FIGURI STILISTICE ÎN

PRESĂ

Figurile de stil - complexitatea ultimului nivel rezultă din relevarea caracteristicilor

nivelului fonematic, lexico-semantic şi morfematic care nu se pot delimita de permanenta trimitere la figurile de stil.

- figurile de stil sau figurile limbajului reprezintă componente ale dimensiunii stilistice a textului lingvistic[1].

- ilustrează abaterea de la şabloanele limbii, pentru a pune în valoare relieful stilistic al textului.

- introducerea figurii înseamnă renunţarea la transparenţa semnului. - scopul urmărit nu mai este cel precizat de Aristotel[2] de a conferi

vorbirii claritate.

[1] Ibidem, p. 143. [2] Aristotel, Poetica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.

- figura a fost definită ca “deviere” în raport cu o normă a literalităţii ( Du Marsais)[1].

- după Fontanier figura ar fi de natură substitutivă[2]. - in extenso figura reprezintă orice manifestare lingvistică, fiind

caracteristică, conform poeticii structurale, funcţiei poetice. - implică o distanţă faţă de o exprimare neutră, de grad zero, după

terminologia lui Roland Barthes. - Solomon Marcus consideră figurile poetice, în Poetica matematică[3],

abateri de la limbajul ştiinţific, - Gh. N. Dragomirescu[4] este de părere că ele realizează o “modificare

particulară” care se adaugă limbajului comun pentru a deveni poetic. - unii autori fac diferenţa între tropi şi figuri - Karl-Heinz Göttert în Einführung in die Rhetorik[5] consideră că tropii

(metafora, catacreza, metonimia, sinecdoca, emfaza, hiperbola, perifraza) operează cu cuvintele pe baza calităţii lor, iar figurile, pe baza cantităţii.

- tropul sau figura de stil este, după Dicţionarul de terminologie poetică, folosirea cuvântului cu alt înţeles decât în mod obişnuit.

- după Mica enciclopedie a figurilor de stil[6], figura este o abatere şi se pot identifica figuri ale repetiţiei, ale insistenţei, ale ambiguităţii şi ale plasticităţii.

- Fontanier face diferenţa între figuri de cuvinte, tropi şi figuri de gândire.

- tropii pot fi realizaţi prin corespondenţă (metonimia), prin conexiune (sinecdoca) şi prin asemănare (metafora).

- consideră că personificarea, alegoria, hiperbola, litota, paradoxul, ironia sunt denumite impropriu tropi.

- autorii Retoricii generale se opresc la patru clase: metaplasmele sau figuri formale, metataxele sau figuri de sintaxă, metasememele sau figuri conţinând o modificare semantică şi metalogismele ce afectează întreg discursul.

- Solomon Marcus precizează că figurile se pot grupa în patru grupe: a raportului sunet-sens, încadrând aici aliteraţia şi asonanţa, a nivelului sintactic, unde ar fi locul elipsei, a nivelului semantic: metaforă, metonimie, sinecdocă, personificare, alegorie, epitet şi a raportului semn-referent: ironia, antifraza, litota, hiperbola, interogaţia, perifraza.

[1] Du Marsais, Despre tropi. Traducere, studiu introductiv şi aparat critic de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Univers, 1981.

[2] Apud Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 376 (vezi şi Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, Bucureşti, Editura Univers, 1977, 526 pagini).

[3] Solomon Marcus, Poetica matematică, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, 400 pagini.

[4] Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 286 pagini.

[5] Göttert, Karl-Heinz, Einführung in die Rhetorik, 2. Auflage. München, Wilhelm Fink Verlag,1994, 240 pagini.

[6] Dragomirescu, Gh. N., Mica enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, 239 pagini.

CLASIFICAREA FIGURILOR DE STIL

- luând ca reper nivelele limbii se obţin categoriile: figuri fonologice, figuri morfosintactice şi figuri semantice.

1. FIGURI FONOLOGICE - RIMA Mihaela Mancaş,[1], consideră rima o figură de sunet. “o potrivire muzicală, eufonică, a sunetelor de la sfârşitul a două sau mai multe

versuri, începând cu ultima vocală accentuată”[2]. rima se încadrează între figurile fonologice alături de aliteraţie, asonanţă,

armonii imitative, simbolism fonetic, onomatopee, sincopă, afereză, apocopă, proteză etc.

din perspectiva formei, reprezintă operaţia care alterează expresia, continuitatea fonică sau grafică a mesajului.

o asemenea figură fonologică are la bază pe de o parte repetiţia, aşa cum observa şi Roman Jakobson[3].

are un caracter stereotip, dar prin crearea unor combinaţii fonologice ea determină un efect al insistenţei care este amplificat de cel al simetriei.

în presă rima este întâlnită în titluri şi are valoare expresivă

[1] Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

[2] Georgeta Corniţă, op. cit., p. 160-161. [3] Roman Jakobson, “Lingvistică şi poetică” în: Probleme de stilistică. Culegere de

articole, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, pag. 108.

2. FIGURI MORFOSINTACTICE

analiza figurilor morfosintactice are în vedere tocmai valoarea stilistică a părţilor de vorbire şi a structurilor sintactice.

aici se încadrează figurile insistenţei, figurile relaţionale şi figurile intonaţionale.

2.1. Figurile insistenţei simploca, epanalepsa, anadiploza, ciclul,

chiasmul şi paralelismul sun considerate figuri retorice ale repetiţiei[1]

scopul repetiţiei este de a asigura densitate semantică.

[1] Harald Fricke, Rüdiger Zymner, Einführung in die Literaturwissenschaft. 2. Auflage, Padeborn-München-Wien-Zürich, Ferdinand Schöningh, 1993.

2.1.1. Repetiţia din punctul de vedere al formei, repetiţiile sunt de obicei

imediate şi mai rar la distanţă. se remarcă aşezarea la început (anaforă) şi la sfârşit

(epiforele) în afară de poziţie şi formă, repetiţiile se remarcă prin

conţinut. majoritatea repetiţiilor sunt simple, dar, poate apare şi

antanaclaza (joc al polisemiei şi omonimiei), chiasmul (antimetabolă, antimetateză - antiteză formală, în care cuvintele primei părţi sunt reluate simetric în ordine inversă, în cea de-a doua parte) şi refrenul (repetare a unei structuri sau a mai multora).

repetiţia este o figură a insistenţei.

2.1.2. Enumeraţia enumeraţia este, ca şi repetiţia, o figură a insistenţei

frecvent întâlnită. valoarea ei este uneori dublată de repetiţie. enunţarea succesivă a elementelor poate fi polisindetică,

dacă insistenţa este marcată prin folosirea excesivă a conjuncţiilor, sau asindetică, dacă, dimpotrivă, conjuncţiile sunt suprimate.

semnificaţia şi valoarea acestei figuri de stil diferă în funcţie de scopul urmărit de autor.

cercetarea amănunţită a demonstrat că valoarea stilistică a acestor construcţii se relevă mai ales prin integrarea lor în semnificaţia globală a textului.

2.2. Figurile simplificării pentru a susţine dinamismul exprimării

autorul renunţă fie la conjuncţii, fie la verbe. cu valoare stilistică sunt structurile asindetice

sau eliptice. asindetul este legat de enumerare, fiindcă se

remarcă în cadrul înşiruirii elementelor unui enunţ.

elipsa este prezentă mai ales la nivelul verbului.

2.2.1. Asindetul s-a constatat că se întâlnesc enumerări

din care sunt omise conjuncţiile. în câteva cazuri lipsa conectorilor

marchează o simplificare, asindetul susţinând dinamismul exprimării şi simbolistica textului.

în afară de lipsa conectorilor la concizia textului contribuie şi suprimarea altor părţi de vorbire.

2.2.2. Elipsa Gh. N. Dragomirescu atrage atenţia, citându-l pe Kühner,

că elipsa nu înseamnă atât omisiunea unui cuvânt, ci mai degrabă o exteriorizare a ideii cu minimum de mijloace verbale:[1]

la fel ca şi asindetul, elipsa poate fi punctul de plecare în analiza semnificaţiilor simbolice.

dacă elipsa este privită ca “o figură de construcţie prin sustragere”[2] în presă este eliminat, de obicei, verbul.

[1] Ibidem, p. 43. [2] Marius Jucan, Fascinaţia ficţiunii sau despre retorica

elipsei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 81.

2.3. Figuri relaţionale - Inversiunea pentru a pune în evidenţă simboluri sau

pentru a crea alte valori expresivă, se schimbă ordinea obişnuită a cuvintelor în cadrul enunţului afectând topica acestuia.

se poate conchide că rolul inversiunii este un “mise en relief” cu implicaţii stilistice şi cu reverberaţii în toată structura textului.

2.4. Figuri intonaţionale - aici se încadrează folosirea invocaţiei

retorice şi a interogaţiilor retorice care, formulând întrebări, exprimă indignare, îndoială, nemulţumire, ironie, sarcasm.

3. FIGURI SEMANTICE la nivel semantic atrag atenţia în special figurile analogiei cu

precădere epitetul, comparaţia, personificarea şi metafora. la nivelul metaforei se analizează metafora propriu-zisă, categoria

catacrezei, iar apoi extinderea metaforei şi construirea alegoriei. o atenţie aparte este acordată simbolului. alte figuri de stil (hiperbolă, litota, metonimie, sinecdocă, etc.) sunt

amintite pe scurt fiindcă nu au aceeaşi pondere. comentariul nu se opreşte asupra antitezei, considerându-se că rolul

ei a fost semnalat la prezentarea nivelului lexical, mai ales prin evidenţierea valorii stilistice a antonimelor

fără a i se dedica un capitol special se face frecvent trimiterea la ironie, care, fiind o problemă de atitudine, este mereu prezentă şi cunoaşte nuanţe diferite, de la ironie nevinovată la sarcasm (vezi stilul din Academia Caţavencu).

3.1. Epitetul epitetul constă în alăturarea unui cuvânt calificativ la un altul, în scopuri

estetice. după natura elementului regent, majoritatea determină substantive. privitor la structura gramaticală, cele mai multe epitete sunt adjective, câteva

substantive. ponderea este deţinută de determinările simple, cu toate că există şi epitete

dezvoltate sau duble. luând ca reper cercetarea lui Tudor Vianu despre Epitetul eminescian se

evidenţiază epitetele evocative şi cele apreciative. autorul studiului amintit atrage atenţia că epitetele apreciative sunt greu de

delimitat de cele evocative. pe când epitetul apreciativ e rezultatul unei judecăţi de valoare, cel evocativ

poate fi fizic sau moral. aşa cum unii cercetători deosebesc epitetul non-trop de epitetul trop[1],

[1] Paul Magheru, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Modus, 1998, p. 45.

datorită faptului că epitetul se poate împleti cu alte figuri de stil, analiza poate releva epitetele sinestezice, antitetice, personificatoare, metaforice şi chiar simbolice.

cu valoare stilistică sunt epitetele care “stârnesc în mintea cititorului efectul unei surprize”[2].

de multe ori această surpriză se bazează pe asocieri insolite între cuvinte obişnuite.

expresivitatea provine din faptul că “epitetul şi cuvântul pe care îl determină provin din regiuni deosebite, mai mult sau mai puţin îndepărtate ale realităţii”[3].

[2] Tudor Vianu, Studii de stilistică, ed. cit., p. 164. [3] Ibidem, p. 158.

3.2. Comparaţia figura de stil “cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare

între două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt”[1] expresivitatea comparaţiei este determinată de structură şi de

împletirea cu alte figuri de stil. din punct de vedere gramatical, comparaţiile sunt, în general,

determinări circumstanţiale. se poate spune că, cercetarea acelor raporturi menite să evidenţieze

asemănarea dintre două obiecte, din care unul serveşte să-l evoce pe celălalt[2], relevă atât diversitatea cât şi ineditul structurilor comparative

[1] Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, ed. cit., p. 123. [2] Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 52.

3.3. Personificarea procedeul cel mai obişnuit prin care se atribuie însuşiri omeneşti

unor obiecte neînsufleţite ori abstracte, precum şi unor vietăţi necuvântătoare[1], are o importanţă covârşitoare în crearea valorilor stilistice.

există modalităţi diferite de construire a personificării. prin extensie, acest trop dobândeşte calitatea unei figuri de

compoziţie, alegorie sau parabolă. ca şi în cazul celorlalte figuri semantice personificarea nu este

folosită izolat, ci în combinaţie cu alte figuri de stil. la baza personificării ca şi a comparaţiei şi a metaforei stă principiul

similitudinii şi al transferului de sensuri[2].

[1] Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, ed. cit., p. 236. [2] Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 62.

3.4. Metafora Coleridge aprecia că cele mai importante principii organizatoare ale poeziei sunt

metrul şi metafora. teoriile contemporane critică însă concepţia tradiţională despre metaforă ca

substitutiv[1]. metafora a fost interpretată ca transfer de proprietăţi (Goodman), ca abducţie (Peirce),

ca “schimbare de sens” (Ullmann), ca similitudine, prin intermediul locurilor comune (Max Black) sau al trăsăturilor pertinente.

după M. Black ea pune în funcţie “o interacţiune”, respectiv după M. C. Beardsley o “opoziţie verbală” fiind mai degrabă o predicaţie nepertinentă[2].

se consideră că, dacă metonimia se bazează pe contiguitate, metafora se constituie prin similaritate.

R. Jakobson vede acest trop ca o legătură metonimică în lanţ[3]. Warren şi Wellek susţin că metafora are la bază ca şi sinecdoca contiguitatea[4]. În

Retorica poeziei metafora reprezintă produsul a două sinecdoce. [1] Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, op. cit., ed. cit., p. 379. [2] Ibidem, p. 379-381. [3] Jeremy Hawthorn, Grundbegriffe moderner Literaturtheorie, Tübin gen und Basel,

Francke Verlag, 199, p. 316. [4] Wellek, Rene, Austin Warren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură

Universală, 1967, 488 pagini.

3.4.1. Structura metaforei pentru a se constata valoarea metaforei ca trop fundamental, în special a

metaforei propriu-zise, trebuie precizat că structura metaforei cuprinde o mare diversitate tipologică, nu numai din punctul de vedere al nivelului de suprafaţă sau de adâncime a textului, ci şi din punctul de vedere gramatical şi semantic.

apare metafora in absentia şi metafora in praesentia, respectiv metafora conceptuală şi cea referenţială. Raporturile in praesentia conduc la o analogie explicită (metafora coalescentă), iar cele in absentia la o analogie implicită (metafora propriu-zisă).

în cazul celei din urmă un termen este absent în structura de suprafaţă, termenul metaforizat existând în structura profundă a metaforei implicite.

între coalescenţă şi implicare ar fi o diferenţă sintactică[1]. în timp ce comparaţia apare ca o structură de suprafaţă în care sunt prezenţi

ambii termeni, metafora prezintă cazul unei structuri de adâncime[2].

[1] Mihaela Mancaş, “La structure sémantique de la métaphore poétique” în Révue Roumaine de Linguistique, XV, 1970, p. 317-334.

[2] Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 57.

3.4.2. Tipurile metaforei după Werner Ingendahl, în special gândirea bazată pe imagini artistice duce la folosirea

metaforică a substantivelor[1], deşi după alţi autori, de pildă, Christine Brooke-Rose, orice parte de vorbire poate deveni metaforă[2].

din punct de vedere gramatical, Mihaela Mancaş identifică mai multe categorii: metafora verbală, metafora nominală (construcţii genitivale, prepoziţionale, implicite) şi metafore adjectivale[3].

în Teoria literaturii Boris Tomaşevski este de părere că ultima categorie ar fi cea mai frecventă[4]. metafora nu are o funcţie ornamentală, ci una semnificantă şi cognitivă. după unii valoarea cognitivă a enunţului figurativ poetic constă în faptul că permite o

reconsiderare a lumii sub un alt aspect[5]. în afară de această diversitate tipologică a metaforei, în general, se observă alte două categorii

distincte, situate în strânsă legătură cu procesul de metaforizare.

[1] Werner Ingendahl, Der metaphorische Prozeß, Düsseldorf, Pädago gischer Verlag Schwann, 1973, p. 37.

[2] Ibidem, p. 39. [3] Mihaela Mancaş, “Metaforă, metonimie, comparaţie, analogii şi delimitări ale figurilor” în Limbă şi

literatură, vol. IV, 1988, p. 489-501. [4] Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Editura Univers, 1973. [5] Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, op. cit., ed. cit., p. 381.

dacă sinecdoca este un trop simplu, metafora şi metonimia sunt tropi compuşi, metafora fiind tropul conector prin excelenţă

ea rămâne tropul fundamental care se impune ca “figură-regină”[5]. metafora dispune de posibilităţi infinite de construcţie prin care se

obţin semnificaţii şi efecte variate, “înălţând astfel gândirea pe trepte de expresie artistică şi de cunoaştere” inaccesibile altor figuri de stil[6].

se poate analiza structura metaforei urmărindu-se tipurile metaforice (adjectivale, nominale, verbale, simbolice, concrete, pentru animarea inanimatului, antropomorfizări, sinestezii) precum şi cele din imediata apropiere a metaforei (catacreza şi alegoria).

[5] Groupe , Rhétorique de la poésie, Paris, Éditions du Seuil, 1990, 384 p. [6] Ştefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, ed. cit.,

p.26.

3.4.3. Figuri situate în câmpul metaforic în Einführung in die Literaturwissenschaft autorii consideră catacreza, personificarea, alegoria şi

simbolul figuri din imediata apropiere a metaforei (im Umfeld der Metapher)[1]. unele metafore se apropie de structura unei catacreze, altele, prin extinderea procesului de

metaforizare la nivelul întregului text, devin alegorii. Catacreza este considerată o metonimie în limbajul uzual[2]. ea este definită ca o metaforă uzată ce decurge din faptul că în limba curent vorbită lipseşte

denumirea necesară pentru o anumită noţiune. dacă metafora generează un adevărat “câmp metaforic”, ea devine o figură de compoziţie. În

acest sens alegoriile reprezintă o valorificare la maximum a acestui trop. ele demonstrează ceea ce afirma Wolfgang Kayser[3] că metafora este cel mai important mod al

vorbirii figurate. [1] Fricke, Harald. Rüdiger Zymner, Einführung in die Literaturwissenschaft, ed. cit. [2] Mihaela Mancaş, “Metonimie. Sinecdocă” în Limbă şi literatură, vol. I, anul XL, 1995, p. 55-57. [3] Kayser, Wolfgang, Das sprachliche Kunstwerk. Eine Einführung in die Literaturwissenschaft, ed. cit.

alegoria a fost socotită din antichitate o metaforă dezvoltată.

dacă Boris Tomaşevski[4] consideră că alegoria este de obicei convenţională, pe când metafora poate fi cu desăvârşire nouă şi neaşteptată, Eugeniu Speranţia[5] este de părere că alegoria este o construcţie de stil care prelungeşte sau amplifică metafora, păstrând legătura cu sensul ei fictiv, dar şi cu fondul pe care ficţiunea îl maschează.

[4] Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, ed. cit. [5] Eugeniu Speranţia, Iniţiere în poetică, Bucureşti, Editura

Tineretului, (1968), 169 p.

3.5. Simbolul experienţa umană şi bogăţia impresionantă de informaţii se proiectează şi se

transmite în forme simbolice. după Michel Le Guern, dacă metafora rămâne conţinută în limbaj, devenind

una din cheile lui, simbolul sparge graniţele limbajului şi permite toate transpoziţiile.[1]

simbolul substituie o realitate prin semnul altei realităţi pe baza unei analogii uşor de sesizat.

el se bazează pe un cumul de sensuri, termenul - simbol păstrând simultan sensul propriu şi sensul simbolic.

ca figură de stil sugerează caracteristicile unui fenomen. unii cercetători sunt de părere că simbolul s-ar asemăna cu metafora şi

metonimia prin tehnica substituirii, dar s-ar deosebi de metaforă fiind o comparaţie neactualizată[2].

[1] Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 75. [2] Ibidem, p. 75.

Julia Kristeva[3] îi atribuie o dimensiune verticală, o organizare paradigmatică în “unităţi de restricţie” în raport cu universaliile simbolizate (eroism, curaj, nobleţe, virtute etc.).

Mihaela Mancaş consideră că simbolul este ales convenţional pentru o întreagă clasă de obiecte şi are la bază un proces metaforic de analogie[4].

se pot întâlni: simbolurile religioase, simbolurile mitologice, simbolurile istorice, simbolurile literare etc

simbolul rămâne obscur până ce reapariţia elementelor care-l compun îl dezvăluie iniţiaţilor[5].

[3] *** Pentru o teorie a textului. (Antologie Tel Quel 1960-1971), Bucureşti, Editura Univers, 1980.

[4] Mihaela Mancaş, “Simbol (poetic)” în Limbă şi literatură, vol. II, 1982, p. 183.

[5] Maria Pavel, “Stratificare şi simbol” în Lingvistică. Poetică. Stilistică. Iaşi, Universitatea “Al. I. Cuza”, 1986, p. 159.

3.6. Alte figuri de stil dincolo de frumuseţea epitetului, a comparaţiei, a

personificării, a metaforei sau a simbolului şi alte figuri de stil îşi relevă valoarea.

dintre figurile contradicţiei[1] ironia este specifică stilului jurnalistic. Ea cunoaşte tonalităţi diferite de la cea subtilă, abia perceptibilă, până la sarcasm uneori cu accente de pamflet. Ironia este o problemă de atitudine.

aceste exemple sunt menite să sugereze posibilitatea lărgirii cercetării nivelului stilistic.

faţă de figurile de stil menţionate, însă, ceilalţi tropi nu au aceeaşi pondere, manifestându-se mai degrabă izolat.

[1] Georgeta Corniţă, op. cit., p. 171.