17
PLAN SEMINAR 1
Tema: Dreptul civil în sistemul național de drept
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, dreptul civil
(definiţie, obiect, conţinut, principii, izvoare fundamentale, aplicare
generală) raporturile juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale,
aplicarea legii civile în timp şi spaţiu (principiul neretroactivităţii legii civile
noi, principiul aplicării imediate a legii civile noi, principiul teritorialităţii),
aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului,
aplicarea prioritară a Dreptului Uniunii Europene, interpretarea normelor de
drept civil (scop, necesitate), clasificarea metodelor de interpretare (oficială,
neoficială, literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorico-
telologică, logică).
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- întocmirea referatului cu tema „Aplicarea prioritară a tratatelor
internaţionale privind drepturile omului”.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza
rezumatului cursului.
18
1. Noţiuni introductive
1.1. Precizări terminologice
1.1.1. Norma juridică
Norma juridică este regula de conduită generală, obligatorie şi
impersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind asigurată
la nevoi prin forţa coercitivă a statului.
Norma juridică are următoarea structură:
- Ipoteza - prevede condiţiile de aplicare a normei juridice;
- Dispoziţia - prevede conduita care trebuie urmată de către subiectul
de drept;
- Sancţiunea - prevede consecinţa nerespectării dispoziţiei normei
juridice.
1.1.2. Instituţia juridică
Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o
anumită grupă de relaţii sociale, organizate în jurul unei idei centrale şi
generează o categorie aparte de raporturi juridice.
1.1.3. Ramura de drept
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice şi instituții
juridice legate organic între ele.
1.1.4. Dreptul juridic
Dreptul juridic este acea ramură care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
1.1.5. Raporturile juridice patrimoniale
Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi al căror conţinut
poate fi evaluat în bani.
1.1.6. Raporturile juridice nepatrimoniale
Raporturile juridice nepatrimoniale sunt acele raporturi al căror
conţinut nu poate fi evaluat în bani şi sunt strâns legate de personalitatea
umană.
1.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt:
- Principiul proprietății;
19
- Principiul egalităţii în faţa legii civile;
- Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale;
- Principiul garantării drepturilor subiective civile;
- Principiul ocrotirii bunei-credinţe.
2. Izvoarele dreptului civil
Constituie izvoare ale dreptului civil: legea, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.
În cazurile prevăzute de lege se aplică uzanţele iar în lipsa acestora
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare şi, când nu există
asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
Prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în
măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt
recunoscute ca izvoare de drept.
3. Obiectul şi conţinutul Codului civil
Codul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
4. Aplicarea generală a Codului civil
Codul civil se aplică raporturilor dintre profesionişti cât şi raporturilor
dintre aceștia şi orice subiecte de drept civil.
Profesioniştii sunt toţi cei care exploatează o întreprindere.
Constituie exploatarea unei întreprinderi, exercitarea unei activităţi
organizate privind producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
5. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
Dispoziţiile Codului civil privind drepturile şi libertăţile persoanelor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Constituţia, Declaraţia
Universală a drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România
este parte.
Dacă există neconcordanţe între tratatele privind drepturile omului şi
Codul civil, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în
care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile.
6. Aplicarea prioritară a Dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de Codul civil, normele Dreptului Uniunii
Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea dau statutul
20
părţilor. Interpretarea uniformă a dreptului comunitar în fiecare stat membru
este obligatorie.
7. Aplicarea legii civile
Legea trebuie aplicată corect. Aplicarea legi poate fi privită sub trei
aspecte: aplicarea legi civile în timp, aplicarea legii civile spaţiu şi aplicarea
legii civile asupra persoanelor.
7.1. Aplicarea în timp a legii civile
Legea civilă este aplicabilă atâta timp cât ea este în vigoare. Aceasta
nu are putere retroactivă. Intervalul de timp cât este în vigoare, fiind
delimitat de momentul intrării în vigoare a legii civile şi data ieşirii din
vigoare.
Legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
În privinţa calcului celor trei zile trebuie reţinut:
- data publicării nu intră în calcul;
- legea produce efecte după împlinirea orei 24 a celei de-a treia zi.
De la data intrării în vigoare legea devine obligatorie şi nimeni nu
poate invoca necunoaşterea ei în propria apărare (nemo censetur ignorare
legem).
Din momentul intrării în vigoare se instituie o prezumţie
absolută irefragrabilă de cunoaştere a legii. Momentul final al legii este
momentul ieşirii din vigoare: abrogare, ajungere la termen ori urmare a
unei Decizii a Curţii Constituţionale prin care se declară
neconstituţională.
În temeiul principiului neretroactivităţii, legea nouă nu se aplică
situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse înainte de
intrarea în vigoare a legi noi. Soluţionarea conflictului de legi în timp se face
în baza principiilor: neretroactivităţii legii civile noi; aplicării imediate a legi
civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula de drept potrivit
căreia trecutul scapă, în principiu, acțiunii legii noi. Art. 15 din Constituţie
prevede: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile”.
Tot cu titlu de excepţie, legea nouă este aplicabilă şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a
acesteia derivate din: starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, din
filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de
proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de
21
vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a
legii noi (art. 6 Cod civil).
Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi (art. 6
alin. 5 Cod civil), dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi
faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa
în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în
vigoare. De la principiul aplicării imediate a legi civile noi există
excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii civile vechi, care înseamnă
aplicarea legii vechi după intrarea în vigoare a legii noi. Această
excepţie este justificată de necesitatea ca anumite situaţii jur idice să
rămână guvernate de legea sub imperiul căreia a început să se
constituie, să se modifice ori să se stingă, şi, de principiu, trebuie
consacrată expres de legea nouă. D exemplu prescripţia achizitivă,
situaţiile contractuale în curs etc.
7.2. Aplicarea legii civile în spaţiu (teritorialitatea)
Aplicarea legii civile în spaţiu nu ridică probleme deosebite.
Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale
se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.
Actele normative adoptate în condiţiile legii de autorităţile şi
instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de
competenţă teritorială.
7.3. Extrateritorialitatea legii civile
În cazul raporturilor juridice cu elemente de extraneitate,
determinarea legii civile aplicabile se face ţinând seama de normele de drept
internaţional privat.
8. Interpretarea normelor de drept civil
Interpretarea normei de drept civil este o etapă a principiului de
aplicare a legii. Interpretarea legii de către instanţa de judecată se face numai
în scopul aplicării ei în situaţia dedusă judecăţii. Necesitatea interpretării este
determinată de următorii factori;
a) generalitatea normei;
b) specificitatea limbajului juridic;
c) dinamica finalităţilor dreptului;
d) contradicţiile interne ale sistemului juridic, generate de inflaţia
legislativă;
e) lacunele legii civile.
22
8.1. Clasificarea metodelor de interpretare
CRITERIU FORMA INTERPRETĂRII
1. Forţa interpretării - oficială
- neoficială
2. Rezultatul interpretării
- literală
- extensivă
- restrictivă
3. Metoda de interpretare
- gramaticală
- sistematică
- istorico-teologică
- logică
8.1.1. Interpretarea oficială şi neoficială
Interpretarea oficială este făcută de cel care a adoptat legea şi de cei
care aplică legea, având forţă obligatorie.
Interpretarea oficială este autentică când provine de la organul emitent
al normei, judiciară când este făcută de instanţele judecătorești sau organele
de jurisdicţie şi administrativă când se face de un organ al administrației.
Interpretarea neoficială este realizată de doctrină, avocaţi în faţa
instanţei şi nu are forţă juridică obligatorie.
8.1.2. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă
Interpretarea literară priveşte sensul, întinderea rezultate din simpla
citire a textului normei.
Interpretarea extensivă atribuie textului normei un conţinut sporit în
report cu cel rezultat din simpla lui lectură. Altfel spus textul este extins şi
asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în litera lui. Acest tip de
interpretare se realizează prin folosirea analogiei ori a argumentului a
fortiori.
Interpretarea restrictivă asigură textului un conţinut mai restrâns decât
cel rezultat din simpla lui lectură.
8.1.3. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică
Interpretarea gramaticală stabileşte sensul normei juridice prin analiza
sintactică şi morfologică şi prin analiza de vocabular.
Interpretarea sistematică urmăreşte stabilirea înţelesului normei
juridice prin determinarea locului acesteia în sistemul ramurii de drept.
8.1.4. Interpretarea istorico-teleologică
Metoda istorică stabileşte sensul normei în funcţie de geneza acesteia
23
(voinţa legiuitorului).
Metoda teleologică stabilește scopul legii, raţiunea ei (spiritul legii).
8.1.5. Interpretarea logică
Interpretarea logică constă în folosirea unor procedee ale logicii
formale generale (silogismele, procedee de demonstraţie) pentru stabilirea
înţelesului normei juridice. Această interpretare foloseşte predominant
următoarele argumente:
Argumentul per a contrario se întemeiază pe legea terţului exclus
(tertium non datur) din logica formală, potrivit căreia, în cazul noţiunilor
contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una dintre acestea poate fi
adevărată, cealaltă fiind falsă - (cine susţine o teză neagă teza contrară). De
exemplu, art. 11 alin. 2 Cod civil prevede „nu se poate deroga prin convenţii
sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri în consecinţă se poate deroga de la celelalte”.
Argumentul a contrario. De exemplu, dacă interpretăm dispoziţia
„intrarea câinilor interzisă” aplicând argumentul a contrario, eu care mă
plimb cu un urs pot intra cu acesta. Având în vedere scopul normei, o
interpretare ratio legis conducând la ideea că „dacă este interzisă intrarea cu
câinii, cu atât mai mult este interzisă intrarea cu urşi”.
Argumentul a fortiori (cu atât mai mult). Daca dreptul de
proprietate care este cel mai important drept real poate fi dobândit prin
uzucapiune, cu atât mai mult poate fi dobândit un dezmembrământ al acestui
drept (usus, fructus).
Argumentul a majori ad minus – cine poate mai mult poate şi mai
puţin.
Argumentul ad absurdum (reducerea la absurd). Cu ajutorul
acestuia se poate demonstra că o anumită soluţie propusă prin interpretare
este singura posibilă, deoarece orice altă soluţie ar duce la consecinţe
absurde, inadmisibile.
Argumentul de analogie se bazează pe ideea că unde există aceleaşi
raţiuni trebuie aplicate aceleaşi norme juridice şi trebuie dată aceiaşi soluţie.
Acest argument constă în faptul că aceiaşi cauză trebuie să producă acelaşi
efect.
9. Decizii de speţă
Cererea de sesizare a curţii Constituţionale cu privire la aspecte
privind aplicarea legii în timp este inadmisibilă, întrucât este de competenţa
acesteia (Cas., dec. nr. 64/2010).
În virtutea principiului tempus regit actum şi art. 6 alin. 3 Cod civil.
24
legea aplicabilă contractului este aceea aflată în vigoare la data încheierii lui
(C.A. Timișoara, dec. nr. 532/2012).
Interpretarea judiciară se face în funcţie de ierarhia actelor juridice.
Astfel, dacă o normă juridică cuprinsă într-o lege sau hotărâre de guvern
contravine unei norme juridice constituţionale instanţa este datoare să facă
aplicarea efectivă a normei constituţionale (Trib. Dolj, dec. nr. 788/2004).
Noţiunea de comerciant. Codul civil a înlocuit noţiunea de comerciant
cu cea de profesionist – categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale (C.A. Brașov dec. nr. 20/2013).
Modificarea de către instanţă a calificării cererii. Calificarea juridică a
acţiunilor formulate în justiţie se face de către judecătorul cauzei după reguli
prevăzute de dreptul intern (Cas. dec. nr. 3419/2010).
Interpretarea O.G.U. nr. 40/1999. Din interpretarea sistematica a
prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 rezultă că obligația proprietarului care a dobândit
imobilul naționalizat de a asigura folosinţa spațiului chiriașului subzistă pentru o
perioadă de cinci ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, respectiv
până la 8 aprilie 2004 (prorogare legală). Dacă părțile au încheiat în acest interval
de timp un contract de închiriere, în durata locațiunii va fi potrivit înțelegerii lor,
în baza libertății contractuale. această interpretare este în concordanță cu
prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția și Jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului (C.A. București, dec. nr. 1402/2007).
Reînoirea contractelor de închiriere operează doar în cadrul
termenului prevăzut O.U.G. nr. 40/1999, de 5 ani de la data intrării in
vigoare a Ordonanței, iar după expirarea acestui termen proprietarul care a
redobândit proprietatea imobilului poate cere în justiție evacuarea chiriașului
pentru lipsa titlului său locativ ( C.A. București, dec. nr. 1429/2007).
Competența instanțelor judecătorești de a analiza conformitatea
legislației naționale cu legislația comunitară. Sarcina aplicării cu prioritate a
reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislației
naționale revine instanței de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, și
nu de constituționalitate (D.C.C. nr. 137/februarie 2010).
Efectele hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Comunității
Europene. Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este
consacrat de art. 148 alin. 2 din Constituție, iar garantarea aducerii la
25
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și
din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. 4 al aceluiași
articol, Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității
judecătorești (D.C.C. nr. 1039/5.12.2012).
Prioritatea aplicării dreptului comunitar. Tratatul C.E.E. a instituit o
ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre in
momentul intrării în vigoare a tratatului și care se impune instanțelor
acestora (C.J.C.E., C6/1964).
Aplicabilitatea directă a dispozițiilor Tratatului U.E. Aplicabilitatea
directă a dreptului comunitar presupune ca normele de drept comunitar trebuie
să-și producă totalitatea efectelor de o manieră uniformă în toate statele
membre, începând de la intrarea lor în vigoare și pe tot timpul existenței lor. În
temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului se
aplică cu prioritate, datorită faptului că aceste dispoziții fac parte integrantă,
cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă în fiecare stat
membru (C.J.C.E., C-106/77, 9 martie 1978).
Contracte. Aplicarea legii în timp. În virtutea principiului tempus regit
actum, legea aplicabilă contractului este cea aflată în vigoare la data
încheierii lui (C.A. Timișoara, dec. nr. 532/2013).
Principiul aplicării imediate a legii civile noi. Legea civilă dispune numai
pentru viitor. Art. 15 alin. 2 din Constituția României, consacră teza unanim
acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât
legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic, și invers, legea legea
veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se
recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi (C.S.J., dec. nr. 2810/2003).
Principiul error communis facit ius. Condiții. Pentru ca o aparență să
fie creatoare de drept, se cer a fi intrunite mai multe condiții, cumulativ: să
existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună
credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să
fie cu titlu oneros. Cât privește prima condiție, există eroare atunci când
situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept. O persoană este în
aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era
real. Aparența înșelătoare trebuie să fie numai una comună, adică împărtășită
public, ci una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nicio
prudență umană nu ar permite apărarea (Cas., dec. nr. 6587/2009).
26
Buna-credință a cumpărătorilor. Efecte. Întregul edificiu al
obligațiilor civile și al exercițiului drepturilor civile este fundamentat pe un
postulat al bunei-credințe, care, dacă nu ar exista, înseși relațiile sociale ar fi
zdruncinate (C.A. Timișoara, dec. nr. 2571/2001).
Dreptul la libera circulație. Conflict între norma internă și norma
comunitară. Refuzul a priori al judecătorului național de a aplica dreptul
intern. Este esențial nelegal refuzul a priori al judecătorului național de a
aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenței dreptului comunitar,
fără să cerceteze, și să identifice eventualele ipoteze de conflict între dreptul
comunitar și dreptul intern, aplicând fie norma internă aflată în conformitate
cu dreptul comunitar, fie, așa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în
mod imediat, direct, integrat automat sau transpus în sistemul național de
drept (Cas., dec. nr. 2253/2008).
Interpretarea judiciară în funcție de ierarhia actelor normative.
Sistemul de drept al unui stat nu este o sumă aritmetică a normelor juridice
existente, ci este un ansamblu organizat, structurat într-un sistem, după
anumite reguli și principii, urmărind o anumită finalitate. În ierarhizarea
izvoarelor de drept, Constituția ocupă locul suprem. În activitatea de aplicare
a legii de către instanța judecătorească, interpretarea și aplicarea trebuie să
fie sistemice, anume să se facă prin verificarea corespondenței normelor
juridice în raport cu ierarhia lor (C.A. București, dec. nr. 612/2004).
10. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Dreptul civil reglementează raporturi:
a. patrimoniale;
b. nepatrimoniale;
c. patrimoniale și nepatrimoniale.
2) Izvoarele dreptului civil sunt:
a. legea și doctrina;
b. uzanțele și cultura;
c. legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
3) Prin uzanțe se înțelege:
a. obiceiul;
b. doctrina;
c. cutuma și uzurile.
4) Profesioniștii sunt toți cei care:
27
a. exploatează o întreprindere;
b. dovedesc profesionalism;
c. sunt competenți.
5) Legea civilă este aplicabilă cât timp este:
a. abrogată;
b. în vigoare;
c. neconstituțională.
6) Este principiu fundamental al dreptului civil:
a. principiul proprietății;
b. principiul prezumției de nevinovăție;
c. principiul egalității de șanse.
7) Profesioniștii sunt toți cei care:
a. sunt competenți profesional;
b. exploatează o întreprindere;
c. sunt subiecte de drept civil.
80 Din momentul intrării în vigoare a legii se instituie o prezumție:
a. judiciară;
b. de legalitate;
c. de cunoaștere a legii.
9) După criteriul forței interpretării, aceasta este:
a. literală;
b. neoficială;
c. sistematică.
10) Expresia cu atât mai mult privește argumentul:
a. a fortiori;
b. ad absurdum;
c. de analogie.
Răspunsuri
1 – c
2 – c
3 – c
4 – a
5 – b
6 – a
7 – b
8 - c
9 – b
10 – a
28
11. Temă
Întocmiți un referat cu titlul „Aplicarea prioritară a tratatelor
internaționale privind drepturile omului” având ca surse bibliografice: Șt.
Deaconu, Corelația dintre reglementările internaționale și cele interne în
materia drepturilor omului, în lucrarea Drept și relații internaționale, Ed.
V.I.S. Print, București, 2002, p. 784-800; I. Deleanu, Obligativitatea
hotărârilor Curții Europene a Drepturilor omului și ale Curții de Justiție a
comunităților Europene, în Revista Dreptul, nr. 2/2007, p. 28-43.
29
PLAN SEMINAR 2
Tema: Raportul juridic civil
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- definția raportului juridic civil, caractere, izvoare (evenimente și
acțiuni omenești), structura (părțile, conținutul,obiectul), subiectele de drept
civil, dreptul subiectiv civil (definiție, clasificare, exercitare), obligația civilă
(definiție, condiții, izvoare, elemente constitutive, clasificare), bunurile –
obiect derivat al raportului juridic civil (noțiune, clasificare), universalitatea
de fapt.
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- prezentarea referatului cu tema „Aplicarea prioritară a tratatelor
internaţionale privind drepturile omului”.
Temă: de întocmit materialul „Clasificarea bunurilor în dreptul civil”.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza
rezumatului cursului.
30
1. Noțiunea și caracterele raportului juridic civil
1.1. Noțiune
Raportul juridic civil este relația socială cu conținut patrimonial sau
personal nepatrimonial stabilită între părți juridicește egale și reglementată
printr-o normă juridică civilă.
1.2. Caractere
Raportul juridic civil are character social, volițional și se
caracterizează prin poziția de egalitate juridică a parților.
- caracter social – este o relație intre oameni;
- caracter voluțional – este consecința manifestării de voință;
- caracterul privind voința de egalitate juridică a părților (niciuna
dintre părți nu se subordonează față de cealaltă).
2. Izvoarele raporturilor juridice civile
Raporturile juridice civile își au izvorul în fapte și acte juridice.
Faptele juridice se clasifică în evenimente (fapte naturale) și acțiuni
omenești.
Actul juridic civil este o manifestare de voință a uneia sau mai multor
persoane fizice sau juridice, săvârșită în scopul de a crea, modifica sau stinge
raporturi juridice civile (de exemplu, contractul).
Evenimentele (fapte naturale) se produc independent de voința
omului, dar cărora legea le atribuie anumite efecte juridice ( spre exemplu,
nașterea unei persoane semnifică apariția unui nou subiect de drept; moartea
unei persoane determină încetarea calității de subiect de drept a defunctului;
fenomenele naturale constitutive de forță majoră împiedică săvârșirea unor
acțiuni; scurgerea timpului prevăzut de lege are ca effect stingerea dreptului
material la acțiunea în justiție.
Acțiunile omenești sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sa
juridice, licite sau ilicite, săvârșind cu sau fără intenție. Acestea formează
marea categorie a actelor juridice.
3. Structura raportului juridic civil
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt:
a) subiectele sau părțile raportului juridic civil;
b) conținutul raportului juridic civil (alcătuit din drepturile și
obligațiile părților);
c) obiectul raportului juridic civil (conduita pe care părțile trebuie să o
urmeze – acțiuni sau inacțiuni).
31
3.1. Subiectele (părțile) raportului juridic civil
Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și juridice.
Raportul juridic civil are cel puțin două subiecte și anume: un subiect
active (creditorul) – persoana care dobândește drepturi, și un subiect pasiv
(debitorul) – persoana ce își asumă obligații corespunzătoare.
Este posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între mai multe
persoane.
3.1.1. Capacitatea civilă
Capacitatea civilă reprezintă calitatea de a fi subiect de drept civil și
are două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei fizice sau juridice
de a avea drepturi și obligații.
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea de a
încheia singură acte juridice civile.
3.2. Conținutul raportului juridic civil
Conținutul raportului juridic civil este format din drepturile și
obligațiile corelative ale subiectelor (părților).
3.2.1. Dreptul subiectiv civil
A. Definiție
Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de legea
civilă subiectului active să aibă (în limitele dreptului și moralei) o anumită
conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu
facă ceva) de la subiectul pasiv și în caz de nevoie să ceară concursul forței
coercitive a statului.
B. Recunoașterea, ocrotirea și exercitarea drepturilor subiective civile
Recunoașterea drepturilor subiective civil ear fi iluzorie fără ocrotirea
lor prin normele dreptului civil și alte acte normative.
Un mijloc important de ocrotire a drepturilor subiective îl constituie
acțiunea civilă în justiție, ce poate fi exercitată de titular când dreptul său
este încălcat.
C. Clasificarea drepturilor subiective civile
DUPĂ CRITERIUL CLASIFICARE-DREPTURI
Opozabilității - absolute – opozabile erga omnes
- relative – subiecte determinate
Conținutului - patrimoniale – conținut economic, evaluabil în
32
bani
- personal nepatrimoniale – neevaluabile în bani
Raportului dintre ele - principale – au o existență de sine stătătoare,
independentă
- accesorii – a căror exitență depinde de existența
dreptului garantat (gaj, ipotecă)
Modalităților care
afectează existența și
exercitarea
- pure și simple – nu sunt afectate de modalități
- afectate de modalități (termen, condiție)
- eventuale (viitoare) – dreptul la o succesiune
viitoare
D. Exercitarea drepturilor civile. Abuzul de drept
Potrivit art. 15 Cod civil, „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul
de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil,
contrar bunei-credințe”.
Pentru exercitarea dreptului subiectiv civil trebuie respectate
cumulative următoarele condiții: respectarea legii și moralei; limitele externe
de ordin material (de exemplu, proprietarul unui teren nu poate să
construiască dincolo de hotar sau creditorul nu poate pretinde debitorului său
mai mult decât datorează); buna-credință.
3.2.2. Obligația civilă
A. Definiție
Obligația civilă este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul
este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată (art. 1164 Cod civil).
B. Condițiile prestației
Pentru a fi obiect al obligațiilor civile, prestația, idiferent că este
pozitivă sau negativă, trebuie să îndeplinească anumite cerințe sau condiții și
anume: să aiba natură juridică; să fie destinată creditorului ori persoanei
desemnate de creditor; să fie posibilă; să fie determinată sau cel puțin
determinabilă și să fie licită și morală.
C. Izvoarele obligațiilor
Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri,
imbogățirea fără justă cauză, plată nedatorată, faptă ilicită, precum și alte
acte sau fapte de care se leagă nașterea unei obligații.
33
D. Elementele constitutive ale obligației civile
ELEMENTELE
OBLIGAȚIEI
a) Subiectul - subiectul pasiv ( debitorul).
b) Conținutul
- poate consta într-o acțiune pozitivă (a das au a
face ceva); de exemplu, plata unei sume,
restituirea unui lucru, executarea unei lucrări)
sau într-o acțiune negativă (de a nu face ceva).
c) Relația juridică - legătura de drept, între dreptul subiectiv și
obligația corelativă.
d) Constrângerea
juridică
- creditorul poate să ceară concursul puterii
publice pentru respectarea dreptului său.
E. Clasificarea obligațiilor
CRITERIU CLASIFICARE-TRĂSĂTURI
a) Obiectul
Obligația de a da, privește îndatorirea juridică de a
constitui sau de a transmite drepturi reale cu privire
la un bun.
Această obligație constă într-o prestație pozitivă.
În această materie a da nu înseamnă a preda.
Obligația de a face, este îndatorirea juridică ce constă
într-o prestație pozitivă, alta decât constituirea (de
exemplu, de a executa o lucrare ori de a presta un
serviciu, de a preda lucrul vândut, donat sau de a
presta întreținerea în temeiul contractului de
întreținere).
Obligația de a nu face, are ca obiect o prestație
negativă, debitorul fiind ținut să se abțină de la o
acțiune la alta.
Când obligația este corelativă unui drept absolut, ea
constă în îndatorirea generală și negativă de a nu
aduce atingere dreptului respectiv (de exemplu,
dreptul de proprietate); când obligația de a nu face
este corelativă unui drept relativ, constă în abținerea
de a face ceva ce debitorul ar fi putut face în lipsa
asumării obligației respective.
Obligația pozitivă, constă într-o acțiune a debitorului
(de a da și a face).
34
Obligația negativă, constă într-o inacțiune.
Obligația rezultat, are ca obiect un rezultat
determinat (obligația cărăușului de a transporta lucrul
încredințat în acest scop la destinație).
Obligația de diligență (de mijloace) constă în
îndatorirea debitorului de a tinde către atingerea unui
scop, depunând în acest sens toate diligențele impuse
de obținerea rezultatului, fără a se pretinde și ca el să
atingă rezultatul (de exemplu, pregătirea unui elev în
vederea unui examen, tratarea unui bolnav).
b) Opozabilitatea
Obligația civilă obișnuită, este opozabilă numai înre
părți și revine debitorului (de exemplu, dreptul de
creanță).
Obligația opozabilă terților, este strâns legată de un
bun. De exemplu, o persoană cumpără un apartament
închiriat. Cumpărătorul trebuie să respecte contractul
de locațiune, deși este un terț față de acest contract.
Cu alte cuvinte este ținut la îndeplinirea unei obligații
anterioare, creată fără participarea sa.
Obligația reală, revine potrivit legii, proprietarului
unui bun din patrimonial național (de a-l conserva).
Alte exemple: obligația de a cultiva un teren,
obligația de grănițuire.
c) Sancțiunea
Obligația perfectă, este cea a cărei executare se poate
face și prin forța publică a statului.
Obligația imperfectă, a cărei executare nu poate fi
obținută pe cale silită. această obligație este denumită
și naturală. De exemplu, cel care a executat de bună-
voie obligația după ce dreptul la acțiune s-a prescris,
nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar
dacă la data execuției nu știa că termenul prescripției
era împlinit (art. 2506 alin. 2 Cod civil).
3.3. Obiectul raportului juridic civil
3.3.1. Definiție
Obiectul raportului juridic civil îl formează conduita părților, acțiunile
și inacțiunile premise sau impuse lor.
35
Când acțiunile sau abstențiunile părților se referă la lucruri exterioare
raportului juridic acestea pot fi appreciate ca obiect derivat.
3.3.2. Bunurile – obiect derivat al raportului juridic civil
A. Noțiune
Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial. (art. 535 Cod civil)
Din analiza acestei definiții legale, rezultă corelația dintre bunuri și
patrimoniu.
Termenul bun desemnează orice lucru cu privire la care pot exista
drepturi și obligații patrimoniale.
În principiu noțiunea de bun desemnează nu doar bunuri corporale, ci
un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane, cu valoare de active
patrimoniale. Astfel CEDO a calificat drept bunuri necorporale:
- clientela unei persoane cu o profesie liberă sau a unei societăți
comerciale;
- părțile sociale pe care o persoană le deține la o societate comercială;
- drepturile asupra unei succesiuni deschise;
- o garanție reală (gaj, ipotecă).
B. Clasificarea bunurilor
CRITERIU CLASIFICARE-TRĂSĂTURI
a)
Regimul
circulației
juridice
Bunuri aflate în circuitul civil, sunt cele care pot face
obiectul actelor juridice civile. Sunt supuse unui regim
restrictive (armele, substanțe explosive, toxice etc.)
Bunuri scoase din circuitul civil, (prin lege). Aceste
bunuri nu pot face obiectul unor acte juridice civile.
b) Natura
bunului
Bunuri imobile. Sunt imobile terenurile, izvoarele și
cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini,
construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu
caracter permanent, platformele și alte instalații de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat în acestea cu caracter
permanent.
Caracterul imobiliar este o stare de fapt pe care dreptul
o constată.
Pentru ca o clădire să fie considerată imobil, trebuie să
fie încorporată pământului, așa încât ea să nu poată fi
strămutată fără a-și pierde ființa (de exemplu, o barcă
36
provizorie, un chioșc în care se vând ziare nu sunt
imobile).
Bunuri mobile, sunt cele pe care legea nu le consideră
imobile.
Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice și
energia.
c) Modul de
determinare
Bunuri certe, individual determinate (res certa)
Exemplu: cazul oricărui unicat, o anumită pictură sau
sculptură.
Bunuri generice, prezintă însușiri specifice speciei din
care fac parte (de exemplu, banii, cerealele,
combustibilul, produse fabricate în serie).
d) Posibilitatea
de înlocuire
Bunuri fungibile, fiind determinate prin caractere
generice, sunt susceptibile de înlocuire în executarea
unei obligații (de exemplu, banii etc).
Bunuri nefungibile, care, fiind determinate prin
caractere individuale, nu sunt susceptibile de înlocuire
în executarea unei obligații (de exemplu, o anumită
pictură).
e) Producerea
fructelor
Bunuri frugifere, sunt susceptibile de a produce fructe
(naturale, industriale sau civile) periodic, fără
consumarea substanței sale. Prin fructe înțelegem alte
bunuri sau produse.
Bunuri nefrugifere, care nu sunt susceptibile de a
produce fructe.
f)
Folosirea
lor implică
consumarea
Bunuri consumabile, a căror folosință presupune
distrugerea sau înstrăinarea lor la prima întrebuințare
(de exemplu, alimentele, banii, combustibilul)
Bunuri neconsumabile, care pot face obiectul unor acte
de folosință repetate, fără a-și pierde ființa (de
exemplu, pământul, clădirile, utilajele).
g) Divizării
Bunuri divizibile sunt cele care pot fi împărțite în
natură fără a li se schimba destinația (de exemplu,
cantitatea de 100 l vin, un cupon de stofă).
Bunuri indivizibile, care nu pot fi împărțite în mai
multe părți fără schimbarea destinației (de exemplu, o
haină, un calculator, un animal viu).
h) Perceperea
prin simțuri
Bunuri corporale, care au o existență materială.
Bunuri necorporale, care nu au o existență materială
(de exemplu, dreptul de autor, titlurile de valoare).
37
i) Raport de
dependentă
Bunuri accesorii, sunt destinate folosirii economice a
altui bun.
Bunuri principale, care au o existență de sine stătătoare.
j)
Urmărirea
și
executarea
silită
Bunuri sesizabile, care pot fi supuse urmăririi și
executării silite.
Bunuri insesizabile, care nu pot fi urmărite silit pentru
plata datoriei.
Universalitatea de fapt este ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași
persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege.
Comentariu. Cuvântul clădire pe care îl utilizează legea trebuie
înțeles într-un sens mai larg, incluzându-se orice construcție care este făcută
pe suprafața solului (de exemplu, case de locuit, magazine etc.), fie în
interiorul solului (de exemplu, conductele de apă, de gaze, cablurile electrice
și telefonice etc.). Caracterul imobiliar este dobândit indifferent de persoana
care a făcut contrucția și fără a ține seama dacă edificiul are un character
perpetuu. Astfel construcțiile făcute în vederea unei expoziții, deși după un
anumit timp vor fi ridicate ori distruse, continuă a păstra caracterul imobiliar
cât timp sunt legate de sol. În schimb, construcțiile volante (de exemplu,
lucrările dintr-un târg, chioșchiurile pentru presă, etc.) neavând decât o
legătură provizorie cu solul, trebuie privită ca fiind bunuri mobile.
În ceea ce privește ușile, ferestrele și obloanele unei clădiri, se consideră
a fi bunuri imobile, întrucât imobilul nu ar putea exista fără asemenea accesorii.
Clădirile, cu tot ce ține de ele, sunt imobile prin natura lor.
Serele fixate de sol prin dale de beton, care asigură imobilitatea lor și
sunt asimilate fundațiilor, constituie bunuri imobile.
Tavanele false sunt bunuri imobile prin natural lor.
Pompele de benzină care sunt legate de sol, cisternele construite în
subsol sunt bunuri imobile prin natură.
Recoltele prinse de rădăcini sunt imobile prin încorporație.
Caracterul imobiliar nu este recunoscut plantelor puse în vase, deși
sunt fixate de sol, întrucât în acest caz pământul a pierdut el însuși calitatea
de bun imobil.
De asemenea în cazul răsadurilor, care în mod provizoriu au fost
introduce în sol, fiind destinate transplantării în acel loc, nu sunt bunuri
imobile întrucât nu au așezare fixă și stabilă.
Sunt imobile prin destinație: mobilierul de valoare încorporat unui
imobil, aplicele, cuierele, instalațiile complete de baie.
4. Decizii de speță
Noțiunea de bun în jurisprudența CEDO
38
1) Noțiunea de bunuri, din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o
semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea
unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și intereese pot fi considerate
drepturi de proprietate, deci bunuri potrivit acestei dispoziții (CEDO, hot.
din 23.02.1995).
2) Acțiunile deținute de acționarii societăților comerciale pe acțiuni,
din moment ce au valoare economică, constituie un bun în acepțiunea art. 1
din Protocolul nr. 1 (CEDO, hot. din 12.09.1982).
3) O creanță nu poate constitui un bun în semsul art. 1 din Protocolul
nr.1 decât dacă este exigibilă (CEDO, hot. din 18.04.2002).
Noțiunea de imobile prin natură
1) Din dispozițiile legii rezultă că sunt imobile prin natura lor fondurile
de pământ și clădirile care fac parte integrantă cu solul, chiar când aceste clădiri
n-au fost făcute de proprietarul terenurilor (Cas. II dec. nr. 162/1911).
2) Obiectele care se unesc sau se încorporează de o manieră durabilă
și obișnuită trebuie a fi asimilate cu bunurile imobile prin natura lor (Cour
d’Appel Mons, 25 octombrie 1994).
3) Caracterul de bun imobil prin natura sa a unui lucru este
independent de voința omului. Natura bunurilor imobile se caracterizeză prin
imobilitatea lor, independentă de posibilitatea de deplasare mai mult sau mai
putin mare sau de mijloacele financiare necesare pentru a proceda la
schimbarea situației de fapt a lucrului (Cour d’Appel Liege, 31.05.1991).
Natura juridică a fondului de comerț
- Un fond de comerț este un bun mobiliar incorporal (Trib. Buzău,
dec. nr. 300/1922)
- Bazinul piscicol și de agreement, trebuie privit ca fond de comerț
(Trib. București, dec. nr. 1101/1997).
- Este mobiliară vânzarea de arbori ce urmează a fi tăiați (Trib. Dolj,
dec. nr. 101/2000).
Bunuri mobile prin anticipație sunt acele bunuri care, prin natural or,
sunt imobile, dar pe care părțile unui raport juridic le privesc ca mobile în
considerația a ceea ce vor devein în viitor, spre exemplu fructele și recoltele
neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcții,
piatra de carieră, pentru toate aceste bunuri, numai dacă sunt înstrăinate cu
anticipație printr-un act juridic. (C.A. București, dec. nr. 112/2005).
Recolte. Natura juridică. Recoltele care se țin de rădăcini, arborii și
fructele de pe arbori sunt imobile prin natural or, atât timp cât sunt prinse prin
39
rădăcini de pământul pe care au crescut, potrivit regulii fructus pendentes pars
fundi esse videntur. Atașarea față de pământul din care plantele sau arborii au
ieșit este o condiție esențială. De aceea, caracterul imobiliar nu va fi recunoscut
plantelor puse în vase, deși sunt fixate în sol, întrucât în acest caz pământul a
pierdut el însuși calitatea de bun imobil. (Cas., dec. nr. 3/2010).
Imobil prin destinație. Condiții. Mobilierul de o valoare și importanță
aparte, incorporate unui imobil prin natura lui, preluat de stat fără titlu
valabil, este un imobil prin destinație. (C.S.J., dec. nr. 304/2002).
5. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Raporturile juridice civile își au izvorul în:
a. acte normative;
b. acte juridice;
c. fapte și acte juridice.
2) Raportul juridic civil are următoarea structură:
a. subiectele și conținutul;
b. părțile și obiectul;
c. subiectele, conținutul și obiectul.
3) Obligația civilă este o legătură:
a. de drept;
b. de fapt;
c. naturală.
4) Obligația de a da privește îndatorirea juridică:
a. de a preda;
b. de a constitui sau de a transmite drepturi reale;
c. de a face.
5) Drepturile absolute:
a. se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane;
b. cuprind categoria drepturilor patrimoniale;
c. au drept obligație corelativă o obligație opozabilă erga omnes.
6) Drepturile reale accesorii:
a. includ dreptul de a pretinde arvuna;
b. presupun, ca drept principal, un drept de creanță;
c. au soarta juridică diferită de cea dreptului principal.
40
7) Obligația perfectă:
a. se mai numește și obligație naturală;
b. se valorifică, în majoritatea cazurilor, pe cale de excepție;
c. oferă posibilitatea creditorului de a recurge la forța coercitivă a
statului pentru a obține executarea ei.
8) Este un bun incorporal:
a. dreptul de proprietate;
b. dreptul de a pretinde arvuna;
c. dreptul la domiciliu.
9) Bunurile sesizabile sunt supuse:
a. executării silite;
b. executării voluntare;
c. debitorului.
10) Banii sunt bunuri:
a. imobile;
b. fungibile;
c. neconsumabile.
Răspunsuri
1 – c
2 – c
3 – a
4 – b
5 – c
6 – b
7 – c
8 - b
9 – a
10 – b
6. Temă
Întocmiți un referat asupra clasificării bunurilor în dreptul civil,
folosind ca surse bibliografice: Codul civil din 2011, art. 535 și urm; O.
Ungureanu, C. Munteanu, Considerații asupra națiunii și definirii bunurilor,
în RRDP nr. 3/2008, p. 228-250.
Întocmiți un referat privind dreptul la libera exprimare după studiul
Hotărârii CEDO din 14 octombrie 2008, în Buletinul CEDO nr. 12/2008
pag. 16 și articolul „Drepturile personalității. Caractere și limite” în RRDP
nr. 6/2011, pag. 133.
Pregătiți o dezbatere cu tema „Corelația dintre dreptul la libertatea de
exprimare și protecía vieții private”, pornind de la studiul Convenției
42
PLAN SEMINAR 3
Tema: Actul juridic civil
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- actul juridic civil (definiție, clasificare); condițiile de fond ale
actului juridic civil (capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un
obiect determinat și licit, o cauză licită și morală); libertatea de a contracta;
buna-credință; consimțământul (definiție, cerințe, viciile de consimțământ
(eroarea, dolul,violența și leziunea); eroarea (definiție, clasificare); dolul
(definiție, structură); violența (definiție, clasificare, structură, cerințe);
leziunea (definiție, inadmisibilitate); obiectul actului juridic civil (definiție,
condiții); obiectul obligației; bunuri viitoare, bunuri care nu sunt în circuitul
civil, bunurile care aparțin altuia; determinarea calității obiectului; cauza
(noțiune, condiții, sancțiune, proba cauzei).
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- întocmirea unui referat privind încheierea actului juridic civil.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza
rezumatului cursului.
43
1. Definiția actului juridic civil
Actul juridic civil este definit ca acordul de voințe dintre două sau
mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic.
2. Clasificarea actelor juridice civile
CRITERIU CLASIFICARE
Numărul
părților
Acte juridice unilaterale – pentru a căror valabilă formare
este necesară manifestarea de voință a unei singure
persoane (de exemplu, testamentul, declarația de
acceptare a succesiunii sau de renunțarea la succesiune,
recunoașterea unui copil din afara căsătoriei etc.).
Acte juridice bilaterale – presupune acordul de voințe
dintre două persoane, în scopul de a constitui, modifica
sau stinge raporturi juridice.
Acte juridice multilaterale – care implică acordul de
voințe a mai mult de două părți (de exemplu, contractul
de societate civilă).
Scopul
urmărit
Acte juridice cu titlu oneros, prin care fiecare parte
urmărește să-și procure un avantaj în schimbul
obligațiilor asumate.
Acte juridice cu titlu gratuit, prin care una dintre părți
urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a
obține în schimb vreun avantaj. Actele cu titlu gratuit se
subdivid în liberalități (donație) când debitorul își
micșoreză patrimoniul și acte dezinteresate fără afectarea
patrimoniului debitorului (comodatul).
Cunoașterea
din momentul
încheierii lor a
existenței și
întinderii
obligațiilor
Acte juridice comutative – în care, la momentul
încheierii lor existența drepturilor și obligațiilor părților
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.
Acte juridice aleatorii – care prin natura lor sau prin
voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa
unui câțtig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce
depinde de un eveniment viitor și incert (de exemplu,
contractele de asigurare, de loterie, pariul etc.).
În contractul aleatoriu nu se pune problema leziunii.
Efectele
produse
Acte juridice constitutive – care dau naștere, între părți,
unor drepturi pentru viitor (de exemplu ipoteca
convențională, instituirea unui drept de uzufruct, gaj sau
44
o garanție reală mobiliară).
Acte juridice translative – sunt acelea care au ca efect
transmiterea unui drept subiectiv din patrimoniul unei
persoane în patrimoniul altei persoane (de exemplu,
contractul de vânzare – cumpărare, cesiunea de creanță,
donația etc.).
Acte juridice declarative – care definitivează între părți
(cu efect retroactiv) drepturi care existau, anterior
încheierii lor (de exemplu, actul confirmativ prin care se
confirmă un act anulabil, urmare renunțării la
promovarea unei acțiuni în justiție).
Importanța
lor
Acte juridice de conservare – care au ca efect prevenirea
pierderii unui drept subiectiv civil (de exemplu
promovarea unei acțiuni în justiție pentru întreruperea
prescripției, înscrierea unei ipoteci, unui privilegiu,
somația, punerea peceților).
Acte juridice de administrare – prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun ori a unui
patrimoniu (de exemplu reparațiile de întreținere,
asigurarea, culegerea fructelor, închiriere).
Acte juridice de dispoziție – au ca rezultat ieșirea unui
drept sau bun din patrimoniu sau grevarea sa cu o sarcină
reală (de exemplu vânzarea, donația, renunțarea la un
drept, constituirea unei ipoteci, garanții reale mobiliare,
sau a dreptului de uzufruct).
Conținutul lor
Acte juridice patrimoniale – care au un conținut
economic (de exemplu, vânzarea, schimbul, locațiunea).
Acte juridice nepatrimoniale – care nu sunt susceptibile
de evaluare în bani (de exemplu, convenția părinților
privind încredințarea copiilor după divorț).
Forma cerută
pentru
valabila
încheiere
Acte juridice consensuale – sunt încheiate valabil prin
simplul consimțământ al părților, indiferent de forma în
care acesta se exprimă.
Acte juridice solemne – sunt incheiate valabil, în forma
autentică notarială (de exemplu, donația, vânzarea
imobiliară, ipoteca, testamentul).
Acte juridice reale – sunt acele pentru a căror valabilă
încheiere, manifestarea de voințe a părților trebuie
însoțită de remiterea bunului la care se referă (de
exemplu, împrumutul de folosință și de consumație,
45
depozitul și gajul, transportul de mărfuri).
Momentul
producerii
efectelor
Acte juridice intre vii (inter vivos) sunt făcute, ca efectele
lor să se producă, în timpul vieții subiectelor de drept
care le încheie.
Acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt
încheiate spre a produce efecte la moarte autorului (de
exemplu testamentul, asigurarea asupra vieții).
Raportul
dintre ele
Acte juridice principale, care au o existență de sine
stătătoare, soarta lor nu depinde de soarta juridică a altui
act juridic.
Acte juridice accesorii, sunt cele a căror soartă juridică
depinde de situația unui act juridic principal (de
exemplu, gajul, ipoteca, arvuna).
Existența
modalităților
Acte juridice pure și simple, sunt cele lipsite de
modalități – termen, condiție, sarcină (de exemplu,
opțiunea succesorală, recunoașterea filiației, căsătoria,
adopția).
Acte juridice afectate de modalități. Sunt cele care
cuprind cel puțin o modalitate (de exemplu, vânzarea cu
clauză de întreținere, donația cu sarcină, asigurarea etc.).
Voința
părților în
stabilirea
conținutului
Acte juridice subiective – sunt acele acte al căror
conținut este determinat prin voința părților.
Acte juridice condiție – sunt acele acte la a căror
incheiere părțile își exprimă voința doar în privința
nașterii actului, conținutul lui fiind determinat de norme
de la care părțile nu pot deroga (de exemplu, căsătoria,
adopția).
Legătura cu
cauza
Acte juridice cauzale, a căror valabilitate se determină
prin analiza cauzei (scopului). Dacă scopul este imoral,
ilicit sau lipsește, însuși actul juridic este lovit de
nulitate.
Acte juridice abstracte (necauzale), a căror valabilitate nu
presupune analiza cauzei [de exemplu, titlurile de
vânzare. În cazul acestora înscrisul constatator
(instrumentum) încorporează creanța ce a luat naștere din
actul juridic (negotium)].
Participarea
părților
Acte juridice strict personale, care pot fi făcute numai
personal (testamentul, căsătoria, recunoașterea unui
copil).
Acte juridice care pot fi încheiate și prin reprezentant.
46
Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate și prin
reprezentare.
Modul de
executare
Acte juridice cu executare dintr-o dată (uno ictu), a căror
executare presupune o singură prestație din partea
debitorului (vânzarea).
Acte juridice cu executare succesivă, sunt acele acte a
căror executare presupune mai multe prestații eșalonate
în timp (închirierea, renta viageră, arendarea).
Denumirea
legală
Acte juridice numite (tipice), care au denumirea stabilită
de lege și o reglementare proprie (contractul de
adeziune).
Acte juridice nenumite (atipice) care nu se bucură de o
denumire și o reglementare proprie (vânzarea cu clauză
de întreținere, prestările de servicii, contractul hotelier).
Reciprocitatea
Acte juridice sinalagmatice, când obligațiile născute sunt
reciproce și interdependente.
Acte juridice unilaterale, când obligațiile nu sunt
reciproce și interdependente, chiar dacă executarea lor
presupune obligații în sarcina ambelor părți.
3. Condițiile de fond ale actului juridic civil
Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt prevăzute de
art. 1179 Cod civil: capacitatea de a contracta, consimțământul părților; un
obiect determinat și licit; o cauză licită și morală.
3.1. Capacitatea de a contracta
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este parte componentă a
capacității juridice civile.
În principiu subiectele de drept civil au capacitatea să încheie acte
juridice civile, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (minorii, interzișii și
toți cei cărora legea le-a prohibit încheierea unor contracte). De exemplu,
interdicția dobândirii de drepturi în legătură cu bunurile administrate sau de a
încheia acte de dispoziție cu titlu gratuit; incapacitatea de a cumpăra drepturi
litigioase a judecătorilor, procurorilor, grefierilor etc., care sunt de
competența instanței în a cărei circumscripție își desfășoara activitatea.
Libertatea de a contracta
Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și bunele moravuri.
Altfel spus, părțile sunt libere să încheie sau nu acte juridice, își pot
47
alege în mod liber contractantul, pot determina de comun acord obiectul,
clauzele și efectele actelor, le pot modifica sau desființa.
Buna-credință
Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și
încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.
Încheierea contractelor este guvernată de principiul bunei- credințe.
Loialitatea de încheiere a actelor juridice civile implică obligația
părților de a se informa reciproc. Obligația de loialitate impune părților să fie
sincere și oneste la încheierea actului.
Contractul de adeziune este cel prin care clauzele esențiale sunt
impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru ca aceasta sau ca
urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare.
Contractul cadru, este acordul prin care părțile convin să negocieze,
să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale
sunt determinate de acesta.
Un contract-cadru dă naștere, de regulă, unei obligații de a contracta.
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în
completare dispozițiilor codului civil.
În ceea ce privește puterea de negociere și nivelul de informare,
consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau
furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil
de vânzător sau furnizor. (C.J.C.E. hot. din 03.06.2010).
Reprezintă contracte în afara spațiilor comerciale vânzarea la
domiciliu, vânzarea la distanță (prin corespondență), teleshopping, comandă
pe baza unui catalog, vânzările electronice ca și vânzarea în standuri
improvizate (în spațiul public, în gări, aeroporturi, pe bulevarde).
Caracterizate prin elementul surprizei, aceste situații reprezintă ipoteze de
potențială speculare, de către profesionist, a vulnerabilității consumatorului
(luat prin surprindere, nepregătit să facă față presiunii psihologice exercitate
de vânzătorul profesionist).
3.2. Consimțământul
3.2.1. Definiție
Consimțământul este o manifestare de voință ce exprimă hotărârea
48
părților de a încheia actul juridic.
3.2.2. Cerințele valabilității consimțământului
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să întrunească cumulativ
următoarele cerințe:
a. să provină de la o persoană cu discernământ;
b. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
c. să fie exteriorizat în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte
concludente neechivoce, spre a fi cunoscut. Prin excepție, tăcerea poate
valora consimțământ când legea prevede expres aceasta ( art. 1196 Cod civil-
reînoirea locațiunii fără termen) sau când tăcerea are valoare de
consimțământ potrivit obiceiului;
d. să nu fie alterat printr-un viciu de consimțământ (eroare, dol,
violență).
3.2.3. Viciile de consimțămînt
Viciile de consimțămînt sunt împrejurări care afectează caracterul
conștient și liber al voinței de a face un act juridic.
Sunt vicii de consimțămînt: eroarea, dolul, violența și leziunea.
A. Eroarea este reprezentarea falsă a realității
CAZURI CLASIFICARE
Eroarea
esențială
când
poartă
asupra
- naturii sau obiectului contractului (de exemplu, una din
părți vrea să se oblige juridic, iar cealaltă parte face
promisiunea din complezență sau curtoazie). În ipoteza în
care fiecare vorbește de un alt act, eroarea este asupra
operațiunii juridice, a contractului. În acest caz
consimțământul este doar viciat, ci lipsește;
- identitatea obiectului prestației sau asupra unei calități a
acestuia. Noțiunea de substanță se referă la materia din care
este alcătuit obiectul actului juridic, fie la calitățile sau
proprietățile sale specifice care îl deosebesc de alte obiecte
(de exemplu, data fabricației autovehicolului, reprezintă o
calitate esențială a subtanței acestui bun) ;
- identitatea persoanei. Se poate referi la identitatea fizică,
identitatea civilă sau la calitățile esențiale ale acesteia ;
- o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților,
pentru încheierea actului.
Eroarea
neesențială
- eroarea nescuzabilă este cea care putea fi, după
împrejurări cunoscută cu diligențe rezonabile (diligență
medie, care se poate îngriji de interesele sale);
49
- eroarea asumată, există când riscul de eroare a fost asumat
de cel care o invocă;
- eroarea de calcul, (simpla eroare de calcul nu atrage
anularea contractului;
- eroarea de comunicare sau de transmitere (de exemplu,
declarația de voință a fost transmisă incorect).
B. Dolul – viciu de consimțământ
Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant
asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere
anularea contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost
esențială.
Structura dolului
Dolul presupune două elemente constitutive:
- elementul intențional – voința de a induce o persoană în eroare
(contractul este anulabil si atunci când dolul provine de la reprezentantul,
prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți);
- elementul material – întrebuințarea de mijloace viclene pentru
realizarea intenției de a induce în eroare; sunt considerate manopere
frauduloase minciunile și vicleșugurile; nu sunt mijloace viclene: simpla
exagerare în scop de reclamă a calităților mărfurilor oferite spre vânzare
ori trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul putea ușor să
le descopere.
Dolul comis de un terț
Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea
actului decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să
cunoască dolul la încheierea actului juridic.
C. Violența – viciu de consimțământ
Violența (viciu de consimțământ) există când temerea insuflată este
de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că în
lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi
expuse unui pericol grav și iminent.
Există viciu de consimțământ și atunci când vioșența este îndreptată
împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori
descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.
50
Clasificarea violenței
CARACTER CLASIFICARE
Temerea
insuflată
- Violența fizică (temerea privește integritatea fizică).
Elementul obiectiv al violenței se înfățișează sub forma
constrângerii (acte de lovire, vătămare corporală, lipsire de
libertate). nu este obligatoriu ca aceste fapte să îmbrace haina
ilicitului penal.
Constrângerea fizică poate consta și în refuzul neîndeplinirii
obligației legale sau contractuale de a acorda asistență
materială unei persoane care se află în imposibilitatea de a se
îngriji singură, tocmai pentru a determina victima să încheie
actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
- Violența morală constă în amenințarea cu un rău moral de
natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act
juridic care altfel nu s-ar fi încheiat (de exemplu, amenințarea
cu un rău care se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei).
Caracterul
amenințării
- Violența justă (legitimă) – constituie violența și temerea
insuflate prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcute cu
scopul de a obține avantaje injuste.
Pentru a se putea reține existența violenței, este necesar ca
amenințarea să fie ilicită și deci să se refere la o faptă pe care
cel ceamenință nu ar fi îndreptățit să o facă.
- Violența injustă este violența făcută fără drept și determină
vicierea consimțământului.
Structura violenței
Violența – viciu de consimțământ presupune două elemente
constitutive:
a) amenințarea cu un rău injust (fapt exterior) – element obiectiv;
b) un element subiectiv de natură psihologică (insuflarea unei temeri).
Cerințele violenței
Cerințele violenței sunt următorarele:
a) să fie determinantă pentru încheiere actului juridic,
b) să fie injustă, nelegitimă.
D. Leziunea
leziunea (viciu de consimțământ) există atunci când una dintre părți,
profitând de starea de nevoie, de lipsa de experianță ori de lipsa de
cunoștințe ale celeilalte părți, stipulează în favoarea sau ori în a unei alte
51
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
actului juridic, decât valoarea propriei prestații.
Structura leziunii
Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu
disproporția de valoare dintre contraprestații.
Inadmisibilitatea leziunii
Sunt total nepotrivite conceptului de leziune: actele juridice
unilaterale, contractele cu titlu gratuit, contractele aleatorii.
Dacă disproporția dintre prestații intervine ulterior momentului
încheierii contractului nu se poate vorbi de leziune, ci despre impreviziune.
3.3. Obiectul actului juridic civil
3.3.1. Definiție
Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum
vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, așa
cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.
3.3.2. Condițiile obiectului
Obiectul contractului trebie să fie determinat și licit, sub sancțiunea
nulității absolute.
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine
ordinii publice ori bunelor moravuri.
3.4. Obiectul obligației
3.4.1. Definiție
Obiectul obligației este prestațșia la care se angajează debitorul.
3.4.2. Cerințe obiectului obligației
Sub sancțiunea nulității absolute, obiectul obligației trebuie să fie
determinat sau cel puțin determinabil și licit.
3.4.3. Imposibilitatea inițială a obiectului obligației
Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una
dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul
în care legea nu prevede altfel.
52
3.4.4. Bunurile viitoare
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra
bunurilor viitoare.
3.4.5. Bunurile care nu sunt în circuitul civil
Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestații contractuale
3.4.6. Bunurile care aparțin altuia
Dacă prin lege u se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul
unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită
creditorului sau, după caz, să obțină acordul terșului.
În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate.
3.4.7. Determinarea calității obiectului
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea
prestației sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabliă sau, după
împrejurări, cel puțin la nivel mediu.
Când prețul sau orice alt element al contractului urmează să fie
determinat de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și
echidistant.
Dacă terțul nu poate sau nu dorește să acționeze ori aprecierea sa este
nerezonabilă, instanța, la cererea părții interesate va stabili, după caz, prețul
sau elementul nedeterminat de către părți.
Dacă un contract încheiat între profesionști nu stabilește prețul și nici
nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut
în vedre prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru
aceleași prestații realizate în condiții comparabile.
3.5. Cauza (scopul) actului juridic civil
3.5.1. Noțiune
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Cauza este scopul pe care îl urmăresc fiecare din părțile contractante;
este rațiunea pentru care se obligă partea.
3.5.2. Condiții
Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
53
Cauza este falsă când există eroare asupra scopului mediat (motivul
determinant) și în cazul în care există eroare asupra scopului imediat (de
exemplu, natura contraaprestației celeilalte părți).
Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru
eludarea aplicării unei norme legale imperative. A frauda legea înseamnă a
eluda prescripțiile ei care sunt aplicabile în mod normal raportului juridic al
părților în cauză.
3.5.3. Sancțiune
Lipsa cauzei atrage nulitate relativă.
Cauza ilicită sau imorală atrag nulitatea absolută.
3.5.4. Proba cauzei
Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres
prevăzută.
Existanța unei cauze valabile se prezum până la proba contrară.
4. Decizii de speță
Contractele comerciale se consideră încheiate dacă manifestarea de
voință a părților, oferta și acceptarea ofertei sunt concordante (C.S.J., dec. nr.
368/1998).
Modificarea clauzelor contractului poate interveni numai prin acordul
de voință exprimat de către părți (C.S.J., dec. nr. 78/1995).
Regulile speciale prevăzute pentru un contract numit nu sunt
aplicabile contractelor nenumite (Cas., dec. nr. 458/2008).
Libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect
de drept de a încheia un contract, în înțelesul mutuus consensus, de produs al
manifestării sale de voință convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părți, de
a stabili conținutul acestuia și de a-i determina obiectul, dobândind drepturi
și asumându-și obligații a căror respectare este obligatorie pentru părțile
contractante (C.C., dec. nr. 356/2005).
Analizată ca insituție juridică, buna-credință este un concept foarte
complex ce își are originea și resorturile psihologice ce trebuie să se
circumscrie normelor morale care guvernează activitatea subiectelor de drept
în cadrul relațiilor sociale (C.A. Constanța, dec. nr. 13/2010).
Izvorul obligațiilor din contractul sinalagmatic îl constituie
54
contraprestația îndeplinită de cocontractant, acesta fiind guvernat de
principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor, astfel că partea nu
poate pretinde de la adversar îndeplinirea obligației,dacă ea însăși nu și-a
îndeplinit-o (C.A. București, dec. nr. 286/2008).
Contractul prin care o parte se obligă să transmită o cotă-parte din
drepturile litigioase asupra unui imobil, iar cealaltă parte își asumă obligația
întreținerii în favoarea cedentei, are caracterul unui contract sinalagmatic cu
titlu oneros și aleatoriu, deoarece niciuna dintre părți nu cunoștea, la data
perfectării contractului, care va întinderea prestațiilor reciproce (Cas., dec.nr.
2978/2011).
Revoluția informatică a modificat conceptul tradițional de încheiere a
contractului, când părțile negociază față în față. multe dintre ofertele de
contractare au la bază un contract tip la care aderă sau nu consumatorul
(Cas., dec. nr. 2279/2007).
Întreaga activitate de distribuție a gazelor naturale se realizează pe
baza unui contract-cadru (de natură administrativă) reglementat de
A.N.R.D.G.N. (Cas., dec. nr. 1707/2009).
Definit ca o condiție esențială a contractului de donație,
consimțământul reprezintă manifestarea de voință exteriorizată, cu scopul de
a produce efecte juridice.Pentru realizarea acestui scop, consimțământul
trebuie să existe neviciat de eroare, dol, violență sau leziune.
Consimțământul este unul dintre elementele voinței juridice, alături de
motivul determinant – ca element al cauzei concrete (C.A. București, dec. nr.
64/2009).
Persoana aflată într-o stare de dependență avansată de droguri
(stupefiante), este lipsită trmporar de discrnământ și deci de voința
conștientă. Dovada acestei stări trebuie raportată la momentul încheierii
actului (C.A. Craiova, dec. nr. 308/2208).
Ceea ce interesează pentru valabilitatea cauzei actului juridic, este ca
aceasta să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Cauza este ilicită dacă
scopul urmărit de părți contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii
publice sau bunelor moravuri (C.A. Iași, dec. nr. 654/2002).
Condiționarea menținerii concubinajului de înstrăinarea imobilului în
litigiu are un scop contrar bunelor moravuri și ordinii bulice, iar sancțiunea
unui act juridic cu o asemenea cauză este nulitatea (C.A. Timișoara, dec. nr.
55
293/1998).
5. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Categoria bunurilor incorporale include, printre altele:
a. dreptul de proprietate asupra unui bun mobil prin natura lui;
b. titlurile de valoare;
c. toate drepturile subiective.
2) Este vorba de un act juridic declarativ în cazul:
a. convenției de partaj;
b. cesiunii de creanță;
c. convenției de ipotecă.
3) După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se clasifică în:
a. acte juridice cauzale și acte juridice abstracte;
b. acte juridice cu titlu oneros și acte juridice cu titlu gratuit;
c. patrimoniale și mepatrimoniale.
4) Contractul de împrumut reprezintă:
a. un act juridic consensual;
b. un act juridic inseparabil de modalități;
c. un act juridic nenumit.
5) Contractul de donație reprezintă:
a. un act juridic consensual;
b. o liberalitate;
c. un act juridic unilateral.
6) Testamentul reprezintă:
a. un act juridic mortis causa;
b. un act juridic real;
c. un act juridic cu titlu oneros.
7) Capacitatea de încheia actul juridic este o condiție:
a. de formă;
b. neesențială;
c. de fond.
8) Dolul:
a. este o eroare provocată;
56
b. atrage nulitatea absolută;
c. se prezumă.
9) Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să fie:
a. posibilă;
b. probată;
c. licită și morală.
Răspunsuri
1 – b
2 – a
3 – b
4 – b
5 – b
6 – a
7 – c
8 - a
9 – c
6. Temă
Întocmiți un referat cu titlul „Încheierea actului juridic civil” în baza
surselor bibliografice: art. 1178 și urm. Cod civil; Juanita Goicovici,
Fromarea progresivă a contractelor – noțiunea și sfera de aplicare, în
Revista Dreptul, nr. 7/2008, p. 15-45.
57
PLAN SEMINAR 4
Tema: Forma actului juridic civil
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- forma actului juridic civil (definiție forme de exprimare,
terminologie, principiu consensualismului, clasificarea condițiilor de formă);
forma cerută ad validitatem (noțiune, caractere, condiți, aplicații, forța
juridică a mențiunilor dintr-un act autentic); forma cerută ad probationem
(noțiune, caractere, aplicații, sancțiune); forma cerută penru opozabilitatea
față de terți (noțiune, caractere, aplicații).
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- prezentarea referatului „Aspecte teoretice și practice privind
încheierea actului juridic civil”;
- întocmiți referatul „Contractul electronic” având ca surse
bibliografice Revista de Științe Juridice nr. 1/2006, p. 142-148, Directiva
2000/31/CE și Legea nr. 365/2006 privind comerțul electronic.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza
rezumatului cursului.
58
1. Definiție
Forma actului juridic civil reprezintă modalitate de exeteriorizare a
consimțământului cu intenția de a naște, modifica sau stinge un raport
juridic.
2. Formele de exprimare a consimțământului
Voința de a contracta poate fi exprimată:
a) verbal sau în scris;
b) printr-un comportament care (potrivit legii, uzanțelor, convenției
părților) nu lasă nicio îndoială asupra inteției de a produce efectele juridice
corespunzătoare (de exemplu, semnul pentru oprirea unui taxi).
3. Terminologie
Noțiunea de formă a actului juridic civil este susceptibilă de două
înțelesuri:
a) în sens restrâns, reprezintă modalitatea de exteriorizare a voinței
juridice;
b) în sens larg, reprezintă condiția de formă cerută pentru un anumit
act juridic, respectiv:
- forma ad validitatem, cerută pentru valabilitatea actului
juridică;
- forma ad probationem, cerută pentru probarea actului juridic;
- forma cerută pentru opozabilitate față de terți.
Forma este dominată de principiul libertății alegerii modului de
exteriorizare a voinței juridice.
Principiul consensualismului este regula potrivit căreia, din punctul de
vedere al formei sale, actul juridic se încheie prin simpla manifestare de
voință fără ca această voință să îmbrace o formă specială.
4. Clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic
CRITERIU CLASIFICARE
a) Izvorul
actului
juridic
- Forma legală impusă de legea civilă
- Forma convențională impusă de acordul părților, de a
extrioriza manifestarea de voințe într-o anumită formă
b) Consecințele
juridice ale
nerespectării
condițiilor
de formă
- Forma cerută pentru valabilitatea catului civil (ad
validitatem) a cărei nerespectare atrage nulitatea actului.
- Forma cerută pentru probarea actului (ad probationem)
a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt
mijloc de probă
- Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți, a cărei
nerespectare atrage inopozabilitatea actului (posibilitatea
59
terților de a-l ignora, de a face abstracție de existența și
efectele sale.
5. Forma cerută ad validitatem
5.1. Noțiune
Forma cerută ad validitatem este o condiție cerută de lege pentru
valabila încheiere a unui act juridic și constă în exteriorizarea manifestării de
voințe a părților cu o anumită solemnitate, de obicei forma scrisă autentică,
sub sancțiunea nulității absolute.
5.2. Caractere
Forma ad validitatem este:
a) un element constitutiv esențial al actului juridic a cărei absență este
sancționată cu nulitatea absolută.
b) incompatibilă cu manifestarea tacită a voinței.
5.3. Condiții
a) întregul conținut al actului juridic trebuie să îmbrace forma cerută
pentru validitatea sa;
b) actul aflat în interdependență cu actul solemn trebuie să îmbrace și
el forma solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat și tacit).
5.4. Aplicații
Sunt acte solemne: donația, ipoteca convențională, actele între vii
având ca obiect terenuri, căsătoria etc.
5.5. Forța juridică a mențiunilor dintr-un act autentic
Mențiunile cuprinse în înscrisul autentic de notar sau cele petrecute în
fața sa și constatate de către acesta prin propriile simțuri, nu pot fi înlăturate
decât prin înscrierea în fals. Mențiunile făcute numai pe baza declarațiilor
părților privind prețul, neverificate de notar sunt prezumate a fi autentice
până la proba contrară.
6. Forma ad probationem
6.1. Noțiune
Forma cerută ad probationem este o condiție care constă în
întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
60
6.2. Caractere
Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:
a) este obligatorie;
b) este o excepție de la principiul consensualismului.
6.3. Aplicații
Legea cere forma scrisă ad probationem pentru contractul de
locațiune, tranzacția, depozitul voluntar, contractul de sponsorizare,
contractul de cesiune etc.
Înscrisul care constată încheierea actului juridic poate fi sub semnăură
privată sau autentic.
6.4. Sancțiune
Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei
prevăzută de lege.
7. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți
7.1. Noțiune
Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți este o condiție care
constă în acele formalități de publicitate necesare pentru a face actul
opozabil și persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul
ocrotirii drepturilor ori intereselor acestora.
7.2. Caractere
Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele
caractere:
a) justifică ideea de protecție a terților,
b) este obligatori în cazurile expres prevăzute de lege.
7.3. Aplicații
Sunt supuse publicității declarația de căsătorie, convenția
matrimonială, uzufructul, punere sub interdicție judecătorească și ridicarea
acestei măsuri, locuința familiei, locațiunea, antecontractul, dretul de
preempțiune născut din convenții, convențiile care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.
8. Decizii de speță
Acceptarea donației se face în formă autentică. Lipsa acesteia
constituie o cauză de nulitate absolută (C.A. București, dec. nr. 383/2004).
61
Lipsa constatării de către notar că înscrisul a fost semnat de toți cei
ținuți să-l semneze atrage sancțiunea nulității (C.A. București, dec. nr.
1760/2009).
În mod evident, făcând aplicarea principiului mutuus consensus,
mutuus disenssus, orice modificare a unui act autentic pentru care legea
impune forma autentică, pentru însăși validitatea lui nu se poate face decât
printr-un act încheiat în formă autentică (Trib. Dolj, dec. nr. 601/2010; C.A.
București, dec. nr. 1541/2007).
În materie comercială, din considerente de celeritate și de
oportunitate, se aplică principiul libertății contractuale și al
consensualismului. Practica a impus regula unor forme contractuale cât mai
simple, obligațiile comerciale născându-se prin simpla voință a părților
exprimată sub forma unui contract, excepțiile actului scris sau solemn fiin
prevăzute de lege (C.S., dec. nr. 4102/2001).
În sitația în care părțile nu au înțeles să încheie un contract în formă
scrisă, raporturile juridice dintre acestea desfășurându-se în forma
simplificată a comenzii urmate de executare, fiecare factură constată un alt
raport juridic între părți și deci un alt contract în formă simplificată (Trib.
București, dec. nr. 1327/2010).
Vânzarea lentilelor de contact se face decât în magazine specializate
în dispozitive medicale (C.J.C.E., hot. din 2.12.2010).
Valoarea fiscală a lucrărilor executate este cea stabilită prin acordul
părților, materializat în contractul încheiat. Împrejurarea că au fost emise
facturi fiscale totalizând o sumă mai mare decât cea din contract nu poate
conduce la o modificare a prețului final stabilit între părți (Trib. București,
dec. nr. 1309/2010).
9. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) După izvorul actului juridic, este o condiție de formă:
a. forma ad probationem;
b. forma legală;
c. forma ad validitatem.
2) După consecințele juridice ale nerespectării condițiilor de formă,
întâlnim:
a. forma legală;
62
b. forma convențională;
c. forma ad probationem.
3) Actele între vii având ca obiect terenuri sunt:
a. acte solemne;
b. acte sub semnătură privată;
c. acte nesolemne.
4) Opozabilitatea justifică ideea de protecție:
a. a creditorului;
b. a părților;
c. a terților.
5) Nerespectarea formei actului juridic civil certută ad validitatem:
a. nu afectează valabilitatea actului juridic, ci doar posibilitatea
dovedirii acestuia;
b. atrage nulitatea relativă;
c. atrage nulitatea absolută.
6) Forma cerută ad validitatem:
a. constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;
b. este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință;
c. reprezintă o aplicație a principiului consensualismului.
7) Forma este cerută ad validitatem în cazul:
a. contractului de închiriere a locuinței;
b. depozitului voluntar;
c. actelor constitutive ale asociațiilor și fundațiilor fără scop
patrimonial.
8) Forma cerută ad validitatem:
a. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativă a actului juridic;
b. constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;
c. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absolută a actului juridic.
9) Nerespectarea formei actului juridic civl cerută ad probationem:
a. atrage nulitatea relativă a actului juridic;
b. atrage nulitatea parțială a actului juridic;
c. nu afectează valabilitatea actului juridic.
10) Forma ad probationem:
63
a. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativă a actului juridic;
b. este cerută, printre altele, în cazul contractului de asigurare;
c. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absolută a actului juridic.
Răspunsuri
1 – b
2 – c
3 – a
4 – c
5 – c
6 – b
7 – c
8 - c
9 – c
10 – b
10. Temă
Întocmiți un referat cu titlul „Forma contractelor electronice” având
ca bibliografie: Daniela Gărăiman, De la contractul clasic la contractul
electronic, în Revista de Științe Juridice nr. 1/2006, p. 142-148 și Legea nr.
365/2002 privind comerțul electronic.
64
PLAN SEMINAR 5
Tema: Modalitățile obligațiilor
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- categoriile de obligaíi (pure și simple, simple și afectate de
modalități); modalitățile obligațiilor; condiția (obligația condițională,
clasificarea obligației, determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției,
renunțarea la condiție, efectele îndeplinirii condiției suspensive și rezolutorii,
excepții de la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii, transmiterea
obligației condiționale,actele conservatorii);
- termenul (definiție, clasificare, obligația afectată de termen, calculul
termenelor stabilite pe zile, săptămâni, luni și ani; exigibilitatea anticipată,
inopozabilitatea decăderii din termen, nerealizarea evenimentului, decăderea
din beneficiul termenului, efectul termenului suspensiv);
- sarcina (definiție, clasificare, efecte, acțiunile în caz de neexecutare
a sarcinii, întinderea obligației de executare)
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- prezentarea referatului „Contracul electronic”;
- întocmiți referatul „Analiza efectelor contractului încheiat sub
condiție suspensivă sau rezolutorie” având ca surse bibliografice Pandectele
Române nr. 8/2010, p. 23-28, Directiva 2000/31/CE și Legea nr. 365/2006
privind comerțul electronic.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza
rezumatului cursului.
65
1. Noțiuni generale
1.1. Categorii de obligații
Codul civil enumeră trei categorii de obligații:
a) obligații pure și simple;
b) obligații simple;
c) obligații afectate de modalități.
Obligațiile obișnuitte sunt pure și simple, pure întrucât se nasc sigur și
imediat, trebuind să fie executate de îndată ce s-au născut și simple pentru că
sunt legături juridice între două persoane, care au ca obiect o singură
prestație.
Obligațiile obișnuite (pure și simple) nu pot fi afectate de modalități.
1.2. Obligații simple
Obligația simplă nu este afectată de termen sau condiție. De
asemenea, obligația este considerată simplă și în situația în care depinde de
un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în
care debitorul s-a obligat sub condiție.
Înțelesul clasic al obligației simple este acela că este o legătură
juridică între două persoane, având ca obiect o prestație unică.
1.3. Obligații afectate de modalități
Obligațiile pot fi afectate de termen, condiție sau sarcină.
Prin modalitatea obligației se înțelege acel element cuprins într-un act
juridic civil care constă într-o împrejurare ce are influență asupra efectelor pe
care le produce sau trebuie să le producă actul respectiv.
Când împrejurarea constă în scurgerea timplui, modalitatea actului se
numește termen (dies).
Când împrejurarea constă într-un eveniment natural sau o acțiune
omenească, modalitatea actului se numește condiție (condicio).
Când împrejurarea constă într-un fapt al omului, modalitatea actului
de numește sarcină.
2. Modalitățile obligațiilor
2.1. Condiția
2.1.1. Obligația condițională
Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate (calitatea unui act
juridic de a produce efectele prevăzute de lege sau urmărite de părți în
66
conformitate cu legea) sau desființare depind de un eveniment viitor și
nesigur.
Condiția reprezintă un eveniment viitor și nesigur care se va produce,
de care depinde de care depinde eficacitatea sau desființarea (stingerea) unui
raport juridic de obligații, cu efecte retroactive.
Neîndeplinirea condiției reprezintă o cauză de încetare a contractului.
Stipularea condiției trebuie să fie rodul voinței părților.
Condiția reprezintă o autolimitare a voinței părților, o cerință
voluntară de eficacitate a actului juridic, iar nu o cerință imusă de legiuitor.
Altfel spus, condiția ca modalitate a raportului juridic de obligații este
un eveniment a cărui origine este exterioară raportului juridic.
Condițiile de valabilitate ale actului juridic nu pot fi confundate cu
moalitățile. Un element esențial al actului juridic nu constituie niciodată o
condiție, ca modalitate a raportului obligațional. De exemplu, vânzarea unui
imobil sub condiția că prețul va fi plătit nu dă naștere unui raport juridic sub
o condiție.
Existanța și cuprinsul condiției trebuie dovedite de cel ce se
prevalează de ea potrivit regulilor de probațiune de drept comun. Dacă
operațiunea juridică a fost consemnată într-un înscris, stipularea condiției nu
poate fi dovedită, în principiu, decât tot cu un înscris, ori cu mărturisirea
părții împotriva căreia se invocă acea condiție.
2.1.2. Clasificarea condiției
CRITERIU CLASIFICARE-CATEGORII DE CONDIȚII
Efectele
îndeplinirii
condiției
- Condiția suspensivă – când de îndeplinirea ei depinde
eficacitatea obligației (de exemplu: îți vând autoturismul cu
condiția că, dacă voi fi transferat în provincie, vânzarea se va
desființa; îți vând terenul sub condiția obținerii autorizației de
construire în termen de două luni). Eficacitatea obligației nu
se confundă cu ființa obligației sau cu efectele actului juridic.
- Condiția rezolutorie – când îndeplinirea ei determină
desființarea obligației (de exemplu, vânzarea unui bun comun
este supusă condiției rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă,
cu ocazia partajului, în lotul altui coproprietar).
Posibilitatea
de realizare
- Condiția cauzală este condiția de a cărei îndeplinire sau
neîndeplinire depinde exclusiv de hazard (de exemplu,
asigurătorul se obligă să plătească despăgubiri dacă casa va fi
distrusă de cutremur).
- Condiția mixtă constă într-un eveniment viitor a cărui
realizare depinde de voința uneia dintre părți și de voința unei
terțe persoane (de exmplu, vând casa dacă promesc aprobare
67
de transfer în altă localitate).
- Condiția potestativă simplă – constă într-un eveniment
viitor a cărui realizare depinde atât de voința uneia dintre
părți cât și de un element exterior acestei voințe (de exemplu,
îți vând apartamentul dacă mă voi căsători).
- Condiția pur potestativă este condiția în care evenimentul
viitor și nesigur depinde numai de voința debitorului (de
exemplu, îți vând mașina sau apartamentul dacă vreau).
2.1.3. Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii copndiției
Condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această
condiție împiedică realizarea ei.
Condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de
îndeplinirea condiției determină cu rea-credință, realizarea evnimentului.
Soluția este aplicabilă atât condiției suspensive, cât și celei rezolutorii.
Condițșia este stabilită prin voința părților, prin urmare, constatarea
îndeplinirii ei se va face cu observarea acestei voințe.
2.1.4. Renunțarea la condiție
Partea poate renunța unilateral la condiția stipulată exclusiv în
interesul său, atâta vreme cât aceasta nu s-a îndeplinit. Renunțarea va
determina ca obligația să nu mai fie afectată de condiție, deci aceasta va
deveni o obligație simplă.
2.1.5. efectele îndeplinirii condiției
Efectele condiției suspensive sau rezolutorii se produc, în principiu,
retroactiv. Această regulă nu are caracter imperativ, prin urmare, prezumția
retroactivității efectelor condiției îndeplinite nu se aplică în situația în care
din voința părților sau din natura contractului rezultă contrariul.
Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, actele
încheiate de titularul dreptului condițional (prprietarul sub condiție) se
consolidează și produc efecte de la data încheierii lor, iar debitorul este
obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă.
Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de
îndeplinire, fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile
pe care le-a primit în temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat
niciodată.
De la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii sunt reglementate
două excepții:
68
a) în contractele cu executare continuă sau succesivă, efectele
îndeplinirii condiției rezolutorii nu se produc decât pentru viitor (art. 1407
alin. 3 Cod civil);
b) fructele culese sau încasate de proprietarul sub condiție rezolutorie
rămân ale acestuia (art. 1410 Cod civil).
Părțile pot deroga de la aceste norme întrucât nu au caracter
imperativ.
2.1.6. Transmiterea obligației condiționale
Art. 1408 Cod civil prevede posibilitatea cedării dreptului condițional,
acesta transmițându-se la dobânditor afectat de condiția suspensivă sau
rezolutorie respectivă (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse
habet – nimeni nu poate sa transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce
nu are). În cazul realizării condiției, drepturile condiționale transmise se
consolidează.
2.1.7. Actele conservatorii
Creditorul unei obligații sub condiție poate face orice acte de
conservare a dreptului său (de exemplu, înscrierea provizori în cartea
funciară a dreptului afectat de condiție).
2.2. Termenul
2.2.1. Definiție
Termenul (dies) este un eveniment viitor și sigur ca realizare, până la
care este amânată fie începerea, fie încetarea exercițiului drepturilor
subiective și executării obligațiilor civile.
Termenul este indicat, în mod obișnuit, printr- dată calendaristică și
poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege.
2.2.2. Clasificarea termenului
CRITERIU CATEGORII DE TERMENE
Efectul
termenului
- Termenul suspensiv – amână scadența obșigației până la
îndeplinirea lui (de exemplu, data plătirii chiriei).
- Termenul extinctiv – amână stingerea exercițiului dreptului
subiectiv și executării obligației corelative până la împlinirea
lui (de exemplu, contractul de locație încheiat pe un an)
Titularul
beneficiarului
termenului
- Termenul în favoarea debitorului – în acest caz, debitorul
nu poate fi silit de creditor să plătească înainte de împlinirea
termenului. Debitorul poate plăti de bună voie, înainte de
termen.
69
- Termenul în favoarea creditorului – în acest caz, creditorul
poate cere executarea obligației înainte de împlinirea
termenului fără ca debitorul să se poată opune (de exemplu,
termenul stipulat în contractul de depozit).
- Termenul în favoare ambelor părți – în acest caz,
executarea anticipată a obligațiilor este posibilă cu acordul
ambelor părți (de exemplu, termenul într-un contract de
asigurare)
Izvorul
termenului
- Termenul voluntar sau convențional – este stabilit de părțile
actului juridic civil.
- Termenul legal – este stabilit de lege (de exemplu,
termenele de prescripție, de decădere).
- Termenul judiciar – este stabilit de instanța judecătorească
(de exemplu, termenul de grație).
Cunoașterea
sau nu a datei
îndeplinirii
termenului la
momentul
încheierii
actului
- Termenul cert – este termenul căruia i se cunoaște
momentul exact al împlinirii.
- Termenul incert – este termenul căruia nu i se cunoaște
dinainte momentul exact al împlinirii sale (de exemplu,
moartea unei persoane, topirea zăpezii, culegerea recoltei
etc.).
2.2.3. Obligația afectată de termen
Obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea
ei depinde de un eveniment viitor și sigur.
Un eveniment viitor a cărui scadență nu poate fi determinată
printr-o dată calendaristică în momentul stipulării termenului, reprezintă
totuși un termen, dacă realizarea sa este neîndoielnică. De exemplu,
obligația ce urmează a fi executată la moartea unei anumite persoane
este o condiție cu termen, și nu condițională, căci, dacă nu se cunoaște
dinainte data decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se
va realiza.
În schimb, în materie de legate, termenul suspensiv incert este
asimilat cu condiția suspensivă (dies incertus conditionem in testamento
facit), căci până la realizarea evenimentului avut în vedere de către testator
se suspendă nu numai exercițiul dreptului legatarului, ci însăși existenșa
acestui drept. În plus, în cazul unui legat cu termen incert, nu se poate ști
dacă evenimentul se va realiza sau nu înainte de decesul legatarului, deces
care, dacă are loc înainte de a se îndeplini termenul atrage caducitatea
legatului.
70
2.2.4. Calculul termenelor
2.2.4.1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani
Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește
în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a
început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.
Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni
și jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârșitul termnului.
2.2.4.2. Termenul stabilit pe zile
Când termenul se stabilește pe zile nu se iau în calcul prima și ultima
zi a termenului.
Termenul se va împlini la ora 2400
a ultimei zile.
Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-
un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul
de lucru.
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care
le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în
ultima zi a termenului la ora la care încetează în mod obișnuit activitatea la
acel oficiu.
2.2.5. Exigibilitatea anticipată
Renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca
obligația să devină de îndată exigibilă.
2.2.6. Inopozabilitatea decăderii din termen
Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu
este opozabilă celorlalți codebitori.
2.2.7. Nerealizarea evenimentului
Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu
se realizează, obligația devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi
trebuit, în mod normal, să se producă.
Reglementarea ipotezei în care evenimentul nu se realizează
reprezintă o excepție de la definiția termenului (eveniment viitor și sigur că
se va produce).
Practic, evenimentul respectiv este viitor și sigur că se va produce
doar în reprezentarea subiectivă a părților. În această situație, obligația
71
devine exigibilă atunci când evenimentul ar fi trebuit să se producă în mod
normal.
2.2.8. Decăderea din beneficiul termenului
Datoria debitorului devine exigibilă prin anticipație, acesta fiind
decăzut din beneficiul termenului în următoarele condiții:
a) debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de
insolvență declarată în condițiile legii;
b) debitorul cu intenție sau din culpă gravă diminuează prin fapta sa
garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu le constituie;
c) debitorul nu mai poate respecta, din culpa sa, o condiție considerată
esențială de creditor la data încheierii contractului, în condițiile legii.
2.2.9. Efectul termenului suspensiv
Creanța devine exigibilă doar la împlinirea termenului suspensiv, deși
existența obligației este certă ab initio.
Prin urmare, creditorul nu poate cere debitorului obligat sub termen
suspensiv să execute prestația sa înainte de împlinirea termenului, însă dacă
acesta a executat prestația datorată înainte de scadența datoriei, el face o
plată datorată și nu are dreptul de a cere restituirea prestației ca nedatorată.
Fapta debitorului de a executa anticipat are valoarea unei renunțări la
beneficiul unui drept (termenului), aceasta fiind o excepție expresă de la art.
13 Cod civil.
Textul art. 1414 Cod civil impune două condiții privind executarea:
a) să se facă de bună voie;
b) să se facă în cunoștință de cauză.
Prin excepție, plata făcută înainte de împlinirea termenului suspensiv
urmează a fi restituită potrivit art. 1343 Cod civil când a fost făcută:
a) din eroare (fiindcă nu a fost făcută în cunoștință de cauză);
b) prin dol sau violență (fiindcă nu a fost făcută de bună voie).
2.3. Sarcina
2.3.1. Definiție
Sarcina reprezintă obligația impusă de dispunător gratificatului, în
actele cu titlu gratuit, care constă, după caz, în a da, a face sau a nu face ceva.
2.3.2. Clasificare
CRITERIU CLASIFICARE
Persoana
beneficiarului
- Sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu,
donatorul impune donatarului obligația de a plăti o datorie
72
a sa unui terț).
- Sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu,
dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani
lăsată prin legat în scopul realizării unei monografii).
- Sarcina în favoarea unui terț (de exemplu, îți las casa ca
moștenire cu obligația de a plăti o rentă viageră soției
mele).
Sarcina este o modalitate ce afectează numai actele cu titlu gratuit [de
exemplu, donația cu sarcină, legatul cu sarcină (art. 1027 și 1073 Cod civil)].
2.3.3. Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, ci numai
eficacitatea actului în sensul că în caz de neîndeplinire, se poate cere
revocarea judiciară a actului și bunul reintră în patrimoniul donatorului liber
de orice drepturi constituite între timp asupra lui. Donația cu sarcini este un
contract sinalagmatic.
2.3.4. Acțiunile în caz de neexecutare a sarcinii
Codul civil reglementează expres posibilele acțiuni la care sunt
îndreptățite părțile în cazul neexecutării sarcinii. Astfel, donatorul și
succesorii săi în drepturi au posibilitatea de a alege între a cere executarea
sarcinii sau revocarea, în timp ce terțul beneficiar nu poate cere decât
executarea sarcinii.
2.3.5. Întinderea obligației de executare
Donatarul este ținut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii
bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
3. Decizii de speță
Antecontract de vânzare-cumpărare. Condiția suspensivă a obținerii
unei autorizații de construcție de către promitentul cumpărărtor. În cazul
neîndeplinirii condiției suspensive, promisiunea sinalagmatică de vânzare-
cumpărare devine caducă, fiind lipsită de efecte ca și când nu ar fi existat
vreodată (Cass. fr., 13.07.1999).
În cazul în care între părți a intervenit un antecontract de vânzare a unui
imobil sub condiția suspensivă a plecării definitive a vânzătorilor din țară, iar
vânzătorilor nu li s-a aprobat plecarea definitivă din țară, atunci intervine
desființarea de drept a contractului (Trib. Hunedoara, dec. nr. 24/1993).
73
Ori de câte ori un bun a fost transmis sub condiție, dobânditorul este
proprietar sub condiție rezolutorie, iar tranmițătorul este proprietar sub
condiție suspensivă. Prin urmare, în caz de vânzare a unui teren, nerealizarea
condiției (autorizării și executării locuinței într-un anumit termen) face ca
dreptul cumpărătorului sp dispară, ca și cum nu ar fi existat niciodată, iar
vânzătorul redevine proprietar, ca și cum n-ar fi vândut niciodată (Jud.
Suceava, s. civ. nr. 5374/1992).
Efectele condiției suspensive. Nu se poate cere executarea obligației de
către creditor, debitorul nedatorând nimic (pendente conditione). Eveniente
conditione, prin neîndeplinirea condiției suspensive, părțile se găsesc în
situația în care ar fi dacă nu s-ar fi încheiat actul (C.A. Craiova, dec. nr.
1510/1998).
Vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiția ca aceste bunuri
să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului și, din această perspectivă, până la
îndeplinirea condiției suspensive, creditorul nu poate cere executarea
obligației de la debitor, deoarece condiția suspensivă presupune că obligația
nu există (Cas., dec. nr. 900/2010).
Condiția suspensivă este un evniment viitor și nesigur ca realizare, de a
cărui îndeplinire depinde nașterea actului juridic (C.A. Timișoara, dec. nr.
235/2011).
Vânzarea unui bun aflat în indiviziune numai de către unul dintre
coproprietari. Condiție rezolutorie pentru perfectarea înstrăinării. Vânzarea
este supusă condiției rezolutorii ca bunul să nu cadă, cu ocazia partajlui, în
lotul altui proprietar (C.A. Iași, dec. nr. 1354/1997).
Termen în favoarea ambelor părți. Obligația cu termen suspensiv își are
ființa de îndată, termenul întârziind doar executarea (Trib. Dolj, dec.
120/2010).
4. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Nu constituie o modalitate a actului juridic civil:
a. sarcina;
b. capacitatea;
c. condiția.
2) Termenul suspensiv:
a. amână nașterea dreptului subiectiv civil;
74
b. duce la stingerea obligației civile;
c. are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv civil și a
îndeplinirii obligației corelative.
3) În cazul termenului suspensiv stipulat în favoarea debiltorului:
a. starea de insolvabilitate a debitorului atrage decăderea din beneficil
termenului;
b. prescripția extinctivă începe să curgă de la data încheierii actului
juridic civil;
c. creditorul este îndreptățit să refuze primirea plății înainte de
scadență.
4) Înainte de împlinirea termenului suspensiv:
a. plata făcută către creditor este valabilă;
b. creditorului îi este permis să ceară plata de la debitor;
c. riscul pieirii bunului cert revine vânzătorului.
5) În cazul împlinirii condiției rezolutorii:
a. actul juridic se consolidează retroactiv;
b. părțile trebuie să restituie prestațiile efectuate;
c. fructele culese de dobânditor trebuie restituite.
6) Spre deosebire de condiție, termenul:
a. este un eveniment viitor;
b. este sigur ca realizare;
c. reprezintă o modalitate a actului juridic.
7) Există condiție cauzală atunci când realizarea evenimentului:
a. depinde de voința uneia dintre părți;
b. este independentă de voința părților;
c. depinde atât de voința uneia dintre părți, cât și de voința unei
persoane determinate.
8) Înainte de împlinirea termenului suspensiv:
a. plata făcută de debitor este valabilă;
b. creditorul poate cere plata de la debitor;
c. riscul pieirii fortuite a bunului cert este suspendat, de regulă, de
către vânzător.
9) Condiția (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde
exclusiv de voința uneia dintre părți este:
75
a. pur potestativă;
b. mixtă;
c. potestativă simplă.
10) Spre deosebire de condiție, termenul este:
a. un eveniment viitor;
b. o modalitate a actului juridic civil;
c. sigur ca realizare.
Răspunsuri
1 – b
2 – c
3 – a
4 – a
5 – b
6 – b
7 – b
8 - a
9 – a
10 – c
5. Temă
Întocmiți un referat cu titlul „Distincția dintre termen și condiție”
având ca bibliografie: Codul civil și Gheorghe Bică, ș.a., Drept civil.
Introducere în dreptul civil. Persoanele, Ed. Universitaria, Craiova, 2011, p.
198-202.
76
PLAN SEMINAR 6
Tema: Efectele actului juridic
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- efectele actului juridic (definiție, determinare, reguli de
interpretare); efectele între părți (forța obligatorie, teoria impreviziunii,
principiul irevocabilității, având-cauză, conținutul contractului, constituirea
și transferul drepturilor reale, riscul în contractul translativ de proprietate,
transmiterea succesivă a unui bun mobil, denunțarea unilaterală, pactul de
opțiune, promisiunea de a contracta); efectele față de terți (definiție, excepții
aparente, excepții veritabile; opozabilitatea efectelor contractului,
transmiterea drepturilor și obligațiilor către succesori, promisiunea faptei
altuia, stipulația pentru altul; simulația).
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- prezentarea referatului „Distincția dintre termen și condiție”;
- întocmiți referatul „Reprezentarea în actele juridice” având ca surse
bibliografice Revista Română de Drept Privat nr. 5/2010, p. 137-170.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza
rezumatului cursului.
77
1. Definiție
Prin efectele actului juridic civil înțelegem drepturile subiective și
obligațiile civile care iau naștere, se modifică sau se sting.
2. Determinarea efectelor actului juridic civil
Când există îndoieli cu privire la natura și conținutul actului, este
necesară interpretarea acestuia de către instanța de judecată, cu ocazia
soluționării unui litigiu.
2.1. Reguli de interpretare
a) interpretarea contractelor se face după voința concordantă a
părților, iar nu după sensul literal al termenilor – la stabilirea voinței
concordante se va ține seamă între altele, de scopul actului, de negocierile
purtate de părți, de comportamentul lor ulterior încheierii actului juridic;
b) clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul
ce rezultă din ansamblul actului juridic analizat; clauzele susceptibile de mai
multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii
și obiectului contractului și în sensul în care pot produce efecte, iar nu în
acela în care nu ar putea produce niciunul;
c) dacă după aplicarea regulilor de interpretare, actul juridic civil
rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă;
Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg deși nu sunt stipulate
în mod expres.
3. Efectele actelor juridice civile
3.1. Efectele între părți
3.1.1. Forța obligatorie
Actul juridic valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante.
Actul juridic se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori
din cauze autorizate de lege.
Principalul scop al instituirii principiului forței obligatorii (pacta sunt
servanda) este acela de a determina executarea întocmai exactă a prestațiilor
la care părțile s-au obligat.
Puterea actelor juridice în raporturile dintre părți este asimilată cu
forța juridică a legii.
Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda) cunoaște și excepții:
a) încetarea unor contracte (de mandat, de locațiune) din cauze expres
prevăzute de lege, înainte de îndeplinirea termenului (moartea mandatarului,
78
punerea lui sub interdicție, falimentul etc.);
b) prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării lui pe timpul cât durează cauza de
suspendare (de exemplu, cazul de forță majoră);
c) revizuirea efectelor actului juridic datorită modificării
împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii acestuia, cu scopul
restabilirii echilibrului între prestațiile reciproce ale părților (teoria
impreviziunii – rebus sic non stantibus).
În principiu, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă. Cu toate acestea, părțile sunt obligate
să negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă
executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părți din cauza unei
schimbări a împrejurărilor:
- care a survenit după încheierea contractului;
- care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul
încheierii contractului;
- cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul
producerii.
Aplicarea teoriei impreviziunii implică două faze:
- o procedură prealabilă și obligatorie, în sensul că debitorul trebuie să
încerce într-un termen rezonabil și cu bună-credință să negocieze adaptarea
rezonabilă și echitabilă a contractului;
- când părțile nu ajung la un consens, urmează sesizarea instanței de
judecată.
3.1.2. Principiul irevocabilității actului juridic civil
Nu se poate pune capăt efectelor unui act decât în aceleași condiții în
care acesta a fost încheiat. De la această regulă există și excepții, când se
pune capăt efectelor actului juridic, din cauze autorizate de lege. De
exemplu, acte unilaterale:
- revocarea testamentului;
- retractarea renunțării la moștenire;
- revocarea ofertei, până la ajungerea ei la destinatar.
În materia actelor bilaterale:
- revocarea donațiilor între soți;
- denunțarea contractului de locațiune încheiat fără termen;
- încetarea contractului de societate la cererea unor asociați.
3.1.3. Principiul relatvității efectelor actului juridic civil
Potrivit acestui principiu, actul juridic civil produce efecte numai între
părți dacă prin lege nu se prevede altfel.
79
Cu alte cuvinte, un act încheiat între anumite persoane nici nu
avantajează și nici nu este vătămător pentru altcineva (res alios acta, aliis
neque nocere, neque prodesse potest).
Pentru buna înțelegere a principiului relativității efectelor actului
juridic civil, dar și a excepțiilor de la acesta, apreciem necesară precizarea
noțiunilor de părți, având-cauză și terți.
Parte este acea persoană care participă la încheierea actului juridic
civil și suportă efectele acestuia.
Terțul este persoana care nu participă la încherea actului juridic civil
și nu suportă efectele acestuia.
Având-cuză este persoana care datorită unor legături cu părțile, deși
nu participă la încheierea actului, suportă ca și părțile efectele acestuia. Sunt
avânzi-cauză: succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii
cu titlu particular și creditorii chirografari.
Potrivit art. 1282 alin. 1 Cod civil, la moartea unei părţi, drepturile şi
obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali
sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura
contractului nu rezultă contrariul.
Succesorul universal dobândește întreg patrimoniul.
Succesorul cu titlu universal dobândește o parte a patrimoniului unei
părți și se subrogă în drepturile sau îndatoririle altuia, rezultate din actul
încheiat.
Succesorul cu titlu particular dobândește un bun individual
determinat.
Creditorul chirografar este un având-cauză întrucât suportă
modificările în activul său sau pasivul debitorului său, produse ca efect al
actelor încheiate de acesta cu alte persoane.
3.1.4. Conținutul actului juridic civil
Actul juridic civil valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este
expres stipulat în acesta, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite
între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau actului juridic, după natura
lui, ori din principiul solidarismului contractual – format din două elemente:
buna-credință și echitatea.
3.1.5. Constituirea și transferul drepturilor reale
În cazul bunurilor determinate, dreptul de proprietate se constituie și
se transmite prin efectul acordului de voință al părților, indiferent că bunul a
fost sau nu predat. Același regim îl au și bunurile generice, condiția fiind ca
acestea să fie individualizate la momentul transmiterii lor. Acolo unde nu
există o reglementare specială sau părțile nu dispun în mod diferit, odată cu
80
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului se transmite și dreptul
asupra fructelor civile produse de acesta sau de dreptul transmis.
3.1.6. Riscul în contractul translativ de proprietate
În cazul pieirii fortuite a bunului înainte de predarea acestuia,
vânzătorul pierde dreptul de a primi prețul sau va fi obligat să îl restituie,
după caz, în lipsa unei stipulații contrare. Această noutate în reglementarea
Codului civil reprezintă o răsturnare a principului res perit domino – art.
1274 alin. 1 Cod civil. Alin 2 al aceluiași articol prevede o excepție cu
privire la creditorul pus în întârziere, acesta urmând a suporta riscul
contractului chiar și în cazul în care ar dovedi că bunul ar fi pierit și în
situația în care ar fi executat obligația de predare la timp.
Altfel spus, până ce bunul nu este predat, în absența unei convenții
contrare, riscurile nu trec la achizitor, chiar dacă acesta a devenit deja
proprietar.
3.1.7. Transmiterea succesivă a unui bun mobil
Art. 1275 Cod civil consacră teoria referitoare la transmiterea
succesivă a bunurilor mobile și la buna-credință a terțului dobânditor. Astfel,
terțul dobândește dreptul de proprietate asupra bunului mobil chiar în cazul
în care titlul său are o dată ulterioară, condiția fiind ca acesta să fie de bună-
credință la momentul intrării efective în posesia bunului, adică să nu fi
cunoscut și nici s nu fi putut să cunoască că vânzătorul și-a asumat anterior
aceleași obligații față de alte persoane – a transmis succesiv către mai multe
persoane proprietatea unui bun mobil corporal.
Alin. 3 al art. 1275 Cod civil reprezintă o noutate în materie, statuând
că se va da câștig de cauză dobânditorului care a introdus mai întâi cererea
de chemare în judecată, atunci când ulterior transmiterii dreptului de
proprietate, niciunul dintre dobânditori nu a intrat în posesia bunului iar
obligația de predare a bunului a devenit exigibilă în ambele cazuri.
3.1.8. Denunțarea unilaterală
Dreptul de denunțare unilaterală a contractului este reglementat de art.
1276 Cod civil, dar numai cu îndeplinirea următoarelor condiții:
a) în cazul contractelor cu executare uno ictu, partea poate exercita
dreptul de renunțare atunci când nu s-a început executarea contractului;
b) în cazul contractelor cu executare succesivă, partea își poate
exercita dreptul chiar și după începerea executării contractului, însă numai
după respectarea termenului de preaviz, cu menținea expresă că denunțarea
va produce efecte doar pentru viitor;
81
c) îndeplinirea obligației de executare a prestației stipulate în mod
expres de părți, acolo unde este cazul.
Existanța dreptului de deunțare unilaterală poate avea ca temei chiar
voința părților, care pot conveni ca una dintre ele sau chiar ambele să aibă
dreptul de e pune capăt în mod unilateral contractului – expresie a libertății
de voință.
Considerăm că dreptul de denunțare este o facultate legală de
dezicere, consituind po excepție de la principiul irevocabilității actului
juridic, ce decurge din principiul forței obligatorii.
Contractul pe perioadă nedetrminată poate fi denunțat unilateral doar
cu respectarea unui termen de preaviz, care trebuie să fie rezonabil, exact ca
în cazul contractelor cu executare succesivă.
De asemenea, părțile nu pot stipula contrariul și nu pot stabili p
contraprestație în schimbul denunțării, orice clauză în acest sens urmând a fi
considerată nescrisă.
3.1.9. Pactul de opțiune
Pri pactul de opțiune, promitentul se obligă ca în baza propriei
declarații de voință să încheie contractul propriu-zis numai cu beneficiarul
pactului, acesta din urmă având dreptul de a accepta sau refuza declarația
celuilalt. Termenul acceptării se stabilește de părți, iar în caz contrar, acesta
va fi stabilit de către instanța de judecată investită în acest sens printr-o
cerere de ordonanță președințială cu citarea părților.
Pactul de opțiune este o ofertă irevocabilă.
Art. 1278 în alin. 3 și 5 Cod civil prevede două condiții cumulative ce
trebuie îndeplinite pentru ca pactul de opțiune să producă efecte:
a) pactul de opțiune trebuie să cuprindă toate cauzele contractului
propriu-zis care se va încheia odată cu declarația de acceptare de beneficiar;
b) atât declarația de acceptare, cât și promisiunea trebuie încheiate în
forma cerută de lege pentru încheierea contractului.
3.1.10. Promisiunea de a contracta
Promisiunea va cuprinde toate clauzele contractului ce urmează a se
încheia. În caz de neexecutare a promisiunii, partea care și-a executat
propriile obilgații are deschisă cale de a se adresa instanței pentru
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de coantract sau de a cere daune-
interese.
De la această soluție sunt exceptate contractele având ca obiect
drepturi reale, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Petru admiterea acțiunii, instanța de judecată va verifica următoarele
aspecte:
82
a) promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale
contractului promis;
b) dacă natura contractului permite sau nu ca promisiunea să producă
efecte;
c) dacă contractul îndeplinește condițiile legale pentru încheierea
acestuia.
Simpla convenție a părților, ce are ca obiect negocierea privind
încheierea sau modificarea unui contract, fără a îndeplini cumulativ
condițiile arătate ai sus nu reprezintă o promisiune de a contracta, în sensul
prevederilor art. 1279 Cod civil.
3.2. Efectele față de terți
3.2.1. Definiție
Prin excepție de la principiul relativității înțelegem situația juridică în
care un act făcut de o persoană parte a actului, produce efecte și față de un
terț ce nu a participat la încheierea actului.
Aceste excepții pot fi aparente sau reale (veritabile).
3.2.2. Excepții aparente
Excepțiile aparente sunt cele în care efectele unui act se produc asupra
unui terț în temeiul legii.
Acestea constituie numai în aparență excepții.
Exemple de excepții aparente sunt:
- reprezentarea – o persoană numită reprezentant încheie un act juridic
în numele și pe seama reprezentatului;
- situația avânzilor-cauză – succesorii dobândesc drepturile autorilor
prin efectul legii;
- simulația – presupune un act public mincinos și un act secret dar
real;
- situația promitenților – părți la contractul promisiunea faptei altuia și
carese obligă pe sine.
În cazul promisiunii pentru fapta altuia, contractul se încheie între
debitor și creditor, terțul fiind o persoană străină de contract. Terțul devine
obligat numai în situația în care aderă la contractul existent sau încheie un
contract cu creditorul, când va deveni obligat față de acesta, ca urmare a
manifestării propriei lui voințe.
3.2.3. Excepții reală (veritabile)
- stipulația pentru altul presupune existența unui contract prin care o
persoană, numită promitent, se obligă față de o altă persoană, numită
83
stipulant, să execute o anumită prestație în folosul unei terțe persoane,
numită benefiaiciar, care nu participă și nici nu este reprezentată la
încheierea contractului.
3.2.4. Opozabilitatea efectelor actului juridic
Potrivit principiului relativității efectelor actului juridic, acesta
produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Chiar dacă terții nu au luat parte la încheierea actului juridic, acesta le
este opozabil ca realitate socială, fiin ținuți de obligația de a-l respecta pentru
a se asigura eficacitatea actului juridic.
3.2.5. Transmisiune drepturilor și obligațiilor către succesori
Art. 1282 Cod civil reglementează transmiterea drepturilor și
obligațiilor la moartea unei persoane către succesorii acesteia. Efectele
actului juridic sunt preluate de sucesorii universali sau cu tiltu universal dacă
părțile nu au prevăzut contrariul sau dacă din lege sau din natura actului
juridic nu rezultă altfel (de exemplu, în cazul contractelor încheiate intiutu
personae).
Succesorii cu tiltu particular ai defunctului vor prelua drepturile și
obligațiile în strânsă legătură cu un bun, doar în cazurile prevăzute ope legis.
3.2.6. Promisiunea faptei altuia. Efecte
Art. 1283 Cod civil instituie răspunderea debitorului promitent în
cazul în care acesta nu reușește să-și aducă la îndeplinire obligația pe care o
are față de creditorul beneficiar, în sensul de a-l face pe terț să-și dea
consimțămânul la încheierea sau rectificarea unui act. Pe de altă parte, se
consacră răspunderea debitorului promitent care s-a obligat și ca fideiusor,
acesta urmând să acopere prejudiciile cauzate, în situația în care terțul se
obligă însă nu-și execută prestațiile promise. Cu toate acestea, debitorul este
exonerat de răspundere dacă asigură executarea obligației terțului fără a
exista prejudicii în dauna creditorului.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 1283 Cod civil, alin. 3 prevede o
condiție sene quq non, și anume: intenția promitentului de a se angaja
personal trebuie să reiasă neîndoielnic, în mod expres, din actul juridic, ori
din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
În cazul promisiunii pentru fapta altuia, actul se încheie între debitor
și creditor, terțul fiind o persoană străină de act, față de care un se produce
nici un efect. Prin urmare, terțul nu devine obligat prin actul încheiat de
creditor cu debitorul, ci numai în situația în care va consimți să încheie un
act cu creditorul va deveni obligat față de acesta, ca urmare a manifestării
propriei lui voințe.
84
3.2.7. Stipulația pentru altul
3.2.7.1. Efecte
Stipulația pentru altul, denumită și contractul în folosul unei terțe
persoane, eprimă principiul potrivit căruia orice persoană poate stipula
(prevedea, stipula o clauză) în numele său, dar în folosul unui terț.
Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere
direct promitentului executarea prestației.
3.2.7.2. Definiție
Stipulația pentru altul este un contract prin care o persoană numită
promitent se obligă față de o altă persoană numită stipulant să execute o
anumită prestație în folosul unei terțe persoane, numită benefiaciar, care nu
participă și nici nu este reprezentată la încheierea contractului.
Dând naștere unui drept subiectiv în folosul unei persoane care devine
creditor al promitentului, dar nu este parte în contract, stipulația pentru altul
constituie o excepție de la principiul relaitvității efectelor contractului.
3.2.7.3. Condițiile privind terțul beneficiar
Pentru a ne afla în situația unei stipulații în folosul unui terț, trebuie
ca acesta din urmă să fie determinat sau determinabil la data încheierii
contractului dintre stipulant și promitent și să existe la momentul executării
obliației.
Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, efectele stipulației urmează a
se produce în favoarea stipulantului, în condițiile contractului încheiat inițial,
fără a se îngreuna situația promitentului.
3.2.7.4. Acceptarea stipulației
Dacă terțul beneficairnu acceptă stipiulația, dreptul său se consideră a
nu fi existat niciodată. În lipsa acceptului adus la cunoștinșa stipulantului sau
promitentului, stipulația poate fi revocată.
3.2.7.5. Revocarea stipulației
Stipulantul este singura persoană care are dreptul de a revoca
contractul în folosul unui terț.
Pentru revocare stipulației trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant;
- stipulantul a obținut acordul promitentului atunci când acesta are un
interes rezultat din executarea contractului.
Pentru ca revocarea să producă efecte, este necesar ca aceasta să
ajungă la conoștința promitentului.
85
3.2.7.6. Mijloacele de apărare ale promitentului
În cazul în care promitentul este acționat în judecată de către terțul
beneficiar pentru neexecutarea prestațiilor, acesta poate invoca toate
apărările și excepțiile procesuale fondat pe contractul ce face obiectul
stipulației.
3.2.7.7. Aplicații practice
Aplicațiile mai frecvente ale stipulației pentru altul sunt: contractele
de transport de mărfuri (în care destinatar este o persoană, alta decât
expeditorul sau cărăușul), contractele de asugurare asupra vieții și cele de
răspundere civilă, donațiile cu sarcină în folosul unei terțe persoane,
contractul de rentă viageră în folosul unui terț etc.
3.2.8. Simulația
3.2.8.1. Definiție
Simulația este operațiunea juridică constând în încheierea unui act
juridic aparent, menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de
cea reală, și încheierea concomitentă a unui alt act juridic, secret, precizând
adevăratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în
realitate.
3.2.8.2. Efecte între părți
Codul civil în art. 1289 stabilește ca regulă opozabilitatea efectelor
actului secret doar între părțile contractante. Prin excepție, actul secret va
produce efecte și asupra succesorilor universali și cu titlu universal, dar
numai când natura actului o permite ori când părțile au prevpzut acesta în
mod expres în contract.
Pentru a fi opozabil părților sau față de terți, contractul secret este
ținut să îndeplineacăcondițiile de fond cerute de lege pentru încheierea
valabilă a actului.
3.2.8.3. Efectele față de terți
Art. 1290 Cod civil consacră regula conform căreia cpntractul secret
este inopozabil față de terți, indiferent de persoana care îl invocă. Excepțiao
constituie cazulîn care terțul a avut cunoștință de actul secret.
Terții pot invoca oricând existanța actului ascuns, când acesta le
aduce prejudicii, însă nu mai pot invoca și inopozabilitatea actului.
Astfel, față de creditorul cumpărătorului fictiv al unui bun imobil nu
se poate opune actul secret care stabilește că vânzarea n-a avut loc, fiind doar
86
fictivă, căci acest act ar fi defavorabil, scoțând bunul (intrat aparent în
patrimoniul debitorului său – cumpărătorul) din gajul general al creditorilor.
Dimpotrivă, în cazul unei donații deghizate sub forma vânzării,
moștenitorul rezervatar al vânzătorului aparent (în realitate donator) va putea
să invoce actul secret, spre a stabili că e vorba, în realitate, de o donație și
spre a putea cere reducerea acesteia în vederea întregirii succesorale.
3.2.8.4. Raporturile cu creditorii
Contractul secret nu produce efecte față de creditorii dobânditorului
aparent care nu a avut cunoștință de existența actului secret și au notat
urmărirea silită asupra bunului care a făcut obiectul actului în cartea funciară
ori au obținut sechestru asupra bunului.
În caz de conflict între părți, textul de lege acordă prioritate
creditorilor înstrăinătoului aparent, cu îndeplinirea condiției ca dreptul de
creanță să fie născut înainte de dat semnării actului ascuns.
3.2.8.5. Proba simulației
Terții, fiind străini de actul secret, pot face dovada existenței actului
ascuns prin orice mijloace de probă prevăzute de lege. În schimb, părțile
actului secret se pot folosi de toate mijloacele de probă numai când atacă un
act secret ilicit.
3.2.8.6. Actele unilaterale
Dispozițiile referitoare la simulație se aplică și actelor juridice
unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulte prin
acordul dintre autorul actului și destinatarul său.
3.2.8.7. Actele nepatrimoniale
Dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice
nepatrimoniale.
3.2.9. Reprezentarea
3.2.9.1. Temeiul reprezentării
După izvorul său, reprezentarea este de trei feluri: legală,
convențională și judecătorească.
3.2.9.2. Efecte
Cu toate că reprezentantul încheie un act cu un terț, efectele actului
juridic încheiat între aceștia se produc față de reprezentat și terț.
87
Reprezentarea reprezintă o excepție aparentă de la principiul efectelor
relative ale contractelor.
Reprezentarea convențională nu se confundă cu contractul de mandat.
Prin efectul reprezentării, cel reprezentat devine în mod direct parte în
actul juridic încheiat de reprezentantul său în limitele puterilor conferite, ca
și când l-ar fi încheiat el însuși. Între reprezentant și partea cu care el încheie
actul juridic (în numele reprezentatului) nu se stabilește nici un raport
juridic. Reprezentarea nu este posibilă în ipoteza actelor juridice cu caracter
strict personal (căsătorie, testament etc.).
Reprezentarea presupne întrunirea următoarelor condiții:
a) voința liberă (neviciată) a reprezentantului, căci prin intermediul
acestei voințe se încheie actul juridic;
b) intenția de a reprezenta trebie să fie cunoscută și de cealaltă parte,
cel târziu la data încheierii actului;
c) reprezentantul trebuie sp aibă puterea de a reprezenta.
3.2.10. Concesiunea contractului
3.2.10.1. Noțiune. Formă
O parte contractantă își poate substitui un terț în raportulri născute
dintr-u contract, dacă sunt îndeplinite două condiții:
a) prestațiile nu au fost executate în integralitatea lor;
b) celalaltă parte și-a dat consimțământul în acest sens;
c) forma concesiunii și a acceptării acesteia de către partea care se
menține în contract, trebuie să fie aceeași cu cea prevăzută de lege pentru
încheierea valabilă a contractului.
3.2.10.2. Momentul concesiunii
Momentul de la care începe să producă efecte concesiunea
contractului presupune două ipoteze:
- ipoteza când contractantul cedat a consimțit anticipat la substituirea
celeilalte părți cu un terț, situație în care concesiunea produce efecte de la
momentul notificării părții care rămâne în contract;
- ipoteza când contractantul cedat nu a for de acord anticipat cu
operațiunea de substituire, situație în care concesiuea produce efecte din
momentul acceptării acesteia.
Art. 1317 alin. 2 Cod civil se referă la momentul de la care produce
efecte concesiune biletelor la ordin sau a altor titluri de valoare similare,
substitiurea giratarului având loc în momentul girării biletului sau altui
înscris similar.
88
4. Decizii de spetă
Forța obligatorie. Justificare. Contractul este legea părților, acestea
fiind ținute să îl respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt
servanda. Între părți, forța obligatorie constă în următoarle consecințe: Să
execute întocmai obligațiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi
revocat prin voința uneia dintre părțile sale (C.A. Timișoara, dec.nr.
288/2011).
Distincția între revocare și reziliere contract. Contractul fiind încheiat
prin acordul părților (mutuus consensus), este firesc ca, tot astfel, să se poată
săvârși desfacerea lui (mutuus dissensus). Desfacerea contractului prin
acordul părților este denumită revocare, când este vorba de un contract a
cărui executare încă nu a început, în caz contrar, ea purtând denumirea de
reziliere. Dar și revocarea, întocmai ca rezilierea produce efecte pentru viitor
(C.A. Timișoara, dec. nr. 1816/2012).
Impreviziunea în contracte este privită ca o excepție de la principul
forțeiobligatorii a actului juridic civil și este justificată de ruperea
echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de
părți în momentul încheierii actului juridic. Una dintre condițiile esențiale
ale teoriei impreviziunii este aceea că împrejurarea care a determiant ruperea
echilbrului contractual să apară între momentul la care trebuia să aibă loc
executarea de către părți a obligațiilor asumate, condiție care în cazul de față,
nu este îndeplinită. Părțile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare
la 18.02.2008 și au prevăzut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare
va avea loc la 15.05.2008, iar situația imprevizibilă invocată de către
reclamantă (prăbușirea pieței imobiliare și înghețarea finanțărilor imobiliare)
este mult ulterioară, respectiv după 15.09.2008 (Î.C.C.J., dec. nr. 194/2013).
Transmisiunea automată a proprietății. Suspendarea riscurilor. Cât
timp bunul nu este predat, riscul contractuli rămâne în sarcina debitorului
obligației de predare, chiar dacă proprietateaa fost tranferată dobânditorului
(Trib. Dolj, dec. nr. 1012/2012).
Clauza de dezicere își are originea în voința părților, ea neconstituind
o excepție de la principiul irevocabilității unilaterale a contractelor
sinalagmatice. În promisiunea de vânzare-cumpărare, părțile de comun acord
au stabilit că, pentru ipoteza în care promitenții vânzători se vor răzgândicu
privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, se naște obligația
acestora de a plăti promitenților cumpărători dublul prețului achitat, iar
pentru ipoteza în care promitenții cumpărători se vor răzgândi, efectul va fi
89
pierderea de către aceștia din urmă a avansului achitat (C.A. Timișoara, dec.
nr. 812/2014).
Noțiuea de succesor. Succesor este persoana care, fie în temeiul legii,
fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa, dobândește drepturi și
obligații de la o altă persoană pe care o moștenește (Cas., dec. nr.
9789/2009).
Principiul relativității efectelor actelor juridice. Drepturi conexe
dreptului principal transmise succesorului cu titlu particular. Potrivit
principiului relativității efectelor actelor juridice, contractul își produce
efectele numai între părțile contractante. Dar contractul își produce efecte și
față de succesorii părților persoane care, deși nu au participat la încheierea
contractului, nici persoanl, nici prin reprezentare, suportă efectele
contractului asemenea părților. Noțiunea de succesor în această materie nu se
confundă cu cea folosită în dreptul succesoral. Succesorii cu titlu particular
(avânzii-cauză) dobândesc anumite drepturi (C.A. Craiova, dec. nr.
201/2008).
Donație. Cauză ilicită și fraudă la lege. Transmiterea obligației
asumate de doantori către donatar. Principiul relativității efectelor
contractului presupune că puterea obligatorie, efectele contractului privesc
numai părțile contractante și nimeni nu poate fi obligat prin voința altei
persoane. Mai precis spus, contractul produce efectele sale între părți și față
de succesorii acestora, așa numiții avânzii-cauză (Trib. Constanța, dec. nr.
102/2010).
Contract de asigurare. Cesionarea despăgubirii. În cazul în care într-
un contract de asigurare s-a prevăzut că despăgubirile ce urmează a se plăti
în caz de producere a riscului asigurat se cesonează în favoarea unui terț, nu
suntem în prezența unei cesiuni de creanță, ci a unei stipulații pentru altul
(Cas., dec. nr. 1846/2006).
Simulația, prin ea însăși, nu constituie o cauză de nulitate a vreunuia
din cele două acte încheiate. Singura sancțiune a simulației ilicite este
inopozabilitatea actului secret împotriva terților care cu bună-credință s-au
întemeiat pe actul aparent (C.A. Ploiești, dec. nr. 886/1997).
5. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Principiul pacta sunt servanda este:
a. un principiu care guvernează efectele nulității actului juridic;
90
b. un principiu general al dreptului civil;
c. consacrat legislativ numai pentru contracte, nu și pentru actele
juridic unilaterale.
2) Teoria impreviziunii privește:
a. principiul pacta sunt servanda;
b. revizuirea efectelor anumitor acte juridice;
c. principiul relativității efectelor actului juridic.
3) Constituie o excepție de la principiul pacta sunt servanda:
a. cazul actelor juridice colective;
b. tacita relocațiune;
c. încetarea mandatului din cauza familentului mandatarului.
4) În categoria avânzilor-cauză trebuie incluși:
a. vânzătorii;
b. succesorii cu titlu universal;
c. reprezentanții convenționali.
5) Stipulația pentru altul este:
a. o excepție reală de la principiul relativității efectelor actului juridic;
b. un mijloc de schimbare a debitorului;
c. un mijloc de schimbare a creditorului.
6) Este cazul unei excepții de la principiul pacta sunt servanda:
a. încetarea locațiunii din cauza morții chiriașului;
b. prelungirea prin lege a anumitor efecte ale actelor juridice;
c. încetarea împrumutului de folosință, urmare a morții comodantului.
7) Singura sancțiune a simulației ilicite este:
a. nulitatea actului aparent;
b. nulitatea actului secret;
c. inopozabilitatea actului secret împotriva terților de bună-credință.
8) Contractelor translative de drepturi reale cu titlu oneros li se va
aplica regula:
a. res perit domino;
b. res perit debitori;
c. pacta sunt servanda.
9) În cazul contractelor cu executare uno ictu, partea poate exercia
91
dreptul de denunțare atunci când:
a. s-a început executarea;
b. s-a finalizat executarea;
c. nu s-a început executarea.
10) Dispozițiile legale referitoare la simulație nu se aplică:
a. actelor juridice nepatrimoniale;
b. actelor juridice patrimoniale;
c. actelor juridice privind vânzarea-cumpărarea.
Răspunsuri
1 – c
2 – b
3 – c
4 – b
5 – a
6 – b
7 – c
8 - b
9 – c
10 – a
6. Temă
Întocmiți un referat cu titlul „Principiul forței obligatorii” având ca
bibliografie: I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu
referire specială la adagiile „pacta sunt servanda” și „rebus sic stantibus”,
în Revista Dreptul nr. 2/1996, p. 22.
92
PLAN SEMINAR 7
Tema: Nulitatea actului juridic civil
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- nulitatea; noțiuni generale (definiție, trăsături, exemple, funcții);
distincția nulității de alte sancțiuni juridice (rezoluțiunea, rezilierea,
revizuirea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea); clasificarea nulităților;
cauzele de nulitate (definiție, nominalizare, cauze de nulitate absolută, cauze
de nulitate relativă); regimul juridic al nulității (definiție, precizări, regimul
juridic al nulității absolute și relative); efectele nulității (definiție, principiul
general ceea ce este nul produce efecte nule); principiile clasice
(retroactivitatea, desființarea actelor subsecvente și restitutio in integrum);
efectele constatării nulității; excepții de la principiile clasice ale nulității și de
la principiul general (conversiunea, validitatea aparenței în drept,
răspunderea civilă, validarea contractului).
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale;
- prezentarea referatului „Principiul forței obligatorii”;
- întocmiți referatul „Acțiunea în constatarea nulității absolute” având
ca surse bibliografice Revista Dreptul nr. 6/1998, p. 19-25 și Revista Dreptul
nr. 2/2007, p. 44-45.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza rezumatului
cursului.
93
1. Noțiuni generale
1.1. Definiția nulității
Nulitatea este sancțiunea de drept civil care constă în lipsa actului
juridic civil de acele efecte care sunt contrare condițiilor cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă.
1.2. Trăsăturile nulității
Din analiza definiției nulității se desprind următoarele trăsături:
a) este o sancțiune de drept civil;
b) constă în lipsirea actului juridic civil de anumite efecte;
c) nerespectarea normelor se raportează la data încheierii actului
juridic civil.
1.3. Exemplificare
Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit
donatorului să o revoce prin voinţa sa (art. 1015, alin. 1 Cod civil).
Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de
voinţa debitorului nu produce niciun effect (art. 1403 Cod civil).
Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este
considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea
absolută a acestuia (art. 1402 Cod civil).
1.4. Funcțiile nulității
Nulitatea are următoarele funcții:
a) preventivă pentru subiectele de drept civil tentate să nesocotească
respectarea condițiilor de validitate pentru un act juridic civil, cerute de lege;
b) sancționatorie – constă în înlăturarea efectivă a efectelor actului civil
încheiat cu nerespectara normelor privind condițiile sale de validitate;
c) de garantare a principiulul legalității care se realizează prin acțiunea
primelor două funcții.
1.5. Distincția nulității de alte sancțiuni juridice
Rezoluțiunea
- constă în desființarea cu efect
retroactiv aunui contract sinalagmatic
cu executare imediată, urmare a
neexecutării obligației celeilate părți
din cauze imputabile acestuia.
94
Nulitatea
- constă în lipsa de efecte a unui act
juridic încheiat cu nerespectarea
normelor juridice privind condițiile
condițiile sale de valabilitate;
- operează retroactiv actul juridic civil
lovit de nulitate absolută sau anulat
este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat.
Rezilierea
- constă în desfacerea pentu viitor a
unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă în timp, ca
urmare a neexecutării obligației uneia
dintre părți, din cauze imputabile
acestuia.
Revocarea
- constă în înlăturarea efectelor
actului juridic datorită ingratitudinii
gratificatului ori neexecutării
culpabile a sarcinii (de exemplu,
dreptul recunoscut donatorului de
arevoca prin voința sa unilaterală
contractul de donație).
Caducitatea
- constă în lipsa de eficacitate a unui
act juridic, determinată de un
eveniment independent de voința sau
de culpa părților, care survine după
încheierea valabilă a actului (de
exemplu, legatul devine caduc dacă
legatarul moare înaintea testatorului;
refuzul legatarului de a primi legatul).
Inopozabilitatea
- este sancțiunea aplicabilă în cazul
nerespectării unei cerințe de
publicitate față de terți.
2. Cauzele de nulitate
2.1. Definiție
Cauzele de nulitate sunt împrejurări ca apar la încheierea actului juridic
civil prin care se încalcă legea ce reglementează condițiile de valabilitate.
2.2. Nominalizarea cauzelor
Sunt cauze de nulitate a actului juridic:
a) încplcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de face actul;
b) lipsa ori nevalbilitatea consimțământului;
c) nevalabilitatea actului juridic;
95
d) nevalabilitatea cauzel (scopul) actului juridic;
e) nevalailitatea formei cerute ad validitatem;
f) nesocotirea limitelor actelor juridice (normele imperative, ordinea
publcă și bunele moravuri);
g) lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;
h) frauda legii (folosirea unui act cu scopul de a încălca o dispoziție
care insitituie o prohibiție).
2.3. Cauzele de nulitate absolută
Potrivit art. 1250 Cod civil, contractul este lovit de nulitate absolută în
cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic
din lege că interesul ocrotit este unul general.
Nulitatea absolută operează în toate cazurile în care lipsește una din
condițiile de valabilitate ale actului juridic și anume:
a) încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor (de
exemplu, când actul emană de la persoane lipsite de capacitatea de a contracta,
de a încheia un contract de muncă, dreptul de a se căsători);
b) când actul este lipsit cu desăvârșire de un element esențial, structural
(voința, obiectul, cauza);
c) când actul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzută de
lege pentru însăși validitatea lui;
d) când obiectul sau cauza actului juridic încalcă dispoziții legale
imperative fondate pe interese generale, ori sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri;
e) lipsa capacității de folosință a pesoanei fizice.
2.4. Cauzele de nulitate relativă
Art. 1251 Cod civil prevede: „Contractul este anulabil când au fost
nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când
consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege”.
Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept scop apărarea unui interes
particular și intervine în următoarele cazuri:
a) când consimțământul exprimat la ncheierea actului a fos viciat (prin
eroare, dol, violență sau leziune);
b) lipsa discenământului la încheierea actului juridic civil;
c) când actul a fost încheiat de persoane lipsite de capacitatea de
exercițiu sau de persoane având o capacitate de exercițiu restrânsă, car au
acționat fără a respecta prevederile legale privitoare la suplinirea sau întregirea
capacității lor;
96
d) când actul încalcă o ăprohibiție legală de a contracta instituită în
scopul ocrotirii unor interese personale;
e) când cauza actului juridic a fost falsă sau imaginară – fiind vorba
propriu-zis, de o eroare a uneia dintre părți cu privire la existența ori realitatea
cauzei.
3. Regimul juridic al nulității
3.1. Definiție
Prin regimul juridic al nulității se înțelege regulile care guvernează
nulitatea absolută și nulitatea relativă.
3.2. Precizări
Regimul juridic al nulității privește trei aspecte:
- cine poate invoca nulitatea?
- cât timp poate fi invocată nulitatea?
- posibilitatea de acceptare a nulității prin confirmare.
Aceste aspecte sunt diferite după cum suntem în prezența nulității
absolute sau a celei relative.
3.3. Regimul juridic al nulității absolute
3.3.1. Cine poate invoca nulitatea absolută?
Nulitatea absolută poate fin invoactă de orice persoană interesată, pe
cale de acțiune sau de excepție (părțile interesate, terții interesați).
Instanața este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, punând
acest aspect în discuția părților, pentru respectarea principulul
contradictorialității. Totuși, instanța nu se poate sesiza din oficiu cu o acțiune
în constatarea nulității absolute.
Posibilitatea instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută a unui
act juridic nu trebuie interpretată nici în sensulcă aceasta ar putea pronunța
nulitatea unui act în dispozitivul unei hotărâri, dacă nu a existat o cerere
expresă în acest sens, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității.
Practic, în orice judecată privind executarea unui act juridic civil,
judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel act e valid sau
nu pentru sistemul juridic, întrucât dacă constată că acel act este lovit de
nulitate absolută va trebui să respingă cererea de chemare în judecată ca
neîntemeiată, fiind vorba de un act nul, inexistent, care nu poate da naștere
niciunei obligații valabile, dar nu poate pronunța efectiv și nulitatea actului
juridic respectiv, cât timp nu a existat nicio cerere expresă în acest sens.
97
Nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoanăcomplet
străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar jusitifica
un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulității absolute a actului
juridic respectiv, în caz contrar, acțiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.
3.3.2. Cât timp poate fi invocată nulitatea absolută?
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fin
invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Altfel spus,
nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv.
Acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă, căci această
nulitate operează de plin drept, fiind doar constatată de instanță.
3.3.3. Posibilitatea acoperirii nulității prin confirmare
Actul juridic civil lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de
confirmare decât în cazurile prevăzute de lege (de exemplu, căsătoria încheiată
înainte de împlinirea vârstei matrimoniale legale nu mai poate fi declarată nulă
dacă, între timp, soțul respectiv a împlinit vârsta, ori dacă soția a dat naștere
unui copil sau a rămas însărcinată).
3.4. Regimul juridic al nulității relative
3.4.1. Cine poate invoca nulitatea relativă?
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interres este
ocrotit prin dispoziția legală încălcată.
Nulitatea relativă nu poate fin invocată din oficiu de instanța
judecătorească [de exemplu, acțiunea în anularea actului juridicpentru
încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea deexercițiu poate fi
invocată și de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani (art. 46 alin. 3 Cod civil;
de asemenea, potrivit art. 44 alin.2 Cod civil, cel lipsit de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în
apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate
ori din punerea sub interdicție judecătorească; ocrotirorul legal sau
reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea pentru orice cauză de
nulitate relativă; dacă este cazul, notarul public trebuie să invoce motivul de
nulitate relativă dacă are cunoștință de existența acestuia și să refuze
autentificarea actului; procurorul poate intenta acțiunea în anulare numai dacă
drepturile ocrotite prin dispoziția legală încălcată nu au un caracter strict
personal].
3.4.2. Cât timp poate fi invocată nulitatea relativă?
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în
98
termenul de prescripție stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere
executarea actului juridic poate opune oricând nulitatea relativă a actului, chiar
și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune în anulare.
Acțiunea în anulare este supusă prescripției extinctive, întrucât
nulitatea relativă nu operează deplin drept, ci trebuie pronunțată de instanță.
Altfel spus, în ceea ce privește nulitatea relativă, se face distincție între
invocarea acesteia pe cale de acțiune, care se poate face doar în termenul de
prescripție prevăzut de lege și invocarea nulității pe cale de excepție, care este
imprescriptibilă. Prin această reglementare se dă eficiență principiului quae
temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (ceea ce este
prescriptibil pe cale de acțiune este imprevizibil pe cale de excepție).
3.4.3. Posibilitatea de acoperire a nulității relative prin confirmare
Contractul anulabil este susceptibil de confirmare (expresă sau tacită)
de către persoana car avea dreptul s-o invoce, dacă între timp a dobândit
capacitatea de exercițiu deplină ori dacă viciul de consimțământ a fost
descoperit (eroarea sau dolul) ori a încetat (violența).
Confirmarea este manifestarea de voință prin care persoana îndreptățită
a cere anularea unui act juridic renunță la acest drept, validând actul anulabil.
Sunt susceptibile de confirmare numai actele lovite de nuliate pentru:
a) incapacitate de exercițiu;
b) vicii de consimțământ;
c) vicii de formă, când forma a fost prevăzută de lege pentru ocrotirea
intereselor uneia dintre părți, iar nu pentru ocrotire intereselor unor terți ori a
intereselor generale.
Fiind un act unilateral de voință, confirmarea este valabilă indiferent de
acceptarea celeilalte părți.
4. Efectele nulității
4.1. Definiție
Prin efectele nulității înțelegem consecințele juridice ale aplicării
sancțiunii nulității și anume lipsirea actului juridic civil de efecrele contrarii
normelor juridice ce reglementează încheierea sa valabilă.
4.2. Principiul general al efectelor nulității
Principiul general al efectelor nulității este exprimat de adagiul latin
quod nullum est, nullum producit efectum – ceea ce este nul produce efecte
nule.
Potrivit art. 1254 alin. 1 Cod civil „Contractul lovit de nulitate absolută
sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
99
4.3. Principii clasice ale efectelor nulității
Din principiul general al efectelor nulității se desprind cele trei principii
clasice ale efectelor nulității, reglementate de art. 1254 Cod civil.
4.3.1. Principiul retroactivității
Potrivit acestui principiu, actul juridic civil lovit de nulitate absolută
sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
Prin efectul constatăriinulității absolute sau al pronunțării nulității
relative, actul juridic lovit de nulitate se desființează retroactiv, înlăturându-i-
seefectele produse în trecut (din chiar momentul încheierii sale) și încetând să
se mai producă vreun efect în viitor.
4.3.2. Principiul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis
În temeiul acestui principiu sunt anulate și actele subsecvente
contractului desființat, cu care se află în legătură juridică. Altfel spus, anularea
actului inițial atrage desființarea actului subsecvent.
4.3.3. Principiul restitutio in integrum
Anularea actului ăși produce efectele din chiar momentul în care a fost
încheiat, astfel încât, tot ceea ce s-a executat în temeiul acestuia trebuie să fie
restituit, potrivit principiului restitutio in integrum (principiul repunerii în
situația anterioară).
4.4. Efectele constatării nulității
În cazul nulității parțiale, se înlătură doar acele efecte produse de actul
anulabil sau nul, care sunt potrivnice scopului dispozițiilor legale încălcate,
menținându-se efectele corespunzătoare legii.
Dacă clauzele lovite de nulitate au constituit cauza principală,
determinantă a actului juridic (care nu s-ar fi încheiat fără acele clauze)
nulitatea actului va fi totală.
Prestațiile deja efectuate în temeiul actului lovit de nulitate vor fi
restituite, părțile trebuind să fie repuse în situația anterioară momentului
încheierii actului, iar dacă actul operase între părți transmiterea unor drepturi
reale, toate drepturile eventual consimțite de dobânditor în folosul unor terțe
persoane vor dispărea odată cu dreptul însuși al dobânditorului (resoluto iure
dantis, resolvitur jus accipientis).
4.4.1. Excepții de la principiile clasice ale nulității
4.4.1.1. Excepții de la principiul retroactivității nulității
Excepțiile de la rincipiul retroactivității nulității, situațiile în care,
pentru anumite rațiuni, efectele produse de actul jurdic civil de la încheiere
100
până la anularea sa,sunt păstrate și nu desființate. În aceste ipoteze, nulitatea
produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu și pentru trecut (ex tunc).
Constituie astfel de excepții:
a) menținerea efectelor deja produse de un contract cu executare
succesivă de la încheiere până la anularea sa, nulitatea operând numai pentru
viitor;
b) menținerea efectelor produse de o căsătorie lovită de nulitate, față de
copiii npscuți din acea căsătorie (ocrotirea minorilor);
c) menținerea efectelor produse în trecut de căsătoria lovită de nulitate,
față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei;
d) menținerea validității actelor de stare civilă întocmite de o persoană
necompetentă, care a exercitat în mod public atribuții de delegat de stare civilă
(validitatea aparenței în drept);
e) menținerea valididtății actelor cu titlu oneros încheiate de terții de
bună-credință cu titularul aparent al unui drept sau cu cel al cărui titlu a fost
apoi desființat retroactiv (principiul validității aparenței în drept și principiul
ocrotirii bunei-credințe);
f) păstrarea fructelor culese anterior anulării contractului de vânzare;
cumpărătorul de bună-credință a crezut că este proprietarul lucrului ale cărui
fructe le-a cules.
4.4.1.2. Excepții de la principiul repunerii în situația anterioară
Sunt astfel de excepții:
a) restituirea prestației primite de la incapabil numai în limita
îmbogățirii;
b) menținerea unor efecte ale contractuluilovit de nulitate, cu titlu de
reparație în anturăa prejudiciilor provocate celeilalte părți prin desființarea
contractului din cauze imputabile părții vinovate de cauza nulității.
4.4.1.3. Ecepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului inițial
Sunt astfel de excepții:
a) valabila dobândire a unui bun mobil de către subdobânditorul de
bună-credință în temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat de un detentor precar
pe care îl crede adevărat proprietar în temeiul unui titlu lovit de o cauză de
nulitate;
b) ipoteza subdobânditorului de bună-credință și cu titlu gratuit al unui
drept real imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani de la data înscrierii
respectivului drept în cartea funciară;
c) subdobânditorul cu titlu oneros al bunului unei persoane declarate
judecătorește moartă, care nu este obligat să le înapoieze persoanei respective,
101
după apariția acesteia, decât dacă se va dovedi că la data dobândirii știa că
persoana declarată moartă este în viață;
d) cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și
după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă
rămâne valabilă.
4.4.2. Ecepții de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum
(ceea ce este nul produce efecte nule)
Acest principiu poate fi anihilat atunci când vine în concurs sau în
conflict cu alte principii de drept precum:
a) principiul conversiunii actului juridic civil nul;
b) principiul validității aparenței în drept;
c) principiul răspunderii civile delictuale;
d) principiul validării contractului.
4.4.2.1. Principiul conversiunii actului juridic nul
Conversunea este posibilitatea recunoscută de art. 1260 Cod civil, ca
un act juridic lovit de nulitate absolută (ca urmare a neîndeplinirii condițiilor
de vlabilitate cerute de lege) să producă efectele unui act juridic, dacă
întrunește condițiile de valabilitate ale acestuia din urmă și manifestarea de
voință a părților să fie favorabilă conversiunii.
Astfel, de exemplu, un contract de donație a unui autoturism, cu sarcina
întreținerii pe viață a donatorilui, nul ca donație pentru vicii de formă, ar putea
fi în felul acesta convertit într-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreținere; sau un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept viager de
uzufruct asupra unei case de locuit ar puteaa fi convertit într-un contract de
închiriere; ori un contract de vânzare a unui teren lovit de nulitate absolută
pentru absența formei autentice cerute de lege pentru validitate ar putea fi
convertit într-un antecontract de vânzare-cumpărare; tot așa, un testament nul
din cauza unor vicii de formă, ar putea fi convertit într-o altă formă
testamentară, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Pentru a fi operantă conversiunea, este necesar a fi îndeplinite
următoarele condiții:
- să existe un element de diferență între actul nul și cel valabil,
- unul din acte să fie anulat efectiv și total;
- actul socotit valabil să întrunească toate condițiile cerute de lege și
acestea să se regăsească în cuprinsul său;
- să nu fie stipualtă în contractul lovit de nulitate intențai de a exclude
aplicarea conversiunii și să nu reiese în chip neîndoielnic, din scopurile
urmărite de părți la data încheierii contractului.
Temeiulconversiunii se regăsește în regula de interpretare potrivit
102
căreia un act trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, și nu
în sensulîn care nu produce nici un aemenea efect (actus interpretandus est
potius ut valeat quam pereat).
4.4.2.2. Principiul validității aparenței în drept
Acest principiu este cunoscut și sub denumirea error communis facit
jus (eroarea comună, generală este născătoare de drept) fiind consacrat în
unele dispoziții normative și soluții ale practicii judiciare.
Potrivit acestui principiu, cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o
aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea,
trebuie ocrotiți juridicește, neputând fi vătămați prin înlăpturarea ca nevalabil
a actului pe care l-au încheiat astfel.
Acest principiu explică și justifică soluția legislativă (art. 7 din Legea
nr. 119/1996 privind actele de stare civilă) potrivit căreia sunt și rămân
valabile actele de stare civilă întocmite de o persoană care nu avea competența
legală necesară, dar care a exercitat în mod public atribuții de delegat de stare
civilă.
De asemenea, soluția legislativă (art. 54 Cod civil) potrivit căreia cel
care a dobândit cu titlu oneros, de la moștenitorul aparent, bunuri aparținând
unei persoane declarată moartă prin hotărâre judecătorească, nu este obligat să
le înapoieze (în cazul anulării hotărârii declarative de moarte pe considerentul
că cel decalarat mort este în viață) dacă a fost de bună-credință, neștiind (la
data dobândirii) că cel declarat mort trăiește.
În acest context, menționăm și art. 57 Cod civil care prevede că
„moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin
hotărâre judecătorească este în viață, păstrează posesia bunurilor și dobândește
fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor”.
4.4.2.3. Principiul răspunderii civile delictuale
Regula este în sensul că, dacă cel lipsit de capacitatea de exercițiu sau
cu capacitate de exercițiu restrânsă a declarat că este capabil, această situație
de fapt nu duce laînlăturarea anulabilității actului.
În mod excepțional, dacă partea adversă a fost indusă în eroare prin
manoperele dolosive (șiretenie, înșelăciune, rea-credință) ale persoanei
incapabile, cu privire la vârsta acesteia, instanța poate aprecia, în funcție de
circumstanțele cauzei, că menținerea contractului constituie sancțiunea civilă
potrivită față de comportamentul persoanei în cauză.
Utilizarea de mijloace dolosive pentru inducerea în eroare a unei
persoane comportă o anumită gravitate, doll mutând problema răspunderii din
domeniul contractual în domeniul delictual.
În temeiul răspunderii civile delictuale se poate aprecia că
menținerea actului constituie o sancțiune civilă potrivită, prin înlăturarea
103
nulității actului.
4.4.2.4. Principiul validării contractului
4.4.2.4.1. Definiție
Validarea reprezintă coferirea sau consolidarea validității unui act
juridic lovit de nulitate, printr-un act juridic sau printr-un fapt juridic ulterior
încheierii sale.
4.4.2.4.2. Cauzele de validare
Acest principiu este consacrat de art. 1261 Cod civil:
„(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când
nulitatea este acoperită.
(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri
anume prevăzute de lege”.
4.4.2.4.3. Confirmarea contractului
Confirmarea unui contract rezultă din voința expresă sau tacită de a
renunța la dreptul de a invoca nulitatea. Voința de a renunța trebuie să fie
certă.
Confirmarea expresă presupune un act confirmativ care să respecte
condițiile prevăzute de Codul civil – forma scrisă ad validitatem.
Confirmarea tacită rezultă din fapte certe, fără îndoială asupra intenției
de acoperire a nulității. Pasivitatea nu poate fi considerată confirmare tacită.
În momentul confirmării trebuie să fi încetat viciul care afecta
contractul anulabil.
Confirmare trebuie să provină de la persoana care poate invoca
nulitatea și trebuia săfie făcută în cunoștință de cauză.
În situația în care contractul era afectat de viciul violenței, acesta
trebuie să fi încetat la momentul emiterii actului confirmativ, în caz contrar
acesta este dat sub imperiul aceluiași viciu.
Confirmarea unui act juridic făcută de una dintre părți nu împiedică
invocarea nulității de către celelalte părți care au acest drept.
Pentru o aplicație a confirmării menționăm adaptarea contractului (art.
1213 Cod civil). Astfel, dreptul părții de a solicita anularea contractului pentru
eroare se consideră stins dacă cealaltă parte declară că dorește să execute sau
execută contractul în termenii înțeleși de partea îndreptățită să invoce
nulitatea.
5. Decizii de spetă
Cauzele de nulitate ale unui act seexaminează prin raportare la
104
momentul încheierii actului (C.A. Oradea, dec. nr. 267/2009).
Acțiunea privind anularea unui act medico-legal în instanță pentru
nerespectara condițiilor legale, este inadmisibilă. Reclamanta avea la
dispoziție efectuarea unui supliment de expertiză sau, dacă existau
contradicții, se putea solicita avizul Comisiei superioare Modico-Legale
(C.A. București, dec. nr. 623/2001).
Nefiind un act juridic, schița cadastrală nu poate face obiectul
constatării nulității absolute, ca sancțiune care intervine în cazul
nerespectării de către actul juridic a codițiilor sale de valabilitate, și în
consecință acțiunea reclamanților este inadmisibilă (C.A. Pitești, dec. nr.
86/2008).
În cazul unui contract de vânzare lovit de nulitate abolută ca urmare a
prețului neserios stipulat în vederea eludării taxelor notariale, acesta
valorează ca urmare a principiului conversiunii drept antecontract de vânzare
(Jud. Ploiești, dec. nr. 12370/2010).
Aprecierea cauzelor de nulitate. În măsura în care prin convenția
încheiată se nesocotesc condițiile de validitate a actului, el este lipsit de
efectele sale prin mijlocirea nulității. Nulitatea operează pentru cauze
existente la momentul încheierii actului, independent de faptul îndeplinirii
obligațiilor asumate (Cas., dec. nr. 377/2008).
Natura juridică a acțiunii în nulitate absolută. Acțiunea în constatarea
unui act juridic este o acțiune în realizare și nu în constatare, întrucât prin
pronunțarea nulității actului se produce în fapt o modificare a raporturilor
juridice dintre părți și nicidecum o acțiune în constatarea existenței sau
inexistenței unui drept, adică o acțiune în confirmare (Cas., dec. nr.
281/2009).
Bilet la ordin. Principiul anulării actului subsecvent ca o consecință a
anulării actului juridic principal nu se aplică în cazul biletului la ordin, dat
fiind caracterul general și abstract al obligațiilor cambiale, autonome și
independente față de raportul juridic fundamental care i-a dat naștere și față
de care se comportă ca o bligație de sine stătătoare (Cas., dec. nr.
3410/2008).
6. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) După consacrarea legislativă, nulitățile se clasifică în:
105
a. nulități de drept și nulități judiciare;
b. nulități absolute și nulități generale;
c. nulități exprese și nulități virtuale.
2) În raport de întinderea efectelor, nulitățile se clasifică în:
a. nulități absolute și nulități relative;
b. nulități de drept și nulități judiciare;
c. nulități totale și nulități parțiale.
3) Spre deosebire de nulitate, caducitatea:
a. este o sancțiune ce se aplică numai în materia liberalităților;
b. presupune un act juridic valabil încheiat;
c. presupune o cauză de nevalabilitate ulterioară încheierii actului
juridic.
4) Asemnănător nulității, rezoluțiunea:
a. produce efecte retroactiv;
b. presupune un act juridic valabil încheiat;
c. se aplică numai contractelor bilaterale cu executare uno ictu.
5) Clasificarea nulităților în nulități absolute și nulități relative se face
după:
a. întinderea efectelor;
b. natura interesului ocrotit;
c. cum sunt sau nu expres prevăzute de lege.
6) Nulitatea relativă intervine în cazul:
a. nerespectării formei ad validitatem;
b. încălcării oricărei prevederi legale referitoare la capacitatea civilă;
c. lipsei discernământului în momentul încheierii actului juridic.
7) Costituie un principiu el efectelor nulității:
a. principiul restabilirii situației anterioare;
b. principiul menținerii actului susecvent;
c. principiul neretroactivității.
8) Efectele nulității sunt înlăturate de:
a. principiul resoluto iure dantis resolvitur jus accipiens;
b. regula error communis facit jus;
c. principiul restitutio in integrul.
106
Răspunsuri
1 – c
2 – c
3 – b
4 – a
5 – b
6 – c
7 – a
8 - b
7. Temă
Întocmiți un referat cu titlul „Acțiunea în constatarea nulității absolute
prevăzute de art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și
completarea Legii fondului funciar” având ca bibliografie: Revista Dreptul
nr. 6/1998, p. 19-25 și Revista Dreptul nr. 2/2007, p. 44/45.
107
PLAN SEMINAR 8
Tema: Proba drepturilor subiective civile
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
- noțiunea și importanța probelor în procesul civil (noțiunea de probă,
importanța probelor); obiectul și sarcina probei (sarcina probei,obiectul
probei și mijloacele de probă, lipsa îndatoririi de a proba); obligativitatea
cunoașterii din oficiu; posibilitatea cunoașterii din oficiu; admisibilitatea
probelor (condiții generale); dovada cu înscrisuri (noțiune, clasificare);
înscrisul autentic (noțiune, condiții avantaje, puterea doveditoare, nulitatea și
conversiunea, opozabilitatea erga omnes); înscrisul sub semnătură părivată
[noțiune, putere doveditoare, condiții (semnătură, pluralitatea de exemplare,
formalitatea „bun și aprobat”), data certă, registrele și hârtiile domestice,
registrele profesioniștilor]; înscrisurile pe suport informatic (noțiune,
prezumția de validitate a înscrierii, pterea doveditoare); duplicatele și copiile
de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură privată (regimul duplicatelor,
regimul copiilor, copii făcute de pe microfilme sau pe suporturi informatice);
proba cu martori; prezumțiile; expertiza; cercetarea la fața locului;
mărturisirea; asigurarea probelor.
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza rezumatului
cursului.
108
1. Considerații generale
1.1. Noțiunea și importanța probelor în procesul civil
1.1.1. Noțiunea de probă
Prin probă înțelegem confirmarea (dovedirea) unui adevăr.
În sens larg, prin probă înțelegem:
a) acțiunea de stabilire a existenței ori inexistenței unui raport juridic;
b) mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit
(de exemplu, proba cu martori – susținerea prin martori a unei afirmații
făcute în fața instanței de judecată);
c) rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.
În sens restrâns, noțiunea de probă este folosită în două accepții:
a) mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un
raport juridic civil (de exemplu, înscrisuri, martori, prezumții etc.);
b) fapt probator (probator, doveditor, convingător, concludent), adică
un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la
rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluționarea
unei spețe concrete.
Din acest punct de vedere, faptele sunt de două feluri:
- fapte principale (facta probanda sau reprobandae) care constituie
raportul juridic dedus judecății și care trebuie dovedite;
- fapte probatorii facta probantia sau resprobantes) care nu constituie
raportul juridic litigios, dar care contribuie la dovedirea existenței sau
inexistenței acestuia.
1.1.2. Importața probelor
Probele sunt indispensabile pentru stabilirea situației de fapt,
reprezentând mijloacele prin care judecătorul poate lua cunoștință de
raporturile de drept material supuse judecății, iar apoi să aplice la aceste
fapte normele de drept corespunzătoare.
1.2. Obiectul și sarcina probei
1.2.1. Sarcina probei
Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească,
în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Sarcina probei poate fi
răsturnată când pârâtul are această obligație
1.2.2. Obiectul probei și mijloacele de probă
Obiectul probei este reprezentat de acte sau fapte juridice care pot
109
dovedi raportul juridic litigios, întrucât ele au creat, modificat, stins, ori au
determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a se cere anularea, rezoluțiunea
sau rezilierea actului respectiv.
Deci prin obiectul probei înțelegem faptele juridice din care izvorăsc
drepturile și obligațiile cu privire la care părțile se află în ltigiu.
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin următoarele
mijloace de probă: înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre
părți făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, expertiză,
mijloace materiale de probă, cercetarea la fața loculuisau prin alte ijloace
prevăzute de lege. Pot fi fapte materiale dărămarea unui zid, tăierea unui
arbore, infirmitatea unei persoane urmare a unui accident.
Faptele care trebuie să fie dovedite pot fi și psihologice (cele care nu
se exteriorizează decât prin rezultatele lor, precum dolul, reaua-credință etc.).
Pot fi dovedite atât faptele pozitive cât și faptele negative (de
exemplu, cel care solicită declararea morții unoe persoane pe cale
judecătorească trebuie să dovedească că un anumit timp – 6 luni, doi ani – nu
a primit nicio vaste despre existența acelei persoane; cel care solicită
restituirea plății nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu datora nimic
celui căruia i-a făcut plata; cel care se prevalează de un drept suspus unei
condiții suspensive negative trebuie să facă dovada că acel eveniment nu s-a
produs.
1.2.3. Lipsa îndatoririi de a proba
Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanța este ținută să ia
cunoștință din oficiu. De exemplu:
a) faptele necontestate, asupra existenței cărora toate părțile din
proces sunt de acord. ele nu au o forță probantă deosebită, judecătorul având
posibilitatea de a se convinge, pe bază de probe, de realitatea sau fictivitatea
acestora;
b) faptele notorii, adică cunoscute de un număr mare de persoane.
Instanța se poate folosi în pronunțarea unei soluții de un fapt notoriu, părțile
urmând a fi dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lui;
c) faptele constatate (prezumtive), legea însăși considerându-le
existente. Este cazul prezumțiilor legale: prezumția de proprietate comună a
zidului despărțitor care nu poate fi combătută decât prin înscrisuri, semene
denecomunitate sau prescripție; prezumția de proprietate a posesorului de
bună-credință al unui bun mobil corporal, care nu poate fi combătută decât în
cazurile în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar. În
cazul faptelor constatate, nu mai este necesar să se administreze dovezi
pentru stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune;
d) faptele stabilite în materialitatea lor în instanța penală nu mai pot
110
forma obiect de probă în instanța civilă, nici pentru confirmarea lor, care este
inadmisibilă (hotărârea penală are putere de lucru judecat cu privire la
existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia).
1.2.4. Obligativitatea cunoașterii din oficiu
Potrivit art. 252 alin. 1 Cod de procedură civilă „Instanța de judecată
trebuie să ia la cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România.
(2) Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României
sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi
acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un
text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de
partea interesată.
(3) Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi
dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege.”
1.2.5. Posibilitatea cunoașterii din oficiu
Instanța de judecată poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui
stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat.
În mod excepțional, și normele juridice pot constitui obiect al probei.
Astfel, conform art. 2562 Cod civil „(1) Conţinutul legii străine se stabileşte
de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care
au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”
(jurisprudența instanțelor statului respectiv).
„(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei.
(3) În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil,
conţinutul legii străine, se aplică legea română”.
Odată stabilit că legea străină este aplicabilă unui raport juridic de
drept internațional privat, instanța trebuie să stabilească conținutul,
interpretarea și modul de aplicare a acesteia.
Legea străină nu poate fi aplicată dacă încalcă ordinea de drept privat
român, respectiv vine în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului
român, ale dreptului U.E. sau drepturile fundamentale ale omului
1.2.6. Admisibilitatea probelor
Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să ăndeplinească
următoarele condiții generale:
a) proba să fie legală, deci să nu fie oprită de lege. De exemplu: în
cazul înscrisurilor autentice, constatările personale ale notarului public nu
pot fi contestate decât prin înscrierea în fals; în cazul prezumțiilor absolute
irefragabile este inadmisibilă proba pentru combaterea acestora, iar celelalte
111
prezumții legale absolute pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară;
b) proba să fie verosimilă, să nu contravină legilor naturii, să nu
tindăla dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor faptereale, demne de a fi
crezute;
c) proba să fie pertinentă, deci să aibă legătură cu obiectul procesului;
d) probasă fie concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări
care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective. Orice probă
concludentă esteși pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie
totuși concldentă. Astfel, dacă pârâtul solicită încuviințarea unei probe
pentru a dvedi culpa concurentă a victimei, proba este pertinentă și
concludentă, întrucât răspunderea se împarte între autor și victimă. Într-un alt
proces care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită,
proba cu martori solicitată de pârârt pentru a dovedi că au mai fost și alți
participanți, deși este pertinentă, nu este și concldentă, întrucât Codul civil
prevede că răspunderea este solidară.
2. Dovada cu înscrisuri
2.1. Noțiune
Înscrisul ete orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date
despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare și stocare. De exemplu: scriere de mână,
dactilografie, litografie, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.
2.2. Clasificarea înscrisurilor
CRITERIU CATEGORII DE ÎNSCRISURI
- după intenția de
a fi folosit ca
mijlo de probă
- înscris preconstituit – a fost întocmit cu intenția de a fi
folosit ca mijloc de probă într-un eventual litigiu;
- înscris nepreconstituit – nu a fost întocmit cu scopul de
a fi folosit ca mijloc de probă într-un eventual litigiu;
- după scopul și
efectul lor
- înscris originar (primordial) – întocmit în vederea
constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport
juridic;
- înscris recognitiv – întocmit în scopul recunoașterii
existenței unui înscris original pierdut, pentru a-l înlocui;
- înscris confirmativ – întocmit pentru a confirma un act
juridic lovit de nulitate relativă
- în funcție de
modul lor de
întocmire
- înscris autentic;
- înscris sub semnătură privată.
112
- după raportul
dintre ele
- înscris original;
- copie.
Copiile legalizate scoase de pe înscrisuri autentice fac dovada, sub
rezerva prezentării originalului.
Duplicatele de pe înscrisurile notariale (care se scot cu citarea
părților) au aceeași forță probantă ca și originalul, iar certificatele eliberate în
temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele
întocmite în registrele de stare civilă.
2.3. Înscrisurile pe suport informatic
Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleași condiții
ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de
lege.
2.4. Înscrisurile în formă electronică
Înscrisurile în formă electronică sunt supuse dispozițiilor legii
speciale.
2.5. Rolul semnăturii
Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară,
despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la
conținutul acestuia.
Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea confirmă
autenticitatea acelui înscris, în condițiile legii.
Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă
este reprodusă în condițiile prevăzute de lege.
2.6. Înscrisul autentic
2.6.1. Noțiune
Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și
autentificat de o autoritate publică, de notarul publicsau de către o altă
persoană investită de stat cu autoritate publică în forma și condițiile cerute de
lege.
Așadar, pentru ca înscrisul autentic să fie valabil, trebuie îndeplinite
cumulativ trei condiții:
a) să fie întocmit, sau după caz, primit și autentificat de o autoritate
pulică, de notarul public sau de către o altă persoană investită de stat cu
autoritate publică;
113
b) aceste autorități publicesă fie competente din punct de vedere
material și teritorial,
c) să fie respectate formalitățiel prevăzute de lege.
Consituie înscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, actele
de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele-verbale întocmite de
agenții procedurali însărcinați cu înmânarea actelor de procedură, actele
îndeplinite de executorii judecătorești etc.
2.6.2. Avantajele înscrisului autentic
În unele situații, încheierea actului juridic în formăautentică este
prevăzută de lege pentru însăși valabilitatea actului ca operațiune juridică
(negotium).
În alte situații, deși pentru valabilitatea operațiunii juridicce nu este
necesară forma autentică, părțile recurg totuși la aceasta, în considerarea
avantajelor pe care la prezintă înscrisul autentic. De exemplu:
- înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și
validitate prin forma și aparența sa (semnăturafuncționarului, sigiliul
autorității etc.), astfel încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă,
proba contrară revenind celui care îl constată;
- înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă în
momentul când aceasta ajunge la scadență are putere executorie (art. 66 din
Legea nr. 36/1995) deci poate fi pus în executare, fără a mai fi nevoie de
vreo judecată și nici măcar de investirea cu formulă executorie;
- data înscrisului autentic face credință până la înscrierea în fals, fiin
opozabilă și terților
2.6.3. Puterea doveditoare (forța probantă)
Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la
declararea sa în fals, cu privire la constatările făcute persoanal de către cel
care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.
Mențiunile făcute numai pe baza declarațiilor părților, fără ca agentul
instrumentator să fi constatat sau să fi putut constata faptul că ele exprimă
voința lor liberă neviciată, sau faptul că ele corespund sau nu adevărului, au
putere doveditoare până la proba contrară, atât între părți cât și față de
oricare alte persoane.
De asemenea, mențiunile din înscris, făcute numai pe baza
declarațiilor părților care sunt în directă legătură cu raportul juridic al
părților, fără a constitui obiectul principal al actului, se bucură de putere
doveditoare până la proba contrară.
114
Celelalte mențiuni (care se referă la fapte și împrejurări străine de
obiectul actului juridic pe care îl constată acel înscris autentic) constituie,
între părți, un început de dovadă scrisă.
2.6.4. Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic
Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru
încheierea sa valabilă ori de către o persoană incompatibilă, necompetentă
sau cu depășirea competențelor este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu
dispune altfel și nu se mai pune problema probei.
Înscrisul nul ca act autentic, face însă deplină dovadă ca înscris sub
semnătură privată, dacă este semnat de către părți, iar dacă nu este semant,
constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă
2.6.5. Opozabilitatea erga omnes a înscrisurilor autentice
Această opozabilitate față de terți privește drepturile și obligațiile
părților contractante. Totuși, terții pot contesta fondul actului și pot fce
dovada contrară prin orice mijloc de probă. Dacă contestă data sau
constatările notarului, este nevoie de înscrierea în fals.
2.7. Înscrisurle sub semnătură privată
2.7.1. Noțiune
Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura
părților indiferent de suportul său material, prin care se constată existența
unui fapt juridic.
El nu este supus nicunei alte formalități, în afara excepțiilor anume
prevăzute de lege.
Înscrisul sub semnătură privată poate servi ca mijloc legal de probă.
2.7.2. Putere doveditoare
Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus,
sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la
proba contrară.
Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu rportul juridic al
părților fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte
mențiuni, străiene de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de
dovadă scrisă.
2.7.3. Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată
Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură
privată este semnătura părții sau, după caz, semnăturile părților înscrisului
115
respectiv, element deosebit de important la întocmirea anumitor înscrisuri
(testamentul olograf, cecuri, cambii, bilete la ordin etc.).
2.7.4. Condițiile speciale pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată
Condițiile speciale pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată
sunt:
A) Condiția pluralității de exemplare (condiția multiplului exemplar)
Înscrisul sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic,
are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale
câte părți cu interese contrare sunt (de exemplu, vânzarea, locațiunea,
împărțeala, tranzacția etc.) din care rezultă pentru părți drepturi și obligații
reciproce.
Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele
având același interes.
Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul
originalelor ce au fost făute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însă de
către cel care a executat, în ceea ce-l privește, obligația constatată în acel
înscris.
Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părțile, de
comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele.
Eventualele deosebiri de redactare între exemplarele originale ale
unui înscris sub semnătură privată, care nu afectează însăînțelesul convenției,
nu influențează validitatea și puterea doveditoare ale înscrisului.
Având în vedere ideea de ocrotire a părților contractante care au
interese contrare, dacă diferențele se referă la întinderea uneia dintre părți,
înscrisul va fi consderat valabil pentru obligația cea mai mică.
În literatura de specialitate și în practica judciară s-a arătat că nu este
necesară îndeplinirea formalității multiplului exemplar în următoarele
situații:
a) când un înscris este nevalabil ca înscris autentic dar este valabil ca
înscris sub semnătură privată. Această concluzie se desprinde și din
interpretarea per a contrario a art. 1260 Cod civil care, referindu-se la un
contract lovit de nulitate absolută, prevede că acesta va produce efectele unui
înscris sub semnătură privată,
b) în cazul în care convenția sinalagmatică este constatată printr-o
hotărâre judecătorească;
c) în situația în care s-a redactat un singur exemplar, care a fost lăsat
în păstrare unui terț,
d) în cazul contractelor încheiate prin corespondență (convențiile
sinalagmatice încheiate prin schimb de scrisori – cerere și ofertă – semnate
de către expeditorii lor);
116
e) în cazul în care înscrisul este recunoscut expres de părți sau când
una din părți nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de către
partea potrivnică;
f) în cazul în care una din părți și-a executat integral obligația asumată
prin convenția sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea înscrisului,
deoarece cealaltă parte nu mai are interesul de a avea la dispoziție un
exemplar original, drepturile sale fiind pe deplin realizate;
g) formalitatea nu este cerută pentru actele juridice unilaterale și nici
pentru ănscrisurile ce constată convenții unilaterale.
Nerespectarea formalității multiplului exemplar atrage nevalabilitatea
înscrisului ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată
valabilitatea convenției, care va puteaa fi dovedită prin alte mijloace de
probă. De altfel, însuși înscrisul respectiv constituie început de dovadă
scrisă, în considerarea faptului că smnăturile părților sub același text denotă
intenția și voința lor de a-și însuși cuprinsul acelui text, deci se poate vorbi
de o scriere care să emane de la partea căreia i se opune.
B) Condiția formalității „bun și aprobat”
Art. 275 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că „Înscrisul sub
semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i
plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în
întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de
semnătură, să fie scris cu mâna sa bun şi aprobat pentru..., cu arătarea în
litere a sumei sau a cantităţii datorate.
(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea
arătată în formula bun şi aprobat, se prezumă că obligaţia nu există decât
pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula bun şi aprobat sunt
scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte
în care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel” (obligația se
interpretează în favoarea celui care se obligă).
Mențiunea „bun și aprobat” este cerută în cazulînscrisurilor sub
semnătură privată care constată obligații unilaterale.
Referitor la condiția impusă de art. 275 Cod civil trebuie făcute
următoarele precizări:
- mențiunea „bun și aprobat” nu este o formulă sacramentală, putând
fi înlocuită prin altaechivalentă, fiind însă obligatoriu ca suma ori cantitatea
să fie arătată în litere (sau în litere alături de cifre, dar nu numai în cifre);
- mențiunea „bun și aprobat” de la sfârșitul actului nu este necesară
dacă înscrisul este scris în întregime de către cel care se obligă;
- formalitatea este necesară numai în cazul obligațiilor unilaterale
(deci nu se aplică acelor contracte care produc obligații reciproce între părți)
117
care au ca obiecto sumă de bani sau o câtime determinată de lucruri
determinate generic (nu și atunci când obiectul obligației este un lucru cert,
ori atunci când este vorba de o obligație nedeterminată);
- formalitatea nu este necesară nici în cazul chitanțelor liberatorii,
acestea vizând executarea unor obligații, iar nu nașterea lor.
Sancțiunea nerespectării formalității cerute de art. 275 Cod civil este
aceeași ca și în cazul lipsei fomalității multiplului exemplar, adică înscrisul
respectiv nu este valabil ca înscis sub semnătură privată, fără însă a fi
afectată valabilitatea obligației unilaterale, deci actul juridic va putea fi
dovedit prin alte mijloace de probă, însuși înscrisul respectiv valorând
început de dovadă scrisă.
C) Data ceertă a înscrisului sub semnătură privată
Data întocmirii unui înscis sub semnătură privată este un fapt
material. Indicarea datei în înscris este numai o mențiune a părților, care nu
poate să aibă altă putere probatorie decât celelalte manțiuni ale înscrisului. În
raporturile fintre părți, data înscrisului sub semnătură privată este supusă
condiției recunoașterii.
Dovada certă a înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor
persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a dvenit
certă.
Art. 278 Cod de procedură civilă stabilește că terților le este opozabilă
numai data certă, care se dobândește printr-una din următoarele șase
modalități:
1) din ziua în care înscrisul a fost prezentat spre a se conferi data certă
de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent
în această privință;
2) din ziua când înscrisul a fost înfățișat la o autoritate sau instituție
publică, făcându-se această manțiune pe înscris;
3) din ziua când înscrisul a fost înregistrat într-un registru sau alt
document public;
4) din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a
scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-a subscris, după
caz;
5) din ziua când cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt în
înscrisuri autentice (de exemplu, încheieri etc.);
6) din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care
dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
D) Registrele și hârtiile domestice
Registrele și hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a
118
scris. Ele fac dovadă împotriva lui:
- în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
- când cuprind mențiunea expresă că însemnarea a fost făcută în
folosul celui arătat creditor, pentru a ține loc de titlu.
E) Registrele profesioniștilor
Potrivit art.280 alin. 1 Cod de procedură civilă, „Registrele
profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot
face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile
legate de activitatea lor profesinală”.
Aceste registre, chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac
dovadă contra celor care le-au ținut.
F) Mențiunile făcute de creditor (art. 281 Cod de procedură civilă)
„Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul
unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu
este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea
debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în
josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe,
dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului”.
2.8. Înscrisurile pe suport informatic
2.8.1. Noțiune
Art. 282 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede „Când datele unui act
juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste
date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă
garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa
conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană”.
2.8.2. Prezumția de validitate a înscrierii
„Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este
prezumată a prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplină
credinţă în cazul în care ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi
când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel
încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumţie
există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de
către un profesionist” (art. 283 Cod de procedură civilă).
2.8.3. Puterea doveditoare
Art. 284 Cod de procedură civilă prevede „(1) Dacă prin lege nu se
119
prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un
suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.
(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu
garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe,
ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă”.
2.8.4. Duplicatele și copiile de pe înscrisurile autentice sau sub
semnătură privată
A) Regimul duplicatelor
Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice,
eliberate în condițiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul și au aceeași
putere doveditoare ca și aceestea.
B) Regimul copiilor
Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură
privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul
original.
Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul
înscrisului autentic, ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia
legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.
Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
C) Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice
Datele din înscisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe
microfilme și alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor,
făcute cu respectarea dispozițiilor legale, au aceeași putere doveditoare ca și
înscrisurile în baza cărora au fost redate (art. 287 Cod de procedură cidilă).
3. Proba cu martori
3.1. Precizări introductive
Martorii sunt acele persoane, străine de interesele de conflict care
relatează în fața instanței de judecată despre fapte referitoare la pricina ce se
judecă, fapte ce ar puteea servi la rezolvarea ei.
Relatarea făcută de martor în fața instanței se numește declarație
(depoziție) de martor sau mărturie.
Mărturia se numește și probă testimonială.
3.2. Admisibilitatea probării prin declarațiile martorilor
Nicun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea
obiectului său este mai mare de 250 lei.
În cazul în car legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act
juridic, acesta nu poate fi dovedit c martori, cu excepția cazurilor prevăzute
120
de lege.
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris.
3.3. Începutul de dovadă scrisă
Se soctește început de dovadă scrisă:
a) orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o
persoaă căreia acea scriere i se opune;
b) înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă
a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile
cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă
este completat prin alte mijloace de probă, înclusiv prin proba cu martori ori
prin prezumții.
4. Prezumțiile
4.1. Noțiune
Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage
dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
4.2. Prezumțiile legale
Prezumțiile legale scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia este
stabilit în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite.
De exemplu: prezumția de mandat tacit între soți; prezumția de coproprietate
a zidlui despărțitor; prezumția de existență a cauzei.
4.3. Prezumțiile judiciare
În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului,
acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate puterea de a naște
probabilitatea faptului pretins. Aceste prezumții pot fi primite numai în
cazurile în care legea admite dovada cu martori.
5. Expertiza
5.1. Încuviințarea expertizei
Art. 330 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că „Când, pentru
lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3
experţi”.
121
5.2. Raportul de expertiză
Constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale
laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea
expertizei vor fi consemnate într-un raport scris.
Instanța nu este legată de concluziile raportului de expertiză, acestea fiind
lăsate la libera apreciere a judecătorului,ca de altfel și celellalte mijloace de probă.
6. Cercetarea la fața locului
Despre cele constatate și măsurile luate la fața locului, instanța va
întocmi un proces-verbal.
7. Mărturisirea
7.1. Noțiune
Constituie mărturisire, rcunoașterea de către una dintre părți, din
proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care
partea adversă își întemeiază pretenția sau după caz apărarea.
7.2. Clasificare
Mărturisirea estejudiciară sau extrajudiciară.
7.3. Forța probantă
Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a
făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.
7.4. Caractere
Caracterele mărturisirii sunt:
- este un actjuridic unilateral;
- este un act juridic de dispoziție;
- este un act juridic personal;
- este un mijloc de probă împotriva autorului ei.
7.5. Interogatoriul
Instanța poate încuviința, la cere sau din oficiu, chemarea la
interogatoriu a oricăreia dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt
de natură să ducă la soluționarea procesului.
8. Asigurarea probelor
8.1. Condiții de admisibilitate
„Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane,
122
părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obţină
recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca
proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât
înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea acestor probe” (art. 359
alin. 2 Cod de procedură civilă).
În cazul în care partea adversă îşi dă acordul, cererea poate fi făcută,
chiar dacă nu există urgenţă.
9. Decizii de speță
Instanța sesizată cu cererea de asigurare a unei probe trebuie să se
ferească să prejudece fondul, respectiv să statueze asupra unor drepturi ce nu
pot fi lămurite decât cu prilejul soluționării litigiului pe fond (C.S.J., dec. nr.
1997/2001).
S-a decis că mențiunile privitoare la declarațiile părțior fac dovada
până la proba contrară, edoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia
act de aceste declarații, neavând posibilitatea să controleze dacă ele
corespund realității (C.S.J., dec. mnr. 222/1994).
Dacă însă una dintre părți contestă că au fost facute anumite declarații
despre care se menționează în înscrisul autentic (de exemplu, în înscrisul
autentic se arată că părțile au declarat în fața agentului instrumentator că
prețul a fost plătit iar vânzătorul susține că nu s-a făcut o asemenea
declarație) atunci este nevoie de înscrierea în fals (C.S.J., dec. nr.
2468/1992).
Împrejurarea că un act juridic a fost întocmit în formă autentică nu
exclude posibilitatea atacării lui pentru vicii de consimțământ, lipsă de
capacitate, fraudarea legii sau similație, împrejurări ce pot fi dovedite prin
orice mijlor de probă (C.S.J., dec. nr. 402/1993).
Autentificarea nu poate fi dovedită cu martori (Trib. Timiș, dec. nr.
950/1972).
Dacă nu există încheierea de autentificare, actul nu valorează decât un
înscris sub semnătură privată, sau după caz început de dovadă scrisă (Trib.
Dolj, dec. nr. 102/2000).
Lipsa de mențiune că originalele s-au întocmit în mai multe
exemplare originale câte persoane (părți) cu interese contrare sunt, iar pe
fiecare exemplar nu s-a făcut mențiune de numărul originalelor întcmite, nu
123
poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenția constatată (Trib.
Suprem, dec. nr. 696/1973).
Nerespectarea multiplului exemplar atrage nevalabilitatea înscrisului
ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată valabilitatea
convenției, care va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă. De altfel,
însuși înscrisul respectiv constituie început de dovadă scrisă (C.A. București,
dec. nr. 1962/1999).
Sancțiunea nerespectării formalității „bun și aprobat” este aceeași ca
și în cazul lipsei formalității multiplului exemplar, adică înscrisul respectiv
nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără a fi afectată valabilitatea
obligației unilaterale, deci actul juridic vaputea fi dovedit prin alte mijloace
de probă, însuși înscrisul respectiv valorând început de dovadă scrisă (Trib.
Dolj, dec. nr. 1012/2001).
Codul civil prin art. 278 alin. 1 pct. 2 stabilește că terților le este
opozabilă numai data certă, care se dobândește din ziua în care înscrisul sub
semnătură privată a fost prezentat spre a se conferi data certă. Însă, simpla
prezentare a înscrisului unei instituții publice nu este suficientă pentru
dobândirea de dată certă, ci trebuie ca actul să fie înregistrat la aceas
instituție, ori ca pe înscris să se facă o mențiune despre data prezentării,
certificată de ștampilă (Trib. Cluj, dec nr. 707/2009).
Astfel, se pot dovedi prin declarațiile martorilor posesia și tulburările
ei, rănirea unei persoane, o inundație, un trăsnet, viciile de consimțământ,
faptul neexecutării obligației contractuale, incendierea unui vagon etc.
(C.S.J., dec. nr. 2010/1992).
În materie de stabilire sau de tăgăduire a paternității este necesară
efectuarea expertizei medico-legale (C.S.J., dec. nr. 2980/1995).
În cazul în care se solicită anularea căsătoriei pentru alienație sau
debilitate mintală, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice (C.A.
Pitești, dec. nr. 344/1998).
Interdicția administrării probei testimoniale în cazul unei simulații
este înlăturată dacă actul s-a făcut prin fraudă, dol, violență, sau părțile au un
început de dovadă scrisă (C.S.J., dec. nr. 463/1993).
Întrucât raportul de expertiză pe baza căruia s-a pronunțat hotărârea a
124
fost administrat în altă cauză și nu a fost pus în discuția părților, instanța a
nesocotit principiile nemijlocirii și contradictorialității (C.A. Timișoara, dec.
nr. 639/2004).
În condițiile în care prima expertiză a statua abolirea
discernământului, iar cea de-a doua a stabilit că nu se poate opina în mod
ferm într-un sens sau altul, rezultă că noua experiză nu conținea concluzii de
natură a răsturna prezumția existenței discernământului, deci cele
douăexpertize conțineau concluzii contradictorii. Prin urmare, instanța de
apel nu putea soluționa cauza în lipsa avizului Comisiei superioare medico-
legale, aviz ce trebuia cerut în baza art. 24/O.U.G. nr. 1/2000 (C.A.
București, dec. nr. 26/2005).
10. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Lipsa îndatoririi de a proba privește fapte:
a. nerecunoscute;
b. necunoscute;
c. necontestate.
2) Lipsa îndatoririi de a proba privește faptele stabilite în
materialitatea lor în instanța:
a. penală;
b. comercială;
c. administrativă.
3) Constituie pentru admisbilitatea oricărui mijloc de probă, drept
condiție generală:
a. să fie negativă;
b. să fie legală;
c. să fie neutră.
4) Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic față de terți privește:
a. drepturile subiective civile;
b. obligațiile părților contractante;
c. drepturile și obligațiile părților contractante.
5) Înscrisul nul ca act autentic, face însă deplină dovadă ca:
a. înscris sub semnătură privată;
b. început de dovadă scrisă;
c. act fals.
125
6) Condiția generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură
privată este:
a. semnătura părților;
b. forma actului;
c. credibilitatea debitorului.
7) Constituie o condiție specială pentru anumite înscrisuri sub
semnătură privată:
a. să fie pertinent;
b. să fie concludent;
c. multiplul exemplar.
8) Pentru înscrisurile sub semnătură privată sinalagmatice, un singur
exemplar original este suficient pentru toate persoanele care au:
a. același domiciliu;
b. același interes;
c. aceeași reședință.
9) Condiția formalității „bun și aprobat” privește înscrisul sub
semnătură privată prin care se obligă:
a. o singură parte;
b. două părți;
c. trei sau mai multe părți.
10) Registrele și hârtiiledomestice pentru care cel care le-a scris fac
dovadă:
a. în favoarea lui;
b. împotriva lui;
c. nulă.
Răspunsuri
1 – c
2 – a
3 – b
4 – c
5 – b
6 – a
7 – c
8 - b
9 – a
10 – b
126
PLAN SEMINAR 9
Tema: Prescripția extinctivă
Scopul: fixarea și aprofundarea cunoștințelor predate la curs privind:
a) noțiuni generale (obiectul prescripței extinctive, prescriptibiliatea
dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea dreptului la acțiune, prescipția
dreptului la acțiune privind drepturile accesorii, prescripția dreptului la acțiune
privind creanța ganrantată; compensația șidreptul de retenție,
efecteleprescripției împlinite, renunțarea la prescripție; invocarea prescripției de
partea interesată și de alte persoane; regulile aplicabile prescripției extinctive);
b) termenul general de prescriăție, termenele speciale de prescripție;
c) cursul prescripției extinctive (începutul prescripției, dreptul la acțiune
în executarea obligațiilor de a da sau de a face; dreptul la acțiune în restituirea
prestațiilor, dreptul la acțiune în executarea prestațiilor succesive, dreptul la
acțiune în materia asigurărilor, dreptul la acțiune în repararea pagubei cauzate
printr-o faptă licită, dreptul la acțiunea în restituire întemeiată pa îmbogățirea
fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri, dreptul la acțiune în
anularea actului juridic, dreptul la acțiune în răspunderea pentru vicii
ascunsedreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente);
d) suspendarea prescripției extinctive (cazuri generale de suspendare,
suspendarea, suspendarea prescripției în materie succesorală, efectele suspendării
prescripției, beneficiul suspendării prescripției, extinderea efectului suspensiv);
e) întreruperea prescripției extinctive (cazurile de întrerupere,
recunoașterea dreptului, cererea de chemare în judecată a debitorului,
posibilitatea introducerii unei noi cereri de chemare în judecată, punerea în
întârziere, efectele întreruperii;
f)regimul general al termenelor de decădere (insituirea termenului de
decădere, limita stabilirii termenului de decădere, aplicarea regulilor
deprescripție, regimul termenelor de decădere, renunțarea la beneficiul
decăderii, invocarea decăderii.
Lucrări practice:
- decizii de speță – prezentare și analiză;
- teste grilă – rezolvarea și evaluarea performanței individuale.
Desfășurarea seminarului.
Activități de fixare și aprofundare a cunoștințelor în baza rezumatului
cursului.
127
1. Noțiuni generale
1.1. Obiectul prescripției extinctive
Prescripția este o dispoziție legală în virtutea căreia după un anumit
timp și în anumite condiții, se câștigă ori se pierde un drept sau încetează
efectele unei hotărâri judecătorești neexecutate, iar termenul extinctiv are
semnificația înlăturării efectelor unui act juridic sau stingerii acestora.
Art. 2500 alin. 1 Cod civil stabilește obiectul prescripției extinctive ca
fiind stingerea dreptului material la acțiune, neexercitat în termnul prevăzut
de lege.
În sensul prescripției extinctive, prin drept la acțiune se înțelege
dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o
anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice
altă sancțiune civilă, după caz.
Din chiar definiția dată prescripției rezultă că acțiunea intentată de
subiectul activ, după acțiunea prescripției extinctive, va fi respinsă ca
prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul concursului forței de constrângere a
statului. Trebuie subliniat că prescripția extinctivă nu stinge nici dreptul
subictiv, nici obligația civilă corelativă. Totuși, se realizează o transformare
juridică sub aspectul faptului că dreptul subiectiv civil nu mai este apărat pe
calea ofensivă a acțiunii în justiție, ci numai pe calea defensivă a excepției,
în vreme ce obligația civilă corelativă nu mai poate fi dusă la îndeplinire pe
cale executării silite, fiind însă permisă executarea voluntară, adică de
bunăvoie.
1.2. Prescriptibilitatea dreptlui la acțiune
Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse
prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege nu s-ar dispune altfel
(regula o constituie prescriptibilitatea dreptului la acțiune, excepțiile finnd
prevăzute de lege).
De asemenea, în cazurle anume prevăzute de lege, sunt supuse
prescripției extinctive și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectl lor (în
acest caz, regula este dată de imprescriptibilitatea dreptului la acțiune,
excepțiile fiind prevăzute în mod expres de lege).
1.3. Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune. Cazuri
Art. 2502 alin. 1 Cod civil prevede că „Dreptul la acţiune este
imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin
natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi
limitat în timp”. Astfel, Codul civil consacră încă o dată caracterul de
excepție al imprescriptibilității dreptului la acțiune și reglementează în mod
128
expres cazuri concrete de imprescriptibilitate în materii în care o protecție
specială era necesară, înlăturând o cauză a practicii judiciare neunitare.
Alin. 2 al aceluiași articol prevede că „În afara cazurilor prevăzute la
alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia
cazului în care prin lege se dispune altfel;
2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moşte-
nitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie
partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut
de lege”.
1.4. Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii
Art. 2053 alin. 1 Cod civil prevede: „Odată cu stingerea dreptului la
acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.
Acest prim alineat este o aplicație a principiului accesorium sequitur
principale.
În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la
acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta
dintre prestaţiile datorate (art. 2503 alin. 2 Cod civil).
Alineatul 2 al art. 2503 păstrează principiul stingerii dreptului la
acțiune printr-o prescripție deosebită, în cazul obligațiilor cu executare
succesivă, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual.
1.5. Prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată
Art. 2504 Cod civil prevede că „(1) Prescripţia dreptului la acţiune
privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea
ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în
condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în
limita valorii acestor bunuri.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune
pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în
afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din
valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”.
Art. 2504 consacră o excepție de la principiul accesorium sequitur
principale.
Excepția instituită de alin. 1 este atenuată însă de alin. 2 care arată că,
în situația în care creanța principală (garantată sau ipotecată) s-a prescris,
129
creditorul ipotecar are posibilitatea legală să urmărească numai imobilul
grevat până în momentul împlinirii termenului de prescripție pentru acțiunea
ipotacară și să se îndestuleze doar până la limita valorii lucrului grevat.
1.6. Compensația și dreptul de retenție
Prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor
reciproce și nici exercitarea dreptului de retenție, dacă dreptul la acțiune nu
era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul
de retenție după caz.
Compensația, ca mod de stingere a obligațiilor reciproce, până la
concurența celei mai mici dintre obligații, intervine ope legis, indiferent de
izvorul acestora, cu îndeplinirea următoarelor condiții:
a) datoriile să fie certe, adică să rezulte din înscrisuri;
b) datoriile să fie lichide, adică câtimea acestora să fie determinată
prin însuși actul de creanță;
c) datoriile să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadență;
d) obiectul datoriilor să fie constituit dintr-o sumă de bani ori din
bunuri fungibile de aceeași natură într-o anumită cantitate.
Dreptul de retenție poate fi invocat de către debitorul obligației de
restituire, prin refuzul de a remite bunul ce face obiectul acestei garanții,
până la momentul în care, cel care este în drept să-l primească nu ăși execută
obligația sa, izvorâtă din același raport juridic sau nu a achitat cheltuielile
necesare și utile pe care debitorul le-a făcut în mod legal.
1.7. Efectele prescripției împlinite
Prin împlinirea termenului de prescripție se operează o transformare a
dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, retrogradându-le din
„perfecte” în „imperfecte”, în sensul că cel obligat poate să refuze executarea
prestației.
Cel care a executat de bunăvoie obligația, după ce termenul de
prescripție s-a împlinit, nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar
dacă la executării prestației nu știa că termenul prescripției era împlinit.
Art. 2506, în alin. 2 și 3 Cod civil, prevede că împlinirea prescripției
extinctive nu reprezintă un obstacol în calea executării voluntare de către
debitori. În aceste cazuri (recunoașterea dreptului făcută printr-un act înscris,
precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui
acțiune este prescriptibilă) sunt aplicate regulile de la renunțarea la
prescripție.
1.8. Renunțarea la prescripție
Codul civil reintroduce insituția renunțării la prescripție (abrogată în
130
1958). Astfel, conform art. 2507 Cod civil, nu se poate renunța la prescripție
cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită,
precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și
neîmplinită.
1.8.1. Felurile renunțării la prescripție
Renunțarea la prescripție se poate face expres sau tacit, prin
manifestări din care să rezulte neîndoielnic voința celui care o face.
1.8.2. Persoane care nu pot renunța la prescripție
Din rațiuni privind apărarea intereselor unor persoane, art. 2509 Cod
civil u permite renunțarea la prescripție persoanelor care nu au capacitatea de
a înstrăina sau de a se obliga.
1.8.3. Efectele renunțării la prescripție
Efectul renunțării la prescripție constă în începerea unei noi prescripții
identice cu cea la care s-a renunțat – efect specific insituției întreruperii
prescripției.
În acest sens, art. 2510 alin. 2 Cod civil preved că în cazul renunțării
la beneficiul termenului, se vor aplica dispozițiile referitoare la întreruperea
prescripției prin recunoașterea dreptului.
Instituția renunțării la prescripție are un caracter personal, ea
producându-și efectele numai în privința celui care o face.
1.9. Invocarea prescripției de către partea interesată
Invocarea prescripției se poate face doar de către titularul în folosul
căruia a curs prescripția (de exemplu, debitorul, proprietarul imobilului
grevat etc.) personal sau prin reprezentant
1.9.1. Momentul până la care se poate invoca prescripția
Elementul de noutate instituit de Codul civil prin art. 2513 constă în
faptul că prescripția poate fi invocată numai în primă instanță, prin
întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate.
1.10. Invocarea prescripției de către alte persoane
Pot invoca prescripția și alte persoane precum. codebitorii unei
obligații solidare sau indivizibile, fideiusorii (chiar dacă unul dintre debitori
a neglijat să o facă sau a renunțat la ea) și creditorii celui interesat, precum și
orice altă persoană intresată.
131
1.11. Regulile aplicabile prescripției extinctive
Regulile institute de art. 2515 Cod civil reprezintă o aplicașie
interesantă a principiului libertății contractuale.
Părțile pot stabili în mod liber clauzele contractuale, inclusiv cele
privitoare la prescripție, dar această libertate este limitată în primul rând de
lege, iar în al doile rând de ordinea publică și de bunele moravuri.
Dintre aceste reguli manționăm:
a) părțile care au capacitate de exercițiu deplinăpot, prin acord expres,
să modifice durata termenelor de prescripție prin fixarea începutului acesteia
ori prin modificare cazelor legalede suspendare ori de întrrupere a acesteia
după caz, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege;
b) termenele de prescripțiepot fi reduse sau mărite, prin acordul
expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an
și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de 10 ani orimai lungi,
care pot fi prelungite până la 20 de ani;
c) regulile menținat de litrele a) și b) nu se aplică în cazul drepturilor
la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor derivate din
contratele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind
protecția consumatorului;
d) orice onvenție sau caluză contrară acestor reguli (art. 2515 Cod
civil) este lovită de nulitate absolută.
1.12. Domeniul de aplicare
Codul civil constituie dreptul comun în materia prescripției exinctive.
Caracterul de drept comun va înceta când intră în concurs cu alte
dispoziții speciale, conform regulii specialia generalibus derogant. Pentru
situațiile ce nu se vor încadra în ipoteza normelor speciale, acestea din urmă
vor fi completate de normele Codului civil.
2. Termenul prescripției extinctive
2.1. Termenul general de prescripție de 3 ani
Prin art. 2517 Cod civil se instituie termenul general de prescripție de
3 ani, aplicabil numai raporturilor juridice obligaționale, în măsura în care nu
există reglementate termene speciale prin alte norme.
2.2. Termene speciale de prescripție
2.2.1. Termenul special de prescripție de 10 ani. Cazuri
Potrivit art. 2518 Cod civil, se prescrie în termen de 10 ani dreptul la
acțiune privitor la:
132
1) drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori
nu sunt supuse altui termen de prescripţie;
2) repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane
prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori
agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate
în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
3) repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
2.2.2. Termenul special de prescripțe de 2 ani
În temeiul art. 2519 Cod civil, se prscrie în termen de 2 ani dreptul la
acțiune privitor la:
- un raport de asigurare sau reasigurare;
- plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate
în baza contractului de intermediere.
2.2.3. Termenul special de prescripție de un an. Cazuri
Art. 2520 Cod civil prvede că „(1) Se prescrie în termen de un an
dreptul la acţiune în cazul:
1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru
serviciile pe care le prestează;
2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile
date cu ora, cu ziua sau cu luna;
3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite,
operaţii sau medicamente;
4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a
furniturilor livrate;
5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuie-
lilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a
hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În
cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data
ultimei prestaţii efectuate;
7) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte
plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul
prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profe-
sionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va
socoti din ziua când s-a terminat lucrarea”.
2.2.4. Termenul special de prescripție de un an. Alte cazuri
Potrivit art. 2521 Cod civil, se prescrie prin împlinrea unui termen de
133
un an și dreptul la acțiune privitor la:
- restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un
spectacol care nu a mai avut loc;
- un contract de transport cu executare uno ictu de bunuri terestru,
aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatoului.
2.3. Repunerea în termenul de prscripție
Potrivit art. 2522 alin. 1 Cod civil, „Cel care, din motive temeinice, nu
şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere
organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei”.
Repunerea în termenul de prescripție este un mijloc juridic prin care
instanța judecătorească sau organul abilitat poate dispune, la cerere,
judecarea sau rezolvarea unei acțiuni, atunci când constată ca fiind temeinic
justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripție ala cțiunii
respective a fost depășit.
Repunerea în termenul de păescripție constituie un artificiu juridic ce
permite organului de jurisdicție să considere că un termen de prescripție, deși
expirat nu este totuși împlinit. Ea este regelemetată ca o instituție cu
reglementare generală la toate drepturile la acțiune supuse prscripției
extinctive.4Cerea de repunere în termen poate fi făcută în cel mult o lună,
socotiti din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție.
3. Cursul prescripției extinctive
3.1. Începutul prescripției extinctive
Art. 2523 Cod civil stabilește un moment subiectiv sau obiectiv al
începutului prscripției, anume acela la care titularul dreptului a avut
conoștință de nașterea acestui drept sau ar fi trebuit să cunoască faptul că
acest drept s-a născut.
3.2. Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau a face
În cazul obligațiilor contractuale de a da (de a transfera sau de a
constitui, în folosul creditorului, un drept real asupra unui lucru) sau de a
face (de a săvârși anumite fapte: restituirea unui bun împrumutat, prestarea
unei munci, întreținerea unei persoane) prescripția începesă curgă de la data
când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.
În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv,
prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la
data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului.
134
Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe
să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția.
3.3. Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor
Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcută în
temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a desființat actul.
3.4. Dreptul la acțiune în executarea prestațiilor succesive
În cazul prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune
începesă curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă
prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine
exigibilă.
3.5. Dreptul la acțiune în materia asigurărilor
Pentru stabilirea momentului începerii cursului prescripției dreptului
la acțiuen în materia asigurărilor, ne vom raporta la termenele fixate pentru
plata primei de asigurare sau a indemnizației despăgubirilor datoarate de
asigurător.
3.6. Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită
Acest drept începesă curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Rezultă că prescripția nu începe să curgă de la data producerii
pagubei, ci de la momentul când păgubitul a conoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba cât și autorul acesteia (legiuitorul a optat pentru
acordarea unei protecții corespunzătoare victimei faptei ilicite).
3.7. Dreptul la acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățierea fără
justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri
Prescripția începe să curgă de la momentul când păgubitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască atât paguba cât și autorul acesteia.
3.8. Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic
Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unuia act juridic începe să
curgă de la momente diferite, în funcție de cauza de nulitate relativă, astfel:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolulu, din ziua descoperirii manoperelor dolosive care au
viciat consimțământul;
c) în celelalte cazuri de anulare (eroare, leziue, lipsa
135
discernământului, existența unor incapacități, lipsa autorizației), din ziua
când cel îndreptățit sau reprezentantul său legal au cunoscut cauza anulării,
însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic;
d) în cazurile în carenulitatea realtivă poate fi invocată de o a treia
persosnă, prescripția începe să curgă de la data când terțul a cunoscut
existența cauzei de nulitate.
3.9. Dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente
Prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bunuri
sau executarea unor lucrări cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau
contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la
data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării.
3.10. Dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse
Prescripția dreptului la acțiue pentru vicii ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o
construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a
bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai
înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării
sau recepţiei finale a construcţiei.
4. Suspendarea prescripției extinctive
4.1. Cazurile generale de suspendare a prescripției
Prscripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se
suspendă:
a) între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
b) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe
care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi
aprobate;
c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecă-
toreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
d) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară
de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
e) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia;
136
f) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale
amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute
în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
g) în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit
legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt
reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât
timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri,
însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
h) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte
din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobi-
lizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc
în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;
i) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă
prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de între-
rupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este
temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă
survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.
4.2. Suspendarea prescripției în materie succesorală
Prescripția nu curge contra:
a) creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au
asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori,
în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte;
b) moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat
moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte;
c) moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra
moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.
4.3. Efectele suspendării prescripției
Suspendarea termenului de prescripție are două efecte juridice:
a) de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de
suspendare;
b) prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de
6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6
luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen
de o lună de la încetarea suspendării.
4.4. Beneficiul suspendării prescripției
Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a
137
fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
4.5. Extinderea efectului suspensiv
Suspendarea prescripției profită tuturor părților implicate în
raporturile juridice obligaționale.
5. Întreruperea prescripției extinctive
5.1. Cazurile de întrerupere a prescripției
Prescripția se întrerupe:
a) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice
alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul
căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbi-
trare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei,
prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi
creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se
prescrie;
c) prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul
în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi
penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca
parte civilă;
d) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este
pus în întârziere;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
5.1.1. Recunoașterea dreptului
Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi
expresă sau tacită.
Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din
manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge
prescripţia (de exemplu, plata parțială a datoriei , achitarea, în tot sau în
parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele
asemenea).
5.1.2. Cererea de chemare în judecată sau arbitrare
În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 (introducerea unei cereri de
chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală
etc.) şi 3 (constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale),
138
prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de
jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru
lipsă de formă.
5.1.3. Posibiltatea introducerii unei noi cereri de chemare în judecată
Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare
în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a
urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori
s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă
reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau
de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
5.1.4. Rezolvarea controversei legate de corespondența dintre pierdere
puterii executorii a unei hotărâri judecătorești prin prescripția dreptului de a
obține executarea silită și autoritatea de lucru judecat a acesteia (art. 2539
alin. 3 Cod civil)
În acest caz, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului este
imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de
chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepția autorității
de luru judecat.
5.1.5. Punerea în întârziere
În temeiul art. 2540 Cod civil, punerea în întârziere reprezintă o cauză
de întrerupere a prescripției numai dacă aceasta este urmată de chemarea în
judecată a celui în folosul căruia curge prescripția, în termen de 6 luni de la
data punerii în întârziere.
Punerea în întârziere este o manifestare de voință formală, prin care
creditorul ăncunoștiințează pe debitor că obligația sa a ajuns la scadență și îl
invită să și-o execute. Punerea în întârziere e face, de obicei, printr-o
notificare scrisă adresată prin intermediul executorlui judecătoresc.
Părțile pot conveni, însă, ca punerea în întârziere să se facă în orice
altă formă, sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând a fi pus în
întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpellat
pro hominem).
5.2. Efectele întreruperii prescripției
5.2.1. Efecte
Întreruperea șterge prescripția începută înainte dea se fi ivit cauza de
139
întrerupere.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului
de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgăo nouă prescripție de
același fel, iar dacă prescripția s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în
judecată sau arbitrare, noua prescripție va avea un alt obiect, anume
prescripția dreptului de a cere executarea silită, de la momentul la care
hotărârea de admitere are caracter definitiv.
5.2.2. Beneficiul întreruperii prescripției
Efectele întreruperii prescripției profităcelui de la care emană actul
întreruptiv și nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un
asemenea act, afară de cazul în care prin lege nu se dispune altfel.
Dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către
cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva
căruia a curs și nu pot fi opuse decât autorului recunoașterii.
5.2.3. Extinderea efecului întreruptiv
Întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra
fidejusorului produce efecte în privința amândurora.
6. Regimul general al termenelor de decădere
6.1. Instituirea termenului de decădere
Art. 2545 Cod civil prevede că „(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor
se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau
săvârşirea unor acte unilaterale.
(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atra-
ge pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile
legii, a săvârşirii lor”.
Art. 2545 Cod civil consacră instituția decăderii, care nu exista în
Codul civil de la 1848.
Decăderea reprezintă o sancțiune care constă în stingerea dreptului
subiectiv civil pentru neexercitarea acestuia în cadrul termenului stabilit de
lege sau de părți.
6.2. Limita stabilirii termenelor de decădere
Art. 2546 Cod civil limitează instituirea unor termene de decădere ce
ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului. O astfel de clauză este lovită
de nulitate absolută.
140
6.3. Aplicarea regulilor de la prescripție
Pentru ca un termen să fie considerat de decădere este necesar ca
natura acestuia să rezulte neîndoielnic din lege sau din convenția părților, în
caz contrar termenul fiind considerat de prescipție.
6.4. Regimul termenelor de decădere
Art. 2548 Cod civil prevede că „(1) Termenele de decădere nu sunt
supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile,
curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă,
dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la
data când suspendarea a încetat”.
Alin. 3 al art. 2548 Cod civil insituie o clauză de întrerupere a
termenului de decădere, ce constă în introducerea unei cereri de chemare în
judecată sau arbitrarea, cu condiție ca valorificarea dreptului subiectiv să
justifice un asemenea demers.
6.5. Renunțarea la beneficiul decăderii
Art. 2549 stabilește că, în raporturile private, partea în favoarea căreia
a fost insituit un termen de decădere, poate renunța la acesta. Pentru a
produce efecte juridice, renunțarea trebuie să intervină după împlinirea
termenului,în caz contrar fiind aplicabile regulile privitoare la întreruperea
prescripției prin recunoașterea dreptului subiectiv.
Art. 2549 alin. 2 Cod civil insituie excepția de la regulă, stabilind că
termenele de decădere de ordin publică nu pot face obiectul renunțării.
6.6. Invocarea decăderii
Decăderea poate fi opusă de partea interesată, numai în primă
instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, celmai târziu la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2550 Cod civil).
De asemenea, se observă că spre deosebire de prescripție, unde
legiuitorul a limitat intervenția instanței, în cazul decăderii, organul de
jurisdicție competent este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul
de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuție, cu
excepția cazului când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în
mod liber.
7. Decizii de speță
Prescripția extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acțiune,
în sens material, prin neexecutarea acelui drept în intervalul stabilit de lege,
141
din lipsa de convingere a titularului dreptului în ceea ce privește temeinicia
pretențiilor sale (C.S.J., dec. nr. 1092/2003).
Modalitatea de invocare a prescripției. Prescripția extinctivă, sub
aspect procedural, se poate invoca doar pe cale de excepție și nu pe cale de
acțiune, fiind un mijloc procedural de paralizare a acțiunii în justiție a
reclamantului lui (Î.C.C.J., dec. nr. 1686/2008).
Consecința intervenirii prescripției. Sancțiunea procedurală în cazul în
care se invocă prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune este
respingerea acțiunii în justiție ca prescrisă (Î.C.C.J., dec. nr. 1686/2008).
Noțiunea de motive temeinice. Repunerea în termen nu poate fi
acordată atunci când titularul dreptului la acțiune era în mpsură să înlăture
cauza care a împiedicat introducerea în termen a acțiuniii dar nu a făcut-o din
culpa sa (C.A. Craiova, dec. nr. 752/2008).
Contract de prestări servicii. Acțiune în pretenții. Prescripție.
Prescripția nu operează atât timp cât părțile nu au încheiat un act de recepție
finală a lucrărilor executate, de la care să înceapă să curgă dreptul părții
îndreptățite a solicita contravaloarea lucrărilor executate (Cas., dec. nr.
1844/2009).
Justificareaa regulii privind începutul prescripției. Pentru a ocroti
dreptul victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției
de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciuli cauzat prin
fapta ilicită (delict civil) și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în
considerarea momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător
de repararea ei, stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la
data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea
(C.A. Constanța, dec. nr. 92/2013).
Acțiunea în răspundere civilă delictuală prin care se solicită daune
materiale și morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV.
Consecința infestării unei persoane cu virusul HIV se concretizează nu
numai într-un prejudiciu imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv,
ca urmare a caracterului ireversibila bolii, dat fiind că boala evoluează, iar
consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de
timp.
În consecință, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la
momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută
142
efectiv (Î.C.C.J., dec. nr. 289/2012).
Necurgerea termenului de prescripție extinctivă între soți pe timpul
căsătoriei. Prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei. Rațiunea
acestui caz de suspendare a cursului prescripției rezidă în natura spscială a
raporturilor de căsătorie, în care, din considerente morale este necesară
ocrotirea intereselor ficărui soț (C.S.J., dec. nr. 2426/1992).
Notificări din partea creditorului. Tăcerea debitorului. Recunoașterea
dreptului poate fi tacită dar neîndoielnică. Tăcerea debitorului în cazul unei
notificări din partea creditorului, nu poate fi considerată ca o recunoaștere a
datoriei, datorită caracterului său echivoc (C.S.J., dec. nr. 55/1999).
Recunoașterea dreptului. Efecte. Recunoașterea debitorului
intervenită după împlinirea termenului de prescripție extinctivă are
semnificația unei renunțări la prescripția împlinită – în cazul prescripțiilor
începute după 01 octombrie 2011 (Trib. Dolj, dec. nr. 857/2013).
Notificare prin executor. Confor art. 2537 pct. 4 Cod civil raportat la
art. 2540 Cod civil, este posibilă întreruperea termnului de prescripție, prin
formularea unei notificări conform art. 1522 Cod civil, prin care se
realizează punerea în întârziere a debitorului (Trib. Dolj, dec. nr. 600/2014).
8. Performanța individuală. Teste grilă, rezolvare și evaluare
1) Prescripția extinctivă stinge:
a. dreptul subiectiv civil;
b. obligația civilă corelativă;
c. dreptul material la acțiune.
2) Nu se poate renunța la prescripția:
a. împlinită;
b. începută și neîmplinită;
c. care nu a început să curgă.
3) Nu pot renunța la prescripție persoanele:
a. care nu au capacitatea de a înstrăina;
b. care nu au capacitate de exercițiu restrânsă;
c. care au capacitate de exercițiu anticipată.
4) Prescripția poate fi invocată în:
a. apel;
143
b. primă instanță;
c. primă instanță, apel și recurs.
5) Dreptul la acțiue privin un prejudiciu material cauzat unei persoane
prin violență se prescrie în termen de :
a. 3 ani;
b. 1 an;
c. 10 ani.
6) Dreptul la acțiune privind un raport de asigurare se prescrie în
termen de:
a. 1 an;
b. 2 ani;
c. 3 ani.
7) Dreptul la acțiune privind un raport de reasigurare se prescrie în
termen de:
a. 2 ani;
b. 1 an;
c. 3 ani.
8) Dreptul la acțiune în cazul avocaților împotriva clienților, pentru
plata onorariilor se prescrie în termen de:
a. 1 an;
b. 2 ani;
c. 3 ani.
9) Forța majoră constituie o cauză:
a. de întrerupere a prescipției extinctive;
b. de repunere în termenul de prescripție extinctivă;
c. de suspendare a prescripției extinctive.
10) Prescripția extinctivă nu curge:
a. între soți, cât timp durează căsăoria și nu sunt separați în fapt;
b. între soți cât timp sunt separați în fapt;
c. între concubini.
11) Întroducerea de chemare în judecată, înăuntrul termnului de
prescripție extinctivă:
a. nu are efect asupra cursului prescripției extinctive;
b. șterge prescripția începută înainte de introducerea cererii de
144
chemare în judecată;
c. suspendă cursul prescripției extinctive până la data pronunțării
hotărârii.
11) Întreruperea cursului prescripției extinctive:
a. suspendă efectele prescripției extinctive;
b. nu produce efecte fără hotărârea organului jurisdicțional;
c. face să înceapă a curge o nouă prescripție.
Răspunsuri
1 – c
2 – c
3 – a
4 – b
5 – c
6 – b
7 – a
8 – a
9 - c
10 – a
11 – b
12 – c