Piața de capital și tranzacțiile bursiere

din România

Profesor coordonator: Chiriță Mioara

Student ă : Buruiană Cornelia

Specializarea: Finanțe Bănci

Cuprins

1. Piața financiară și piața bursieră1.1. Piața de capital în accepțiunea economică1.2. Trăsăturile pieței de capital

2. Valorile mobiliare – instrumente ale pieței de capital2.1. Clasificarea valorilor mobiliare2.2. Valorile mobiliare primare

2.2.1. Tipuri de acțiuni2.2.2. Tipuri de obligațiuni

3. Bursa de valori mobiliare3.1. Clasificarea burselor de valori3.2. Funcțiile bursei de valori

3.2.1. Organizarea și funcționarea bursei3.2.2. Regulamentul bursei3.2.3. Membrii bursei

4. Tranzacții bursiere4.1. Tipuri de tranzacții4.2. Tranzacții la vedere4.3. Tranzacții la termen

Bibliografie

1. Piaţa financiară şi piaţa bursieră

1.1. Piaţa de capital în accepţiunea economică

Bursa este cea mai reprezentativă instituţie a economiei de piaţă care adăposteşte o piaţă,

care concentrează în acelaşi timp şi în acelaşi loc cererea şi oferta specifică. Piaţa bursieră este o

componentă a pieţei financiare .

Prin investiţii în sens larg se poate înţelege şi cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni sau alte

active mobiliare. Acestea sunt de fapt investiţii financiare, deci, această piaţă este ceea ce

numim o piaţă financiară. În sens economic, prin investiţie se înţelege cumpărarea de clădiri,

echipamente, maşini, utilaje şi alte active pentru a fi folosite în scopul producţiei de bunuri şi

servicii. Această procedură este facilitată de o piaţă aşa numită primară, de emisiuni noi şi de

acţiuni şi obligaţiuni care de altfel poate fi considerată o formă de economisire.

Deci, piaţa de capital, în accepţiunea economică este compusă din piaţa primară şi piaţa

secundară. Aceasta din urmă este o piaţă financiară pe care cererea se realizează prin necesitatea

de restructurare a portofoliilor deţinătorilor de active financiare, iar oferta apare concomitent

datorită acestei funcţii de restructurare şi din economii.

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind reprezentată de

piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa interbancară operează

Banca de Emisie, băncile comerciale, trezoreria publică, casele de economii, care au calitatea de

creditori, dar şi de debitori în cazul completării fondurilor proprii. Tranzacţiile pe această piaţă

îmbracă forma „acordării-rambursării” creditelor. Instrumentele negociate sunt: certificatele de

depozit (titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont), bonurile de tezaur (emise de

trezoreria publică), titlurile pe termen scurt (emise de instituţii şi societăţi financiare).

Piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit şi se

tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Piaţa

financiară este cea pe care se cumpără şi se vând active financiare, fără a fi schimbată natura lor. Ea

exprimă o relaţie directă între deţinătorul şi utilizatorul de fonduri.

Practica din România pune în evidenţă opţiunea pentru concepţia anglo-saxonă, potrivit căreia

piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare. Piaţa de capital se prezintă ca un mecanism de

legătură între investitori şi emitenţi a căror decizie de investire vizează două obiective complementare:

- rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor;

- lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit.

1.2. Trăsaturile pieţei de capital

Piaţa de capital prezintă următoarele trăsături:

(1) este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a

investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;

(2) produsele pieţei sunt instrumente pe termen lung. Pe piaţa de capital banii sunt

investiţi pe o perioadă mare de timp, în timp ce pe piaţa monetară resursele sunt utilizate pentru

finanţări pe termen scurt.

(3) valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin negociabilitate şi

transferabilitate. Ele pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului

posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei, sau care

rezultă din negociere la un moment dat.

(4) tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă ci intermediată. Intermediarii au un

rol important în ceea ce priveşte punerea în contact a emitenţilor cu investitorii sau a

investitorilor ce deţin valori mobiliare în portofoliul cu cei care doresc să le cumpere.

Piaţa de capital oferă modalităţi de investire respectiv de atragere a capitalului, diferite

de cele specifice sistemului bancar. În locul alegerii depozitelor bancare, investitorii pot

achiziţiona valori mobiliare iar emitenţii pentru a nu apela la credite bancare pot atrage capitaluri

prin emisiune de acţiuni şi obligaţiuni.

2. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei de

capital

Valorile mobiliare sunt exprimarea materială a celor mai reprezentative active de capital.

Ele sunt reprezentate printr-un înscris în forma materială sau prin înscriere în cont, conferind

deţinătorilor drepturi patrimoniale asupra emitentului. Conform definiţiei din Legea nr.52/94 ce a

fost abrogată, „valorile mobiliare” sunt instrumente emise în formă materială sau evidenţiate

prin înscrisuri în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului,

conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Valori mobiliare pot fi acţiunile,

obligaţiunile precum şi instrumentele

financiare derivate sau alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare (CNVM) în această categorie. Valorile mobiliare au trei caracteristici:

1. valorile mobiliare sunt instrumente negociabile (valorile mobiliare pot transmite altor

persoane în baza mecanismului cerere-ofertă şi cu respectarea legislaţiei în vigoare.

2. valorile mobiliare pot fi emise în formă materială sau evidenţiate prin înscriere în

cont.

3. valorile mobiliare conferă deţinătorilor drepturi patrimoniale (ex: dreptul de a obţine o

dobândă sau un dividend) şi nepatrimoniale (ex: dreptul la vot). Totalitatea valorilor mobiliare

ce se tranzacţionează pe o anumită piaţa se numesc produse bursiere.

2.1. Clasificarea valorilor mobiliare

Valorile mobiliare se împart în:

1. primare, care sunt instrumente financiare ce consacră drepturi patrimoniale asupra

veniturilor financiare şi asupra veniturilor financiare ale emitentului, de tipul acţiunilor şi

obligaţiunilor.

2. derivate, care sunt titluri ce generează drepturi asupra altor active care se numesc

active suport sau active de bază.

Activele suport pot fi activele reale, cum ar fi mărfurile bursiere, sau active financiare

cum ar fi titlurile primare sau alte titluri derivate: contractele futures şi contractele de opţiune

(„options”).

3. sintetice, sunt titluri financiare de tipul celor derivate dar cu referire la active

financiare sintetice de tipul indicilor de bursă, de exemplu.

2.2. Valorile mobiliare primare

Valorile mobiliare primare sunt acţiunile şi obligaţiunile.

În funcţie de modul de fructificare a plasamentelor, produsele de bază pot fi:

a) valori mobiliare cu venit variabil (acţiunile), caz în care nivelul remunerării este dat de

rezultatul financiar al exerciţiului şi de politica promovată de emitent cu privire la repartizarea

profitului.

b) valori mobiliare cu venit cert (obligaţiuni, titluri de stat...) pentru care se asigură o

fructificare prin dobândă. Certitudinea decurge din faptul că emitentul se angajează irevocabil să

plătească dobânzi, indiferent de rezultatul financiar al activităţii desfăşurate. În funcţie de

condiţiile emisiunii, dobânda poate fi fixă sau variabilă.

2.2.1.Tipuri de actiuni

Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social şi desemnează raportul juridic dintre

deţinătorul de acţiuni şi societatea emitentă. Acţiunile sunt indivizibile. Dacă o acţiune devine

proprietatea mai multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant unic pentru

exercitarea drepturilor incorporate în acţiune.

I. După modul de identificare a deţinătorului de acţiunii se deosebesc: acţiuni

nominative şi acţiuni la purtător.

Acţiuni nominative pot fi emise în formă materială, (pe suport de hârtie) sau în formă

dematerializată (prin înscriere în cont, şi atestarea calităţii de acţionar se face printr-un extras de

cont; acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative).

Acţiunile la purtător nu au specificat pe acestea numele deţinătorului. Ele pot fi

transmise de la o persoană la alta fără nici-o formalitate, cel care le deţine, fiind recunoscut drept

acţionar.

II. După drepturile pe care le generează acţiunile pot fi: ordinare şi preferenţiale.

Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni ale capitalului social şi conferă drepturi egale

deţinătorilor lor. Atunci când o persoană cumpără acţiuni ale unei societăţi, ea dobândeşte

drepturi şi obligaţii, ca asociat:

- răspundere limitată – dacă societatea va da faliment răspunderea acţionarilor va fi

limitată la valoarea investiţiei lor;

- transferul acţiunilor – acţionarii au dreptul de a vinde, tranzacţiona sau transfera

acţiunile altor persoane;

- declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul, acţionarul are

drept la acest dividend;

- rapoartele anuale – acţionarul are dreptul să primească o situaţie anuală a societăţii,

care trebuie să cuprindă bilanţul exerciţiului precedent şi contul de profit şi pierdere;

- repartizarea activului şi lichidarea – dacă o societate se dizolvă sau dacă dă faliment,

acţionarii au dreptul la repartizarea activului rămas;

- numărul de voturi – este dat de numărul de acţiuni deţinute. Fiecare acţiune ordinară

îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot, dacă prin actul constitutiv, nu s-a prevăzut un alt

raport;

- dreptul comun în materie – care impune oricărei societăţi pe acţiuni să înregistreze

emisiunile de acţiuni în Registrul Comerţului şi să ţină evidenţa acţionarilor într-un Registru al

Acţionarilor.

Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi asigură o

rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix, care, de regulă, se plăteşte înaintea dividendelor

la acţiunile ordinare. Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot. (în afara

cazului în care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).

2.2.2. Tipuri de obligaţiuni

Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de societăţi

comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi locale.

Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a recupera suma

investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durate de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de

creanţă negociabile. Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi colectivităţile locale, precum şi

agenţii economici care îşi procură pe această cale resurse împrumutate, renunţând la creditul

tradiţional.

I. După modul de identificare a deţinătorului, obligaţiunile pot fi:

- la purtător;

- nominative.

II. După forma în care sunt emise, obligaţiunile pot fi:

- materializate;

- dematerializate.

III. După tipul de venit pe care îl generează, obligaţiunile se grupează în:

- obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoarea nominală, valoare care de regulă,

se rambursează la scadenţă şi generează venituri din dobândă care se plătesc în conformitate cu

condiţiile emisiunii;

- obligaţiuni cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu reducere), ce

sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală ce este plătită la scadenţă.

Câştigul investitorului este reprezentat de diferenţa dintre preţul de cumpărare plătit de deţinător

şi preţul de răscumpărare la scadenţă.

IV. In functie de gradul de protecţie a investitorilor, se deosebesc:

- obligaţiuni garantate cu anumite active. În cazul în care societatea nu-ţi efectuează

plăţile (dobânzi şi/sau împrumuturi), investitorii se pot baza pe dreptul la acel activ;

- obligaţiuni negarantate, ce reprezintă împrumuturi pe termen lung şi sunt emise de

către societăţi fără nici o garanţie specifică.

Emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se bucură societatea emitentă. În practica

internaţională, au apărut, pe lângă obligaţiunile clasice noi tipuri de obligaţiuni:

obligaţiuni convertibile în acţiuni. Deţinătorul are dreptul ca în cadrul unui

termen fixat prin contractul de emisiune, (2-4 luni), săşi exprime opţiunea de convertire a

titlurilor în acţiuni;

obligaţiuni indexate. Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza valoarea acestor

titluri în funcţie de un indice, de comun acord cu investitorul. Indexarea se aplică fie asupra

dobânzii, fie asupra preţului de rambursare, fie asupra ambelor elemente;

obligaţiuni cu dobândă variabilă. Emitentul se obligă să modifice rata dobânzii

pe durata de viaţă a obligaţiunii, pentru a asigura o fructificare în conformitate cu condiţiile

pieţei;

obligaţiuni speciale cu cupon ce poate fi investit. Acestea permit deţinătorului să

aleagă între a primi cupon de dobândă în numerar sau de a primi obligaţiuni identice cu cele

iniţiale.

3. Bursa de valori mobiliare

Denumirea de bursă provine de la numele unei vechi familii de la hangii, Von der

Bourses, care a înfiinţat la Bruges în Flandra (Belgia de azi), un local numit Hotel de Bourses, în

holul căruia se negociau periodic metale preţioase (aur, argint, platină), precum şi hârtii de

valoare.

În secolele 13-14, această clădire a servit drept loc de întâlnire pentru negustori. Ulterior

dezvoltarea comerţului a impus concomitent şi pieţe specializate de concentrare a cererii şi

ofertei pentru realizarea celui mai bun preţ. În istoria comerţului se cunosc mai multe tipuri de

tranzacţii care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, până când s-a realizat o concentrare a ofertei

şi cererii într-o piaţă adăpostită de o instituţie ce poartă denumirea de bursă.

Legea 52/94 privind valorile mobiliare şi bursele de valori ce a fost abrogată, definea

bursa de valori astfel: „Instituţie cu personalitate juridică asigurând publicului prin activitatea

intermediarilor autorizaţi sisteme, mecanisme şi proceduri adecvate pentru efectuarea continuă,

ordonată, transparentă şi echitabilă a tranzacţiilor cu valori mobiliare şi care constituie piaţa

oficială şi organizată pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotă, oferind economiilor

investite în ele garanţia morală şi securitatea financiară prin măsurarea continuă a lichidităţii

respectivelor valori mobiliare”.

3.1. Clasificarea burselor de valori

Bursele se clasifică după următoarele criterii:

I. După obiectul tranzacţiilor;

- burse de mărfuri

- burse de valori

II. După forma de organizare:

- burse publice

- burse private

III. După numărul de participanţi:

- cu participare limitată

- cu participare nelimitată

V. După modul de execuţie a contractelor:

- burse spot sau cash

- burse la termen sau cu tranzacţii în marfă

VI. După tehnica tranzacţionării:

- burse cu strigare libera

- burse electronice.

Bursa este o piaţă pe care se oferă şi se desfac, după o procedură specială, mărfuri sau

valori mobiliare.

Termenul de bursă desemnează o instituţie a economiei de piaţă care se bucură de interes

în lumea afacerilor, în măsura în care asigură un cadru organizat pentru realizarea tranzacţiilor şi

un sistem de principii şi norme care să garanteze încheierea şi executarea contractelor în mod

deschis, în conformitate cu un regulament cunoscut. Acest mod de organizare a activităţii

bursiere presupune centralizarea tranzacţiilor prin intermediul unui mecanism care asigură

accesul direct şi continuu al clienţilor la informaţiile de piaţă şi la efectuarea operaţiunilor,

exclusiv în cadrul acestui mecanism. În mod tradiţional, acesta s-a realizat prin concentrarea

ordinelor de vânzare şi cumpărare într-un anumit spaţiu – ringul bursei - şi efectuarea

tranzacţiilor de către un personaj specializat – agenţii de bursă.

Fiecare tranzacţie este generată de interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor şi, la rândul

ei, produce efecte asupra cursului valorilor mobiliare. Concentrând o mare parte a cererii şi

ofertei de valori mobiliare, bursa asigură lichiditatea şi mobilitatea capitalurilor.

Prin intermediul bursei, agenţii economici care şi-au plasat capitalurile pe piaţa primară

pot reintra în posesia sumelor investite, înainte de scadenţă.

3.2. Functiile bursei de valori

Functiile bursei de valori sunt:

1. Concentrarea cererii şi ofertei de valori mobiliare pe o anumită piaţă, la un moment

dat.

În acest mod se realizează o legătură directă între nevoile de finanţare ale agenţilor

economici, statului şi colectivităţii publice pe de o parte, şi capitalurile disponibile ce pot fi

atrase pentru acoperirea acestei nevoi.

2. Efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare în conformitate cu ordinele adresate de

clienţi şi cu reglementările pieţei, obligatorii pentru toţi participanţii. Ordinile aparţin

posesorilor de economii sau deţinătorilor de titluri care prin intermediul bursei efectuează

plasamente sau obţin lichidităţi. Tranzacţiile ce decurg din execuţia ordinilor clienţilor, au

caracter public şi reglementat.

3. Urmărirea sistematică a cursului valorilor mobiliare înregistrate la cota bursei.

Nivelul şi evoluţia cursului oferă informaţii privind valoarea de piaţă a agenţilor economici ale

căror valori mobiliare sunt tranzacţionate la bursă.

4. Reflectarea conjuncturii economice, într-o anumită perspectivă, determinată atât de

factori specifici pieţei în cauză cât şi de factori externi.

Rolul bursei este complex. Bursa asigură o circulaţie liberă şi intensă a valorii mobiliare

la un curs care reflectă interesul publicului pentru deţinerea anumitor valori mobiliare, interes

motivat de competitivitatea economică şi financiară a emitentului, ca şi valoarea de piaţă a

titlului respectiv.

Principalul rol a bursei îl reprezintă efectuarea de tranzacţii cu hărţi de valoare emise de

agenţi economici şi plasate de intermediari, acestea putând fi comercializate datorită caracterului

lor negociabil. Din punct de vedere a emitentului de valori mobiliare , bursa permite accesul la

capitaluri proprii si împrumutate a căror administrare influenţează în viitor interesul publicului

pentru respectivul emitent şi implicit poziţia pe piaţă a acestuia. Din punct de vedere al

investitorilor şi deţinătorilor de valori mobiliare bursa oferă o mare mobilitate în obţinerea de

lichidităţi.

Activitatea pe piaţa bursieră este urmărită prin intermediul cursului valorilor mobiliare şi

indicilor bursieri. Aceşti indicatori sunt consideraţi barometre ale stării economice şi politice a

ţării respective. Bursa este sensibilă la toate evenimentele de ordin economic, financiar –

monetar, social, politic. Ea pune în evidenţă starea conjuncturală a economiei naţionale în cadrul

căreia funcţionează bursa respectivă.

3.2.1. Organizarea şi funcţionarea bursei

Instituţia bursei poate fi organizată sub formă juridică de societate, organizaţie nonprofit

publică sau privată, reglementată prin legi sau decrete sau autoreglementată, şi care are un spaţiu

în care se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii de titluri financiare.

Din punct de vedere a regimului juridic, o bursă poate fi organizată ca o instituţie publică

(înfiinţată ca urmare a unei iniţiative guvernamentale, parlamentare sau consfinţită prin legi) sau

ca o entitate privată (constituită prin iniţiativă privată, respectiv prin asocierea unor firme cu

activitate de piaţă de capital).

Pieţele bursiere care au adoptat principiul „autoreglementării”, au dreptul de a-şi stabili în

limitele legii, modul de organizare şi funcţionare, prin elaborarea şi adoptarea statutului şi

regulamentului.

Statutul bursei

Statutul bursei reglementează de obicei următoarele probleme: numele, sediul, scopul,

membrii bursei, conducerea colectivă şi funcţionarii bursei, managementul bursei (adunarea

generală, consiliul de administraţie, comitetele bursei, organele de control etc.); principiile

generale de funcţionare a bursei, reguli privind contractele, procedura de tranzacţie, executarea

contractelor. De asemenea, în statut se reglementează activitatea economică a bursei,

(modalitatea de încasare, mărimea şi clasificarea comisionului, realizarea veniturilor şi

cheltuielilor), proceduri privind arbitraj, modalitatea de judecare şi soluţionarea litigiilor între

vânzători şi cumpărători, reglementarea tranzacţiilor, respectiv când, cum şi unde, au loc

negocierile, orarul de funcţionare al bursei.

3.2.2. Regulamentul bursei

Regulamentul bursei cuprinde două mari subiecte: procedura de cotare (de listare)

respectiv mecanismul tranzacţiilor. Regulile privind listarea cuprind referinţe cu privire la

titlurile ce sunt acceptate pentru listare la bursa respectivă, respectiv ce condiţii trebuie să

îndeplinească valorile mobiliare pentru a fi cotate, cum trebuie să fie prospectul de emisiune şi

condiţiile corespunzătoare, nivelul taxelor, al comisioanelor, etc.

Reglementarea mecanismelor tranzacţiei cuprinde menţiuni cu privire la condiţiile de

listare, tipurile de tranzacţii, şi respectiv tipurile de ordine acceptate; procedura de transmitere şi

procesarea ordinelor, mecanismul de formare a preţului, procedura de prelucrare a informaţiilor,

de afişare şi transmitere a lor pentru informarea publicului, activitatea agenţilor de bursă atât ca

persoane juridice prin impunerea unor condiţii de capital, dar şi de dotare tehnică, sau bonitate

cât şi din punct de vedere profesional cu referire la persoanele fizice ce activează în bursă.

3.2.3.Membrii bursei

Persoanele fizice sau juridice care se asociază în vederea formării unei instituţii bursiere

sau în cazul celor publice reglementate prin lege, persoanele juridice autorizate, dobândesc

calitatea de membrii ai bursei. În funcţie de condiţiile impuse de legislaţia din ţara respectivă sau

prin statut sau prin acte de autoreglementare, membrii bursei au diverse avantaje cum ar fi: ei

sunt îndreptăţiţi să execute în mod direct operaţii de bursă, drept care în cele mai multe cazuri

este exclusiv.

Accesul la calitatea de membru se face prin diferite proceduri. Există burse la care

admiterea a noi membri este nelimitată, pe când la altele numărul membrilor este fix. De

exemplu, bursa din New York are un număr fix de 1366 membrii, iar locul în bursă se obţine prin

moştenire, cumpărare sau închiriere.

Condiţiile generale pentru a deveni membru al unei burse sunt în general următoarele:

- să primească autorizaţie

- să dispună de un volum minim de capital

- să respecte regulile bursei şi obligaţiile stabilite prin lege.

Drepturile membrului bursei constau în:

să participe la tranzacţiile bursei în nume propriu sau pentru clienţi;

să participe la elaborarea sau modificarea statutului şi regulamentului;

să participe la administrarea instituţiei.

3.3. Conducerea şi administrarea bursei

Managementul bursei de valori este asigurat de patru tipuri de organe: de decizie, de

execuţie, de consultanţă şi de control.

I. Organele de decizie ale instituţiei bursei sunt Adunarea Generală şi Consiliu de

Administraţie. Organul suprem poate fi Adunarea Generală (în cazul burselor constituite ca

societăţi pe acţiuni), sau Asociaţia Bursei (în cazul asociaţiilor fără scop lucrativ).

Acestea se întâlnesc odată pe an şi iau decizii cu referire la strategia instituţiei,

respectarea cadrului normativ, elaborează sau modifică regulamentul, desemnează organele de

conducere permanentă, aprobă exerciţiul financiar precedent. Administraţia instituţiei bursei se

realizează printr-un consiliu de administraţie sau comitet de administraţie, sau purtând diverse

alte denumiri şi care este format dintr-un număr impar de persoane (5, 7, 9) care se întâlnesc de

obicei o dată pe lună şi iau decizii operative legate de activitatea instituţiei.

II. Organele de execuţie asigură desfăşurarea curentă a activităţii bursei şi sunt alcătuite

din cadrele de conducere şi funcţionarii superiori, directori executivi şi de asemenea, lucrători

operativi, în general personalul de execuţie.

Principalele departamente ale bursei sunt:

Departamentul pentru cotaţii urmăreşte desfăşurarea tranzacţiilor, asigurând

condiţiile desfăşurării lor, colectând informaţiile şi stabilind cotaţia;

Departamentul informativ sau pentru sisteme electronice ce are rolul să

realizeze informarea asupra cotelor, volumului tranzacţiilor şi a altor date ce

compun informaţia bursieră;

Departamentul de cercetare – dezvoltare elaborează strategia de viitor a

instituţiei în urma analizelor de piaţă sau prin lansarea unor produse noi bursiere;

Departamentul pentru membri - stabileşte relaţia dintre bursă şi membri săi,

precum şi admiterea de noi membrii la bursele unde statutul permite aceasta;

Departamentul de relaţii internaţionale - realizează relaţia bursei cu alte

instituţii similare din lume;

Departamentul de lichidare şi compensare – se ocupă de realizarea

contractelor, realizarea compensării şi lichidării lor;

Serviciile conexe sunt: administraţia, serviciul tehnic, serviciul funcţional etc.

III. Organele consultative sunt denumite de obicei comitete. Acestea sunt formate din

specialişti în diferite domenii care consultă bursa în probleme de specialitate. Cele mai întâlnite

comitete, sunt:

• Comitetul de etică bursieră – care face investigaţii asupra eticii afacerilor din bursă şi

a rezolvării litigiilor;

• Comitetul de supraveghere – are rolul de a veghea la respectarea normelor şi

procedurilor legale;

• Comitetul pentru membrii – urmăreşte respectarea criteriilor pentru calitatea de

membru, analizează dacă se admit noi membri sau îşi pierd această calitate;

• Comitetul pentru operaţiuni cu noi produse bursiere – se ocupă cu introducerea de

noi produse, sau admiterea unor noi tipuri de titluri financiare în tranzacţia bursieră.

IV. Organele de control realizează controlul activităţilor financiare şi sunt alcătuite din

cenzori şi/sau auditori care realizează operaţiile interne ale instituţiei bursei şi nu a tranzacţiilor

din ring.

4, Tranzacţii bursiere

4.1. Tipuri de tranzacţii bursiere

În sens larg, tranzacţiile bursiere cuprind toate contractele de vânzare/cumpărare

de titluri şi alte active financiare, încheiate pe piaţa secundară, indiferent dacă acestea se

tranzacţionează la bursa propriu-zisă sau pe pieţele interdealeri.

În sens restrâns, tranzacţiile bursiere se referă la contractele încheiate în incinta

burselor de valori, prin intermediul agenţilor de bursă şi în conformitate cu reglementările

pieţei bursiere.

După momentul executării contractului, se disting tranzacţii specifice pieţelor

de tip american şi tranzacţii încheiate la bursele de tip european.

La bursele de tip american se , derulează următoarele categorii de tranzacţii:

a. tranzacţii cu lichidare imediată (cash delivery), când executarea (respectiv,

predarea valorilor mobiliare şi plata acestora) are loc chiar în ziua încheierii contractului;

b. tranzacţii cu lichidare normală (regular settlement), care conduc la

finalizarea operaţiunilor într-un anumit număr de zile bursiere, din momentul încheierii

contractului (între 3 şi 7 zile);

c. tranzacţii cu lichidare pe bază de aranjament special, caz în care lichidarea

are loc la o scadenţă, dată în funcţie de opţiunea vânzătorului (spre exemplu, în cel mult

60 zile la NYSE, sau în 19 zile de la contractare la TSE).

Dacă se consideră natura contului deschis de client la firma broker, se disting:

a. tranzacţii pe bani gata (cash), care se derulează pe baza contului în numerar

deţinut de client la firma broker;

b. tranzacţii în marjă (margin trading), care reprezintă cumpărări şi vânzări pe

datorie efectuate prin contribuţia brokerului cu un credit în numerar sau cu un împrumut

pe titluri.

La bursele de tip european (după modelul francez) se deosebesc următoarele

categorii de tranzacţii:

a. tranzacţii la vedere (au complant), respectiv acelea la care executarea

contractului (livrarea titlurilor şi plata preţului) are loc imediat sau în câteva zile de la

încheierea tranzacţiei la bursă;

b. tranzacţii la termen de o lună sau “cu reglementare lunară” (à reglement

mensuel), care se încheie în bursă la un moment dat, urmând a fi executate la o dată fixă,

în perioada de lichidare a lunii în curs, sau într-una din lunile următoare;

c. tranzacţii ferme la termen, ce se încheie sub forma contractelor negociate de

tip forward;

d. tranzacţii de tip condiţionat, care se execută la o dată viitoare, dar, spre

deosebire de cele cu termen ferm, permit cumpărătorului, fie să aleagă între a executa

contractul sau a abandona prima plătită iniţial, fie să se declare, 1a scadenţă, cumpărător

sau vânzător, în funcţie de oportunităţile pieţei.

După scopul urmărit, operaţiunile de bursă pot fi clasificate după cum urmează:

a. operaţiuni simple de investire, generate de interesele vânzătorilor şi

cumpărătorilor Acestea izvorăsc din nevoia de deplasare a capitalurilor disponibile,

precum şi din intenţia de modificare a structurii portofoliului de valori mobiliare deţinut

sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi;

b. operaţiuni de arbitraj, prin care se urmăreşte obţinerea unui câştig din

diferenţa de cursuri, fără ca practic arbitrajul să-şi asume riscul preţului.

De exemplu, se cumpără un titlu pe o piaţă unde acesta cotează mai ieftin şi se

revinde concomitent pe o altă piaţă unde titlul cotează mai scump, încasându-se diferenţa

de preţ.

c. operaţiuni speculative, având drept scop obţinerea unui profit din diferenţa de

cursuri între momentul încheierii şi momentul lichidării operaţiunii. Contractantul îşi

asumă, în mod corespunzător, şi un risc, deoarece evoluţia cursului bursier nu poate fi

anticipată cu precizie. Principiul pe care se bazează astfel de operaţiuni este acela de a

cumpăra ieftin şi de a vinde scump (buy low, sell high);

d. operaţiuni cu caracter tehnic, care sunt efectuate de agenţii de bursă pentru

menţinerea echilibrului şi stabilităţii pieţei. Cei care efectuează astfel de tranzacţii joacă

rolul de creatori de piaţă (market makers). Aceştia vând titluri pe cont propriu, atunci

când se manifestă o cerere neacoperită pe piaţă, respectiv cumpără când oferta este

excedentară. Urmărind chiar obţinerea unui profit din diferenţe de cursuri, creatorii de

piaţă acţionează, implicit, în sensul echilibrării pieţei.

4.2. Tranzacţiile la vedere

Cunoscute şi sub denumirea de trazancţii “cash” sau “pe bani gata", tranzacţiile la

vedere se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau

cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat, sau în perioada de lichidare normală (câteva

zile din momentul încheierii tranzacţiei), să pună la dispoziţia partenerului titlurile

vândute sau suma de bani reprezentănd preţul tranzacţiei. Aceste tranzacţii se derulează

pe baza contului "cash" deschis de client la firma de broker. Astfel, un investitor poate

cumpăra valori mobiliare, cu condiţia să plătească integral contravaloarea acestora. Un

client care vinde "cash" trebuie să predea valorile mobiliare contractate în cadrul

aceluiaşi termen, primind contravaloarea integrală a acestora în contul său.

Astfel, pentru contractele cu lichidare imediată derulate pe pieţele de tip american

lichidarea are loc în ziua încheierii contractului, iar pentru cele cu lichidare normală,

termenul este stabilit prin regulamentul pieţei (de exemplu, la NYSE termenul în cazul

contractelor cu lichidare normală era până în anul 1997 de 5 zile pentru derularea

contractelor între brokeri şi de maxim 7 zile pentru reglarea raporturilor între brokeri şi

clienţi). În prezent, în urma exccutării contractului, investitorul va primi banii (dacă este

vânzător), respectiv titlurile ( dacă este cumpărător) în intervalul de 3 zile de la data

tranzacţiei.

În situaţia în care clientul nu-şi respectă, obligaţiile asumate, brokerul va proceda

la lichidarea poziţiei clientului său, după cum urmează:

• prin vânzarea titlurilor respective la valoarea lor de piaţă, din momentul în care

obligaţia scadentă de depunere a fondurilor nu a fost îndeplinită;

• prin cumpărarea titlurilor de pe piaţă, la cursul curent, în vederea lichidării

poziţiei unui client care nu a predat integral titlurile vândute. Orice diferenţă nefavorabilă

rezultată din astfel de operaţiuni (când lichidarea poziţiei prin vânzarea titlurilor se

realizează la un curs mai redus decât cel la care au fost cumpărate, sau când cumpărate

acestora are loc la un curs mai mare decât cel din momentul angajării poziţiei),.este

suportată de client.

La Bursa de Valori Bucureşti, tranzacţiile la vedere se derulează printr-un

mecanism care asigură accesul direct şi continuu al intermediarilor la informaţiile

referitoare la preţ şi la cele furnizate de emitenţii valorilor mobiliare şi care dau, astfel,

posibilitatea clienţilor de a lua decizia referitoare la investiţia într-o anumită valoare

mobiliară.

Tranzacţia la vedere implică două fluxuri între cumpărător şi vânzător:

- fluxul de transfer al banilor;

- fluxul de transfer al valorilor mobiliare prin transcrierea noului deţinător în

registrul emitentului..

Derularea şi finalizarea tranzacţiei se efectuează În intervalul T+3, adică la trei

zile lucrătoare de la data tranzacţiei.

Orice tranzacţie la vedere se derulează în trei faze: tranzacţionarea, compensarea-

decontarea şi, respectiv; transferul dreptului de proprietate

Tranzacţii în marjă

Tranzacţiile în marjă, ca o variantă a tranzacţiilor la vedere (sau "pe bani gata"),

reprezintă cumpărări de titluri primare pe datorie, caz în care brokerul acordă clientului

său, în anumite limite, un credit pentru realizarea operaţiunii bursiere. Acestea sunt

cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii în conturi de siguranţă de tip “M” (Long margin

accounts). Contul de siguranţă se deschide atunci când un client cumpără mai multe titluri

cu aceeaşi sumă de bani sau acelaşi număr de titluri cu o suma iniţială mai redusă,

utilizând titlurile drept gaj pentru împrumut. Prin urmare, investitorul care dă ordin de

cumpărare a unui volum de acţiuni, nu trebuie sa achite firmei broker cu care lucrează

întreaga contravaloare a acestora; el trebuie sa depună în termenul aferent lichidării

normale, numai o anumită "acoperire", sau marjă (margin), diferenţa pană la valoarea

contractului constituind-o împrumutul pe care clientul îl obţine de la broker pentru

tranzacţia respectivă (debit balance).

4.3. Tranzacţiile la termen

Tranzacţiile la termen se caracterizează prin aceea că partenerii convin să-şi

îndeplinească obligaţiile peste o anumită perioadă de timp de la data încheierii tranzacţiei

(1,3,6 luni, sau mai mult). Tranzacţiile se încheie la bursă într-o anumită zi, dar

reglementările în conturi şi livrarea titlurilor urmează să se facă la o dată viitoare.

Valoarea tranzacţiei se determină pe baza cursului la termen prestabilit, indiferent de

evoluţia cursului de piaţă la termenul tranzacţiei. Cotează la termen valorile mobiliare

cele mai active pe piaţa la vedere, cele pentru care există o cerere şi o ofertă constant

ridicate. Nu pot fi negociate la termen acţiunile societăţilor comerciale care au fuzionat

cu altele, obligaţiunile aferente împrumuturilor care încep să se amortizeze, precum şi

valorile mobiliare considerate a nu avea caracteristicile unui titlu la termen, şi anume: un

volum suficient de mare al tranzacţiilor, o anumită importanţă a poziţiilor speculative la

cumpărare şi la vânzare. În mod similar, lista valorilor mobiliare negociabile la termen

poate fi completată cu titlurile care se dovedesc a fi cele mai dinamice pe piaţa la vedere.

Negocierile la termen pot fi ferme şi condiţionate. În cazul operaţiunilor la

termen ferm, cumpărătorul şi vânzătorul sunt definitiv angajaţi din ziua negocierii:

primul de a plăti titlurile cumpărate, cel deal doilea de a ceda titlurile vândute. Lichidarea

tranzacţiei având loc la o dată viitoare, tranzacţiile la termen creează avantaje

suplimentare pentru operator, în sensul că o cumpărare de titluri la termen ferm poate fi

urmată de revânzarea lor, iar vânzarea la termen ferm poate fi urmată de răscumpărarea

titlurilor. În astfel de cazuri, la scadenţa tranzacţiei, contul detitluri al fiecărui operator

trebuie să se soldeze, iar contul de numerar va ti creditor sau debitor, după cum, ţinând

seama şi de cheltuielile de negociere, aceştia vor revinde sau răscumpăra titlurile la o

diferenţă de curs mai mare sau mai mică.

Tranzacţiile condiţionale sunt derulate la termen, dar finalizarea lor nu este

obligatorie. Aceasta depinde de decizia operatorului, care, suportând un cost, are dreptul,

fie să renunţe la contract, fie să-şi definească poziţia de cumpărător sau vânzător de

titluri, în funcţie de evoluţia viitoare a cursului valorilor mobiliare tranzacţionate.

Tranzacţii condiţionale derulate cu titluri primare sunt operaţiunile cu primă şi stelajele.

Tranzacţii condiţionale cu titluri derivate sunt contractele de opţiuni.

Tranzacţii cu primă

Tranzacţiile cu primă sunt operaţiuni bursiere de tip condiţionat, care pe măsura

apariţiei unor noi produse bursiere au fost în mod treptat înlocuite, pe marile pieţe

bursiere cu contracte pe opţiuni. În forma lor clasică tranzacţiile cu primă prezintă

următoarele caracteristici:

• scadenţa tranzacţiei este fixă;

• preţul tranzacţiei este predeterminat, fiind dat de cursul la termen prestabilit

pentru scadenţa aleasă;

• cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a plăti vânzătorului o primă, la scadenţa

tranzacţiei;

• prima reprezintă pierderea maximă penntru cumpărător, în cazul renunţării la

contract;

• riscul asumat de operator atunci când lucrează pe poziţia descoperit este limitat

la mărimea primei;

• pentru una şi aceeaşi primă aferentă a trei scadenţe diferite preţul contractului

este cu atât mai mare, cu cât scadenţa este mai îndepărtată;

• preţul de cumpărare într-o tranzacţie cu primă este, de regulă, mai mare decât pe

piaţa cu reglementare lunara, deoarece cumpărătorul, dispunând de alternativele deciziei

sale, trebuie - prin diferenţele de preţ - să compenseze avantajul pe care îl acordă

vânzătorul;

• tranzacţiile cu primă se încheie pentru o cantitate determinată de titluri. (de

regula 100).

Tranzacţiile cu primă pot avea caracter speculativ sau pot constitui o modalitate

de protejare a investiţiei împotriva riscului de curs bursier.

Bibliografie

1. Silviu Cerna, Banii și creditul în economiile contemporane - 2 vol. (Editura Enciclopedică, București, 1994)

2. Silviu Cerna, Sistemul monetar și politica monetară (Editura Enciclopedică, București, 1996)3. Silviu Negrut, “ Geografie economica mondiala” , (Editura Meteor, 2009)4. Frederic Teulon, “ Sistemul monetar international”, (Editura Institutul European, 1998)5. Cristina Balaceanu, Claudia Bentoiu, “Macroeconomie”, (Editura C.H. Beck , Iulie 2007)6. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=98&idb =7. http://www.cnp.ro/user/repository/prognoza_2012-2016_varianta_de_toamna_2012.pdf 8. http://www.zf.ro/zf-24/tabloul-macro-economiei-2013-au-mers-industria-agricultura-

investitiile-straine-fondurile-europene-piata-muncii-datoria-publica-deficitul-bugetar-consumul-exporturile-importurile-inflatia-anul-12095170

9. http://www.adrcentru.ro/Document_Files/ADStudiiRegionale/00001045/u5wft_forta%20de %20munca.pdf

10. http://conspecte.com/Moneda-si-Credit/bancile-comerciale-si-functiile-lor.html 11. http://www.bnr.ro/Banca-Nationala-a-Romaniei-1.aspx

12. http://www.scritub.com/economie/finante/SISTEMUL-BANCAR7421191610.php

13. http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=1

14. http://www.bnr.ro/Istorie-BNR-1052.aspx

15. http://www.bnr.ro/Stabilitate-financiara---Rolul-BNR-3114.aspx

16. http://biblioteca.regielive.ro/download-124173.html