40
Politica Guvernului României privind relaţiile cu ONG - proiect - Text la 27 martie 2014 de Mihai Lisetchi si Viorel Micescu
Politica Guvernului României
privind relaţiile cu ONG
- proiect -
Text la 27 martie 2014
de Mihai Lisetchi si Viorel Micescu
2
Cuprins:
Introducere
Cap. 1. Despre organizatii neguvernamentale
1.1. Conceptul de organizatie neguvernamentala
1.2. Terminologie
1.3. Tipologie
1.4. Organizatiile neguvernamentale in societate .
Cap. 2. Operationalizarea relatiilor dintre autoritati publice nationale si organizatii
neguvernamentale
2.1. Oportunitatea parteneriatului
2.2. Practica parteneriatului administratie publica – ONG
2.3. Rolul declaratiilor publice in relatia autoritate publica - organizatii
neguvernamentale
2.4. Documente de politica publica privind cooperarea guvern - organizaţii
neguvernamentale
Cap. 3. Oportunitatea elaborarii unei politici publice la nivel national cu privire la
organizatii neguvernamentale in Romania
3.1. Ipoteze de lucru
3.2. Particularitati ale unor modele (experiente) existente
3.3. Beneficii asteptate
3.4. Concepte si terminologie propuse
3.4.1. Politica statului roman privind ONG
3.4.2. Agenda relatiei dintre stat si ONG
3.4.3. Instrumente ale unei politici publice
3
Cap. 4. Documente de realizat
4.1. Documentul de pozitie
4.2. Codurile de conduita
4.3. Politica Guvernului Romaniei privind relatiile cu ONG”
4.4. Raportul de evaluare a politicii publice privind ONG in Romania
4.5. Inventarul subiectelor relevante pt problematica relatiilor stat-ONG
Cap. 5. Structuri ce operationalizeaza initiativa
5.1. Grupul de initiativa pentru optimizarea relatiei dintre guvern si ONG
5.2. Grupul de lucru ONG pentru relatia guvern-ONG
5.3. Comitetul mixt: guvern – ONG
Bibliografie
ANEXE
ANEXA 1: Logica proiectului
4
Prezentarea lucrarii pe scurt
Raportul descrie evolutia si starea actuala a politicii statului cu privire la ONG in Romania.
Capitolul 1. Despre organizatii neguvernamentale isi propune familiarizarea cu
principalul grup-tinta vizat in lucrare: organizatiile neguvernamentale (concept,
terminologie si rol in societate).
Capitolul 2. Operationalizarea relatiilor dintre autoritati publice nationale si
organizatii neguvernamentale reprezinta o pledoarie pentru crearea de oportunitati de
parteneriat si utilizarea de documente de politica publica privind cooperarea guvern -
organizaţii neguvernamentale
Capitolul 3. Oportunitatea elaborarii unei politici publice nationale cu privire la
organizatii neguvernamentale in Romania descrie ipotezele de lucru, particularitati ale
unor modele deja existente, beneficiile asteptate si conceptele si terminologia propuse.
Capitolul 4. Documente de realizat in cadrul initiativei face o trecere in revista a
principalelor documente ce ar urma sa stea la baza unei politici nationale privind ONG in
Romania.
Capitolul 5. Structuri ce operationalizeaza initiativa descrie operatorii ce ar urma sa fie
creati pentru a putea gestiona aceasta initiativa.
5
Contextul lucrarii
Lucrarea „Politica statului privind ONG in Romania” este elaborata in cadrul proiectului1 “Model
participativ de elaborare a politicii publice naţionale privind ONG în România”. Prin acest proiect
este propusa realizarea unui set de instrumente, metode şi a unui cadru instituţional la nivel
naţional pentru definirea unei politici publice coerente în domeniu.
Proiectul este iniţiat de către Agenţia pentru Informarea şi Dezvoltarea Organizaţiilor
Neguvernamentale (AID-ONG), având ca principal partener Centrul de Asistenţă pentru Organizaţii
Neguvernamentale – CENTRAS, şi vizează realizarea mai multor instrumente de politică publică
de tip COMPACT (Community Pact) dedicate dezvoltării relaţiilor dintre autorităţi publice şi
organizaţii neguvernamentale.
Un posibil model de elaborare a unei politici publice
Proiectul materializeaza prima faza a procesului de dezvoltare a unei initiative comune,
implicand guvernul, parlamentul si organizatii neguvernamentale (ONG), in vederea
definirii si implementarii unei politici publice cu privire la ONG in Romania.
Scopul proiectului
Pe baza unei largi consultari a sectorului asociativ, proiectul vizeaza dezvoltarea si
implementarea unei politici publice coerente a statului cu privire la ONG.
Note:
- Implementarea proiectului presupune un orizont de timp ce nu poate fi definit in mod
precis;
- domenii specifice (cultura, mediu, servicii sociale, etc) ar urma sa fie abordate,
ulterior, de catre organizatiile active in respectivul domeniu.
Obiectivele proiectului
a) adoptarea unui proiect de politica publica a statului cu privire la ONG,
b) implementarea acestei politici,
c) evaluarea si ajustarea ei anuala.
1 O reprezentare grafica a activitatilor si produselor proiectului se gaseste in Anexa 1
6
Introducere
Un aport suplimentar de resurse, pe fundalul unei adevărate explozii a nevoilor resimţite
de cetăţean, coroborată cu o criză cronică de resurse căreia administraţia trebuie să îi
facă faţă, în orice parte a lumii ar funcţiona ea, reprezintă pentru instituţia publică scopul
deschiderii spre parteneriatul public-privat, ca posibila modalitate de abordare în procesul
de rezolvare a problemelor comunitatii.
Administratia publica are un rol determinant in constituirea si derularea de parteneriate cu
diversi actori ai comunitatii in vederea solutionarii unor probleme concrete. Pe de alta
parte, in procesul de identificare si rezolvare a problemelor comunitatii, organizatiile
neguvernamentale sunt considerate ca "alternative" la solutiile administratiei publice.
Coagularea şi dezvoltarea sectorului nonprofit, ca un demers complementar la activitatea
pietei si a institutiilor publice, face utilă realizarea unei analize privind managementul
parteneriatului autoritati publice - organizatii neguvernamentale si, implicit, o clarificare a
conceptului de organizatie neguvernamentala. In raport cu celelalte categorii de institutii ce
opereaza la nivelul societatii, organizaţiile neguvernamentale nonprofit, (mai cunoscute
sub sintagma generic utilizata de "organizatii neguvernamentale" - abreviat: ONG), ca mod
de funcţionare, se aseamănă cu organizaţiile private comerciale, dar scopurile şi
obiectivele lor sunt îndreptate către acoperirea unor nevoi sociale prin realizarea de
activitati de interes public fara a urmari distribuirea profitului (daca exista) catre persoanele
implicate in realizarea sa, fapt ce le aduce aproape de logica organizaţiilor publice.
Avantajele derularii de parteneriate intre organizatii neguvernamentale, ca actori ai
economiei sociale, si administratia publica in rezolvarea unor probleme ale comunitatii au
fost inventariate si recunoscute de catre reprezentantii ambelor parti. Accesul la resurse
complementare şi, implicit, creşterea capacităţii de acţiune a partenerilor dincolo de o
însumare aritmetică, sporirea credibilităţii şi câştigul de imagine al partenerilor, precum şi
beneficiul social obţinut prin instituirea unor modele pozitive în comunitate, sunt cateva
argumente.
Ar fi oportun ca acest tip de abordare sa se regaseasca intr-un mod mai consistent in
practica curenta a rezolvarii problemelor comunitare.
7
Cap. 1. Despre organizatii neguvernamentale
1.1. Conceptul de organizatie neguvernamentala
Exista numeroase definitii ale conceptului de organizatie neguvernamentala (nonprofit).
Conform definitiei structural-functionale (Salomon, 1992), organizatiile neguvernamentale
trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii:
- Sa functioneze ca entitate structurata – pot face dovada unei anumite
structuri organizationale institutionalizate (exista mecanisme interne de decizie,
elaboreaza si respecta propriile reguli de functionare – proceduri - in activitatea pe care o
desfasoara, etc.). Reuniuni ad-hoc, temporare si informale ale unui grup de persoane, nu
sunt considerate ca fiind organizatii. Cel mai adesea, aceste institutii functioneaza ca
persoane juridice, dar functionarea lor este posibila si fara sa aibe personalitate juridica;
- Sa fie de natura privata – sunt institutional separate de institutiile publice
(fapt care nu exclude finantarea din bugetul public), fiind constituite pe baza exercitarii
drepturilor la libera initiativa si libera asociere;
- Sa respecte criteriul nondistributiei profitului – pot genera venituri, respectiv
obtine “profit” din activitatile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor
de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate (de fapt, nu este
vorba de “profit” in adevaratul sens al cuvantului, ci, mai degraba, de un excedent
financiar);
- Sa se auto-guverneze – au capacitatea de a-si asuma in mod independent
decizii privind functionarea interna sau relatiile cu alte institutii, iar structurile de
conducere nu sunt dominate de reprezentantii autoritatilor publice;
- Sa fie bazate pe voluntariat – indiferent de marimea lor, conducerea
organizatiilor este realizata in regim de voluntariat (membrii consiliului director/de
conducere nu sunt platiti). De asemenea, in general, activitatile sunt administrate de catre
voluntari (fapt care nu exclude posibilitatea angajarii de personal).
Criterii cu valoare recomandativa:
- Sa fie nemisionare din punct de vedere religios – organizatiile nu au scop
practicarea unei anumit cult (cazul bisericilor), dar pot avea ca scop educatia religioasa;
- Sa fie nepartizane politic – nu urmaresc obtinerea puterii politice si, in
general, nu se implica direct in promovarea sau sustinerea candidatilor sau formatiunilor
politice, dar pot desfasura activitati specifice cu scopul influentarii politicilor publice (lobby).
8
1.2. Terminologie
In Romania, sintagma generic utilizata de "organizatii neguvernamentale" (sau
ONG) vine sa pozitioneze organizatiile ce fac subiectul discutiei din textul de mai jos in
raport cu institutiile publice. In acest sens, organizatiile neguvernamentale sunt: structuri
institutionalizate, de natura privata, independente in raport cu institutiile publice.
Socie
tate
Sector guvernamental / de
stat / public (institutii publice)
Sector neguvernamental /
privat (organizatii
neguvernamentale / private)
Fig. 1 Clasificare a organizatiilor din societate dupa natura juridica si terminologie utilizata
Atribuirea unei conotatii politice de tipul "antiguvernamental", la inceputul anilor ’90,
sintagmei "organizatii neguvernamentale" era rezultatul lipsei de informatii cu privire la
modul de structurare al societatii civile. Cu rare exceptii, organizatiile neguvernamentale
actioneaza intr-un mod nepartizan din punct de vedere politic. Chiar daca acest
comportament organizational nu este impus de lege, el este recomandat de principiile de
buna practica.
Acest fapt nu semnifica insa, ca la un moment dat, una sau mai multe organizatii, nu pot
sa adopte o anumita pozitie intr-o anumita conjunctura sau legat de o anumita problema
specifica. Un atare comportament se manifesta vizibil in special legat de procesul de
elaborare si implementare de politici publice. Atata vreme cat pozitia adoptata are un
caracter temporar, orientarea “politica” a organizatiei (daca ea exista) putand sa alterneze
in functie de dinamica schimbarilor in comunitate si, deci, nu constituie o caracteristica pe
termen lung, se poate considera ca, in general, demersul organizational este nepartizan
din punct de vedere politic.
De fapt, atributul de "neguvernamental", desi exprima o trasatura importanta a sectorului
asociativ, nu este suficient pentru separarea organizatiilor la care se face referire din
multimea institutiilor carora le corespunde aceasta caracteristica.
9
In ultima instanta si societatile comerciale private si sindicatele, desi sunt de natura privata
(deci, neguvernamentale) si, implicit, nu sunt subordonate institutiilor publice, nu sunt
denumite, in mod curent, organizatii neguvernamentale. Ele, insa fac parte, impreuna cu
ceea ce numim “organizatii neguvernamentale”, dintr-o categorie mai larga de institutii,
reunite sub denumirea de organizatii ale societatii civile.
Revenind la tipologia organizationala, multimea organizatiilor neguvernamentale se
imparte in raport cu criteriul comercial in: (I) organizatii ce urmaresc obtinerea de profit
(cazul societatilor comerciale private, indiferent de forma lor de incorporare: S.R.L., S.A.,
etc.) si (II) organizatii nonprofit (cazul asociatiilor, fundatiilor, sindicatelor, partidelor
politice, etc.). Aceasta din urma categorie de organizatii nonprofit este denumita generic si
organizatii neguvernamentale, desi, pentru a le distinge de societati comerciale private,
denumirea corecta ar fi organizatii neguvernamentale nonprofit.
Fig. 2 Clasificarea organizatiilor neguvernamentale/private dupa scopul organizational si
terminologie utilizata
In raport cu celelalte categorii de institutii ce opereaza la nivelul societatii,
organizaţiile neguvernamentale, ca mod de funcţionare, se aseamănă cu organizaţiile
private de afaceri, dar scopurile şi obiectivele lor sunt îndreptate către acoperirea unor
nevoi sociale prin realizarea de activitati de interes public fara a urmari obtinerea de profit,
fapt ce le aduce aproape de logica organizaţiilor publice.
Din aceasta perspectiva, ceea ce distinge “organizatiile neguvernamentale” de societatile
comerciale este faptul ca cele dintai nu au ca si scop principal obtinerea de profit.
O discutie aparte merita in acest context termenul de nonprofit, atribut des folosit, mai ales
in SUA, in sintagma "organizatii nonprofit", o alta expresie generica pentru definirea
organizatiilor neguvernamentale. De mentionat ca atributul "nonprofit", in acest caz nu
Sector privat
(neguvernamental)
/ mediu de afaceri
(agenti economici)
Sector
neguvernamental
(privat) / asociativ /
fara scop lucrativ / al
treilea sector (org.
neguv. nonprofit)
10
trebuie inteles la modul absolut ca fiind absenta profitului.
Spre deosebire de cazul societatilor comerciale, organizatiile neguvernamentale obtin, de
obicei, cea mai mare parte a veniturilor prin sponsorizari, donatii, cotizatii sau finantari
nerambursabile (granturi) si uneori chiar prin activitati economice cu caracter profitabil.
In oricare dintre situatii, "nonprofit" nu inseamna faptul ca, la sfarsitul anului fiscal,
organizatia nu are voie sa mai aibe bani in cont, ci faptul ca suma respectiva nu va fi
folosita pentru uzul personal al uneia sau mai multor persoane fizice asociate organizatiei
(cum se intampla in cazul profitului comercial transformat in dividente pentru patroni sau
asociati), ci este destinata desfasurarii de activitati sau programe pentru atingerea
scopului generic al organziatiei.
Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca insusi termenul de profit, definit ca diferenta
pozitiva dintre venituri si cheltuieli la sfarsitul anului fiscal, nu este potrivit pentru a descrie
acea suma de bani ce ar putea constitui un surplus pentru organizatie la incheierea anului
financiar. Relevant, in acest sens, este cazul unei organzatii care, fara sa desfasoare nici
un fel de activitati economice, are la sfarsit de an in contul sau de profit si pierderi o suma
pozitiva pentru ca finantarile primite acopera o perioada mai mare de timp decat anul fiscal
la care bilantul contabil face referire.
Alte expresii similare celei de "nonprofit" si care pot fi intalnite ca atribute ale organizatiilor
neguvernamentale sunt "nepatrimonial" sau " fara scop lucrativ". Ca si in cazul atributului
"nonprofit", nici acestea nu trebuie intelese la modul absolut.
"Nepatrimonial" nu inseamna ca organizatia nu poate avea un patrimoniu propriu, tot asa
cum "fara scop lucrativ" nu inseamna ca organizatia nu ar putea derula si activitati cu
caracter lucrativ, cu alte cuvinte orientate catre obtinere de profit, atata timp cat veniturile
obtinute sunt destinate atingerii scopului generic al organizatiei.
Sindicatele si bisericile, desi la randul lor au un caracter nonprofit, nu fac obiectul analizei
noastre.
Socie
tate
Sector guvernamental / de stat / public
(institutii publice)
Sect privat
(neguvernamental) /
mediu de afaceri
Partide
sindicate
Culte
11
(agenti econ.) ONG
Fig. 3 Clasificare multicriteriala a organizatiilor/institutiilor din societate
In raport cu apartenenta la o cultura sau alta, organizatiile neguvernamentale sunt
denumite prin diferite sintagme. In Marea Britanie, de exemplu, ele se numesc organizatii
voluntare (voluntary organisations). Acest lucru se datoreaza faptului ca, organizatiile
neguvernamentale se bazeaza, in general, pe activitati de voluntariat in procesul de
conducere (activitatea consiliului de administratie nu este remunerata) sau in actiunile pe
care le desfasoara (dar utilizarea de voluntari nu exclude posibilitatea angajarii de
personal pentru administrarea organizatiei si a activitatilor ei). Aceste elemente se
regasesc in functionarea organizatiilor, indiferent de tara in care activeaza.
In concluzie, sintagma <organizatii neguvernamentale> (cu abrevierea ONG) sau
<organizatii nonprofit> defineste o clasa organizationala formata din structuri
institutionalizate (au scop si reguli proprii de functionare), de natura privata, cu sau fara
personalitate juridica (pot activa fie ca grupuri informale, fie ca persoane juridice),
independente in raport cu orice alta persoana juridica (au mecanisme si proceduri proprii
de decizie), care au ca scop organizational satisfacerea unei nevoi sociale (nu
maximizarea profitului, cazul societatilor comerciale). Ele nu distribuie excedentul financiar
(profitul), nu urmăresc accesul la puterea politică (cazul partidelor politice) şi nu practica
prozelitismul religios (cazul cultelor).
1.3. Tipologie
Exista mai multe modalitati de a clasifica organizatiile neguvernamentale.
Din punct de vedere al domeniului de actiune, clasificarea cea mai folosita in
România este cea elaborata de Johns Hopkins University din SUA, acceptata si folosita la
ora actuala de cercetatori si practicieni din intreaga lume: ICNPO – International
Classification of NonProfit Organizations (Anexa 2).
In practica se folosesc si diferite clasificari empirice structurate dupa diverse criterii:
dimensiunea organizatiei, structura organizationala, pozitionare geografica, surse de
finantare, felul membrilor, structura resurselor umane, grupul-tinta, etc.
12
Din punct de vedere al marketingului, in practica, pe langa asociatie, fundatie, federatie,
terminologia comuna include o larga varietate de denumiri pentru organizatii
neguvernamentale: club, comitet, societate, confederatie, etc.
Din punct de vedere juridic, in Romania, organizatiile neguvernamentale pot exista sub trei
forme: asociatie, fundatie, federatie. De fapt, doctrina ia in considerare doar doua forme, in
conditiile in care federatia reprezinta un caz special de asociatie care are drept membri
alte persoane juridice.
Pe baza legii aceste structuri asociative sunt definite în felul următor:
Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza
unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele
sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor
colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza
unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod
permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor
colectivităţi.
Federaţiile sunt constituite din mai multe asociaţii sau fundaţii.
Diferenţa între cele trei forme de organizare ţine mai ales de numărul persoane
care înfiinţează o asemenea structură, de patrimoniul iniţial şi de este mai ales de
structurarea internă a fiecărei tip de organizaţie.
Pe lângă cele trei forme asociative amintite mai sus există o serie de alte structuri
asociative pe care le numim ONG-uri atipice şi acestea sunt: cooperativele - care sunt
asociaţii cu caracter economic, constituite pe baza consimţământului liber exprimat al
persoanelor care devin membri pentru a desfăşura activităţi în comun cu mijloace de
producţie în proprietate comună sau închiriate; casele de ajutor reciproc (CAR) - asociaţii
fără scop lucrativ organizate pe liberul consimţământ al membrilor cu scopul întrajutorării
financiare a membrilor; organizaţiile patronale; sindicatele – sunt organizaţii care
protejează, apără şi promovează interesele profesionale, economice, sociale, culturale şi
sportive ale membrilor lor (Legea 54/1998 reglementează activitatea sindicatelor);
Societatea Naţională de Cruce Roşie; cluburile sportive; fundaţiile de tineret; Camerele de
Comerţ şi Industrie a României şi cele teritoriale.
13
Organizatiile neguvernamentale nonprofit pot activa fie ca grupuri informale, fie ca
persoane juridice. Cel mai adesea, ele functioneaza ca persoane juridice distincte, adica
au capacitatea juridica de a lua decizii in nume propriu si, implicit, de a raspunde legal
pentru consecintele aplicarii acestor decizii. Dar, in raport cu cadrul juridic si practica din
Romania, ca si din majoritatea tarilor lumii, functionarea lor este posibila si fara ca ele sa
aibe personalitate juridica, caz in care responsabilitatea juridica se rasfrange in mod
personal asupra membrilor. In Romania, modul de constituire si functionare al
organizatiilor neguvernamentale, este reglementat prin OG 26/2000, cu modificarile
introduse de L 246/2005.
Din punct de vedere fiscal, ele se incadreaza in categoria persoanelor juridice fara scop
lucrativ (sau nonprofit. Cu alte cuvinte, nu au ca scop obtinerea de profit). Pe langa ele, in
cadrul acestei categorii mai exista partide, sindicate, case de ajutor reciproc (CAR),
asociatii ale salariatilor pentru participarea la profit (PAS), biserici, etc. Acestea nu fac
obiectul interesului acestui studiu.
Din punct de vedere politologic, organizatiile neguvernamentale fac parte dintre
formele de organizare ale societatii civile (organizatiile societatii civile incluzand, intre
altele, si sindicate, biserici, etc.).
Multimea organizatiilor neguvernamentale nonprofit se imparte in raport cu interesul
pentru obtinerea puterii politice in: (I) actori politici principali (partide si formatiuni politice)
si (II) actori politici secundari (celelalte organizatii neguvernamentale nonprofit).
Pe langa organizatiile dedicate in mod explicit problematicii societatii (educatie,
cultura, protectie sociala, minoritati, drepturile omolui, protectia mediului, etc), organizatiile
neguvernamentale nonprofit includ in aceeasi clasa organizationala si partide, sindicate,
case de ajutor reciproc (CAR), asociatii ale salariatilor pentru participarea la profit (PAS),
biserici, etc (reglementate prin legi specifice).
1.4. Organizatiile neguvernamentale in societate
Modificările permanente ce apar în mediu, generând în consecinţă noi nevoi sociale sau
agravarea celor existente deja, impun o continuă evaluare şi reorientare a activităţilor
principalilor actori ai comunităţii către priorităţile momentului.
14
Organizaţiile neguvernamentale sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea ce
priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Această mobilitate reprezintă condiţia lor de
supravieţuire, atâta vreme cât funcţionarea lor este dependentă de o corectă identificare a
nevoilor în comunitate şi de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor
nevoi. Organizaţiile neguvernamentale reprezintă un "barometru" al comunităţii.
Dinamicitatea lor este relevanta în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a
reacţiona rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse de care administraţia publică
nu dispune. În acelaşi timp, analiza direcţiilor de acţiune ale organizaţiilor ar putea da
administraţiei publice semnale relevante privitoare la problemele pe care în viitorul
apropiat va trebui să le abordeze. ONG-urile pot juca un rol fundamental în identificarea
unor probleme ce ar putea fi trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar prin
utilizarea resurselor umane proprii, a datelor locale şi a capacităţii lor organizatorice, ele
pot monitoriza activitatea agenţiilor publice şi le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor.
Adeseori, ONG-urile pot acoperi anumite nevoi ale comunităţii, mai bine şi mai ieftin decât
o poate face sectorul public (exemple frecvente sunt oferite în domeniile asistenţei
grupurilor vulnerabile sau al managementului unor instituţii de asistenţă medicală).
Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţilor 2:
• încurajând instituţiile publice să adopte soluţii elaborate şi folosite cu succes în cadrul
sectorului.
• educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de cadrul legislativ
• participând la adaptarea programelor guvernamentale la nevoile publice, exprimând
punctul de vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale
• colaborând cu instituţiile publice
• influenţând politicile de dezvoltare locală a instituţiilor naţionale şi internaţionale
• ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai
eficientă, prin întărirea instituţiilor, creşterea calificăriii profesionale a personalului,
instruirea acestuia şi întărirea capacităţii sale manageriale.
2 Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu
15
Într-o societate democratică, organizaţiile neguvernamentale au ca roluri generice:
- de a răspunde unora dintre nevoile comunităţii care nu sunt acoperite în totalitate
de alte tipuri de instituţii (administraţie publică, mediu de afaceri)
- de a oferi posibilitatea unei participări cât mai largi a cetăţenilor la decizia publică.
Organizatiile neguvernamentale sunt active in orice domeniu in care se manifesta nevoia
societatii: educatie, stiinta, cercetare, cultura, protectie sociala, minoritati, drepturile
omolui, protectia mediului, protectia copilului, etc.
În acest sens, organizaţiile neguvernamentale îsi pot asuma diverse funcţii, cum ar fi:
• Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi
• Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizatiile reprezinta un cadru
de participare civica);
• Furnizarea de bunuri şi servicii publice;
• Reprezentarea intereselor de grup în societate.
Cap. 2. Operationalizarea relatiilor dintre autoritati publice nationale si organizatii
neguvernamentale
Avantajele derularii de parteneriate intre organizatii neguvernamentale si administratia
publica in rezolvarea unor probleme ale comunitatii au fost inventariate si recunoscute de
catre reprezentantii ambelor parti.
Un exemplu timpuriu pentru Romania, in acest sens, il reprezenta declaratia Pactului de
Stabilitate privind parteneriatul ONG-uri - guverne în Sud - Estul Europei3, iar pentru
perioada actuala Strategia Europa 2020, document in continutul caruia sunt explicit
mentionate ONG ca actori ce trebuie sa fie implicati in procesul de elaborare a unei
politici publice. Un rol foarte important este acordat ONG de catre Uniunea Europeana si
in cadrul consultarilor pentru stabilirea prioritatilor pentru perioada de programare 2014-
2020.
2.1. Oportunitatea parteneriatului
Asumarea parteneriatului ca principiu de guvernare reprezintă, din punct de vedere politic, o
opţiune democratică şi, ca atare, are semnificaţia unui mesaj; în acelaşi timp comportă un efort
3 Întalnirea Mesei de Lucru 1, Bucuresti, 27 octombrie 2000
16
deosebit pentru a-i crea premisele instituţionale şi procedurale şi, prin urmare, are semnificaţia
unui program de dezvoltare instituţională ce comportă şi avantaje şi riscuri. Pentru autorităţile
publice, printre avantajele sale se numără creşterea suportului public pentru programele
desfăşurate, atragerea de resurse suplimentare în raport cu cele de care dispune administraţia şi
adecvarea sporită a serviciilor pe care ele le furnizează comunităţii.
Parteneriatul nu este un scop în sine, ci, din punct de vedere metodologic, este un mod de
abordare si, respectiv, din punct de vedere managerial, un instrument in rezolvarea problemelor.
Parteneriatul este modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părţi
acţioneaza împreună pentru a atinge un scop comun sau obiective comune pe baza unui plan
comun de actiune, avand resurse puse in comun si in conditiile unui management comun al
resurselor si activitatilor. Abordarea specifica prin care resursele sunt puse in comun in conditiile
unui management comun vine sa facă diferenţa între conceptul de parteneriat şi cel de colaborare,
atâta vreme cât, din punct de vedere semantic, diferenţele dintre cele două cuvinte sunt greu
sesizabile. In acelasi sens, managementul comun vine sa faca diferenta dintre un parteneriat si o
relatie de finantare.
În ceea ce priveste procesul de decizie, intr-o relaţie de parteneriat, părţile nu trebuie neapărat să
fie egale ca pondere in decizie, ci este important ca ele sa fie tratate ca fiind pe poziţii egale,
deoarece parteneriatul nu poate fi construit pe o relaţie de subordonare. Altfel spus, într-o relaţie
de parteneriat, puterea de decizie poate să fie împărţită între părţi în mod egal sau proporţional cu
contribuţia adusă de fiecare parte.
Tipurile de parteneriat pot fi inventariate în funcţie de diverse criterii, ce pot fi considerate simultan
sau independent, generând o tipologie relativ complexă.
Astfel, considerând existenţa personalităţii juridice, parteneriatele pot avea un caracter formal sau
informal. Parteneriatul informal se poate stabili atunci când scopul este suficient de specific, iar
atingerea sa nu este o problemă, părţile fiind structuri de tip similar, cunoscându-se şi, eventual,
lucrând deja împreună anterior. În cazul unor sarcini mai complexe sau de termen lung, ori când
partenerii sunt structuri de tip diferit (ONG-uri şi structuri ale administraţiei publice, ONG-uri de
naţionalităţi diferite de exemplu), parteneriatul tinde să fie formalizat.
Parteneriatele se pot constitui pe termen lung sau scurt, cu finanţare proprie sau atrasa.
In acelasi timp, trebuie aratat faptul ca sintagma parteneriat public-privat, ca un caz particular de
parteneriat, poate defini o interventie de tip asociativ a autoritatilor publice pentru rezolvarea de
probleme de interes public avand ca parteneri institutii private, fie din mediul de afaceri, fie din
cadrul sectorului neguvernamental. Aceasta lucrare este focalizata pe cea de-a doua categorie de
potentiali parteneri.
17
Accesul la resurse complementare si, implicit, cresterea capacitatii de actiune a
partenerilor dincolo de o însumare aritmetica, sporirea credibilitatii si câstigul de imagine
al partenerilor, precum si beneficiul social obtinut prin instituirea unor modele pozitive în
comunitate, sunt cateva argumente invocate atat de reprezentantii organizatiilor
neguvernamentale, cat si de catre cei ai autoritatilor, rezultate din studiile consacrate
acestei problematici.
Lista oportunitatilor pentru realizarea unor asemenea demersuri la nivelul oricarei
comunitati locale este extrem de lunga si atunci intrebarea care se naste in mod firesc
este de ce nu se regaseste acest tip de abordare in practica curenta a rezolvarii
problemelor comunitare.
Lipsa unei culturi asociative la nivelul tuturor potentialilor parteneri, accesul limitat la
resurse al partilor, ca si un mediu legislativ neutru, nerestrictiv, dar, in acelasi timp,
nestimulativ fata de un demers de tip asociativ, pot fi cateva dintre elementele ce ar
putea fi citate, in cazul Romaniei, ca si raspuns la intrebarea de mai sus4.
2.2. Practica parteneriatului administratie publica – ONG
Intr-o tentativa de a optimiza parteneriatul administratie publica-ONG, sunt de reţinut cateva
aspecte specifice managementului fiecarui tip de organizatie in parte:
a) resurse diferite: autorităţile au posibilitatea de a aloca fonduri publice, precum şi capacitatea de
a emite reglementări, in timp ce ONG au posibilitatea accesarii de fonduri private, respectiv, de
expertiza pentru soluţionarea unor probleme specifice şi capacitatea de a mobiliza voluntari.
b) mod de lucru: autorităţile au o capacitate de operare limitată la atribuţiunile prevăzute în
reglementările proprii, respectiv, o capacitate de reacţie întârziată de birocraţie si tendinţa de a da
prioritate problemelor generale, in timp ce ONG au o flexibilitate mai mare, capacitate de reacţie
mai rapidă si tendinţa de a se focaliza pe probleme specifice.
c) structura şi cultura organizaţională: autorităţile sunt organizaţii mai curând mari şi cu structuri
complexe, in timp ce ONG sunt organizaţii mai curând mici şi cu structuri simple.
Diferenţele pot provoca tensiuni; au fost identificate principalele obstacole în calea asigurării unor
relaţii eficiente între ONG şi autorităţile publice: (I) diferenţa de percepţii a celor două părţi
referitoare la aceleaşi situaţii, (II) lipsa de înţelegere a specificului activităţii desfăşurate de celălalt,
4 Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1999: “ Parteneriatul administratie publica - organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice” de Mihai Liseţchi
18
(III) efectele particularităţilor economice şi culturale ale comunităţii asupra stilului de comunicare, a
modului de distribuire a informaţiilor şi a modului de luare a deciziilor si (IV) diferenţa de putere în
cadrul relaţiilor dintre cele doua părţi.
Elementul comun sesizat de ambele părţi, respectiv, faptul că se adresează aceluiaşi grup-ţintă
(membrii comunităţii, care au aceleaşi probleme) şi capacitatea de identificare a unor soluţii pentru
obstacolele menţionate pot face, însă, ca prin cooperare, administraţia şi ONG-urile să servească
mai bine comunitatea.
Cooperarea prin parteneriat public-privat este facilitată în cazul în care: se cooperează pe o
singură problematică, scopurile sunt clar definite, este practicată participarea publică în procesul
de soluţionare a problemelor comunităţii, fiecare partener alocă timp şi resurse suficiente pentru
planificarea cooperării, sunt stabilite de comun acord si în mod clar intenţiile şi dimensiunile
cooperării, sunt clar identificate, evaluate şi alocate resursele necesare pentru buna derulare a
cooperării în cadrul parteneriatului, se realizează o comunicare sistematică şi adecvată, sunt
precizate atributiile, competentele, responsabilitătile fiecărui partener, este creat un sistem
decizional bazat pe pozitia egală a partenerilor.
In procesul de identificare si rezolvare a problemelor comunitatii, organizatiile
neguvernamentale sunt considerate ca "alternative" la solutiile administratiei publice.
Expresia folosita ar putea crea confuzie. Comunitatile nu sunt puse în situatia de a alege
între modelul de dezvoltare propus de administratia publica si unul propus de organizatii,
pentru simplul motiv ca organizatiile nu pot lansa o asemenea oferta. Sunt exceptii
cazurile in care eforturile organizatiilor ar putea sa duca la rezolvarea în întregime a unei
probleme în comunitatea locala.
În acelasi timp însa, modul de actiune al organizatiilor poate reprezenta un model de
abordare a problemei, nu neaparat singurul si nu neaparat cel mai bun, dar cu certitudine
eficient prin prisma raportului investitie/efect. Acest lucru nu înseamna ca vreodata
organizatiile neguvernamentale se vor substitui administratiei publice sau ca vor realiza
ele sarcinile acesteia. Organizatiile nu reprezinta o alternativa în sine. Ele reprezinta un
mod de actiune complementar activitatii administratiei, prin care comunitatea se
autoresponsabilizeaza fata de rezolvarea propriilor probleme.
Organizatiile pot gasi noi solutii pentru probleme cu care se confrunta populatia, dar
aceste solutii devin relevante doar daca ele pot influenta procesul de dezvoltare la nivelul
întregii comunitati. Administratia si organizatiile neguvernamentale pot oferi, deci, nu
19
alternative în competitie, ci solutii complementare pentru problemele comunitatii, fapt ce
deschide calea catre o adevarata colaborare între ele5.
In acest context, conceptul de parteneriat poate fi declarat drept un principiu dezirabil de
actiune ce se regaseste, intr-o anumita masura, in cultura organizationala si practica
unor institutii publice.
Administratia publica, prin statutul ei de “autoritate” in cadrul comunitatii, are un rol
determinant in constituirea si derularea de parteneriate cu diversi actori ai comunitatii in
vederea solutionarii unor probleme concrete.
Un aport suplimentar de resurse, pe fundalul unei adevarate explozii a nevoilor resimtite
de cetatean, coroborata cu o criza cronica de resurse careia administratia trebuie sa ii
faca fata, in orice parte a lumii ar functiona ea, reprezinta pentru institutia publica
motivatia unei deschideri spre un comportament asociativ in rezolvarea problemelor de
interes comunitar6.
In practica, se constata insa ca, dincolo de asumarea, in ultimii ani, a conceptului teoretic
si dincolo de discursul narativ, continua existenta unei implicari inegale a celor doi
potentiali parteneri in dezvoltarea de colaborari. In România, în viziunea reprezentanţilor
administraţiei publice, sunt de considerat următoarele principale obstacole în calea parteneriatului
administraţie - ONG: deficienţe în funcţionarea autorităţilor 29%, cadru instituţional şi legislativ
neadecvat 22%, resursele autorităţilor 15%, disfuncţionalităţi în funcţionarea ONG-urilor 15%, lipsa
de informare 10%.
Desigur, exista si numeroase cazuri de parteneriat intre organizatii neguvernamentale si
institutii publice, acest lucru fiind raportat public in mod pozitiv.
În determinarea vocaţiei parteneriale a organizaţiilor selectate, reprezentanţii administraţiei tind să
utilizeze, în aceasta ordine, următorii indicatori: obiectivele organizaţiei, publicul-ţintă, resursele
organizaţiei, impactul, participarea publică asigurată. Există o diferenţă consistentă între această
grilă de evaluare şi cea practicată de fundaţiile finanţatoare (ponderea relativ redusă acordată
impactului, de exemplu), ceea ce se poate explica prin diferenţa de experienţă în ceea ce priveşte
evaluarea unei organizaţii şi a programelor acesteia.
5 Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu 6 Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1999: “ Parteneriatul administratie publica - organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice” de Mihai Liseţchi
20
In general, in practica, pe fundalul unor declaratii de deschidere ale administratiei publice
catre demersul comun, de apreciat de altfel, se constata o atitudine profund pasiva din
partea majoritatii institutiilor publice fata de acest tip de abordare. Mai mult, in prezent, asa
cum aratam anterior, se constata o retragere a statului in ceea ce priveste mecanismele
institutionale de colaborare cu ONG.
Initiativa, cu privire la rezolvarea in comun a unor probleme de interes public, continua sa
apartina in majoritatea covarsitoare a cazurilor, organizatiilor neguvernamentale. Desigur,
nu vorbim despre toate organizatiile, tot asa cum nu vorbim despre toate institutiile
publice. Nuantari ale discursului se impun in contextul unei realitati in care nu toate
organizatiile neguvernamentale trebuie sa isi asume in mod necesar vocatia binelui public,
tot asa cum afirmatia de mai sus nu inseamna ca in administrarea problemelor
comunitare, institutia publica trebuie neaparat sa isi atraga organizatii neguvernamentale
drept parteneri.
Cu alte cuvinte, in general, organizatiile sunt cele care solicita colaborarea administratiei
publice si, functie de varii conditii: prioritati proprii, disponibilitate de a lucra in parteneriat,
imaginea publica a organizatiei, etc., administratia accepta sau nu implicarea intr-un
asemenea demers. Pe fond, normalitatea situatiei descrise mai sus, nu poate fi contestata.
Problema este legata, insa, de atitudinea fata de responsabilitatea rezolvarii problemelor
comunitatii a celor doi potentiali parteneri. Daca pentru administratie acest tip de
responsabilitate este definit prin norma legala, deci are un caracter obligatoriu, impus, si,
in ultima instanta, reprezinta ratiunea de a fi a institutiei publice, pentru organizatiile
neguvernamentale, ca forme structurate ale initiativei private, asumarea acestui tip de
responsabilitate este rezultatul propriei vointe, determinata fiind de orientarea unui interes
de grup, cu caracter privat, catre binele public.
O atitudinea pozitiva a administratiei publice fata de ideea unui demers asociativ in
rezolvarea problemelor cu care se confrunta comunitatea se regaseste in existenta si,
respectiv, aplicarea unei politici publice cu privire la organizatii neguvernamentale, in
general, si mai ales cu privire la cele ce au volcatia binelui public, in special.
Cu alte cuvinte, raportat la responsabilitatea sociala pe care fiecare dintre cele doua parti
in discutie o poarta in raport cu comunitatea, ar fi de asteptat, ca autoritatile publice sa
manifeste mult mai mult interes fata de ideea atragerii de resurse complementare celor de
21
care dispune intr-o cantitate mai mult decat limitata, dupa cum aratam mai inainte,
indiferent de modul in care s-ar materializa aceste resurse: expertiza, bani, logistica, etc.
Acest interes, daca el exista, trebuie sa fie manifestat de o maniera publica, intr-un mod
coerent, transparent si echidistant fata de potentialii parteneri. Pe scurt, toate aceste
caracteristici s-ar regasi in existenta unei politici publice privitoare la o problema data
(starea de sanatate a populatiei, situatia mediului ambiant, etc.) sau fata de un anumit
grup-tinta (tinerii, organizatiile neguvernamentale, etc.)7
7 Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1999: “ Parteneriatul administratie publica - organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice” de Mihai Liseţchi
22
ACTORI IMPLICATI ÎN PROMOVAREA PROIECTELOR DE COOPERARE8
– MIZE ŞI MIJLOACE -
8 Sursa: Fostering community-driven development: what role for the state? Monica Das Gupta, Helene Grandvoinnet, Mattia Romani, World Bank Policy Research Working Paper 2969, January 2003
Comunităţile
Urmăresc: dezvoltarea şi
întărirea autonomiei
Agenţiile publice locale şi ONG-urile locale
Urmăresc: imagine publică, resurse materiale
Optimizări organizaţionale Stimulente politice şi economice Utilizarea strategică a resurselor
Presiuni pentru calitatea serviciilor şi monitorizare
Autorităţile
centrale Urmăresc: suport
politic
Informaţii şi alte tipuri de suport Stimulează iniţiativele de
dezvoltare locală Dezvoltă aspiraţii, Generează cerere
Oferă informaţii despre servicii
23
Abordarea raporturilor dintre administraţia publică şi ONG-uri este un demers care nu
poate fi neutru din punct de vedere axiologic, necesitând asumarea unei poziţii în raport cu
valorile societăţii. A promova relaţii de colaborare între aceste părţi, a stimula formule de
parteneriat administraţie publică - ONG-uri, reprezintă o opţiune în favoarea democraţiei şi
a unei evoluţii democratice a proceselor dintr-o societate9.
2.3. Rolul declaratiilor publice in relatia autoritate publica - organizatii
neguvernamentale
Relatia autoritate publica - organizatii neguvernamentale ar fi mai usor de construit si
dezvoltat daca ar fi fundamentata pe documente oficiale, care sa consacre public valorile
asumate si intentiile partilor. De cele mai multe ori, in cazul reuniunilor comune a celor
doua parti aici in discutie, indiferent de tipul institutiei care a initiat reuniunea, participantii
nu reusesc sa construiasca dialogul, esuand in lamentari si acuzatii reciproce. Participantii
la asemenea intalniri nu reusesc sa treaca de bariere inerente de comunicare ce deriva
din apartenenta la doua tipuri diferite de cultura organizationala si nici nu cauta sa
defineasca o baza comuna pentru a dialoga.
In situatia descrisa, reactiile participantilor par perfect naturale in raport cu gradul de
maturitate al institutiilor reprezentate la discutii, guvernamentale si neguvernamentale
(evident, aceasta afirmatie nu inseamna ca situatia descrisa este si dezirabila!)
Tipurile de reactii descrise, nu reprezinta niste cazuri in sine, izolate, specifice unui numar
mic de indivizi, ele sunt definitorii pentru ceea ce ar fi comportamentul comun astazi si se
regasesc transpuse in cultura organizationala a institutiilor, oricare ar fi natura lor.
Trecand intr-un plan metodologic, modul de abordare al dialogul dintre autoritate publica si
organizatii implică un risc major si care ar putea sa compromita ideea dialogului in sine.
Incercarea de a trece direct la actiune (chiar si cand e vorba doar despre intalniri intre cele
doua parti), fara a se realiza o definire de pozitii a celor doua tipuri de institutii,
guvernamentale si neguvernamentale, si, respectiv, a interesului pentru o asemenea
abordare (construirea unei relatii de colaborare intre parti), ar putea sa conduca la esuarea
initiativei.
9 Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “ORGANIZAŢIILE NEGUVERNAMENTALE ŞI CONCEPTUL DE PARTENERIAT” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu
24
E vorba de un proces tipic de negociere in care cele doua parti ar trebui sa inceapa prin a-
si defini pozitiile de negociere pe baza unor declaratii publice, adoptate de fiecare in
parte si care sa includa valorile pe care si le asuma institutia, principii de actiune,
interesul/pozitia in raport cu problema pusa in discutie, interesul/pozitia in raport cu alte
institutii (eventual, chiar o nuantare cu privire la posibili parteneri), etc. pentru ca, ulterior,
diin cele doua pozitii declarate sa fie identificata zona comuna de interes.
Declaratiile publice nu au doar rolul de a clarifica pozitia unei parti in raport cu problema
data, ci si de angajament public, constituind un reper pe care opinia publica il poate folosi
in evaluarea demersurilor realizate pe baza angajamentului auto-asumat de catre fiecare
parte. Evident, dintr-o anumita perspectiva, procesul devine, prin complexitatea sa, mult
mai dificil de administrat.
Revenind la problema comportamentului comun si, respectiv a culturii organizationale in
Romania, gestionarea unui moment reflexiv, din perspectiva descrisa, este un exercitiu
putin practicat, fiind preferata actiunea directa unei abordari care sa implice un consum
suplimentar de timp “cand sunt atatea de facut..."
Tot din perspectiva metodologica, si tot legat de ceea ce este, de fapt, un proces de
negociere, ar trebui luat in considerare si faptul ca procesul este de obicei dezechilibrat.
Avem pe de o parte, pozitia autoritatii publice, oricare ar fi ea, si, pe de alta parte, pozitiile
a numeroase alte institutii. E dificil de gasit zona comuna atunci cand exista o mare
diversitate de pozitii (ceea ce nu inseamna ca trebuie restrans accesul organizatiilor la
asemenea negocieri). Cu alte cuvinte, inainte de intalnirile cu autoritatea publica,
organizatiile neguvernamentale ar trebui sa isi defineasca propria pozitie comuna. Altfel,
exista riscul ca autoritatea, oricat de binevoitoare ar fi, sa nu aibe cu cine dialoga sau sa
isi gaseasca parteneri de dialog a caror legitimitate sa fie larg contestata (GONGO's -
GOvernmental NGOs, de exemplu...). Sau si mai grav, autoritatea poate sa isi justifice
lipsa de interes pt dialog prin inexistenta unei "voci comune" a posibililor parteneri .
Legat de definirea pozitiei autoritatii publice in raport cu organizatiile neguvernamentale,
este de dorit ca relatia oricarei autoritati cu aceste organizatii sa fie construita sub forma
unui demers sistematic si coerent (proceduri, politica publica), bazat pe declaratii de
politica publica si care permite depasirea fazei declarative si a actiunii conjuncturale.
25
2.4. Documente de politica publica privind cooperarea guvern - organizaţii
neguvernamentale10
Documentele de politici privind cooperarea (DPC) reflectă un stadiu timpuriu de dezvoltare
în relaţia dintre guvern şi organizaţiile nonprofit. Ele exprimă punctele de vedere ale
autorităţilor publice (guvern, Parlament, instituţii UE) asupra rolului societăţii civile şi
creează o bază pentru o interacţiune constructivă cu organizaţiile celui de al treilea sector.
DPC urmăresc două obiective primordiale:
• încurajarea participării publice în viaţa politică
• stabilirea unor mecanisme de cooperare care să uşureze sarcina guvernului în
furnizarea de servicii publice.
Pentru atingerea acestor obiective, DPC includ principii generale, precum şi planuri
specifice11. Ele recunosc în mod caracteristic rolul important al sectorului nonprofit în
dezvoltarea societăţii, articulează principiile de cooperare, prevăd intenţii generale şi
schiţează etapele specifice care să fie urmate de guvern şi organizaţiile civice.
DPC sunt de obicei rezultatul unor eforturi mutuale şi negocieri. Ele includ documente
bilaterale de tip “înţelegere”(Compact-urile din Marea Britanie), acorduri de facto adoptate
ca programe oficiale de către Guvern (Programul Croat pentru Cooperare) sau de către
Parlament (Conceptul de Dezvoltare a Societăţii Civile Estoniene), şi declaraţii unilaterale
exprimând angajamentele luate numai de către o singură parte (Strategia Guvernului
Ungariei faţă de Sectorul Civil).
Aceste înţelegeri sau declaraţii oferă avantaje tangibile atat pentru sectorul asociativ, cat şi
pentru sectorul public.
DPC oferă organizaţiilor civice un mijloc de a creşte sprijinul pentru munca lor şi ca urmare
pentru a şi putea extinde activităţile în interesul societăţii.
Pentru guvern, acordurile pot ajuta la asigurarea unei îndepliniri mai performante a
sarcinilor guvernamentale.
10 “O analiză comparativă a Politicilor şi Practicilor europene în cooperarea dintre Guvern şi Organizaţii Neguvernamentale”, articol de Nilda Bullain şi Radost Toftisova apărut în The International Journal of Not-for-Profit Law, Nr. 4, Volumul 7, Septembrie 2005, o publicaţie trimestrială a International Center for Not-for-Profit Law. 11 Daimar Liiv, Guidelines for the Preparation of Compacts, IJNL, Volum 3, Issue 4, Iunie 2001
26
O politică de cooperare nu poate reuşi decât dacă fiecare parte înţelege, respectă şi
acordă încredere “rolului şi misiunii celeilalte parti”12. Organizaţiile neguvernamentale, de
regulă, iau iniţiativa de a propune negocieri, dar autorităţile publice pot, deasemenea, iniţia
procesul şi conduce la un rezultat de succes, cum a fost cazul în Croaţia şi Ungaria.
Experţii ar putea fi implicaţi în schiţarea textului şi stadiul de discuţii şi de consolidare ar
trebui să aibă drept caracteristică definitorie o largă participare publică.
Succesul relatiei, desigur, necesită mai mult decât un document de politică. Punctul nr. 15
din Compactul britanic numeşte documentul “un punct de plecare şi nu o concluzie”13.
Guvernul şi organizaţiile neguvernamentale pot realiza o comunicare mai bună şi, deci, o
relaţie mai puternică, prin procesul de negocieri cu frecventele sale contacte, discuţii
constructive, cooperare activă, compromisuri, concesii reciproce şi înţelegeri.
Documentele politice de cooperare urmăresc două abordări principale:
• unele DPC subliniază un cadru general pentru cooperarea viitoare, dar lasă detaliile
să fie rezolvate în implementare (precum în Marea Britanie şi Danemarca),
• altele specifică atât aspecte ale viitoarei cooperări, cât şi detalii de implementare
(precum în Conceptul de Dezvoltare a Societăţii Civile Estoniene).
Experienţa arată că modul de abordare adoptat nu afectează şansele pentru
implementarea efectivă. Mai degrabă, succesul final depinde de buna voinţă a ambelor
părţi, mecanismele legislative şi politice de împlinire a obligaţiilor contractuale şi a
angajamentelor politice, precum şi de starea relaţiilor între sectorul guvernamental şi cel
neguvernamental.
Fie detaliat, fie numai în termeni generali, documentul trebuie să stabilească câteva
elemente esenţiale pentru crearea unui parteneriat de succes. Aproape toate acordurile,
declaraţiile, documentele, şi strategiile de acest tip includ următoarele secţiuni:
• O declaraţie de reprezentare privind părţile care reprezintă cele două sectoare în
adoptarea şi implementarea DPC, incluzând mecanismele pentru numirea lor şi
împuternicirile, responsabilităţile şi obligaţiile lor.
12 Danish Charter for interaction between Volunteer Denmark / Associations Denmark and the public sector, decembrie, 2001 13 Compact on Relations between Government and the Voluntary and Community Sector in England
27
• O declaraţie de principii adresându-se rolurilor şi funcţiilor celor două părţi în
dezvoltarea societăţii democratice, incluzând recunoaşterea autonomiei lor (vezi
Carta Daneză), drepturile de bază şi obligaţiile, constrângerile legale şi logice
cărora trebuie să le facă faţă în îndeplinirea acestor obligaţii14 şi angajamentele lor
pentru valori comun respectate, definite în document. Aceste valori pot include
participarea publică în procesul de luare a deciziilor şi flexibilitatea în instrumentele
guvernării (Cartea Albă a UE privind Guvernarea Europeană EU15); şi, pentru
sectorul voluntar, diversitatea (Compact-ul britanic), responsabilitatea, deschiderea,
promovarea non violenţei şi egalităţii între oameni, coerenţa, transparenţa şi
responsabilitatea pentru utilizarea resurselor publice (Programul Croat pentru
Cooperare).
• O schiţă generală a domeniilor de cooperare, precum furnizarea de servicii,
legislaţie şi alte procese de luare a deciziei, mediu, ajutor internaţional de
dezvoltare, acces la informaţie, formularea politicilor publice în domenii variate,
descentralizare şi dezvoltarea de intreprinderi sociale; şi instrumente specifice de
cooperare, incluzând dezbaterile publice, consultările, corpurile consultative
comune şi de luare a deciziei, acorduri de parteneriat pentru furnizarea comună a
serviciilor, schimbul de informaţie şi dreptul la iniţiativă legislativă.
• Problemele legate de finanţare pot include obligaţiile de a dezvolta coduri de
bune practici de finanţare (Compactul din Anglia), descrieri ale mecanismelor de
finanţare pentru a sprijini mediul asociativ (pe termen lung sau scurt), angajamente
de a stabili un sistem fiscal care direct sau indirect să încurajeze activităţile celui de
al treilea sector (ca în Conceptul Estonian pentru Dezvoltarea Societăţii Civile), şi
angajamente de a dezvolta legislaţia care sprijină auto sustenabilitatea celui de al
treilea sector şi finanţarea organizaţiilor persoanelor dezavantajate (Programul
Croat pentru Dezvoltare şi Strategia Guvernului Ungar).
Dată fiind natura lor generală, documentele politice de cooperare nu stabilesc obligaţii
specifice de finanţare. Mai degrabă, ele preconizează dezvoltarea politicilor de finanţare şi
mecanismelor care să asigure sprijinul public pentru sectorul voluntar. Documentul poate
oferi modele clare de politici de finanţare, inclusiv atât tipuri variate de mecanisme de
14 Danish Charter for interaction between Volunteer Denmark / Associations Denmark and the public sector, Decembrie 2001 15 EU Commission’s White Paper on European Governance, Brussels, 2001
28
finanţare (sprijinul în natură nu trebuie trecut cu vederea) cât şi obligaţiile celui de al treilea
sector de a stabili standarde de contabilitate pentru folosirea banilor publici.
• Elementele de implementare includ un calendar acoperind obiectivele pe termen
scurt sau lung16, alocarea de responsabilităţi instituţiilor publice implicate în
implementare, şi, posibil, elemente precum propunerea unui instrument de
monitorizare şi evaluare, prevederi pentru examinare şi revizuire, şi un mecanism
pentru rezolvarea disputelor.
Această secţiune reflectă nivelul de angajare a guvernului faţă de principiile
recunoscute în documentul politic, specificitatea fiind aici crucială. Natura generală
a documentului poate să nu permită o planificare detaliată a implementării; totuşi
pentru a evita crearea unui acord "literă moartă", această secţiune ar trebui să fie
cât mai concretă şi ar trebui să prevadă pentru realizarea unei relaţii constructive
între calendare, cadru instituţional pentru implementare, responsabilităţi reciproce şi
coordonarea generală. La secţiunea “Dezvoltarea pe mai departe a Programului”
din Programul Croat pentru Cooperare, de exemplu, reprezentanţii guvernului şi
celui de al treilea sector se întâlnesc anual pentru a “revizui şi analiza acţiunile din
cadrul Programului,” după care ei publică un raport al întâlnirii şi îl trimit
Parlamentului. Compactul britanic autorizează un grup ministerial special să
supravegheze implementarea Compactului, să “încurajeze adoptarea sa de alte
agenţii publice....şi să promoveze comunicarea între Guvern şi sectorul voluntar şi
comunitar”.
Conţinutul specific variază, în funcţie de natura legală a documentului, nivelul existent de
cooperare între cele două sectoare, tradiţiile legislative, politice şi sociale din ţară, şi
instituţiile publice care adoptă acordul. Un document poate conţine numai discuţii
superficiale pe anumite subiecte sau chiar să le omită cu totul. O detaliere exhaustivă nu
este esenţială. Totusi, şansele de succes cresc atunci când anumite aspecte sunt
abordate în detaliu, în special, mecanismele de finanţare.
16 Daimar Liiv, Guidelines for the Preparation of Compacts, IJNL, Volum 3, Issue 4, Iunie 2001
Cap. 3. Oportunitatea elaborarii unei politici publice la nivel national cu privire la
organizatii neguvernamentale in Romania
3.1. Ipoteze de lucru
- Interesul statului in a-si asocia organizatii private in rezolvarea unora dintre
problemele existente pe agenda societatii este foarte vizibil, cu precadere in domeniul
dezvoltarii economice, domeniu in care acest interes este materializat printr-un set de
reglementari si mecanisme ce vizeaza stimularea dezvoltarii firmelor private!
Nu acelasi lucru se poate afirma despre pozitia statului cu privire la organizatii
neguvernamentale! Un argument in favoarea acestei declaratii, il reprezinta prevederile
cadrului legislativ, o componenta esentiala in definirea mediului in care se constituie si isi
desfasoara activitatea atat organizatiile neguvernamentale, cat si administratia publica.
La nivelul acestei ultime afirmatii se poate constata ca in Romania, intr-o perspectiva
comparativa internationala, cadrul legislativ defineste un mediu mai degraba permisiv
decat stimulativ in raport cu functionarea organizatiilor neguvernamentale.
In masura in care este acceptata ideea ca, si in Romania, conceptul de dezvoltare a
societatii ar include, pe langa dimensiunea economica, si alte dimensiuni: culturala,
civica, etc., se impune existenta unei politici publice a guvernului privind ONG;
- Existenta unei politici publice privind ONG face si obiectul recomandarilor pentru
procesul de reforma a administratiei publice,
- Există, în prezent, in domeniul legislativ, colaborări între instituţiile statului şi
organizaţii neguvernamentale, fie iniţiate de către instituţii publice, fie de către organizaţii
neguvernamentale, de ex.: proiectul de lege privind alocaţia pentru copii, proiect pentru
înfiinţarea în România a unei Agenţii Europene pentru Drepturile Copilului, etc.
- Este de notorietate faptul ca exista o criza in ceea ce priveste accesul organizatiilor
neguvernamentale din Romania la resurse (publice sau private). Principalii finantatori
privati pentru organizatiile neguvernamentale din Romania erau institutii straine si ele au
inceput sa migreze inspre alte tari inca din 1995, iar integrarea a facut ca fondurile de
preaderare puse la dispozitie de Uniunea Europeana sa fie inlocuite de fondurile
structurale, mult mai greu accesibile organizatiilor neguvernamentale. Pe de alta parte,
au existat programe de finanţare a proiectelor ONG de către statul român, care au fost însă
închise – este cazul liniei de finanţare administrate de către Camera Deputaţilor, Agenţia pentru
Strategii Guvernamentale, programele de interes naţional, etc.
30
- Dezvoltarea problematicii societatii impune ca actiunea ONG sa fie complementara
pietei si sistemului public. Aceasta situatie necesita cresterea capacitatii ONG de a
colabora cu instituţiile administraţiei publice;
- Relaţia dintre stat şi sectorul non-profit ar trebui să presupună mai mult decât folosirea
ONGurilor în campanie electorală. Această relaţie trebuie să fie una profesionistă, cu orizonturi
strategice şi care să urmărească obţinerea de rezultate benefice societăţii.
- In general, relatiile dintre institutii publice centrale si ONG sunt guvernate
preponderent de arbitrar (fiind dependente de bunavointa autoritatilor, notorietatea
organizatiei, etc.);
- In acest moment, nu exista o politica publica a guvernului cu privire la ONG. Pozitia
guvernului cu privire la ONG este materializata, in prezent, prin existenta, in mod
independent, a mai multor elemente (legi privind ONG, mecanisme de finantare, etc),
care au fost create la momente diferite, fara sa fie urmarita coerenta constructiei!
Aceasta situatie face ca pozitia guvernului cu privire la ONG sa fie greu definibila in
ansamblul sau si putin predictibila!
- dezvoltarea politicii publice a guvernului cu privire la ONG, cu alte cuvinte,
introducerea de noi instrumente de politica publica si optimizarea celor existente, ar
trebui sa fie realizata pe baza unei largi consultari a sectorului asociativ, in calitate de
beneficiar.
- Se resimte acut nevoia de abordari institutionale care să depăşească un mandat
ministerial şi care sa beneficieze de o alocare aferenta de resurse. Este stringenta nevoia de
planificare. Statul trebuie să conceptualizeze relaţia sa cu ONGurile şi să o materializeze prin
instrumente corespunzătoare de politică publică. Trebuie să fie clar stabilite poziţiile fiecărei părţi.
3.2. Particularitati ale unor modele (experiente) existente
- la ora actuala exista mai multe tari in care au fost elaborate si adoptate documente
oficiale, sub diferite denumiri, care definesc valorile si principiile ce stau la baza relatiilor
dintre stat si organizatii neguvernamentale.
Modelul de referinta cu privire la dezvoltarea unei politici publice a guvernului cu privire
la ONG este cel britanic (COMPACT – COMmunity PACT).
El a fost deja replicat, in diverse versiuni, in mai multe tari ale lumii, inclusiv in unele tari
din Estul si Centrul Europei (Estonia, Croatia).
- In Canada nu exista, ca in Marea Britanie, o organizatie-umbrela care sa negocieze, in
numele sectorului, elaborarea unui document care sa stipuleze elementele ce ar trebui
31
sa stea la baza relatiei dintre guvern si ONG. De aceea, in aceasta tara, procesul de
elaborare s-a desfasurat sub forma unui ciclu de mese rotunde ce au avut loc in diverse
locatii geografice, acoperind teritoriul national. Din perspectiva mentionata, o asemenea
metodologie ar fi relevanta si pentru situatia din Romania.
- pentru a asigura “continuitatea politica” a documentului ce afirma principalele valori
si principii ce stau la baza politicii publice privind ONG (documentul de pozitie), este
recomandabila adoptarea acestui document de catre parlament (dupa modelul estonian,
considerat, in acest moment, un reper chiar si pentru Marea Britanie). Experienta actuala
demonstreaza necesitatea trecerii documentului prin parlament (vezi cazul Canadei,
unde documentul a cazut in desuetitudine dupa schimbarea Primului-ministru ce a
semnat documentul).
- din perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana si, implicit, disponibilizarii
unor fonduri europene substantiale (proportional cu dimensiunile tarii), se pune problema
capacitatii noastre reduse de a dezvolta si implementa proiecte, pe de-o parte, si de a
utiliza performant fondurile disponibilizate, pe de alta parte. Experiente similare
anterioare (cazul Poloniei) arata ca guvernul a constientizat nevoia de a asocia ONG la
procesul de administrare a acestor fonduri, motiv pentru care, cu doi ani inainte de
momentul aderarii, si-a pus problema stimularii capacitatii ONG de a administra fonduri
europene.
3.3. Beneficii asteptate
Adoptarea in Romania a unei politici publice privind ONG va conduce la:
- coagularea unui nou model in relatia guvern-ONG, cel mai avansat la ora
actuala dintr-o perspectiva comparativa internationala,
- un puternic castig de imagine publica pentru Romania,
- o crestere a legitimitatii sectorului ONG si a capacitatii sale de a interveni
eficace in strategia de modernizare a Romaniei
- crearea premiselor constituirii unui grup de actori sociali capabili sa stimuleze si
sa eficientizeze reforma administratiei publice insasi
32
3.4. Concepte si terminologie propuse
3.4.1. Politica statului roman privind ONG
In intelesul acestui text, politica publica este formata dintr-un set de elemente coerente si
sistematic aplicate ce definesc atitudinea si comportamentul unei institutii publice cu privire
la o anumita problematica (specifica unui domeniu de activitate in societate: cultura,
sanatate, economie mediu, etc. sau un anumit grup-tinta: batrani, tineri, someri, etc)
Ea cuprinde declaratii de valorizare, reglementari legale, programe de finantare, etc.
In cazul de fata, este vorba despre politica publica ce defineste relatiile dintre guvern si
ONG. Ea materializeaza atitudinea si comportamentul guvernului fata de ONG, respectiv,
fata de problematica cu care ele se confrunta.
Relatiile de colaborare dintre guvern si ONG pot lua forma urmatoarelor actiuni:
- asociere in procesul de elaborare de politici sau decizii publice;
- alocare de resurse publice (in mod direct: granturi, contractari de servicii
publice, alocare de sedii sau terenuri, respectiv, indirect: scutiri de taxe sau
impozite, etc.);
- implementare de politici publice (asocierea ONG la elaborarea, implementarea
si evaluarea programelor guvernamentale).
Continutul acestei politici publice este definit de catre agenda relatiei dintre stat
(administratie publica centrala, parlament) si ONG.
3.4.2. Agenda relatiei dintre stat si ONG
Este constituita din totalitatea subiectelor ce definesc relatia dintre stat si ONG, cu
mentiunea ca este vorba doar despre subiecte relevante pentru orice organizatie
neguvernamentala! (cu alte cuvinte, subiecte ce nu sunt asociate, in mod specific, doar
organizatiilor ce activeaza intr-un anumit domeniu!)
3.4.3. Instrumente ale unei politici publice
Este vorba despre totalitatea elementelor ce definesc o anumita politica publica.
Aceste elemente pot fi:
1. de pozitionare (declaratii de valori sau principii: transparenta, participare, dialog,
etc.)
33
2. de reglementare (norme legale ce definesc procedurile prin care institutii publice
abordeaza o anumita problema, in cazul de fata, ce vizeaza organizatii
neguvernamentale. De ex.: modalitati de finantare a ONG din fonduri publice, de
consultare a ONG in procesul elaborarii deciziilor publice, de constituire a unei
ONG, obtinerea statutului de utilitate publica, de acreditare ca furnizori de servicii,
etc. )
3. de structurare (de ex.: consilii consultative, atributii explicite pentru functionarul cu
responsabilitati privind relatia cu ONG din cadrul oricarei institutii publice, etc)
4. de monitorizare si evaluare a procesului de implementare a politicii publice,
respectiv, a rezultatelor obtinute si impactului creat
Cap. 4. Documente de realizat in prima etapa
4.1. Documentul de pozitie
Este un instrument de politica publica ce vizeaza optimizarea relatiilor dintre stat
(administratie publica centrala, parlament) si ONG in beneficial cetatenilor Romaniei.
Documentul de pozitie cuprinde:
1. valorile si principiile pe care guvernul si parlamentul si le asuma pentru a
defini baza relatiei cu ONG (elementele de pozitionare)
2. sarcinile pe care guvernul si le asuma privind transpunerea in practica a
valorilor si principiilor (mentionate mai sus), respectiv:
- nominalizarea unei structuri interne a guvernului care sa aibe ca sarcina elaborarea
politicii publice a acestuia cu privire la ONG si punerea ei in aplicare.
- realizarea anuala a documentului “Politica guvernului privind ONG in Romania”.
Documentul este adoptat, in urma dezbaterii sale, de catre Parlamentul Romaniei.
Textul supus dezbaterii este rezultatul activitatii unui grup de lucru (comitetul mixt) format
din reprezentanti ai guvernului si ai ONG.
Daca este cazul, textul documentului de pozitie este revizuit de catre comitetul mixt pe
baza raportului anual de evaluare a politicii publice privind ONG.
Ulterior, este dezbatut si adoptat de catre Parlamentul Romaniei in sesiunea de toamna.
34
4.2. Codurile de conduita
Sunt documente ce descriu valorile si principiile pe care guvernul si le asuma pentru un
anumit tip de relatie cu ONG (de ex.: codul de conduita privind finantarea ONG din fonduri
publice. La fel pentru consultare.).
Aceste coduri sunt instrumente ce promoveaza modele de buna practica in ceea ce
priveste conduita guvernului si a institutiilor subordonate lui in raport cu diversele tipuri de
relatii pe care guvernul le dezvolta cu ONG.
In faza initiala, textul documentului este realizat in cadrul comitetului mixt pentru relatia
guvern-ONG. In final, textul rezultat, este adoptat de catre guvern.
Textul documentului este revizuit de catre comitetul mixt pe baza raportului anual de
evaluare a politicii publice privind ONG. Daca se fac recomandari de modificare, el este,
ulterior, adoptat de catre Guvernul Romaniei in varianta noua.
4.3. Politica Guvernului Romaniei privind relatiile cu ONG
Este un document care, pornind de la valorile si principiile din documentul de pozitie,
cuprinde:
1. inventarul elementelor de reglementare si de structurare (asa cum au fost
descrise mai sus ca instrumente ale unei politici publice) si pe care guvernul si le
asuma in gestionarea relatiei cu ONG
Inventarul acestor elemente face referire la urmatoarele tipuri de reglementari si
structuri (instrumente):
- care exista in practica actuala a guvernului
- care exista in practica actuala, dar trebuie optimizate
- care nu exista in practica actuala si ar trebui create.
2. planul de implementare aferent.
In faza initiala, textul documentului este realizat de catre guvern. Ulterior, continutul este
dezbatut cu reprezentantii ONG, in cadrul comitetului mixt pentru relatia guvern-ONG.
In final, textul rezultat, este adoptat de catre guvern.
4.4. Raportul de evaluare a politicii publice privind ONG in Romania
35
Raportul este realizat anual, de catre un grup de consultanti independenti, angajati de
catre guvern.
Continutul sau este supus consultarii grupului ONG pentru relatia guvern-ONG, dupa care
este dezbatut in cadrul unei mese rotunde ce are loc in cadrul parlamentului, in primul
trimestru a fiecarui an.
Varianta finala a textului este publicata de catre guvern sub forma unei brosuri, respectiv,
postata pe Internet.
4.5. Inventarul subiectelor relevante pt. problematica relatiilor stat-ONG
Este realizat anual in cadrul comitetului mixt pentru relatia guvern-ONG.
Dupa stabilirea subiectelor relevante pt problematica relatiilor stat-ONG, se stabilesc priorităţile de
abordat şi calendarului de implementare.
Cap. 5. Structuri de operationalizare
5.1. Grupul de lucru ONG pentru relatia guvern-ONG
Este o structura informala a carei membrii sunt numiti in cadrul Forumului National ONG
avand ca mandat reprezentarea intereselor organizatiilor neguvernamentale in procesul de
elaborare, respectiv, de evaluare, a politicii publice privind ONG in Romania.
Componenta propusa pentru acest grup se bazeaza pe clasificarea internationala a
organizatiilor neguvernamentale (ICNPO), in ideea ca pentru fiecare domeniu de actiune
(servicii sociale, protectia mediului, cultura, etc), forumul sa numeasca reprezentantul unei
organizatii reprezentative (organizatie-fanion).
Metodologia acestor nominalizari urmeaza sa fie definitivata in cadrul forumului.
Atributiile grupului sunt legate de:
- elaborarea textului pentru documentul de pozitie (in cadrul comitetului mixt: guvern –
ONG)
- elaborarea textului pentru codurile de conduita (in cadrul comitetului mixt: guvern –
ONG)
36
- negocierea continutului pentru “Politica Guvernului Romaniei privind ONG” (in cadrul
comitetului mixt: guvern – ONG)
- amendarea textului pentru Raportul anual de evaluare a politicii publice privind ONG
5.2. Comitetul mixt: guvern – ONG
Este un grup de lucru format din reprezentanti ai guvernului si ai grupului de lucru ONG
pentru relatia guvern-ONG. Grupul functioneaza ca o structura informala.
Reprezentantii guvernului sunt desemnati din partea unor ministere, agentii nationale sau
structuri specializate ale guvernului pentru gestionarea relatiei cu ONG.
Atributiile comitetului sunt legate de:
- elaborarea textului pentru documentul de pozitie
- elaborarea textului pentru codurile de conduita
- negocierea continutului pentru “Politica Guvernului Romaniei privind ONG”
37
Bibliografie
• Anheier Helmut and Salamon Lester, The Emerging Sector, an Overview,
(Baltimore: The Johns Hopkins Institute for Policy Studies, 1994).
• Bullain Nilda şi Toftisova Radost, “O analiză comparativă a Politicilor şi Practicilor
europene în cooperarea dintre Guvern şi Organizaţii Neguvernamentale”, articol
apărut în The International Journal of Not-for-Profit Law, Nr. 4, Volumul 7,
Septembrie 2005, o publicaţie trimestrială a International Center for Not-for-Profit
Law.
• Compact on Relations between Government and the Voluntary and Community
Sector in England,
http://www.homeoffice.gov.uk/docs4/COMPACTcommandpaper.pdf (1998).
• Daimar Liiv, Guidelines for the Preparation of Compacts, IJNL, Volum 3, Issue 4,
Iunie 2001 <http://www.icnl.org/journal/vol3iss4/Guidelinesforcompactsprint.htm>.
• Danish Charter for interaction between Volunteer Denmark / Associations Denmark
and the public sector, Decembrie 2001
<http://www.frivillighed.dk/filecache/2716/1079696504/charter_for_interaction_between
_volunteer_denmark.doc.doc>.
• Das Gupta Monica, Grandvoinnet Helene, Romani Mattia, Fostering community-
driven development: what role for the state? World Bank Policy Research Working
Paper 2969, January 2003
• Decision of Estonian Parliament Approval of Estonian Civil Society Development
Concept, 2002, http://www.ngo.ee/orb.aw/class=file/action=preview/id=3356/EKAK-
eng.pdf .
• EU Commission’s White Paper on European Governance, Brussels, 2001
<http://europa.eu.int/eur-lex/en/com/cnc/2001/com2001_0428en01.pdf>.
38
• Forumul Regional al ONG, Declaratia “Parteneriatul dintre guverne, societatea
civila, si organizatiile internationale in consolidarea democratiei”, Bucuresti,14-15
nov, 2003
• International Center for Not-for-Profit Law (ICNL), Comparative Assessment of
NGO/Government Partnership in Romania, 2000,
• Liseţchi Mihai si Olteanu Ion, Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998:
“Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat”
• Lisetchi Mihai, Carte alba la Forumul National ONG 1999: ”Parteneriatul
administratie publica - organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la
politici publice”
• Olteanu Ion, Stadiul actual al parteneriatului administraţie - ONG, Oficiul pentru
Relaţia Guvern - ONG, Guvernul Romaniei, aprilie 1998
• Olteanu Ion, Raport in cadrul Forumului Naţional ONG, 2002 la tema: „Parteneriatul
dintre organizaţii neguvernamentale şi administraţia publică”
• Pactul de Stabilitate, Întalnirea Mesei de Lucru 1, Declaraţia privind parteneriatul
ONG-uri - guverne în Sud - Estul Europei, Bucuresti, 27 octombrie 2000
• Parliamentary Office of Mihai Gheorghiu, NGOs and Public Administration
/Romanian Legislation, (International Center for Not-for-Profit Law, 1999)
• Salamon Lester, Partners in Public Service: Government Non-Profit Relations in the
Modern Welfare State, (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1995).
39
ANEXE
Anexa 1
Logica proiectului
Comitet mixt
Guvern –ONG
Grup de lucru ONG pt. Rel. Guv.-ONG
Grup de lucru al Guvern. pt. rel. Guv.-ONG
Imple-mentare
Forum Naț ONG
Guvern
Instrum.
de
politicapublica
priv. rel. dintreGuvern
si ONG (proiecte)
Polit.Guv. priv.rel. cu
ONG
Instrum. de
politicapublica
Evaluare
