A fost odată un împărat puternic care avea pe lângă palatele sale o grădină cu flori multe şi rare.

În fundul grădinii creştea un măr cu mere de aur. Împăratul nu apuca să le mănânce,căci an de an, merele erau furate tocmai când

începeau să dea în pârg.

Cei doi feciori mai mari ai împăratului se hotărâră să prindă hoţul dar, într-o noapte, adormiră somn greu ca de plumb şi, în zori,

merele dispărură.

Supărat, împăratul se hotărî să taie mărul, însă fiul său cel mai mic, Prâslea se rugă să-l lase să facă şi el de pază.

Când sosi timpul, Prâslea îşi alese un loc de pândă, bătu câteva ţepuşe în pământ şi începu să vegheze.

Pe când sta aşa de pază, simţi o boare plăcută şi parfumată care-l adormea de-a-n picioarelea.

Ţepuşele însă îşi făceau datoria, înţepându-l când în ceafă, când în bărbie ori de câte ori aţipea, astfel că rămase treaz.

În tăcerea necuprinsă dinaintea zorilor,când până şi vântul amuţeşte printre crengi, auzi un fâşâit uşor.

Prâslea nu stătu pe gânduri şi, potrivindu-şi arcul, trase câteva săgeţi spre trunchiul mărului până auzi un geamăt prelung.

Curând se iviră zorile. Merele de aur rămaseră neatinse. Prâslea culese câteva şi le duse tatălui său.

Mult se mai bucură împăratul când gustă merele, dar Prâslea nu se mulţumi cu atât şi porni în urma hoţului…

…împreună cu fraţii săi mai mari care prinseseră pizmă pe el şi şi-au pus în gând să-l piardă.

Prin hăţişuri şi pustietăţi , dâra de sânge îi duse până la o prăpastie adâncă.

De îndată Prâslea se lăsă cu o frânghie în fundul hăului clocotitor, care-l înghiţi în întunericul său.

Pe tărâmul celălalt toate erau neobişnuite. Prâslea nu se pierdu cu firea şi o porni înainte.

Curând ajunse la un palat de aramă ce strălucea ciudat în lumina amurgului de sub pământ.

Aici locuia un zmeu care, împreună cu cei trei fraţi ai săi, răpise trei fete de împărat.

Când află Prâslea că tot zmeii erau şi hoţii merelor, se luă la trântă cu primul zmeu, învingându-l în luptă.

Al doilea zmeu, care trăia într-un palat de argint, era parcă şi mai fioros, dar Prâslea îl birui şi pe el.

Ultimul zmeu,care răpise pe cea mai frumoasă fată, trăia într-un palat de aur şi era mai puternic decât fraţii săi. Acesta fusese rănit

de săgeata lui Prâslea în noaptea furtului merelor.

Prâslea şi zmeul se luptară voiniceşte zi de vară până-n seară şi nu se putură birui.

Atunci zmeul o rugă pe fata de împărat să-i dea niţică apă să mai prindă putere. Ea însă ştia cui să-i dea apă, căci abia aştepta să

scape de zmeu.

Opintindu-se, Prâslea învinse zmeul şi-i tăie capul.

Prâslea aduse fetele la prăpastie, iar fraţii săi mai mari le traseră afară.

Simţind că fraţii săi îi poartă sâmbetele, Prâslea legă un pietroi de frânghie şi puse deasupra căciula; fraţii, ca să-l piardă,

dădură drumul frânghiei în prăpastie.

Pe când Prâslea se gândea şi plângea, văzu un balaur care se pregătea să mănânce nişte pui de zgripţoi. Scoase paloşul şi-l tăie în

bucăţele.

Drept mulţumire că-i scăpase puii de la moarte, zgripţuroaica, mama puilor, îl luă în spate şi porniră până pe tărâmul celălalt.

Mergând spre împărăţia părintelui său, Prâslea află despre fraţii săi mai mari că se căsătoriseră cu fetele din palatele de aramă şi argint.

Pe fata din palatul de aur voiau s-o mărite cu de-a sila. Ea însă găsea tot felul de piedici,căci în inima ei îl aştepta pe Prâslea.

Astfel, ea promise că se va mărita doar dacă o să i se aducă o furcă de aur care să toarcă singură. Auzind acestea, Prâslea îşi lua

asupră-şi îndeplinirea acestei dorinţe.

Atunci fata ceru o cloşcă cu puii de aur. Prâslea i-o trimise şi fata îşi dădu seama că numai Prâslea a putut aduce minunăţiile astea

de la zmei…

…şi-l convinse pe împărat să poruncească celui care îi îndeplinise dorinţele să aducă şi mărul de aur al zmeului.

Prâslea se înfăţişă în faţa împăratului şi a fetei care îl recunoscură şi-l îmbrăţişară, iar fraţii mai mari îşi primiră răsplata cuvenită.

Făcură nuntă mare şi Prâslea luă fata cea mică…

…iar după moartea împăratului s-a suit pe scaunul împărăţiei şi poate o mai fi trăind şi în zilele noastre.