ORADEA-MARE. Ianuarie 19Z3. tttt M...

ORADEA-MARE. Ianuarie 19Z3.

tttt M MWH R € V I S T f i D € C i S L T i S R A

Director-Fondator: SEORSE BAEALOBLU

A. S. R. PRINCIPELE CAROL A. S. R. PRINCIPESA ELENA

M O Ş T E N I T O R I I T R O N U L U I • PURTĂTORI DE DRAGOSTE Şl LUMINĂ POPORULUI ROMÂNESC

COLABORATORII Af!F5TUl NUMĂR- MIHAIL DRAGOMIRESCU, C o i . GEORGE BACALOGLU, VASILESAVEL.

P . ^ D I U J wumnu. Q TUTOVEANU. GH. TULBURE, EUGENIU SPERANTIA, G. TALAZ,

\ 1 U . 1 U 1 U V E . M 1 N U , U n . 1 U L D U R L , L U U L m u j i u n n i M i n , ~ - • •

GEORGE A. PETRE. I. BUZDUGAN, V. CORBASCA, PAUL I. PAPADOPOL, GEORGE VOEV1DCA, I. BACIU, COMORI JENO.

No. 1. CRONICI, NOTE, CÂRTI, REVISTE, MEMENTO, CLIŞEE. . .

Bibi. Univ. Cluj. Nr. & £ : . . . . m â . .

Preţul: 4 lei.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ, LA 1 ŞI LA 15.

ABONAMENTE: Pe un an Lei 100.— Pe un an autorităţi Lei 200.— Pe un an studenţi Lei 70.— Anunţuri şi reclame după tarif. — Manuscrisele nu se înapoiază.

u i i i i i m i i i i i i i m i i i i i i i i i i i • i i i i i i i i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i i i i t i i i i i i i t i i i i i i i i t i i i i i i i i i i i i i i i i t i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i i i i t i i i i t i i i i i i i i t i i i i i i i i t i i i i i i i i

C U P R I N S U L :

Col. George Bacaloglu: Un nou an. Mihail Dragomirescu: Datoria către mărginaşi. G. Tutoveanu: La nuntă (versuri). Vasile Savel: Prăbuşirea unui suflet. George Voevidca: Bură de toamnă (versuri). Gh. Tulbure: Suflete rătăcite. George A. Petre: Durerii (versuri). Eugeniu Sperantia: Cadenţa.

G. Talaz : Cântec pe mare (versuri). V. Corbasca; Scrisoare Domnitei mele (versuri). /. Baciu : Dăscălită. /. Buzdugan: Cântec păstoresc (versuri). Gomori Jeno: Răspuns la «Ancheta noastră." Paul I. Papadopol: Cronica literară (Ce s a scris

despre Zaharia Boia).

NOTE: Ioan Urban Iarnik, îngrijorări exagerate, In jurul traducerilor din româneşte.

Cârji, Reviste, Memento . . . Clişee: Gorunul lui Horia dela Ţebea, Casă de I. Paxelescu, Vederi din Maramureş.

i i i M i l i m i m i i i i i H m t m i î n M i i i i i i i H t m M l u i i m i n H l l i i M i i H i i i i i i i i M H i i m i i i i i i i i i i i i i i i i i i m M

COLABORATORII REVISTEI:

I. Agârbiceanu, C. Banu. N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Măria Baiulescu, Şt. Bezdechi, Lucian Blaga, V. Bogrea, Oct. Beu, Elena Bacaloglu, Const., Victor şi George Bacaloglu, Emanuil Bucuta, Al. Bogdan, George Bota, Al. Cazaban, Al. Ciura, R. Ciorogariu, A. Ciortea, Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, Viora Dr. Ciordaş, V. Corbasca, Cridim, V. Demetrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Drago" mirescu, Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Mihail Dragoş, Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghidionescu, Vasile Al-George, Dem. Gâlman, E. Hodoş, Ovidiu Hulea, N. Iorga, Justin Ilieşiu, Emil Isac, M. Iorgulescu, N. E. Idieru, E. Lovinescu, I. Lupaş,

Aurel I. Lepădatu, A. Lupeanu-Melin, General Moşoiu, S. Mehedinţi, V. Merutiu, A. Magier, T. Murăşanu, M. Mora, Şt. Mărcuş, D. Nanu, A. Nanu, Cincinat Pavelescu, I. Paul, ion Peretz, N. Pora, Sextil Puşcariu, V. Petala, Alex Pteancu, Ecaterina Pitiş, D. Pompei, Matilda Poni, Paul I. Prodan, Pr. Gh. Pteancu, George A. Petre, P. 1. Papadopol, Mircea Rădulescu, G. Rotică, C. Râuleţ, Alexandrina Scurtu, Ion P. Sachelarie, Al. T. Siamatiad, Eugeniu Sperantia, Marin Ştefănescu, C. Sudejeanu, Caton Theodorian, G. Tutoveanu, Nuşi Tulliu. N. G. Tistu, G. Tulbure, I. Ursu, George Voev.dca, Constanta

Zamfir, George M. Zamfirescu.

CREDITUL C Y T F D M S O C I E T A T E E j A I E i K I N A N O N I M Ă

CAPITAL SOCIAL 60.000.000 L.

Din care deplin vărsat Lei 34.008.750

Adresa telegrafică : „CREDEX"

TELEFON: 1 4 - 3 1 şi 41—16.

Apel. Fiind cunoscute greutăţile de

încasare la domiciliu, rugăm pe stimaţii noştri abonaţi să trimită prin poştă costul abonamentelor întârziate, pe adresa administraţiei noastre, Str. Prinţul Carol No. 5. Oradea-Mare.

TH. RADIVON S-sor N. RADIVON Fiul

BIJUTIER

Furnisorul curţilor regale şi mitropolitane,

Atelier special de Argintărie şi Bijuterie,Ceasornice şi Obiecte Bisericeşti

BUCUREŞTI, BULEV. ELISABETA No. 6

NOUTATE SENZAŢIONALA!

Nu mai este păr cărunt! p S , n ^ | . . c u a P a r a . , u l d e , v o p s i i -

, * ^ « m i n u n i . _pjCTQR oricine îşi poate s ingur Nu mai este mUStaţă Căruntă! vopsi pârul, musta ţa şi ba rba în Nu mai este barbă căruntă! Aparatul TpiCToVTentm vopsirea pârului este unicul în felul s ă u ! E un apara i de metal , invenţie de tot nouă brevetată, care la întrebuinţare nu murdăreşte , nu lasă pete în urma sa, se poate manipula uşor şi repede, nu risipeşte materia de vopsit, ca peria, vata sau

buretele, care se întrebuinţa p â n ă a c u m a în lipsa unui apara t perfect de vopsit Preţul cu instrucţie: Lei 1 5 0 . Preţul vopselii (negru, brunet, şa ten şi blond) flaconul Lei 2 5 . Depozit de fabrică : farmacia ..Sabina" Oradea-Mare, Piaţa

Mihai Viteazul, palatul Andrenyi .

Banca Română de Comerţ Şi de Credit din Praga, Societate Anonimă.

BUCUREŞTI. Strada Lipscani

Capital statutar Lei 7S.OOiJ.000 Capital deplin vărsat Lei VO.OOO.OOO

Face toate operaţiunile de bancă . — Reprezentanta Băncei de Credit din Praga . AFILIAŢIUNE IN ŢARĂ : Banca Română de Corner), Iaşi. Banca Portului Brăila.

Banca Constanta, Constanta , Banca Dunărea , Giurgiu.


http://7S.OOiJ.000

Anul IV. No. 1.

Redacţia si Administraţia: STR. PRINŢUL CAROL 5.

•

ORADEA-MARE

R E V I S T Ă D E C U L T U R Ă

D i r e c t o r - F o n d a t o r : B E O R B E B A C A L O S L Q

Ianuarie 19Z3

T E L E F O N : 119.

tt nou a n Organizafia noasfrd păşeşte în

anul al patrulea de existentă. înfiinţată acum trei ani, într'o atmosferă încă nelimpezită, apele multor nevoi până azi n'au putut să-i surpe fundamentul. Marea Reuniune „Cele Trei Crişuri" şi-a înfipt steagul de luptă culturală-na-tională pe cea mai înaintată redută a vechiului pământ românesc: în Ţara Bihorului sau mai bătrâneşte zis: Biharia. Aici trăiau cei mai înstrăinaţi români şi cei mai expuşi la desnationalizarea impusă cu îndârjire şovină de stăpânitorii lor de ieri. Pe aici limba românească începuse să şo-văiască şi dacă mai îndrăsnea să suspine, şoapta ei eră plâns înnă-buşit; sufletul românului eră siluit să vibreze numai la simţăminte străine; lumina învăţăturii, eră străm-torat s'o găsească numai în cărţile duşmanilor săi, iar portul său se împestriţase cu al celorlalte neamuri conlocuitoare, fiindcă altfel de-ar fi avut curajul şă iasă în lume, ar fi fost sfâşiat de mâini câinoase.

Românul din bogata tară a Bihorului era constrâns să creadă că Neamul Rormânesc de pretutindeni e o naţie primitivă, sălbatică, fără organizaţie, incult, că nare literatură, nici şcoli, nici tradiţie: în general, cu desvărşire lipsit de cultură. Cine-ar fi în. drăznit să spue altfel, se pomenea cu calificatia de trădător de tară şi aruncat fără judecată în puşcărie. Multora le-or părea poveşti aceste fapte, din durere însă, aşa au fost Şi adevărul lor neînfioară şi astăzi.

De-aceea, după întregirea Ro

mâniei, când toti apostolii trecuţi dincoace de Carpati se opreau printre primele suflete întâlnite în cale, cari aveau nevoe de vorbele lor, noi ajn trecut mai departe. Şi, pe când focarul de lumină al culturii româneşti în Ardeal se stabilea la Cluj, noi am înaintat şi-am aprins făclia culturii în Oradea-Mare, la câţiva kilometri de hotar, ca să lumineze de-aci peste satele Bihorului. Cu avântul nostru desvoltat în libertate sa înfrăţit a-văntul descătuşat al intelectualilor români de pe aceste locuri. Apos-tolii-martiri ai suferinţa de veacuri şi-au încleştat mâinile cu apostolii libertăţii, ca să pornească întru măngâerea rănilor de ieri şi întru izgonirea întunericului în care lânceziseră până atunci sufletele româneşti. Astfel a luat naştere Reuniunea culturală „Cele Trei Crişuri" din Oradea-Mare şi Bihor. Ea ascultă o chemare şi îşi găsea un rost principal în viata culturală a Ardealului desrobit.

Născută din nevoile strigătoare ale timpului, Reuniunea „Cele Trei Crişuri", oricâte greutăţi materiale i-s'au ivit — căci au fost şi de-acestea multe — ea şi-a urmat cu credinţă calea începută. Din activitatea ei mă mărginesc a aminti numai câteva puncte, în locul unei dări de seamă care ne-ar ocupa prea mult spaţiu. Astfel sunt şeză-torile culturale cari s'au ţinut şi se tin încă în Oradea-Mare şi cari s'au întins şi prin diferite sate. Aci şi-au dat concursul şi s'au întâlnit profesori universitari, scriitori şi artişti din localitate, din Cluj, Bucureşti şi de pretutindni, precum şi o parte dintre cei maghia

ri. Anul trecut a deschis cursuri de limba română pentru străini, unde urmau 400 de înscrişi, la cari s'a observat un progres îmbucurător. In Oradea funcţionează o bibliotecă „Cele Trei Crişuri" prevăzută cu 4000 volume. S'au înfiinţat în câteva sate biblioteci populare, cari se vor înmulţi anul acesta. A organizat un turneu „Eminescu,, în toată tara, etc. etc. Şi o dovadă mai răspândită este revista noastră, care şi-a urmat apariţia, deşi izbită de numeroase greutăţi materiale, — şi broşurile de propagandă pentru popor, tipărite în editura noastră.

Afară de acestea din jurul nostru s'a pornit o mişcare de apro-' piere între noi şi minorităţi, pentru consolidarea Statului românesc, reuşind prin mijloace paşnice a atrage prietenia şi interesul concetăţenilor noştri de altă limbă şi care a dus la aranjarea unei expoziţii la Cluj unde au expus 83 de pictori ardeleni-unguri, saşi şi români. Din această mişcare a luat apoi naştere revista „Aurora" în româneşte şi ungureşte care are de scop să desăvârşească o cunoaştere reciprocă din ambele părţi, după care mai uşor s'ar putea face o apropiere.

Reuniunea „Cele Trei Crişuri" păşeşte acum în al patrulea an de activitate, cu acelaş avânt şi cu aceeaşi credinţă neînvinsă. A-colo unde există însufleţire şi dragoste de neam, descurajare nu încape. Şi caşi până acum vom căuta şi pe viitor să întreţinem viata culturală românească la hotare şi prin muncă îndoită s'o intensificăm pe zi ce trece.

Col. George Bacaloglu


Ca nişte fructe negre, stau corbii nemişcaţi Pe ramurile ninse, şi-atât sunt de 'ngheţaţi, Că nu s'avântă unul spre liniştea din văi, Când trecem pe sub dânşii, în chiot de flăcăi.

Pădurea 'şi doarme somnul adânc şl fără vise ; Sub bolţi de pietre scumpe cărările 's închise, Şi-un freamăt nu s'aude, cuprinsu-i să 'nfioare : Nici susurul de frunze, nici şoapta de izyoare.

Şi numai ulmii gureşi, tăcuţi acum, şi goi, Tresar încet din vârfuri, şi tineri ca şi noi, Ştiind că 's cei mai vrednici ai codrului doinaşi, Ar vrea şi ei, la nuntă, să meargă conocaşi . . .

Doar caii noştri poartă armuri de promoroacă, Şi vântul singuratic prin coama lor se joacă, Şi cum străbat năvalnici şi 'nnoată prin troene, Zăpada li-o aşterne pe g â t . . . pe ochi . . . pe g e n e . . .

Şi tot mai slab, mai firav, luminile pătrund Prin streaşini de ninsoare. . . şi'n bungete s 'afund'. . . Şi printre stâlpi de . ghiaţă se-împrăştie şi pier . . . Şi fagii se'ncovoae şi tremură de ger . . .

Dar noi c în tăm. . . ca'n b a s m e . . . porniţi la luptă dreaptă Spre ţara Cosinzeanei . . . şi fiecare-aşteaptă, Din tainicele-ascunsuri o zână să-i răsae . . . Avem în ochi jăratec, şi 'n suflete văpae !

G. Tutoveanu.

Datoria către mărginaşi.

J L i

igZranilele unei iări Ie fac munţii >P şi rîurile; cîteodată o simplă

linie ce trece prin movile înălţate din Ioc în loc, pe cîmpia oablă şi întinsă. Cele d'întîi sînt graniţe fireşti, graniţe tari, cele de-al doilea sînt graniţe nefireşti şi slabe, Şi aspirapa oricărui popor este să a ibă graniţe naturale şi puternice, cum avem noi, ici Dunărea, dincolo Carpatii ori Marea Neagră. îndrăznesc totuşi să zic că cele mai bune graniţe sânt sufletele mărginaşilor. S'avem români mulţi şi români de limbă, de credinţă şi de virtute — de către pusta ungurească, şi puţin ne-ar păsa de iureşele maghiare în spre meleagurile noastre . . . Sufletul şi trupul românului este cea mai bună graniţă.

Chestia cea mare, când e vorba de aceste părţi mărginaşe ale tării, — avem noi măcar această graniţă sufletească, întărită şi zăvorită cum t rebue? Cei ce cunosc lucrurile de-aproape, se îndoesc. Românimea noastră din spre hotarul pustei ungureşti, deşi' compactă, deşi cu sufletul bun românesc, — nu e încă ceea ce trebue să fie. Limba ungurească îi e prea prietenă, cartea ungurească, bogată şi la îndemână, îi e prea familiară, obiceiurile şi credinţa chiar nu-o deosebeşte de neamul strein, care a dominat-o atât amar de vreme. Un suflet în astfel de împrejurări se clatină — şi nouă ne trebue un zid nesdruncinat de suflete . . . Ce e de făcut?

Să facem ce n 'am făcut până acum. Să facem mai întîi de toate şcoli multe şi bune. Să trimitem la margine pe învăţătorii cei mai buni, dar, ca să-i putem trimete, trebue să-i înzestrăm şi să le dăm mijloace materiale care să-i pună într'o situaţie superioară învăţătorilor unguri. Acelaş lucru trebue

făcut cu preo{imea. Dar, în afară de aceasta, trebue stabilite continue şi puternice legături culturale atât între sate, cât şi între sate şi oraşe. Niciodată mai mult ca acum, rolul unei societăţi ca°„Astra" sau „Cele Trei Crişuri" n a fost mai însemnat. Numai nişte societăţi ca acestea pot pune legătură între toate personalităţile române ce reprezintă cultura şi le pot grupa în vederea manifestărilor culturale de jos şi de sus. Dar pentru aceasta atât „Astra" cât şi „Cele Trei Crişuri" trebue ajutate, subvenţionate, încurajate de Stat în toate felurile. Ca o pânză de păiajăn ele trebue să-şi întindă firele peste toate sa

tele şi oraşele. Fiecare sat, cu mica sa bibliotecă, cu începuturile sale de coruri şcolare şi bisericeşti, cu căminul său naţional de şezători şi de petreceri, va trebui să a ibă în frunte p e preoţi şi învăţători şi pe toate persoanele care sânt în legătură cu societăţile de natura cărora am vorbit . . .

Ne trebue graniţe de suflete la pusta ungurească. Pe lângă puternica oştire a otelului, ne trebue puternica oaste a cuvântului românesc. Statul român are o mare datorie: să facă toate sacrificiile pentru a întări graniţa sufletească dinspre Ungaria.

Mihail Dragomirescu.


Prăbuşirea unui suflet.

•ăzirnat pe spatele fotoliului moale, Gheorghe Isac, tace.

Prietenul său Zamfir Zaharia se plimbă prin odae şi, tace şi el. îşi urmăreşte fiecare gândul, îşi reaminteşte fiecare, lucruri ce li stătuseră multă vreme ascunse în minte. Tăcerea li era trebuitoare.

Gheorghe Isac e judecător într'un orăşel de provincie. Are o nevastă care îl iubeşte şi doi copii la care tine mai mult chiar decât la viata Iui. Zamfir Zaharia e profesor la liceu şi la şcoala secundară. Ne-vastă-sa i-a murit în grozava deraiere dela Ciurea. Odată cu nevastă-sa şi-a pierdut şi copiii, trei. EI era pe front, în tranşeele din linia întîia. Despre nenorocirea ce i s'a întîmplat lui, n 'a aflat decât peste două luni, dela ordonanţă. Dela rude nu putuse să afle ştirea mai înainte, rudele Iui fiind rămase în teritoriul ocupat de armatele germane.

— Şi tu, Zamfire, nu crezi în Dumnezeu, îl întreabă după o lungă tăcere Gheorghe Isac, ca şi cum convorbirea dintre dînşii n'ar fi fost întreruptă o clipă.

Zamfir se opri în fata pietenului său, îl privi drept în ochi şi spuse hotărit: — Nu I

— Odată vorbiai altfel, îi răspunde Isac. In Universitate erai atît de pasionat de problema Dum-nezeirii, în cât colegii îti spuneau adesea în glumă „călugărul", ti-aduci aminte. Şi după cât mi-aduc eu aminte, erai chiar pe punctul de a formula o nouă teorie, care avea să fie desvoltată în teza ta de doctorat.

— Acuma m'am schimbat, vorbi sec Zamfir. Adică nu chiar „acuma", se corectă, ci mai de mult. Tu n'ai observat niciodată această schimbare în mine?

— Da şi nu, spune Isac. Nu mai erai acelaş pe care îl cunoscusem,

Casă, pictură de I. Pavelescu.

asta o vedeam eu bine, însă mulţumirea mea sufletească mă făcea să nu văd tocmai bine atâtea din cîte mă înconjoară. Dar, de ce să nu mai crezi în Dumnezeu ? Oare toate acţiunile noastre nu sunt în legătură cu această credinţă şi nu suntem noi conduşi de acea putere nevăzută pe care n o putem opri în mersul ei şi nici n o putem schimba ?

— Fleacuri, răspunde Zamfir. Nu cunoşti nimic din astea. Nu te-a chinuit niciodată problema aceasta. Ai primit totul de-a gata şi sufletul tău s'a găsit împăcat. Cât te invidiez pe tine şi pe toti aceia ca tine. Pe când eu, eu trebue să-mi chinuesc mintea, să mă torturez în fiece clipă, să caut şi să nu găsesc un razim al vietei mele. Crezi tu că e viată aceia pe care o trăesc eu? Şi să nu crezi că n 'am încercat să scap din chinurile acestea, dar eu n 'am izbutit. Din minte n'am putut alunga îndoiala care mă urmăreşte oriunde, viermuşorul care roade neîncetat aici, sub capacul acesta de os . . .

— Totuşi, reluă Isac, ai fi putut face o încercare. învăţăturile din Biblie sunt cea mai bună doctorie şi vindecă; sunt unica hrană su

fletească în ceasurile grele. Ele mângâe şi tămăduesc sufletele încurcate.

— D a ? vorbi în batjocură de astă dată Zamfir. De ce nu aplici Biblia împricinaţilor care zilnic defilează prin fata ta? Nu-i aşa, că atunci oamenii ar fi mai buni, mai blânzi, pricinile s a r rări şi tu atunci ai fi atât de liber, încât ne-mai fiind nevoe de serviciile tale în Stat, ai avea întreagă viata ta să citeşti şi să comentezi Biblia I

Isac, neaşteptându-se la răspunsul acesta, tăcu o clipă, pe urmă:

— Tu îti baji joc, de aceia eşti a şa cum eşti.

— Nebun? nu-i a ş a ? — răspunse Zamfir.

— N'am vrut să spun asta şi nici odată nu mi-ar fi trecut prin minte să gândesc astfel despre tine- Doar cred că îti lipseşte ceva, nici eu n'aşi putea spune anume ce. Mai degrabă bănuesc că treci printr'o criză destul de grea, caracteristică la oamenii de concepţie.

— La capătul fiecărei crizi, cum spui, reluă Zamfir, trebue să existe un punct luminos, altfel nimeni n'ar putea îndura o astfel de criză. Când nu există însă nici o fărâmă de sâmbure măcar, atunci totul


i i M t i m m i i i '

CELE TREI CRIŞURI i i H i i H i i i i i i i n i i i i i i r M n i i t m i f i i i i i i i i i i M i i t n

s'a isprăvit. Ifi închipui, continuă Zamfir, că nu m'am examinat niciodată, că n 'am făcut multe încercări pentru a'mi da un reazim moral, că n 'am căutat liberarea mea? Crezi că eu nu-mi dau seamă că nu se poate trăi fără un ideal ? Dacă nu poti avea un ideal înaintea existentei tale, atunci încetează şi raţiunea de a fi. Ideal, o iluzie a vieţii, din care se rup uneori mici bucăţele şi atunci, ti se pare c'ai prins în mâinele tale totul. La mine nu s'a rupt nici o bucăţică, la mine s'a sfărâmat totul, dintr'odată, la mine însă-şi viata s'a prăbuşit.

Când mi-a spus ordonanţa ce s'a întîmplat, atunci am simţit aici, în creer, cum a pierit totul. Mi-am luat carabina, cinci soldaţi cu mine şi m'am dus de-adreptul la un post inamic pe care îl cunoşteam. Când vrei să isprăveşti, nu poti. Trei soldaţi parcă ne aşteptau. S a u predat şi ne-am reîntors cu . . . trofeele. Pe urmă l-am întrebat cu deamănuntul , căci poate nu ştia destul de bine. Dar el ştia totul. Fusese Ia Bârlad, la Iaşi la un cunoscut al m e u ; la Dorohoi unde avea să se stabilească familia; s'a întors iar la Bârlad; a cutreerat încă vre'o câteva oraşe, a cercetat, a întrebat şi a aflat, a auzit chiar dela unul care trecuse prin acea primejdie, că o femee strigă: „copiii, scăpaţi măcar copiii, eu sunt nevasta căpitanului Zaharia .pe front".

Eu n 'am plecat de pe front, că nu aveam unde mă duce, cu toate că un ordin voia să mă arunce undeva, îndărăt. Ce-mi folosia? Acuma ţineau ei la viata mea. Eu priveam cum se vând oamenii între dânşii şi mă miram că pe mine nu vrea nimeni . . . Da, dar astea sunt dureri trecătoare, aşa cel puţin se spune. Poate că şi la mine e trecătoare* dar atunci de ce nu mai sunt în stare să fac nimica, pentru ce s'a dărâmat lumea ce o clădisem în creerul meu cu atâta trudă, pentru ce s'a făcut

BURĂ DE TOAMNĂ Din zori, un moş cu părul lung, cărunt, cu pas mărunt, fără popas străbate muceda pădure — şi cântă cânturi sure . . . 0, lăcrămatu-i glas! Lung se cutremur brazii . . . Ca plumbu'-amurgul azi-i! Scâncind pe vale mor tălăngi. Şi 'şi pleacă fruntea lâncedele crăngi . . . Un croncănit de ciori în aer se 'ntinde ca un negru caer . . . * Şi mohorâtul cer în zare se surpă peste şesul cenuşiu — şi lung din depărtare un jalnic vaer auie-a pustiu . . .

Cern&nţi, George Voevidca

dintr'odată un mare gol care îmi arată că totul nu e decât o zădărnicie? Parcă şi la Biblie spune c ă : „toate sunt deşertăciuni pe lumea aceasta". Deşertăciuni a căror plăcere să o sorbim . . . E mare lumea, nu-i aşa Gheorghe? 0 familie se poate întemeia oricând, dar golul acesta din creer, pe el cine l-ar putea umplea? Când nu te mai pop amesteca în mărunţişurile vietei, când nu ai ambiţiuni şi nu aspiri la măriri, când nu faci partedin mulţimea caregoneştedupă satisfacţii imediate, când vrei să smulgi necunoscutului marea taină, care fuge când crezi c'ai prins-o, atunci eşti un bolnav, ai zis bine adineauri, şi eu nu m'am supărat.

— M'ai înţeles greşit, îî răspunse Isac, care îl urmărise pe Zamfir cu cea mai mare atenţie cât timp a vorbit. Vroiam să accentuez, că tu cu calităţile tale şi cunoştinţele adânci ce ai despre lume, cu felul tău interesant de a privi viata, ai un reazim moral pe care l-ai pu* tea folosi. Fructul meditaţiilor tale dacă n'ar realiza ceia ce vrei, ar

servi pentru alţii ca un punct de plecare şi poate că alţii ar face un pas mai departe pornind dela acela al tău.

— Da, zise Zamfir. Am vrut să-i cunosc şi mai bine pe nebuni. M'am dus la ei, în lumea lor. Am găsit pe unul care păzia pe altul, acesta fără cap. Când m'am apropiat de păzitor, care avea un cap pe umeri, el îmi face semn să tac şi să nu fac nici un sgomot. A venit el spre mine, cu capul însă întors spre cel care zăcea la pământ. Şi-mi spune încet, nepierzînd din ochi pe cel fără c a p : „I-arri ascuns capul după un copac. Vreau să văd dacă are să-1 găsească când s'o scula". «

După ce tăcură amândoi câtva timp, Zamfir spuse mai mult pentru dânsul :

— Ar trebui să fiu ca nebunul acela şi să cred c'aş mai putea găsi ceia ce-am pierdut! Am murit odată şi nu o simt decât eu ; când voi mai muri a doua oară are să afle toii.

— Gânduri triste, de om singuratic, — vorbi Isac. In cugetul Iui însă îşi plângea prietenul şi se simţi cuprins de un fior de nesiguranţă, de nelinişte, ceia ce nu era în firea lui.

Se despărţi de Zamfir, cu gândul ca să nu se mai întâlnească niciodată. Pe stradă însă se mai însenină şi fata lui voi să-şi recapete liniştea obişnuită, însă cele vorbite îi erau aşa de puternic intrate în minte, încât ca să scape de acele vorbe zise: „Ei, gânduri". Insă gândurile îl urmăreau cu o putere pe care nu-şi închipuise până atunci că ar avea-o.

Vasile Savel.


CELE TREI CRIŞURI

Durere, bucuria mea din zile bune Şi mângâerea mea din zile rele, spune: Ce straşnică iubire te-a'ndemnat Ca să veghezi asupra mea neîncetat?

Când am deschis pe lume ochii'ntâi Pe tine te-am avut la căpătâ i ; De mic mă legănai uşor în troacă Şi mă'nvăţai cu viaţa cea săracă.

La jocurile din copilărie, Desculţ, descins şi fără pălărie, Ca o bunică mă luai de mână Şi mă purtai prin soare şi ţărână.

Când iarna, viscolul trecea prin geam, De frig, mai tare 'n braţe te strângeam, Şi tu un deget mi-apăsai pe pleoape, Căci numai tu mi-erai cea mai aproape.

Iar mai târziu, când valul lumii m'a furat, Purtându-mă pe drum necercstat, Mai credincioasă decât însăşi umbra mea M'ai însoţit în cale pretutindenea.

George A. Petre

iuTrririrrrniffi i n i i i r n i i i i i ^^ îrrîTîTirîînrTNi7HHnnT77iî777^^

8 3 P a g - I ^^^^^^^M^M

Suflete rătăcite. " " f k vorba de anumite suflete, în J ţ l f cari nici astăzi nu s'a trezit conştiinţa de neam. Sunt suflete, la cari conştiinţa aceasta, roasă şi spălăcită până la temelie de valurile unor vremi nenorocite, nu şi-a revenit nici astăzi, cu tot aerul proaspăt ce s'a revărsat asupra ei.

Suflete rătăcite avem încă multe'n Bihor!

Sunt aici Români, cari şi azi vorbesc ungureşte şi-şi trimit copiii la şcoală ungurească. Este un fenomen trist, revoltător dacă voiţi, Ia care suntem condamnaţi să asistăm şi pe care trebuie însă să-1 privim în lumina Iui adevărată.

Faptul acesta nu înseamnă, că graiul neamului, spiritul şi cultura românească, n'ar face progres, aici la frontieră. Acest progres se observă mai ales între zidurile şcoalelor. Ele au fost cele dintâi altare, în care atmosfera îmbâcsită a zilelor de. ieri a fost primenită cu aer nou. La anul 1919, când a intrat armata română, aveam în Oradia-Mare trei învăţători români, Ia cari umblau vreo sută de copii de şcoală. Astăzi avem aici peste douăzeci de institutori şi aproape 700 de elevi. Dacă în curs de trei ani dascălii şi elevii români din acest oraş neromânesc se multiplică cu şapte, înseamnă că am urcat o etapă frumoasă. înseamnă, că am reuşit să ne recucerim o seamă de vetre culturale, la cari sufletul românesc, desfigurat şi risipit prin mahalalele acestui oraş, astăzi este bine adăpostit, iar setea lui de carte este potolită cu slova străbună. Unde erau până ieri aceşti copii? In marea lor majoritate erau aici. Părinţii lor sunt în cea mai mare parte cetăţeni vechi şi noui ai Oradiei. Ei urmau însă la şcolile ungureşti. Faptul poate să pară curios şi de necrezut, el îşi are însă explicaţia sa, destul de sim

plistă. Ne găsim la marginile extreme ale românismului, vecini cu şesul Ungariei. Sub regimul trecut — un regim de cea mai îngustă politică şcolară, care oprimă tot ce nu înfăţişa sau nu flata cel puţin spiritul maghiar — procesul asimilării, acel tainic ferment sufletesc, care se produce în mod fatal Ia graniţele etnice ale popoarelor — procesul acesta a făcut în Bihor cele mai cumplite ravagii, cele mai multe victime. Acolo, unde vin în contact două neamuri, cu vremea ele îşi împrumută grai, port şi obiceiuri, a şa cum îşi ames

tecă apele două râuri, cari se îmbină. De aci procesul înstrăinării de limbă şi de neam, care se poate semnala la oraşe mai mult, decât la sate. La acesta se adaugă, ca un factor nou, mulţimea căsătoriilor a şa numite „mixte", de cari bâjbâe mahalalele Oradiei. Bărbatul român, mama unguroaică sau invers, copilul lor urma fatalmente la şcoala ungiirească, pen-trucă în familie nu învăţa altă limbă. De când a făcut Dumnezeu lumea, în familie predomină limba mamei. Aşa ni s 'au pierdut copiii români prin şcolile unguregti I Pe


I l E i i i i c n m n

$TcELE TREI CRIŞURi l i iuuitiuiffuinni'nmimMiiMiiif iKiHMri

Pag.

toti aceşti copii rătăciţi a trebuit să-i căutăm, să-i smulgem din prăpastia înstrăinării şi să-i readucem la matcă. I-am adus. De cum am pus stăpânire asupra şcoalelor, ele au început să se umple de copii români, cari nu ştiau să spună de cât, că „en gorog keleti vagyok" (eu sunt greco-oriental). Şi au început să-şi înveţe graiul părinţilor, ca pe o limbă nouă şi străină. Şi a început să le mijască îti suflet o dâră de conştiinţă naţională. Să poftiţi acum într'o şcoală de acestea dela marginile oraşului, plină de copii săraci, desculţi şi zdren-turoşi! Să-i ascultaţi cum ştiu povesti despre Ştefan şi Mihai, cum recitează versuri patriotice, cum cântă doine şi marşuri ostăşeşti. Zilele trecute am asistat la o serbare şcolară. Mi-a fost dat să văd copii din şcoala primară, cari până eri abia gângăveau româneşte, predând cu o uimitoare inteligentă şi claritate pe Herşcu Boccegiul şi pe Mama Angheluşa, aceste lungi, foarte lungi monologuri comice de Alexandri. Părinţii îi ascultau uimiţi şi unul se miră, „cât de mândru băsădesc amu pruncii noştri". Fireşte, accentul lor este încă greoi şi străin, fonetica lasă mult de dorit. Dar vremea va cizela şi va netezi, căci Ea e meşterul cel mare. Să nu uităm apoi, că cei mai mulţi din aceşti copii, acasă cu părinţii lor, trebue să vorbească şi astăzi ungureşte. Tot ce zideşte şcoala,! familia dărâmă. Opera bietului dascăl începe să semene a muncă de Sisifus. Dar progresul ne stă înaintea ochilor şi pentru noi el înseamnă o mare, o nespus de mare bucurie. Durere, că ea nu-i deplină. Cum spuneam, nu toti Românii îşi trimit astăzi copiii la şcoala românească.

0 inspecţie ce am făcut de curând prin şcolile minorităţilor din Oradia m'a pus în situaţia să răsfoiesc registrele. Şi am aflat ceeace n a ş fi gândit: am aflat

copii şi fetite, după naştere şi botez românce, care şi astăzi urmează în şcoală ungurească. La mănăstirea maicilor catolice am aflat copile cu frumoase nume româneşti, c a : Cdmpeanu, Iancu, Ignea, Dragoş, Avram, Horea, Finaniu, Ştiubea, Cioncaş, Dedu, Gherlan şi altele, unul mai neaoş decât celălalt. Printre copii de zileri şi cărăuşi dela mahala am aflat fetite de notari şi de alti cărturari români dela sat cari îşi trimit copilele tot la „maicile imaculate", unde mama lor şi-a primit e d u c a ţ i a . . . Se şi vede, pentrucă cucoana mamă vorbeşte cu preferinţă ungureşte, iar într'o seară la teatru spunea, că ea „nu pricepe de loc limba actorilor din regat, de sigur, pentrucă are multe cuvinte turceşti . . . " într'o altă şcoală ungurească am găsit o singură fetită româncă. La întrebările mele spunea, că ea nu ştie româneşte, decât pujin ş i cămamă-sa a trimis-o la şcoala asta. Institu-toarea şi celelalte copile din clasă ascultau cu ochi miraţi şi fără murmur. I-am ordonat să-şi strângă cărţile şi să vină cu mine. Nu voi uită toată viata momentele în cari parcurgeam cu copila aceasta de mână străzile din suburbiul Ve-lenta, voibindu-i, că ea e Româncă

şi^ de-aici înainte are să înveţe carte românească. Am dus-o la cea mai apropiată şcoală de stat, şi am predat-o directorului ca pe „o oaie rătăcită".

Aproape 30 de elevi, cari îşi făceau instrucţia pe ungureşte şi erau puşi deci pe calea cea mai sigură de a fi pierduţi pentru neamul din care se trag i-am luat la întrebări, i-am descusut pe toti şi am aflat, că părinţii sunt pricina. Ei sunt duşmanii cei mai îndărătnici ai şcoalei româneşti. Aceste elemente hibride şi înstreinate: birjari, cărăuşi, zileri, meşteşugari, muncitori, aproape toti lin neveste unguroaice. Decând cu stăpânirea românească, decând cu noile ordonanţe, oamenii aceştia sunt tot în ceartă cu femeile lor pentru băeti, cărora trebuie să le cumpere cărţi de şcoală româneşti. Dar asta treacă meargă! Acolo însă, unde bărbatul este mai slab şi mai nepăsător — şi sunt mulji inconştienţii şi alcooliştîi dela periferii — copiii sunt trimişi pur şi simplu la şcoala la care vrea mama: la cea ungurească. Cunosc un caz, că o spălătoreasă, cum îi vine copila dela şcoală îi smulge abecedarul românesc din mână şi-i dă pe cel unguresc, ordonându-i să înveţe de acolo. Singur acest caz dă


CELE TREICRIŞURI

oricui putinţa s ' a r u n c e ' o privire asupra stării de spirit, care domină la noi şi cu care avem să purtăm lupta cei cari suntem puşi să îndrumăm învăţământul şi cultura românească din Bihor. Suflul de viată nouă, abătut asupra acestui oraş, n 'a fost încă în stare să aprindă scânteia conştiinei naţionale în aceste biete suflete chircite şi desrădăcinate. Soare mult şi cald trebuie să mai lucească, până când se va străforma seva acestor plante nenorocite, crescute în întunericul pivniţelor din mahalalele Oradiei. Sunt sufletele, cari rătăcesc încă pe cărările unui trecut blestemat. Pentru ei n 'a răsărit încă soarele desrobirii. Şi dacă-1 văd, nu cred în strălucirea lui. Decâte ori am avut prilejul să stau de vorbă cu oamenii aceştia şi cu copiii lor, m'am depărtat dintre ei trist, trist, trist . . . Este cert însă, că procesul asimilării a început să se întoarcă pe laturea cealaltă. Elementul românesc, până eri înstrăinat, este pe cale de a fi „reromânizat". Pentru ochiul cercetător este un studiu foarte interesant să observe desvoltarea acestui proces şi să constate cum „maghiarizarea" îşi trăeşte zilele de agonie. Aceşti copii, pe cari i-am găsit în şcoalele ungureşti, cred că sunt ultimele victime pe cari voia să ni-le mai înghită monstrul secular, care îşi trăeşte ultimele clipe. Spun aceste lucruri pentru cetitorul de mâine al acestor rânduri ca să rămână urmă de felul cum ne-am înfiripat sufleteşte şi cum progresăm în al treilea an după desrobirea nostră de sub legile lui Apponyi. Balaurul nu este încă răpus. Mai avem de luptat, mai sunt suflete de mântuit, mai sunt cetăţi de cucerit. De biruinţă suntem siguri.

15 Iunie 1921.

Gh. Tulbure, revizor şcolar.

Câmpie de apă cu luci de otel, Câmpie imensă — şi nava mă duce, Mă duce 'nainte — şi n'am nici-un tel Şi nu-i peste mare, nici drum, nici răscruce.

Cum vântul o 'ndeamnă şi-o leagănă valul, Ameaza, ori noaptea, mă duce mereu — Adâncuri de ape cutremură heliul Şi 'n sufletul mării simt sufletul meu . . .

Cadenţa. Un vapor tăcut patinează orb,

pierdut pe masa 'ntinsă a fluviului. 0 seară aprinsă ca o rană des

chisă, o seară care aprinde toate rănile.

Şi-ti plâng rănile 'n inimă, căci din fiecare iubire a rămas o urmă de plâns.

Şi toate iubirile-ti învie acum când fluviul aleargă ca însângerat de o crimă a văzduhului.

. . . Cât de fină e gura celei ce ti-a vorbit pân 'acum . . . De ce s'a depărtat? 0 urmăreşti cu ochii. Se opreşte lângă balustradă. Cum poate să-şi aţintească privirea spre valurile svăpăiate, când valurile se agită ca o coamă 'n fugă? . . . Te 'ntrebi, dar şi tu ti-ai pironit de-atâtea ori privirile spre atâtea inimi sbuciumate de statornicie.

. . . Dar de ce s'a depărtat acum ? S'a depărtat să gândească sin

gură ori ca să nu mai aibă de gândit?

Dar vânturi mai aprigi, fac apele mării Mai negre, mai tulburi şi nori de furtună Asvârl întuneric din clinele zării, Când nava mea tae lucirea de spumă . . .

Şi 'n viforul apei eu simt bucurii Şi râd de 'nainte, că mâine în larg, \̂ a fi numai sămnul din albe fâşii — 0 sdreantă de pânză pe-un vârf de catarg.

G. Talaz

. . . In minte-ti răsună graiul necunoscut dintr'o tară stranie. Ţi-a vorbit de versurile din {ara ei, şi ti-a spus versuri în graiul său ca să le auzi cadenţa.

Şi-ti pare acum că fluviul moare n aceiaşi cadenţă . . .

. . . Că amurgul se 'mpânzeşte pe'ntinderea hursuză cu o cadenţă de nebănuit urechilor . . .

. . . Că arterele-fî pulsează 'n aceiaşi cadenţă . . .

Dar ea de ce s'a depărtat de lângă tine?

Ai rămas singur. După luni de izolare, prima dată

te simţi singur. Şi totuşi . . . Eri n 'o cunoşteai. Pe puntea vaporului v'ati vorbit

întâi. Şi te privea 'n ochi ca să vadă de ce i-ai eşit în cale.

Aii rămas alături . . . Vântu-i desfăcea părul şi-i închidea ades pleoapele. Ea-i întindea obrazul ca goana vântului să i-1 sărute. Schiţă cu creionul violet sălciile noduroase de pe malurile surpate.


UHHHMinlIi

CELE TREI CREŞURI linitmmniimmiimtmimtiiiraiitiiiiiiiiuf iMwiuiMnntf

Liniile erau subţiri şi mergeau sigur parcă urmăreau un fir nevăzut. Avea mână nervoasă, broşa de mărgean şi inel cu opal.

Şi acum s'a d e p ă r t a t . . . iar tu, de ce te sim{i singur? Nu mai înţelegi de ce.

Nu te mai înţelegi nici pe t i n e . . . ai înteles-o oare pe e a ?

Şi n piept aceiaşi cadenţă îti înfloreşte, sporind ca o ameninţare şi-o ispită.

Aceaşi cadenţă? Şi-un gând bizar îji trece prin

minte: — „Eu sunt un vers cu ritm,

dar fără de'nteles."

Şi amurgul a'nvinetit. 1 s'a sfârşit sângele. Fluviul se 'ncovoae de durere.

Dar ea nu se mai depărtează ci se 'ntoarce. î n c e t . . . Se opreşte câte puţin. îşi retine ochii tot aiurea. Dar se apropie.

E distrată ori se distrează ? In dreptul tău, ti-aruncă o vor

bă goală. Tu taci dar te apropii. 0 vorbă goală şi rece e ades

o chemare caldă. Pe mal s'a aprins o lumină. Balustrada e rece. Vă sprijiniţi

amândoi. Ii şopteşti; — „Necunoscută!". . . I{i răspunde: — „Necunoscut!" Ii spui gândul de adineaori: — „Eu sunt un vers cu ritm

dar fără de'nteles." Surâde şi adaogă: — „Fiindcă . . . fără rimă". . . . Pe balustrada rece manile

voastre au ajuns să se atingă . . . Se apleacă vaporul în partea aceas ta? Parcă vă 'nghi teadâncul . . .

Reîncepi: — „Cadenţa ? . . . o sorb încă,

de-atunci." — „Da . . . s'a înoptat . . ." — „Atunci asfinţea . . . " Clipe de tăcere pe care le-ascul-

ta{i pioşi. Tăcerea vorbeşte cu ca-

Scrisoare Domnitei mele. S'a 'norat, Domnită, vremea ! . . .

Din pustiu coboară 'n umbră Groaza sufletului orb ; Ca solie trece-un corb Să-mi vestească 'nmormântarea Mortului pe care-1 plâng . . .

S'a 'norat, Domnită, vremea,. . . Nopjile din gol se stâng Şi nu-i nimeni mai aproape Să-mi vrăjească vre-un cuvânt, Să le cânte-un imn de moarte Legănărilor de vânt.

Imprejuru-mi, Sidefatele odăjdii, ruginite pe alocuri, Prinse 'n porţelanul vânăt Al nimicului în formă, Scânteiază fără normă.

S'a 'ntetit, Domnită, vremea, . . . S'a 'ntejit de când îji scriu: Spajiul mi-a clădit cavoul, Parcul veşted un sicriu.

0, . . . cavoul infinit, Neclintit De vreme rea! Cum mă 'nvălue cu pace. Cum mă vrea în largu-i mort, Cum mă strânge ca pe-un frate In vestmintele-i ce port!

denta şovăirii voastre . . . Dar tot cu o cadenţă.

Iar ea-ti strecoară uşor, ca o taină pe care o păstraţi amândoi , împreună :

— „Lumea a intrat. . . E rece . . . " Te apleci şi ca să n 'audă nici

amurgul, îi şopteşti: — „ . . . suntem singuri . . . "

Ea credea întâi că a sărutat-o tot goana vântului.

înăuntru lumină falşă şi fum de ţigară. Oglinzi şi şervete. Râsete şi furculije.

— — — — Bate 'n ramuri Vântul, răspândind un sunet De sicriu bătut în cue . . .: Mă cuprinde 'n noapte parcul.

. . . Şi mă 'ntreb acum Domnită: Cine 'n părul tău de spume Va 'ndrăzni să prindă floarea Cea mai dragă, cea mai rară Dintre florile din lume ?

Cine va mai strânge lacrămi Pe icoana-U de argint, Să le spună că-s durere Să le spună că nu mint?

. . . S'a 'negrit, himeric, zarea, Până 'n zare la apus, Iar pe cer s'a 'nfipt o cruce: Straja mortului din mine, Tot de mine-acolo pus.

Ziua s'a 'mbrăcat în negru, Căci acuma, . . . uite-acuma,. . . îmi închid cu-un zâmbet calea Şi-mi trag uşa la cavou.

. . . Peste tot, ca nici odată, Moartea şi-a schimbat tăcerea In ecou.

V. Corbasca

Afară 'ntuneric şi vânt grăbit. Balustrada e tot rece. Fantoma

fluviului uriaş pare că înnoadă mreje 'n jurul vaporului. Şi gem vederiile apelor.

Iar balustrada e tot rece. O singură pelerină înfăşoară

două tremurări. 0 singură nebunie înlăntue două suflete. Două versuri cu aceiaşi cadenţă şi cu rime strâns alăturate.

. . . Două versuri scrise pe două foi. Mâine vântul le va desperechia. Dar c a d e n ţ a ? Va mai cântă cad e n ţ a ? . . .

Eugeniu Sperantia


CELE TREI CRIŞURI ImiiHiaiMHruiMmiii i i i i i imii i i iuuuiimHi

DĂSCĂLIŢA trenul porni încet, lin, fără nici

un semn de mişcare . . . Apoi un ropot surd, mai tare, tot mai iute şi deodată începu să alerge pe marginea Sibiului, ocolindu-1 pe departe. Oraşul cu casele Iui vechi, medievale, rămase spre stânga în urmă şi dispăru după dâmbul unui deal. Valea se îngusta treptat şi dela o vreme se închise între două culmi înalte.

In strâmtul compartiment de clasa doua, spre fereastră, cu ochii mari, plini de fericire, sorbind libertatea pe care erâ s tăpână de acum pentru totdeauna, Măria Muntean, dăscălită de mâine, stă nemişcată. Un pas numai şi iată tot gândul împlinit. îşi făurea chiar planul îşi urzea cărările, fără a bănui măcar că în drum va întâlni împotrivi-toare stânci de granit, pe cari va trebui să le clintească din loc prin puterea voinţei otelite. Nu se gândea nici ce-a fost odată şi nici ce va fi apoi, căci prin minte niciodată nu-i trecuse cugetarea adevărului pe bazele unor cunoştinţe solide . . . Lumea erâ a şa cum i-se concepuse în „Institutul Franciscanilor" pe care îl părăsea nu cu ură, dar totuşi săltând de bucurie. Tot universul se învârtea în jurul capului bisericii catolice şi fericirea curgea din aureola papală, precum tot sufletul se adăpase din patriotismul conceput de încăpăţânarea fanaticului şovinism. Cei patru pereţi ai şcoalei însă nu o vor Urmări şi deci nu o vor feri ca până acum . . . Dar ea nu pricepea lucrul acesta . . . I-se aminitise par 'că ceva despre apostolatul plin de necazuri, dar nu şi-1 închipuise niciodată aşa cum este în realitate. Contrastul cel mare între lume şi zidurile institutului nu-i puteau impune să deslege adevărul.

Adevărul, adevăr grăeşte şi aceasta erâ pentru ea o taină de care se va izbi mâine.

Vedere dirCMaramureş: Vise.

Şi pe lângă toate acestea mai plutea în jur un mister, o perdea din întunericul necunoscutului apăsa greu învăluindu-i mintea şi înlăntuindu-i judecata . . .

Se vedea în satul natal, aruncat pe vârful pietros şi retezat al unei culmi de deal, pe marginea pră-păstioaselor râpi înegrite, bătute de ploi, dar pline de bogăţia ce se ascunde până în adâncul pământului. Localitate minieră de fier, cu funcţionari numeroşi şi din cei mai aleşi, cu ingineri şi practicanţi veselnici — o pătură inteligentă aleasă din sânul neamului — ? plină de petreceri şi voie bună ; iată cuibul visat, iată comuna G. raiul către care aleargă plină de viată.

0 aşteptau toti, toti o vor primi ca pe un idol biruitor.

Câtă amăgire! . . . Nici nu-i trecuse prin minte că satul e mult mai mare. Nu-şi amintea de ţăranii aceia Români, ca şi sângele ei românesc, ce alcătuiau grosul muncitorimei apăsate şi cari lucrau cu ciocanul în fundul pământului. Nu ştia că ei erau cei mulţi cu drepturi patrimonice peste aceste plaiuri.

Şi gândul îi aleargă apoi acasă, la mama ei văduvă şi fără ajutor pe care o iubise dar . . . pe care niciodată nu o ascultase, la fraţii

şi surorile ei mai mici. Se credea puternică, mare, trebuia să poruncească şi să impună totul. Ii va ajuta şi deci va avea toate drepturile . . . Şi în mintea ei femeească, plină de arogantă, moştenind şi unele trăsături de mărire şi credulitate contopite cu fanatismul câştigat, se simţi satisfăcută. Fata i-se însenină de un zâmbet ascuns.

Luminile se aprinseseră la o staţie şi noaptea coborâse pe nesimţite din adâncurile naturii. Trenul fugea spintecând întunericul şi răscolind văile cu şuerăturile lui ascuţite. Fereastra compartimentului nostru nu se închisese, căci dăscălită, cu privirile pironite în afară la jocul luminilor ce alergau când pe câmpul verde, când peste tufişurile scunde şi licărind pe stâlpii de telegraf, — se desfăta în răcoarea aerului ce-o izbiâ peste fata îmbujorată.

Intr'o staţie mare zări un tren militar. Câţiva soldaţi tăcuţi, pe ale căror fete se citea numai îngrijorare, se preumblau pe dinaintea vagoanelor. Pieriseră chiotele şi veselia cu care au plecat la război acum doi ani . . .

Dar ea văzu biruinţa şi ziua cea mare, căci totul erâ format după voinţa altora şi nici chiar sufletul nu-i aparţinea astăzi. Sufletul ei eră suflet strein, iar cel adevărat ră-


măsese departe, colo în rândurile celor obidiţi. Niciodată nu se gândise de unde poate avea numele ce o va da de gol odată, de unde acel Muntyan cu y la mijloc. — Nu ştia şi nici nu vroia să ştie, când în jur plutea încrederea şi deasupra mărirea . . .

Pasul inconştient călca pe adevărata urmă.

In sânul familiei fu primită cu mare sărbătorire; iar cei ce făcuseră această unealtă spre ţintirea scopului lor, îi deschiseră ucigătoarele lor bra{e.

0 mică decepţie ce fu trecătoare, brazdă drumul făurit şi după un an făcut într'o comună depărtată, iat'o acolo unde visase adesea.

La lucru deci! La lucru! o îndemnau glasurile

cobitoare. Ideal! îi şoptea amăgirea. Dezinteres! strigă fanatismul întruchipat. Patriotism! propovăduia credinţa ei falşă. Iar mai presus de toate, laurii visaţi în somnul rătăciţilor, mirajul înşelător pe căile deşarte, o minfeau purtând'o pe calea inconştientului.

Astfel fu Măria Muntean, şi în ziua când răsări s teaua mântuirei pe cerul înseninat al neamului său, când dreptatea se revărsă peste pământurile Ardelene.

Nu crezu celor ce vedea cu ochii şi nu putea să creadă un a şa eveniment. Când Românul tresărea de bucurie, când munţii răsunau de strigătele vesele ale Moţilor, când întreaga natură care ne-a fost prietenă se veselia: codrul uitase doina, frunzele uitaseră şuerul jalnic, iar apele înceteniseră undele spre pramărirea zile celei mari, ca un salut de reînălţare, ca o măreaţă contemplare într'un răsărit glorios — tot mai gândea în puterea unui vis, şoptind că poate . . . va fi trecător totul.

Dar visul întârzâiâ să se realizeze: şcoala de care nu vroia să se despartă nici în ruptul capului, se închise, aderenţii ideilor sale înce-

CELE TREI CRIŞURI i i i inrot iumnii inimii i iui i iMftsmiuiiuisi

CÂNTEC PĂSTORESC

Bate rece vânt de toamnă Şi furtuna bate rece, Neguroasă vremea trece, Zi cu zi 'n răboj însemnă.

Bate vântul peste brazi, Peste brazii de pe creste: Ce-a fost eri, azi nu mai este, Mine nu va fi ca azi. . .

Prinde ploaia 'n nori să fiarbă Şi furtuna 'ndoae pomul; Iar sub ani se 'ndoae omul, Ca sub vânt un fir de iarbă.

Bate viforul în noapte Şi ca viforul trec anii, Iar sub vifor stau Ciobanii — Munţii în cojoc de lapte . . .

Ziua 'n câmp păstori de turme Pe sub codru, pe sub poale: Cântă doina lor de jale. Dorul inimei să-şi curme . • .

Noaptea povestind la vatră, Mândra neamului scriptură. Minunata lor făptură Pare că-i cioplită 'n piatră.

Bate vântul, plouă, ninge Peste pletele cărunte, Munţii stau, voind să 'nfrunte Vremea . . . Moartea nu-i atinge . . .

Înfruntând furtuni şi vifor, Supravieţuind cât hăul, Vor sta pururi, ca Ceahlăul, Badea' Gheorghe, Moş Nichifor!

Chişinău. I. Buzdugan.

fl7TTTTrrT7TTTrrTTrrr7TnTrTTTTrT7iffi

pură să dispară unul câte unul, mai rămânând doar pe alocurea vorbe măgulitoare, pe cari ca o nebună Ie strângea drept hrană sufletească.

Un an trecu de atunci. într'o cameră dosnică a casei

părinteşti, Dăscălită, căci acesta este numele sub care eră cunoscută, fredonând un cântec a cărui melodie p a r c ă n o mai cunoştea şi lucrând de zor la o cusătură, se gândea . . . Un suspin a-dânc îi cutremură tot corpul . . . Se gândea cu adevărat la ce va fi mâine. Cu o zi mai înainte depusese, după sfatul multora, jurământul de încredere, spre a deschide uşile unei alte scoale. Şi un potop de întrebări începură a o preocupă:

De ce asupra ei se îndreptau toate săgeţile? De ce numai ei i-se zicea Renegata ? De ce o ameninţă într'atâta lumea asta nouă? De ce tocmaiVea era vinovată? Un simţământ de mândrie ar fi brăzdat fruntea asudată, când un nou fior o zgudui. „Ce trebue să fac de a c u m ? "

0 licărire scânteie prin minte, dar se stinse mai repede de cum venise.

„Şi zic că sunt Româncă!" . . . încă doi ani şi tot acelaş sbu-

cium. Ştia acum totul, mirându-se une

ori de încurcătura în care era prinsă. Nu se putea însă decide. Un demon nevăzut tot mai apăsă greu, o cea{ă din mister plana în juru-i şi mai înfricoşată se vedea


CELE TREI CRISURI U»Himnmiiro«mn*imiwmi*nwwiwiU

îl

la răscruce. Mai eră o credinţă, pe care nu o putea învinge. Dar nu era credinţă, ci un amestec fără seamă, un amalgam de idei în a căror apă tulbure se scălda nehotărârea ei.

Iată tot fanatismul ce mai rămăsese, iată ce o făcea ca Ia un moment dat să renunţe a mai admite judecată şi să păstreze cu încăpăţânare tot ce erâ . . .

Când un mic incident ridică deodată negura, rupse vălul şi desvălui puterea misterului ce o stăpânea. 0 întâmplare numai şi tot cerul se deschise: Era într'o familie Ia care obişnuia adesea să vină şi unde se fortifica în zilele când erâ câte o mică adunare mai intimă.

Erau strânşi mulţi, printre cari şi o fată bisericească, un evlavios întru Domnul, care îşi schimbă privirile dintr'o parte în alta. Se vorbiau multe şi se puneau la cale multe. Cuviosul, cu vocea lui demnă, se ridică mai presus de sferele divine, propunând cel dintâi în toate direcţiile, păşind şi în afară de carte, că doar şi astfel erâ aproape de împărăţia cerurilor.

Niciodată nu luase o astfel de întorsătură sfătuirile, de fa{ă cu Dăscălită. Niciodată sentimentalismul nu ajunsese apogeul şi nici nu coborâse până la contrast, ca astăzi. înmărmurită, ascultă prima parte ca apoi să creadă că visează şi în urmă plină de scârbă, sătulă până în gât cu astfel de întruniri, roşie* arzând de frigurile ce o cuprinseseră, sguduind-o puternic, se retrase încet, cerându-şi aiurând scuzele cuvenite.

Era seară. 0 seară frumoasă de vară, o seară senină şi plină de viată. In clarul unei astfel de seri gândeşte poetul, suspină artistul, grăeşte filozoful, cugetă cercetătorul minuţios, se limpezeşte mintea întunecată, se întoarce rătăcitul, şi ateul încăpăţânat văzând puterea lui Dumnezeu strigă exaltat: „Mărire Ţie că ti-am descoperit fiinţa".

Nu vorbi nimic şi nu răspunse nimic mamei sale care n'o mai slăbiâ cu întrebările, când sosi de unde fusese, ci se preumblă când pe afară, când prin casă împleti-cindu-se ca beată. Ar fi plâns dar nu putea, nici lacrimile n u curgeau din ochii înflăcăraţi.

Se culcă dar nu putu să doarm ă :

De ce atâta minciună? De ce atâta falsitate? Câtă ruşinoasă înşelăciune! Câtă" făţărnicie şi câte mijloace murdare! . . . Nemernicii! . . .

Se sculă în pat, ridicându-şî pumnii încleştaţi . . . Dând cu ochii de

figura blândă a Fecioarei, din icoana mare ce priveghia la cap, căzu, svârcolindu-se, şi apoi îşi ascunse fata în perne, rămânând nemişcată până târziu când adormi . . .

Se sculă de dimineaţă şi erâ alta, erâ într'adevăr Măria Muntean.

Ieşi pe poartă. Un adorator din cei de ieri, ridicându-şi politicos pălăria şopti salutul obişnuit . . .

Cu capul sus, şi privirea demnă, grăi tare, într'o românească curată, neobişnuită de eâ până azi :

„Bună Dimineaţa" Ghelari. 1. Baciu.

Ancheta noastră. Dl. Gomori Jeno este şef-redactorul şi

fondatorul revistei maghiare „Tuz" (Focul) din Viena, care a apărut maj intăiu la Bratislava în Ceho-Slovacia. D-sa prin ajutorul acestei reviste a lucrat foarte mult în direcţia apropierii culturale între maghiari şi popoarele statelor moştenitoare. Astfel, în „Tuz" au apărut până acum numeroase traduceri din poeţii- români şi recenzii la reviste româneşti. Cunoscând bogata sa activitate de pace şi înfrăţire între popoare, ne-am adresat pentru un răspuns la ancheta noastră pe care ni 1-a trimis bine-voitor. Părerile sale le găsim cuminţi şi înţelepte, deaceea atragem atenţia oamenilor noştri asupra lor.

Cred, că dela mine, care redactez revista „Tiiz" în sensul pacifismului cultural, cu convingerea sinceră a necesităţii apropierii între popoare, dar în special cu programul apropierii româno-maghiare, Dv. nici nu aşteptaţi alt răspuns la ancheta D-voastră, decât că: da, cred posibilă o apropiere sinceră între români şi maghiari şi că aceasta o găsesc absolut necesară.

A doua întrebare în ancheta Dvoastră e că dacă da, cum văd această apropiere, pe teren politic, economic sau cultural?

Permiteti-mi să mă exprim mai pe larg decât mi-ar permite spaţiul revistei „Cele Trei Crişuri".

Eu cred posibilă apropierea deocamdată pe terenul cultural, adecă

specificat pe teren literar, artistic şi ştiinţific. Trebue să notez că între „posibilă" si „necesară" e o deosebire. Eu însă am atâta raţiune în politica culturală reală ca s ă consider de absolut necesară o apropiere pe toate terenurile, dar relativ la timpul de fată, deocamdată . consider de necesar numai ceea ce-i şi posibil în prezent.

In primul rând \m ele posibilă şi azi apropierea pe teren literar, artistic şi ştiinţific, deci necesară şi de actualitate, pentrucă pe aceste terenuri nu există §î nu poate exista nici o controversă, nici un punct de ciocnire între români şi maghiari. In al doilea rând, pentrucă pe aceste terenuri se întâlnesc reprezentanţii cei mai distinşj ai intelectualităţii cari nu sunt animaţi de ură şi porniri josnice, pe cari războiul mondial le-a plantat în sufletul popoarelor. In al treilea rând, pentrucă sunt convins de pornirile masselor saturate cu ura de rasă şi cu neîncrederea reciprocă (înlăturarea neîn cred erei e mult mai importantă ca vindecarea urei, pentrucă neîncrederea s'a încuibat şi trăeşte şi acolo de unde a fost izgonită ura de ordin mai inferior: în sufletul reprezentanţilor spiritului: scriitori, savanţi, artişti). Această neîncredere o putem înlătura cât mai sigur şi dela rădăcină dacă începem pe terenul care


ne oferă cea mai bună ocazie să ne apropiem de sufletul masselor, să le desinfectăm şi încetul cu încetul să distrugem din ele pornirile inferioare, ura şi neîncrederea cari s 'au înrădăcinat în spirite în decursul războiului şi în special în urma greşelilor politicei naţionale a conducătorilor Ungariei de ieri. In primul rând trebue să cunoaştem două lucruri: întâi, că acest proces se va desfăşura încet şi e de dorit ca să se desvdlte încet, pentrucă lupta numai aşa va avea un rezultat favorabil, dacă nu se va pripi. Toate trebue să se coacă. Şi coacerea, mai cu seamă a fructelor sufleteşti, se face încet. Noi, cari suntem aderenţii apropierii, avem rolul binefăcător să grăbim procesul coacerei în tot felul. In al doilea rând trebue să ştim că pânăce nu vom prepara psichologia masselor pentru apropiere, ea nu poate fi serios realizată. E adevărat c ă v d e ambele părţi scriitorii şi publiciştii au cel mai mult teren de muncă pentru pregătirea sufletelor. După cât ştiu, în Ardeal şi chiar în Regat există deja posibilitatea punerii în practică a unei lucrări publicistice cu tendinţa apropierii. După cât ştiu, numeroşi scriitori şi publicişti români şi maghiari sunt aderenţi convinşi ai apropierii. Din partea românilor d-nii Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nichifor' Crainic. G. Bacaloglu, Eugen Relgis, George A. Petre, Lucian Blaga. Emil Isac, Ion Teodorescu, P. Muşoiu şi altiî. Din partea maghiarilor Kâdâr Imre, Kaczer Illes, Keresztury Sân-dor, Salamon Lâszlo, Ligeti Erno şi alţii. Dar cea mai neîndoelnică simptomă a posibilităţii necondiţionate a apropierii este că Ardealul are deja două reviste al căror program principal e tocmai construirea apropierii culturale a naţiunilor conlocuitoare: „Aurora" din Oradea-Mare şi „Culisele" din Cluj, cari apar în două limbi.

Despre apropierea economică, modesta mea părere e următoarea: Mai întâi de toate trebue să facem o deosebire (care se referă şi la terenul cultural şi în special la cel politic) între apropierea dintre românii şi maghiarii din Unga- s

ria. (Natural, eu în expunerea m e a j de mai sus mă refer numai laj apropierea dintre românii şi maghiarii din Ardeal.)

Despre apropierea pe teren economic, dealtfel, nici nu găsesc necesar să mai vorbesc, pentrucă terenul economic e de aşa natură că e de prisos să se mai discute. Aci trebuesc fapte, nu vorbe. Am convingerea că terenul economic e o suprafaţă aşa de sensibilă, că în mod instinctiv aspiră la orice comunitate de interese, şi dacă aceasta există sau va exista, se naşte dela sine o apropiere economică. Iar dacă nu există, atunci e zadarnică orice propagandă a unei mişcări binevoitoare, — apropierea nu se va face.

Eu, deci, cred că e bine să părăsim cu totul propaganda apropierii pe teren economic, pentrucă e o risipire inutilă de energie.

Pe teren politic, atât apropierea cât şi propaganda pentru apropiere o găsesc prea de timpuriu. Aceasta însă nu înseamnă că nu găsesc de necesară apropierea politică. 0 găsesc absolut necesară, dar, deocamdată n'o cred posibilă. Posibilă va fi numai atun-cea, când propaganda desfăşurată pe teren cultural va pregăti spiritele şi pentru o apropiere pe teren politic.

Dar, cu toată convingerea aceasta, totuşi am o idee care nu se contrazice cu concepţia mea asupra apropierii politice, pentrucă nu-i o concepţie pur politică, dar e potrivită pentru a netezi calea apropierii politice, paralel cu propaganda apropierii culturale. Concepţia aceasta pătrunde şi în politică, ea cuprinde următoarele idei: In fiecare stat moştenitor ar trebui format un partid uman, nu un partid cu baze teoretice şi de rezistentă pasivă, ci un partid direct parlamentar. De ce n'ar putea avea fiecare parlament şi un partid uman, când sunt atâtea partide diferite: partidul agrar, liberal, socialist, social-creştin, clerical, democrat, popular, constituţional, social-na{io-nal, al industriaşilor, nationalist-democrat. conservator, ţărănist, comunist, e t c , e t c ? Scopul şi programul principal al partidului uman ar trebui să fie umanizarea şi despoliticizarea parlamentelor din fiecare stat. Afară de asta ar trebui

.să lupte pentru triumfarea princi-ipiilor economico-culturale în toate fparlamentele. Acest partid ar trebui | s ă fie atât de indepedent de consi-"deratiunile de rasă şi naţionale

încât, de exemplu în Ardeal, să poată fi membri ai partidului u-man fiecare român, fiecare maghiar, şvab sau sârb. Astfel partidul ar fi într 'adevăr internaţional în înţelesul nobil şi uman. Un astfel de partid, tocmai că ar reprezenta pe toate naţiunile; după convingerea mea nestrămutată, în scurt timp ar reprezenta o forţă considerabilă şi ar putea fi un factor de control, nu oficial, dar atât mai mult umanitar, în politica oficială a statelor. Partidul n'ar reprezenta nici o clasă socială, n'ar fi nici partid burghez, nici partid socialist, nici creştinesc, nici jidovesc, nici agronomicei ar reprezenta interesele tuturor claselor şi membrii tuturor claselor ar putea fi membrii lui. Intr'atâta ar reprezenta interesele tuturor claselor întrucât ar adopta din programul fiecărui partid punctele corespunzătoare umanităţii şi ar înlătură părţile dăunătoare omenirei. Accentuez că nu sunt aderentul utopiilor nici al teoriilor politice, pentrucă am considerat politica întotdeauna „par excelentiam" ca un lucru practic. Dar ideile de mai sus Ie găsesc, între împrejurări prielnice, absolut realizabile. Glasul meu e slab ca să provoace un răsunet corespunzător acestor idei. D-voas-tră, românii progresişti, ar trebui să vă adaptaţi această idee, s'o propagaţi — Ia început ori cât de restrâns — să o realizaţi, şi mai târziu poate şi în celelalte state moştenitoare ar găsi răsunet. Recomand acest lucru în primul rând d-Iui Eugen Relgis purtătorul drapelului pacifismului cultural din România.

Cred că apropierea în Ardeal, Cehoslovacia şi Jugoslavia trebue s'o începem şi s'o for{ăm noi maghiarii, pentrucă noi suntem minoritatea. Noi trebue să fim începătorii, dar D-v Românii, la rândul D-vstră, nu trebue să respingeţi această apropiere, ba din contră, trebue s'o sprijiniţi şi să-i neteziţi calea cât se poate de bine. Acesta e şi interesul D-voastră atâta cât şi al nostru. Această credinţă a mea eu am şi pus 'o în practică în revista „Tiiz" care dela apariţia sa este solia apropierii şi a pacifismului cultural.

La apariţia ei, revista „Tuz" a apărut în Bratislava, nu în formatul relativ de azi, ci în formă de


un CELE TREI CRIŞURI

iiiiiiMtiiiMniiiiiiiiiifiiiiiiiiiiiiiitiiiitiiiiiii 13

k u i i D i t i m u l Pag.

revistă. In primul număr al acestei reviste am scris sub titlul „Pornire" („Marş") următoarele:

„Ne punem în serviciul ameliorării psihozei de ură războinică ce bântue în epoca noastră de după războiu. Vom lupta pentru împăciuire cu armele ce le avem la dispoziţie: cultura, literatura, arta, ştiinţa; cu arma cuvântului şi a sentimentului voim să apropiem sufletele omeneşti infectate de ură, de otrăvile diferitelor polificianisme. Voim să le despoliticianizăm, să le curăţim de ură şi să Ie desin-fectăm: ţinem aceasta ca o sfântă datorie omenească.

Pe platforma comună a culturii voim să aducem mai aproape sufletele maghiare, slovace şi cehe şi în special pe platforma culturii voim să împreunăm forţele intelectuale din toate naţionalităţile ce ne înconjoară.

Trăim împreună cu poporul cehoslovac. In interesul păcii, în interesul productivităţii culturilor noastre şi în serviciul comunităţii culturale omeneşti trebue să ne apropiem mai mult sufleteşte unii de alt». Voim să netezim calea acestei apropieri sufleteşti pin coloanele a'cestei reviste.

Voim să urmărim cu atenţiune viata, evoluţia, munca culturală şi în special literatura ceho-slovacă — mai târziu pe cea română şi sârbă — croată, şi rezultatele acestei culturi, mai cu seamă produsele scriitorilor şi poeţilor vrem să le aducem la cunoştinţa maghiarilor.

Fa{ă de aceasta însă, aşteptăm o cinste analoagă din partea cehoslovacilor. Mai întâi de toate aşteptăm ca ceho-slovacii să aprecieze presa, teatrul, şcoala maghiară, ca o parte a culturii omeneşti, tocmai ca pe presa, teatrul şi şcoala lor, înaintea activităţii lor culturale ne plecăm — ca în fata ori cărei manifestaiiunî spirituale a puterii omeneşti. Acest sentiment al comunităţii culturale, acest respect, această preţuire, iubire şi înţelegere — oh, ce sentimente umano* Dumnezeeşti — ar trebui să le planteze, să le propovăduiască în primul rând scriitorii şi presa cehoslovacă".

Gomori Jeno

î

CRONICA LITERARĂ.

Ce s'a scris despre Zaharia Boiu. 1

II. Voci despre oratorul bisericesc.

Am încercat un fel de bibliografie a lui Z. Boiu — notând — într'un articol precedent 2 ce s'a scris în istoria literară despre acest autor.

Spre a fi complecţi ne vom îndrepta, de astădată, şi spre isvoare informative mai puţin oficiale.

Cele mai multe ni sânt oferite de periodicele de peste munţi — necro-loage, caracterizări şi discursuri — toate provocate de moartea poetului.

Astfel, decanul gazetăriei româneşti din Ardei .Gazeta Transilvaniei" îl va numi „distins orator şi scriitor bisericesc* 3 caracteristică pe care, dealtfel, i-o ya circumscrie „Familia" spunând că s'a afirmat „îndeosebi ca orator bisericesc" şi că „ predicele sale au f6st apreţiate şi de Academia Rom â n ă care i-a acordat o parte din premiul Adamachi" . 4

Ceva_mai pelarg e apreciată opera literară a lui Zaharia Boiu în necrologul „Luceafărului"* semnat de Gh. Tulbure. 5

„Eminentul său talent de a predica îi asigurase, în scurtă vreme; renu-mele de orator clasic bisericesc. Illo tempore Zaharia Boiu eră cunoscut până la periferiile ţării ca un „Gură de aur" al Românilor, ca lamura statului preoţesc superior. ,La prilejuri memorabile eră oratorul de sărbătoare, iar când se stingea vreun fruntaş al neamului, rostul lui pătrunzător şi dulce ca fagurul era chemat s ă tăl-măciască obşteasca durere." 6

Mai departe, iată ce spune acelaş despre opera sa scrisă de natură religioasă-'

„In afară de un mănunchiu bogat de cuvântări festive, memoriale şi

1 Fragment dintr'un studiu asupra acestui autor.

* Vezi: „Cele Trei Crişuri" Nr. 16—1922. 8 Vezi: „Gazeta Transilvaniei" numărul

dela 26 Octombrie 1903. * 2/15 Novembrie 1903. * 15 Novembrie 1903. « Pag. 371.

panegerice, munca lui tie orator şi erudit bărbat al literaturii bisericeşti e depusă în preţioasa-i colecţie de predici temporale şi cauzale: „Săminţe din agrul lui Christos", o valoroasă operă-model în folosul preoţimii, puţin ostenitoare în vestirea cuvântului de învăţă tură . Prin adâncimea pătrunderii în adevărurile de credinţă, prin destoinicia interpretării şi aplicării lor spre "zidirea morală a turmei cuvântătoare, prin limba lor curgătoare, mlădiată după înţeles şi colorată cu flori retorice de un miros duhovnicesc, aceste predici sânt mărgăritare de preţ în săraca noastră literatură ecle-siast ică." 7

P e un ton ceva mai ridicat sânt aprecierile pe care — în faţa groapei gata să înghită trupul neînsufleţit al poetului — le face asesorul consistorial N. Ivan şi dintre cari c i tăm:

„Cine dintre noi n 'a săltat de bucurie când, la adunările generale ale „Asociaţiunii" ţinute în diferitele centre ale Ardealului, a văzut pe Zaharia Boiu, urcând amvonul ca, deacolo, cu neîntrecutul său dar oratoric, să propovăduiască, în poporul nostru, cu cuvinte alese, cum numai lui îi eră dat a le rosti, puterea şi tăria virtuţilor creştineşti care înalţă şi ridică pe om înnaintea lui Dumnezeu.

Pe care dintre noi nu l-au podidit lacrimile când ne găsiam în jurul cosciugurilor iubiţilor răposaţi*. 8

O critică — ceva mai aproape de înţelesul noţiunii — o face operei capitale de oratorie bisericească a lui Boiu, — academicianul-referent al volumelor — C. Erbiceanu.

Raportul începe cu o expoziţie sumară a planului generic al operii, se continuă cu rezumatul unora dintre capitolele de seamă şi se încheie cu un interesant capitol de caracterizare literară, din care reproducem:

.Cuvântările preotului. Zaharia Boiu • îndeplinesc şi răspund, în mare parte, condiţiunilor celor dintâiu (aplicarea învăţăturilor evangelice la viaţa practică a creştinilor), nu însă Şi celor de-al doilea, adecă — combaterea vi-

7 Luceafărul 1903 pag 371—372. 8 Telegraful Român 1903, pag. 486.


CELE TREI Cmmi HIIIIWIIUmilHMIIimiHIlMIHlHMUtlKHin

ciilor, obiceiurilor rele, etc. existente în societatea de acum a Creştinilor, lucru ce este azi de cea mai mare trebuinţă spre a detrage poporul creştin din calea pierzării pe care, inconştient unii dintre ei umbla astăzi ca: beţia, sperjurul, insultele de tot felul, indiferenţa religioasă, e tc . " 9

Reproducând în întregime acest paragraf am făcut-o spre a se vedea din ele, de ce natură este deprecierea referentului, mai mult social-morală decât literară estetică-

Iată — în fine — din acelaş raport — ceva Şi despre forma acestor predici.

„Limba în care sânt scrise aceste cuvântări . . . este prea bine îngrijită, plăcută, cursivă, curat-românească-Este lipsită de acele fraze pompoase şi de reclamă; apoi descrie cu cea mai simplă şi uşoară vorbire şi faptele şi ideile creştine ce-şi propune, aşa că se pot cu uşurinţă înţelege de tot felul de ascultători de orice condiţiune socială a r f i -" 1 0

Paul I. Papadopol.

9 Analele Acad Seria II-a. Tom. XXII. 1899-1900 pag. 460.

10 ibidero — pag. 460.

NOTE S ^ S

t Ioan Urban Iarnik. Fulgerător s'a răspândit vestea că

neamul românesc a pierdut pe unui dintre cei mai iubitori prieteni ai s ă i : l/rban Iarnik, bătrânul şi blândul profesor dela universitatea din Praga. El purta o dragoste neţărmurită pentru poporul nostru a cărui limbă îl fermecase, fapt cu care ne putem mândri faţă de atâţia alţii cari pe aceleaşi vremuri ne contestau toată bogăţia şi frumuseţea limbii noastre.

Limba românească a învăţat-o întru câtva dela Const. Georgian, la Paris, unde se întâlniseră la studii. După ce fusese docent la Viena, ajunge profesor de limbile romanice la Universitatea cehă din Praga. De-aci pela 1876 se repede în Ardeal, Ia Blaj, cu dorinţa de a învăţa bine româneşte. Devenise cel mai bun prieten cu Ioan Micu Moldovanu pe care-1 numea „părintescul meu fiu şi ocrotitor" şi în casa căruia era găzduit întotdeauna. A devenit apoi cunoscut ca autor al indicelui la dicţionarul etimologic al

lui Oiez, a colaborat la indicele dicţionarului etimologic al limbii române al lui Cihac, a scris mai multe lucrări privitoare la limba română pe cari le-a răspândit prin numeroase reviste. Dar ceeace i-a adus un nume frumos şi bine-cunoscut printre români a fost volumul „Doine şi strigături" pe care 1-a alcătuit şi publicat împreună cu Andrei Bârseanu şi pe care 1-a prevăzut cu un preţios glosar în limba franceză.

El a cutreerat de multe ori printre români. La 1879 a venit la Bucureşti unde fu găzduit de Titu Maiorescu. Cu această ocazie a cunoscut pe mulţi literaţi ai noştri, cum sun t : Eminescu, Haşdeu, Alexandri, fraţii Negruzzi, Odobescu, Caragiale, Slavici, etc. şi Petre Ispirescu pentru limba căruia avea o deosebită afecţiune. A fost ales apoi membru de onoare ai „Astrei" şi „României June," membru corespondent şi mai târziu membru onorific al Academiei Române. A tradus şi din limba cehă în româneşte din care amintim romanul „Bunica" de Bojena Nemcovâ, publicat pe vremuri în Tribuna dela Sibiu. Afară de acestea a publicat în „Convorbiri Literare" impresii din drumul său pe pământul românesc. In timpul mai din urmă a făcut o călătorie de propagandă în România însoţit de fiul său Dr H. U. Iarnik. De-atunci se retrăsese în patria lui şi trăia mai mult în singurătate, până când ultimele ştiri ne vestesc moartea lui.

Ioan Urban Iarnik nu era numai un simplu prieten al românilor, dar el a fost şi un luptător pentru cauza noastră care fatal era şi-a neamului său. Amintirea lui ne va rămâne întotdeauna vie.

Îngrijorări exagerate. „Facla literară" întreprinde o an

chetă printre personalităţile literaturii româneşti, cu următoarele două întrebări :

1. Cum vă explicaţi că operile literare şi artistice româneşti nu corespund sufletului şi inteligenţei poporului nostru, că sunt cu mult mai prejos şi decât simţul artistic al maselor şi decât vremurile în cari trăim ?

2, Ce-ar fi de făcut, în mod practic, ca să remediem această stare de lucruri şi ca să însufleţim mişcarea noastră artistico-Iiterară-

Intr'o scurtă introducere, redacţia dă câteva lămuriri, din care extragem fragmente răzleţe c a : . . . „neamul nostru n'a dat până acum nimic mai

de seamă, nici pe tărâmul artelor, nici pe cel literar. Un popor numeros ca al nostru, tânăr şi viguros, după 50 de ani de cultură, n 'a isbutit s ă dea viaţă unei singure opere cu adevărat universală" sau „Adevărul trist pe care trebue să-1 mărturisim, onest şi sincer, cel puţin între noi, e că în materie de artă, n'avem nimic demn de invidiat şi nimic de exportat. Suntem, pe scara literară Şi artistică a popoarelor, pe treapta cea mai de jos. Câteva versuri de Eminescu şi comediile lui Caragiale nu pot justifică existenţa noastră printre naţiunile civilizate ale lumei" — şi tot aşa urmează mai departe.

• • • Fă^ă răutate îndrăsnim să spunem că „Facla literară" greşeşte şi îngrijorările sale sunt prea exagerate, ba — fără supărare — chiar cobi-toare. Dacă anchetatorul şi-ar iubi mai mult neamui său şi i-ar cerceta valoarea producţiilor sale mai adânc şi mai cu tragere de inimă decât o face pentru alte popoare streine, n 'ar mai îndrăzni s ă păcătuiască P r i n

fraze compromiţătoare ca cele de mai sus. Bănuim că dacă străinii, cunos-cându-ne limba, ne-ar pune într'o lumină strălucitoare, autorul şi-ar schimba părerile de mai sus, pentru că ele nu sunt formulate sincer. Aşa e: dacă străinii ne-ar pune mai presus de însăşi aprecierile noastre, atunci am crede-o şi noi, căci, singuri, se obsearvă că nici până acum nu ne-am putut aprecia valoarea. Are dreptate d-1 I. Minulescu când spune că nu crede „că arta noastră este inferioară producţiilor artistice ale celorlalte naţiuni" şi d-na Claudia Millian când spune c ă însuşi noi nesocotim arta noastră- Străinii niciodată, în rarile ocazii de-a o cunoaşte, n 'au avut decât elogii pentru ea. Cel mai apropiat caz l-avem cu volumul din prozatorii români, apărut cu un an înainte, în englezeşte şi care a stârnit laude pe cari noi nici nu ni le-am fi închipuit măcar. Dar artiştii noştri cari sunt acoperiţi cu flori pe scenele străine ?

Ne face impresia că „Facla literară" a r dori s ă îndrepteze literatura sănă toasă a noastră pe căile bolnăvicioase ale Occidentului. Atunci va fi mai rău însă, pentrucă arta şi literatura unui popor sunt căutate în măsură ce ele prezintă particularităţile acelui popor. F a ţ ă de contestările „Faclei" — tot modest şi sincer — noi afirmăm că avem nu unul singur, ci mai mai multe nume în arta şi


fntmmmmntttiimmmnvmmmmmKn

CELE TREI CRIŞURI i i l t i l t ! i l [ r i n { i i i i i i i i i j i ( H i i i : ; ! i [ i u f i t l i t i l l l l l i l

literatura noastră, cari, închise între hotarele noastre, sunt mai presus de falş-trâmbiţatele nume ale Occidentului şi nădăjduim că odată e l e t o t v o r n

cunoscute de lumea străină-

In jurul traducerilor din româneşte. Fiindcă mai sus veni vorba despre faptul că „poporul nostru n'a reuşit s ă afirme printre gloriile lumei un singur nume necontestat, amintim că pentru aceasta lumea trebue să ne cunoască mai întâiu. Cel mai principal lucru sunt traducerile din literatura noastră, pe cari noi aşteptăm s ă le facă străinii. Ei nu ne cunosc limba şi chiar dacă puţini dintre ei o cunosc, n'au editori, pentru că editorii străini ezită să primească traduceri dintr'o literatură necunoscută- Dar ar trebui făcută o mişcare din partea Statului nostru, chiar cu sacrificii la început. Tot aşa am observat şi la alte popoare : Statul risipeşte în acest scop sume enorme. Noi însă nu prea neam gândit la acest lucru. Avem multe exemple actuale de nepăsare. In ultimul timp s'au făcut, bunăoară, în ungureşte "o mulţime de traduceri din literatura românească. Parte dintre ele au apărut prin diferite reviste şi ziare maghiare, dar cea mai mare parte stau gata în volum şi aşteaptă în zadar, negăsind editori, pentrucă editorii maghiari din Ardeal sunt lipsiţi de mijloace. Cel mai bun lucru în cazul acesta ar fi ca Statul s ă le cerceteze şi s ă le editeze pe propriile sale cheltueli şi chiar s ă îndemne la cât mai multe traduceri. Dacă Statul n'o face, atunci dece n'ar face-o una dintre marile noastre edituri?

Cunosc pe vre-o câţiva buni t ra ;

ducători maghiari, tălmăcitori în ungureşte ai mai multor volume de poezii, nuvele 'şi piese de teatru româneşti, cari mi-se plâng, descurajaţi, de munca lor zadarnică, fiindcă manuscrisele zac prăfuite în sertar. Şi dacă cei în măsură nu se gândesc mai serios la aceasta, apoi dece ne-am mai plânge că străinii nu ne cunosc ?

Const. Kiritescu: Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919).

Mai toate ţările prinse în războiul mondial au avut într'adins oameni cari s ă urmărească prin scrisul lor operaţiile militare. Aceşti oameni nu aveau decât această misiune. Desigur că după asemenea însemnări se poate, foarte uşor închega istoricul unui răz-boiu. La noi au mai apărut până acum o seamă de volume despre războiul întregirii, însă o parte dintre ele cuprindeau pură literatură, altele note desprinse din diferite comunicate şi ordine militare, iar altele descrieri prea milităreşti făcute de câţiva conducători de armată, caii cunqşteau de-aproape operaţiunile militare. Dar cele dintâi, făcând parte din domeniul literar mai mult, închid în paginile lor şi multă fantazie; cele din al doilea rând nu sunt nici literatură şi nici descriere tehnică a operaţiunilor; iar cele din urmă constituesc o înşiruire de ordine, comunicate, operaţii pur tehnice, e t c , toate prezintate Intr'un stil militar. Nici una din asemenea cărţi nu stârnesc o lectură atentă, prin faptul că unele conţin poveşti, unele n'au nici-un rost, iar altele nu reuşesc s ă atragă pe cititor prin stilul lor tehnic, rece.

Ne lipsea o carte, o istorie atractivă prin stilul ei, prin adevărul ei şi prin unirea elementului sufletesc cu a celui tehnic, o carte care s ă fie îmbrăţişată de toate categoriile de cititori, parte din ei dornici de-a cunoaşte mai de-aproape desfăşurarea războiului, iar parte vrând să-şi reconstitue tragica epopee scrisă P e pământul negru cu însăşi sângele lor. O astfel de carte a reuşit s ă alcătuiască numai d-1 Const. Kiritescu, actualul inspector general al şcoalelor secundare din ţară- Print'o muncea uriaşă, costisitoare, d-sa a reuşit s ă închidă în paginile „Istoriei războiului pentru întregirea României" suflet, elementul principal, care lipsea din celelalte cărţi. Şi aceasta cu atât mai greu acum, când autorul n'are în faţă numai câteva lupte, ca pe timpurile trecute, ci un complex, în care uşor

se rătăceşte o minte, lată dece am primit cu rară bucurie cartea d-lui Kiritescu şi-o recomandăm cu toată căldura tuturor sufletelor româneşti. Din ea, generaţia t ânără îşi poate dădea seama prin câte vârtejuri şi sacrificii a trecut armata românească ; din ea orfanii, văduvele şi părinţii ostaşilor morţi vor învăţa să se mândrească de jertfa vieţii părinţilor, soţilor sau copiilor lor — şi tot din ea, cei scăpaţi din foc, vor prinde viaţă nouă'pentru viitorul ce le-a mai r ă m a s : cu lacrimi pe obaz, lacrimi de bucurie, ei îşi vor oglindi toată povestea dureroasă Şi adevărată- Şi aceasta va fi o răsplată scumpă pentru covârşitoarea muncă a autorului.

Gh. Tulbure: Cuvinte din Bihor, Oradea-Mare, 1923.

Intr'un volum atrăgător, d-1 Tulbure, sârguinciosul revizor şcolar al Bihorului, îşi adună vre-o 30 de articole, scrise din 1918 şi până în ultimul timp. Sunt accentele sincere ale unui suflet torturat de dorul de mai bine pentru neamul său . Autorul e unul dintre cei mai însufleţiţi şi mai perzis-tenţi luptători ai românismului în Bihor. Şi pentru o mai bună dovadă cităm un pasagiu din prefaţa volumului scrisă de d-1 Oct. Goga, în care găsim aprecieri mai competente : „Aproape două decenii aE stat deci la frontiera culturii româneşti, păzind o poartă- In Bihorul de ieri, pământul clasic al odigarhiei ungureşti, cu ţăranii lui istoviţi de sărăcie şi întuneric, cu* cărturărimea noastră copleşită de promiscuitatea cu Ungurii, cu biata biserică ortodoxă tânjind alături de strălucirea încărcată a celorlalte altare, acolo ţi-ai aşezat modesta masă de scris, pândind de după ea, ca de dup'o tranşee, toate gesturile inamicu* lui. Grea şi penibilă operă de credinţă şi de răbdare! Cunosc aşa de bine această poveste tristă Ş> mă gândesc ce pagini duioase s'ar salva pe seama generaţiei de mâine, dacă o mână de artist ar zugrăvi sbuciunul moral al intelectualului român din ultima perioadă a Ungariei istorice . . . Ce caleidoscop de imagini întunecate, ce linii simple, ce cadru de austeritate se desprinde din această viaţă risipită toată, ingrat şi anonim, pentru salvarea unui patrimoniu de rasă. Da, trebue fixată vâltoarea asta de ieri, din ea ar avea atâtea de învăţat posteritatea, cu toţi copiii norocului din zilele noastre."

Şi într 'adevăr, d-1 Tulbure şi-a urmat cu o rară iubire de naţiune, apos-


tolatul său de post înaintat al culturii şi conştiinţei naţionale româneşti, pe cari le-a servit cu devotament demn de admirat. Aceasta cu atât mai mult cu cât ştim la ce prigoniri se expuneau astfel de oameni pe vremea aceea. In volumul de mai. sus găsim articole publicate în „Tribuna" încă pe vremea când Bihorul erâ pradă armatelor săcueşti şi comunismului, când sângele românesc curgea nevinovat. Iată bunăoară câteva rânduri exagerat de curajoase, adresate românilor din Bihor, în ajunul Crăciunului din 1918 : „Când sufletul vostru cerea lumină, stăpânii vă dădeau otravă-V'au dat cârmuire streină, v'au dat şcoală străină, v'au dat cu deasila limbă şi 'nvăţă tură streină- Din cancelarii cu batjocuri v'au isgonit, la toate gările cu hulă v'au îmbrâncit. Lipsiţi de povaţa slovei româneşti, copleşiţi de puhoiul altor neamuri, portul vostru s'a împestriţat, graiul vostru s'a schimonosit. Sufletul vostru a rămas sărac

' şi învăluit în ceaţă- Dar clipirea înduioşată a ochilor voştri şi plânsul doinei voastre avea ceva din jalea neamului întreg . . . " Iar după des-robire apostolul n'a încetat s ă propovăduiască prin scris îndreptarea relelor din trecut. Un articol de asemenea natură este şi cel pe care îl publicăm în numărul de faţă al revistei noastre.

Volumul „Cuvinte din Bihor" alcă-tueşte îritreaga epopee a Bihorului, din 1918 şi până în 1922, care te uimeşte prin sbuciumările adânci ale sufletului românesc. Dar ceeace prinde pe cititor dela primele rânduri, este limba frumoasă, adevărata limbă românească, pe care autorul o cunoaşte, o iubeşte şi-o mânueşte cu un deosebit meşteşug. Noi am dori ca volumul d-lui Tulbure s ă nu lipsească din nici-o casă de român.

Z. Sandu: Rugăciunile Vremii. In institutul de arte grafice „Dacia

Traiană" din Sibiu a apărut acum un volum cu titlul Rugăciunile Vremii scris de teologul şi profesorul sibian cunoscut sub pseudonimul Z. Sandu.

Noul volum urmăreşte acelaş scop ca şi publicaţiile precedente ale autorului : răspândirea ideilor morale, creştine şi naţionale în cercuri cât mai largi.

Rugăciunile Vremii se adresează cu deosebire cititorilor de vârsta când sânt mai accesibili de-a asculta îndemnuri şi povăţuiri; dar cartea poate s ă intereseze pe orice intelectual care

simte că mai are ceva de clădit în sine.

In clipele desorientării morale a societăţii de astăzi, astfel de contribuţii culturale trebue să le considerăm ca binevenite şi va trebui, prin urmare, s ă le sprijinim.

Scrise într'o limbă înflorită, cu avânt şi caldă dragoste pentru expre-siunile bătrâneşti ale vechilor scriitori români, bucăţile prietenului nostru Z. Sandu, le veţi citi, iubiţi cititori, cu plăcere şi folos, dacă ici colo veţi încerca să citiţi şi printre rândurile sale aşternute când mai impetuos, când mai potolit.

N'aş putea afirmă că autorul Rugăciunilor Vremii, ar avea în vedere aspiraţii literare, totuşi uneori regret că bucăţile acestea, — în parte covârşitoare, — nu sânt scrise în versuri.

De altfel, lucrarea nouă a profesorului Z. Sandu prezintă mai mare varietate de subiecte, decât ni s'au dat în volumele de mai 'nainte.

Vedem acum tratate, în formă de articolaşe, chestiuni religioase şi profane, idei de filozofie şi de educaţie, momente de înduioşeri, de dureri sufleteşti, sbiciuri de moravuri, impresiuni din natură şi, la sfârşitul volumului, câteva perle născute sub înrâurirea exoticului, dar nu excentricului Ra-bindranath Tagore.

Dintre articolele de cuprins religios, amintim pe cel din fruntea cărţii: Rugăciunea lui Vodă în preajma luptei dela Mărăşeşti, (o- întregire, prin a doua rugăciune, înălţată după lupta dela Mărăşeşti, ar ridica frumuseţa articolului), Dreptate (pag, 25), Spre lumină (pag. 67) este o scenă interesantă între surorile Marta şi Măria stând de vorbă cu marele Dascăl al omeniri; Prietenii lui Isus (pag. 75), nu mai puţini reuşiţi.

Cu subiecte profane sânt de remarcat : La moartea mamei (pag. 63) Sfaturile dascălului Lukianos, foarte potrivite pentru timpul nostru (88) S ă nu desnădăjduim (60), cu lărmuitoa-rele desbateri din parlamentul românesc, justificate de autor astfel: „Lăsaţi s ă fie ceartă, s ă fie fierbere, s ă fie sgomot şi spargere de clopote în şir. E semn de viaţă puternică, este proba trăiniciei noastre, este dovadă de tinereţe expansivă"- - - Frumos motivat, numai de ar fi aşa . . .

Cartea lui Z. Sandu are 143 de pagini. Se vinde în librăriile din Sibiu şi din alte oraşe. Este vrednică de luat în seamă.

REVISTE Năzuinţa, artul I, Nr. 7—8. In

Craiova ( cetatea vechilor Bani ai Olteniei, pe lângă revista „Ramuri" de sub conducerea d-lui N. lorga, mai apare încă o alta „Năzuinţa" care a reuşit în scurt timp să-şi atragă o seamă de colaboratori de frunte.

In urul 7—8 găsim la început un articol al d-lui Mihail Dragomirescu, în care expune o nouă îndrumare a Ateneului român şi rolul ce 1-a avut şi trebue să-1 aibă Ateneul român în educaţia culturală a maselor. Mai departe remarcăm proză şi versuri de G. Murnu, N.M. Condiescu, El. Farago, Ion Dongorozi, Sandu Teleajen, Paul Papadopol, etc. Cronicile şi recenziile sunt de o deosebită îngrijire şi competenţă.

Observăm un lucru: prea dintr'o pană par izvorâte poeziile semnate de Camil Baliazar şi Ilarie Voronca, încât ne-ar veni să credem că poetul e acelaş sub amândouă numele. Dela un timp, acolo unde publică Camil Baltazar apare şi Ilarie Voronca. Să fie numai o întâmplare? Dar tot întâmplare să fie că poezia lui Ilarie Voronca nu se deosebeşte întru nimic de-a Iui Camil Baltazar?

„Adevărul literar şi artistic" în nrul 114 ne adtice mai multe poezii de Victor Eftimiu, care dela un timp şi-a început iarăşi activitatea literară şi destul de productivă şi variată-Poeziile d-sale sunt deosebite tot prin pecetia clasică- Simplitatea şi claritatea fondului lor ne plac mai mult decât grămezile de cuvinte ale poeţilor moderni, aruncate fără nici o noimă dar cu mari pretenţii. Mai găsim versuri semnate de George A. Petre, Zaharia Stancu, Horia Robeanu şi un fragment în versuri din Oştean-Vodă de Al. Davila.

Proză semnează V. Demetrius, Sărmanul Klopştock, N. Zaharia, N. Ba-tzaria, L. Florin, etc. „Adevărul literar şi artistic" excelează întotdeauna prin cronicile variate şi recenziile bogate pe cari ni le aduce săptămânal .

Remarcăm poveştile pentru tineret, originale şi traduse din limbile orientale mai mult, de Ali-Baba, cari sunt de un real folos pentru tineretul cititor.


Date post:	19-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

ORADEA-MARE. Ianuarie 19Z3. tttt M...

Documents