ROMÂNIA DUPĂ MAREA UNIRE

MENTALUL COLECTIV AL ROMÂNILOR. ROLUL REFORMELOR

Mutaţii importante au survenit în mentalul colectiv al popoarelor europene după Primul Război Mondial.

Distrugerile şi pierderile provocate de război, dezorganizarea producţiei, lipsa produselor de primă necesitate au

generalizat radicalizarea stării de spirit a populaţiei. "Vinovaţii" erau, de fiecare dată, guvernanţii, împotriva

cărora s-a îndreptat valul nemulţumirilor populare. În anii 1917-1920, s-a produs o deplasare spre stânga a stării

de spirit, curentele radicale dobândind o reală aderenţă în rândul populaţiei. Europa a fost zguduită de revoluţii

(Rusia, Ungaria, Germania), mari manifestaţi i de stradă, greve etc. înregistrate în aproape toate statele.

Mentalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: Unirea, războiul şi reformele înfăptuite

în anii 1918-1921. Caracteristica esenţială a mutaţiilor survenite a fost o trăire mai intensă şi mai largă

participare la viaţa publică a cetăţenilor.

Unirea nu a însemnat doar o întregire teritorială, ci şi o importantă mutaţie de ordin economic, social, politic şi

moral. Rolul decisiv al ostaşilor - în covârşitoarea lor majoritate ţărani - la obţinerea victoriilor de la Mărăşti,

Mărăşeşti şi Oituz a creat o "psihoză a tranşeelor", care a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechiul

Regat. Observatorii politici din anii următori războiului erau uimiţi de faptul că, în numai câţiva ani, ţăranul

român se transformase: nu mai era "bietul plugar", care stătea cu căciula în mână în faţa moşierului sau

arendaşului, ci un cetăţean convins că el reprezenta realmente "talpa ţării", având nu numai datorii, ci şi

drepturi, pe care statul trebuia să i le satisfacă. Ţăranii îmbrăcaţi în haine militare au înţeles că de hotărârea şi

de spiritul lor de sacrificiu depindea însăşi soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuia să se ţină seama. Întorşi

la vetrele lor, aceştia au adus în sate un suflu nou, care a schimbat starea de spirit a întregii ţărănimi. Un străin

care vizitase România în 1914 şi s-ar fi reîntors în 1919 putea avea sentimentul că se află într-o ţară nouă.

La conştientizarea ţărănimii, un rol marcant l-a avut presa. Nicolae Iorga făcea următoarea apreciere: "De la

război încoace, dorinţa de a şti ce se petrece, grija de cei care nu se pot vedea şi cărora nu li se poate scrie,

patima dureroasă de a afla măcar dacă sunt vii şi sănătoşi a îndreptat mii şi mii de ochi spre o anume ştire a

ziarului, apoi spre ziarul însuşi ... Anume interesaţi au înţeles imediat cât de mult se poate servi tendinţa lor

pentru anume îndreptări acelora pe care numai necazul şi nevoia lor îi puneau în legătură cu asemenea presă".

La rândul său, Grigore Filipescu, influent om politic al unui partid muribund, Partidul Conservator, scria în

iunie 1918: "Războiul a deşteptat În aşa măsură conştiinţa ţăranului, încât colegiul al III-lea a devenit colegiul

cel mai independent în ţara românească".

1

În primii ani după război unul dintre elementele care au modelat starea de spirit a fost puternica antipatie

îndreptată împotriva colaboraţioniştilor, adică a celor care În 1916 rămăseseră în teritoriul ocupat,

pactizaseră şi făcuseră afaceri cu inamicul. Pe de altă parte, demobilizaţii, Întorşi în satele şi În oraşele lor, au

constatat existenţa unei pături a Îmbogăţiţilor de război. adică a celor care s-au sustras obligaţiilor militare şi

au recurs la tot felul de afaceri, sfidându-i pe cei din jur. În decembrie 1918, Curtea Marţială a început interogarea

colaboraţionişti lor, iar mai mulţi dintre aceştia au fost arestaţi. Însă procesele au trenat ani în şir, iar după ce

starea de spirit din ţară s-a mai calmat, acuzaţii au fost eliberaţi. Îmbogăţiţii de război şi speculanţii de tot felul nu

au fost supuşi unui control al averilor, astfel că ei şi-au putut continua aproape nestingheriţi afacerile.

Asemenea realităţi nu puteau fi contestate şi ele au avut un rol important în crearea unei stări de spirit,

caracterizată prin revolta împotriva noilor îmbogăţiţi. Dar, nu mai puţin adevărat este faptul că, în 1921, a fost

adoptată o amplă reformă financiară, Plin care s-a introdus impozitul progresiv pe venit şi impozitul global, că

îmbogăţiţii de război (care nu-şi puteau justifica averea) au fot supuşi unui regim fiscal deosebit de dur. Astfel,

prin intervenţia statului s-au limitat abuzurile şi jaful bunului public.

Au fost, aşadar, elemente care au sporit starea de revoltă a populaţiei împotriva oficialităţilor şi a "lumii politice

vechi". Neîncrederea în politicieni era aproape generală. Dorinţa de schimbare era deosebit de puternică. Oamenii

doreau ceva nou, iară să ştie cum se poate ajunge la schimbarea dorită. Foarte mulţi şi-au legat speranţele de un

om: generalul Averescu. S-a creat mitul Averescu. fenomen nemaiîntâlnit până atunci În istoria României. În

primăvara anului 1918, generalul Averescu a înfiinţat Liga Poporului, organizaţie politică eterogenă, care a lansat

câteva lozinci, cu un mare impact În rândul populaţiei: "Muncă, cinste, legalitate", "Tragerea la răspundere a celor

vinovaţi de pierderile inutile din timpul războiului", "Fiecare familie de ţărani să aibă 5 ha de pământ".

Colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu, scria în memoriile sale: "În toamna anului 1919,

popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că î1 zăriseră

coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alţii - cei care făcuseră războiul - povesteau că trăiseră cu el în

tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile numai de la el se

aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel

de legende începuseră să-şi facă drum în jurul unui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului

Averescu a fost o psihoză a frontului şi demobilizaţii au adus-o în sate, cum ar fi adus orice altă boală. Originea

acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese

trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. S-au obişnuit astfel

soldaţii să vadă în el salvatorul şi au Început încetul cu încetul să încerce protecţia lui nu numai pentru nevoile

de pe front, dar şi pentru cele de acasă ... Ca păianjenul în mijlocul pânzei sale, Averescu sta nemişcat şi lăsa

muştele să vie. El n-a umblat după popularitate şi la începutul războiului nici nu i-a trecut prin cap că aşa ceva ar

fi posibil".

2

În martie 1920, generalul Alexandru Averescu a ajuns la putere, susţinut de un puternic val de simpatie populară.

Guvernarea sa din martie 1920 până în decembrie 1921 a fost rodnică, dar nu a putut satisface toate speranţele

mulţimii, astfel că "mitul Averescu" s-a spulberat.

În anii 1919 - 1921, România a fost condusă de partide şi "oameni noi", care au făcut mult pentru ei şi puţin pentru

cei de rând; acesta era sentimentul public. Dezamăgiţi, mulţi cetăţeni şi-au îndreptat privirile spre oamenii "vechi",

cu experienţă politică şi cu o situaţie materială solidă, în primul rând spre liberali (proprietari de bănci,

întreprinderi industriale, moşii etc.) Beneficiind de această stare de spirit, Partidul Naţional Liberal a obţinut o

victorie categorică în alegerile parlamentare din martie 1922.

În noile provincii, starea de spirit a populaţiei a fost puternic influenţată de Unirea din 1918. Participarea

cetăţenilor la făurirea Unirii şi mai ales la adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia a avut ca

rezultat conştientizarea politică fără precedent a populaţiei din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, fapt ce şi-a

pus amprenta pe intreaga evoluţie a României. După votarea actelor de Unire, cetăţenii din aceste provincii nu s-

au retras de pe "scena istoriei", ci au continuat să fie activi, mai ales că, prin adoptarea votului universal, li se crea

şi cadrul legal de acţiune politică.

Prin legiferarea reformei electorale au fost deschise porţile vieţii publice pentru milioane de cetăţeni. Dacă În

1912, În România existau circa 100000 de alegători, În 1926 numărul lor a sporit la 3,4 milioane, ajungând În

1937 la 4,6 milioane. Grăitor este faptul că, dacă În 1914, un deputat era ales de 400 de cetăţeni, În 1920 el era

ales de 50000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi. În asemenea condiţii posibilităţile de falsificare a

alegerilor s-au redus considerabil, iar "bătăuşii de profesie", atât de prezenţi În campaniile electorale din perioada

anterioară, aproape că au dispărut din peisajul vieţii publice din România. Ca urmare a introducerii votului

universal, centrul de greutate al vieţii electorale s-a mutat de la oraş la sat, deoarece ţărănimea a devenit principala

masă electorală. În noile condiţii, cele numai câteva mii de voturi ale moşierilor se pierdeau În masa milioanelor

de voturi ţărăneşti.

Dintre reformele înfăptuite după primul război mondial un impact deosebit asupra mentalului colectiv l-a avut

reforma agrară. în fapt, toate partidele politice se pronunţau pentru înfăptuirea reformei agrare. Deosebirile

vizau, În general, cantitatea de pământ care trebuia expropriată şi cuantumul despăgubirii. Constituanta, Întrunită

la laşi, hotărâse, În 1917, exproprierea moşiilor de peste 100 ha, ceea ce la nivelul Regatului României Însemna o

suprafaţă de 2 milioane ha, precum şi Împroprietărirea ţăranilor. foştii proprietari urmând a fi despăgubiţi.

După 1918, ritmul vieţii umane s-a accelerat, psihologiile s-au modificat, valorile au cunoscut un proces de

reaşezare, iar sentimentul că statul naţional unitar trebuia să evolueze pe noi coordonate, superioare, era unanim.

Preocupările pentru viitorul ţării nu se mai limitau la nivelul cercurilor conducătoare, ci au devenit expresie a

cotidianului.

3

DEZVOLTAREA ECONOMIEI NAŢIONALE

Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare

fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în

ansamblul economiei naţionale. Legăturile economice tradiţionale au căpătat un cadru geografic-

statal adecvat, au fost lichidate barierele vamale ridicate de fostele imperii pe teritoriul românesc,

asigurându-se astfel pieţei interne o deplină unitate.

Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6

milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la

4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235 %, cele mai importante

progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%) şi chimică (320%).

În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme

esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi aceea a

integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, valorificarea noului cadru politico-statal

făurit în 1918.

Nivelul de la care pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia anului

1913, ceea ce însemna - după aprecierea economişti lor - o involuţie de 10-15 ani. Practic, întreaga

economie era dezorganizată; România, care înainte de război era unul dintre cei mai mari

exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana

populaţiei.

Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei "prin noi înşine", care viza

asigurarea independenţei economice a României, modernizarea structurilor economiei naţionale,

prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică, fapt reflectat şi în sporirea ponderii

ministerelor economice în structura guvernamentală.

Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. Măsurile care vizau refacerea

producţiei au urmărit, în acelaşi timp, şi realizarea unui organism economic unitar şi funcţional.

Încă din ianuarie 1919 a luat fiinţă Direcţia Refacerii în cadrul Ministerului Industriei şi

Comerţului, prin care guvernul s-a implicat în achiziţionarea şi transportul mărfurilor din

străinătate, acordând prioritate produselor absolut necesare economiei naţionale (utilaje, materii

prime etc.) Un rol important a avut Societatea Naţională de Credit Industrial constituită în 1923,

care prin politica de credite a sprijinit dezvoltarea industriei. Cu ajutorul statului au fost înfiinţate

mari întreprinderi metalurgice cu procese tehnologice complexe, între care Fabrica de Sârmă de la

Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (1924), Copşa Mică-Cugir (1925), precum şi

întreprinderi constructoare de maşini din rândul cărora se remarcă: Malaxa-Bucureşti (1926), IAR-

4

Braşov (1926). Potrivit datelor statistice, aproape 60% din totalul întreprinderilor industriale

existente în 1930 fuseseră înfiinţate după 1918.

În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre

cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi

locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone În

1936); locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia; acelaşi loc

(după Uniunea sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m3 În 1937). România dispunea de o

industrie petrolieră la nivel mondial, În ceea ce priveşte extracţia, prelucrarea, transportul; În

rafinăriile din ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România producea negru de fum, cauciuc

sintetic, precum şi opt tipuri de locomotive, vagoane de toate categoriile (călători, mărfuri,

cisterne), autobuze, motoare electrice, aparate de radio, cazane cu aburi de variate tipuri, elice şi

piese speciale pentru construcţii navale, instalaţii petroliere la nivelul tehnicii mondiale. Dintre

realizările de vârf ale perioadei de după Marea Unire se remarcă avioanele româneşti, construite la

IAR-Braşov, cu performanţe similare celor produse de statele foarte dezvoltate din punct de vedere

economic. Astfel, avionul IAR 80, cu un plafon de II 500 m şi o viteză de 530 km pe oră era pe

locul 3 în Europa, iar IAR-81 se afla, din punct de vedere al vitezei de zbor dezvoltate, pe locul 4

din lume.

Potrivit aprecieri lor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din

necesităţile de produse industriale ale României.

Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. S-a realizat, mai ales Între anii 1929-1933, o

reţea rutieră modernă, s-a introdus transportul interurban cu autobuzul (Încă din 1921). Progrese

importante au fost Înregistrate În domeniul transporturilor feroviare, prin modernizarea sistemului

de semnalizare şi dirijare, acoperirea necesarului de vagoane şi locomotive. S-au construit noi linii

pentru căile ferate (I1va Mică - Vatra Domei, Caransebeş - Reşiţa, Tulcea - Babadag, Eforie Sud -

Mangalia), a Început construirea liniilor Bumbeşti -Livezeni şi Salva -Vişeu, care se vor termina

după anul 1944.

România dispunea de un important transport prin conducte (de circa 760 krn), care legau zona

petrolieră din Valea Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi Olteniţa. De asemenea, dispunea de un

transport aerian modem, cu 9 linii interne; în 1920 România a creat, Împreună cu Franţa, cea dintâi

companie aviatică internaţională din lume (pentru traseul Paris - Viena - Budapesta - Belgrad -

Bucureşti - Istanbul).

Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română şi de Serviciul Maritim Român,

companii care se bucurau de Încrederea călătorilor români şi străini.

5

În 1927 s-a inaugurat prima centrală telefonică automată (În Bulevardul Dacia din Bucureşti), iar

prin construirea Palatului Telefoanelor (ca urmare a concesiunii acordate firmei americane

International Telephone and Telegraph din New York), care a intrat În funcţiune În 1933, România

dispunea de o aparatură la nivelul tehnicii mondiale.

Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale. În structura proprietăţii agrare s-au

produs mutaţii substanţiale. Din cele 9 242 930 ha, cât reprezentau moşiile de peste 100 ha, s-au

expropriat 6 123 789 ha, adică 66,2%. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 milioane familii au primit

3,7 milioane ha de teren arabil, la care se adăugau 2,7 milioane ha reprezentând izlazuri comunale.

Lotul mediu al unei gospodării ţărăneşti era de 3,8 ha; dar se aprecia că o gospodărie independentă

din punct de vedere economic trebuia să aibă minimum 5 ha. Proprietatea mică (sub 10 ha), deţinea

73,7% din totalul suprafeţei agricole a ţării. O puternică frână În calea modernizării agriculturii a

fost suprapopulaţia agricolă, adică acea forţă de muncă disponibilă din lumea satului, care nu-şi

găsea plasament În alte ramuri economice.

S-au depus eforturi, pe linie guvernamentală, pentru sprijinirea micilor proprietari, dar rezultatele

au fost modeste. O anumită contribuţie au dus, la dezvoltarea agriculturii, diferite structuri de

cercetare în domeniu. A Început producţia internă de batoze, semănători şi alte maşini agricole,

care În 1938 satisfăcea 80% din necesităţile României.

Producţia la hectar a cunoscut o creştere sensibilă În perioada 1921-1938 (de la 8,6 chintale la 12,5

chintale la grâu, şi de la 8,1 chintale la 13,6 chintale la porumb), dar ea a rămas În continuare cu

mult sub media europeană. Producţia globală a sporit de la 7,1 milioane tone la 13,6 milioane tone

în 1929 (nivelul maxim din perioada interbelică). România se afla pe primul loc În Europa şi pe

locul al cincilea pe glob la producţia totală de porumb, pe locul al patrulea din Europa şi pe locul al

zecelea din lume la producţia de grâu, pe locul Întâi din lume la producţia de floarea soarelui.

Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante. În 1920 s-a realizat unificarea monetară prin retragerea

din circulaţie a rublelor (În Basarabia) şi coroanelor (în Transilvania şi Bucovina). După repetate

Încercări de revalorizare a leului la cursul din 1914, În 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un

curs de 32 de ori mai mic decât cel antebelic. Treptat, s-a înregistrat un proces de devalorizare, care

a ajuns în 1936 la 36%, iar în 1938 la 56%. Leul a rămas o monedă liber-convertibiIă, participând

la operaţiunile de bursă din Europa şi SUA.

Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei În 1921, la 141 miliarde în 1933 (cel mai Înalt

nivel), scăzând la 80 miliarde lei în 1938. Dacă În 1933 datoria externă absorbea 38,4% din buget,

în 1938 ponderea acesteia s-a redus la 7% tăcând achitarea ei suportabilă pentru contribuabilii

români. În 1941, când România a suspendat plata datoriei externe, aceasta era de 63 miliarde lei.

Între 1922- 1940, transferul peste graniţă de profit şi de capital, Împreună cu anuităţile datoriei

6

publice externe s-a ridicat la 406 miliarde lei, adică de 13,4 ori bugetul naţional pe anul 1938, cel

mai substanţial buget din perioada interbelică

O problemă cu care s-a confruntat economia românească a fost aceea a capitalului străin. În 1916,

ponderea capitalului străin În industria României (vechiul Regat) era de circa 80% (în industria

petrolului procentul atingea 98%) Ca urmare a efortului de dezvoltare prin forţe proprii, a creşterii

puterii economice a ţării, ponderea capitalului străin În industrie s-a redus la 37% (în industria

petrolului acesta avea 70% din totalul capitalului).

Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut În 1919, după care a cunoscut

creşteri notabile. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei economice s-a practicat

o politică de forţare a exportului, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o scădere sensibilă

(în anii 1929, valoarea unei tone exportate era de 4000 lei, iar în 1932 de 1.800 lei; dacă În 1929 se

exportau 6,6 tone de produse româneşti pentru o tonă de produse străine, În 1933 raportul era de

15,6 tone pentru o tonă).

Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerealele au pierdut primul loc la export,

fiind înlocuite de produsele petroliere (cu o pondere de 42% din totalul exportului românesc). O

altă caracteristică o constituie creşterea controlului statului asupra comerţului exterior, care din

1934 viza 9/1 O din totalul acestuia. În acelaşi timp s-a înregistrat o creştere a importului de materii

prime (de la 9,6% în 1930, la 33,8% În 1939) şi o scădere a importului de fabricate (de la 65% În

1930, la 33% în 1939).

Mutaţiile survenite în perioada interbelică demonstrează o evoluţie pozitivă a economiei naţionale.

În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de 45,5 %, iar cea

producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul producţiei industriale, ceea ce indică o

sensibilă apropiere Între cele două mari grupe. Pe ramuri, valoarea producţiei se clasa astfel: 1.

Chimică (inclusiv petrol); 2. Metalurgică; 3. Textilă; 4. Electrotehnică; 5. Pielărie; 6. Hârtie şi arte

grafice; 7. Alimentară.

Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social şi la venitul naţional, În 1938, era

următoarea:

Ramura Produsul social % Venitul naţional %

Industrie 39,0 30,8 Agricultura şi silvicultura 30,] 38,1 Construcţiile 5,4 4,4 Transporturile 6,4 6,5 Circulaţia mărfurilor ] 1,2 14,9 Alte ramuri 7,9 5,3

7

Ramurile neagricole (industria, construcţiile, transporturile) aveau o pondere de 50,8% la produsul

social şi de 4],7% din venitul naţional. Aceste date arată limpede că România Încetase să mai fie un

stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.

Provinciile istorice unite În ] 9] 8 s-au integrat armonios în economia ţării, unde le era locul firesc.

O atestă puternica dezvoltare, dinamismul vieţii lor economice. Astfel, din numărul societăţilor

anonime industriale existente În 1939 În Transilvania, aproape trei sferturi erau înfiinţate după

1918.

Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economică a unei ţări este venitul naţional. În 1938,

acesta se prezenta astfel: România 110 dolari (alte surse indică 94 de dolari); Turcia - 62 dolari,

Grecia - 76 dolari, Portugalia - 8] dolari, Bulgaria - 89 dolari, Polonia - 94 dolari, Iugoslavia - 106

dolari, Ungaria - 108 dolari, Franţa - 146 dolari, Anglia - 490 dolari, SUA - 512 dolari (cel mai

Înalt din lume la acea dată).

Aceste date arată limpede că, deşi era În urma unor state dezvoltate ale lumii, România se găsea

Într-o situaţie avantajoasă comparativ cu statele vecine, de care o lega un destin istoric comun.

Înfrângând numeroase obstacole - Între care distrugerile din timpul primului război mondial,

ravagiile crizei economice din 1929-1933, presiunea monopolurilor străine poporul român a muncit

cu dăruire pentru dezvoltarea economică a patriei sale, asigurând o bază materială trainică pentru

statul naţional unitar făurit în 1918.

8

CONCEPŢII ŞI IDEI PRIVIND EVOLUŢIA STATULUI ROMÂN

După realizarea unirii, statul român avea o suprafaţă de 295 049 km2 (faţă de 137 000 km2 înainte

de 1918); în 1930 populaţia sa era de 18 052 896 locuitori (faţă de aproximativ 7 250 000 locuitori

înainte de 1918), fiind al optulea, după numărul populaţiei, în Europa. România era un stat naţional

unitar. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71 % erau români, restul de 29

procente fiind împărţit între următoarele minorităţi: 7,9 % - maghiari, 4,1 % - germani, 4 % - evrei,

3,3 % - ruteni şi ucraineni, 2,3 % - ruşi, 2 % - bulgari, 1,5 % - ţigani, 0,9 % - turci, 0,6 % -

găgăuzi, 0,3% - sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3 % - polonezi, 0,1 % - tătari, 0,1 % - greci, 0,3 % altele.

În contextul mutaţiilor survenite în viaţa internaţională, cu deosebire a Europei, şi în România s-a

desfăşurat o intensă confruntare de idei al cărei subiect era modul de organizare şi evoluţie a

statului.

După Marea Unire principalele curente care s-au manifestat pe scena politică românească au fost

neoliberalismul şi ţărănismul, alături de care au fost prezente şi concepţii de stânga sau de dreapta.

Neoliberalismul - care în esenţă se circumscria din punct de vedere politic în cadrul Partidului

Naţional-Liberal - aprecia că România se găsea la începutul orânduirii capitaliste şi că progresul

statului naţional unitar român era condiţionat de dezvoltarea industriei naţionale. Unul dintre cei

mai remarcabili teoreticieni ai neoliberalismului, Ştefan Zeletin, afirma: "Viitorul nostru e legat de

această chestiune vitală pentru noi: ne trebuie o mare industrie"

La rândul său Vintilă Brătianu scria: "ţara noastră are toate condiţiile materiale pentru a fi un stat

industrial complet". După opinia teoreticienilor neoliberali, România dispunea de condiţiile

necesare industrializării : resurse de materii prime, specialişti, capital, forţă de muncă şi piaţă

internă. Ei aveau în vedere dezvoltarea ramurilor moderne ale industriei (constructoare de maşini,

energetică, electrotehnică). Teoreticienii neoliberali au argumentat concepţia dezvoltării "prin noi

înşine" ca singura cale de progres a României. Ei au subliniat legătura indisolubilă dintre

industrializare şi modernizarea generală a ţării, precum şi dintre industrializare şi consolidarea

independenţei naţionale. Cel care a surprins cel mai bine fenomenul exploatării ţărilor agrare de

către cele industrializate a fost Mihail Manoilescu : "Productivitatea industrială - scria el - este atât

de covârşitor mai mare decât productivitatea agriculturii, încât renunţarea la politica de

industrializare este pentru orice ţară renunţarea la orice viitor economic".

În plan social, neoliberalismul se pronunţa pentru consolidarea poziţiilor burgheziei. Ştefan Zeletin

afirma fără echivoc: "soarta ţării se identifică cu soarta burgheziei naţionale", că problemele care se

ridică României în actuala fază de dezvoltare sunt de natură revoluţionară burgheză, nu

revoluţionară proletară". EI aprecia că "ţărănimea ca forţă socială politică este inexistentă",

9

constituind o "masă haotică", iar proletariatul se găsea "În germene şi nu contează ca forţă

politică". Satisfacerea unor interese, Îndeosebi materiale, ale ţărănimii şi ale muncitorimii era

absolut necesară pentru menţinerea echilibrului social şi evitarea ciocniri lor sociale. Dacă

muncitorimea şi ţărănimea se angajau În asemenea confruntări, care ar fi depăşit limitele legalităţii,

se impunea intervenţia statului, care - după opinia neoliberalilor - este Îndreptăţit să folosească

orice mijloace, inclusiv forţa, pentru asigurarea ordinei şi liniştei publice

Din punct de vedere politic, neoliberalismul era adeptul democraţiei parlamentare, care şi-a găsit

cea mai elocventă materializare În Constituţia din 1923. Într-o vreme când curentele prodictatoriale

Încercau să se impună, neoliberalii ţineau să precizeze: "Regimul parlamentar, Întemeiat pe votul

obştesc rămâne, oricare ar fi tendinţele trecătoare izvorâte din unele decepţii sau din unele ambiţii,

singura garanţie serioasă de propăşire a societăţilor moderne".

O largă răspândire în epocă a avut ţărănismul. Analizând evoluţia societăţii omeneşti la începutul

secolului al XX-lea, C. Stere ajungea la următoarea concluzie: "Când din însăşi prăbuşirea

producţiei mondiale, din nimicirea avuţiilor acumulate de veacuri, din mizeria maselor şi din

măcelul milioanelor se nasc condiţiuni prielnice pentru concentrarea de capitaluri fabuloase -

tocmai în mâinile unei minorităţi infime de potentaţi care hotărăsc destinele lumii - evident nu

aceştia pot avea menirea istorică de a clădi o nouă orânduire mondială şi socială".

Ţărăniştii apreciau că România evolua pe o cale diferită de aceea a statelor capitaliste occidentale,

că la noi dezvoltarea capitalismului era o tendinţă exterioară societăţii, o imitaţie.

Teoreticienii ţărănişti au pornit de la ideea că România avea o structură preponderent agrară şi, ca

atare, principala ramură a economiei naţionale trebuia să rămână agricultura. Nu aveau însă în

vedere o structură anchilozată, tradiţională, ci o agricultură modernă, întemeiată pe ştiinţă şi

mecanizare.

Ţărăniştii afirmau că de dezvoltarea agriculturii depindea aprovizionarea pieţei interne, creşterea

nivelului de trai al poporului, balanţa comercială activă, asigurarea bazei necesare pentru celelalte

ramuri ale economiei naţionale. Este de menţionat faptul că ei nu preconizau o structură

"eminamente agrară".

Virgil Madgearu, unul dintre teoreticienii doctrinei ţărăniste, scria că "nu se poate vorbi de

agrarianism contra industrialism", că între cele două ramuri economice nu există un dezacord, "că

dimpotrivă, se descoperă o Întregire reciprocă între dezvoltarea agriculturii ţărăneşti şi

întreprinderile industriale mari". La rândul său, Gheorghe Zane preciza: "Ţărănismul nu este şi nu

poate fi antiindustrialist. În faza în care ne găsim - el scria aceste rânduri în 1935 - dezvoltarea şi

propăşirea ţărănimii, ca şi a întregului popor român, este inseparabil legată de evoluţia industrială".

10

În primul deceniu interbelic, ţărăniştii se declarau împotriva a ceea ce ei numeau a fi "industria de

seră", care trăia din bugetul statului, desfăşurând o vie campanie Împotriva liberalilor pe această

temă. Dar, reflectând cu mai multă atenţie asupra politicii marilor puteri occidentale faţă de statele

agrare, ţărăniştii au renunţat la punctul lor de vedere iniţial şi au elaborat, după 1933, un program

de industrializare a ţării, cerând chiar "înfiinţarea de industrii pentru care ţara noastră n-are decât

posibilităţi reduse, stimulându-se în acest scop iniţiativa privată".

Ei apreciau că România nu dispunea de suficient capital, şi de aceea se pronunţau pentru

"deschiderea porţilor" în faţa capitalului străin. Virgil Madgearu, aflat într-o acerbă polemică cu

Vintilă Brătianu, declara în parlament că "nimeni nu poate să nege importanţa majorităţii

capitalului românesc În întreprinderile dinăuntrul ţării" şi că "nebun sau criminal ar fi omul de stat

care n-ar da toată Încurajarea şi tot Îndemnul acestui capital şi acestor energii să fructifice bogăţiile

ţării", dar - continua el - "una e a recunoaşte o necesitate şi alta a dovedi o posibilitate". Justificând

poziţia ţărăniştilor, Virgil Madgearu declara: "Noi deschidem porţile României pentru a reintra în

circuitul capitalului internaţional şi pentru a putea să se refacă astfel economia naţională a acestei

ţări". EI era convins că penetraţia capitalului străin "nu va aduce mană cerească".

După experienţa guvernării din 1928-1931, naţional-ţărăniştii au renunţat, practic, la concepţia

"porţilor deschise", devenind adepţi ai protecţionismului şi încurajării capitalului naţional.

În privinţa structurii sociale, teoreticienii ţărănişti apreciau că principala clasă din România, de care

atârnă însăşi existenţa statului, era ţărănimea. Totodată, ei afirmau că "acţiunea tuturor categoriilor

de muncitori trebuie subordonată intereselor şi aspiraţiilor ţărănimii"; în această viziune

"muncitorii oraşelor nu pot fi decât fraţi de luptă ai ţăranilor" împotriva oligarhiei"- adică a marii

burghezii bugetivore.

Modelul politic conceput de ţărănişti avea la bază o largă democraţie, care să ducă la edificarea

"statutului ţărănesc". Virgil Madgearu scria: "Odată democraţia instaurată, ţărănimea poate să

cucerească puterea politică". În acest scop, accentul era pus pe aplicarea sinceră a votului universal,

care ar duce la preponderenţa ţărănimii (80% din populaţia ţării) în parlament; acesta, la rândul său,

va organiza statul ţărănesc.

Alături de aceste două concepţii dominante, în epocă, a existat şi o alta, marxistă, care exprima

punctul de vedere al Partidului Socialist. Asupra genezei capitalismului românesc, în programul

Partidului Socialist, adoptat în 1919, se afirmă că România "a fost târâtă în angrenajul statelor

capitaliste şi silită să-şi creeze şi să dezvolte forme de producere şi organizare capitaliste în alte

condiţiuni decât ţările din Apus. Fiind în dependenţă şi stând sub influenţa ţărilor înaintate,

România a trebuit să introducă raporturile sociale şi formele politice de organizare burgheze, nu ca

o necesitate izvorâtă din raporturile interne de producere, ci cerute de relaţiunile ei cu ţările

11

capitaliste". Şerban Voinea scria în 1922 că, "pe când Europa Centrală şi Apuseană se afla în plină

dezvoltare capitalistă, România abia a aruncat cătuşele feudalismului, creând în ultimii ani baza

necesară pentru dezvoltarea capitalistă viitoare". Programul Partidului Social-Democrat din 1927

aprecia că "dezvoltarea capitalistă a României este o necesitate istorică". Remarcabilul teoretician

marxist Şerban Voinea era şi mai explicit: "orice politică menită a stânjeni, necum a împiedica

dezvoltarea capitalistă a ţării, trebuie considerată ca reacţionară. Progresul României e indisolubil

legat de propăşirea capitalismului. Socialismul nu va putea fi realizat la noi decât dacă dezvoltarea

capitalistă va crea elementele obiective şi subiective indispensabile pentru aceasta". EI aprecia:

"Stăruinţele burgheziei de a dezvolta industria În România se Întâlnesc cu tendinţa corespunzătoare

a proletariatului. Ambele clase au, În această privinţă, năzuinţe asemănătoare: atât puterea

proletariatului, cât şi cea a burgheziei atârnă de progresul industriei". Obiectivele finale erau însă

diferite: în timp ce burghezia urmărea întărirea puterii proprii, proletariatul vedea o altă

perspectivă: dezvoltarea industriei avea ca rezultat creşterea numerică şi calitativă a clasei

muncitoare, pe care teoreticienii marxişti o considerau principala clasă a progresului social.

În plan politic, social-democraţii apreciau că "democratizarea şi desăvârşirea vieţii de stat"

reprezentau "condiţiunea principală pentru desfăşurarea liberă a luptei de clasă şi pentru educaţia

politică şi culturală a clasei muncitoare". Obiectivul final era înlăturarea orânduirii capitaliste şi

edificarea societăţii democratice socialiste, Într-un viitor îndepărtat. până la crearea condiţiilor

necesare trecerii la socialism, social-democraţii se pronunţau pentru extindea drepturilor şi

libertăţilor democratice, educaţia politică şi culturală a muncitorilor, în cadrul societăţii existente

Alături de concepţiile care apreciau pozitiv evoluţia României după Marea Unire, într-o viziune

democratică, s-au afirmat şi altele, care negau posibilităţile ei de dezvoltare, pronunţându-se pentru

o răsturnare fundamentală a structurilor existente şi instaurarea unui regim totalitar. Concepţia

extremei stângi, marxismul în varianta lui leninistă, propagat de partidul comunist susţinea că

România "este o ţară înapoiată din punct de vedere capitalist, cu un nivel puţin ridicat al industriei,

cu predominarea agriculturii în economia ţării şi cu rămăşiţe însemnate semifeudale". Comuniştii

apreciau că relaţiile de producţie capitaliste "împiedică dezvoltarea forţelor productive ale ţării şi

condamnă la degradare şi degenerare poporul muncitor". Ei susţineau că "proletariatul , fiind

singura clasă consecvent revoluţionară până la capăt, are chemarea să conducă lupta tuturor celor

exploataţi şi asupriţi împotriva tuturor formelor de exploatare şi asuprire". După multe şi

contradictorii dezbateri privind stadiul de dezvoltare a României, în 1931 s-a adoptat teza potrivit

căreia aceasta se afla În faţa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, care va fi înfăptuită "fără

burghezie, împotriva ei, sub hegemonia proletariatului şi sub conducerea Partidului Comunist".

12

Prin victoria revoluţiei urma să se instaureze dictatura proletariatului, care să edifice un nou tip de

societate, pe ruinele celei burgheze.

Curentul de extrema dreaptă, cu un început firav În primii ani de după Marea Unire, dar apoi tot

mai consistent - promovat mai ales de unii intelectuali, cu pregătire socio-umană - considera că

societatea românească de după 1918 era bolnavă, clădită pe o temelie putredă, de oamenii bătrâni,

incapabili să înţeleagă şi să acţioneze în conformitate cu specificul naţional. Din acest punct de

vedere este semnificativă aprecierea făcută În Manifestul Crinului Alb publicat în revista

"Gândirea" din 1928: "Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu

adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi

împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite". Pe aceşti oameni tineretul trebuia

să-i "urască", să-i scoată din "extazul lor porcin", să-i cheme În faţa "tribunalului grijii de onoare

naţională". O asemenea generaţie a bătrâni lor trebuia înlăturată spre binele naţiunii şi înlocuită cu

una tânără şi neprihănită, plină de elan. Ea avea să fie "generaţia de la 1922", în frunte cu Corneliu

Zelea Codreanu, al cărei eşafodaj ideologic va fi elaborat în deceniul al patrulea, fiind însuşit de

Mişcarea Legionară.

Concepţiile şi ideile privind evoluţia României după Marea Unire din 1918 au avut un rol

important în stimularea gândirii creatoare, caracteristică unei societăţi democratice, pluraliste.

Multe dintre aceste concepţii şi idei şi-au găsit o aplicabilitate practică, în acte de guvernământ,

care au contribuit la modernizarea societăţii, la punerea în valoare a potenţialului uman, material şi

spiritual al României. Marile progrese înregistrate de ţara noastră după 1918 dovedesc, fără putinţă

de tăgadă, creativitatea poporului român care, după secole de lupte şi jertfe, îşi realizase cel mai

scump ideal al său, muncind apoi cu râvnă şi pricepere pentru dezvoltarea patriei sale unice şi

unitare - România.

13

VIAŢA CULTURALĂ. CONTRIBUŢII ROMÂNE ŞTI LA DEZVOLTAREA

PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII

Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, eliberarea marilor energii spirituale Încătuşate

de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea laolaltă pentru prima dată în istorie - a

tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai solide, climatul generat

de Marea Unire, setea de cultură a poporului român, au permis înregistrarea unui adevărat salt

calitativ în dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii.

Învăţământul constituie domeniul fundamental pentru ridicarea nivelului de cultură al poporului,

pentru formare de cadre necesare economiei, vieţii administrative, activităţii sociale, politice,

ştiinţifice. Datele statistice arată că în momentul Unirii, numărul ştiutorilor de carte era următorul:

vechiul Regat - 39,3% (în 1912); Bucovina 45,2%) în 1910); Basarabia - 19,4% (în 1897);

Transilvania - 51,1% (în 1910). Este de menţionat faptul că numai 22% din totalul românilor din

Transilvania ştiau să scrie şi să citească, ceea ce reflectă clar politica discriminatorie provocată de

guvernul de la Budapesta

După 1918 preocuparea tuturor guvernelor României a constituit-o dezvoltarea Învăţământului

primar, sporirea numărului ştiutorilor de carte, lichidarea analfabetismului. Un rol important în

atingerea acestui obiectiv l-a avut legea învăţământului din 1924, care stabilea obligativitatea

învăţământului de 7 ani, precum şi un sistem unitar de organizare a învăţământului primar pe întreg

cuprinsul ţării; acesta funcţiona pe baza aceloraşi dispoziţii şi folosea manuale aprobate de

Ministerul Educaţiei Naţionale; copiii se puteau pregăti În şcoli de stat (care erau gratuite), în şcoli

particulare sau în familie.

Desigur, problemele cele mai dificile erau de ordin material. După 1918, din iniţiativa guvernului

român, a început o amplă acţiune de reparare a localuri lor ce avuseseră de suferit de pe urma

războiului, de construire a unui număr cât mai mare de şcoli, cele mai multe prin contribuţia

comunelor; în paralel, s-a desfăşurat o activitate de formare a cadrelor didactice necesare

învăţământului general şi liceal. Rezultatele nu au întârziat să se arate; la recensământul din 1930

numărul ştiutorilor de carte se ridica la 57%. Pe provincii istorice situaţia se prezenta astfel:

Vechiul Regat - 55,8%; Bucovina - 65,7%; Basarabia - 38,1 %; Transilvania - 67,3%.

Cei mai mulţi ştiutori de carte proveneau din rândul bărbaţilor care locuiau în oraşe (84,5%). Grupa

cea mai importantă a neştiutorilor de carte era aceea a populaţiei de peste 65 de ani, din rândul

căreia numai 27,7% ştia să scrie şi să citească.

Ritmul de răspândire a ştiinţei de carte s-a intensificat după 1930. Spre exemplu, în anul şcolar 1936-1937

funcţionau 2 104 grădiniţe de stat cu 125 350 copii, la care se adăugau 171 grădiniţe particulare frecventate de

14

8 954 copii; existau 15 630 şcoli primare ale statului cu 2 338 85 I copii, 1 407 şcoli particulare cu 141 240

copii; la aceştia se adaugă 2 043 copii preparaţi în familie şi prezentaţi la examenele particulare ţinute în

şcolile primare ale statului. Comparativ cu anul 1919, primul an de după Unire, numărul elevilor a crescut de 4

ori, al copului didactic de peste 5 ori, al şcolilor de circa 4 ori. Copiii aparţinând minorităţilor naţionale aveau

asigurat dreptul de a învăţa; astfel, în 1930, din totalul copiilor care frecventau şcolile primare ale statului, 1

912 189 erau români, 113 070 - maghiari, 57 958 - germani, 29 025 - ruşi, 63 178 ruteni şi ucrainieni, 59 5222

- bulgari, 51 054 - evrei, 21 997 - turci şi tătari etc.

Luând în calcul procentul mediu de creştere a ştiutorilor de carte, se desprinde concluzia că în 1939-1940

numărul acestora ajunsese la circa 80%. Acest procent era mai mare decât al multor state europene: Portugalia

- 34,8%, Uniunea Sovietică- 51,3 %, Grecia - 56,7%, Spania - 57% etc.

Necesitatea formării de cadre cu pregătire medie, a ridicării nivelului de instrucţie a tineretului au impus o

puternică dezvoltare a învăţământului liceal, recunoscut ca unul dintre cele mai bune pe plan european. Alături

de învăţământul teoretic, a cunoscut o reală extindere învăţământul practic, luând fiinţă licee agricole,

industriale, comerciale, sanitare, şcoli de arte şi meserii. Accesul la învăţământul liceal al tinerilor aparţinând

minorităţilor naţionale era neîngrădit. Este semnificativ faptul că, dacă în timpul dominaţiei maghiare o şcoală

secundară revenea la 560 000 români, după 1918, o şcoală secundară revenea la 20 000 de unguri.

Învăţământul superior a cunoscut şi el o extindere şi o diversificare. România avea în perioada interbelică

următoarele institute de învăţământ superior: Universităţi (Ia Bucureşti, Iaşi cu Facultate de Teologie la

Chişinău, Cluj, Cernăuţi); Şcoli Politehnice (Ia Bucureşti şi Timişoara), Academia de Arhitectură (Ia

Bucureşti), Academii de Arte Frumoase (Ia Bucureşti şi laşi), Academii de Muzică şi Artă Dramatică (Ia

Bucureşti, laşi, Cluj, Cernăuţi), Institut de Educaţie Fizică (Ia Bucureşti), Academii de Înalte Studii Comerciale

şi Industriale (Ia Bucureşti şi Cluj), Academii Agronomice (Ia Bucureşti şi Cluj), Şcoala Superioară de Război

(Ia Bucureşti). Durata studiilor era de 3-6 ani şi se încheia cu examenul de licenţă; unii licenţiaţi îşi continuau

munca de cercetare, obţinând titlul de doctor.

Numărul de studenţi a crescut vertiginos, ca urmare a necesităţii de cadre resimţite de statul român, a creşterii

rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii, a accesului liber, fără nici o îngrădire la învăţătură. În 1926,

România ocupa locul al patrulea în Europa - după Austria, Elveţia şi Franţa - în ceea ce priveşte numărul de

studenţi. Universitatea din Bucureşti se afla, în acelaşi an, pe locul al cincilea din lume ca număr de studenţi,

după Universitatea "Columbia", Universitatea din New-York, Universitatea din Londra şi Universitatea din

Paris. În anul 1936/1937 existau În România 34 093 studenţi, cei mai mulţi fiind înscrişi la Facultatea de

Drept (9 945), la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (4 994), la Facultatea de Litere şi

Filosofie (45 I 6), la Facultatea de Ştiinţe (2 769), la Facultatea de Medicină (2 610) şi la Politehnică (2

183). Semnificative creşteri s-au înregistrat la facultăţile şi institutele cu profil ştiinţific, tehnic şi economic, la

care înainte de 1918 numărul studenţilor era foarte mic.

15

Studenţii aparţinând minorităţilor naţionale ocupau o pondere însemnată. Astfel, din cei 34 093 studenţi

existenţi în 1936-37, un număr de 28469 erau români, 2 137 - evrei, 917 - maghiari, 244- bulgari, 187 - ruşi

ş.a.m.d.

Extinderea învăţământului superior românesc, dar mai ales calitatea lui, au făcut posibilă pregătirea în

ţară a specialiştilor, a elitelor, astfel încât numărul studenţilor români la alte Universităţi ale Europei

s-a diminuat, comparativ cu perioada de dinainte de 1918. În acelaşi timp s-a înregistrat o creştere a

numărului de studenţi străini (aparţinând altor state) care frecventau universităţile şi institutele de

învăţământ superior din România.

Alături de şcoală, o contribuţie importantă la ridicarea nivelului de cultură a populaţiei au adus presa şi

radioul.

Presa a cunoscut o adevărata dezvoltare, generată de faptul că putea circula nestingherită pe Întreg

spaţiul românesc, că interesul pentru viaţa publică a crescut considerabil, iar paleta opţiunilor politice

s-a diversificat. Potrivit datelor statistice, numărul periodicelor a sporit de la 16 (1918), la 2 351

(1935), revenind un periodic la 4 locuitori. Din acest punct de vedere, România se afla pe o poziţie

fruntaşă În Europa Înaintea Austriei, Ungariei, Poloniei, Iugoslaviei şi a altor state, fiind depăşită doar

de Franţa, Germania şi Cehoslovacia.

Tirajul total al presei române era de 4,5 milioane de exemplare zilnic, dintre care un milion se tipăreau

în limbile minorităţilor naţionale. Cele mai răspândire ziare erau "Universul" (200 000 exemplare),

"Dimineaţa" (100 000), "Curentul" (60 000), "Adevărul" (50 000). Presa de partid avea tiraje foarte

mici (până la 20 0000 de exemplare).

Un număr însemnat de periodice apăreau În limbile minorităţilor naţionale. O statistică indica

următoarea situaţie pentru anul 1934. Total periodice - 2 253, dintre care: 1 645- în limba română,

273- în maghiară, 170 - în germană, 27 - în idiş, 2- în albaneză, 2 - în turcă, 2- în sârbă, una în ruteană.

Existau şi periodice bilingve şi chiar trilingve: 9 - în română şi maghiară, 27 - în română, maghiară şi

germană, 6 - în română şi germană, 6 - în română şi rusă, 1- în română şi idiş, 1- în maghiară şi

germană, 3 - în germană şi franceză, 2 - în maghiară şi franceză, 1 - în rusă şi franceză. În limbile

minorităţilor naţionale se tipăreau 582 publicaţii periodice, adică 25,8% din total, corespunzător,

aşadar procentului de minoritari în populaţia ţării.

În cadrul periodicelor ponderea cea mai mare o ocupau ziarele (din 2 350, periodice tipărite în 1936,

un număr de 1 376 erau ziare, iar 874 reviste). Din punct de vedere al profilului, structura respectivelor

periodice era următoarea: politică - 767, literatură, 239, enciclopedic, sport, diverse, addenda - 233,

teologie - 205, economie naţională şi politică - 147, administraţie - 135, industrie - 27, armată - 22,

istorie - 17, arte - 16, bibliografie - 12, fizică, chimie - 11, sociologie - 10, matematică, astronomie - 8,

căi de comunicaţie - 5, statistică - 4, filologie - 3, ştiinţele naturi - 3, academice - 1. După cum se

16

observă, era o structură foarte diversă, din care se detaşează puternic periodicele politice, fapt ce atestă

o mare receptivitate a masei de cititori la problematica vieţii obşteşti.

Radioul, mijloc modern de comunicare, a început să joace un rol tot mai important în peisajul cultural

al României. Numărul abonaţi lor a crescut de la circa 8 000 În 1927 la 350 000 în 1939. Dacă se ia în

calcul faptul că, de regulă, abonatul era capul familiei, iar o familie era alcătuită din 4-5 membri, se

poate aprecia că circa 1 milion de persoane ascultau în mod curent emisiunile postului naţional de

radio.

Progresele realizate în domeniul răspândirii culturii sunt incontestabile, fapt atestat de sporirea

cantitativă a ştiutorilor de carte, a celor care citeau presa, a celor care urmăreau emisiunile de radio,

precum şi a celor care frecventau sălile de conferinţe, de concerte, de teatru, de cinematograf, a celor

care-şi constituiau biblioteci personale sau îşi petreceau mai multe ore în sălile bibliotecilor comunale,

ale unor instituţii publice sau de stat.

Vastele acumulări cantitative de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea,

condiţiile create după Marea Unirea din 1918 au permis realizarea unui adevărat salt calitativ în ştiinţa

românească. În perioada interbelică s-au afirmat puternic şcolile româneşti de matematică, medicină,

istorie, geografie, sociologie, filosofie, au trăit şi creat mari personalităţi care au Îmbogăţit tezaurul

ştiinţei şi culturii universale.

În această perioadă au lucrat creatorii şcolii matematice româneşti: Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu

şi Dimitrie Pompei, care au avut contribuţii remarcabile în dezvoltarea acestei ştiinţe pe plan mondial.

Gheorghe Ţiţeica este fondatorul geometriei diferenţiale centroafine. Traian Lalescu este unul din

fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale, recunoscut ca atare În planul ştiinţei matematice universale, iar

Dimitrie Pompei a adus contribuţii fundamentale la teoria funcţiilor şi a calcului funcţional; a definit

funcţii, care îi poartă numele, precum şi noţiunile de derivată areolară şi distanţă între două mulţimi

închise. Şcoala de matematică românească şi-a câştigat un autentic prestigiu internaţional, a contribuit

efectiv la dezvoltarea acestei ştiinţe fundamentale.

Medicina românească a fost ilustrată de savanţi prestigioşi precum Victor Babeş creatorul şcolii

româneşti de morfopatologie şi microbiologie, şi Ioan Cantacuzino fondatorul şcolii naţionale de

imunologie şi patologie experimentală. Gh. Marinescu Întemeietorul şcolii româneşti de neurologie - a

aplicat, printre primii din lume, metode histologice şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei,

epilepsiei, nevrozelor. Constantin 1. Parhon - creatorul şcolii româneşti de endocrinologie şi unul din

fondatorii ei pe plan mondial - este autorul primului tratat de endocrinologie din lume; a izolat şi

descris sindroame noi (unul dintre acestea purtându-i numele), a cercetat bătrâneţea şi tratamentul ei,

fiind unul dintre întemeietorul geriatriei - o nouă ramură a ştiinţelor medicale.

17

Medicii români au adus contribuţii importante în domeniile chirurghiei (Nicolae Hortolomei, Dimitrie

Gerota), sistemului neurovegetativ (Daniel Danielopolu), anatomiei (Francisc Reiner). La ameliorarea

stării de sănătate a poporului român a contribuit Institutul de Seruri şi Vaccinuri Înfiinţat În 1921 de

dr. Ioan Cantacuzino. Un succes important a fost obţinut prin eradicarea uneia dintre cele mai teribile

boli malaria - prin eforturile medicilor români în frunte cu Mihai Ciucă; după acest succes, savantul

român a contribuit la combaterea malariei în mai multe ţări ele lumii, în calitate de expert al Societăţii

Naţiunilor.

Doi medici români - Nicolae Paulescu şi Ştefan Odobleja - au fost pe nedrept privaţi de obţinerea

Premiului Nobel. Nicolae Paulescu a făcut cercetări sistematice asupra diabetului, reuşind să

descopere medicamentul pe care l-a numit pancreină; rezultatul experienţelor sale a fost publicat în

august 1921 Într-o revistă internaţională de specialitate din Belgia, cu opt luni înainte de canadienii Fr.

G. Banting şi Ch. H. Best, care au anunţat descoperirea insulinei (echivalentul pancreinei). În 1923,

savanţii canadieni au obţinut Premiul Nobel, nesocotindu-se prioritatea savantului român. La rândul

său, Ştefan Odobleja este autorul primei variante elaborate a concepţiei cibernetice generalizate expusă

pe larg în cartea sa Psihologia consonantistă, tipărită în 1938 în limba franceză. Pentru o descoperire

similară, matematicianul american Norbert Wiener, care în 1948 a publicat lucrarea Cibernetica, deci

cu 10 ani mai târziu, a primit Premiul Nobel.

Cercetătorii români au adus contribuţii remarcabile În ştiinţele tehnice, multe dintre descoperirile lor

având largi aplicaţii practice. Aurel Persu a construit primul automobil aerodinamic fără diferenţial din

lume. Traian Vuia a realizat generatorul cu aburi cu ardere internă în cameră închisă, care îi poartă

numele. Lazăr Edeleanu a inventat mai multe procedee de prelucrare a petrolului, dintre care unul îi

poartă numele. Ştefan Procopiu a adus contribuţii notabile în domeniul electromagnetismului, opticii,

geomagnetismului şi termodinamicii; În 1921 a descoperit depolarizarea longitudinală a soluţiilor

coloidale şi a suspensiilor cristaline (fenomenul Procopiu), iar în 1929 discontinuitatea magnetizării

unui fir feromagnetic străbătut de un curent electric alternativ (efectul Procopiu). Henri Coandă a adus

contribuţii fundamentale în domeniul aerodinamicii experimentale şi a construcţiei de avioane; În

1934 a brevetat procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid printr-un alt fluid (efectul

Coandă); în 1918 a construit primele elemente de case prefabricate; a preconizat o instalaţie solară

pentru desalinizarea apei marine. Traian Vuia a construit În 1918 şi 1921 două tipuri de elicoptere

prevăzute cu mai multe rotoare de propulsie şi sustentaţie, cârmă de direcţie şi stabilizator orizontal;

Elie Carafoli a fondat şcoala românească de aerodinamică, a efectuat cercetări minuţioase asupra

aripilor de avion, a adus contribuţii importante la proiectarea şi construirea avioanelor româneşti la

LA.R. Braşov, unde a îndeplinit multă vreme funcţia de director tehnic. Învăţătorul sas, Herman

Oberth, a fundamentat construcţia, funcţionarea şi utilizarea motoarelor rachetă în astronautică şi În

18

tehnica militară, fiind considerat fondatorul astronauticii pe plan mondial. În 1925, Radu Stoika a

construit primul hidroavion românesc, iar în 1932-1934, Gogu Constantinescu - fondatorul ştiinţei

sonicităţii - a aplicat convertizorul de cupru (cutia de viteze automată) la locomotivele şi

automotoarele construite la Uzinele Malaxa din Bucureşti, care erau printre cele mai moderne din

lume.

Gheorghe Cartianu a pus bazele şcolii româneşti de radiotehnică şi radiocomunicaţii În 1926 au fost

realizate primele emisiuni radio sub conducerea profesorului Dragomir Hurmuzescu, cel care avea să

devină preşedintele Societăţii de Radiodifuziune; la 1 noiembrie 1928 şi-a început activitatea sub

conducerea sa postul de Radio România. Constantin Budeanu a descoperit fenomenul energiei

deformate, iar Augustin Maior este inventatorul telefoniei multiple.

În geografie s-a impus Simion Mehedinţi - întemeietorul şcolii româneşti de geografie - care, în

lucrarea sa Terra (2 volume, 1930) a fundamentat o concepţie proprie, cu larg ecou internaţional,

potrivit căreia pământul se prezintă ca un ansamblu unitar de învelişuri planetare. Vintilă Mihăilescu a

elaborat prima sinteză asupra geografiei fizice a României (1936).

Şcoala de biologie a fost ilustrată de Ion Borcea (care a pus bazele şcolii româneşti de hidrobiologie),

Emil Racoviţă - creatorul primului institut de biospeologie din lume (1920, la Cluj), participant la

explorarea Antarcticii, Dimitrie Voinov - întemeietorul şcolii româneşti de citologie.

Perioada interbelică s-a caracterizat printr-o adevărată efervescenţă a gândirii social-politice, care a

evidenţiat vocaţia românilor spre sinteza actului de cultură. Operele publicate de Lucian Blaga se

constituie în veritabile contribuţii privind filosofia existenţei sau ontologia misterului, filosofia

cunoaşterii, a culturii, a artei, filosofia mitului şi filosofia religiei. Constantin Rădulescu-Motru este

fondatorul unei concepţii proprii - "personalismul energetic"- conform căreia menirea filosofiei este ca

o dată cu integrarea persoanei umane în natură, potrivit cuceriri lor ştiinţei, să satisfacă şi nevoile

subiectivităţii, subliniind valoarea persoanei, a individualităţii omeneşti în univers. Mircea Eliade şi-a

început în perioada interbelică uriaşul travaliu care avea să-l impună ca un mare specialist în istoria

religiilor, orientalistică şi mitologie.

Şcoala românească de sociologie, Întemeiată de Dimitrie Gusti, s-a bucurat de un autentic prestigiu

internaţional. Gusti este fondatorul metodei "monografice", aplicată În special la studiul vieţii rurale,

prin cercetări repetate şi îndelungate pe teren, În echipe complexe, interdisciplinare. A avut rolul

decisiv în crearea Muzeului Satului, deschis în Bucureşti (1936); sub îndrumarea sa a apărut Între anii

1938-1943, monumentala lucrare Enciclopedia României (4 volume).

Istoriografia românească a fost dominată de uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga, recunoscut ca unul

dintre titanii culturii universale. Opera sa numără circa 16 000 de titluri, cu o tematică extrem de

variată: sinteze şi monografii, colecţii de izvoare, probleme de istorie politică, economică, militară,

19

literară, culturală etc. Autorul Istoriei României în 10 volume (1936- I 939) şi a unei sinteze în limba

germană Geschichte des rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 volume, 1905, a

integrat istoria românilor în istoria universală, publicând La place des Roumains dans I 'histoire

universelle, 3 volume, 1935-1936, a adus contribuţii majore la studierea istoriei universale Geschichte

des Osmanischen Reiches, 5 volume, 1908-1913, Etudes Byzantines, 2 volume, 1939-1940.

Vasile Pârvan a întemeiat şcoala românească de arheologie, lucrările sale, - Getica (1926), Dacia

(1937) şi Începuturile vieţii romane la gurile Dunării (1923) - aducând contribuţii fundamentale

pentru cunoaşterea istoriei vechi a României, precum şi a zonei pontice în general. Gheorghe Brătianu

a cercetat numeroase aspecte privind istoria României - îndeosebi continuitatea românilor în vechea

vatră dacică, întemeierea statelor româneşti, precum şi universale - istoria Bizanţului, a Mării Negre

etc.

Literatura română a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu reală

vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga. Unul

dintre promotorii avangardismului pe plan european a fost poetul român Tristan Tzara, iniţiatorul

mişcării dadaiste.

Dintre realizările de marcă se cuvin a fi reliefate cele datorate lui Constantin Brâncuşi unul dintre cei

mai prestigioşi sculptori ai tuturor timpurilor. Ansamblul de la Târgu Jiu (Masa tăcerii, Poarta

sărutului, Coloana infinitului) realizat În anii 1935- 1 938, este o operă artistică de excepţie, şi un

omagiu adus poporului român, luptei şi jertfelor sale pentru făurirea statului naţional unitar.

Prin George Enescu, muzica românească a intrat cu adevărat În universalitate. Lucrările sale, în primul

rând simfoniile, exprimă sufletul şi aspiraţiile poporului român, peisajul şi frumuseţile patriei, pe care

le-a făcut cunoscute pe toate meridianele. Opera sa "Oedip", prezentată în premieră mondială la Paris

În 1936, a deschis noi căi în dezvoltarea teatrului liric universal. Arta dirijorală a fost ilustrată de lonel

Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, care s-au aflat la pupitrul celor mai prestigioase orchestre

din lume.

În teatru s-au impus actori de talent ca: C. Nottara, Tony Bulandra, Constantin Tănase (fondatorul

teatrului românesc de revistă); pe scenele pariziene au jucat cu mult succes, actriţele românce Maria

Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea.

Cele două decenii de după Marea Unire reprezintă la scara istoriei o perioadă foarte scurtă, dar sub

raportul realizărilor ea a fost foarte bogată şi densă, atât pe "orizontală" _ prin creşterea gradului de

cultură a poporului, cât şi pe "verticală" - prin realizări de vârf intrate în patrimoniul spiritual al

umanităţii.

20

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Problemele organizării lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Conferinţei de Pace de la

Paris (1919-1920). Prezentă la această Conferinţă, România a acţionat pentru obţinerea confirmării pe plan

internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 de poporul român privind făurirea statului naţional

unitar român. Conferinţa de la Paris era chemată să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial

şi politic al statului român, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin

respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său naţional.

În practică însă lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate şi dificile, în parte datorită păcii pe care România

a fost obligată să o semneze cu Centralii în mai 1918. Deşi potrivit tratatului din 4/17 august 1916, România

trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul

statelor cu "interese limitate", putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie

aparţinând "Consiliului celor patru" (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA). În Comisia teritorială, inclusiv în

Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi.

După ample discuţii, începute în Comisia teritorială la 11 februarie 1919, Consiliul Suprem a stabilit, la 11 iunie

1919, graniţa dintre România şi Ungaria, iar la 13 iunie 1919 cea dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-

Sloven, prin care se recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.

Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngăduit delegaţiei române să-şi exprime punctul

de vedere, deşi armata română purtase lupte grele cu cea germană în anii 1916-1917, împotriva căreia repurtase

strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, iar România avusese de suportat jaful ocupanţilor germani

şi uriaşe pierderi materiale. Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de

pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără să-l fi putut studia şi formula observaţii.

Deoarece "Consiliul celor patru" intenţiona să procedeze într-o manieră similară şi în privinţa celorlalte tratate,

în mai 1919, Ion I.C.. Brătianu, şeful delegaţiei române, a luat iniţiativa elaborării unei note verbale colective

adresate lui Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei de pace, de către delegaţiile română, polonă, sârbă,

cehoslovacă şi greacă, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea

analiza. Dar Consiliul a acceptat să prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu

Austria, urmând ca a doua zi să remită delegaţiei austriece textul complet al acestuia. În urma unui nou protest,

adresat de Ion I.C.Brătianu în numele delegaţii lor menţionate, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a remiterii

proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor

Puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale,

Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile pe care le vor crede necesare pentru a ocroti drepturile

şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda

21

timp de 5 ani, liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii Puterilor Aliate şi

Asociate, fără nici un fel de vamă.

În cuvântul rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, şi într-un memoriu adresat

Consiliului, Ion I.C. Brătianu afirma că România este hotărâtă a asigura dreptul minorităţilor, dar că ea nu poate

să primească un regim special, la care nu erau con strânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că

România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în

conformitate cu legislaţia sa internă.

Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I.C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Confeinţa

păcii. La 10 septembrie Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punând

România în faţa faptului împlinit. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără discuţii şi fără

rezerve tratatul, Ion I.C.. Brătianu şi-a dat demisia din fruntea guvernului României. După noi presiuni

diplomatice - care au mers până la ameninţarea cu excluderea delegaţiei române de la Conferinţa păcii - la 10

decembrie 1919 guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul

consfinţea autodeterminarea popoarelor, dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu

România. În acelaşi timp, el oferea o bază legală pentru amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale statelor

succesorale, inclusiv ale României. La 18 decembrie 1919 Marile Puteri au trasat frontiera dintre România şi

Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

În ziua de 10 decembrie 1919 România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, care stabilea

că hotarul dintre cele două ţări era cel fixat în 1913.

Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară, precum şi unele

cercuri politice şi financiare din Marea Britanie, Franţa, Italia şi din alte ţări se pronunţau împotriva destrămării

Ungariei "milenare". Pe de altă parte, delegaţia română, susţinută de numeroşi lideri politici, a demonstrat pe

bază de date concrete, faptul că Transilvania este un străvechi teritoriul românesc, că populaţia acestuia şi-a

exprimat în cadrul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din I decembrie 1918 hotărârea de a se uni cu România.

Deoarece "Consiliul celor patru" intenţiona să procedeze într-o manieră similară şi în privinţa celorlalte tratate,

în mai 1919, Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei române, a luat iniţiativa elaborării unei note verbale colective

adresate lui Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei de pace, de către delegaţiile română, polonă, sârbă,

cehoslovacă şi greacă, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea

analiza. Dar Consiliul a acceptat să prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu

Austria, urmând ca a doua zi să remită delegaţiei austriece textul complet al acestuia. În urma unui nou protest,

adresat de Ion I.C. Brătianu în numele delegaţii lor menţionate, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a remiterii

proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor

Puteri în treburi ele interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale,

Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile pe care le vor crede necesare pentru a ocroti drepturile

22

şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda

timp de 5 ani, liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii Puterilor Aliate şi

Asociate, fără nici un fel de vamă.

În cuvântul rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, şi într-un memoriu adresat

Consiliului, Ion I.C. Brătianu afirma că România este hotărâtă a asigura dreptul minorităţilor, dar că ea nu poate

să primească un regim special, la care nu erau con strânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că

România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în

conformitate cu legislaţia sa internă.

Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I.C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Confeinţa

păcii. La 10 septembrie Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punând

România în faţa faptului împlinit. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără discuţii şi fără

rezerve tratatul, Ion I.C.. Brătianu şi-a dat demisia din fruntea guvernului României. După noi presiuni

diplomatice - care au mers până la ameninţarea cu excluderea delegaţiei române de la Conferinţa păcii - la 10

decembrie 1919 guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul

consfinţea autodeterminarea popoarelor, dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu

România. În acelaşi timp, el oferea o bază legală pentru amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale statelor

succesorale, inclusiv ale României. La 18 decembrie 1919 Marile Puteri au trasat frontiera dintre România şi

Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

În ziua de 10 decembrie 1919 România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, care stabilea

că hotarul dintre cele două ţări era cel fixat în 1913.

Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară, precum şi unele

cercuri politice şi financiare din Marea Britanie, Franţa, Italia şi din alte ţări se pronunţau împotriva destrămării

Ungariei "milenare". Pe de altă parte, delegaţia română, susţinută de numeroşi lideri politici, a demonstrat pe

bază de date concrete, faptul că Transilvania este un străvechi teritoriul românesc, că populaţia acestuia şi-a

exprimat în cadrul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din I decembrie 1918 hotărârea de a se uni cu România.

Guvernul comunist de la Budapesta - acţionând de comun acord cu cel bolşevic de la Moscova şi cu

acela de la Kiev - a refuzat să-şi retragă trupele din Transilvania şi a atacat armata română, aflată În

Munţii Apuseni. În urma unor lupte grele (16-18 aprilie) atacul a fost respins, iar la 20 iulie armata

română a trecut la o contraofensivă, ocupând Budapesta la 2 august. După restabilirea ordinei, trupele

române s-au retras în limitele teritoriului naţional.

Între timp a fost semnat la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, prin care se

recunoaşte unirea Transilvaniei cu România. Cu acelaşi prilej a fost iscălit un tratat care - ca şi În cazul

tratatului cu Austria - conţinea prevederi speciale privind "liberul tranzit" şi minorităţile.

23

La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă,

au semnat tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Trebuie spus că şi

acest Tratat devenea fapt împlinit numai după ce parlamentele statelor semnatare îI ratificau. Ceea ce

nu s-a întâmplat niciodată.

Deşi, în ansamblul lor, tratatele de pace încheiate au purtat amprenta Marilor Puteri învingătoare,

acestea au luat În consideraţie situaţia de fapt a prăbuşirii imperiului habsburgic şi a celui ţarist, pe

ruinele cărora au apărut state noi, iar altele, între care şi România, şi-au Întregit unitate teritorială.

Marile Puteri şi-au asigurat posibilitatea de a interveni în treburile politice şi în viaţa economică a

României, impunând clauze care au marcat evoluţia economică a ţării în perioada interbelică: România

a trebuit să preia 500 milioane coroane aur din datoria fostei monarhii habsburgice, să plătească un

miliard de coroane aur reprezentând contravaloarea bunurilor statului austriac şi maghiar rămase pe

teritoriile Bucovinei şi Transilvaniei, să achite suma de 230 milioane franci drept "cotă de eliberare".

În mod firesc, România avea dreptul de despăgubire din partea statelor inamice care i-au jefuit

teritoriul în timpul ocupaţiei din 1916-1918. Deşi pierderile României se cifrau la 72 miliarde lei aur,

Comisia reparaţiilor i-a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa, din iulie 1920, a

hotărât ca România să primească 1,] % din reparaţiile germane şi 10,55% din reparaţiile Orientale

(exigibile de la Austria, Ungaria şi Bulgaria). Acordurile ulterioare - "planul Dawes", "planul Young",

conferinţa de la Haga - au făcut ca România să nu primească din partea fostelor state inamice suma

integrală a despăgubiri lor ce i se cuveneau.

După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor a fost

orientată, În întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele,

apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând

menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele. Această

orientare politică corespundea intereselor fundamentale ale poporului român.

În ansamblul raporturilor internaţionale de la sfârşitul primului război mondial un loc important l-au

ocupat problemele navigaţiei pe Dunăre şi prin strâmtorile Mării Negre. Statutul definitiv al Dunării,

semnat la Paris În ziua de 23 iulie 1921, prevedea că navigaţia pe acest fluviu era liberă şi deschisă

tuturor pavilioanelor, În condiţii de perfectă egalitate. Din organele create cu acest prilej, făceau parte,

pe lângă statele riverane, şi Marea Britanie, Franţa şi Italia, care şi-au asigurat un rol preponderent în

controlul navigaţiei pe fluviu.

Convenţia de la Laussane (24 iulie 1923) privind regimul strâmtorilor Mării Negre - Bosfor şi

Dardanele - stipula demilitarizarea acestora şi libera navigaţie pentru toate vasele comerciale ale

tuturor statelor, atât pe timp de pace cât şi În timp de război; totodată, se prevedea că statele neriverane

24

Mării Negre nu puteau să intre prin strâmtori cu mai multe nave de război decât cuprindea flota celui

mai puternic stat riveran. În Comisia internaţională a strâmtorilor a fost aleasă şi România.

În iulie 1919 s-a creat Societatea Naţiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca membru

fondator. Această organizaţie internaţională avea menirea de a acţiona pentru evitarea unei noi

conflagraţii mondiale şi apărarea păcii. Pactul Societăţii Naţiunilor, care prevedea angajamentul

statelor membre de a respecta şi menţine integritatea teritorială şi independenţa politică a celorlalte

state, oferea României o garanţie cuprinzătoare pentru apărarea statu-quo-ului său teritorial şi politic.

Diplomaţia românească a acţionat În sensul creşterii rolului acestei organizaţii În viaţa internaţională,

militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forţelor revizioniste. În

iunie 1932, Comitetul pentru dezarmare morală a adoptat punctul de vedere românesc, cuprins în

"Memorandumul Pella", privind adaptarea legislaţiilor naţionale la cerinţele fundamentale ale vieţii

internaţionale.

Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost

aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, doi ani

consecutiv, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a acestui mare for

internaţional.

Acţionând în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor, România a iniţiat sau a contribuit la realizarea unor

alianţe bi şi multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnată Convenţia de alianţă dintre România

şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc În cazul unui atac neprovocat la

graniţa de Răsărit; tratatul a fost reînnoit la 26 martie 1926, când a căpătat şi un conţinut mai larg,

prevăzând ajutorul mutual în cazul oricărei agresiuni externe.

Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti din perioada imediat următoare primului război

mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă

Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc "de la Marea Baltică la Marea

Egee", care să se opună oricăror acţiuni revizioniste. Dar contradicţiile dintre Polonia şi Cehoslovacia,

precum şi dintre Iugoslavia şi Grecia, dar şi războiul greco-turc, au făcut ca planul său să nu reuşească.

În faţa acestei situaţii, ministrul de externe român s-a aliat lui Eduard Beneş, contribuind la realizarea

unui sistem de alianţe Între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica

Înţelegere.

Creată În intervalul 1920 - 1922, Mica Înţelegere îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate

ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a statu-quo-ului teritorial consfinţit

prin tratatele de pace de la Trianon şi Neuilly. Mica Înţelegere a fost prima alianţă cu caracter regional

constituită În Europa după Primul Război Mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi

urmărea să creeze un climat de pace şi securitate În centrul şi sud-estul Europei.

25

O coordonată fundamentală a politicii externe a României a constituit-o continuarea orientării

tradiţionale spre Franţa şi Marea Britanie. La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de alianţă dintre

România şi Franţa, potrivit căruia, În cazul unui atac neprovocat, cele două ţări se vor consulta

asupra măsurilor ce trebuiau luate În scopul "salvgardării intereselor legitime naţionale şi a

menţinerii ordinii stabilite prin tratatele de pace". În aceste condiţii, este evident că tratatul franco-

român nu a avut pentru România decât o valoare morală.

În cadrul aceleiaşi politici, de apărare a păcii şi statu-quo-ului teritorial, se înscrie tratatul din 17

septembrie 1926, dintre Italia şi România prin care aceste state se angajau să se ajute reciproc în

cazul unui atac neprovocat din partea unei terţe părţi. Dar semnarea de către Italia a tratatului de

alianţă cu Ungaria din 5 aprilie 1927, în care se punea deschis problema revizuirii graniţelor,

precum şi sprijinirea revizionismului horthyst de către Mussolinii au făcut ca tratatul româno-

italian să-şi piardă eficienţa şi apoi, în 1934, chiar valabilitatea.

România a militat pentru statornicirea unor relaţii de bună vecinătate cu toate statele. Raporturile

cu Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, concretizate şi în tratatele menţionate, au cunoscut o largă

dezvoltare. Relaţiile cu Bulgaria s-au reluat imediat după încheierea tratatului de pace, fiind

impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski în România (ianuarie 1921). în

octombrie 1920 au fost reluate relaţiile diplomatice şi consulare cu Ungaria, dar politica

revizionistă promovată de guvernul de la Budapesta, intensa propagandă ostilă României

desfăşurată de revizioniştii maghiari pe plan internaţional au făcut ca relaţiile dintre cele două ţări

să se dezvolte lent şi într-o atmosferă de suspiciune.

În ceea ce priveşte raporturile româno-sovietice, acestea fuseseră rupte în ianuarie 1918 din

iniţiativa conducerii bolşevice de la Moscova, care decisese, între altele, arestarea personalului

diplomatic român aflat la Petrograd şi declararea stării de război.

În nota trimisă cu acel prilej guvernului român, Consiliul Comisarilor Poporului al Rusiei făcea

cunoscut că a hotărât să declare "sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României

păstrat la Moscova; puterea sovietică îşi ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit şi se obligă

să-l restituie în mâinile poporului român".

Este de remarcat faptul că România - în pofida presiunilor făcute de Franţa şi Marea Britanie - nu

s-a alăturat intervenţiei militare împotriva statului sovietic. în 1920-1924 s-au iniţiat unele contacte

vizând normalizarea relaţiilor Între România şi Rusia (Uniunea) Sovietică. Astfel, la începutul

anului 1920 Între primul ministru român Alexandru Vaida-Voevod şi comisarul poporului pentru

afaceri externe, Gheorghi V. Cicerin, a avut loc un schimb de radiograme, convenindu-se asupra

iniţierii unor tratative directe între cele două ţări, care însă n-au mai avut loc. Tatonări similare s-au

înregistrat şi În 1921, fără a se ajunge la rezultate concrete. în martie 1924 s-a ajuns la organizarea

26

unei conferinţe româno-sovietice la Viena, capitala Austriei, care a eşuat însă datorită faptului că

Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască actul unirii Basarabiei cu România.

Un moment important în viaţa internaţională l-a reprezentat Pactul de la Paris (sau Pactul Briand-

Kellog) din 27 august 1928, primul tratat internaţional care a interzis recurgerea la război pentru

rezolvarea diferendelor internaţionale; statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre

ele exclusiv prin mijloace paşnice. Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat

protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia,

Estonia şi Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare în raporturile reciproce.

Instaurarea hitlerismului la putere În Germania, în ianuarie 1933, a însemnat oficializarea politicii

de revanşă teritorială şi de revizuire a tratatelor de pace de la Versailles de către una din Marile

Puteri europene. Celelalte state revizioniste - în primul rând Ungaria - erau încurajate în acţiunea

lor vizând sfărâmarea sistemului de la Versailles.

În noile condiţii, România a militat pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa,

creşterea rolului Societăţii Naţiunilor, întărirea alianţelor existente şi crearea altora noi. Exponentul

cel mai autorizat al acestei orientări politice a fost Nicolae Titulescu, care a deţinut funcţia de

ministru de externe al României în anii 1932-1936.

În februarie 1933 a fost semnat, la Geneva, Pactul de reorganizare a Micii Înţelegeri de către

miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, respectiv Nicolae Titulescu, Eduard

Beneş şi Bogoliub Jevtic, potrivit căruia se crea un Consiliu Permanent, asistat de un consiliu

economic, fapt care a întărit această alianţă cu caracter antirevizionist.

După ample negocieri s-a constituit Înţelegerea Balcanică, prin Pactul semnat la Atena, în ziua de 9

februarie 1934, de reprezentanţii Greciei, României, Iugoslaviei şi Turciei. Înţelegerea - deschisă

adeziunii oricărui stat balcanic dornic de colaborare pe baza respectării principiilor Societăţii

Naţiunilor, a prevederilor tratatelor de pace - a militat şi pentru consolidarea securităţii, prin

eliminarea posibilelor prilejuri de dezacord între statele din zonă, pentru garantarea reciprocă a

frontierelor balcanice.

La 3 iulie 1933, România a semnat la Londra, convenţia de definire a agresiunii şi a teritoriului, la

elaborarea căreia a contribuit Nicolae Titulescu. Acest document consolida, din punct de vedere

juridic internaţional, situaţia României, întrucât prevedea că prin teritoriu se înţelege teritoriul

asupra căruia un stat îşi exercită În fapt autoritatea. Aceasta îl determina pe Nicolae Titulescu să

aprecieze că era o nouă confirmare a apartenenţei Basarabiei la România. În virtutea aceluiaşi

principiu - de consolidare a securităţii şi a statu-quo-ului teritorial şi a păcii generale - România a

aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

27

Negocierile dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov au dus la stabilirea relaţiilor diplomatice

între România şi URSS (9 iunie 1934). Cu acest prilej, cei doi miniştri de externe au avut un

schimb de scrisori care cuprindeau angajamente solemne vizând garanţia reciprocă a respectării

suveranităţii naţionale şi independenţei politice, neamestecul în treburile interne, angajamentul de a

permite existenţa şi activitatea pe teritoriul propriu a unor organizaţii ce-şi propuneau lupta armată

împotriva celuilalt stat. Militând pentru realizarea securităţii colective a statelor europene, N.

Titulescu a contribuit la real izarea pactelor de asistenţă mutuală între Franţa şi URSS,

Cehoslovacia şi URSS, ambele În 1935. Deoarece România avea tratate cu Franţa şi cu

Cehoslovacia, un pas important trebuia să fie pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS,

pentru încheierea căruia N. Titulescu primise mandat din partea guvernului român în anul 1935.

După negocieri Între N. Titulescu şi Maksim Litvinov s-a perfectat un protocol la 21 iulie 1936,

privind pactul de neagresiune Între România şi URSS. În document se preciza, de patru ori, că

graniţa de stat între cele două ţări era Nistrul, ceea ce l-a determinat pe N. Titulescu să afirme că

Uniunea Sovietică recunoştea actul din 1918 privind unirea Basarabiei cu România. Dar Litvinov

nu avea mandat din partea guvernului său şi a cerut amânarea semnării documentului. Aceste

tratative aveau loc pe fondul deteriorării tot mai accentuate a situaţiei internaţionale. Acţiunile

agresive ale statelor revizioniste şi politica conciliantă a guvernelor Franţei şi Marii Britanii au

avut consecinţe negative pentru pacea mondială. Atacul Italiei asupra Etiopiei în 1935, ocuparea

zonei Rhenane de către Germania În 1936 au dus la eşuarea politicii de securitate colectivă. În

acest context, în august 1936, Nicolae Titulescu a fost înlăturat din fruntea Ministerului român al

Afacerilor Străine. Profitând de această situaţie, Maksim Litvinov a afirmat că înlocuirea lui

Titulescu de la conducerea diplomaţiei române semnifică abandonarea politicii româneşti de

susţinere a securităţii pe continent şi, în aceste condiţii, semnarea pactului de asistenţă mutuală

sovieto-român nu mai era de actualitate. De fapt, pactul era şi imposibil, deoarece, Încă din 1924,

cu prilejul întemeierii RSSA Moldoveneşti, conducerea sovietică a precizat că graniţa de apus a

acesteia va fi fixată, la momentul oportun, pe râul Prut.

În 1938, pe cerul Europei s-au adunat nori grei, care prevesteau declanşarea unei noi conflagraţii

mondiale

28

SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE

După 1918, sistemul partidelor politice din România a cunoscut modificări esenţiale determinate,

în principal, de unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu patria mamă şi formarea statului

naţional unitar. Au mai contribuit la remodelarea scenei politice româneşti mutaţiile survenite în

mentalul colectiv, reformele înfăptuite, în primul rând cea electorală, evoluţia economiei naţionale

şi a structurilor socioprofesionale, influenţa unor factori externi, dar şi ambiţia unor oameni politici

de a accede spre vârfurile administrative ale ţării.

După Marea Unire şi-au continuat activitatea partidele înfiinţate înainte de primul război mondial,

alături de care s-au impus altele noi, provenind din provinciile unite în 1918 sau întemeiate în

contextul efervescenţei politice de la sfârşitul conflagraţiei mondiale şi din anii următori. Evoluţia

fiecărui partid a cunoscut o dinamică specifică.

Partidul Conservator era măcinat de o puternică criză încă de la începutul sec. XX, ca urmare a

accelerării procesului de modernizare şi dezvoltare a ţării. La sfârşitul primului război mondial

existau două partide conservatoare: Partidul Conservator şi Partidul Conservator Naţionalist.

Preşedintele Partidului Conservator era Alexandru Marghiloman, iar printre lideri se numărau:

Grigore Cantacuzino, Nicolae D. Ghica Comăneşti, Ion Mitilineu, gen. Constantin Hârjeu,

Constantin C. Arion, Andrei Scorteanu, Constantin Rădulescu-Motru. Organul central de presă al

partidului era ziarul "Steagul". La 1/14 decembrie 1918, Partidul Conservator şi-a luat numele de

Partidul Conservator-Progresist, anunţând şi un nou program, în speranţa că va izbuti să se menţină

la suprafaţa vieţii politice. Conform programului publicat în ziarul "Steagul" din 3/18 dec. 1918,

partidul preconiza: limitarea exproprierii la cele 2 milioane hectare prevăzute în Constituţie,

împărţirea pământului expropriabil în loturi mici de 5 ha şi mijlocii de 25-100 ha în scopul creării

unei ţărănimi"cuprinsă şi rezistentă", indivizibilitatea loturilor mai mici de 5 ha, introducerea

votului plural, pentru cetăţenii ce aveau cel puţin doi copii, întărirea rolului Senatului, pentru a

servi ca "moderator în caz de conflicte între Cameră şi puterea executivă". În program figurau şi

alte reforme democratice ca: asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit

progresiv pe venit ş.a. Deşi marca un pas înainte pe calea înţelegerii necesităţilor istorice,

comparativ cu perioada antebelică, programul era departe de a satisface dezideratele cele mai

arzătoare ale cetăţenilor. În plus, aceştia nu puteau uita activitatea anterioară a conservatorilor,

atitudinea liderilor partidului în timpul primului război mondial, când au rămas în teritoriul ocupat,

şi activitatea guvernului Alex. Marghiloman (martie - noiembrie 1918).

În alegerile parlamentare din 1922, Partidul Conservator-Progresist nu a obţinut nici măcar un

mandat, fiind practic eliminat de pe eşichierul politic. Reforma agrară i-a distrus baza economico-

29

socială, iar prin reforma electorală voturile celor câteva mii de moşieri au fost "înecate", în masa

voturilor provenite, în covârşitoarea majoritate, de la ţărănime. Formal, partidul a existat până la

moartea lui Alex. Marghiloman, în mai 1925, când cei câţiva partizani ce-i rămăseseră devotaţi

s-au înscris în Partidul Poporului.

Partidul Conservator-Democrat întemeiat în 1908 de Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui

Nicolae Filipescu, luându-şi numele de Partidul Conservator-Naţionalist (oct.1916). Printre fruntaşi

se numărau: Mihai Cantacuzino, C. Cantacuzino-Paşcanu, G. G. Mironescu, Dimitrie Greceanu,

Const. Xeni, Grigore Filipescu, Nicolae Titulescu. Avea ca organ central de presă ziarul

"Românimea". Acest partid reprezenta, în esenţă, interesele unor grupări ale burgheziei şi

intelectualităţii, precum şi ale acelei părţi a moşierimii care se orienta spre formele moderne,

capitaliste, de cultivare a pământului şi investirea profiturilor în întreprinderi industriale şi în bănci.

La 19 octombrie 1919 şi-a luat numele de Partidul Democrat, adoptând şi un nou program, în care

figurau: aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit,

înfăptuirea reformei agrare prin distribuirea pământului la ţărani cu "plata dreaptă a celor

expropriaţi", ziua de lucru de 8 ore, protecţia muncii femeilor şi copiilor, participarea muncitorilor

la beneficii, revizuirea statutului Băncii Naţionale pentru scoaterea ei de sub dominaţia Partidului

Naţional Liberal, realizarea unui sistem de alianţe între România, Cehoslovacia, Polonia,

Iugoslavia şi Grecia care să garanteze pacea în această zonă a Europei.

Dezinteresul lui Take Ionescu faţă de problemele interne, într-o perioadă de mare efervescenţă

politică, menţinerea organizării partidului pe cluburi, neglijarea corpului electoral au exercitat o

înrâurire negativă asupra Partidului Democrat.

În alegerile parlamentare din 1919 partidul nu a participat la vot, iar în cele din mai-iunie 1920 a

făcut cartel cu Partidul Poporului, obţinând 18 mandate. Pe baza unei înţelegeri prealabile, în iunie

1920, în guvernul Alexandru Averescu au intrat şi trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu

(Externe), Nicolae Titulescu (Finanţe) şi Dimitrie Greceanu (Justiţie). Aceştia au desfăşurat o

activitate pozitivă, de numele lui Take Ionescu fiind legată întemeierea Micii Înţelegeri, iar de cel

al lui Nicolae Titulescu reforma financiară din iulie 1921.

Dacă politica externă promovată de Take Ionescu a fost sprijinită de întregul partid, politica

financiară iniţiată de Nicolae Titulescu a provocat vii critici în rândul conservatorilor-dmocraţi. De

altfel, acesta se va detaşa tot mai mult de partid, sfârşind prin a nu mai participa la activitatea

acestuia.

Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă

manevrelor urzite în umbră de marele său rival Ion I.C. Brătianu. Urmând sugestia regelui, la 11

decembrie 1921 el a demisionat din guvern, silindu-l pe Al. Averescu să-şi depună mandatul peste

30

două zile. La 17 decembrie, Take Ionescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar nu

s-a menţinut decât până la 17 ianuarie 1922, când a primit vot de blam din partea parlamentului.

Astfel, se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României. Câteva luni mai târziu, în

iunie 1922, Take Ionescu înceta din viaţă, lăsând în urma lui un partid aflat în plin proces de

descompunere. În noiembrie 1922, Partidul Democrat a fuzionat cu Partidul Naţional, pe baza

programului acestuia.

În fond - aşa cum remarca Ştefan Zeletin - reforma agrară şi cea electorală "au şters din cartea

vieţii Partidul Conservator". În perioada imediat următoare primului război mondial sistemul

rotativei guvernamentale - care funcţionase timp de şase decenii - s-a prăbuşit. Vechea dispută între

liberali şi conservatori s-a soldat cu o categorică victorie a liberalilor care şi-au consolidat poziţia

de principală forţă politică în România.

Partidul Naţional Liberal era, în esenţă exponentul burgheziei industriale şi bancare, a cărei putere

economică s-a întărit considerabil după primul război mondial. EI stăpân ea, în fapt, Banca

Naţională a României şi alte instituţii financiare, avea puternice poziţii în majoritatea marilor

întreprinderi industriale. Preşedintele partidului era Ion I.C. Brătianu, iar dintre fruntaşi se

distingeau: Vintilă Brătianu (fratele său) Alex. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. Const.

Angelescu, Ion G. Duca, Ioan Th. Florescu. Organul central de presă al Partidului Naţional Liberal

era "Viitorul".

Având o puternică bază economică, dispunând de cadre temeinic pregătite, exercitând o influenţă

covârşitoare asupra regelui Ferdinand, reuşind să se adapteze cu uşurinţă realităţilor postbelice, să

fie promotorul unităţii statale şi al reformelor agrară şi electorală, neavând, până la sfârşitul anului

1926, un rival pe măsură, Partidul Naţional Liberal a dominat cu autoritate scena politică a

României În primul deceniu interbelic.

La 2 decembrie 1918 a lansat un manifest-program În care se pronunţa pentru aplicarea reformei

agrare şi a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea

Învăţământului; largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu,

contracte colective, ocrotirea muncii femeilor şi copiilor, asigurări sociale), Îmbunătăţirea situaţiei

funcţionarilor ş.a. Cetăţenii priveau Însă cu neîncredere spre acest partid, care traversa o acută criză

de popularitate, reflectată În alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deşi a beneficiat de

sprijinul aparatului de stat, n-a obţinut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaţilor şi

În cele din mai-iunie 1920, când a câştigat doar 16 mandate din 369.

Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră Partidul

Naţional Liberal, s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului şi spre Partidul

Ţărănesc.

31

Liderii Partidului Naţional Liberal au dovedit capacitatea de a se adapta împrejurărilor, revizuindu-

şi în bună parte ideologia şi programul, trecând la reorganizarea partidului În conformitate cu

cerinţele izvorâte din acordarea votului universal. Ion G. Duca, unul dintre teoreticienii partidului,

afirma că "liberalismul reprezintă singura idee de progres, care nu înseamnă salturi şi nici violenţe,

ci o mişcare organizată în cadrul proprietăţii individuale, realizată prin ordine, democraţie,

naţionalism şi armonie socială".

La 27 noiembrie 1921, Partidul Naţional Liberal a difuzat un nou program, în care se cerea:

adoptarea unei noi Constituţii, unificarea administrativă şi legislativă, refacerea şi dezvoltarea

economică a ţării, stabilizarea financiară, limitarea penetraţiei capitalului străin în economia

României şi aplicarea doctrinei "prin noi înşine", înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării

reformei agrare, dreptul ţăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc şi construcţii uşoare,

impozit progresiv pe venit, îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare (ziua de lucru de 8 ore,

contract colectiv, participarea la beneficii ş.a.), dezvoltarea învăţământului, lichidarea

analfabetismului, egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate.

În acelaşi timp, Partidul Naţional-Liberal se pronunţa pentru "Înfrăţirea socială", declarându-se

adversarul hotărât al mişcărilor revoluţionare şi făcând cunoscut că "va combate pe aceia care

urmăresc nimicirea organizaţiei sociale" existente.

Partidul Naţional-Liberal a depus stăruitoare eforturi pentru a-şi extinde organizaţia la scara

Întregii ţări. În acest scop, În ianuarie 1923 a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus

de Ion Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor. De asemenea,

a reuşit să atragă În rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania şi Banat, între care

Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma şi Avram 1mbroane.

La 24 noiembrie 1927, Ion I.e. Brătianu a Încetat din viaţă, lăsând în conducerea Partidului

Naţional-Liberal un imens gol. Şef al partidului a fost ales Vintilă Brătianu, care nu era înzestrat cu

calităţi politice deosebite. După numai un an, Partidul Naţional Liberal a trebuit să se retragă de la

putere.

Dintre partidele întemeiate înainte de război menţionăm Partidul Naţionalist Democrat, constituit

în aprilie 1910 de Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza. Acest partid reprezenta interesele unei părţi

a intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi

urbane. În programul partidului erau înscrise deziderate ca: exproprierea tuturor moşiilor mai mari

de 100 ha, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor, descentralizarea administrativă, impozit

progresiv pe venit, drepturi pentru muncitori similare celor din ţările occidentale.

Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae

Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. O coordonată esenţială a activităţii lui Nicolae Iorga şi a

32

partidului său a constituit-o condamnarea fermă a celor ce foloseau violenţa în viaţa politică; de

aici şi atitudinea sa ulterioară împotriva legionarilor şi în special a lui Corneliu Zelea Codreanu.

Partidul trăia în umbra personalităţii covâşitoare a lui Nicolae Iorga. Din Comitetul Executiv

făceau parte admiratori ai marelui savant - precum Dumitru Munteanu-Râmnic, Constantin

Cihodariu, Nicolae Buţureanu - oameni care nu-şi permiteau iniţiative proprii, aşteptând de fiecare

dată cuvântul magistrului. Organul central de presă al partidului era "Neamul românesc", editat de

Nicolae Iorga încă din 1906.

Desfăşurând simultan activităţi de o varietate greu de imaginat, N. Iorga n-a avut timpul material

necesar pentru a se ocupa îndeaproape de partidul pe care îl conducea. Pe de altă parte, ideile

politice ale savantului au cunoscut unele oscilaţii.

EI a avut o contribuţie importantă la închegarea Blocului parlamentar (noiembrie 1919) şi a

exercitat o mare influenţă asupra guvernului prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, în calitate de

lider al Blocului şi de preşedinte al Adunării Deputaţilor.

În acea perioadă, Partidul Naţionalist-Democrat era măcinat de grave contradicţii dintre N. Iorga şi

A. C. Cuza. În timp ce primul urmărea să menţină partidul pe o linie democratică-naţională, A. C.

Cuza căuta să-l angreneze pe panta antisemitismului. În aprilie 1920, Partidul Naţionalist-

Democrat s-a divizat, o grupare fiind condusă de N. Iorga şi cealaltă de A.C. Cuza. La 15 februarie

1923, gruparea lui A. C. Cuza şi-a luat numele de Partidul Naţionalist Democrat Creştin.

Din dorinţa de a contribui la constituirea unui bloc antiliberal, Partidul Naţionalist-Democrat

condus de Nicolae Iorga a fuzionat în mai 1924 cu gruparea lui C. Argetoianu desprinsă din

Partidul Poporului.

Noua organizaţie - care se numea Partidul Naţionalist al Poporului era prezidată de N. Iorga şi avea

la bază programul naţionalist-democrat. În martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului a fuzionat

cu Partidul Naţional, N. Iorga devenind copreşedinte al acestui partid, dar programul fiind cel al

Partidului Naţional. Divergenţele cu Iuliu Maniu în privinţa conducerii partidului, dar mai ales

proiectata fuziune cu Partidul Ţărănesc - în urma căreia naţionaliştii-democraţi erau neglijaţi - au

determinat pe N. Iorga să-şi reia libertatea de acţiune.

La 28 septembrie 1926, N. Iorga a reînfiinţat vechea sa organizaţie, sub numele de Partidul

Naţional. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică

corespunzătoare, astfel încât Partidul Naţional a rămas o organizaţie politică minoră (în alegerile

parlamentare din iunie 1927 a obţinut abia 1,0% din totalul voturilor pe ţară).

Mutaţiile survenite în structura societăţii, dezvoltarea curentelor democratice, divergenţele dintre

vechile partide, destrămarea organizaţiilor conservatoare, strădaniile vizând găsirea unor soluţii

adecvate realităţilor din România au creat premisele apariţiei unor noi partide politice.

33

Dintre organizaţiile politice constituite la sfârşitul primului război mondial se remarcă Liga

Poporului, al cărei act de naştere a fost semnat la 3-6 aprilie 1918. Această organizaţie cu o

structură socială eterogenă, îşi propunea să acţioneze pentru "intrarea În viaţa constituţională,

stabilirea răspunderi lor pentru abuzurile şi greşelile comise. În conducerea ţării", înfăptuirea

reformei agrare şi a celei electorale. Noua organizaţie s-a afirmat pe terenul nemulţumirilor

Împotriva Partidului Naţional-Liberal, considerat a fi vinovat de toate greutăţile prin care trecea

România şi mai ales de "pierderile inutile" din campania militară a anului 1916. Popularitatea

generalului Averescu, remarcabil comandant de oşti, de numele căruia era legată strălucita victorie

obţinută în vara anului 1917 la Mărăşti, a avut un rol determinant în impunerea Ligii Poporului în

viaţa politică a ţării.

În conducerea organizaţiei se aflau conservatori (între care Constantin Argetoianu, Constantin

Caroflid, Matei Cantacuzino), generali (Gh. Văleanu, Gh. Cantacuzino-Grănicerul), precum şi unii

intelectuali (Petre P. Negulescu, Grigore Trancu-Iaşi). Organul de presă al Ligii Poporului era

"Îndreptarea".

În esenţă, Liga Poporului reprezenta interesele unei părţi a burgheziei şi moşierimii, fiind urmată

de o bună parte a ţărănimii, care-şi punea mari speranţe În generalul Al. Averescu.

Dintr-un document programatic din decembrie 1918 aflăm că Liga Poporului cerea: "aşezarea

organizaţiei politice a României pe noi temelii democratice", împroprietărirea imediată a ţăranilor

pentru ca fiecare familie rurală să stăpânească cel puţin 5 ha teren arabil. Înscrierea în Constituţie a

dreptului statului de a expropria moşiile mai mari de 500 ha şi a oricărei parcele de pământ mai

mici de 3,5 ha; descentralizarea administrativă pe baza autonomiei locale; impozit progresiv pe

venit; crearea unui minister al muncii care să se ocupe de rezolvarea problemelor muncitoreşti ş.a.

La 17 aprilie 1920 organizaţia şi-a luat numele de Partidul Poporului.. În aceeaşi zi s-a realizat

fuziunea cu o grupare a Partidului Naţional Român (în frunte cu Octavian Goga, Octavian

Tăslăuanu, Ioan Suciu, Petru Groza), cu o fracţiune a Partidului Ţărănesc din Basarabia (condusă

de Sergiu Niţă) şi cu una bucovineană În frunte cu Dori Popovici. Astfel, Partidul Poporului era

prima formaţie politică ce îşi extindea organizaţia la scara întregii ţări.

Beneficiind de marea popularitate a generalului Averescu, Partidul Poporului a câştigat detaşat

alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, obţinând 199 mandate, din cele 369, în Adunarea

Deputaţilor.

Aflat la guvern (martie 1920 - decembrie 1921), Partidul Poporului şi-a onorat doar în parte

programul afişat în opoziţie. Cetăţenii, deziluzionaţi, şi-au retras în mare parte sprijinul acordat

acestui partid.

34

În 1922-1923, Partidul Poporului era măcinat de contradicţiile dintre AI. Averescu şi C.

Argetoianu. Apreciind că steaua generalului Averescu se Îndrepta spre apus, C. Argetoianu s-a

autoproclamat, la 15 dec. 1923 preşedinte al Partidului Poporului. Dar Partidul Poporului Însemna

Înainte de toate AI. Averescu, astfel că gruparea lui C. Argetoianu s-a grăbit să fuzioneze cu

Partidul Naţionalist-Democrat condus de N. Iorga (mai 1924).

Pentru a demonstra că partidul său "trăieşte" - cum singur a mărturisit -, Al. Averescu a organizat o

mare întrunire publică în ziua de 3 iunie la Arenele Romane (Bucureşti). Incitaţi de discursurile

rostite, cei 50 000 de cetăţeni şi-au exprimat hotărârea de a merge la Palatul regal pentru a cere

demisia guvernului liberal şi aducerea Partidului Poporului la putere. În aceste condiţii a avut loc o

întrevedere secretă între AI. Averescu şi Ion I.C.. Brătianu care s-a încheiat cu un acord:

preşedintele Partidului Naţional-Liberal va sprijini, "la momentul oportun", aducerea lui Averescu

la putere, iar şeful Partidului Poporului va promova la guvern o politică de "continuitate". Apoi AI.

Averescu s-a deplasat la Arenele Romane cerând mulţimii să se împrăştie în linişte, deoarece

scopul urmărit "a fost atins". Astfel, şi ultima ocazie de refacere a popularităţii partidului s-a năruit.

Fuziunea realizată în luna mai şi ratificată la 15 iunie 1925 cu resturile Partidului Conservator-

Progresist nu a dus la sporirea influenţei Partidului Poporului, ci a avut ca rezultat întărirea

poziţiilor grupării moşiereşti din conducerea acestuia. Preocupat să "nu supere" pe Ion I.C.

Brătianu, AI. Averescu a imprimat Partidului Poporului o linie de susţinere a politicii Partidului

Naţional-Liberal.

Respectându-şi promisiunea, Ion I.C. Brătianu a manevrat astfel încât la 30 martie 1926 AI.

Averescu a fost învestit de regele Ferdinand cu formarea noului cabinet. Averescu şi-a asigurat

colaborarea la guvern a unei grupări ardelene, în frunte cu Vasile Goldiş şi Ioan Lupaş, care a

părăsit Partidul Naţional.

Activitatea guvernului a fost puternic subminată de conflictul dintre principalul teoretician al

Partidului Poporului, Mihail Manoilescu, subsecretar de stat, şi "omul" liberalilor în guvern, Ioan

Lapedatu, ministru de finanţe, În legătură cu orientarea politicii economice a cabinetului.

Intervenind, AI. Averescu a cerut lui Ioan Lapedatu să se înscrie în Partidul Poporului pentru a se

supune disciplinei şi liniei politice a partidului, dar acesta a preferat să-şi dea demisia din guvern

(mart. 1927). Se părea că Partidul Poporului îşi recăpătase independenţa faţă de liberali. Acest fapt

a determinat, în martie 1927, gruparea V. Goldiş – I. Lupaş să se înscrie în Partidul Poporului, iar o

lună mai târziu, în aprilie, să adere la acest partid o altă grupare desprinsă din Partidul Naţional-

Ţărănesc, în frunte cu Grigore Filipescu. Dar, prin intervenţia lui Ion I. C. Brătianu, guvernul AI.

Averescu a fost demis la 4 iunie 1927, după care Partidul Poporului a intrat în derivă, nemaiputând

reveni pe primul plan al vieţii politice. În alegerile parlamentare din iulie 1927, acest partid n-a

35

întrunit nici măcar 2% din totalul voturilor. Astfel, din partid politic de guvernământ ajungea să nu

mai poată pătrunde în Adunarea Deputaţilor.

Dintre partidele nou înfiinţate, un rol important a dobândit Partidul Ţărănesc, constituit la 5/8

decembrie 1918 de un grup de învăţători, preoţi şi ţărani în frunte cu Ion Mihalache. Acest partid

era rodul maturizării mişcării ţărăniste, ale cărei începuturi datează din a doua jumătate a secolului

al XIX-lea.

Noul partid îşi propunea să acţioneze pentru: împărţirea tuturor moşiilor la ţărani, înfiinţarea de

izlazuri şi păduri comunale, introducerea impozitului progresiv pe venit legiferarea autonomiei

comunale, înlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii faţă de stat, răspândirea ştiinţei de carte la

sate.

Partidul Ţărănesc era urmat de o mare parte a ţărănimii, precum şi de un număr însemnat de

intelectuali. La Partidul Ţărănesc a aderat şi o grupare a marii burghezii, ostilă liberalilor. Ca

urmare a programului susţinut şi a activităţii politice desfăşurate, Partidul Ţărănesc a dobândit

rapid o mare popularitate. În alegerile parlamentare din noiembrie 1919 acest partid a câştigat 61

de mandate, situându-se pe locul al doilea în vechiul Regat şi pe locul al patrulea pe ţară, fapt ce i-a

permis să intre în guvernul Blocului parlamentar (decembrie 1919 - martie 1920), În cadrul căruia

a desfăşurat o activitate pozitivă.

În 1921-1922 a avut loc un proces de extindere a organizaţiei partidului, de consolidare politică şi

ideologică. În iulie 1921 s-a realizat fuziunea cu o grupare a Partidului Ţărănesc din Basarabia

având Înfrunte pe Pantelimon Halippa, în octombrie 1921 s-a constituit organizaţia Partidului

Ţărănesc din Transilvania, Maramureş şi Banat, iar în iunie 1922 s-a întemeiat organizaţia

regională a Partidului Ţărănesc din Bucovina. Astfel, partidul se extindea la scara întregii ţări.

În conducerea Partidului Ţărănesc s-au aflat Ion Mihalache (ales în 1925 preşedinte), Pantelimon

Halippa, Teofil Sauciuc-Săveanu, Ion Răducanu. Organul central de presă al Partidului Ţărănesc a

fost "Ţara nouă" până în 1921 şi apoi "Aurora". În noiembrie 1921 s-a adoptat Proiectul de

program al Partidului Ţărănesc, elaborat de Constantin Stere, principalul teoretician al partidului,

care cuprindea o sinteză a doctrinei ţărăniste.

Partidul Ţărănesc a desfăşurat o vie agitaţie politică în rândul ţărănimii şi o intensă activitate în

parlament, contribuind la sporirea stării de efervescenţă la sate, a participat prin amendamente la

îmbunătăţirea proiectului de lege agrară din 1921. În primii ani după adoptarea legii agrare,

Partidul Ţărănesc a susţinut necesitatea adâncirii acesteia prin noi exproprieri; treptat însă, el s-a

limitat la demascarea abuzurilor înfăptuite cu prilejul aplicării reformei agrare.

36

Pronunţându-se pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice înscrise în Constituţie,

Partidul Ţărănesc a condamnat reprimarea grevei generale din octombrie 1920 şi arestarea delegaţi

lor la Congresul 1 al Partidului Comunist din România.

Obţinând 40 de mandate În alegerile parlamentare din martie 1922, Partidul Ţărănesc se situa pe

locul al doilea pe ţară, fiind principalul partid de opoziţie faţă de guvernul liberal. EI a condamnat

cu hotărâre politica guvernului Ion I.C. Brătianu de sprijinire a marii burghezii industriale şi

financiare, precum şi încălcarea unor drepturi şi libertăţi democratice. Totodată, Partidul Ţărănesc

a luat atitudine împotriva L.A.N.C. şi a altor organizaţii care promovau o politică diversionistă,

antisemită.

Partidul Comunist din România a propus în 1923-1924 liderilor Partidului Ţărănesc realizarea unui

"front unic al partidelor muncitoreşti de la oraşe şi sate pentru răsturnarea guvernului marii

burghezii şi pentru constituirea unui guvern muncitoresc ţărănesc". Dar aceştia, cunoscând

opţiunile politice ale comuniştilor, au refuzat să se angajeze pe calea colaborării politice cu

comuniştii, preferând să caute aliaţi în altă parte.

În mod concret, ei şi-au îndreptat privirile spre Partidul Naţional Român. În urma tratativelor ce au

avut loc între reprezentanţii celor două partide s-a ajuns, în iunie 1924, la un acord de fuziune în

zece puncte. Deşi Partidul Ţărănesc făcuse importante concesii programatice, elementele

conservatoare din Partidul Naţional au cerut eliminarea lui Constantin Stere din conducerea noului

partid. Dincolo de pretextul invocat - atitudinea lui C. Stere în timpul războiului, când a colaborat

cu ocupanţii germani - se poate descifra faptul că acestea nu erau dispuse să accepte în conducerea

partidului un om animat de idei de stânga. Nefiind pregătit să facă şi sacrificii de persoane, Partidul

Ţărănesc a denunţat fuziunea.

Intransigenţa a durat până în martie 1926, când, văzându-se înlăturaţi de la o succesiune la care

aspiraseră cu îndreptăţit temei, fruntaşii Partidului Ţărănesc au hotărât să accepte propunerea de

fuziune făcută de Partidul Naţional. Acordul realizat în septembrie 1926 avea la bază cele zece

puncte din iunie 1924, la care se adăuga sacrificarea lui C. Stere, care nu mai figura în organele

permanente de conducere a noului partid. Fuziunea a fost ratificată la 10 octombrie 1926 când a

luat fiinţă Partidul Naţional- Ţărănesc.

În contextul vieţii politice din România de după 1918 s-au integrat şi partidele politice din

Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Partidul Ţărănesc din Basarabia, creat la 23 august 1918, avea ca organ de presă "Cuvânt

moldovenesc". Preşedintele acestui partid era Pantelimon Halippa. În programul său figurau:

împărţirea tuturor moşiilor la ţărani, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, votul universal pentru

bărbaţi şi femei, îmbunătăţirea situaţiei materiale a muncitorilor (ziua de lucru de 8 ore, asigurări

37

sociale etc.). În legătură cu tactica de urmat, în partid s-au manifestat păreri diferite privind partidul

din vechiul Regat cu care să fuzioneze. Rezultatul a fost că, în aprilie 1920 o grupare, în frunte cu

Sergiu Niţă, a fuzionat cu Liga Poporului, în iulie 1921, o alta - condusă de însuşi preşedintele P.

Halippa - a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, iar în ianuarie l923, ultima grupare, cea a lui Ion lnculeţ,

a intrat În Partidul Naţional-Liberal.

Partidul Democrat al Uniunii din Bucovina, întemeiat la 15 septembrie 1919, sub preşedinţia lui

Ion Nistor, a avut o evoluţie similară. Organul central de presă al acestui partid era "Glasul

Bucovinei". În aprilie 1920 gruparea lui Dori Popovici a intrat în Partidul Poporului; în iunie 1922

gruparea lui Vasile Bodnărescu a aderat la Partidul Ţărănesc, iar în ianuarie 1923 organizaţia

condusă de Ion Nistor a fuzionat cu Partidul Naţional-Liberal.

Partidul Naţional Român s-a aflat în fruntea luptei românilor din Transilvania pentru apărarea

fiinţei naţionale, pentru unirea cu patria-mamă, bucurându-se de o mare aderenţă în rândurile

tuturor categoriilor sociale. Partidul Naţional Român a condus efectiv acţiunile ce au culminat cu

marea adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu

România, act de importanţă fundamentală În istoria românilor.

Organul central de presă al Partidului Naţional se intitula "Patria". În fruntea partidului se aflau:

Iuliu Maniu (preşedinte), AI. Vaida- Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Mihai Popovici, Vasile Goldiş,

Ioan Lupaş, Octavian Goga.

Datorită compoziţiei sale eterogene, Partidul Naţional a avut programe elastice, care permiteau

interpretări diferite. Imediat după Unire, acest partid şi-a însuşit ca document programatic

Declaraţia de la Alba Iulia, iar în aprilie 1920 a adoptat un nou program, în care se preconiza:

deplina libertate a alegerilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor democratice, descentralizarea

administrativă, unificarea învăţământului pe întreg teritoriul României, o legislaţie a muncii

similară celei existente în ţările dezvoltate, Înfăptuirea reformei agrare, înfiinţarea de izlazuri şi

păduri comunale, dezvoltarea cooperaţiei etc. În domeniul economic se cerea "egalitatea de

tratament" pentru capitaliştii străini, ridicându-se împotriva politicii "prin noi înşine" promovate de

liberali.

În timpul Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918 - 4 aprilie 1920) - organism însărcinat cu

administrarea treburilor Transilvaniei până la întrunirea Adunării Constituante - s-au luat măsuri

pozitive pentru integrarea Transilvaniei în cadrul statului român, s-a iniţiat legiferarea reformei

agrare şi electorale.

În alegerile parlamentare din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut majoritatea absolută a

voturilor din Transilvania, trimiţându-şi în primul parlament al României unite un număr de 169

38

deputaţi. Pe această bază, Partidul Naţional a participat la activitatea guvernului Blocului

parlamentar prezidat de AI. Vaida- Voevod.

Problema locului şi rolului partidului, a existenţei sale a constituit obiectul unor serioase divergenţe

Încă din 1918-1919. Astfel, o grupare, în frunte cu O. Goga, aprecia că rolul istoric al Partidului

Naţional s-a încheiat la 1 decembrie 1918, şi cerea fuziunea cu un partid din vechiul Regat pentru a

se pune capăt astfel regionalismului şi a se realiza sudura politică între toate provinciile României.

Cu această justificare teoretică, în aprilie 1920 gruparea lui O. Goga s-a înscris în Partidul

Poporului prezidat de generalul AI. Averescu. Gruparea majoritară, în frunte cu Iuliu Maniu,

susţinea că Partidul Naţional trebuia să-şi menţină organizaţia existentă, urmând ca În perspectivă,

să fuzioneze cu alte partide, asigurându-se preponderenţa ardelenilor.

Conducerea Partidului Naţional a tratat problema fuziunii cu aproape toate partidele din vechiul

Regat. În noiembrie 1922 a fuzionat cu Partidul Conservator Democrat; în urma acestei fuziuni

sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la Bucureşti, iar În Comitetul Executiv au intrat mai

mulţi conservatori (Mihai Cantacuzino, Gh. Gh. Mironescu, Pavel Brătăşanu, Stelian Popescu,

Constantin Xeni). Încă din toamna anului 1921 Începuseră intense tratative între Ion I.C. Brătianu

şi Iuliu Maniu În vederea realizării unui acord de colaborare la guvern şi, în perspectivă, a fuziunii

Partidului Naţional Liberal cu Partidul Naţional. Tratativele au eşuat datorită neînţelegerilor

privind împărţirea posturilor administrative şi a locurilor în Adunarea Deputaţilor.

Partidul Naţional a reprezentat o importantă forţă de opoziţie în perioada guvernării liberale.

În această luptă exagerările nu au lipsit. Semnificativă este declaraţia cu prilejul adoptării

Constituţiei, prezentată În comun cu Partidul Ţărănesc: "Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc,

luând act de încercarea Adunării ieşită din lovitură de stat, furt şi fraudă, de a uzurpa drepturile

fundamentale ale naţiunii, singura chemată să-şi dea pactul fundamental, declară: consideră acest

act abuziv, ca o emanaţie a concepţiei absolute a puterii executive, fără consultarea voinţei

naţionale. Actualele Adunări, cu toate că întreaga opoziţie le-a contestat orice îndreptăţire de a da

ţării Constituţia şi Întreaga naţiune şi-a ridicat glasul de protest, excluzând samavolnic o mare parte

din deputaţii cu adevărat ai naţiunii, declarând starea de asediu şi suprimând libertăţile cetăţeneşti,

au discutat şi votat un pretins pact fundamental sub protecţia forţei brutale a mitralierelor şi

baionetelor. Farsa discuţiilor din incinta Camerei a dovedit că azi guvernul, împreună cu Adunările

numite de el, sunt complet izolate de conştiinţa vie şi cinstită a naţiunii. Pentru ca cinismul să nu

aibă nici o limită, guvernul actual, călcându-şi jurământul său, se pune numai sub scutul

baionetelor". Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc "ridicau din nou glasul lor de protest în faţa

ţării şi pătrunse de misiunea încredinţată lor de ţară, de a apăra cu toată hotărârea drepturile

39

naţiunii, consideră această Constituţie fără putere de a lega voinţa cetăţenilor, fără putere de lege şi

de drept nulă! Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va putea trăi decât prin baionete".

După îndelungate tratative, în iunie 1924, s-a ajuns la un acord de fuziune cu Partidul Ţărănesc,

care n-a fost dus până la capăt, deoarece au existat elemente care s-au opus prezenţei lui Constantin

Stere în conducerea noului partid.

În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a lansat un apel de fuziune către toate partidele din opoziţie pentru

realizarea unei organizaţii capabile să se opună cu succes guvernului liberal. La acest apel a

răspuns pozitiv numai Partidul Naţionalist al Poporului. Fuziunea celor două partide a fost

ratificată În ziua de 8 martie 1925, ea însemnând, în fond, intrarea adepţilor lui Iorga şi Argetoianu

În Partidul Naţional. Este de reţinut că N. Iorga a devenit preşedinte al Partidului Naţional, alături

de Iuliu Maniu.

Un an mai târziu, în martie 1926, Partidul Naţional a fost îndepărtat de la succesiunea guvernului,

deşi în acel moment avea cel mai mare număr de deputaţi dintre toate partidele de opoziţie. În faţa

acestei situaţii, Iuliu Maniu s-a îndreptat în mod ferm spre fuziunea cu Partidul Ţărănesc. Acest

fapt l-a nemulţumit pe N. Iorga, care a decis să-şi refacă propriul său partid. Pe de altă parte, Const.

Argetoianu a părăsit şi el Partidul Naţional, pentru a se înscrie, în 1927, în Partidul Naţional

Liberal.

Prin fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc a luat fiinţă Partidul Naţional-Ţărănesc, la

10 octombrie 1926.

Programul acestui partid cuprindea: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

responsabilitatea ministerială, reforma administrativă pe baza descentralizării şi a autonomiei

locale, scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici, dezvoltarea învăţământului, îndeosebi

a celui agricol, organizarea producţiei agricole, dezvoltarea cooperaţiei, acordarea de credite pentru

ţărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale ţării (cărbuni, gaz metan, căderi de

apă), sprijinirea "industriei ţărăneşti", stimularea comerţului, stabilizarea monetară, echilibrarea

bugetului, refacerea şi dezvoltarea transporturilor, recunoaşterea unor drepturi pentru muncitori,

între care şi acela de a se organiza în sindicate, îmbunătăţirea stării de sănătate a poporului; o

politică externă întemeiată pe "menţinerea şi executarea cinstită şi loială a tratatelor", stabilirea de

relaţii normale cu toate statele. Noul partid se întemeia pe principiul solidarităţii naţionale,

abandonând cu totul teza luptei de clasă susţinută de ţărănişti. Reţine atenţia faptul că Partidul

Naţional-Ţărănesc cerea revizuirea doar pe cale administrativă a reformei agrare, pentru Înlăturarea

abuzurilor ce s-au comis cu prilejul aplicării ei ţărăniştii renunţând la ideea unei noi exproprieri; pe

de altă parte, partidul se pronunţa pentru libera circulaţie a pământului "în scop de selecţionare

naturală a cultivatorilor serioşi". Partidul Naţional-Ţărănesc preconiza unele măsuri antiliberale (ca

40

reorganizarea Băncii Naţionale) şi o doctrină economică întemeiată pe principiul "porţilor

deschise". Noul partid îşi propunea să acorde o atenţie prioritară agriculturii, pornind de la

concepţia că România era şi trebuia să rămână o ţară agrară.

Partidul Naţional-Ţărănesc era urmat de largi categorii sociale: burghezi, ţărani, intelectuali,

muncitori, dornice să pună capăt dominaţiei politice a Partidului Naţional-Liberal şi să vadă

Înfăptuite promisiunile făcute de naţional-ţărănişti.

Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era Iuliu Maniu, iar vicepreşedinţi: Ion Mihalache, dr.

Nicolae Lupu, Al. Vaida- Voevod, Pavel Brătăşanu; funcţia de secretar general a fost ocupată de

Virgil Madgearu, iar cea de trezorier de Mihai Popovici. Organul central de presă al partidului era

ziarul "Dreptatea".

Crearea Partidului Naţional-Ţărănesc a marcat apariţia partidului capabil să înfrunte cu succes

dominaţia politică a Partidului Naţional Liberal.

Încă din primele luni de existenţă, Partidul Naţional-Ţărănesc a avut de făcut faţă unor puternice

frământări interne, generate de modul În care s-a Înfăptuit fuziunea Partidului Naţional cu Partidul

Ţărănesc, de tactica impusă partidului de conducerea sa, de modul în care Iuliu Maniu îşi exercita

funcţia de preşedinte.

În februarie 1927, o grupare în frunte cu dr. Nicolae Lupu a părăsit Partidul Naţional- Ţărănesc,

punând bazele Partidului Ţărănesc, care-şi propunea să reia firul vechiului partid, întrerupt prin

fuziunea cu Partidul Naţional.

Programul Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) prevedea: îndreptarea erorilor şi nedreptăţilor comise

cu prilejul aplicării reformelor agrare, extinderea cooperaţiei atât la sate cât şi la oraşe, acordarea

de credite ieftine pentru ţărani, legiferarea zilei de lucru de 8 ore, garantarea minimului de salariu,

ş.a. În conducerea acestui partid se aflau: dr. Nicolae Lupu (preşedinte), Dumitru P. Mazilu

(secretar general), Sebastian Radovici, Ion Buzdugan, Ion Borcea, Ion Pangal, Petre P. Suciu.

Organul central de presă al Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) era "Aurora".

Curând, după întemeierea sa, acest partid s-a orientat spre colaborarea cu Partidul Naţional-Liberal,

dr. Nicolae Lupu intrând chiar în guvernele liberale din iunie 1927 -noiembrie 1928.

În aprilie 1927, o altă grupare, de această dată formată din vechi conservatori, în frunte cu Grigore

Filipescu, a ieşit din Partidul Naţional-Ţărănesc pentru a trece în Partidul Poporului.

Aceste sciziuni n-au slăbit forţa Partidului Naţional-Ţărănesc, care a urmat o evoluţie ascendentă.

Curând, după întemeierea sa, Partidul Naţional-Ţărănesc a pornit o vastă campanie de răsturnare a

guvernului liberal, care se va încheia cu obţinerea puterii politice în noiembrie 1928.

41

După Marea Unire, minorităţile naţionale s-au bucurat de drepturi egale cu românii, fapt confirmat

de legile ţării, în primul rând de Constituţie. Ele au avut posibilitatea să-şi organizeze o viaţă

culturală şi politică proprie, să participe la activitatea parlamentară şi chiar la cea guvernamentală.

Desigur, nu au lipsit unele manifestări naţionaliste, şi dintr-o parte şi din cealaltă.

În perioada imediat următoare unirii Transilvaniei cu România, minoritatea maghiară a adoptat o

atitudine de "rezistenţă pasivă", nutrind speranţa că la Conferinţa de pace de la Paris nu va fi

ratificat actul de la 1 Decembrie 1918. După semnarea tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), se

constată un proces de activizare a burgheziei şi intelectualităţii maghiare, care pornea de la ideea

apărării drepturilor naţionale în cadrul statului român.

Unele organizaţii politice maghiare au participat la alegerile parlamentare din noiembrie 1919,

obţinând 8 mandate în primul parlament al României întregite. În ianuarie 1921 s-a constituit

Uniunea Maghiară, care a desfăşurat o activitate sporadică, limitată la unele tratative cu guvernul

pentru a obţine restrângerea reformei agrare în Transilvania, astfel încât moşierimea maghiară să-şi

menţină o parte cât mai mare din domeniile pe care le stăpânea. Nemulţumită de această atitudine,

o altă grupare a Înfiinţat Partidul Popular Maghiar. După o lună, în iulie 1921, cele două

organizaţii au fuzionat sub numele de Uniunea Maghiară. Au mai fost şi alte iniţiative - între care

crearea Partidului Poporului Maghiar În august 1921 şi a Partidului Naţional Maghiar în februarie

1922.

În decembrie 1922 s-a constituit Partidul Maghiar din România, în programul căruia figurau

puncte ca: autonomia naţională; acolo unde nu era posibilă autonomia teritorială să se acorde

autonomie administrativă; libertatea, egalitatea şi autonomia cultelor; învăţământ În limba

maghiară încredinţat bisericilor, dar subvenţionat de stat; respectarea dreptului de întrunire şi a

libertăţii presei; vot universal, egal, secret şi obligatoriu pentru bărbaţi şi femei; asigurări sociale

pentru muncitori, impozit progresiv pe venit ş.a.

Preşedinte al partidului a fost ales baronul loszika Samuel. După moartea acestuia, în iunie 1923, a

urmat Ugron Istvan, care a demisionat în aprilie 1926, fiind Înlocuit cu contele Bethlen György.

Un istoric maghiar aprecia: "Aceşti conducători au simbolizat prin persoana lor preponderenţa

elementelor aristocratice conservatoare, care au imprimat o politică de castă În conducerea acestui

partid, ruptă de masele largi populare şi de intelectualitatea progresistă, care au fost adepte ale unei

strânse colaborări cu forţele democratice române".

Au existat şi perioade de colaborare politică cu partidele româneşti. Astfel, în 1923 a fost semnat

"pactul de la Ciucea" între Partidul Maghiar şi Partidul Poporului, pe baza căruia, în aprilie 1926,

cele două partide au Încheiat un cartel electoral.

42

Participând la alegerile parlamentare, Partidul Maghiar a obţinut de fiecare dată mandate în

Adunarea Deputaţi lor: în 1922 - 3, în 1926 - 15, în 1927 - 8. Pe lângă o susţinută activitate

parlamentară, acest partid a organizat numeroase întruniri politice, a editat un număr mare de ziare

şi broşuri de propagandă. În mai multe rânduri, liderii partidului au adresat memorii către

Societatea Naţiunilor, cerând intervenţia acestui for internaţional în treburile interne ale României

sub motiv că nu se respectau drepturile minorităţilor. În fapt, ei urmăreau să acrediteze ideea că

există o "problemă" a Transilvaniei, care nu fusese rezolvată echitabil prin tratatul de la Trianon.

Politica promovată de conducerea Partidului Maghiar a creat numeroase nemulţumiri şi frământări,

care au culminat cu importante sciziuni. Astfel, în iunie 1927, o grupare a creat Partidul Popular

Maghiar, care s-a ridicat împotriva politicii izolaţioniste şi a acţionat prin colaborarea cu forţele

democratice româneşti. De asemenea, contele Banffy MikJos - fost ministru de externe al Ungariei,

stabilit în 1926 în Transilvania - a creat societatea literară "Erdelyi Helikon", care milita pentru

colaborarea dintre români şi maghiari. Totodată, se cuvine reliefată activitatea grupării din jurul

revistei democratice "Korunk" (apărută din 1926) în favoarea strângerii relaţiilor dintre români şi

maghiari.

Populaţia de origine germană din Transilvania a aderat de la început la actul unirii acestei provincii

cu România. Astfel, în cadrul adunării de la Mediaş, din 8 ianuarie 1919 saşii au adoptat o moţiune

prin care se pronunţau "conform principiului de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu

România". O decizie similară au luat şi şvabii întruniţi la Timişoara în ziua de 10 august 1919.

În noiembrie 1919 s-au constituit Partidul German şi Partidul Popular Şvăbesc, care erau expresia

politică a Uniunii Germanilor din România. În septembrie 1921 a avut loc congresul de unificare a

organizaţiilor politice germane de pe întreg teritoriul României, în cadrul Partidului German, al

cărui preşedinte a fost ales Rudolf Bransch, iar secretar Hans Otto Roth.

Principala formă de activitate politică a Partidului German a constituit-o participarea la alegeri şi

viaţa parlamentară, el prezentându-se, de regulă, în cartel cu partidul de la guvern. De asemenea,

acest partid edita o presă proprie, lucrări în limba germană, cu conţinut literar şi politic, promovând

interesele grupării pe care o reprezenta.

Uniunea Evrei/or Pământeni, constituită în 1909, şi-a continuat activitatea luându-şi în 1923

numele de Uniunea Evreilor din România, având ca preşedinte pe dr. Wilhelm Filderman şi ca

organ de presă "Curierul izraelit". Această organizaţie cultiva tradiţiile culturale şi religioase ale

evreilor. Un mare număr de evrei preferau să activeze în cadrul partidelor româneşti, prin

intermediul cărora îşi puteau satisface mai bine interesele politice, economice şi culturale.

Încă din noiembrie 1918, Partidul Social-Democrat din România şi-a luat numele de Partidul

Socialist, adoptând şi un nou program intitulat Declaraţie de principii. Publicat la 9/22 decembrie

43

1918, documentul preciza că Partidul Socialist, "este un partid de clasă care, inspirându-se de la

ideile socialismului ştiinţific, urmăreşte desfiinţarea exploatării muncii sub orice formă prin

trecerea mijloacelor de producţie şi de schimb în stăpânirea societăţii", că luptă pentru cucerirea

puterii politice şi instaurarea dictaturii proletariatului "în vederea realizării idealului comunist". Din

Comitetul Executiv al Partidului Socialist făceau parte Ilie Moscovici, Alecu Constantinescu, Gh.

Cristescu, Ion C. Frimu, Teodor Iordănescu ş.a. Organul central de presă al partidului era

"Socialismul".

În momentul Unirii, alături de Partidul Socialist din vechiul Regat îşi desfăşurau activitatea

Partidul Social-Democrat din Transilvania şi Banat, Partidul Social-Democrat din Bucovina,

diferite organizaţii social-democratice, socialiste şi comuniste în Basarabia.

Imediat după 1 Decembrie 1918 s-a pornit pe calea unificării politice şi organizatorice a mişcării

socialiste. La 13 februarie 1919, Comitetul Executiv al Partidului Socialist din vechiul Regat -

după ce saluta "cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român din provinciile subjugate până

acum" - făcea apel "Ia toate forţele proletare şi socialiste din Basarabia" Bucovina şi Transilvania

pentru unificarea lor, formând un singur bloc socialist, un singur partid proletar, care să ducă

Înainte lupta clasei muncitoare din noua Românie spre realizarea idealului ei de dezrobire de sub

apăsarea burghezo-capitalistă".

Stabilirea unui program politic şi electoral unic În mai 1919, constituirea Consiliului General în

decembrie 1919 - care cuprindea reprezentanţi ai tuturor partidelor socialiste regionale - şi

adoptarea Statutului Partidului Socialist în octombrie 1920 marchează principalele etape ale

procesului de unificare organizatorică a mişcării muncitoreşti din România.

În programul electoral adoptat în mai 1919 se cerea: votul universal pentru toţi cetăţenii, fără

deosebire de religie, neam şi sex de la 18 ani în sus; suprimarea Senatului; deplina egalitate a

femeii cu bărbatul; amnistie politică şi militară, libertatea presei; dreptul de întrunire şi de

organizare; respectarea libertăţilor individuale; descentralizarea administrativă cu autonomie

judeţeană şi comunală; Învăţământul obligatoriu şi gratuit până la 18 ani; despărţirea bisericii de

stat; fixarea salariilor, orelor şi condiţiilor de muncă să se facă de comisii compuse din delegaţi ai

sindicatelor, ai comunelor sau consumatorilor şi ai statului; recunoaşterea sindicatelor ca

reprezentante legale ale muncitorimii; asigurarea tuturor salariaţilor de la sate şi de la oraşe În caz

de accident, boală, lipsă de lucru, invaliditate şi bătrâneţe; pensii corespunzătoare pentru invalizi,

văduve şi orfani de război; impozit progresiv pe avere şi pe moşteniri. De asemenea, Partidul

Socialist se pronunţa pentru exproprierea totală a solului, lăsându-se micului proprietar numai atât

cât poate munci el şi familia sa; pământul să fie dat în arendă la obşti, formate din ţărani fără

44

pământ sau cu loturi mai mici de 2 ha; socializarea industriilor de stat şi particulare, precum şi a

mijloacelor de transport şi a instituţiilor de credit şi de asigurare.

Acest program răspundea interesului unei mari părţi a muncitorimii, fapt atestat şi de influenţa

socialiştilor în acei ani.

După o absenţă de două decenii, În noiembrie 1919 socialiştii au reintrat în forul legislativ suprem

al ţării, obţinând 9 mandate în condiţiile în care conducerea Partidului Socialist hotărâse retragerea

din alegeri, pentru ca în anul următor să câştige 22 mandate.

Mişcările muncitoreşti din primii ani postbelici au cunoscut o amploare fără precedent, începând cu

greva şi manifestaţia muncitorilor tipografi din Bucureşti (socotite extrem de periculoase pentru

integritatea statului abia unificat), reprimată sângeros la 13 decembrie 1918, continuând cu grevele

pe ramuri de producţie şi localităţi din 1919, pentru a culmina cu greva generală din octombrie

1920. Obiectivele acesteia fuseseră stabilite de Consiliul General al Partidului Socialist şi al

Sindicatelor în memoriul înaintat guvernului la 11 octombrie; respectarea dreptului de asociaţie, de

întrunire şi de presă, recunoaşterea delegaţi lor şi consiliilor muncitoreşti, din toate întreprinderile;

interzicerea direcţiilor de întreprindere de a se amesteca în chestiunile referitoare la organizarea

muncitorilor şi obligativitatea încadrării în serviciu a tuturor lucrătorilor concediaţi; suspendarea

aplicării legii pentru reglementarea conflictelor colective de muncă

Greva generală, declanşată la 20 octombrie ca urmare a respingerii memoriului de către guvern, a

cuprins toate sectoarele vieţii economice, a afectat principalele capacităţi de producţie. Aceasta a

fost prima mare acţiune socială la care a participat muncitorimea de pe Întreg cuprinsul ţării.

Intervenţia guvernului, care a trecut la devastarea sediilor Partidului Socialist, suspendarea ziarelor

muncitoreşti, arestarea conducătorilor partidului şi ai sindicatelor, a unui mare număr de grevişti, a

făcut ca după o rezistenţă de câteva zile - în unele localităţi de câteva săptămâni - muncitorii să reia

lucrul.

Crearea Internaţionalei a III-a, în martie 1919, a exercitat atracţie asupra unor membri ai partidelor

socialiste din întreaga lume, inclusiv a unora din România. În toamna anului 1920, o delegaţie a

socialiştilor români s-a deplasat în Rusia sovietică, unde a discutat, mai întâi la Harkov, şi apoi la

Moscova, problema afilierii la Internaţionala a IIl-a comunistă. Discuţiile au fost contradictorii,

românii formulând obiecţii în legătură cu aprecierea Cominternului privind caracterul statului

român, rolul lor în înfăptuirea Unirii din 1918, precum şi cu obligativitatea respectării stricte a

directivelor primite de la Moscova. În faţa acestei situaţii, reprezentanţii Internaţionalei a III-a au

pus delegaţia Partidului Socialist Român în faţa unui adevărat şantaj: să răspundă prin da sau nu la

următoarele întrebări:

"1. Declaraţi În numele Comitetului Central al dv. că sunteţi de acord cu cele 21 de condiţii?

45

2. Aceste teze şi condiţii trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. congres?

3, Declaraţi că, imediat după întoarcerea dv. În România, Grigorovici, Jumanca, Flueraş şi

consorţii vor fi excluşi din partid?

4. Declaraţi că vă supuneţi tuturor hotărâri lor Federaţiei Comuniste Balcanice şi că-i asiguraţi cea

mai deplină participare şi Înţelegere din partea voastră?

5. Sunteţi de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegaţiei române, cu participarea

Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, să elaboraţi o listă a noului Comitet Central al

partidului român, compusă din comunişti de Încredere?

6. Puteţi garanta că imediat după Întoarcerea dv. În România, organul central îşi va schimba poziţia

şi va scrie În mod comunist?"

La 5 decembrie 1920, delegaţia română a răspuns afirmativ la cele şase întrebări. În numele

Partidului Socialist din România documentul a fost semnat de: Gh. Cristescu, Constantin Popovici,

Eugen Rozvany şi Al. Dobrogeanu-Gherea.

După întoarcerea delegaţiei În ţară, au avut loc aprinse dezbateri, inclusiv în şedinţa Consiliului

General al Partidului Socialist şi sindicatelor din 30 ianuarie - 3 februarie 1921. Consiliul a

aprobat, cu majoritate de voturi, moţiunea grupării de stânga care cerea convocarea congresului

general şi aşezarea partidului pe baza principiilor comuniste. Pusă în minoritate, gruparea social-

democrată s-a declarat în afara rânduri lor Partidului Socialist. Pe de altă parte, gruparea de centru

("socialiştii-unitari") a fost în principiu de acord cu transformarea Partidului Socialist în partid

comunist, dar a manifestat rezerve faţă de afilierea necondiţionată la Internaţionala a lII-a

Această grupare a rămas în partid Însă a refuzat să participe în organele de conducere ale acestuia.

Frământările din interiorul Partidului Socialist din România (similare celor înregistrate pe plan

european şi mondial), erau determinate de politica dictatorială promovată chiar de la Început de

Internaţionala comunistă.

Din iniţiativa militanţilor care s-au retras în februarie 1921 din Partidul Socialist, s-a constituit, în

iunie 1921, Federaţia Partidelor Socialiste din România. Aceasta era alcătuită din: Partidul

Social-Democrat din Bucovina, Partidul Socialist din Banat, Partidul Socialist din Transilvania; în

februarie 1922 a aderat la Federaţie şi Partidul Socialist din România creat de socialiştii centrişti

care votaseră pentru afilierea cu rezerve la Internaţionala a III-a. Aceste partide îşi păstrau

independenţa organizatorică, organele proprii de conducere, fiind însă obligate să se călăuzească În

activitatea lor după programul Federaţiei Partidelor Socialiste.

Între 7 şi 9 mai 1927 s-a desfăşurat Congresul general al Federaţiei, care a decis organizarea unui

singur partid, cu un program, un statut şi o conducere proprie. Pe această bază, Federaţia s-a

46

autodizolvat, constituindu-se Partidul Social-Democrat, din conducerea căruia făceau parte: Ilie

Moscovici, Ctin. TiteI Petrescu, Lothar Rădăceanu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Iacob Pistiner.

Organul central de presă al Partidului Social Democrat era "Socialismul".

În programul de acţiune al Partidului Social Democrat adoptat cu acel prilej se arăta: "Bazat pe

învăţăturile socialismului ştiinţific, el urmăreşte ca ultim scop desfiinţarea exploatării economice, a

asupririi politice şi naţionale, precum şi a înapoierii culturale sub orice formă, prin cucerirea puterii

de stat, socializarea mijloacelor de producţie, de transport şi de schimb şi transformarea statutului

de clasă burghezo-capitalistă în societate democratică socialistă". Apreciind că succesul revoluţiei

în România nu ea posibil decât după victoria acesteia în ţările capitaliste dezvoltate, Partidul

Social-Democrat îşi propunea să educe masele în spiritul ideilor socialiste, să obţină satisfacerea

unor revendicări economice, sociale şi politice în cadrul orânduirii existente; acordarea dreptului de

vot tuturor cetăţenilor de la 20 de ani în sus, indiferent de neam, religie sau sex; desfiinţarea

Senatului; libertatea deplină a presei, respectarea dreptului de Întrunire şi de asociaţie; dreptul la

grevă; despărţirea bisericii de stat; autonomia deplină a judeţelor şi comunelor; dezvoltarea şi

democratizarea învăţământului; etatizarea Băncii Naţionale; stabilizarea monetară; dezvoltarea

industriei naţionale; desfiinţarea impozitelor indirecte; îmbunătăţirea situaţiei materiale, sociale şi

culturale a oamenilor muncii; revizuirea reformei agrare pentru a se repara şi legalităţile şi

abuzurile săvârşite în timpul aplicării ei; unelte şi vite de tracţiune pentru ţărani etc.

Partidul Social-Democrat pornea de la ideea că democratizarea vieţii publice reprezenta condiţia

esenţială pentru desfăşurarea cu succes a luptei de clasă şi pentru educaţia politică şi culturală a

muncitorilor. Apreciind că realizarea acestui deziderat impunea în primul rând înlăturarea

liberalilor de la putere, conducerea Partidului Social-Democrat s-a orientat spre colaborarea cu

Partidul Naţional-Ţărănesc.

Dezaprobând această tactică, În iune 1928 o grupare de stânga - în frunte cu Litman Ghelerter şi

Ştefan Voitec - a părăsit Partidul Social Democrat, Întemeind În iulie 1928 Partidul Socialist al

Muncitorilor din România, având ca organ de presă "Proletarul".

După primul război mondial, în România - ca şi în alte state - au apărut partide de extremă stângă

care-şi propuneau să lichideze sistemul democratic, parlamentar -constitutional.

'Extrema stângă era reprezentată de partidul comunist. În cursul anului 1918 s-au înfiinţat partide

comuniste în Germania, Austria, Finlanda, Polonia, Ungaria, Lituania, Argentina, Mexic; în 1919

în Bulgaria, Iugoslavia, Norvegia, Olanda; în 1920 în Franţa, Grecia, Turcia, Danemarca, Spania,

Iran, Indonezia; În 1921 În Anglia, Portugalia, Belgia, Italia, Cehoslovacia, Suedia, China,

Mongolia. Toate partidele nou create au aderat la Internaţionala a III-a, devenind secţii ale acesteia.

47

În România, partidul comunist s-a creat prin aşezarea partidului socialist pe baze comuniste, ca

urmare a hotărârii Congresului acestuia. Congresul general al Socialist şi-a deschis lucrările În ziua

de 8 mai 1921. Participau delegaţi din 29 de secţiuni, care dispuneau de 540 mandate reprezentând

45 086 membri. După ample discuţii, Congresul a hotărât în ziua de 11 mai, transformarea

Partidului Socialist în Partidul Comunist din România şi afilierea lui la Internaţionala a III-a. Un

număr de 428 mandate au fost pentru afilierea necondiţionată, iar 111 pentru afilierea cu rezerve. A

doua zi, delegaţii care au votat pentru afilierea fără rezerve (51 din cei 77) au fost arestaţi din

ordinul guvernului, astfel Încât congresul nu şi-a putut Încheia lucrările.

Problema arestării delegaţi lor la Congres, În rândul cărora se numărau 5 parlamentari, a fost

ridicată În Adunarea Deputaţilor de dr. N. Lupu, N.D. Cocea şi Al. Dunăreanu. Astfel, dr. N. Lupu

a cerut ministrului de Interne, C. Argetoianu, "să dovedească flagrantul delict care l-a făcut să

aresteze pe comunişti". I-a replicat deputatul Ion Zelea Codreanu, care a afirmat că "pentru însuşi

faptul că au aderat la Internaţionala a III-a trebuie împuşcaţi şi oricărui om de ordine trebuie să-i fie

ruşine să susţină pe aceşti criminali împotriva ţării". C. Argetoianu şi-a exprimat opinia că simpatia

dr. N. Lupu faţă de comunişti "e curioasă", la care Ion Mihalache a declarat: "E revolta împotriva

abuzului şi ilegalităţii", iar dr. N. Lupu a precizat: "E sentimentul de libertate al unor oameni liberi,

dar nu al unor sclavi". Ministrul de Interne a explicat: "Constatăm existenţa unui grup de oameni

care se afiliază la o asociaţie străină, care prin urmare, în înţelegere cu străini formează şi la noi o

subasociaţie, pentru ca să submineze şi să caute să distrugă statul român; o asociaţiune cu Moscova

se face pe faţă, şi primesc bani şi subsidii de acolo, se primesc instrucţiuni, pe de altă parte se dă

mâna cu tovarăşii şi cu iredentiştii din Budapesta, inconştient fie, dar se dă mâna şi se primesc

instrucţiuni şi de acolo". C. Argetoianu a mai spus: "Domnilor, avem, de altfel, un exemplu istoric.

Ţin minte când a izbucnit revoluţia rusească şi a fost acea perioadă zisă a lui Kerenski. Venise

Lenin În Rusia şi fusese arestat, apoi pus în libertate. Şi Îmi spuneau acei care au fost atunci la

Petrograd că Kerenski zicea zâmbind : "Nu mă încurc eu cu Lenin, nu are omul acesta nici o

importanţă"". Nu a avut nici o importanţă până a făcut ce a făcut şi sa întâmplat cu Kerenski şi cu

regimul lui ce s-a întâmplat. Noi nu voim să jucăm rolul lui Kerenski. Noi voim pe Lenin să-l

omorâm în ou la noi".

Cel de al II-lea Congres al PCR desfăşurat În Ploieşti la 3-4 octombrie l-a ales Comitetul Central,

precum şi secretarul (general) În persoana lui Gh. Cristescu. Congresul a adoptat Statutul

partidului, care începea cu aceste prevederi: "art. 1. Partidul Comunist din România este o secţiune

a Internaţionalei Comuniste. EI nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi

aparţine. Art. 1. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt

48

obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist

din România".

Era pentru prima dată în istoria ţării noastre când un partid politic îndeplinea rolul de secţie a unei

organizaţii internaţionale, ale cărei hotărâri se obliga să le execute. Situaţia nu era specifică

românilor, deoarece toate partidele comuniste din acea vreme aveau acelaşi statut. Pentru România

problema avea un caracter agravant, deoarece Rusia (Uniunea) Sovietică nu recunoştea integritatea

statului român, respectiv legitimitatea unirii Basarabiei. În 1921- 1922 era greu de prevăzut cum

va evolua linia politică a Partidului Comunist din România şi mai ales care vor fi relaţiile sale cu

Internaţionala a III-a şi cu Federaţia Comunistă Balcanică. Exista tradiţia afilierii la Internaţionala I

şi a II-a, care prilejuise un contact şi un schimb de experienţă între toate partidele socialiste,

muncitoreşti, astfel încât mulţi comunişti credeau că şi Internaţionala a III-a va merge pe aceeaşi

linie, deşi condiţiile de afiliere stabilite de V.I.Lenin erau foarte stricte.

Realitatea s-a dezvăluit În decembrie 1923, când Federaţia Comunistă Balcanică (organism ce

reunea partidele din această zonă geografică afiliate la Internaţionala a III-a) a adoptat o rezoluţie

care stabilea pentru Partidul Comunist din România sarcina de a lupta pentru despărţirea de stat a

unor provincii ale statului român. Înscrierea acestei lozinci în programul PCR a creat o situaţie

foarte dificilă, situându-l pe poziţii antinaţionale, cu consecinţe greve pentru însuşi credibilitatea

sa.

În timpul tratativelor dintre reprezentanţii României şi ai Uniunii Sovietice, desfăşurate la Viena

(28 martie - 2 aprilie 1924), P.C.R. s-a plasat pe poziţii antinaţionale, de partea delegaţiei sovietice,

care nu recunoştea legitimitatea hotărârii Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918, cerând

organizarea unui plebiscit În Basarabia. În acest context, guvernul Brătianu a luat măsuri de

împiedicare a activităţii comuniştilor, de scoatere a partidului în afara legii La 23 iulie 1924 au fost

publicate două Ordonanţe ale Corpului II Armată prin care se decidea dizolvarea P.C.R şi a altor

organizaţii aflate sub influenţa sa.

În aceste Împrejurări a avut loc la Viena, În august 1924, cel de al III-lea Congres al Partidului

Comunist din România, care a ales în funcţia de secretar general pe Elek Koblos. De altfel, până în

1944 În fruntea PCR vor fi numiţi numai cetăţeni români aparţinând minorităţilor naţionale

(Koblos, Boris Stefanov, Ştefan Foriş) sau cetăţeni străini (Vitali Holostenko, Alexander Daniel

Stefanski), considerându-se că românii nu erau suficient de revoluţionari şi aveau înclinaţii

naţionaliste.

În decembrie 1924 a fost adoptată "legea Mârzescu", prin care activitatea PCR era interzisă. Şi în

alte state s-a procedat la scoaterea partidelor comuniste în afara legii: Iugoslavia (1920), Bulgaria

49

(1924), Finlanda (I925), Italia (1926), Japonia (1925), Austria (1927), Ungaria (1928), Portugalia

(1932), Germania (1933), ş.a.

Ca o replică la extremismul de stânga a apărut extremismul de dreapta. În 1919-1920 s-au

înfiinţat mai multe organizaţii care se declarau fasciste, dar n-au reuşit să dobândească o influenţă

politică semnificativă. Extremismul de dreapta a fost germinat de Liga Apărării Naţional-Creştine

Înfiinţată de A.C. Cuza la 4 martie 1923. În programul acestei organizaţii figurau: "apărarea

monarhiei constituţionale", combaterea "curentelor cu caracter de clasă", "eliminarea completă" a

evreilor din România, "educaţie naţională şi creştină", "creşterea rolului bisericii ortodoxe În viaţa

statului ş.a. Treptat, LANC a Început să se declare împotriva partidelor politice, pentru diminuarea

poziţiei parlamentului şi creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat. LANC nu avea o concepţie

clară privind organizarea statului român, iar baza sa teoretică era fragilă. Eşafodajul ideologiei

cuziste se întemeia pe antisemitism.

A.C.Cuza aprecia că LANC avea menirea să creeze un curent de opinie pentru "rezolvarea

problemei" evreieşti - în sensul excluderii acestora din viaţa economică, socială şi politică a

României. LANC a adoptat o organizare paramilitară: "lăncierii" purtau uniforme albastre, umblau

înarmaţi şi recurgeau adesea la acte de violenţă, mai ales împotriva evreilor.

Organul central de presă al LANC era "Apărarea naţională", iar printre fruntaşi se numărau, alături

de A.C.Cuza, Gh. A.Cuza, Ion Zelea Codreanu, Corneliu Zelea Codreanu, Nichifor Robu, ş.a.

Încă de la Întemeiere, LANC a fost frământată de conflictul dintre A.C. Cuza şi principalul său

discipol, Corneliu Zelea Codreanu. Acesta aprecia că metodele preconizate de "preşedintele

suprem, erau ineficiente şi se pronunţa pentru acţiuni energice în spirit naţionalist, pentru

promovarea tineretului în conducerea statului român. Corneliu Zelea Codreanu l-a împuşcat în

octombrie 1924 pe Constantin Manciu, prefectul poliţiei din laşi - cu care avea vechi conflicte - act

ce a provocat stupoare în rândul oamenilor politici.

La 24 iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu a Înfiinţat organizaţia Legiunea Arhanghelul Mihail.

Membrii acesteia îşi ziceau legionari, purtau uniforme de culoare verde şi umblau înarmaţi. Şeful

Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu s-a autointitulat "căpitan". Prezentându-se în alegerile

parlamentare din iulie 1927, sub numele de "Gruparea Corneliu Zelea Codreanu", Legiunea a

obţinut abia 0,3% din totalul voturilor pe ţară, ceea ce arată că ea nu se bucura de influenţă politică

Din cele prezentate, se poate conchide că după Marea Unire s-a conturat un nou sistem partidist,

caracterizat prin: dispariţia partidelor conservatoare; consolidarea poziţiilor Partidului Naţional-

Liberal; Înfiinţarea de noi partide şi impunerea lor în viaţa politică (mai ales a Ligii Poporului şi

Partidului Ţărănesc); integrarea în cadrul statului român a partidelor din Basarabia, Bucovina şi

Transilvania; întemeierea şi activitatea Partidului Naţional-Ţărănesc - cea mai influentă organizaţie

50

politică din acea perioadă; apariţia şi activitatea partidelor aparţinând minorităţilor naţionale,

înfiinţarea unor organizaţii extremiste, de stânga şi de dreapta.

Pe aceste linii, de forţă, va evolua şi în al doilea deceniu interbelic societatea românească. Desigur,

au intervenit evenimente, procese care au modificat mai mult sau mai puţin chipul ei (criza

economică, atacul asupra regimului politic executat de regele Carol al II-lea, "spargerea" partidelor

politice, ofensiva extremei drepte, accentuarea procesului de izolare internaţională), dar a găsit

mereu resurse pentru a reveni. Aceasta până în momentul în care peisajul politic european va

consemna alianţa a două regimuri totalitare care îşi propuneau schimbarea hărţii bătrânului

continent. Războiul şi consecinţele sale vor împinge România într-una din zonele cele mai nefaste

ale evoluţiei sale.

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

Mamina Ion, Consilii de Coroană, Bucureşti, 1997

Murariu, Ion, Iancu, Gheorghe, Constituţiile României, Bucureşti, 1995

Relaţiile militare româno-germane, Bucureşti, 2000, (coord. Dobrinescu, Pătroiu, Nicolescu)

Relaţiile româno-sovietice, 1 - 2, Bucureşti, 1999, 2003

Scurtu, Ioan, Stanciu-Stănescu, Teodora, Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria români/or între anii

1918-1940, Bucureşti, 2001

Călinescu, Armand, Însemnări politice, Bucureşti, 1990

Gafencu, Grigore, Însemnări politice, 1929-1939, Bucureşti, 1991

Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Partidele politice din România (1862-

1994), Bucureşti, 1995

Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, 1996

Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, 1998

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 2002 (ed. a III-a)

Constantiniu, Florin, Duţu, Alesandru, Retegan, Mihai, România în război, 1941-1945. Un destin

în istorie, Bucureşti, 1995

Istoria românilor, VIII. România întregită (1918-1940), Bucureşti, 2003

Retegan, Mihai, În balanţa forţelor. Alianţe militare interbelice, Bucureşti, 1997

Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Bucureşti, 2001

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX" (1918-1948), Bucureşti, 1999

Stănescu, Marin C., Moscova, Cominternul, filiera comunistă balcanică şi România (1919-

Ştirban, Marcel (coord.), Istoria contemporană a României, CJuj-Napoca, 2001

51

Watts, Larry, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918- 1941,

Bucureşti, 1993

52