special şi special integrat nr.1251/13.10.2005, publicat în MO Partea I nr.977/3.11.2005.

14. Holst Jasper, Miguel Lopez, Emil Verzea, Jose Maria Perez, Ignacio Rivas Flors, Gheorghe Radu, Doru Popovici, 2000, Development of special needs education methods in Danemark, Spain and Romania, Socrates Comenius European Project.

15. Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006

16. Popovici D.V. (1999), Elemente de psihopedagogia normalizării, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.

17. Şchiopu, U. (coord.), 1997, Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel. 18. Verza E. Florin (2004), Afectivitate şi comunicare la copiii în dificultate, , Bucureşti, Editura

Fundaţiei Humanitas. 19. Vrasmas T. (2004), Educaţia şi şcoala pentru toţi, Bucureşti, Ed. Miniped.

20. Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006

21. Popovici D.V. (1999), Elemente de psihopedagogia normalizării, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.

22. Şchiopu, U. (coord.), 1997, Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel. 23. Verza E. Florin (2004), Afectivitate şi comunicare la copiii în dificultate, , Bucureşti, Editura

Fundaţiei Humanitas. 24. Vrasmas T. (2004), Educaţia şi şcoala pentru toţi, Bucureşti, Ed. Miniped.25. Hotarâre nr. 1175 din 29/09/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea

şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 Publicat -Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, publicat în Monitorul Oficial nr.919 din 14/10/2005.

26.

24