Prezentarea generală a epocii paşoptiste

Caracterizată prinr-o puternică manifestare a constiinţei naţionale în

toate provinciile romaneşti, perioadă fixată cu aproximaţie între 1830-1860

delimitează o epocă distinctă în evoluţia istorică a literaturii romane, numită

în mod curent epoca paşoptistă.

Perioada paşoptistă este o epocă de afirmare a literaturii naţionale.

Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii. Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Dezvoltarea Social-Politică A Munteniei,Moldovei şi Transilvaniei în Epoca Paşoptistă

Datorita apartenentei la formatiuni statale deosebite,  reprezintand particularitati proprii de dezvoltare, situtatia tarilor roamne e diferita in aceasta perioada. In Muntenia si in Moldova, dupa miscarea lu Tudor Vladimirescu si pacea de la Adrianopol, care consfiteste libertatea comertului in Marea Neagra si limitarea monopolului turcesc, care are loc o accelerare de ritm a evolutiei istorice.In Transilvania, din cauza conditiilor de aspurire nationala si a inferioritatii de pozitie economica, romanii n-au posibilitatea sa profite decat in parte de propasirea materiala si intelectuala rezultand din miscarea impetuoasa a secolului. Dar ambele parti ale carpatilor, pe cai care raman specifice sensul desfasurarii istorice e aceeasi:

          “Poporul se elibereaza trepatat, desi incomplete si cu pretul unor eforturi grele de catusile servirii feudale, capata o constiinta tot mai clara a revendicarilor, fortei si unitaile Europei burgheze isi elaboreaza o cultura moderna care tinde spre originalitate”

          Dupa 1829 in Muntenia si Moldova se accentuaza atragerea gospodariei mosieresti in relatii de piata. Drept consecinta se intensifica schimbul i-au avant orasele se contureaza o clasa burgheza foramta din boiernasi, negustori, mici patroni, mestesugari, slujbasi ai administratiei.

1

În al doilea pătrar al veacului al XIX-lea, civilizaţia şi cultura din ţările romane încep să se orienteze spre Occident. Redirecţionarea are două cauze importante: pe de o parte criza Imperiului Otoman, iar pe de altă parte, într-un context mai larg european, trezirea conştiinţei naţionale.

Independenţa politică şi libertatea naţională devin coordonatele fundamentale ale acestei perioade. Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaurează un nou climat literar si o nouă stare de spirit.

Zorii secolului al XIX-lea găseau lumea româneasca într-o dilemă ce va deveni cu timpul obsesivă, în oscilaţia ei perpetuă între Orient şi Occident, în tendinţele manifeste de modernizare şi de înlăturare a decalajelor faţă de societăţile moderne ale Europei. Câteva secole de dominaţie otomană, acutizată de peste o sută de ani de fanariotism, situau spiritul public românesc într-o inerţie balcanică şi feudală, de care cu greu se putea elibera. Titu Maiorescu considera că, pana la 1820, lumea românească era cufundată în “barbaria orientală”, fiind trezită ”din letargia ei” de ideile ‘’Revoluţiunii franceze ‘’ care iradiau în toată Europa şi orientată treptat către cultura şi civilizaţia occidentală.

În literatura română se constată un efort de recuperare a unei întarzieri din ce în ce mai vizibile faţă de sensibilitatea europeană, ceea ce a adus la receptarea aproape simultană a influenţelor clasice, iluministe şi romantice, într-un sincretism constatat de multe ori în opera aceluiaşi scriitor.

O direcţie clasică în literatura română cuprinde ultimile decenii ale secolului al XVIII-lea , pană către 1830, incluzând creaţia literară cea mai însemnată a Şcolii Ardelene, “Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu şi poeţi din Principate: Văcăreştii, Costache Conachi, Barbu Paris Mumuleanu, Dimachi, a căror creaţie se încadrează în ceea ce se mai numeşte şi “micul clasicism”-expresie a recuperării influenţelor clasicismului în literatura română. Intelectualii vremii, îndeosebi cei din Transilvania, crescuţi în cultul pentru latinism, se orientează către literatura clasică latină, către poezia idilică, prin traduceri din Vergiliu –“Bucolicele”, „Georgicele”, „Eneida”, sau din „Metamorfozele” lui Ovidiu:

* Samuil Micu, V.Aron şi Ion Alexi traduc sau adaptează texte din anticii Esop si Xenofon sau din clasicii Marmontel, Klopstok, Mademoiselle de Scudery.

* Poeţii din Molova şi din Ţara Romanească, Văcăreştii, Gheorghe Asachi, se orientează către literatura anacreontică, a fericirii rurale, citand şi din Ovidiu şi Vergiliu, dar şi din italienii Torquatto Tasso, Ariosto, Petrarca, Metastasio.

* Văcăreştii, Mumuleanu, Conachi, scrie, astfel, poezie erotică inspirată din Anacreon şi neoanacreontici, ode şi imnuri patriotice cu motive din mitologie.

2

* Primele spectacole teatrale în limba română abordează piese clasice cu temă pastorală, cum este “Mirtil şi Hloe”, de Gessner şi Florian, prezentată de Gheorghe Asachi şa Iaşi în anul 1816.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Funcţia literaturii nu mai rămane doar aceea de a răspandi cultura, de a “lumina”. Conceptul de literatură include acum noi valenţe: transmiterea emoţiilor estetice, trezirea sentimentului national, educaţia morală, mesianismul social.

Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

3

Romantismul

Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele

decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat mare parte din secolul XIX.A

fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce

se va pierde la apariţia spiritului romantic.

Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare

întârziere, prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai

târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată.

Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore

Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi

clasicism.

Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare

si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada

paşoptistă nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a căutărilor intime, ea

este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.

Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program

bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale

Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu.

Este o reacţie la imobilismul si schematismul clasicist, presupunând o

eliberare a minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede

intreaga Europă. Multe din motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi

de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea

ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul,

ierarhia divină.

Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism,

promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică.

Interesul pentru ipostazele excepţionale ale umanului: titanul: John Keats, Hyperion; P.B. Shelley, Prometeu dezlănţuit; demonul, purtător al revoltei sociale (vizează starea de lucruri din

societate), dar mai ales religioase (are ca obiect ordinea instituită de

4

Dumnezeu şi, în ultimă instanţă, contestă divinitatea): G.G. Byron, Cain; M.I. Lermontov, Demonul;

geniul: Alfred de Vigny, Moise; Nikolaus Lenau, Faust; Mihai Eminescu, Luceafărul.Ironia romantică: dezgustat de real, artistul romantic are tendinţa de a se

refugia într-o lume imaginară, produs al propriei lui fantezii; în acelaşi timp însă, el este prea lucid pentru a nu deveni conştient de inconsistenţa acestui univers, pe care îl va supune deriziunii şi bagatelizării, atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică. Principalul său teoretician a fost Friedrich Schlegel, reprezentant al Şcolii de la lena, care definea ironia romantică drept o « alternanţă necontenită între autocreaţie şi autodestrucţie », ocupând o poziţie intermediară între scepticism şi entuziasm. Ironia romantică se face prezentă în opera unor reprezentanţi de marcă ai romantismului: Jean-Paul, Ludwig Tieck, E.T.A. Hoffmann, Mihai Eminescu.

Motivul iubirii imposibile - întruchipează aspiraţia spre absolut, specifică sufletului romantic. Această iubire se poate naşte între parteneri care aparţin unor regnuri (E.T.A. Hoffmann, Ulciorul de aur) sau planuri cosmice diferite (Alfred de Vigny, Eloa; M.I. Lermontov, Demonul; Mihai Eminescu, Luceafărul). În aproape toate situaţiile însă iubirea romantică este nefericită. Din cauza faptului că intre bărbat şi femeie există o incompatibilitate de destin, ea se manifestă cu o intensitate ieşită din comun şi poate duce la distrugerea unuia sau a ambilor parteneri. Unul dintre cei mai mari cântăreţi ai iubirii romantice a fost Alfred de Musset, cu Nopţile sale, care vor servi drept sursă de inspiraţie pentru Alexandru Macedonski.

Sentimentul naturii - natura constituie în romantism cadrul marilor experienţe umane (dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu predilect al inadaptatului măcinat de “răul secolului". Literatura romantică înfăţişează două ipostaze ale naturii: natura protectoare, maternă (Lamartine, Eichendorf, Eminescu), dar şi natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti (Alfred de Vigny, Casa pdstorului). Peisajul romantic stă sub semnul sublimului (sunt considerate sublime acele privelişti sau opere de artă care provoacă o admiraţie amestecată cu teamă), aspiră la grandios şi tinde să se deschidă la infinit. Printre elementele de peisaj cele mai frecvente în poezia de natură a romanticilor se numără muntele, marea, pădurea, lacul, valea. Gustul pentru fantastic, care satisface aspiraţia romantismului pentru tot ceeste straniu, neobişnuit, excepţional. Aşa se face că autorii romantici au cultivat cuinsistenţă basmul filosofic sau nuvela şi romanul fantastic, ilustrat de scriitori ca

E.T.AHoffmann sau E.A. Poe.

Interesul pentru specificul naţional:din punct de vedere cronologic,

fenomenul romantic a coincis cu cristalizarea conceptului modern de naţiune şi

cu apariţia conştiinţei naţionale la popoarele europene. În această ordine de idei,

filosoful german Johann Gottfried Herder respingea imitarea modelelor antice

preconizată de clasicism, arătând că originalitatea unui autor sau a unei literaturi nu

poate rezulta decât din valorificarea elementului naţional. Exact în acest spirit

sunt şi ideile expuse de Mihail Kogălniceanu în articolul-program al revistei

Dacia literara.

5

Momentul paşoptist propriu-zis, aduce o poezie lirică, militantă, patriotică şi vizionară, de evocare istorică, cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, aşa cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureşanu. Principalele caracteristici ale romantismului românesc paşoptist rămân patriotismul şi lupta pentru realizarea idealului naţional, o conştiinţă militară cetăţenească, o inimoasă dăruire şi slujire a poporului.

Ca orientare literară, în cuprinsul literaturii paşoptiste predomină romantismul care va atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Dar elemente romantice sunt detectabile încă în poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Cârlova, I. Heliade-Rădulescu, adică în opera celor care au cultivat motivul ruinelor şi al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea şi peisajul nocturn. În această ipostază romantismul se va îmbina cu iluminismul şi clasicismul. Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare aparţinând acestui curent, fabula, satira, epistola, dar şi un scriitor romantic, prin elegie, prin meditaţia istorică, prin cultul trecutului. Totodată, însă, elementele romantice se vor prelungi şi în epoca post-eminesciană, coexistând cu elementele samanatoriste şi simboliste. În acest context, ideea specificului naţional în cultura şi arta, anunşată de Dacia literară, va fi preluată de revista Sămănătorul, la începutul secolului al XX-lea, care va promova o literatură inspirată din realităţile naţionale, în pofida orientărilor moderniste ale epocii.

Preocupările scriitorilor paşoptişti pentru istoria naţională, pentru limba şi îmbogăţirea ei, pentru educarea poporului sunt de atitudine romantică, dar se vor altoi pe dimensiuni clasice indiscutabile, tinând de rigoare, limpezime, normă. Aşadar, romantismul nu constituie singura caracteristică fundamentala a perioadei paşoptiste, în limitele acesteia se remarcă şi existenţa altor metode de creaţie. Astfel, în sânul epocii se depistează şi elementele realiste, întrucât reflectarea problemelor sociale şi satirizarea viciilor orânduirii feudale, erau trăsături esenţiale, promovate de scriitorii perioadei, deşi curentul realist se va constitui în literatura română abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dealtfel, cum susţine academicianul H. Corbu, „romantismul şi realismul aveau un punct de plecare comun: destrămarea orânduirii feudale…” Deosebirea dintre aceste două metode de creaţie constă în faptul că romanticii „vedeau în mediu mai mult un ornament, menit a imprima o anumită culoare locală cadrului acţiunii şi personajelor zugrăvite, realiştii consideră mediul ca unul din momentele determinante ale operei literare”.

Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional. Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura noastra de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu.

Faptul că literatura română a paşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutarilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la

6

toate nivelurile cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului.

Literatura paşoptistă

Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat inceputul poeziei noastre romantice. Poezia paşoptista pune bazele liricii moderne româneşti.

Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul număr al revistei Dacia literară, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială.

Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu

exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.

Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste,

7

nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului,ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, La patrie, C.Bolliac, O dimineaţă de Caraiman, I.Heliade-Rădulescu, Zburătorul), a elogiului realizărilor poporului (Gh. Asachi, La introducerea limbii naţionale în publică învăţătură, C.Bolliac, La cea întâi corabie românească), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, I.Heliade-Rădulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştei). Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a a momentului, în care, sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului glorios ( D.Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare,Gh.Asachi,Dochia şi Traian).

Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, Satira.Duhului meu, Gh. Asachi, Soţie de modă) şi a fabulei (Gr. Alexandrescu, Câinele şi căţelul, Gh. Asachi, Musca şi carul, I.Heliade-Rădulescu, Cumătria cioarei, când s-a numit privighetoare). Iau avânt lirica filozofică ( I.Heliade-Rădulescu, Visul, D.Bolintineanu, Scopul omului), cea religioasă ( I.Heliade Rădulescu, Cântarea dimineţii, Gr. Alexandrescu, Candela) şi cea erotică ( Gh. Asachi, Dorul, Gr. Alexandrescu,Aşteptarea, D.Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii). Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu sau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.

Al. Russo inaugurează în literatura română poemul în proză. Acesta se adreseaza generaţiei sale, pentru a atrage atenţia asupra meleagurilor patriei, asociând frumuseţile naturii mărturiilor unei istorii străvechi.

Pentru a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, şi pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei epoci pline de nelinişte, zbucium si măreţie, pe de altă parte, poeţii şi-au ales drept modalitate de expresie artistică legenda – specie literară plină de patos şi de evocare.

Legendele lui I. Neculce (publicate în “O samă de cuvinte”), reprezintă

punctul de pornire a numeroaselor lucrări ce aparţin epocii şi tematicii paşoptiste.Legendele lui V. Alecsandri, ca şi cele ale lui D. Bolintineanu, exprimau în mod vădit sentimentul naţional şi, concomitent, purtau pecetea unei creaţii artistice, la baza căreia stau studierea şi valorificarea istoriei,si a folclorului.

Dramaturgia este reprezentată de Vasile Alecsandri, prin “Iorgu de la Sadagura”, scriitorul ironizând tendinţa de a imita Occidentul în ciclul “Chiritelor”, în care micul provincial este satirizat într-o manieră ce-l precede pe Caragiale, sau prin “Despot-Vodă”, o dramă istorică. In general, încercările „dramatice” ale epocii (multe dintre ele rămase nepublicate, dar şi cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar şi cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putţin valoroase din punct de vedere artistic, dar ele prezintă interes pentru istoria constituirii acestui gen în literatura română şi au meritul de a fi veritabile documente şi mărturii ale vremurilor trecute. Observăm astfel că poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

8

Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, Înserare, Ruinurile Tărgoviştii,

Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).

Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).

Scriitorii paşoptişti au avut vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.

Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, directii estetice si stiluri, coexistând laolaltă elemente iluminişte cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi naţional, toate in formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în descendenţa celui francez.

Faptul că literatura româna a păşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutărilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului.

Invăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare fără precedent.Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, ,creşte numărul revistelor şi al altor periodice,al cărţilor tipărite în tiraje mari, se formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură beletristică,se infiinţează o viaţă artistică specific românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de culturalizare a maselor.

Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea având şi dificila sarcină de a forma un public,

de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o

limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în problema

9

neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală.

Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire,conform personalităţii fiecăruia,la un frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.

Învăţământul

Pe taramul invatamantului, regulamentul organic enuntase o simpla declaratie de intenti, amenintate sa ramana insa multa vreme o simpla declaratie de intentie: etatizarea scolii, graditia ciclurilor extinderea, al istoriei si geografiei patriei.

          In genere, scolile romanesti dinainte de 184 n-au putut fu pepiniere de savanti dale le au crescut oamen icu dragoste de patrie si simtul valorilor autentice.

Odobescu, fost elev la Sava, le-a caracterizat just activitatea:

          “Era putina stiinta cata se invata in acele scoli; erau marginite si modeste programele lor is nimeni n-a putut iesi un erudite, un doct dupa bancile inteligente zareau orce lucire a stintei printr-un prism de nationalitate, si inimile tuturor elevilor vechilor scoli romanesti erau pe atunci  toate inflacarate de dorul tarii.   

          Dupa 1848, dezvoltarea invatamantului se continua in toate directiile.

In 1856 se infinteaza Facultatea si o scoala de medicina la Iasi, cu 3 profesori, in care si Simion Varnutiu si o scoala de medicina la Bucuresti din initiative lui Carol Davil. Un articol don “gazeta de Transilvania” din 20 mai 1841 fata de 962 de scoli maghiare, 353 nemtesti, se numarau numai 298 de scoli romanesti.

Se pun bazele invatamantului gratuit, se infiinteaza scoli in sate si in provincii, apar primele scoli specializate (Conservatorul). In Tara Romaneasca "Colegiul Sfantul Sava", "Colegiul Trei Ierarhi" si in Transilvania "Scoala Comerciala". In Transilvania pe langa scoliile de la Blaj, centru al romanismului, se infiinteaza la Brasov in 1834 o scoala comerciala, condusa din 1836 de George Baritiu. Tot la Brasov in 1850 incepe sa functioneze un gimnaziu. In aceasta parte a tarii, prin straduinta carturarilor iluministi, invatamantul romanesc cunoscuse o dezvoltare mai accentuata. Reformele lui Cuza grabesc procesul de institutionalizare a invatamantului, care culmineaza cu infiintarea Universitatilor din Iasi (1860) si Bucuresti (1864). Trebuie mentionat ca in aceasta perioada numerosi tineri si-au facut studiile in strainatate centrul de atractie fiind Parisul.

10

Cezar Bolliac

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român. ezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la Bucureşti în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, şi Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creşterea şi educarea viitorului poet. După ce a învăţat carte în casă cu învăţatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse şi cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliţia pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu şi pe Marin Serghiescu Naţionalu, viitori fruntaşi ai revoluţiei de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că îşi descoperă veleităţile literare. Mai târziu, la bătrâneţe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înfiinţată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu şi C. Aristia.

Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi" - Bucureşti, 1836). Publicaţia este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), şi îşi încetează definitiv apariţia în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat şi închis cu ocazia conspiraţiei din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Mai târziu, intră şi el în societatea secretă Frăţia (înfiinţată la 1843).

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă şi literatură articolul Către scriitorii noştri în care îi îndeamnă pe literaţii română la angajare civică: "A

11

trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. (...) Formaţi societăţi, declaraţi, scriţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate restorturile intelectuale şi morale, şi robia cade, căci e căzută pe jumătate, şi domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii".

Tot în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influenţat de ideile programatice ale lui V. Hugo.

Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul) şi de natură (O dimineaţă pe Caraiman, O dimineaţă pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-şi radical tonalitatea şi tematica poeziilor.

Este unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, participând la toate acţiunile ei importante: este prezent la citirea proclamaţiei revoluţionare; este însărcinat "să ridice tabacii şi mărginaţii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat şi să ceară sancţionarea Constituţiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor.

După înfrângerea revoluţionarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Braşov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăţie". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susţinut pe revoluţionarii unguri). Trece prin Constantinopol şi ajunge la Paris spre sfârşitul anului 1850. Se stabileşte la Paris împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societăţii studenţilor români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 şi revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.

După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină".

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac. Apare volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare

12

(1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.Cezar Bolliac moare la Bucureşti în anul 1881.

Vasile Cârlova

Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet şi ofiţer român, care deşi a scris doar cinci poezii a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu şi a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

4 februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniţă Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi

(Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintaşi pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

1816- După moartea timpurie a părinţilor, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăş de învăţătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învăţat limba greacă şi limba franceză. După încercări de versificare în greceşte, la stăruinţa lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

1827- A debutat cu o traducere după Hero şi Leandru a lui Musaios şi a poemului Zaire a lui Voltaire. A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).

1827- A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).

1828- Scrie „Ruinurile Târgoviştei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeaşi gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.”

1828- Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.

30 mai 1830- Revista ieşeană „Albina românească” reproduce poezia „Ruinurile Târgoviştei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în „Curierul Românesc”, la 29 iunie.

13

1830- Ia fiinţă miliţia naţională, nucleu al oştirii române moderne.

6 iulie 1830- E al treizecişitreilea dintre voluntarii angajaţi în miliţia naţională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

1831- Scrie „Marşul românilor” sau „Odă oştirei române cu ocazia înălţării steagului naţional”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în „Curierul Românesc”).

18 septembrie 1831- Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

Mihail Kogalniceanu

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic, gazetar şi scriitor român.

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al

răzeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841.

La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării

14

independenţei de stat a României.Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu.

A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Vasile Alecsandri

Date

generale

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.

15

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Activitate culturală

A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.

Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri şi Junimea

În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la serbarea junimei academice române.

Opera. Evoluţie şi tendinţe

16

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deşteptarea României.

În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi. Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi Chiriţa în balon (1874). La Teatrul Naţional se joacă Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă.În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri.. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire. O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzaţia de axfisie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile, transfigurate în aşa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de a imprima acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea şi mijloacele artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

17

Grigore Alexandrescu

Date generale Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885 Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la Bucuresti, este elev la pensionul Sfântul Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin talentul său poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte.

O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 şi Lebăda şi puii corbului) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare mintală. A murit sărac la Bucureşti în anul 1885.

Activitate literara

Profunditatea cugetarilor si expunerea lor prin imagini noi si impresionante fac ca Alexandrescu sa fie in adevaratul sens al cuvantului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior si lui Heliade si tuturor celorlalti poeti, el va fi intunecat numai de stralucirea succesului lui Alecsandri si de energia si noutatea lui Eminescu.

A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic si umoristic. Cea mai reuşită este Umbra

18

lui Mircea la Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală s.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.

Apreciere critică: ,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru..." ( D. Popovici)

-Poezii:Trecutul. La manastirea Dealului Umbra lui Mircea. La Cozia Rasaritul lunii. La Tismana Anul 1840 Ucigasul fara voie

-Epistole si satire: Epistola Dlui I. C. Satira Duhului meu Razbunarea soarecilor sau moartea lui Sion

-Fabule:Ciinele si catelul Ciinele si magarul Corbii si barza Cucul

-Epigrame:Un osandit la moarte pentru o vina mare Celui ce scria ca poezia este o boala nelecuita Dlui *** Poezii populareCantec vechi Cantece de peste Olt Cantecul Jianului

-Proza:Memorial de calatorie Cozia Bistrita

19

Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 [sau 1825 după alte surse], Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia de la 1848.

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditeşti". Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă "O fată tânără pe patul morţii", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morţii" era o imitaţie după "La jeune captive" ("Tânăra prizonieră"), de André Chénier, şi a fost publicat în "Curierul de ambe sexe".

20

La fel ca alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl „mirosise" şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la „mănăstire". Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia...

Şi la 1848 revoluţia a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, "Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare faţă, dar redactorul şef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice şi al progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain.

Izbucnind revoluţia din 1848, reveni în ţară şi redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ş. a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluţia - a fost exilat şi se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol şi, în sfârşit, la Paris ca să-şi continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate primele şcoli la românii macedoneni.

In prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătoreşte la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipăreşte culegerea de satire Menadele şi volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-şi întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din iniţiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

21

Alecu Russo

Alecu Russo (*17 martie 1819, Chişinău - †5 februarie 1859) a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.

S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o situaţie socială relativ modestă. Copilǎria şi-a petrecut-o la ţară, în mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de parintele său la studii în Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga Geneva. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri, Odobescu.

17 martie 1819 - Se naşte Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau Rusu), fiul lui Iancu Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în Basarabia, Prodăneştii Vechi.

1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră) în Elveţia, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învaţă limbile franceză şi germană.

1836 - Tânărul Russo scrie poemele La mort d'Alibaud şi Epitaphe d'Alibaud în limba franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a întreprins un atentat împotriva regelui Ludovic Filip, dar, nereuşind, a fost condamnat la moarte. De pe acum, Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova.

1839 - Se întoarce în Moldova, probabil la moşia de la Negrişoasa, în ţinutul Bistriţei, unde tatăl său arendase nişte pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ţinuturile Neamţului, intrând în contact cu frumuseţea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului.

1840 - Se stabileşte la Iaşi, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri şi de locuitori, Alecu Russo scrie Iaşii şi locuitorii lui la 1848 (în franceză).

o Scrie Studie naţionale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.

22

1841 - Domnitorul Mihail Sturdza îi încredinţează un post de funcţionar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamţ.

1845 - Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambiţioasă şi Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional.

o La Mânjina, moşia lui C. Negri, face cunoştinţă cu mai mulţi intelectuali progresişti munteni, printre care şi Nicolae Bălcescu.

1846 - Se reprezintă la Iaşi Băcălia ambiţioasă şi, apoi, Jicnicerul Vadră. o Apare în Albina Românească articolul Critica criticii, un studiu

programatic în spiritul Introducţiunii de la Dacia literară.o În urma reprezentării comediei Jicnicerul Vadră, Alecu Russo este

surghiunit la Mănăstirea Soveja; scrie jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846, publicat postum de Al. Odobescu.

1847 - Scrie articolele Poezia populară şi Decebal şi Ştefan cel Mare, publicate postum în Foaia societăţii pentru literatură şi cultură română din Bucovina.

o După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului.

1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în urma eşecului acesteia, Russo pribegeşte mai întâi în Ardeal, pentru ca apoi să se stabilească la Paris.

1850 - Apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilaţi la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-au atins-o şi n-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi îmbărbăta maica în suferinţă, «ţara cea dragă», şi în acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în desfăşurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga). +

1851 - Se întoarce în ţară; publică în Zimbrul scrierea Studie moldoveană sub pseudonimul Terenţie Hora. +

1855 - După o absenţă mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar şi lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluţia limbii şi a literaturii române cu o cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie: „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă şi formele şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba“.

Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească).

23

I.H.Radulescu

Date generale

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă, înainte de a învăţa să citească româneşte din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: "Societatea Literară" (din 1827), "Societatea Filarmonică" (din 1833), întemeietor al presei din Ţara Românească: Curierul Românesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.

6 ianuarie 1802 – Se naşte la Târgovişte, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe; prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.

24

1815/1818 – Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce.

1822/1829 – Devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia.

1827 – Apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.

1828 – Apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice.

1829, 8 aprilie – Apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate.

1830 – Apare volumul Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Traduse şi alăturate cu alte bucăţi originale din D. I. Eliad; poeziile originale sunt:

1833 – Apare Societatea Filarmonică la iniţiativa lui I.H. Rădulescu, Ion Câmpineanu şi C. Aristia.

1834 – Este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti.

1835 –Publică traducerea comediei Amfitrion de Molière.Apare Gazeta Teatrului Naţional.

1836 – Îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie.Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc

Activitate

Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi Curierul românesc de ambe sexe publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în Ţara Românească, dar şi Gazeta Teatrului Naţional, Muzeul naţional, difuzate prin librăria românească a lui Iosif Romanov.Fondator al Societăţii Filarmonice (1833).Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.)Teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei. Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau Omul şi forţele, realizat fragmentar, a cultivat meditaţia cu motive preromantice, lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviştei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Sburătorul, capodopera sa literară, satira şi fabula politică.

25

Proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul, Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana.

Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a.m.d..

A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828).

Preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie gnostică (Biblicele, 1858; Echilibru între antiteze). Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul preşedinte al acesteia (1867 - 1870).

Teatrul

Pasoptismul a acordat teatrului o imensa pretuire scotand-ul un mijloc dintre cele mai eficiente depromovare a valorilor positive de conduita si moralitate, de educatie estetica si perfectionarea limbii.    

Atmosfera era neprielnica, iar greutatile economice, pareau de neinvins.

In plus concurenta trupelor straine, care se bucurau de success, era un obstacol greu de trecut.

          Costache Negruzzi scria in 1838 ca:

          “Sarmanul teatru, el seamana cu pruncul mic, frumusel, nevinovat  si bolnav de strans… Si unde avea trebuinta de buna cautare de- abia ivindu-se si-a starnit in cap o droaie de dusmani, strajnici si puternici.”

          In ciuda  imprejurarilor teatrul i-a totusi avant in perioada 1840-1860, dar un teatru romanesc pe baze profesionale n-a putut fi insa intemeiat in aceasta epoca(epoca sau perioada pasoptista).

Se dezvolta teatrul datorita activitatii lui Ghe. Asachi in Moldova si lui I. Heliade-Radulescu in Tara Romaneasca. Primul spectacol are loc in inlimba romana la Iasi, in 1816, iar la Bucuresti in 1819. Cu prilejul spectacolului de la Bucuresti, Iancu Vacarescu a scris un Prolog in care sintetiza conceptia pasoptistilor despre teatru: "V-am dat teatrul/ Vi-l paziti ca pe-un lacas de muze/ Cu el curand veti fi vestiti/ Prin vesti departe duse/ In el naravuri indreptati/ Dati ascutimi la minte/ Podoabe limbii voastre dati/ Cu romanesti cuvinte." In anul 1840, la conducerea Teatrului National din Iasi au venit Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi si Mihail Kogalniceanu, care au pus bazele

26

repertoriului dramatic original romanesc. 

Curierul românesc

Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mişcări literare au

avut întotdeauna o importanţă majoră, pentru că au cristalizat şi au dat

coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii.

În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai

secolului XIX, începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales

franceze,germane şi greceşti.

      Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre

întâmplările din ţară şi din străinătate se simţise de mult.

Cel dintai care a schitat un

program teoretic avand ca scop

modernizarea literaturii romane a fost

Ion Heliade Radulescu.

El este fondatorul Curierului

romanesc , revista in limba romana,

aparuta pe 8 aprilie 1829.

Revista a apărut cu sprijinul lui

Dinicu Golescu, comandantul

armatelor ruseşti, care a obţinut

27

aprobarea apariţiei gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate

constantă şi cu apariţie îndelungată, gazetă care pune bazele presei

româneşti.

Încet, încet, Curierul românesc devine ecoul întregii mişcări literare din

ţară; îşi face o datorie să reproducă din confratele moldovean "Albina

românească" a lui Asachi, ştiri politice, culturale, literare şi mai târziu să

facă acelaşi lucru faţă de ziarele din Braşov ale lui Bariţiu: "Gazeta de

Transilvania" şi "Foaia literară".

În Curier “urmărim progresul şcolilor prin dări de seamă la finele anului şi

prin discursurile ţinute la diferite ocazii”.

În el vedem naşterea şi primii paşi ai teatrului românesc.

În el se găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore

Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache

Bălăcescu, Viişoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ş.a.

unii din ei rămaşi necunoscuţi, iar alţii ilustrându-se mai târziu prin lucrări

de valoare.   Curierul românesc ne ţine la curent cu tot ce se publică în

limba română, mai ales în Valahia.

Ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este

"Foaia ştiinţifică şi literară de la Iaşi" şi "Magazin istoric" din Bucureşti, pe

lângă foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) şi "Curierul de

ambe sexe" (1836).

  În Curier se naşte critica literară în literatura română. Ea se înfăţişează

prin mici notiţe, în care se apreciază valoarea scriitorilor şi a celor ce

publică scrierile lor în diferite broşuri.

    Prin Curierul romanesc, Heliade se formează încet, încet.

Spiritul lui se îmbogăţeşte prin citiri variate şi o sumă de idei culturale şi

literare se răspândesc în public.

El devine o personalitate şi în locul rolului modest ce socotea la început

că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93

din anul 1842:

         "Această foaie a fost înainte mergătoare şi ferice vestitoare a

aşezămintelor celor noi şi progresive ce am dobândit; limba ei a crescut

28

dimpreună cu cunoştinţele naţiei şi colecţia perioadelor sale poate fi cel

mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre".

Asadar,inceputurile presei romanesti se datoreaza unei personalitati

curioase, precursor cu pusee de talent adevarat: Ion Heliade Radulescu.

Marea influenta pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai

ales prin articolele sale teoretice publicate in ziarul Curierul romanesc, prin

care autorul a indemnat in primul rand la scris si mai putin la spirit critic.

Datorita insa atmosferei create de indemnurile sale a fost posibil debutul,

intre 1830 si 1840 a unei intregi generatii, din care s-au remarcat Vasile

Carlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

Dacia Literară

29

Apariţa în 1840 a revistei “Dacia literara” a înscris în istoria literaturii şi a întregii culturii româneşti un nou moment, unul dintre principalele momente de referinţă. Cu toate că a apărut doar în trei numere, acest periodic a dat mişcării literare impulsionate de Curierul românesc, Albina românească, Foaie pentru minte, inimă şi literatură un accent menit a-i preciza pe deplin conţinutul şi a-i determina pentru câteva decenii întreaga evoluţie. Însuşindu-si romantismul cu implicaţii luministe inerent creaţiei promovate de publicaţiile anterior apărute, Dacia literara i-a imprimat un caracter naţional explicit. Din paginile ei porneşte aşa numitul de Ibrailea un “curent poporan şi istoric". Curentul acesta exista de fapt, însă nedeclarat. I-am şi menţionat unii dintre constituenţi, tacit, prin

30

semnalarea scrierilor de inspiraţie manifest patriotică editate înainte de 1840. Până la Kogălniceanu s-a scris în spirit naţional aşa cum se vorbeşte în proză (nu numai de către Monsieur Jourdain): fără conştientizarea faptului. Kogălni-ceanu a formulat ceea ce toţi patrioţii gândeau şi simţeau. Prin orientarea dată de el, Dacia literara ne apare astăzi asemenea unui izvor care, adunând pâraiele din jur, generează un fluviu.

La data apariţiei periodicului, MIHAIL KOGĂLNICEANU (6.11.1817-2.7.1891) avea 23 de ani şi publicase trei lucrări istorice, în limbile germană şi franceză: Moldau und Wallachei, Romanische oder Wallachische Sprahe und Literatur, Esquisse sur I'histoire, les moeurs et la langue des Cigains, Histoire de la Walachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (apărute toate în 1837). Înapoiat, în 1838, de la studii (Luneville, Berlin), el preia în iulie, Alăuta românească, încercand s-o învioreze. Din 1840 va dirija o seamă de alte publicaţii, nu numai culturale, va conduce (împreună cu Alecsandri, C. Negruzzi, P.M. Câmpeanu) Teatrul Naţional din laşi, va întemeia tipografie, în care va edita, în afară de revistele sale, îndeosebi piese de teatru, calendare, almanahuri. În 1843 va începe să funcţioneze ca profesor de istorie la Academia Mihăileană, deschizându-şi cursul cu celebra lecţie în care înălţa un elogiu vibrant trecutului naţional eroic. Mai energic şi, în orice caz, mai modern în concepţii decât Asachi, pe care începe să-l eclipseze, M. Kogălniceanu devine noul emul moldovean al lui Heliade Rădulescu, asupra căruia dobândeşte un tot mai vădit ascendent.

Ideea conducătoare a programului Daciei literare e rezumată chiar în titlul revistei, şi Introducţia din primul număr, semnată de “redactorul raspunzător", o explicitează. Declarându-se hotărâtă a depaşi regionalismul publicaţiilor de cultură existente, Dacia literară se voia o “foaie românească" şi, ca urmare, îşi propunea a se “îndeletnici cu producţiile româneşti fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune". Inserând în cuprinsul ei, alături de “compunerile originale a redacţiei şi conlucrătorilor săi", “cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti", revista avea să devină “un repertoriu general al literaturii româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”. “Ţălul" noii publicaţii fiind “realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură pentru toţi", era normal ca ea să cultive “duhul naţional", stimulând creaţia originală şi stăvilind “mania traducţiilor". Kogălniceanu nu respingea traducerile din principiu (a tradus el însuşi), dar considera că acestea nu trebuiau să covârşească literatura originală, şi, mai ales, nu trebuia tălmăcit orice, indiferent de calitate. În concepţia lui era legitim a traduce şi adapta oricât, însă nu în detrimentul creativităţii autohtone. Or, în acel moment, tocmai creativitatea autohtonă era, după opinia lui, ameninţată: “Dorul imitaţiei s-a facut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional (...) mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acelea de-ar fi bune! Traducţiile însă nu fac o litera-tură". De aceea: “Noi vom prigoni pe cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi". Cu un sentiment de mândrie naţională direct exprimat, în consonanţă cu cel dintr-un mai sus citat articol al lui Gh. Baritiu, Kogălniceanu formulează memorabil necesitatea unei literaturi crescute din realităţile noastre, expresie a caracterului naţional specific: “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt

31

destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţa să ne împrumutăm la alte naţii."

Imediat dupa ,,Introducţie” e tipărită, semnificativ, sub genericul Scene istorice din cronicele Moldaviei, nuvela Alexandru Lăpuşneanu a lui C. Negruzzi. Tot atât de elocvent se declară spiritul călăuzitor al publicaţiei şi sub alte generice, atât din primul număr cât şi din cele următoare: Scene pitoreşti din obiceiurile poporului, Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei, Scene contimporane, sub care apar nuvele şi articole de Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri. Colaborează şi Alexandrescu (Anul 1840). În fiecare număr al revistei, materia e distribuită în patru compartimente: literatura originală inedită, “alegere din alte foi" (reproduceri din Curierul românesc, Albina românească, Foaie pentru minte... etc), critică literară, note la zi (Telegrafal Daciei).

Promovarea spiritului naţional fiind crezul întregii sale vieţi, M. Kogălnicenu şi l-a afirmat, după interzicerea Daciei literare, prin înfiinţarea, în acelaşi an, a unei noi publicaţii istorice, Arhiva românească (3 vol., 1840, 1841, 1845), iar cinci ani mai târziu prin editarea unui corpus de cronici (Letopisiţile Ţării Moldovii, 1845-1852; ed. H: Cronicile României, 1872-1874). În .introducţiile" la aceste publicaţii — şi, tot atât de vibrant, în amintitul « Cuvânt » pentru deschiderea cursului de istorie naţională — îndrumatorul de conştiinţe reformulează repetat, în continuarea aserţiunilor din articolul introductiv al « Daciei literare », ideea necesităţii de a ne cunoaşte pe noi înşine, ca naţiune, Şi a ne menţine identitatea: “Vom avea încă zile frumoase pe pământ. Dar, pentru a le avea, trebuie să ne cunoaştem solia ce Dumnezeu ne-a dat, trebuie să fim vrednici de bunătăţile ce cerul ni-au dăruit în atâta îmbelşugare, trebuie să ne ţinem, în unire, trebuie să sporim în bine (...). Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti — atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări".

Consecutiv, periodicele scoase de Kogălniceanu, au grupat, în chip

firesc, pe toţi scriitorii şi cărturarii de seamă, din toate provinciile româneşti. Apariţia Daciei literare a fost salutata cu entuziasm de Curierul românesc (specificându-se că, prin ea, “vedem acum curat că am avut şi avem toţi românii aceeaşi limbă"), ca şi de Albina românească şi de Foaia... lui Barium. Arhiva romdneasca a. fost luata ca model de către N. Bălcescu şi August Treboniu Laurian pentru al lor Magazin istoric pentru Dacia(1845-1848,1851).

32

Articolul ,,Introducţie”

Constituirea deplina a romantismului pasoptist a fost marcata de programul teoretic Introductie, redactat de Mihail Kogalniceanu. Publicat in primul numar al revistei, articolul-program reprezinta manifestul literar al romantismului romanesc.

La inceputul articolului axat pe evidentierea necesitatii unei literaturi originale si rationale, Kogalniceanu prezinta activitatea gazetelor romanesti aparute anterior, fata de care Dacia Literara urmareste sa aduca un suflu nou, sugerat si de titlul revistei. Se respinge coloratura locala si amestecul politicului, revista adresandu-se scriitorilor romani de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: ,,O foaie dar, care, parasind politica, s-ar indeletnici numai cu literatura nationala, foaie care, facand abnegatie de loc, ar fi numai o foaie romaneasca, si prin urmare s-ar indeletnici cu productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar implini o mare lipsa in literatura noastra. O asemenea foaie ne vom sili ca sa fie Dacia literara [....]. Asadar foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturei romanesti"

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:• Intemeierea spiritului critic in literatura romana pe principiul estetic: ,,Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana."• Afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literarurii romane: ,,talul nostru este realizarea dorintii ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti".• Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covarsitoare in literatura. [...] Traductiile insa nu fac o literatura."• Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirafie in conformitate cu specificul national si cu estetica romantica: ,,Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii."

Revoluţia Română de la 1848

33

Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluţia Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franţa era un stat naţional unitar, revoluţia de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte ţări a luat diferite forme, după necesităţile locale. Astfel că, principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate naţională.

Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei ţariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

În Moldova

34

În Moldova, mişcarea revoluţionară a avut un caracter paşnic, ea mai fiind denumită în epocă şi revolta poeţilor şi s-a concretizat printr-o petiţie în martie 1848 şi printr-un program în august 1848. Petiţia cuprindea 35 de puncte şi a fost redactată, de catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iaşi, cu ştirea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Aceasta "petiţiune a boierilor şi notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezevate a principelui Sturza, care era presat de prezenta trupelor ruse la graniţă. Simţind pericolul unei mişcări şi în Moldova, sub influenţa celor de afară, domnitorul însuşi le-a cerut petiţia. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ şi cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mişcării. Aceştia urmau să fie trimişi în Turcia, însă au reuşit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în braţe şi cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuţi prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reuşit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina.

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - şi mai ales în Cernăuţi - circa 50 de fruntaşi ai tineretului revoluţionar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat şi Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul "Dorinţele partidei naţionale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiţia din martie, fiind împotriva Regulamentului organic şi a protectoratului ţarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică şi civilă, instrucţiune gratuită, împroprietărirea ţăranilor şi se încheia cu o dorinţă arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

În Ţara Românească

În Ţara Românească, revoluţia s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii revoluţionari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum şi o parte a administraţiei şi armatei.

7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu şi Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluţionar.

9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăşte citirea proclamaţiei revoluţionare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanaţi pentru că doi dintre cei mai importanţi membri ai clubului revoluţionar craiovean conduceau destinele în Romanaţi. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul judeţului) şi capitanul Nicolae Pleşoianu ai cărui dorobanţi primiseră ordin să se deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta,

35

imediat după debarcare, agitatori revoluţionari veniţi de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu şi Nicolae Pleşoianu va fi organizată de către Popa Şapcă, o mare adunare populară la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofiţerii: Gheorghe Magheru şi Nicolae Pleşoianu, pe preotul Radu Şapcă pe membrii clubului craiovean: Ştefan Golescu, Ioan Maiorescu şi ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell.

11 iunie 1848, Bucureşti: Ştiind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la Bucureşti proclamaţia de la Islaz care va deveni noua constituţie. A doua zi, ruşii au protestat prin consulul lor şi au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluţionar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.

13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu şi prima capitală a revoluţionarilor paşoptişti, înainte ca aceştia să ajungă la Bucureşti.

Ioan Maiorescu a citit declaraţia de la Islaz în faţa unei mulţimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când străzile oraşului erau amorţite iar craiovenii visau la idealurile revoluţiei, reacţiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primeşte delegaţia contrarevoluţionarilor, soldaţii colonelui Ion Vlădoianu, cunoscut reacţionar, se strecoară, deghizaţi pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul guvernului revoluţionar şi arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu şi Ioan Maiorescu adună în grabă dorobanţii, mobilizează locuitorii Craiovei şi înconjoară, la rândul lor, partizanii contrarevoluţiei, despresurând sediul guvernului provizoriu.

14 iunie 1848 Craiova. Guvernul adoptă ca steag naţional, tricolorul revoluţionarilor. Primul steag tricolor al paşoptiştilor, cel purtat la Islaz de Popa Şapcă şi după care au fost întocmite toate celelalte steaguri paşoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniţei Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu şi pentru ca primul steag al revoluţiei să poarte simbolul neprihănirii.

15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoţit de o oaste alcătuită din dorobanţii aflaţi sub comanda lui Nicolae Pleşoianu, cărora li se alătură numeroşi ţărani, guvernul provizoriu revoluţionar pleacă spre Bucureşti.

În aceeaşi zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istambul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Ţara Românească, ruşii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi extinderea imperiului ţartist în Balcani, găseşte revoluţiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităţilor. Ruşii declară că nu vor tolera un focar revoluţionar la graniţa imperiului lor.

36

16 iunie 1848 Bucureşti: Revoluţionarii ajung la Bucureşti în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinaţi cu entuziasm de populaţia Bucureştiului. De teama represiunilor celor două imperii se retuşează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluţionarilor ci şi o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit şi va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu şi Ion C. Bratianu.

19 iunie 1848 Bucureşti: Reacţionarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluţionari care cer sprijinul populaţiei. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu şi Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primeşte conducerea armatei şi sarcina constituirii bazei armate a revoluţiei în Oltenia.

Prima variantă a steagului revoluţionar Varianta finală a steagului 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înţelegerii ruso-turce, ruşii vor invada

Moldova iar turcii vor pătrunde în Ţara Românească. Guvernul revoluţionar trimite o delegaţie la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Paşa asigurându-l de relaţiile cordiale ale guvernului revoluţionar faţă de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care îşi schimbă denumirea în locotenenţă domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell şi Nicolae Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului dar punea în faţă trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenţei turcilor. Soliman este bine primit în Bucureşti, nu intră cu armata, se dau reprezentanţii în cinstea lui iar acesta recunoaşte locotenenţa domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoaşteri va fi recunoaşterea legalităţiui guvernului de către toate guvernele europene cu excepţia ruşilor. Ruşii reclamă mituirea lui Soliman şi incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în ţară şi cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad paşa, omul măsurilor dure.

13 septembrie 1848 Bucureşti: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la lupta din Dealul Spirii între turci şi Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defaforabil revoluţionarilor români.

30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostaşi şi comandată de Hussein-Paşa, sute de săteni din jurul Craiovei şi locuitori ai oraşului, inarmaţi cu puşti, suliţe,

37

topoare şi coase, au întâmpinat trupele străine, neţinând seama de superioritatea numerică covârşitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluţia fusese învinsă.

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

În Transilvania mişcarea românească a avut un caracter preponderent naţional. O parte din români au aderat la revoluţia burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componenţa ei şi câţiva români, iar apoi cea de la Debreţin ceva mai mulţi. Burgezia maghiară revoluţionară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-şi impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mişcările de împotrivire ale românilor, saşilor şi ungurilor rămaşi fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit deopotrivă părţi importante ale românilor ardeleni, ale saşilor şi maghiarilor. Însuşi poetul Sandor Petöfi

se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi. În martie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, ba tocmai prin omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar şi au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munţii Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceştia reuşesc doua victorii importante împotriva armatelor maghiare la Abrud şi Mărişel. Pe lângă români se ridicaseră şi croaţii dar nici ei nu doreau să facă parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar dar Kossuth şi membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale

38

românilor. În lupta de la Şiria lângă Arad, armatele ungureşti fură cu totul zdrobite de ruşi, iar Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianţe.

La întrunirea organizată de revoluţionarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulţi fruntaşi şi-au exprimat dorinţa de a participa la reuniunea programata de revoluţionarii români transilvăneni. Unii revoluţionari munteni ca Dumitru Brătianu au reuşit să ajungă la Blaj înainte ca autorităţile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu şi celor care au solicitat eliberarea unui paşaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autorităţile au răspuns prin ridicarea unui zid poliţienesc. Totuşi unii revoluţionari munteni au reuşit să ajungă la Blaj. Mai favorizaţi de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mişcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuţiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan Dragoş, Ioan Sterca-Şuluţiu, David Urs de Margina.

39